ROLUL CHINEI

IN SOLUȚIONAREA CRIZEI NUCLEARE NORD-COREENE

IONESCU LORENA-FLORENTINA

ANUL I RISE
China si Rusia, participante la rezolvarea crizei nord-coreene

China si Rusia au de jucat un "rol important" in dezamorsarea tensiunilor din Peninsula

Coreeana, in pofida absentei lor la reuniunea ministeriala asupra Coreii de Nord,
prevazuta marti la Vancouver, a afirmat vineri premierul canadian, Justin Trudeau,
relateaza AFP.

"Comunitatea internationala joaca un rol extrem de important in dezamorsarea si

'dezescaladarea' tensiunilor" aparute din criza legata de programul nuclear al Coreii de
Nord, a declarat Justin Trudeau in cursul unei conferinte de presa, potrivit Agerpres.

Tari ca Rusia si China, care au declinat invitatia la reuniunea de la Vancouver, "vor juca
un rol important" pe termen lung pentru promovarea "pacii in Peninsula Coreeana", a mai
spus seful guvernului de la Ottawa.

Reuniunea ministrilor de externe din peste 20 de tari, prezidata in comun de Canada si

Statele Unite, urmareste sa depuna "eforturi diplomatice pentru un viitor mai pasnic,
prosper si denuclearizat in Peninsula Coreeana", a afirmat luna trecuta, la anuntul acestei
intalniri, sefa diplomatiei canadiene, Chrystia Freeland.

"Suntem de parere ca mai mult dialog este intotdeauna un lucru bun", a subliniat Justin
Trudeau, exprimandu-si dorinta de a mari numarul discutiilor pentru "a lua in serios
amenintarea pe care o reprezinta Coreea de Nord".

"Cu cat vom avea mai multe discutii diferite pe aceasta tema, cu atat vom avansa intr-o
directie mai buna pentru noi toti", a tinut sa adauge premierul canadian.

Pe langa Canada si Statele Unite, la reuniunea de la Vancouver vor participa tarile

membre ale Comandamentului Natiunilor Unite in Coreea, printre care Franta, ocazie cu
care se va discuta mai ales despre sanctiunile impuse Phenianului.

Tensiunile din Peninsula Coreeana au scazut, totusi, in intensitate, marti, odata cu prima
intalnire din decembrie 2015 intre reprezentanti sud si nord-coreeni. Cu acest prilej, s-a
hotarat trimiterea in Sud a unei delegatii nord-coreene la Jocurile Olimpice de iarna care
se vor desfasura intre 9 si 25 februarie la Pyeongchang.

China detine cheia pentru rezolvarea crizei nord-coreene, iar Trump ar trebui sa-si
tina gura

1. SUA reprezinta punctul definitoriu

"De obicei, presedintii americani au fost extrem de responsabili in gestionarea relatiei cu
Coreea de Nord, tocmai pentru ca tara reprezinta un mare pericol", spune Robert Kelly.
"Insa Trump, in stilul sau caracteristic, a adaugat o noua variabila in ecuatie", a adaugat
acesta.

E vorba de dorinta sa de a inlatura regimul comunist prin forta. In acest weekend, seful de
la Casa Alba a postat un mesaj cu subinteles pe Twitter.

"Presedintii si administratiile lor au discutat cu Coreea de Nord timp de 25 de ani, au fost

incheiate acorduri si au fost platite sume mari de bani... Nu a functionat, acordurile au
fost incalcate inainte ca cerneala sa se usuce, iar negociatorii americani au fost facuti sa
para ridicoli. Regret, dar doar un sigur lucru va functiona!", a transmis presedintele
american pe reteaua sociala, dand de inteles ca vrea sa treaca la fapte.

Retorica sa e in cotradictie cu cea a fostul ocupant al fotoliului de la Casa Alba, Barack

Obama. Aflat in aceasta perioada la un summit in Brazilia, acesta a spus ca singura cale
de rezolvare a conflictului cu Coreea de Nord e cea diplomatica, potrivit Associated
Press.

In acest conditii, atitudinea beligeranta a lui Trump e greu de inteles.

Profesorul Robert Kelly e de parere ca e posibil ca presedintele american sa incerce, prin

astfel de declaratii, sa distraga atentia de la problemele domestice. Un alt scenariu
plauzibil este ca el vrea cu adevarat sa il infranga pe Kim Jong-Un sau pur si simplu e
depasit de responsabilitati.

"Oricare ar fi motivul, neglijenta de care da dovada Trump in ceea ce priveste

amenintarea nucleara care vine din Coreea de Nord e uimitoare. Nu exageram cand
spunem ca cea mai volatila variabila in aceasta ecuatie este insasi psihicul presedintelui
american", a spus profesorul citat.

2. Coreea de Nord si insultele

Masina de propaganda a lui Kim Jong-Un este foarte bine pusa la punct si e experta in a
face comparatii si comentarii exagerate (vezi aici un exemplu). Tocmai de aceea multi
experti in diplomatie internationala, printre care si Kelly, ii recomanda lui Trump sa o
lase mai moale cu amenintarile si sa nu se inhame la un razboi al cuvintelor cu omologul
sau. Nu de alta, dar va fi un dezastru total daca amenintarile vor fi puse in aplicare (de
ambele parti).

3. Mass-media occidentala se joaca cu focul

Profesorul Kelly observa faptul ca mass-media din Coreea de Nord relateaza desfasurarea
conflictului mocnit intre cele doua puteri intr-un mod mai putin alarmist decat cea
occidentala.

"Exista o diferenta mare intre expertii care apar in presa Phenianului si jurnalisti: cei din
urma au exprimari mai bombastice. Cu toate acestea, ambele tabere sustin ca aceasta
criza nu trebuie sa escaladeze intr-un conflict armat", atrage atentia Kelly, care spune ca
situatia e prezentata ca fiind mult mai grava in presa occidentala.

"Aceasta atitudine dauneaza - si vorbim de o situatie in care sunt implicate arme

nucleare", a punctat acesta.

4. China e solutia

Profesorul Kelly sustine ca tara care detine cheie rezolvarii conflictului intr-un mod
pasnic este China.

"Probabil ca cel mai inteligent lucru pe care Trump il poate face pentru a calma Phenianul
este sa faca presiuni pe China", ca sa se implice mai mult in aceasta situatie.

Asta pentru ca tara are cateva avantaje economice asupra Phenianului, caci conotroleaza
toate caile sale de transport de petrol si cumpara 95% din produsele exportate de Coreea
de Nord.

Tocmai de aceea profesorul citat considera ca a miza pe cartea chineza e o optiune mai
buna decat un atac militar, care ar putea degenera intr-un razboi regional, deoarece
"Coreea de Nord va cere concesiuni semnificative rivalilor americani si sud-coreeni, caci
are arme nucleare si a suportat atata vreme criticile lui Trump".

5. Coreea de Sud nu trebuie ignorata

Coreea de Sud e o victima colaterala. Nu doar ca se afla in bataia pustii, dar va fi si cea
care va curata mizeria daca conflictul se transforma intr-un razboi.

Unii experti preconizeaza ca daca regimul Kim Jong-Un va fi indepartat pe cale militara
si se decide o unire a celor doua Corei, atunci vorbim de o catastrofa de 10 trilioane de
dolari.

Iar daca armele nucleare vor fi folosite, atunci se va crea undeva in lumea asta un pustiu
radioactiv. "Cu siguranta nu exiata o cale usoara de iesire - dar tot ce face si zice Trump
duce la inrautatirea lucrurilor", a conchis profesorul citat.

Mizele crizei din Coreea de Nord. Ce au SUA, Rusia şi China de câştigat şi de

pierdut

Înteţirea schimburilor de replici războinice între preşedintele SUA Donald Trump şi

regimul de la Pyongyang îi face pe mulţi să se teamă de izbucnirea unui conflict cu
ramificaţii la nivel mondial, în care armele nucleare pot juca un rol primordial. În această
confruntare au interese şi puteri precum Rusia, China, Japonia şi Coreea de Sud şi fiecare
încearcă să modeleze acest conflict în interesul său. Cu toate acestea, nimic nu poate
schimba faptul că SUA şi Coreea de Nord se află pe o traiectorie de război, prin faptul că
au poziţii diametral opuse - Coreea de Nord trebuie să supravieţuiască, iar regimul lui
Kim Jong-un consideră că pentru asta are nevoie de programul său nuclear, în timp ce
SUA nu pot tolera o Coree de Nord nucleară -, arată o analiză a lui George Friedman,
fostul analist principal al Stratfor.

Pentru a înţelege mai bine, dincolo de schimbul de replici războinice şi simpliste între
Trump şi regimul lui Kim Jong-un, care sunt mizele crizei din Peninsula coreeană,
analistul american George Friedman trece în revistă care sunt interesele şi poziţiile
fiecărei puteri implicate în această regiune.

Coreea de Nord

Principalul obiectiv al acestei ţări este supravieţuirea regimului său, iar restul obiectivelor
se învârtesc în jurul acestui centru. Regimul de la Pyongyang se priveşte ca fiind singur
într-o lume dominată de puteri adverse, după ce în istorie a fost dezamăgit de parteneri
precum URSS. Astfel, deşi în prezent se bazează pe China pentru comerţ şi acces la
valută, nu are îndoieli că Beijingul îi va întoarce spatele dacă ocazia se va ivi, arată
Friedman.

Pentru nord-coreeni, războiul cu sudul nu s-a sfârşit oficial. Nu există un tratat de pace, ci
doar un armistiţiu. De la bun început, Pyongyang a dorit unificarea Peninsulei coreene
sub un regim nord-coreean, iar pentru asta a urmărit eliminarea forţelor SUA din
peninsulă. Programul nuclear este mijlocul prin care ar putea face acest lucru, folosindu-l
ca monedă de schimb - oprirea programului în schimbul plecării militarilor americani din
Coreea de Sud.

Obiectivul unificării coreene este văzut însă ca o ameninţare de către China, care nu vrea
să fie încercuită de puteri care se pot coaliza pentru a o ameninţa. Deşi influenţa Chinei
asupra Coreei de Nord este supraevaluată în mass media, Beijingul preferă să aibă un
vecin mai slab şi mai dependent, decât unul mai mare şi mai puternic.

Coreea de Sud

Faptul că sunt cei mai apropiaţi de nord-coreeni le dă sud-coreenilor o perspectivă cu

totul diferită faţă de programul nuclear, în comparaţie cu a celorlalte puteri. Coreea de
Sud a trăit sub ameninţarea distrugerii de către Nord de multă vreme, însă nu din cauza
programului nuclear. Armata Pyongyangului are o artilerie masivă, amplasată lângă o
zonă în care trăieşte aproximativ jumătate din populaţia Sudului. Astfel spus, stoparea
programului nuclear al Nordului nu înseamnă că distrugerea Sudului este eliminată.
Astfel, principalul obiectiv pentru Seul este protejarea Seulului. Coreea de Sud este o ţară
bogată şi nu poate menţine standardul ridicat de viaţă al cetăţenilor ei în faţa unui baraj de
artilerie dinspre Nord, ceea ce este foarte probabil să se întâmple dacă SUA atacă Coreea
de Nord. Un studiu din 2012 al Institutului Nautilus arată că, dacă regimul de la
Pyongyang ar alege să tragă cu artileria asupra centrelor de populaţie din Sud, nu asupra
instalaţiilor militare rivale, ar provoca 65.000 de victime doar în prima zi de război, arată
analiza lui Friedman.

Comerţul este o altă sursă de bunăstare a Coreei de Sud, iar China este principala ţintă de
export a Sudului, iar exporturile adunând cam 40% din PIB. Astfel, dilema Coreei de Sud
este că se bazează pe SUA pentru securitate, iar pe China pentru prosperitate. Dacă SUA
ar decide să încerce să împingă Coreea de Sud să pedepsească China în domeniul
comerţului, în cazul în care ar considera că Beijingul nu atenuează programul nuclear
nord-coreean în mod intenţionat, Coreea de Sud ar avea probleme să facă acest lucru,
pentru că ar acţiona împotriva propriilor interese economice.

Un al doilea obiectiv al Sudului este unificarea Peninsulei, pentru a elimina arsenalul

nuclear nord-coreean şi a-şi rezolva astfel problema de securitate. Unificarea ar trebui să
fie un proces încet şi atent gestionat, pentru că dacă s-ar petrece rapid, Seul s-ar chinui să
împace două sisteme politice total diferite şi să integreze migranţii. Totuşi, unificarea este
un joc de sumă zero: îi este de folos Sudului doar dacă Seulul este la putere şi dacă SUA
rămân în Peninsulă, pentru a descuraja agresiunea nord-coreeană. De partea cealaltă,
nord-coreenii vor ei să controleze unificarea şi nu pot face asta cu armata SUA în
Peninsulă. Deci, la un moment dat cineva va trebui să cedeze, consideră analistul
american.

China

Istoria Chinei cu Coreea de Nord este complicată şi, deşi a dominat mereu relaţia,
Beijingul nu a reuşit niciodată să domine sau să absoarbă peninsula, de-a lungul istoriei.
Astfel, cele două Corei au un spirit de independenţă faţă de China, deşi civilizaţia chineză
le-a marcat.

Frontiera dintre China şi Coreea este muntoasă şi greu de traversat, dar cu toate acestea
este singura direcţie din care China este ameninţată în cazul unei invazii terestre.
Regiunea deşertic-muntoasă Xinjiang, munţii Himalaya şi junglele din sud protejează
China de potenţiali inamici, însă o peninsulă coreeană unificată şi ostilă ar fi o
ameninţare semnificativă.

Astfel, primul imperativ al Chinei în raport cu Coreea este să menţină Peninsula divizată,
arată Friedman. Al doilea obiectiv este să îşi menţină stabilitatea pe plan intern. De-a
lungul istoriei, China a trecut prin perioade de control puternic la nivel central şi de
control regional, marcat de lupte politice interne. Acum, ţara este stabilă, cu un înalt grad
de control central, însă ameninţări economice ar putea duce la instabilităţi sociale.
Aceasta este o explicaţie pentru faptul că China nu vrea să absoarbă Peninsula Coreeană.
Beijingul nu vrea să îşi adauge şi mai mult teritoriu şi încă 75 de milioane de locuitori la
ceea ce are deja. O altă problemă este migraţia, iar dacă izbucneşte un război, există
posibilitatea ca mulţi coreeni să treacă fluviul Yalu în China, lucru pe care Beijingul nu
şi-l doreşte.

Al treilea obiectiv chinez în regiune este să îşi menţină legăturile comerciale globale.
China şi-a clădit economia pe exporturi ieftine şi se bazează pe Coreea de Sud, Japonia şi
SUA ca pe cei mai importanţi parteneri comerciali. Aceste trei ţări sunt şi cei mai
importanţi inamici ai Coreei de Nord. Astfel, China nu îşi poate permite să înceteze
comerţul cu aceste ţări şi nici să îşi trădeze interesele strategice în Coreea de Nord, deci
nu poate prioritiza într-o direcţie fără să strice cealaltă direcţie.

Al patrulea obiectiv al Chinei este să ţină departe puterile străine de Peninsula Coreeană,
obiectiv pe care Beijingul nu şi-l poate atinge deocamdată. Trupele americane se află în
Coreea de Sud din 1950 şi nu dau semne că pleacă. Astfel, China nu poate decât să îşi
folosească avantajul economic pentru a forţa Coreea de Sud să îşi diminueze relaţia cu
SUA. Pentru Seul, este mai uşor să menţină SUA implicate, decât este pentru China să
facă SUA să plece.

Dacă nu îşi poate atinge acest obiectiv asta nu înseamnă că Beijingul nu încearcă să
găsească metode să submineze SUA în regiune, iar criza din Coreea de Nord îi poate oferi
o fereastră de oportunitate.

Statele Unite ale Americii

SUA sunt cele care vor determina soarta Peninsulei Coreene, iar Washingtonul are trei
imperative în acest sens, arată analiza lui Friedman.

Primul este să prevină proliferarea armelor nucleare. Este un obiectiv strategic, nu unul
moral. SUA sunt protejate de oceane la Est şi la Vest şi de puteri prietene la Nord şi la
Sud. În afară de traversarea oceanelor, care sunt dominate de marina cea mai puternică
din lume, şi de invadarea Canadei sau Mexicului, adversarii Americii o pot ameninţa doar
cu arme nucleare.

SUA nu îşi pot mereu atinge acest prim obiectiv. Ţări mari şi puternice precum Pakistan,
Israel sau China şi-au dezvoltat programe de armament nuclear fără ca SUA să poată opri
asta. Dar Coreea de Nord este mai mică, mai slabă şi mai impredictibilă decât alte puteri
nucleare, iar Japonia şi Coreea de Sud ar putea începe şi ele să îşi dezvolte arsenal
nuclear, de teama vecinului de la nord. O cursă a înarmării nucleare nu este de dorit în
regiune.
Un al doilea aspect important este balanţa de putere din Asia. SUA vrea să domine
oceanele lumii, iar susţinerea unor naţiuni în detrimentul altora şi folosirea uneia
împotriva alteia este metoda preferată a americanilor de a-şi asigura puterea maritimă.
Astfel, problema Coreei de Nord este şi despre controlarea puterii Chinei în Peninsula
Coreeană, pentru că istoria a arătat că atunci când China este puternică, are tendinţa să
treacă fluviul Yalu şi să intre în Peninsulă. Coreea de Sud este un aliat important al SUA
în acest sens. Alianţa lor împiedică China şi Coreea de Nord să domine Peninsula. Astfel,
chiar şi dacă Pyongyangul nu ar dezvolta arme nucleare, SUA tot ar ţine partea Coreei de
Sud.

Al treilea obiectiv american este acela ca SUA să îşi onoreze angajamentele de securitate
făcute cu aliaţii săi din Asia. Unul dintre motivele pentru care SUA s-au implicat în
războaiele din Vietnam sau din Coreea a fost să dovedească aliaţilor săi că se pot baza pe
garanţiile sale de securitate. Ascensiunea Chinei şi reacţiile celor ameninţaţi de ea au pus
la încercare aceste angajamente ale SUA. De exemplu, Filipine, un aliat fidel al SUA şi
un jucător-cheie în disputa din Marea Chinei de Sud, este curtat de China. Iar Beijingul
are un oarecare succes, pentru că SUA au refuzat să apere pretenţiile filipineze de
suveranitate faţă de China, în 2012.

Dacă SUA îşi permit să nu reuşească să protejeze o mică insulă în Marea Chinei, nu îşi
permit să lase un aliat major cum e Coreea de Sud să fie distrus. Dacă Japonia şi Coreea
de Sud ajung însă la concluzia că tot ce va face SUA va fi să îşi scoată la paradă
portavioanele, există riscul să ajungă la concluzia că le e mai bine cu China. Sau măcar
nu vor mai juca în interesul Washingtonului, fără să ridice întrebări.

Astfel, SUA se află într-o poziţie dificilă, în care nu doreşte să fie, dar din care nu se
poate retrage. Trebuie să confrunte programul nuclear nord-coreean, să controleze
expansiunea influenţei chineze şi să arate aliaţilor săi că îi va proteja.

Japonia

Şi Japonia are trei obiective în regiunea coreeană, arată George Friedman. Primul este
denuclearizarea. Cu fiecare rachetă nord-coreeană care cade în marginea zonei economice
exclusive de 200 de mile a Japoniei sau care trece peste pământul Japoniei,
vulnerabilitatea zonelor intens populate devine tot mai acută.

Al doilea - Japonia se află în timpul reconstruirii capabilităţilor sale militare ofensive,

după mai bine de 50 de ani de izolare auto-impusă. Fără să se poată apăra în totalitate
singură, Japonia nu poate permite crizei din Coreea de Nord să îi ameninţe poziţia sub
umbrela de securitate a SUA, din Pacificul de Vest. În prezent, pentru că nu are
posibilitatea să se apere singură de un atac nuclear, Japonia trebuie să se bazeze pe
apărarea oferită de SUA.
Al treilea - privind pe termen lung la o Chină în ascensiune, Japonia vrea să prevină ca o
Peninsulă Coreeană reunificată să intre ferm pe orbita Chinei. Japonia are de câştigat de
pe urma unei Peninsule Coreene divizate, dar ar avea de câştigat şi de pe urma unificării
ei, atât timp cât ea rămâne fidelă alianţei cu SUA, astfel ţinând în şah China.

Deocamdată, Japonia nu poate decât să spere că SUA va modela evenimentele din

regiune şi în numele său, arată Friedman.

Rusia

Deşi criza coreeană este departe de a-i ţine treji noaptea pe ruşi, ea prezintă oportunităţi şi
provocări pentru Moscova. Şi aici obiectivele sunt împărţite în trei: întărirea imaginii de
putere globală, menţinerea SUA implicată în cât mai multe zone posibil şi prevenirea
proliferării nucleare.

Rusia a reuşit rareori în istorie să domine Coreea, chiar dacă Stalin a pus umărul la
formarea Republicii Democrate Populare Coreene în 1945 şi a negociat graniţele,
aprobând apoi invazia Sudului în 1950. În doar 10 ani, „părintele” coreean Kim Il Sung a
eliminat rivalii cu legături la Moscova, iar după ce Rusia şi China s-au îndepărtat în 1960,
Coreea de Nord a reuşit să îşi joace interesele cu fiecare dintre cei doi vecini.

În contextul actual, Rusia nu poate modela evenimentele din Peninsula Coreeană, însă
asta nu înseamnă că nu caută un loc la masa negocierilor, pentru a-şi consolida imaginea
de putere globală.

Coreea de Nord și leadership-ul american

La începutul lunii august, a existat o perioadă de două săptămâni în care Coreea de Nord
nu a lansat nicio rachetă și nu a testat nicio bombă nucleară. Acel scurt interval a fost
deajuns pentru a-l face pe Rex Tillerson, secretarul de stat al SUA, să declare că liderul
Coreei de Nord, Kim Jong-un, dovedește “reținere”. Poate că, a concluzionat Tillerson,
Kim este gata să intre în dialog. Într-o oarecare măsură, Tillerson ar putea să aibă
dreptate.

Într-adevăr, afirmația potrivit căreia Coreea de Nord arată reținere era prematură: aceasta
a lansat de atunci trei rachete balistice cu rază mică de acțiune de pe coasta de est către
mare și, mai amenințător, o rachetă balistică pe deasupra nordului Japoniei. Optimismul
lui Tillerson legat de această scurtă pauză reflectă presiunea la care sunt supuși diplomații
de a da asigurări aliaților (iar în cazul lui Tillerson, șefului său, președintele Donald
Trump) și de a calma tensiunile cu inamicii.

Oricum, Tillerson are probabil dreptate că Coreea de Nord este dispusă să discute cu
Statele Unite, însă numai ca de la un stat nuclear la altul. Ceea ce liderii nord-coreeni nu
sunt în mod evident dispuși să facă, este să respecte cerințele Americii, și anume ca
negocierile să se bazeze pe angajamentele internaționale din 2005, de la sfârșitul celei de-
a patra runde a așa-numitelor discuții din Grupul celor șase.

În topul acestor angajamente, consacrată în declarația comună de la încheierea

convorbirilor, este abandonarea de către Coreea de Nord a “tuturor armelor nucleare și a
programelor nucleare existente”. În schimb, celelalte cinci participante la negocieri
(China, Japonia, Rusia, Coreea de Sud și SUA) trebuiau să furnizeze Coreei de Nord
energie și asistență economică, să-i respecte suveranitatea și să normalizeze relațiile
diplomatice cu aceasta. Cei cinci participanți și-au respectat angajamentele însă Coreea
de Nord și le-a repudiat pe ale sale în 2009.

Conform criticilor, crearea unei precondiții care cere Coreei de Nord să-și respecte
angajamentele inițiale înseamnă o lovitură fatală dată noilor negocieri. Și, într-adevăr,
regimul lui Kim nu s-a arătat interesat de reluarea discuțiilor în Grupul celor șase, al cărui
scop declarat este să denuclearizeze peninsula coreeană. În constituția din 2013, pentru
prima dată, Coreea de Nord s-a referit la ea însăși folosind termenul de “stat nuclear”.

Pe bună dreptate, Tillerson se referă la o politică pe două planuri față de Coreea de Nord.
Unul dintre planuri este dialogul; celălalt, presiunea, aplicată prin sancțiuni și alte măsuri
cu scopul izolării Coreei de Nord și convingerii liderilor acesteia că nu are niciun viitor
cu armele nucleare.

După testele noilor rachete balistice intercontinentale (ICBM) de luna trecută, Tillerson și
ambasadorul american la ONU, Nikki Haley, s-au concentrat pe cel de-al doilea plan,
lucrând cu alți membri ai Consiliului de Securitate pentru impunerea celor mai dure
sancțiuni posibile împotriva Coreei de Nord. Aceste sancțiuni ar putea eroda mare parte
din comerțul nord-coreean cu China, colacul de salvare economic al regimului lui Kim.

Însă SUA nu se poate baza în mod excesiv pe celelalte țări pentru a constrânge regimul
nord-coreean, al cărui program nuclear nu este doar un efort simbolic. Așa cum arată
testele ICBM, scopul este amenințarea explicită a SUA pentru a o determina să-și reducă
prezența în Asia de Nord-Est și poate chiar să-și reconsidere alianțele cu Japonia și
Coreea de Sud.

Acest țel ambițios are susținere tacită în lume: Rusia și China au propus ca SUA să-și
suspende exercițiile militare anuale comune cu Coreea de Sud, în schimbul înghețării
programului nuclear nord-coreean. Această propunere “freeze-for-freeze” aparent
imparțială ar face mai mult pentru slăbirea alianței dintre SUA și Coreea de Sud decât
pentru împiedicarea Coreei de Nord să dezvolte arme nucleare care pot fi lansate.

Această propunere subliniază cât de dificilă este organizarea unui răspuns internațional la
problema nucleară nord-coreeană. Deși China a fost de acord cu recentele sancțiuni din
Consiliul de Securitate, scepticismul este general cu privire la existența unui consens
intern referitor la viitorul peninsulei coreene. În ceea ce privește Rusia, aceasta pare să
urmeze o politică externă ghidată mai mult de resentimente decât de interesul național.

În acest timp, aliații SUA din regiune sunt sub o presiune uriașă. Noul guvern din Coreea
de Sud este blocat între nevoia de a-și administra relațiile cu SUA și dorința de a deschide
un dialog cu Nordul. Și, așa cum arată ultima lansare de rachetă a Coreei de Nord,
găzduirea de către Japonia a capacităților militare americane o pune pe aceasta în prima
linie a crizei.

Această situație complexă ar necesita o diplomație atentă și precisă chiar și în cele mai
favorabile perioade iar ca SUA să se folosească de diversele pârghii ale puterii sale. Însă
aceasta nu e deloc o perioadă favorabilă. Trump a fost extrem de schimbător, predispus la
declarații în afara scriptului pe acest subiect. Aceasta i-a determinat pe Tillerson și
secretarul apărării James Mattis să dea asigurări liniștitoare iar pe alții să încerce să
diminueze impactul unor declarații belicoase despre “foc și furie”.

Afirmațiile lui Trump despre rolul Chinei în rezolvarea problemei nu sunt de ajutor
pentru că sugerează interesul de a transfera sarcina strunirii regimului Kim în schimbul
unor vagi promisiuni economice și comerciale. Rezultatul este senzația unei neseriozități
din partea americanilor într-o situație dintre cele mai serioase.

Administrația Trump are la dispoziție toate componentele unei strategii eficiente pentru
Coreea de Nord: cooperarea Chinei, presiuni asupra Coreei de Nord prin sancțiuni și
izolare, liniștirea aliaților inclusiv prin furnizarea celor mai moderne sisteme de apărare
anti-rachetă și disponibilitate către negocieri. Dar pentru ca toate aceste instrumente să
aibă impact, ele trebuie utilizate concertat și cu precizie în ton și în substanță, o calitate a
artei guvernării pe care administrația Trump o dobândește cu greu.

În acest sens, provocarea din Coreea de Nord nu este doar o criză nucleară. Este și o criză
a calității leadership-ului din SUA. Multă lume sesizează problema, însă nimeni nu știe
deocamdată cum să o depășească.

China îl atrage discret pe Macron în criza nord-coreeană

Președintele chinez Xi Jinping a lansat vineri un apel Franței să contribuie la aplanarea

crizei legate de Coreea de Nord, în cursul unei convorbiri telefonice cu omologul său
francez Emmanuel Macron, a relatat televiziunea chineză, citată de AFP, transmite
A„China speră că Franța, ca țară cu statut permanent în Consiliul de Securitate al ONU,
va juca un rol constructiv în aplanarea situației și relansarea dialogului" în dosarul nord-
coreean, a declarat Xi, potrivit declarațiilor difuzate de postul de televiziune CCTV pe
rețelele de socializare.

Cu această ocazie, președintele Chinei a reiterat ceea ce îi spusese anterior cancelarului

german Angela Merkel că țara sa dorește „denuclearizarea Peninsulei Coreene".
„Problema coreeană poate fi rezolvată numai prin mijloace pașnice, prin dialog și
consultări", a subliniat el.

Potrivit televiziunii chineze, Emmanuel Macron a declarat că Franța este atașată

dezideratului de a menține pacea și stabilitatea în Peninsula Coreeană și este pregătită să-
și consolideze cooperarea cu China pentru a ajunge la o soluționare a acestei probleme.

China și Franța sunt ambele membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU,
căruia Statele Unite i-au prezentat un nou proiect de sancțiuni împotriva Coreei de Nord
în urma puternicului test nuclear de duminica trecută. Proiectul include, între altele, un
embargo asupra vânzărilor de petrol către regimul Kim Jong-Un.

Acest proiect este susținut de Franța și Marea Britanie. SUA doresc să-l supună la vot
luni, dar Rusia, precum și China insistă asupra dialogului cu regimul nord-coreean și
subliniază că noile sancțiuni nu vor fi suficiente pentru a pune capăt programului nuclear
al Phenianului.

Președinții Xi și Macron nu au evocat chestiunea sancțiunilor în cadrul discuției lor

telefonice, potrivit postului CCTV.gerpres.