Cuprins

Rezumat ........................................................................................................................................................ 2
Introducere ................................................................................................................................................ 4
1. Istoricul dezvoltarii regionale in Romania ....................................................................................... 6
1.1 Obiectivele şi cadrul legal al politicii de dezvoltare regional ...................................................... 9
1.2 Cadrul instituţional al politicii de dezvoltare regională în România ......................................... 10
1.3 Capacitatea de programare .................................................................................................... 12
1.4 Capacitatea de absorbtie a instrumentelor structurale in Romania ....................................... 13
1.4.1 Capacitatea de absorbție a sistemului instițional ................................................................... 13
 Rezumat

Pentru asigurarea unui confort continuu şi cât mai bun membrilor unei comunităţi locale
este nevoie, în mod obligatoriu, de dezvoltare locală. În acest sens, pentru realizarea acestui
obiectiv dezvoltare locală, autorităţile naţionale printr-o strânsă şi constructivă legătură cu
autorităţile locale trebuie să caute şi să găsească cele mai adecvate mijloace.
Unul dintre aceste mijloace este regionalizarea, de fapt, o nouă reorganizare a ţării care
să contribuie prin dezvoltare locală la atât de dorita şi necesara dezvoltare echilibrată a
României. Proces de durată, extrem de sensibil, amplu şi complex, regionalizarea este concepută
ţinând seama de evoluţia ei istorică din România, de experienţa altor state precum şi de concepţia
şi directivele Uniunii Europene în acest domeniu.
Asigurarea confortului social al cetăţenilor trebuie să constituie preocuparea permanentă
şi prioritară a oricărei guvernări, la orice nivel ar fi ea. Pentru a depăşi decalajul pe care România
îl are faţă de Europa este necesar, plecând de la actuala organizare administrativ - teritorială, să
căutăm, să concepem noi mijloace şi forme de acţiune care să aducă serviciile publice şi deciziile
mai aproape de cetăţeni (conform principiului european al subsidiarităţii) şi să determine
folosirea mai eficientă a resurselor existente: resurse locale, fonduri guvernamentale şi programe
europene.
Cuvinte cheie: regionalizare, reorganizare, reformă, administraţie, dezvoltare locală
 Resume

In order to ensure the continuous and optimal comfort of the members of a local
community, it is necessarily a local development. To this end, in order to achieve this local
development goal, national authorities, through a close and constructive liaison with local
authorities, must seek and find the most appropriate means.
One of these means is the regionalization, in fact, of a new reorganization of the
country that contributes through local development to the desired and necessary balanced
development of Romania. Long-lasting, extremely sensitive, extensive and complex process,
regionalization is conceived taking into account its historical evolution in Romania, the
experience of other states as well as the European Union's concepts and directives in this field.
Ensuring the social comfort of people must be the permanent and prioritized concern of
any government at any level. In order to overcome Romania's gap with Europe, it is necessary,
starting from the current administrative-territorial organization, to seek, to conceive new means
and forms of action that bring public services and decisions closer to people (according to the
European principle subsidiarity) and to make more effective use of existing resources: local
resources, government funds and European programs.
Key words: regionalization, reorganization, reform, administration, local development
 Introducere

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi cele mai
complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a
disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acţionează asupra
unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul IMM,
transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea
profesională, educaţia, egalitatea de gen etc. Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel
european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe
redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin contribuţia Statelor Membre către
regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere (pentru perioada 2000-2006, suma aferentă
reprezintă aproximativ o treime din bugetul UE). De fapt, se poate spune că politica de
dezvoltare regională are un pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate
(Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor
politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.
În plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin
crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru reconstrucţia economică),
ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD
(program special pentru agricultură) la care au acces ţările în curs de aderare şi prin care este
sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de organizare ale UE.
 Politica de dezvoltare regională în România

Dezvoltarea regională s-a născut din eforturile depuse atât de economişti, cât şi de cei
însărcinaţi cu planificarea. Politica de dezvoltare regională a devenit una din politicile cele mai
importante şi cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin
obiectivul său de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diferitele regiuni
ale statelor membre, Uniunea Europeană acţionează asupra unor domenii semnificative pentru
dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM),
transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea
profesională, educaţia.
Politica regională urmăreşte să corecteze dezechilibrele regionale astfel încât să se
asigure o repartizare mai echilibrată a populaţiei şi activităţilor economice pe ansamblul
teritoriului.1
Necesitatea unei politici regionale, care să aibă în vedere echilibrarea repartiţiei
demografice şi localizarea polilor de dezvoltare, ca şi susţinerea eforturilor regiunilor cel mai
slab dezvoltate pentru a le ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat din atenţia legiuitorului
comunitar de-a lungul existentei UE.
Principalele instrumente ce pot fi folosite pentru realizarea obiectivelor politicii regionale
sunt:
- Fondurile Structurale (FS);
- Instrumentele financiare de coeziune;
- Instrumentele financiare ale Băncii Europene de Investiţii;
- Iniţiativele Comunitare(IC).

1
http://www.mdrap.ro/dezvoltare-regionala/politica-de-dezvoltare-regionala
 1. Istoricul dezvoltarii regionale in Romania

Politica de dezvoltare regională reprezintă o componentă esenţială a procesului de reformă în

România, având drept scop principal diminuarea dezechilibrelor economice şi sociale acumulate,
preîntâmpinarea apariţiei unor noi dezechilibre şi susţinerea dezvoltării generale durabile a
tuturor regiunilor ţării.2
Politica de dezvoltare regională poate fi definită ca un ansamblu de măsuri guvernamentale
care au ca scop sprijinirea creşterii economice şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, prin
valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local.
Această politică a fost introdusă în România în anul 1998. Până la acea dată, România nu şi-a
formulat în mod clar o politică de dezvoltare regională, deşi guvernele au acţionat în acest sens
prin diverse politici macro-economice şi sectoriale. Astfel, au existat programe specifice de
dezvoltare a unor zone sever dezavantajate, cum ar fi: Munţii Apuseni, Delta Dunării sau
judeţele: Botoşani, Giurgiu şi Vaslui.
O dată cu înaintarea în reformele necesare tranziţiei către o economie de piaţă funcţională,
precum şi în contextul cerinţelor pe care România trebuie să le respecte pentru a putea adera la
Uniunea Europeană, s-a conturat necesitatea adoptării de către România a unei politici de
dezvoltare regională eficientă şi clară, ca element nou şi important al strategiei de reformă, care
să fie benefică nu numai pentru regiunile mai puţin dezvoltate, ci şi pentru dezvoltarea socio-
economica a ţării, în general.
Astfel, în perioada 1996 - 1998, Comisia Europeană şi Guvernul României au dezvoltat
programul PHARE pentru politica de dezvoltare regională care a avut ca obiective, pe de o parte,
conştientizarea factorilor responsabili şi a publicului larg asupra dezvoltării regionale în
România, iar pe de altă parte, propunerea unui model de dezvoltare regională propriu României,
pe baza unei analize detaliate a situaţiei existente, precum şi a cadrului istoric şi cultural specific.
Astfel, studiul Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România, elaborat în anul 1997 în
cadrul menţionatului program PHARE, a propus un model concret de abordare a dezvoltării
regionale, conturând principiile, obiectivele, instrumentele şi instituţiile necesare promovării
unor politici în acest domeniu. În perioada următoare, 1997 - 1998, unităţile administrativ-
teritoriale organizate la nivel judeţean s-au asociat în mod voluntar, conturându-se opt regiuni de

2
http://www.qreferat.com/referate/stiinte-politice/POLITICA-DE-DEZVOLTARE-REGIONA526.php
dezvoltare propuse în studiul menţionat şi înfiinţându-se Agenţiile pentru dezvoltare regională
corespunzătoare.
Cadrul juridic al dezvoltării regionale a început să se formuleze şi el începând cu 1998 când a
fost adoptată Legea nr. 151/ 1998 (modificată prin Legea nr. 315/ 2004) privind dezvoltarea
regională în România, lege care defineşte principiile, obiectivele, competentele, instrumentele şi
instituţiile necesare promovării politicii în domeniu. Instituţiile naţionale şi regionale s-au
înfiinţat conform acestei legi, iar în perioada 1999 - 2000 s-a elaborat primul Plan Naţional de
Dezvoltare (PND).
Întregul cadru instituţional şi legal pentru dezvoltarea politicilor regionale se afla într-o
permanentă îmbunătăţire, astfel încât să se răspundă cerinţelor Uniunii Europene şi specificităţii
româneşti. Evoluţia şi schimbările importante din acest domeniu sunt monitorizate de Comisia
Europeană şi publicate, anual, în Rapoartele periodice ale Comisiei Europene în legătură cu
progresul României pe calea integrării.
Dat fiind că politica de dezvoltare regională reprezintă un asamblu de măsuri guvernamentale
ce au drept scop sprijinirea creşterii economice şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, prin
valorificarea efiecientă a potenţialului regional şi local, obiectivele sale principale au în vedere:
• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării
echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), şi prevenirea creării
de noi dezechilibre;
• pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de intregrare în structurile UE
şi de acces la FS şi de coeziune;
• integrarea politicilor sectoriale la nivel regional şi stimularea cooperării interregionale
(interne şi internaţionale) în vederea dezvoltării economice şi sociale durabile.
Aceste obiective sunt realizate în practică prin adoptarea de măsuri şi strategii, finanţarea de
proiecte şi prin diverse programe, toate acestea însă fiind dezvoltate pe baza unui set de principii
ce stau la baza elaborării şi aplicării lor, după cum urmează:3
• principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul
central/guvernamental la cel regional;
•principiul parteneriatului, prin crearea şi promovarea de parteneriate între toţi actorii
implicaţi în domeniul dezvoltării regionale;

3
Antonescu D., Dezvoltarea regională – tendințe, mecanisme, instituții, ed. TopForm, București,2011
 • principiul planificării, în vederea atingerii obiectivelor stabilite;
• principiul co-finanţării,adică obligativitatea contribuţiei financiare a diverşilor actori
implicaţi în realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.
Aceste principii naţionale nu sunt contradictorii principiilor ce stau la baza funcţionării
politicii structurale la nivel comunitar, adică: principiul programării, principiul parteneriatului,
principiul adiţionalităţii şi principiul monitorizării, controlului şi evaluării;dimpotrivă, ele
subliniază direcţionarea politicii naţionale înspre pregătirea accesului la instrumentele financiare
ale politicii comunitare de dezvoltare regională.
Unitatea de implementare a politicii de dezvoltare regională la nivel teritorial este
reprezentată de regiunea de dezvoltare, o astfel de regiune fiind constituită prin asocierea
benevolă a unor judeţe vecine, fără a fi o unitate admnistrativ teritorială şi fără a avea
personalitate juridică.Au fost astfel constituite următoarele 8 regiuni de dezvoltare:4
Nord –Est - Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui
Sud- Est - Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea
Sud Muntenia - Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman
Sud-Vest Oltenia - Dolj,Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea
Vest - Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş
Nord-Vest - Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj
Centru- Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
București- Ilfov - Municipiul Bucureşti, Ilfov
Aceste regiuni de dezvoltare sunt constituite pe baza sistemului existent la nivel comunitar,
adică al sitemului de clasificare al unităţilor teritoriale NUTS. Conform acestuia, eler sunt
regiuni de nivel NUTS II (adică au o populaţie de până în 2,8 milioane locuitori).
Politica de dezvoltare regională în România se sprijină pe o serie de documente
programatice, anume Strategia Naţională de Dezvoltare şi instrumentul acesteia de implementare
- Planul Naţional de Dezvoltare (PND, 2005), elaborat pe baza Planurilor Regionale de
Dezvoltare. În baza acestora sunt constituite Programele Operaţionale (PO) regionale şi
sectoriale, care încadrează şapte mari axe prioritare pentru dezvoltarea regională din România,
după cum urmează:

4
https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/stiinte-politice/politica-de-dezvoltare-regionala-in-romania-175318.html
1. Dezvoltarea sectorului productiv şi al serviciilor conexe, întărirea competitivităţii activităţilor
economice şi promovarea sectorului privat;
2. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii;
3. Întărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de muncă de a se adapta la
cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor sociale
4. Sprijinirea agriculturii şi dezvoltării rurale;
5. Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
6. Stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, inovării, comunicaţiilor, tehnologiei
informaţiei şi crearea societăţii informaţionale;
7. Îmbunătăţirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale echilibrate şi
durabile.

1.1 Obiectivele şi cadrul legal al politicii de dezvoltare regional

In acord cu politica europeană de coeziune economică şi socială, România promovează o

politică regională care are ca obiectiv general diminuarea decalajelor economice şi sociale dintre
diferitele regiuni şi zone ale ţării, acumulate in timp, prevenirea apariţiei unor noi dezechilibre,
precum si susţinerea unei dezvoltări durabile a tuturor regiunilor tarii. Dacă acestea sunt
obiective pe termen lung ale dezvoltării regionale, pe termen scurt prioritară este restructurarea
economiei regiunilor şi creşterea gradului lor de competitivitate. 5
Politica regională în România are la bază măsuri planificate şi promovate de autorităţile
administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori (privaţi sau publici), în
scopul asigurării unei dezvoltări economice şi sociale susţinute şi dinamice, prin utilizarea
eficientă a resurselor locale şi regionale, pentru a realiza în final obiectivele dezvoltării
regionale. Cu alte cuvinte, politica de dezvoltare regională întăreşte rolul şi responsabilităţile
administraţiei publice locale şi a organismelor regionale, în dezvoltarea economică şi socială a
fiecărei localităţi în parte, precum şi a regiunilor de dezvoltare constituite prin Legea 151/1998 şi
reconfirmate ulterior de Legea nr.315/2004 privind dezvoltarea regională în România,

5
Antonescu, D., Dezvoltarea regională – tendințe, mecanisme, instituții, ed. TopForm, București, 2011
concomitent cu diminuarea implicării instituţiilor guvernamentale în astfel de activităţi. Astfel,
politica de dezvoltare regională devine o componentă esenţială a autonomiei locale.
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România, legea fundamentală a
dezvoltării regionale în România, stabileşte obiectivele, cadrul instituţional, competenţele şi
instrumentele specifice necesare promovării politicii de dezvoltare regională. Legea a stabilit
organisme decizionale şi executive atât la nivel regional cât şi la nivel naţional.
Acest nou tip de politică vine, în primul rând, în întâmpinarea unor necesităţi reale ale
colectivităţilor locale şi regionale din ţara noastră şi poate fi caracterizată ca reprezentând un nou
mod de abordare a dezvoltării, o abordare de jos în sus, bazată pe iniţiativele, planurile şi
programele de dezvoltare ale colectivităţilor locale si regional.e Promovarea propriilor politici de
dezvoltare regională, de către autorităţile administraţiei publice locale, dar şi de structurile
regionale porneşte de la premisa că nimeni nu poate cunoaşte mai bine necesităţile reale ale
acestor colectivităţi, decât ele însele şi cei aleşi să-i reprezinte.6

1.2 Cadrul instituţional al politicii de dezvoltare regională în România

Conform Legii 315/ 2004, principalele organisme cu rol decizional şi executiv în

implementarea politicii de dezvoltare regională din România sunt Consiliul de Dezvoltare
Regională (CDR), Agenţiile pentru Dezvoltare Regională (ADR-uri), Comitetul Regional pentru
elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regionale (CRP) şi Consiliul Naţional pentru Dezvoltare
Regională (CNDR). Acestora li se adaugă Ministerul Integrării Europene şi Comitetul Inter-
instituţional pentru elaborarea PND, o structură cu rol pur consultative
Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR) este organismul regional deliberativ, fără
personalitate juridică, care este constituit şi funcţionează pe principii parteneriale la nivelul
fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activităţilor de elaborare şi monitorizare ce
decurg din politicile de dezvoltare regională. CDR analizează şi aprobă strategia şi programele
de dezvoltare regională; sprijină elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare;
aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel regional; aprobă criteriile,
priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului pentru dezvoltare regională; coordonează
şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale; avizează contractele, convenţiile, acordurile,

6
Legea nr. 315/ 2004 privind dezvoltarea regională în România
protocoalele, precum şi alte documente similare, încheiate de către agenţia pentru dezvoltare
regională cu terţii în domeniul specific de activitate, inclusiv cu instituţiile similare din cadrul
Uniunii Europene
Agenţia pentru Dezvoltare Regională (ADR) este organismul neguvernamental,nonprofit,
de utilitate publică, cu personalitate juridică, care funcţionează în domeniul dezvoltării regionale,
principalele atributii sunt: 7
a) elaborează şi propune consiliului pentru dezvoltare regională, spre aprobare, strategia, planul
şi programele de dezvoltare regională, precum şi planurile de gestionare a fondurilor;
b) asigură realizarea programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a
fondurilor, şi răspunde faţă de acesta pentru realizarea lor;
c) solicită instituţiei naţionale cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale sume din Fondul
naţional pentru dezvoltare regională, pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare aprobate;
d) acţionează, împreună cu consiliul pentru dezvoltare regională, pentru atragerea de resurse, în
scopul îndeplinirii atribuţiilor sale;
Comitetul Regional pentru elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regionale (CRP) este
format din reprezentanţii ADR-urilor, ai Prefecturilor, Consiliilor Judeţene, serviciilor
descentralizate ale instituţiilor publice centrale, instituţii de învăţământ superior şi institute de
cercetare, precum şi din reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali. Rolul său este unul
consultativ şi constă în formularea de recomandări şi propuneri asupra conţinutului PDR-urilor
Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR) este structura naţională de tip
partenerial, cu rol decizional privind elaborarea şi implementarea obiectivelor politicii de
dezvoltare regional.
Ministerul Integrării Europene (MIE) este organul de specialitate al administraţiei
publice centrale, aflat în subordinea Guvernului, este instituţia care exercită, la nivel naţional,
atribuţiile şi responsabilitatea elaborării, promovării, coordonării, gestionării, implementării şi
monitorizării politicilor şi strategiilor de dezvoltare regională din România, precum şi a
programelor de coeziune economică şi sociala.
Comitetul Inter-instituţional pentru elaborarea PND (CIP) este format din reprezentanţii
ministerelor, ADR –urilor, altor instituţii publice centrale, institute de cercetare şi instituţii de

7
Antonescu, D., Dezvoltarea regională – tendințe, mecanisme, instituții, ed. TopForm, București,2011
învăţământ superior, precum şi reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali, iar rolul său
este pur consultativ.

1.3 Capacitatea de programare

Instrumentul principal de realizare a Planului de Dezvoltare Regionala este Planul National

de Dezvoltare (PND). PND-ul se elaboreaza pe baza documentelor de planificare sectoriala
realizate de ministerele de linie si a Planurilor de Dezvoltare Regionala, realizate sub
coordonarea ADR-urilor. PND asigura, incepand cu anul 2000, fundamentarea cererii tarii
noastre de finantare a programelor de dezvoltare din fondurile Uniunii Europene.

România se situează printre ţările cel mai puţin dezvoltate din Europa. Planul său pe termen
lung este să realizeze o creştere economică constantă, mai rapidă decât media Uniunii Europene,
în contextul unei dezvoltări echilibrate a teritoriului sau, şi în special al reducerii disparităţilor
dintre mediul rural şi cel urban.8

PND are ca obiectiv global soluţionarea problemelor majore identificate în analiza socio-
economica, menită să reducă progresiv discrepanţele existente între România şi celelalte statele
membre ale Uniunii Europene, prin realizarea simultană a următoarelor obiective:
-asigurarea creşterii veniturilor pe termen lung;
- combaterea dezechilibrelor sociale şi regionale;
- conformarea progresivă cu standardele de mediu pe care România va trebui să le atingă
Din obiectivul global al PND au fost identificate iniţial un număr de şapte priorităţi,
pentru ca apoi să fie selectate şi reduse la cinci:
 creşterea competitivităţii sectorului productiv;
 îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii de transport şi energie şi asigurarea protecţiei
mediului înconjurător;
 dezvoltarea resurselor umane, creşterea ratei de ocupare şi combaterea excluderii sociale;
 diversificarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în agricultură;
 promovarea unei participări echilibrate a tuturor regiunilor din România la procesul de
dezvoltare socio-economica.

8
Cocean P. ,Propunerea de regionalizare a României, Societatea de Geografie dinnRomânia. Documentaţie
publicată în ziarul Făclia
 PND include şi un obiectiv de dezvoltare regională. Acesta s-a concretizat într-un program
operaţional regional (POR) care reflectă progresele realizate în dezvoltarea unei politici de
dezvoltare regională şi care, în concordanţă cu acquis-ul Uniunii Europene, va urmări pe scară
mai largă principiul deconcentrării şi subsidiarităţii. Sub supravegherea şi coordonarea fostului
Minister al Integrării Europene, care acţionează ca autoritate de management, prioritatea de
dezvoltare regională include politici şi procese decizionale care deja reprezintă responsabilitatea
autorităţilor locale (infrastructura locală). De asemenea, ea include şi activităţi care necesită o
componentă regională care să contracareze disparităţile regionale inevitabile create printr-o
gestionare a politicilor exclusiv la nivel central.

1.4 Capacitatea de absorbtie a instrumentelor structurale in Romania

Capacitatea de absorbţie reprezintă gradul în care o ţară este capabilă să cheltuiască efectiv şi
eficient resursele financiare alocate din instrumentele structurale. Pentru a realiza acest lucru este
nevoie, pe de o parte, de capacitate de absorbţie din partea sistemului instituţional creat de statul
respectiv pentru a administra fondurile în cauză şi, pe de altă parte, de capacitate de absorbţie din
partea beneficiarilor cărora li se adresează aceste fonduri. Aceasta din urmă este determinată de
capacităţile potenţialilor beneficiari de a crea proiecte şi de a le cofinanța.9

1.4.1 Capacitatea de absorbție a sistemului instițional

Capacitatea de absorbţie este determinată deci de trei factori principali şi anume: capacitatea
macroeconomică şi capacitatea administrativă (la nivelul sistemului instituţiilor implicate în
gestionarea instrumentelor structurale) şi capacitatea financiară şi manageriala a autorităţilor
beneficiare.
a. Capacitatea macroeconomică de absorbție
Aceasta poate fi definită şi măsurată în legătură cu Produsul Intern Brut. Astfel,
Regulamentul Consiliului prevede că suma anuală de care beneficiază un stat membru din
Fondurile Structurale – împreună cu asistenta primită din Fondul de Coeziune – nu trebuie să
depăşească 4% din PIB-ul anual al fiecărei ţări.

9
Oprescu, G., Constantin, L.D., Ilie, F. și Pîslaru, D., Analiza capacității de absorbție a fondurilor comunitare în
România, Institutul European din România – Studii de impact III, vol. 1, 2006
 b. Capacitatea administrativă de absorbţie – a structurilor implicate în gestionarea
instrumentelor structurale
Aceasta se referă la capacitatea autorităţilor centrale şi locale de a pregăti planuri şi
programe în timp util, de a le selecta pe cele mai bune dintre ele, de a organiza un cadru
partenerial eficient, de a respecta obligaţiile administrative şi de raportare, precum şi de a finanţa
şi superviza procesul de implementare, prin evitarea oricărui fel de iregularitate.

c. Capacitatea financiară
Capacitatea financiară de absorbţie reprezintă capacitatea beneficiarilor finali de a co-
finanta proiecte sprijinite financiar de Uniunea Europeană, de a planifica şi garanta aceste
contribuţii interne în bugete multi-anuale şi de a le colecta de la diverşii parteneri implicaţi într-
un proiect său program.
Beneficiarii finali a căror capacitate de absorbţie este analizată în continuare sunt
autorităţile publice locale întrucât acestea sunt principalii beneficiari pentru două programe
operaţionale importante: programul operaţional sectorial de mediu şi programul operaţional
regional.
Unul dintre principiile de bază ale politicii de coeziune este cel al co-finantarii, care
presupune că statele membre trebuie să contribuie financiar, completând asistenta comunitară
nerambursabila, în sensul reorientării cheltuielilor naţionale către domeniile unde rezultatele pot
fi mai bune pe termen mediu şi lung şi, totodată, pentru a dezvolta sentimentul de apartenenţa a
beneficiarilor vis- a-vis de proiectele promovate.
 Concluzii
Succesul acţiunii de reorganizarea administrativ- teritorială depinde de foarte mulţi factori şi de
foarte multe elemente, printre care:

 Prevalarea argumentelor economice solide şi confirmate oficial şi evitarea, cât mai mult posibil,
a compromisurilor şi concesiilor

 Stabilirea unei strategii de creştere din care să se aducă judeţele actuale mai slabe din punct de
vedere economic la nivelul celor mai bune şi nu invers;

 Luarea în considerare a punctului de vedere al mediului de afaceri şi renunţarea la patriotismul

local nesusţinut de fapte;

 Valorificarea imaginii economice actuale şi de cea mai bună reprezentare a fiecărui judeţ din
actuala regiune;

 Conceperea şi a altor grupări geografice faţă de cele actuale chiar şi prin modificarea numarului
actual de regiuni, în funcţie de proiecte şi interese comune.