Lemnele de foc

Primul combustibil folosit de om a fost lemnul, care a constituit de-a lungul

veacurilor combustibilul de bază.
Chiar în secolul trecut , lemnul era utilizat pe scară largă atât în industrie cât si
pentru nevoile casnice.
Odată cu dezvoltarea industriei, nevoile de combustibil şi în special de
combustibil de calitate superioară, au crescut în mod deosebit, în acelaşi timp crescând şi
nevoile de material lemons, pentru industriile în care lemnul este folosit ca materie primă.
Această situaţie a determinat găsirea de noi combustibili şi surse de energie, a
impus o valorificare mai raţională a lemnelor şi renunţarea în mare parte la folosirea
lemnului drept combustibil.
Compoziţia chimică
Substanţele principale care formează lemnul sunt de natură organică. Elementele
acestor substanţe sunt carbonul (C), hidrogenul (H), oxigenul (O) şi azotul (N).
Analizele compoziţiei chimice elementare a lemnului au arătat că la diferitele
specii de lemne, conţinutul acestor elemente nu diferă prea mult, după cum se vede în
tabelul 1.

Tabelul 1
Compoziţia chimică elementară a lemnelor
Specia Procente la lemnul absolute uscat
C H O N
Brad 50,36 6,92 43,39 0,05
Fag 49,06 6,11 44,17 0,09
Frasin 49,18 6,27 43,98 -
Mesteacăn 48,88 6,06 44,67 0,10
Molid 50,31 6,20 43,08 0,04
Stejar 50,16 6,02 43,45 -
In medie se poate considera că masa lemnoasă absolut uscată conţine 50% carbon,
6% hidrogen, 44% oxigen şi urme de azot.
Partea organică a lemnului este formată din substanţe organice complexe.
Pereţii celulei lemnoase sunt formaţi din: celuloză, hemiceluloză şi lignină.
In cavitatea celulei lemnoase se găsesc substanţe tanante şi colorante, răşini,
gume,grăsimi, uleiuri eterice şi alcaloizi.
Celuloza constituie substanţa principală a membranelor celulelor lemnoase.
Formula ei chimică este (C6H10O5)n în care n este coeficientul la polimerizare (valoarea
lui n nu este stabilită cu precizie). Ultimile cercetări au stabilit că celuloza are o structură
cristalină. Ea este foarte stabilă, insolubilă în apă, alcool, eter, acetonă şi alţi solvenţi
organici obişnuiţi.
Hemicelulozele intră deasemenea în compoziţia membranelor celulare. Sunt
substanţe apropiate de celuloză cu deosebirea că au o stabilitate chimică mai mică, se
hidrolizează uşor sub acţiunea acizilor şi se dizolvă.
 Lignina iţie foarte complexă, datorită cărui fapt i se atribuie formule de
compoziţie şi structură diferite. Aceasta face ca lignina să nu poată fi considerată un
compus chimic bine determinat, după toate probabilităţile fiind o asociaţie de mai multe
substanţe.
In comparaţie cu celuloza, lignina este o substanţă mai puţin stabilă.
In afara substanţelor organice, în compoziţia lemnului intră şi substanţe minerale
care după arderea lemnuluiformează cenuşa. Cantitatea de cenuşă din lemn variază între
0,4 – 1,2% şi depinde în primul rând de specia lemnoasă după cum se vede în tabelul 2.
Tabelul 2
Conţinutul mediu de cenuşă a lemnelor
Specia Cenuşă %
Molid 0,4
Mesteacăn 0,4
Stejar 0,5
Fag 1,2
Cantitatea de cenuşă la aceeaşi specie de lemn variază in funcţie de partea de
arbore, de vârsta şi condiţiile locale de creştere a arborelui precum şi de locul de aşezare
a probei analizate în tulpină.
Cantitatea cea mai mare de cenuşă rezultă din coajă şi frunze. Astfel, cantitatea de
cenuşă la lemnul de stejar ajunge până la 0,35% în tulpină, 7,2 % în coajă şi 3,5% în
frunze.
Cenuşa lemnelor este numai parţial solubilă in apă ( 13 – 25% din cantitatea
totală) datorită faptului că este formată din substanţele minerale în compoziţia cărora
intră săruri de calciu, magneziu, fier şi ale acidului silicilic, elementul preponderent fiind
calciul.
Umiditatea lemnului se indică prin raportul, exprimat în procente, între
cantitatea de apă pe care o conţine şi greutatea lemnului absolut uscat (STAS 83 – 49)
Adică:
G  G0
U u  100% (1)
G0

În care:
U = umiditatea lemnului exprimată în %;
G0 = greutatea lemnului absolut uscat;
Gu = greutatea lemnului în stare iniţială.
Umiditatea se exprimă în practică în procente întregi sau din 0,5 în 0,5%.
Apa care se găseşte în interiorul lemnului se împarte în:
- apă liberă, care umple cavităţile celulelor;
- apă legată sau higroscopică, care este cuprinsă în membranele celulare dintre
micelii;
- apă de constituţie, care intră în compoziţia substanţelor chimice ale lemnului.
Majoritatea umidităţii unui arbore în viaţă este formată din apa liberă şi apa
higroscopică.
 Cantitatea de apă liberă este în funcţie de porozitatea lemnului, de gradul de
saturaţie a lemnului cu apă, de locul lemnului în tulpină şi de anotimp.
Cantitatea de apă higroscopică este în condiţii identice, mai mare la speciile de
conifere decât la speciile de foioase deoarece porozitatea lemnului acestora este ceva mai
mare ca a lemnului speciilor de foioase.
Se deosebesc patru stadii de umiditate a lemnului şi anume: umiditatea lemnului
proaspăt doborât, umiditatea lemnului uscat la aer, umiditatea lemnului uscat în cameră şi
umiditatea lemnului ud.
Umiditatea lemnului proaspăt doborât este în funcţie de specia lemnoasă, de
sezonul annual când a fost doborât, de vârstă şi de alţi factori.
La unele specii lemnul are umiditatea maximă în timpul primăverii, la altele
toamna, iar la altele în timpul iernii.
Umiditatea câtorva specii lemnoase, de curând tăiate, este redată în tabelul 3.
Tabelul 3
Umiditatea câtorva specii lemnoase
Specia Umiditatea %

Plop de munte 80
Stejar 82
Tei 89
Mesteacăn 100
Anin 105
Pin 110
Umiditatatea lemnului expus la aer se consideră de aproximativ 15% şi variază în
funcţie de umiditatea şi temperatura aerului. Lemnul cojit parţial sau total pierde
umiditatea mai mare în aer.
Umiditatea lemnului uscat în cameră este de 8 – 13%; ea depinde de umiditatea şi
temperatura camerei în care se află.
Lemnul ţinut un anumit timp la temperatura de 100 - 105˚C pierde aproape toată
apa cu excepţia apei de constituţie.
Ridicarea temperaturii peste 140˚C are efecte dăunătoare asupra calităţii lemnului,
deoarece celuloza celuloza începe să se descompună.
Lemnul care a stat mult timp în apă (a fost transportat pe apă prin plutire) se
spune că este lemn ud. Umiditatea lui este mai mare decât la lemnul proaspăt tăiat , iar la
acesta este mai mare decât la lemnul care după tăiere a stat un timp la aer.
Puterea calorifică a lemnelor folosite drept combustibil se poate calcula cu
ajutorul formulelor lui Mendelev obţinându-se valori cu o precizie de 5 – 10% în
comparaţie cu valorile obţinute experimental prin arderea în bombă calorimetrică.
Puterea calorifică superioară a lemnului este dependentă de specie, vârsta
arborelui, condiţiile de creştere şi locul din tulpină de unde provine lemnul.
Puterea calorifică inferioară este influenţată în mod deosebit, în afară de factorii
enumeraţi mai sus, de umiditatea lemnului.
Pe măsură ce umiditatea lemnului creşte,puterea lui calorifică scade.
Pentru determinarea puterii calorifice a lemnului Qi în funcţie de umiditate U în %
dăm mai jos formulele empirice propuse de profesorul A.A.Nadejin:
- pentru lemnele transportate pe uscat:
 Qi  4370  50U (2)
- pentru lemnele transportate pe apă prin plutire:
Qi  3870  45U (3)
Un alt factor care influenţează puterea calorifică a lemnului este conţinutul de
răşini.
Cercetările lui Vanin şi Ezupov au arătat o creştere până la 27% a puterii
calorifice a unui lemn bogat în răşină, după cum se vede în tabelul 4.

Tabelul 4
Puterea calorifică în funcţie de conţinutul de răşini
Specia Conţinutul de răşini Puterea calorifică Diferenţa %
% superioară a
substanţei absolut
uscate kcal/kg
Pin sănătos 2,4 4872 -
Pin infectat cu 13,5 5323 9,26
Peridermium Pinii
Pin infectat cu 20,0 5645 15,30
Peridermium Pinii
Pin infectat cu 45,3 6253 27,34
Peridermium Pinii

Dat fiind că în mod obişnuit estimarea lemnelor de foc nu se face după greutate, ci
după volum în tabelul 5 se dă puterea calorifică specifică a diverselor specii de lemn.
Puterea calorifică specifică este mult mai reprezentativă la evaluarea lemnelor de
foc decât puterea calorifică obişnuită.
După cum reiese din tabelul 5 foioasele tari au puterea calorifică precum şi
densitatea cea mai mare.
Lemnele de răşinoase cu toate că au o putere calorifică mare datorită conţinutului
de răşine au o putere calorifică specifică mai mică decât foioasele tari din cauza
densităţii, care este sensibil mai mică.
 Tabelul 5
Puterea calorifică specifică a diverselor specii de lemn
Specia Puterea calorifică Densitatea lemnului Puterea calorifică
3
pentru unitatea de absolut usact g/cm pentru unitatea de
greutate kcal/kg volum (specifică)
kcal/dm3
Anin 4792 0,43 2060
Mesteacăn 4695 0,57 2667
Molid pin 4853 0,38 1844
Pin 4922 0,42 2067
Plop tremurător 4695 0,37 1797
Stejar 4750 0,64 3040

Greutatea lemnelor. De greutatea lemnelor sunt legate două noţiuni;

- densitatea materiei lemnoase;
- densitatea aparentă a lemnului.
Densitatea materiei lemnoase (fără goluri) în stare absolut uscat γi, se ia în
practică egală cu 1,5 (pentru toate speciile). Ea variază foarte puţin cu specia lemnoasă,
după cum se vede din tabelul 6. Densitatea materiei lemnoase are importanţă la
determinarea porozităţii lemnului.

Tabelul 6
Densitatea materiei lemnoase
Specia γ ml g/cm3
Pin 1,550
Molid 1,555
Larice 1,550
Stejar 1,550
Mesteacăn 1,560
Plop tremurător 1,560
Densitatea aparentă a lemnului se defineşte prin raportul dintre greutatea
epruvetei G, în grame şi volumul v,în cm3 al acesteia.
Valoarea densităţii aparente variază cu umiditatea epruvetei şi se notează cu γu, U
reprezentând umiditatea, în %, a epruvetei, în momentul determinării:
G
u  g / cm 3 (4)
V
In timpul uscării scăderea densităţii este proporţională cu scăderea umidităţii până
se atinge umiditatea de saturaţie a fibrelor de 23 – 30%. După acest punct scăderea
greutăţii specifice aparente are loc mai încet decât scăderea umidităţii, deoarece apare
fenomenul de contragere a lemnului prin uscare, adică de scăderea volumului lemnului.
După atingerea acestui punct, densitatea are un coeficient de creştere mai mare şi
proporţional cu creşterea umidităţii.
După necesităţi se determină următoarele densităţi:
a. densitatea lemnului în stare absolut uscată:
 G0
0  g/cm3 (5)
V0
în care:
G0 = greutatea epruvetei absolut uscate (U = %)
V0 = volumul epruvetei absolut uscate.
b. densitatea lemnului umed:
G
 u  u g/cm3 (6)
Vu
în care:
Gu = greutatea epruvetei la umiditate oarecar (U>0%)
Vu = volumul epruvetei la aceeaşi umiditate.
c. densitatea convenţională (folosită uneori în practică):

G0
c  g/cm3 (7)
Vmax
în care:
G0 = greutatea epruvetei absolut uscate;
Vmax = volumul maxim al epruvetei (când lemnul are umiditatea mai mare decât
aceea de saturaţie a fibrei U>30%; este îmbibat cu apă sau în stare verde).
In funcţie de densitatea aparentă a lemnului în starea uscată la aer (umiditate
15%), care este deosebită la diferitele specii lemnoase, lemnele pot fi grupate în şase
clase:
I. foarte grele (peste 0,80 g/cm3): mesteacănul, glădicea, cornul,
merişorul;
II. grele: (0,80 – 0,71 g/cm3) salcâmul, mesteacănul negru, sorbul, parul,
stejarul,prunul şi tisa;
III. semigrele (0,70 – 0,61 g/cm3) gherghinarul, mesteacănul obişnuit,
mesteacănul galben, fagul, carpenul, ulmul, jugastrul, ienupărul,
platanul, frasinul, mărul, paltinul;
IV. semiuşoare (0,60 – 0,51 g/cm3) vânjul, castanul;
V. uşoare (0,50 – 0,40 g/cm3) molidul, salcia, pinul, teiul, aninul, plopul;
VI. foarte uşoare (sub 0,40 g/cm3) bradul siberin, criptomeria, pinul strob.
Temperatura de aprindere. Pentru ca lemnul să se aprindă trebuie să primească
din exterior căldura necesară care să-I ridice temperatura până la o anumită valoare,
numită temperatura de aprindere.
Pentru diferite specii de lemn, aceasta are o valoare de 250 - 300ºC. Timpul în
care se face aprinderea depinde de valoarea temperaturii la care lemnul a fost încălzit; cu
cât temperatura este mai mare, cu atât timpul este mai scurt. Pentru aceeaşi temperatură a
lemnului, timpul necesar aprinderii depinde de densitatea diferitalor specii: cu cât
densitatea lemnului este mai mare, cu atât este mai mare şi timpul necesar aprinderii.
După ce lemnul s-a aprins, arderea se continuă de la sine, nemaifiind nevoie de
sursa exterioară de căldură. Din acest moment interesează numai viteza de ardere.
Viteza de ardere reprezintă pierderea de greutate, în procente, rezultată prin
arderea lemnului în unitatea de timp.
 Viteza de ardere este cu atât mai mare cu cât densitatea lemnului este mai mică.
Răşinoasele, care au o densitate mai mică decât foioasele, ard mai repede decât acestea.
Viteza de ardere este influenţată în mod special de suprafaţa pe care lemnul o
expune focului. Din această cauză lemnul se despică în secţiuni cât mai mici.
Temperatura de ardere este temperatura ce se dezvoltă real în focar în urma
arderii lemnului. Temperatura de ardere este mult mai mare decât temperatura de
aprindere. Temperatura de ardere este mult mai mare decât temperatura de aprindere.
Temperatura de ardere a lemnelor depinde de o seamă de facori: putere calorifică,
umiditate, viteză de ardere, exces de aer, temperatura aerului de combustie, pierderile de
căldură prin pereţii zidăriei şi prin radiaţie.
Calculul temperaturii maxime teoretice de ardere se face cu diferite formule.
Vanin indică următoarea formulă:
BQi
t max  (8)
G1c1  G 2 c 2  G3 c3
în care:
B = cantitatea de combustibil;
Qi = puterea calorifică inferioară a combustibilului;
G1, G2, G3 = cantitatea produselor de ardere;
c1, c2, c3 = căldurile specifice ale produselor de ardere.
Temperatura teoretică de ardere a lemnului de fag este de 1700ºC.
In realitate temperatura care se obţine în focar este mai mică deoarece trebuie avut în
vedere pierderile de căldură din focar.
Temperatura reală dezvoltată în focar se măsoară cu ajutorul pirometrelor.
In cazul lemnului ea nu depăşeşte 1100 – 1200ºC şi în medie este de 1000ºC.
Indice de calitate. Valoarea calorifică a unui combustibil este caracterizată prin
noţiunea de “indice de calitate a combustibilului’ Z exprimat prin formula:
Z  Qi t max  10 6 (9)
în care literele au semnificaţia din formula (8).
In raport cu indicele de calitate, lemnul de fag cu indicele 8,23 se situează între
turbă cu indicele 5,73 şi huila cu indicele 14,7.
Lemnul utilizat drept combustibil prezintă următoarele avantaje:
- este foarte răspândit şi accesibil;
- are un conţinut mic de cenuşă;
- cenuşa e greu fuzibilă;
- nu conţine combinaţii cu sulf;
- se aprinde uşor şi arde complet chiar la temperaturi joase.
In acelaşi timp, utilizarea lemnelor drept combustibil prezintă şi inconveniente ca:
- volum mare pentru o putere calorifică redusă;
- conţinut mare de umiditate, care necesită o uscare îndelungată pentru o
îndepărtare numai parţială;
- consumarea la ardere a unei părţi din combustibil pentru evaporarea apei;
- putrezeşte în atmosferă umedă.
Aceste inconveniente, mai ales primul, precum şi faptul că lemnul îşi găseşte o
utilizare din ce în ce mai largă şi mai raţională în alte scopuri, au diminuat importanţa lor
drept combustibil, limitând astfel domeniile de utilizare.
 Incălzitul casnic. Lemnul de foc reprezintă şi astăzi combustibilul cel mai des
folosit la încălzitul casnic.
Din cauza instalaţiilor rudimentare folosite în majoritatea cazurilor pentru arderea
lor şi a randamentului termic mic ce se obţine în aceste instalaţii, consumul lemnelor de
foc se menţine încă destul de mare.
Dintre instalaţiile individuale folosite pentru arderea lemnelor de foc, cele mai
economice şi care dau randament termic cel mai bun sunt sobele de teracotă.
Industria forestieră. Utilizarea lemului drept combustibil în industria forestieră se
datorează avantajului pe care îl prezintă acest combustibil de a putea fi consumat chiar la
locul de producţie.
In felul acesta se evită transportul până la locul de consum al unui alt combustibil,
precum şi manipularea lui.
Ca urmare a acestui fapt, costul tonei de combustibil convenional în cazul
utilizării lemnelor de foc, revine la un preţ mai scăzut decât în cazul utilizării ligniţilor.
Cu toate aceste avantaje pe care le prezintă utilizarea lemnelor drept combustilbil
pentru industria forestieră, consumul lor în acest scop a fost limitat şi în acest sector,
impunânu-se o valorificare mai raţională a lor.
Industria forestieră utilizează lemnele drept combustibil pentru locomotivele de
cale ferată îngustă şi pentru cazanele dde abur.
In industria materialelor de construcţii lemnele de foc se utilizează la cuptoarele
de ars varul când acestea sunt situate în regiuni forestiere, lipsite de cărbuni şi când
transporturile se facîn condiţii anevoioase, precum şi la amorsarea cuptoarelor de ars
cărămidă.
O utilizare mai raţională a lemnelor este folosirea lor drept combustibil pentru
generatoarele de gaze. (gazogene).

3. Distribuţia biomasei lemnoase în teritoriu

În urma analizei fondului forestier, a masei lemnoase recoltate şi a modului de

utilizare se constată că biomasa forestieră care constituie resursă energetică se prezintă
astfel:

mii m3
Cantitate
Nr. crt. Biomasă forestieră %
2005 2010
1 Exploatare forestieră 3,059 3,198 44,7
2 Prelucrare primară 3,105 3,245 45,4
3 Prelucrare secundară 0,673 0,703 9,9
TOTAL 6,837 7,146 100

BIOMASĂ FORESTIERĂ UTILIZATĂ, ÎN 2010, PENTRU PRODUCEREA DE

ENERGIE
 mii m3
Resursă cu potenţial energetic
Nr.
Tipul biomasă cu utilizare
crt. disponibil Total
destinaţie cantitate
1
Exploatare forestieră lemn de foc 3198 - 3198
1
2
Prelucrare primară lemn de foc 440 2805 3245
2
3 combustibil pentru
Prelucrare secundară 500 203 703
3 industrie
TOTAL 4138 3008 7146

Biomasa forestieră care constituie o resursă ca potenţial energetic disponibil este

prezentată, în tabelele din anexă, pe regiuni de dezvoltare economică, iar în cadrul
acestora, pe judeţe.
În tabelele 7 şi 8 se prezintă biomasa forestieră ca resursă cu potenţial energetic
disponibil în 2010, rezultată din :
 prelucrare primară :
- rămăşiţe;
- rumeguş;
- coajă.
 prelucrarea secundară :
- rămăşiţe;
- rumeguş + praf de lemn.
Tabel 7,8

Regiuni de dezvoltare Biomasă forestieră

Nr. crt.
economică mii mc mii tone
1 Nord – Est 1062 701,25
2 Sud – Est 179 118,18
3 Sud 250 164,99
4 Sud – Vest 200 131,96
5 Vest 312 205,94
6 Nord – Vest 349 230,39
7 Centru 643 424,66
8 Bucureşti - Ilfov 13 8,58
TOTAL 3008 1985,94

Din analiza tabelelor se constată că cele mai bogate regiuni în resurse forestiere
sunt următoarele:
Nord – Est 1062 mii m3 (peste 35% din total);
Centru 643 mii m3;
Nord – Vest 349 mii m3.

În privinţa judeţelor, cele mai bogate în resurse forestiere sunt :

Suceava 647 mii m3;
Harghita 206,5 mii m3;
Neamţ 175 mii m3;
Bacău 132 mii mc.

Cele mai sărace, în acest tip, de resursă sunt judeţele din sud :
Constanţa 10,4 mii m3;
Teleorman 10,4 mii m3;
Galaţi 11,4 mii m3.
 Repartiţia biomasei forestiere pe regiuni de dezvoltare economică

Ilfov
0.64%

Centru
21.38% Nord-Est
35.3%

Nord-Vest
11.60%
Sud-Est
5.95%
Vest
10.37%

Sud
8.31%
Sud-Vest
6.45%

Potenţialul energetic al biomasei forestiere utilizabilă ca resursă pentru

producerea energiei este:
 Potenţial energetic
Nr. Tipul
2005 2010
crt. biomasă
Tj Mii tep Tj Mii tep
Exploatare
1 21408,6 511,31 22381,4 534,54
forestieră
Prelucrare
2 21730,5 519 22710,3 542,40
primară
Prelucrare
3 5667,2 135,35 5919,8 141,39
secundară
TOTAL 48806,3 1165,66 51011,5 1218,33

În tabelul de mai jos se prezintă potenţialul energetic al biomasei forestiere

utilizabilă în 2010 pentru producerea de energie.

Potenţial energetic (Tj)

Nr. Tipul Cu utilizare
crt. biomasă Total dispon
cantitate destinaţie
Exploatare
1 22381,4 22381,4 lemn de foc -
forestieră
Prelucrare
2 22710,3 3079,4 lemn de foc 19630
primară
combustibil
Prelucrare
3 5919,8 4210,4 pentru CT din 1709,4
secundară
industria lemnului
TOTAL 51011,5 29671,2 21340

În tabelul 9 se prezintă potenţialul energetic al biomasei forestiere disponibilă, ca

resursă energetică, defalcat pe regiuni de dezvoltare si pe judeţe.
Din analiza datelor se constată că:
potenţialul energetic disponibil rezultat din biomasa aferentă prelucrării primare
reprezintă 92 % din total;
potenţialul energetic disponibil pe tipuri de resursă se prezintă astfel:
- rămăşiţe 26,90 % ;
- rumeguş + praf de lemn 39,15 % ;
- coajă 33,95 % .
la alegerea tehnologiilor de combustie va trebui să se ţină seama de tipul de
resursă.

Ponderea tipurilor de resurse forestiere în potenţialul energetic disponibil

 rămaşiţă
coajă 26.90%
33.95%

rumeguş +
praf de lemn
39.15%

Tabelul 9

4. Concluzii

Biomasa constituie pentru România, dintre sursele regenerabile de energie (SRE),

cea mai promiţătoare, atât din punct de vedere al potenţialului, cât şi, din punct de vedere
al posibilităţilor de utilizare.
Lemnul ca şi deşeurile lemnoase, ca reprezentant principal al biomasei, utilizat
drept combustibil prezintă următoarele avantaje:
- este foarte răspândit şi accesibil;
- are putere calorifică medie (mai mare decât a cărbunilor inferiori);
- are conţinut redus de cenuşă, aceasta fiind greu fuzibilă ceea ce permite
utilizarea unor instalaţii de ardere relativ simple;
- are temperatură teoretică de ardere relativ medie şi nu conţine compuşi cu sulf,
ceea ce îi conferă superioritate din punct de vedere al formării NOx şi SOx şi deci o
poluare redusă a atmosferei.
se aprinde uşor şi arde complet chiar la temperaturi relativ coborâte.
Prezintă şi următoarele dezavantaje:
 - volum mare şi deci dificultăţi la transport, stocare şi utilizare;
- conţinut ridicat de umiditate necesitând preuscare în vederea creşterii puterii
calorifica;
- se degradează uşor mai ales în prezenţa apei şi se autoaprinde în stocuri.
În condiţiile mediului topogeografic existent, prin prezenta lucrare se apreciază că
ţara noastră are un potenţial energetic ridicat de biomasă vegetală evaluat la
cca. 11177 mii tep (467933 Tj/an).
Potenţialul energetic al biomasei vegetale la nivelul anului 2010, pe tipuri de
biomasă şi mod de utilizare se prezintă astfel:

din care
Tip de Potenţial energetic
utilizat disponibil
biomasă
mii mii mii
vegetală TJ TJ
tep tep tep
Forestieră 1219 51011 709 29671 510
Agricolă 9958 416922 3585 150087 6373
TOTAL 11177 467933 4294 179758 6883

In lucrare se arată distribuţia geografică a resurselor de biomasă vegetală cu

potenţial energetic disponibil după cum urmează:

 cele mai bogate regiuni, de dezvoltare economică, in resurse forestiere

sunt următoarele:
Nord – Est 1062 mii mc (peste 35 % din total);
Centru 643 mii mc;
Nord - Vest 349 mii mc.
în privinţa judeţelor, cele mai bogate în resursele forestiere sunt:
Suceava 647 mii mc;
Harghita 206,5 mii mc;
Neamţ 175 mii mc;
Bacău 132 mii mc.

 cele mai sărace, în acest tip, de resursă sunt judeţele din sud:
Constanţa 10,4 mii mc;
Teleorman 10,4 mii mc;
Galaţi 10,4 mii mc.
Obiectivul strategic propus în Cartea Albă pentru o Strategie Comunitară constă
în dublarea până în anul 2010, a aportului surselor regenerabile de energie al ţărilor
membre ale Uniunii Europene, care trebuie să ajungă treptat, de la 6 % în anul 1995, la
12 % din consumul total de resurse primare până în 2010, respectiv în unităţi fizice de la
74,3 mil. tep la 182 mil tep. Trebuie remarcat că biomasa urmează să contribuie la
obţinerea acestor rezultate cu 8,3 % respectiv 135 mil tep adică peste 74 % din
contribuţia totală a SRE. Suplimentar prin Directiva 2001 / 77 / EC, privind promovarea
energiei electrice produse din SRE pe piaţa unică a energiei, se are în vedere că, la nivelul
anului 2010 producţia la energie electrică din SRE să ajungă la nivelul de 22 %, respectiv
de la cca 338 Twh în 1997 la cca 631 Twh în 2010.
 În cadrul acestor cifre contribuţia energiei electrice produsă pe bază de biomasă
trebuie să crească de la cca 22,5 Twh la 230 Twh, ponderea biomasei în producţia de
energie electrică din SRE urmând să crească de la cca 7 % la cca 36 %.
În UE 25, la nivelul anului 2002, ponderea, în totalul energiei consumate, a
energiei obţinută din biomasă după datele prezentate de Agenţia Internaţională pentru
Energie se prezintă astfel (pentru comparaţie se prezintă şi România):

Total consum din care: Biomasă

Ţara
( Mt.e.p. ) (EJ/an) (%) EJ/an
Austria 28,6 1,24 10,9 0,135
Belgia 59,2 2,57 1,2 0,031
 Cipru 2,4 0,10 0,4 0,000
Cehia 40,4 1,75 1,5 0,026
Danemarca 19,5 0,847 8,8 0,075
Estonia 4,5 0,20 11,1 0,022
Finlanda 33,1 1,44 20,4 0,294
Franţa 257,1 11,16 4,5 0,502
Total consum din care: Biomasă
Ţara
( Mt.e.p. ) (EJ/an) (%) EJ/an
Germania 339,6 14,74 2,5 0,369
Grecia 27,8 1,21 3,7 0,045
Ungaria 24,8 1,08 1,5 0,016
Irlanda 14,6 0,634 1,2 0,008
Italia 171,6 7,449 4,9 0,365
Letonia 3,7 0,16 22,4 0,036
Lituania 7.1 0,31 8,7 0,027
Luxemburg 3,7 0,16 0,8 0,001
Malta 0,8 0,03 0,0 0,000
Olanda 75,8 3,29 2,3 0,076
Polonia 90 3,9 4,5 0,176
Portugalia 24,6 1,07 8,3 0,089
Slovacia 17,5 0,760 0,5 0,004
Slovenia 6,5 0,28 6,5 0,018
Spania 124,9 5,422 3,6 0,195
Suedia 47,5 2,06 17,5 0,361
Marea Britanie 232,6 10,10 0,9 0,091
România 36,3 1,58 7,9 0,125
2985
mii tep
România * 40,39 1,689 6,87 0,116
40290 mii tep 2772,5
mii tep
* în Strategia de valorificare a S.R.E., HG 1535 / 2003
În UE 25 unele ţări îşi acoperă în mare măsură nevoile energetice prin biomasă,
cum ar fi Finlanda 20,4 %, Letonia 22,4 %, Suedia 17,9 %, în timp ce Franţa are 4,5 %,
Germania 2,5 %, Italia 4,9 %.
Pentru România se prezintă o pondere de 7,9 %, cifră apropiată de prevederile
STRATEGIEI DE VALORIFICARE A S.R.E., aprobată prin HG 1535 – 2003 în care
ponderea biomasei era de 6,87 %.
Se estimează că potenţialul energetic utilizabil (consumat) la nivelul anului 2010,
cu mijloacele actuale (existente) de prelucrare şi de utilizare va fi de 4294 mii tep, ceea
ce reprezintă o creştere cu cca 55 % faţă de nivelul anului 2000.
Dacă luăm in considerare şi potenţialul energetic disponibil (neutilizat), de 6883
mii tep, se ajunge la un potenţial energetic, total, de cca 11177 mii tep, prin a cărui
folosire integrală se obţine o creştere a consumului de energie din biomasă în România de
cca 4 ori fată de cel prezentat în tabelul anterior de 2772,5 mii tep (HG 1535 / 2003).