''Caragiale este, după Anton Pann şi N.

Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al

unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un eticism
provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean.''
''Eroul caragialian e la antipodul romantismului. De obicei solitarii, apăsaţi de muţenie melancolică,
ai prozatorilor de mai târziu, trăiesc la munte şi în provincie.''
George Călinescu îl prezintă pe I.L. Caragiale drept ''naturalistul nostru prin excelenţă. (...) Este la
Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian, independent de orice observaţie ori critică,
constând în 'caragialism', adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri
memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra
publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului şi o continuă singur.'' Replicile personajelor
''trăiesc singure cu o pură viaţă verbală.
OP sa cuprinde teatru, nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii.
Românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei. Literatura sa e tonică şi plină de consolaţie astăzi.''
În lucrarea ''Viaţa lui I.L. Caragiale'', Şerban Cioculescu scria: ''Dator cu o privire sintetică, cercetătorul
este îndemnat să aleagă din diversitatea trăsăturilor pe aceea fundamentală, generatoare a
reacţiunilor morale. Unii contemporani au fost minunaţi de 'impresionabilitatea' neobişnuită a lui
Caragiale, în care au văzut chezăşia temperamentului de artist şi cheia variabilităţii în atitudini,
comportări şi îndeletniciri. Această impresionabilitate nu vibrează însă în atingere cu formele
plastice, cu universul deschis simţurilor. Ea este de ordin pur intelectiv.
Scriitorul Alexandru Paleologu arăta, în cartea ''Bunul simţ ca paradox'', că ''spiritul lui Caragiale a
exercitat în societatea noastră o acţiune socratică şi în aceasta constă importanţa incomparabilă,
fundamentală, a acestui aşa-zis negativist. Prin reducere la absurd; prin maieutică şi dialectică el
tindea să aducă societatea la cunoaşterea de sine şi la o conştiinţă morală. Dialogurile lui din comedii
şi din momente au ceva din arta dialogului socratic. Însăşi sociabilitatea acestui om, prezenţa sa
ironică, interpelativă, în forul public, e de aceeaşi natură cu a lui Socrate. De asemenea, şi solitudinea
lui şi distanţarea lui scrutătoare. Ca Socrate, avea sentimentul că e inspirat şi cenzurat interior de un
demon: ochiul eternităţii ce-i supraveghea din spate scrisul. Tot ca Socrate, a fost acuzat de
contemporani că destituie zeii cetăţii şi perverteşte spiritele şi, de fapt, a trebuit să bea şi el destulă
cucută.''