Cuprins

Drepturile morale de autor

 Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor

 Dreptul de divulgare

 Dreptul la paternitate

 Dreptul la nume

 Dreptul de retractare
 Drepturile morale de autor
Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între operă şi
creatorul ei.Astfel drepturile morale de autor influenţează dreptul de autor in asa mod, încât
înlătură aplicarea regulilor de drept comun. Potrivit doctrinei, mai ales celei franceze, care acordă
o atenţie deosebita dreptului moral, “acesta precede drepturilor patrimoniale, le supravieţuieşte şi
exercită o autoritate predominantă asupra lor”.1 Chiar şi după ce autorul unei opere a cesionat
drepturile sale patrimoniale el îşi păstrează drepturile morale de autor ca o consecinţă a caracterului
independent al acestora.În doctrina română se utilizează expresia „drepturi personale
nepatrimoniale” prin care se desemnează sfera drepturilor morale în general, în care se includ şi
drepturile morale de autor. Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecţiei
personalităţii autorului. Cu toate acestea, drepturile morale de autor nu se suprapun, sub toate
aspectele, cu drepturile personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul împotriva
oricărei atingeri aduse operei şi nu numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputaţiei
autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996 care prevede că autorul ei opere are
următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul de
divulgare);
b) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la nume);
c) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (dreptul la paternitate);
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum
şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa (dreptul la respectul
integrităţii operei sau la inviolabilitatea operei);
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare,
prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul la retractar)

Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor

Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, dar
acestea se degajă implicit din unele dispoziţii ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:
a) caracterul perpetuu;
b) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de persoana autorului operei;
c) caracterul inalienabil şi insesizabil;
d) caracterul imprescriptibil;
e) caracterul absolut, opozabil erga-omnes;
f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la paternitatea şi la inviolabilitatea operei).

a) Caracterul strict personal al dreptului moral determină ca acesta să nu poată fi exercitat

decât de către autorul operei. Dacă drepturile patrimoniale sunt susceptibile de desprindere de
persoana titularului, drepturile morale sunt strâns legate de persoana autorului. Drepturile morale
de autor cuprind elemente pozitive şi elemente negative.

2
În principal, caracterul legăturii strict personale al dreptului moral se manifestă prin elementele
sale pozitive, care constau în dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi cum va fi adusă opera
la cunoştinţă publică, numele şi retractarea operei divulgate.

După moartea autorului, în ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul drepturilor revine
Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

b) Caracterul inalienabil şi insesizabil al drepturilor morale de autor

Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă, potrivit legii (art. 11 alin. 1. din Legea nr.
8/1996), în interzicerea vreunei renunţări sau înstrăinări având ca obiect aceste drepturi.
Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin destinaţia lor, aceea de a asigura
protecţia personalităţii autorului. A renunţa la protecţia personalităţii sale, echivalează pentru autor
cu asumarea riscului dispariţiei sale morale, al autodistrugerii morale. Principiul inalienabilităţii
drepturilor morale cunoaşte unele excepţii care rezultă fie din voinţa autorului, fie din natura
operei, fie din convenţiile încheiate cu terţii.
O astfel de excepţie este reprezentată de independenţa autorului de a-şi publica opera sub
pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. Cu alte cuvinte, autorul poate renunţa parţial la
dreptul la nume, fără să fie atinse existenţa şi conţinutul dreptului deoarece titularul său are
posibilitatea de a înlătura pseudonimul sau anonimatul, dezvăluindu-şi adevărata identitate.
Alte excepţii le întâlnim în cazul autorilor salariaţi, al contractelor de comandă şi când autorul
şi-a dat acordul cu privire la adaptarea operei sale, situaţie în care drepturile morale sunt supuse
unei anumite înstrăinări. Consacrând caracterul inalienabilităţii drepturilor morale, legea română
admite totuşi transmiterea prin succesiune a exerciţiului drepturilor relative la recunoaşterea
calităţii de autor, la respectarea integrităţii operei prin neadmiterea oricărei modificări şi atingeri
care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului. În schimb, dreptul de retractare este
netransmisibil. Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale, acestea nu pot fi urmărite de
creditorii autorului operei. Creditorii autorului nu au nici dreptul de a impune divulgarea operei
sau exploatarea ei în scopul satisfacerii creanţelor lor. În aceeaşi ordine de idei, notăm şi faptul că
creditorii nu beneficiază nici de dreptul de a se substitui autorului pentru a proceda ei înşişi la
publicarea operei.
Totuşi, de la principiul insesizabilităţii sunt exceptate operele legate indisolubil de suportul
material (operele de artă plastică), caz în care se poate exercita o acţiune de executare silită, având
ca obiect aceste categorii de opere. În sistemul român de drept, sub imperiul legii vechi2, regula
insesizabilităţii privea numai opera nepublicată şi opera neterminată.

c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă în existenţa şi exercitarea lor de către

succesorii autorului ori de către terţi, după încetarea din viaţă a titularului. Raţiunea acestui
caracter este de a asigura, ca şi în cazul principiului inalienabilităţii şi insesizabilităţii, protecţia
personalităţii autorului. Numai drepturile morale de autor au vocaţie la perpetuitate, nu şi drepturile
patrimoniale. Utilizarea de către alte persoane a operei nu trebuie să aducă atingere memoriei
autorului, întrucât opera poartă pentru eternitate amprenta personalităţii creatorului său. Nu toate
drepturile morale de autor au caracter perpetuu, ci numai acelea al căror exerciţiu, potrivit legii,
este transmisibil prin moştenire. Aparţin acestei categorii, potrivit modificărilor aduse Legii nr.
8/1996 prin Legea nr. 285/2004: dreptul de divulgare, dreptul la paternitate şi dreptul la respectul

3
integrităţii operei. În schimb, dreptul de divulgare, dreptul la nume şi dreptul la retractare,
aparţinând numai autorului, nu pot fi exercitate de către succesori şi cu atât mai puţin de către terţi.
Soluţia adoptată este în consonanţă curentului favorabil exercitării acestuia de către succesorii
autorului sau de instituţii specializate în protecţia drepturilor autorului3. Şi totuşi, legiuitorul român
nu a adoptat o soluţie consecventă deoarece în cazul artiştilor interpreţi şi executanţi a instituit
transmiterea tuturor drepturilor prin succesiune pe durată nelimitată4.

d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor

Imprescriptibilitatea drepturilor morale constă în exercitarea lor atâta timp cât opera rămâne în
memoria oamenilor şi face obiectul exploatării. Caracterul imprescriptibil derivă din caracterul
inalienabil şi perpetuu al drepturilor morale de autor. Regula imprescriptibilităţii drepturilor
morale este necesară pentru a asigura protecţia personalităţii autorului. Aşadar, dreptul la acţiune
al autorului unei opere intelectuale pentru apărarea drepturilor sale morale nu se stinge niciodată
şi poate fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la încălcarea lor. Drepturile patrimoniale de autor
nu cad sub incidenţa principiului imprescriptibilităţii, fiind supuse instituţiei prescripţiei extinctive
din raţiunea de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.

e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al drepturilor morale de autor decurge din faptul
că îi sunt recunoscute autorului în raporturile cu toate celelalte persoane, care au obligaţia să nu
întreprindă nimic de natură a-l stânjeni în exerciţiul prerogativelor drepturilor sale.

f) Caracterul netransmisibil al drepturilor morale de autor vine să întărească caracterul

absolut al acestora. De la caracterul netransmisibilităţii
drepturilor morale de autor există excepţiile menţionate în cele ce preced (lit. c).

Dreptul de divulgare

Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de divulgare

reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai autorului operei, singurul în
măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoştinţa publicului.
Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreţionar, numai persoana autorului putând
decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor şi aşteptărilor” sale, dacă-l reprezintă ca personalitate,
care sunt limitele şi modalităţile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului
discreţionar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a autorizat reprezentarea
nu este obligat să accepte şi editarea operei, regula discreţionarităţii purtând şi asupra modalităţii
în care opera va fi adusă la cunoştinţă publică. Caracterul discreţionar al acestui drept este întărit
şi de includerea în lege a aşa-numitului drept de retractare al autorului în mod necondiţionat.
Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a decide aducerea în
orice mod la cunoştinţa publică a operei sale, când consideră că opera a atins nivelul unei anumite
maturităţi, în sensul că poartă amprenta originalităţii. Dar dreptul de divulgare conţine şi un aspect
negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna publicarea acelei opere. Exercitarea

4
aspectului pozitiv constituie unica modalitate de „ieşire în lume” a autorului, de apariţie la nivelul
realităţii sociale, de transformare a operei dintr-o realitate de fapt, într-o realitate de drept. Dreptul
de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a naşterii drepturilor de autor. De
exercitarea acestui drept depinde şi naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influenţă
covârşitoare.
Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual, eventual, devenind actuale şi
efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare.
Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de prioritate în persoana autorului operei.
Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a autorului de a opune data apariţiei operei sale oricărui
alt autor care ar publica ulterior o operă similară sau chiar identică. Încălcarea dreptului de
divulgare, în sensul aducerii operei la cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz,
consimţământul autorului constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor art. 140 din
Legea nr. 8/1996.
Dreptul de divulgare, în cazul operelor colective, se exercită, în lipsa unei convenţii contrare, de
către persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi numele căreia a fost
realizată opera.

Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul şi mai mulţi
autori (autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create etc.).
Dreptul de divulgare a operei audiovizuale aparţine autorilor, dar numai autorul principal se poate
opune aducerii la cunoştinţa publică5, nu şi ceilalţi autori.
În cazul operelor realizate la comandă, se pune întrebarea cum se pot concilia principiul dreptului
absolut al autorului la divulgarea operei sale, cu principiul forţei obligatorii a contractelor. În
formularea răspunsului s-au conturat mai multe soluţii, astfel:
a) autorul operei comandate ar putea refuza executarea sau remiterea operei pe motivul că nu-l
reprezintă, nu poartă amprenta personalităţii sale;
b) o eventuală cerere de executare silită din partea beneficiarului contractului nu s-ar solda cu
obligarea autorului să execute opera, pentru că, fiind o obligaţie de a face, în caz de neexecutare,
potrivit art. 1075 Cod civil se transformă în obligaţie de dezdăunare. Nu pot fi dispuse măsuri de
constrângere pentru că ar fi incompatibile cu natura activităţii intelectuale a autorului;
c) beneficiarul a cărui comandă nu a fost executată poate cere şi obţine o executare prin echivalent
a obligaţiei din partea creatorului;
d) în cazul în care opera este realizată, dar autorul refuză să o remită beneficiarului, se poate invoca
şi obţine o executare silită în natură.
Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, dobândirea proprietăţii asupra suportului material al
operei nu conferă prin ea însăşi un drept de utilizare asupra operei. Pe cale de consecinţă,
proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a acesteia.
De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 8/1996,
proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o expună public,
chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în care autorul a exclus în
mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului.

5
Dreptul la paternitate

Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de dreptul de a pretinde

recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are izvorul în însuşi actul creaţiei, reprezentând o
recunoaştere oficială a originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului.
Recunoaşterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor şi opera sa,
îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul care a creat-o şi punând în evidenţă
elementele de identitate specifice ale creaţiei.
La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conţine două categorii de aspecte:
prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului de a revendica oricând
calitatea de autor şi a doua, categoria aspectelor negative, reprezentând posibilitatea titularului
dreptului de a se opune oricărui act de contestare a acestei calităţi de către terţi.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se materializează prin îndeplinirea
obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului
în cazul citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când acest lucru este permis fără
consimţământul autorului. Totodată, dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitatea
autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.
Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu şi persoanelor juridice.
În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că opera
aparţine unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei realizării şi a locului de păstrare
a acesteia. Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune, fapta fiind încriminată şi
pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8/1996.
Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În schimb, prevederea
din art. 11 alin. 2, care constituie o noutate a legii, precizează că, după moartea autorului, exerciţiul
acestui drept se transmite prin moştenire legală sau testamentară succesorilor pe o durată
nelimitată. În ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului revine organismului de
gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai
mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.

Dreptul la nume

Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera
la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte
componentă a dreptului la calitatea de autor.6
Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din raţiuni de logică juridică. Într-
adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub numele său, sub
pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul de autor.
Astfel, în primul rând, exerciţiul dreptului la nume nu se transmite prin moştenire, în vreme ce
exerciţiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin moştenire. În al doilea rând,
dreptul la calitatea de autor aparţine întotdeauna persoanelor fizice creatoare ale operei, pe când
dreptul la nume poate să aparţină şi persoanelor juridice sau fizice, altele decât autorul, din
iniţiativa şi sub numele cărora a fost creată opera.

6
În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie o încălcare a
dreptului la nume şi nu a dreptului la calitatea de autor.
Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un pseudonim,
trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul la nume
presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci şi protejarea formei în care
autorul a cerut ca numele să fie reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publică o operă sub
un alt nume decât acela decis de autor constituie infracţiune.. Dreptul la inviolabilitatea operei
Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul operei sau de dreptul la integritatea
operei, dreptul la inviolabilitatea operei vizează protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a
autorului de a se opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări”7, precum şi oricărei atingeri
aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.
Dreptul inviolabilităţii operei este un corolar al dreptului de divulgare, aşa că forma de aducere la
cunoştinţa publică hotărâtă de autor trebuie să rămână nemodificată.
Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi:

1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea integrităţii operei prin interzicerea, fără
acordul său, a oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă acestea nu alterează
valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă afectează sau nu imaginea autorului.
Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele străine sunt licite cu
condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor în contexte care să nu le denatureze
sensurile;

2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia

autorului.
Soluţia limitării dreptului la inviolabilitatea operei numai la atingerile de natură a prejudicia
onoarea şi reputaţia autorului este conformă cu prevederile Convenţiei de la Berna. Determinarea
atingerilor care întrunesc aceste trăsături este apanajul judecătorului a cărui activitate în acest
sens nu este lipsită de dificultăţi, trebuind să se pronunţe în lipsa unor criterii de apreciere
prevăzute de lege.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale convenţională sau legală
a exerciţiului drepturilor patrimoniale asupra operei.
Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei se
transmite, după moartea autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile,
iar în lipsa moştenitorilor, exerciţiul revine organismului de gestiune colectivă care a administrat
drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul
respectiv de creaţie.

Dreptul de retractare

Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a-şi

retrage opera publicată.

7
Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ţinut de
îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a operei. Altfel spus, dreptul de
a retracta are caracter exclusiv şi nu este supus cenzurii instanţei de judecată.
Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin exercitarea retractării,
dreptul de a fi despăgubiţi.
Există situaţii când dreptul de retractare poate intra în conflict cu alte drepturi. Astfel, în cazul
coautoratului, dreptul de retractare exercitat de un autor se poate afla în conflict cu dreptul de
divulgare al celorlalţi autori şi cu principiul forţei obligatorii a contractelor. Soluţia în această
situaţie va fi pronunţată de instanţa de judecată care, prin excepţie de la regulă, va examina justeţea
motivelor care stau la baza exerciţiului dreptului de retractare.
Totodată, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare poate intra în conflict simultan
cu principiul forţei obligatorii a contractelor şi cu dreptul proprietarului suportului material al
operei (drept absolut şi opozabil erga-omnes).
Doctrina împărtăşeşte opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică a fost predată
dobânditorului, care a acceptat-o, autorul nu mai poate exercita dreptul de a-şi retrage opera.8 În
caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate pe care legea nu o îngăduie. Potrivit
art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate opera în cazul programelor
pentru calculatoare.

8
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura
Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag 80

8
 Bibliografie

 Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001
 FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE
AUTOR, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
 CONVENŢIA DE LA BERNA pentru protectia operelor literare si artistice din 9 septembrie
1886, completata la Paris la 4 mai 1896, revizuita la Berlin la 13 noiembrie 1908, completata
la Berna la 20 martie 1914, revizuita la Roma la 2 iunie 1928, revizuita la Bruxelles la 26
iunie 1948, revizuita la Stockholm la 14 iulie 1967 si la Paris la 24 iulie 1971 si modificata la
28 septembrie 1979.