Program de hidrotermoterapie în epicondilite

Elementele anatomice ale articulației cotului

Articulaţia cotului este formată din trei oase : humerusul, ulna şi radiusul. Din acest
motiv, la nivelul cotului se descriu teroretic trei articulaţii : humero-ulnară, humero-radială şi
radio-ulnară, însă, pentru că toate dispun de o singură capsulă articulară şi o singură sinovială,
unii autori descriu la acest nivel o singură articulaţie.
Din punct de vedere biomecanic, articulaţia cotului trebuie descrisă în funcţie de
mişcările care sunt permise astfel încât mişcarea de rotaţie sau pronaţie şi supinaţie se
efectuează din articulaţia radio-ulnară, iar mişcările de flexie şi extensie se execută din
articulaţiile humero-radială şi humero-ulnară.
Din punct de vedere fiziologic s-a ajuns la concluzia că se v-or recunoaşte două
articulaţii în componenţa cotului, una in raport cu mişcările de pronaţie-supinaţie, iar cealaltă
în raport cu mişcările de flexie-extensie şi acelea ar fi :
- Articulaţia humerusului cu cele doua oase ale antebraţului, acestea fiind articulaţia
humero-ulnară și humero-radială
- Articulaţia dintre extremitaţiile radiusului şi ulnei şi anume radio-ulnară proximală
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:

 Capsula articulară – Este subțire și flască, urmărește conturul fosetelor anterioare și

posterioare, trecând pe sub baza epicondililor, care ramăn extracapsulari. Tot în afara
capsulei articulare rămân și varful olecranului și procesului coracoid.
 Ligamentele colaterale:
- Ligamentul colateral ulnar - este o bandă fibroasă, puternică, de formă triunghiulară, cu
origine pe epicondilul humeral medial, format din trei fascicule: anterior, mijlociu și
posterior. Acest ligament asigură stabilitatea în valgus a articulației cotului.
- Ligamentul colateral radial - se întinde între epicondilul humeral lateral și ligamentul
inelar. Realizează controlul poziției ulnei față de epicondilul lateral. Are de asemenea, trei
fascicule. Oricare ar fi poziția articulației, 2 fascicule din trei vor fii în tensiune;
- Ligamentul inelar - este o structură fibroasă, reprezentând 4/5 din circumferința unui inel,
cu originea pe marginea anterioară a incizurii radiale și inserția pe marginea posterioară a
aceleiași formațiuni.
- Ligamenul pătrat - este o banda fibroasă subțire, întinsa aproape în orizontal între
marginea inferioară a incizurii radiale de pe ulna și colul radiusului. El închide spațiul
articular inferior între radius și ulna.

Epicondilita – tablou clinic si tratament

Epicondilita face parte din rândul afecţiunilor reumatismale abarticulare şi, „este o
inflamaţie tendinoasă sau periostală la nivelul muşchiilor epicondilieni. Acestei tendinite i se
pot asocia retracţii capsulare, calcifieri la nivelul tendoanelor, microrupturi tendinoase. Apare
ca urmare a unor traumatisme şi mai ales a unor microtraumatisme repetate sau a
surmenajului articular la nivelul cotului. Epicondilita este mai frecventă la tâmplari,
violonişti, sportivi(tenis).
 Sindromul principal este durerea vie localizată pe partea laterală a cotului; durerea
iradiază pe faţa externă a antebraţului şi se intensifică la mişcările de extensiune şi supinaţie
ale antebraţului. De obicei, mobilitatea nu este afectată. La examenul obiectiv, presiunea pe
epicondil determină o durere puternică.
Epicondilita este de două tipuri, aparând fie pe partea laterală fie pe partea medială;
astfel putem vorbi de epicondilită laterală supranumită şi cotul tenismenului sau epicondilită
medială cunoscută şi sub numele de cotul jucătorului de golf.
1. Epicondilita laterală (cotul tenismenului)
Epicondilita laterală este cea mai intâlnită afecţiune la nivelul articulaţiei cotului. este o
afecțiune care afectează muşchii extensori ai antebraţului.Cel mai comun tip de durere pe
partea laterală a cotului se întâlneşte in cadrul epicondilitei laterale. În activităţi care implică
mişcări repetate cu membrul superior, sau in activităţi specifice cum ar fi lucrul la calculator,
ridicarea greutăţiilor, mişcări de pronaţie şi supinaţie forţată sau la vibraţii repetate, se observa
foarte repede apariţia acestei afecţiuni.
Se manifestă prin durere locală la nivelul inserţiei pe epicondilul lateral al tendonului
extensorilor comuni ai antebraţului. Durerea poate fi reprodusă prin extensia contra unei
rezistenţe a pumnului sau a degetului mijlociu sau prin activităţi de strângere a pumnului. Este
posibil ca durerea să apară şi in momentul flexiei pasive a pumnului in acelaşi timp
executându-se extensia cotului. Cu toate acestea, epicondilita laterală poate apărea şi la locul
de muncă unde se solicită mişcări repetitive ale incheieturii cotului şi a mâinii. În multe cazuri
ale acestei patologii specifice, inserţia scurtului extensor radial al carpului este implicată.
Totuşi, lungul extensor radial al carpului şi tendonul comun al extensorilor anetriori, sunt
foarte rar implicaţi. Cel mai des această afecţiune apare în urma suprasolicitării muşchiilor
extensori.
2. Epicondilita medială (cotul jucătorului de golf)
Epicondilita medială, cunoscută şi sub numele de cotul jucatorului de golf este o afecțiune
care afectează muşchii flexori ai antebraţului. Mișcarile care sunt asociate în mod frecvent cu
epicondilita medială sunt sunt aruncarea repetată a unei mingi, tăierea lemnului cu un topor,
sau oricare alta activitate care stresează musculatura flexoare a antebraţului. Epicondilita
medială apare mult mai rar decât epicondilita laterală. Marea majoritate a literaturii de
specialitate sugerează că acest tip de epicondilită apare in urma stresului repetat şi a
suprasolicitării grupelor de muşchi flexori si pronatori ai antebraţului. Schimbările
degenerative în regiunea musculo-tendinoasă din zona epicondilului medial sunt rezultatul
contracţiilor concentrice şi excentrice cronice repetate din grupul flexorilor şi pronatorilor.
Cel mai des aceste schimbări se observă la rotundul pronator şi la flexorul radial al carpului,
deşi rupturi difuze pot aparea şi la palmarul lung, flexorul superficial al degetelor şi flexor
ulnar al carpului.
Chiar dacă suprasolicitarea este principalul motiv care cauzează epicondilita, un singur
traumatism, cum ar fi o lovitură directă sau o contracţie excentrică extremă, poate duce la
apariţia afecţiunii de acest tip.
Severitatea durerii poate varia, însă în cele mai multe cazuri este prezentă şi acută în
timpul efectuării acţiunii care o cauzează. În zona afectată pot apărea umflaturi şi căldură
locală.
 Tratament
În unei epicondilite corect diagnosticată, primul lucru care trebuie făcut este odihna sau
repausul pentru membrul afectat.
Tratamentele conservative sunt des folosite pentru ameliorerea sau vinecarea totală a
acestei afecţiuni, care în multe cazuri trece de la câteva zile, la câteva săptămâni sau luni.
Dacă durerea este cauzată de deteriorarea tendonului, perioada de recuperare completă
poate dura de la două la şase luni. Multe cazuri de epicondilită devin cronice şi care progresiv
se înrăutăţesc, dacă paientul continuă activitatea cu membrul respectiv, ignorând durerea.
Există mai multe tipuri de tratament pentru epicondilită, toate având acelaşi scop :
reducerea durerii şi imbunatăţirea funcţionalităţii precum electroterapia, masoterapia,
kinetoterapia, și hidrotermoterapia.
Masoterapia
Masoterapia (masajul) este o metodă terapeutică care constă intr-o prelucrare metodică şi
sistematică a părţilor corpului uman prin mijloace manuale sau instrumentale în
scop: terapeutic, pentru tratarea unor afectiuni sau a unor deficiente fizice, dar și în
scop profilactic.
În tratamentul epicondilitei se efectuează masajul cotului astfel:
- masaj centripet netezire
- presiuni alunecate/ statice longitudinale
- frământarea
- fricţiunile paraolecraniene/ capsulare
- vibraţiile
- la final, mişcări pasive și active ale articulației cotului.
Electroterapia
Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei, care studiază utilizarea acțiunii diverselor
forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau profilactic si are un rol
deosebit de important în cadrul programului complex de recuperare al epicondilitelor,
susținând programul kinetic.
În cadrul recuperării epicondilitelor electroterapia are ca obiectiv combaterea durerii și a
inflamației locale. Pentru aceasta se vor aplica curenți analgezici de joasă frecventă
(diadinamic, Trabert, TENS), curenti interferențiali de medie frecventă, ultrasunet, LASER.
Curentul diadinamic
DF (difazat) – este considerat cel mai analgezic, ridicând pragul sensibilității la durere.
Imbunătățeste circulația arterială prin inhibarea simpaticului. Din aceste considerente este
utilizat ca formă de introducere în aplicațiile cu scop primordial analgetic.
PL (perioada lungă) – prezintă un efect analgetic și miorelaxant evident și persistent.
 DF 3 minute cu frecvența 100Hz + PL 3minute (perioadă lunga reprezentand o combinatie
de monfazat 100Hz si diafazat 50Hz a cate 10 sec). Electrodul pozitiv se apilică pe zona
dureroasă iar cel negativ se aplică descendent.
 DF 2 minute + PL 4 minute pentru efect antialgic și antiinflamator.
Curentii Trabert
Sunt curenţi dreptunghiulari cu efect analgetic şi hiperemiant.
Ca mod de aplicaţie în cazul epicondilitelor electrodul negativ se plasează pe locul cel mai
dureros, iar cel pozitiv, proximal de catod la 3-5 cm distanţă. Efectul analgetic se instalează
imediat la sfârşitul şedinţei de 20 de minute, frecventa find fixa de 143 de HZ.
TENS
Constituie o metodă netraumatizanta de combatere a stărilor dureroase acute și cronice
utilizând curenți cu impulsuri dreptunghiulare.
În cazul epicondilitelor acest tip de curent se aplică cei 2 electrozi latero-medial la nivelul
cotului, cu polul negativ pe zona dureroasă.
Intensitatea de 100 Hz – 20 de minute.

Ultrasunet
Are un efect analgetic și miorelaxant prin acţiunea vibratorie asupra proprioceptorilor
musculari şi tendinosi.
În cazul epicondilitelor se aplică astfel: capul emiţător se plimbă pe tegument prin intermediul
gelului sau al altui unguent, fără a se apăsa prea tare, în sens circular la nivelul articulației
cotului (periarticular).

Intensitatea va fi de 0,6 w/cm2, iar durata acestei proceduri va fi de 4 minute.

Terapia L.A.S.E.R
Are un efect analgetic incontestabil, iar în cazul epicondilitelor se aplică astfel:

- La nivelul epicondililor (medial și laterl) în 4 puncte, 10J/punct, F=4672K.

Tratament kinetoterapeutic
Obiectivele kinetoterapiei în cazul epicondilitelor sunt:
- Combaterea durerii și a redorii articulare
- Combaterea inflamației
- Refacerea mobilității articulare
- Refacerea forței musculare
Mijloacele folosite:

 Posturarea membrului superior afectat

- Cu brațul în ușoară abducție, antebrațul în supinație, se plasează un săculeț cu nisip în 1/3
proximală a antebrațului.
- Cu cotul fixat pe o orteză statică, în poziție de flexie, apoi de extensie.
Exerciții de reeducare globală a cotului

Din așezat
- Pacientul apucă un obiect de pe masă așezat la diverse distanțe și il mută în diverse locuri
de pe masă, astfel încât brațul să facă cât mai multe mișcări.
- Kinetoterapeutul aruncă o minge către pacient, acesta trebuie să o prindă și să o arunce
înapoi kinetoterapeutului.
- Pe saltea, cu genunchii extinși cu o minge medicinală în mâini la nivelul coapsei, coatele
în extensie. Pacientul ridică mingea cu coatele extinse iar deasupra capului flectează
coatele ducând mingea la ceafă.
Mobilizări active și active cu rezistență

Din decubit dorsal

- Cu membrul superior pe o placă alunecoasă, în mână cu o patină cu rotile execută
abducții-adducții (simultan și alternativ)
- Cu un baston în mâini, apucat de capete, membrele superioare fiind în flexie, execută
flexia și extensia coatelor.
Din așezat
- Cu antebrațul pe o masă, în mână o patină cu rotile, execută flexii și extensii din cot.
- Cu antebrațul pe o masă în supinație, în mână cu o ganteră de 0,5 kg, execută flexia și
extensia cotului.
- Cu antebrețul fixat pe un dispozitiv cu discuri gradate, pacientul execută supinații-
pronații.
Din ortostatism
- Cu o minge în mâini, coatele flectate, pacientul apasă în minge încercând să-și apropie
mâinile.
- Cu un baston în mâini, apucat de mijloc, execută pronații și supinații.
- Cu fața la spalier, prinde șipca din dreptul umerilor și execută flotări la spalier.
Strechingul trebuie realizat în combinaţie cu exerciţii pentru forţă. Programul de streching
în cazul pacienţilor cu epicondilită, trebuie să se axeze pe musculatura extensoare în cazul
epicondilitei laterale şi pe musculatura flexoare dacă este vorba de epicondilită medială.

Hidrotermoterapia
Prin hidrotermoterapie se întelege acel domenu al medicinei fizicie în care se urmarește
realizarea unor schimburi de energie calorică între organismul uman și deverse medii în
scopul obținerii unor reactii de adaptare și a unor efecte asupra aparatelor și sistemelor
orgaismului uman. Aceste schimburi calorice utilizează ca vector în cele mai multe cazuri apa
la care, în unele situatii se adaugă gaze care pot fii CO2, S, sărurile minerale, substante
vegetale special pregatite astfel încât să actioneze prin factori fizici. Cel mai important factor
este cel termic dar uneori procedurile beneficiază și de factori mecanici/chimici.
În cazul epicondilitelor se pot utiliza următoarele proceduri:

1) Baia kinetoterapeutică
Este o baie caldă la care se asociază mișcări în cadrul articulațiilor întregului membru
superior (umăr, cot, mană) pe toate direcțiile de mișcare și în toate planurile. Mişcarea în apă
reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe principiul legi lui Arhimede.
Tehnica de aplicare
- Baia kinetoterapeutică se efectuează într-o cadă de dimensiuni mari, care se umple 3/4 cu
apă la temperatura de 36-37-380 C (considerată temperatura de indiferență)
- Bolnavul este invitat să se aseze în cadă şi timp de 5 minute este lăsat să se obişnuiască.
- După aceea kinetoterapeutul execută pasiv sub apă toate mişcările posibile în articulațiile
întregului membru superior dar în mod deosebit în articulația cotului afectată, timp de 10
minute.
- După aceea pacientul este lăsat puțin în repaus, dupa care este invitat să repete singur
mișcările arătate de kinetoterapeut.
- Durata băii este de aproximativ 20-30 min.
Modul de actiune
Factorul termic și mecanic. Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării
musculare care se produce sub influenţa apei calde şi pierderi greutăţii corpului conform legi
lui Arhimede. Importanţa mişcării pasive este esenţială în procesul de recuperare.

2) Băile cu plante medicinale

Sunt foarte des folosite în cadrul procedurilor de hidrotermoterapie.
În cazul epicondilitelor se recomanda ca aceste bai sa se aplice astfel:
Tehnica de aplicare
Se folosesc seminţe de in, muşeţel, flori de tei, mentă, salvie sau tărâţe de grâu, nuc, coajă de
stejar, de castan, malţ, amidon, etc.
Din aceste plante se fac infuzii sau decocturi din 500 – 1000g în 2-3 litri apă, care se introduc
apoi în apa de baie la neutralitatea termică sau călduţă, atunci când se urmăreşte şi efectul
termic.
Temperatura băilor în general este de 35-370 C. Durata băii este de 20 – 40 min.
Mod de acțiune
Substanţele aromate au efect sedativ asupra sistemului nervos, favorizează rezorbţia,
calmează durerile, ameliorează circulaţia, au efect relaxant asupra ţesutului conjunctiv.
Durata băi este de 20 – 40 min.
Temperatura băilor în general este de 35-370 C.
Se recomandă utilizarea acestei proceduri înaintea exercițiilor kinetice ce au ca scop cresterea
mobilității articulare, temperatura apei favorizând întinderea țesuturilor

3) Duş masaj

Reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatură de 38-400 C asociat
cu masaj. În cazul epicondilitelor procedura vizează articulația cotului dar și antebrațul.
Mod de acțiune
Duşul masaj produce o hiperemie importantă cu un însemnat efect resorbtiv şi de tonifiere
prin acţiunea combinată a masajului şi a factorului termic.
Se recomană folosirea acestei proceduri de hidrotermoterapie înaintea exercițiilor de tonifiere
musculară din cadrul programului kinetic dat fiind faptul că masajul are un efect stimulant
asupra structurilor articulare.
4) Duşul cu aburi.

Reprezintă o procedură aparținând hidrotermoterapiei care în cazul epidondilitelor se

efectuează astfel:
Tehnică de aplicare
Vaporii supraâncălziţi sunt direcționați spre articulația cotului afectat de epidondilită.
Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o baie generală sau se poate asocia
cu masaj.
Durata este de 3-6 min.
La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duş la temp. de 18-200 C.
Mod de acţiune
Acţiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie şi rezorbţie locală.
Se recomandă folosirea acestei proceduri înainte exercițiilor kinetice, ce au ca scop cresterea
mobilității articulare.
5) Împachetările cu parafină
Acestea fac parte din procedurile termo-terapice şi se aplică pe regiuni limitate de corp. În
cazul epidontilitelor parafina se aplică în regiunea cotului zona periarticulară.
Tehnica de aplicare
Se topeşte într-un vas o cantitate de parafină albă în aşa fel incât să mai rămână câteva bucăţi
neâncălzite, în scopul evitării supraâncălzirii. Cu ajutorul unei pensule late se pensulează
repede regiunea interesată, care în cazul epicondilitei este reprezentată de regiunea articulației
cotului, de mai multe ori până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1cm grosime. Peste
stratul de parfină se pune o bucată de flanelă şi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata este de 30-60 min.
Modul de acțiune
Acţiune-parafina provoaca o supraâncălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor. Pielea se
încălzeşte la 38-400 C provocând o transpiraţie locală abundentă. La desfacerea parafinei se
evidenţiază hiperemia produsa. După împachetare se aplică o procedura rece.

Se recomandă aplicarea acestei proceduri înaintea exercițiilor kinetice ce au ca scop creșterea

mobilității articulare.
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Program de studii: Kinetoterapia în afectiunile locomotorii

PROGRAM DE HIDROTERMOTERAPIE
ÎN EPICONDILITE

Masterand: Dinu Florin

 Bibliografie

1. Burghele N, Faur M. 1997. Traumatismele cotului.Complicaţii şi tratament. Bucureşti:

Editura Medicală
2. Papilian V. 1998. Anatomia omului. vol.I. Bucureşti:Editura BicAll;
3. Sidenco, E.L. (2002), Masajul în kinetoterapie București, Editura Fundației România
de Mâine
4. Sidenco, E.L. (2005), Medicina fizica în recuperarea medicală București, Editura
Universitara “Carol Davila”