RĂZBOIUL CLANDESTIN DINTRE TRATATUL

DE LA VARŞOVIA ŞI ROMÂNIA
Dr. Larry Watts

„Falsa” independenţă şi „insignifianţa” strategică

Necesitatea de a explica de ce a constituit România o asemenea ţintă este ea

însăşi elocventă pentru eficacitatea dezinformării coordonate de sovietici. Spre
finalul războiului rece se crease consensul că regimul din România era „un cal
troian sovietic”, care îşi proclama zgomotos aura de independenţă, în timp ce alţii –
în special, conducerea din Polonia şi Ungaria – erau angajate tăcut în forme mai
substanţiale de dizidenţă. Această presupusă dependenţă secretă, combinată cu
aserţiuni repetate referitoare la lipsa de importanţă strategică a ţării pentru politica
sovietică şi conflictul est-vest, şi-au dovedit succesul în relevarea insignifianţei
României pentru URSS (şi pentru vest) în percepţia occidentală din anii '80.
Descoperirile din arhive, ulterioare războiului rece, au scos la iveală o poveste
diferită. Opoziţia României la preferinţele sovietice s-a dovedit a fi fost mult
subestimată şi, cu excepţia Primăverii de la Praga, destul de singulară după 1956,
în timp ce dizidenţa altor state membre ale Pactului a fost mult exagerată, daca nu
cumva întru-totul fabricată. La consiliile miniştrilor de externe ai Pactului, toţi
ceilalţi membri „au fost constant de acord cu analizele şi cu propunerile sovietice”
pe toată perioada Războiului Rece, în timp ce România a fost excepţia, în
permanentă opoziţie, care a afectat „aproape toate subiectele de pe agendă”. De
asemenea, românii au fost singulari, printre conducătorii militari ai Pactului, în
contestarea dominaţiei şi controlului sovietic, în timp ce Polonia, Ungaria,
Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au continuat să se alinieze „fără
rezerve, în spatele sovieticilor”.
 Opoziţia ne-românească la politica Kremlinului era aproape absentă. „Partenerii
apropiaţi” au acţionat deseori ca mandatari ai sovieticilor în atacarea României
pentru dizidenţă, în timp ce concurau între ei pentru a stabili „cea mai specială
relaţie” cu Moscova. Ca o regulă generală, „dizidenţa” raportată de alţi membri ai
Tratatului şi aparenta simpatie pentru poziţia României erau pre-stabilite cu
Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de
încredere pentru Occident şi pentru a diminua unicitatea opoziţiei româneşti.
Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea iniţiativelor României altora – din
nou, mai ales, Poloniei şi Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderării
Mongoliei la Pactul de la Varşovia în 1963 şi opoziţia la diversele planuri de
intervenţie militară ale Moscovei.
Lipsa de importanţă strategică a continuat să fie citată de istoricii Războiului
Rece ca fiind, în acelaşi timp, cauză şi efect a presupusei lipsei de consecinţe
pentru Moscova, chiar şi după ce strategia „calului troian” a fost demascată drept o
mistificare a adevărului. Este semnificativ faptul că rapoartele asupra insignifianţei
României ieşeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român.
De exemplu, conceptul „cuartetului” de importanţă strategică din aripa nordică a
Pactului, cuprinzând RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia a circulat pentru
prima oară în perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej,
în 1963. Apoi, conceptul a reapărut în perioada „primului Echelon strategic” de la
jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din strategia de
război a Pactului de la Varşovia.
Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale
Pactului era lipsită de importanţă strategică. În 1965 ea era, de fapt, inexistentă. În
orice caz, nu se poate spune acelaşi lucru despre semnificaţia ţării pentru
securitatea sovietică. România fusese considerată o principală ameninţare militară
(alături de Polonia) de către liderii armatei si ai serviciilor de informaţii, pe
aproape întreaga perioadă interbelică. Ea rămăsese singura cale terestră dintre
URSS şi Bulgaria ultra-loială şi Balcanii puternic rusofili: o realitate geografică
reamintită atunci când România a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitării
ţării pentru exerciţii militare în Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare
tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei în 1968. Că Moscova ar fi
putut sau ar fi vrut să ignore vreo ţară cu care avea 1000 km de frontieră şi încă
200 km de ţărm la Marea Neagră - controlată de sovietici - e greu de crezut, mai
ales după ce, la conducerea ţării, a venit un guvern care se opunea principalelor
sale intenţii pe plan internaţional.
De asemenea, Moscova nu putea ignora cele câteva milioane de etnici români
din învecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova şi Ucraina, din teritoriile
foste româneşti (Basarabia şi Bucovina). Abordând problema într-o manieră
asemănătoare cu cea urmată în teritoriile poloneze anexate, Stalin a încercat să
schimbe compoziţia etnică a regiunilor, executând mii de conducători ai
comunităţilor şi deportând sute de mii de etnici români în Siberia şi Asia Centrală,
între anii 1940-1941 şi 1950-1951. Acel efort, împreună cu politicile de asimilare
forţată şi „rusificare” pe termen lung nu şi-au dovedit succesul deplin, determinând
Moscova să închidă relaţiile româno-moldoveneşti în anii '60.
La mijlocul anilor '60, autorităţile sovietice erau intens preocupate de impactul
„dăunător” al României asupra acestei regiuni, cauzat de atracţia culturală, modelul
independent şi influenţa subversivă activă, prin mass-media sa „antisovietică” şi
publicaţiile care treceau peste graniţă. În 1967, conducătorul Partidului Republicii
Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandă care să
mobilizeze „cei mai calificaţi intelectuali” şi „oficialităţile din conducerea
partidului şi organele economice” pentru a publica în „ziare, emisiuni de radio şi
televiziune, cărţi, broşuri şi alte publicaţii” astfel încât „copiii noştri şi generaţiile
viitoare” să „ştie că părinţii lor nu şi-au închipuit viaţa în afara graniţelor URSS” şi
au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia şi la o reunificare cu statul rus.” În
1968, şeful forţelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica
României vis-a-vis de această zonă în aceeaşi categorie cu „activităţile subversive
sporite ale serviciilor SUA, RFG şi Anglia contra URSS.” Arhivele KGB au
relevat că intenţiile Bucureştiului şi activităţile privitoare la regiune erau încadrate
la categoria primă prioritate”.
Acest război clandestin a continuat neabătut până la colapsul comunismului.
Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau în mod evident România din
descrierea colaborărilor „cu organele de securitate din statele frăţeşti”. Această
absenţă era cu atât mai notabilă cu cât, pe lângă KGB, serviciile de informaţii din
Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi RDG, KDS mai colabora cu „serviciile” frăţeşti
din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin şi Angola.
Instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de DSS în 1982, au
relevat că „România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a
fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”.
Ultimul director al puternicei Unităţi 0110 (unitatea anti-KGB) a Securităţii, a
declarat în faţa unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat
comanda unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat după revoluţie, poziţia
operaţională a KGB faţă de ţara sa era „destul de clară”. KGB considera România
o ţintă la fel de ostilă „ca orice stat occidental”.
În contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coaliţie” comunistă
conservatoare dintre Ceauşescu şi Honecker contra politicii de perestroika a lui
Gorbaciov, în 1989, şeful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintr-o
circulară care conţinea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizaţia sa
coopera. „Pentru a nu crea neînţelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai
serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare şi vietnameze. Chiar
şi Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate şi militare româneşti. În
timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai puţin cooperante, judecând după
dimensiunea contramăsurilor Bucureştiului, AVH se plasa imediat după KGB, din
punct de vedere al extensiei operaţiunilor anti-româneşti. Pentru a plasa acest lucru
într-o perspectivă, în 1989, sub 1% din personalul unităţii anti-KGB a DSS,
responsabilă pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat
STASI, în ciuda puternicelor operaţiuni anti-româneşti din interiorul ţării.
Majoritatea personalului unităţii era destinat pentru contracararea operaţiunilor de
spionaj ale sovieticilor şi maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”.

Strategia inducerii în eroare

Nu era simplu să poţi ţine ascunsă pentru mult timp adevărata stare de lucruri.
Era necesar un efort concertat al Moscovei şi al aliaţilor loiali din pactul de la
Varşovia pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei blocului
sovietic şi a masca gradul şi semnificaţia opoziţiei sale la scopurile internaţionale
ale sovieticilor. Strategia lor de inducere în eroare era simetrică strategiei adoptate
de Hrusciov faţă de Belgrad, la mijlocul anilor '50, „pentru a evita întărirea
legăturilor Iugoslaviei cu Occidentul şi a poziţiilor sale neutre”, simultan cu
„izolarea lui Tito” de către serviciile sovietice.
Readucerea României în rândurile sale a devenit scopul comun al operaţiunilor
din regiune ale serviciilor Blocului, în perioada lui Hrusciov şi a succesorilor
acestuia. Aşa după cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, în august 1964,
„revenea Partidului responsabilitatea să oprească România să se retragă din Tratat”
şi să o reunească cu „familia noastră socialistă”. Un deceniu mai târziu, serviciul
de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externă convenită, vis-a-vis de
România, a statelor din Tratatul de la Varşovia” ca făcând presiuni „pentru o mai
mare implicare practică a României în activităţile economice şi politice
multilaterale” pentru a crea „elementele de legare a României la comunitatea
socialistă” şi pentru a-i îngusta „spaţiul de manevră”.
Ca şi Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca „partenerii apropiaţi” să continue
„să încerce influenţarea în acest scop a României”. Această politică a rămas
constantă în perioada Andropov, ca şi sub conducerea protejatului său, Mihail
Gorbaciov. După cum menţiona STASI la începutul anilor 80:
„Statele membre ale comunităţii socialiste (SCS) au încercat şi continuă să
încerce să atragă România spre politica lor externă, corelată cu politica de
securitate. … Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale
comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul
menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la
Varşovia şi CMEA, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în
activitatea operaţională-politică”.
Strategia inducerii în eroare a fost în final atât de plină de succes în întărirea
dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidenţei regimului din
România, în perioada anilor '80, încât până şi conflictele frontale sovieto-române
au trecut neînregistrate de serviciile Occidentale. Totuşi, conform serviciilor de
spionaj ale Pactului, strategia a eşuat complet în ţinta sa de a modifica
comportamentul României în maniera dorită. După cum menţiona acelaşi raport
STASI în continuare, politica României continua să contravină „intereselor
fundamentale de politică externă a statelor din comunitatea socialistă”, opunându-
li-se „în aproape majoritatea problemelor importante ale evoluţiilor internaţionale”
(dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum şi
colaborarea din cadrul Tratatului de la Varşovia şi CMEA.” Bucureştiul s-a angajat
„mai intens” în „confruntări publice referitoare la intenţiile” comunităţii şi „s-a
aliniat cu politica occidentală, în toate privinţele”, astfel încât ceilalţi membri ai
Pactului de la Varşovia puteau anticipa „accentuarea predictibilă a poziţiilor
speciale adoptate de România”. Cu alte cuvinte, România se opunea politicii
externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei, îşi apăra
poziţiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului şi dădea toate semnele că va
continua să procedeze astfel şi pe viitor.
Împreună cu tentativele sale de a evita un conflict deschis şi de re-atragere a
României în aranjamentele şi politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele
româno-sovietice. După 1968, Moscova a făcut rareori publice neînţelegerile
majore cu Bucureştiul la şedinţele Pactului de la Varşovia, CMEA sau alte întruniri
socialiste internaţionale însă, în schimb, şi-a folosit apropiaţii - de obicei Polonia,
Germania de Est, Bulgaria sau un stat în curs de dezvoltare - în acest scop. De
asemenea, Kremlinul a eliminat consemnările neînţelegerilor fundamentale cu
România din rapoartele şi transcriptul şedinţelor, chiar şi atunci când au ajuns la un
nivel considerat de miniştrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directă
cu linia de politică externă a URSS şi a celorlalte naţiuni din Tratatul de la
Varşovia”.
Dosarele sovietice nu au înregistrat veto-ul Bucureştiului contra utilizării
CMEA pentru asistarea clienţilor arabi în timpul şi după războiul arabo-israelian,
la fel cum au uitat să menţioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor
comunităţii socialiste, la adresa invaziei „partenerilor apropiaţi” în Cehoslovacia .
Atunci când, spre exemplu, România a respins pregătirile Poloniei pentru
extinderea pactului de la Varşovia, în primăvara lui 1984, „nici o menţionare a
dezbaterilor nu a fost inclusă în procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei
obiecţii la însăşi continuitatea Pactului. Conducătorii, începând cu Brejnev şi până
la Gorbaciov, au apelat la conducerea României pentru a păstra tăcerea asupra
diferendelor „în familie” şi au caracterizat declaraţiile sale periodice drept
iraţionale.
Operaţiunile contra ţintei România erau tratate ca fiind extrem de sensibile şi
îndeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cât de secret au acţionat
Kremlinul şi „partenerii apropiaţi” poate fi judecat după faptul că, cu toate că
operaţiunile au durat peste douăzeci de ani şi au implicat servicii din cel puţin şase
ţări, nimic nu a răsuflat până când nu au fost refăcute parţial bazele de date ale
dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de către
SUA la începutul mileniului.
Strădania extraordinară a Moscovei pentru a menţine această acoperire este
reflectată prin ordinul din 1983, de extindere a operaţiunilor Pactului împotriva
României. Semnificativ, în RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la
şeful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul şefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs-
und Informationsgruppe), departamentul de analiză cu 1000 de persoane, care
furniza serviciului est-german „puterea de motivare”. Şeful ZAIG a dat instrucţiuni
personalului operaţional al HVA să se asigure că „vor fi folosite numai surse de
absolută încredere” şi că asupra acestora „se vor impune măsuri de severe de
păstrare a secretului şi a caracterului conspirativ”. De asemenea, a subliniat că „în
nici un caz nu trebuie să se observe că Ministerul Securităţii de Stat a luat măsuri
specifice” împotriva ţintei România şi a avertizat că „sursele nu trebuie să ia nici
un fel de măsuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau
organe să descopere sau să recunoască scopurile finale pe care ni le propunem.”
Operaţiunea de inducere în eroare era considerată necesară nu numai - sau în
primul rând - pentru a evita contramăsuri tactice. Descoperirea unei operaţiuni
coordonate a Pactului împotriva României, membră a Tratatului, ar fi relevat o
mult mai mare importanţă acordată ţării decât cea pe care campania de
dezinformare publică a Moscovei dorea să o recunoască şi ar fi indicat adevăratul
grad de ostilitate dintre România şi Pact, aspecte care până atunci fuseseră atât de
bine ascunse. O astfel de dezvăluire ar fi năruit legendele „calul Troian” şi
„dependenţa ascunsă”, probabil ar fi împins România şi mai mult spre tabăra
occidentală şi, posibil, ar fi încurajat un mai mare angajament într-o perioadă în
care succesul „măsurilor active” impulsionau capitalul vestic să se retragă. Aceasta
fusese exact aceeaşi secvenţă de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din
1948 şi care avusese drept rezultat o strângere a relaţiilor SUA-Iugoslavia şi o
masivă asistenţă politică, economică şi militară acordată de Occident Belgradului.
Era de aceea imperativ necesar să se evite o ruptură explicită, care ar fi adus
României o asistenţă similară din partea vestului şi i-ar fi garantat independenţa.
În mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes în prezentarea Belgradului,
ne-membru al Tratatului de la Varşovia, analiştilor serviciilor americane şi
britanice, drept „vaca-sacră” a sfidării anti-sovietice. La mijlocul anilor '60,
Iugoslavia era angajată într-o cooperare militară şi de spionaj mult mai strânsă cu
Moscova decât fosta aliată din Tratat, România. În 1962, la un an după ce
Bucureştiul stopase această practică, Belgradul a început să-şi trimită ofiţerii la
academiile militare sovietice pentru instruire şi le-a interzis piloţilor de luptă să
înveţe engleza de teamă să nu „defecteze” cu tot cu MiG-uri. În 1967 şi 1973, când
România a refuzat să ofere sprijin militar şi şi-a închis spaţiul aerian pentru forţele
sovietice şi membrele Tratatului în încercarea acestora de a acorda ajutor statelor
sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispoziţia URSS
facilităţile Iugoslaviei şi, mai mult, a găzduit chiar un regiment al Diviziei 106 de
Asalt Aerian „în aşteptarea intervenţiei în Siria”.
Devierea iugoslavă, observată de Bucureşti, în timp ce comunitatea serviciilor
SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei întoarceri către Moscova, a
impulsionat, la începutul anilor 80, reorganizarea unităţii româneşti anti-KGB în
patru direcţii. Două direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU. Una
era destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi număr de
angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor maghiare. Ultima direcţie se
ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia,
Cehoslovacia şi Germania de Est până la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa
şi America Latină.