Sunteți pe pagina 1din 143

Sisteme Geoinformaţionale – Curs

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Vasile GRAMA

TEHNOLOGII GEOINFORMAŢIONALE
AVANSATE

Reflectii teoretice si aplicatii

Chişinău
U.T.M.
2013
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

CZU ......
G ......

Lucrarea exprimă o descriere generală a aspectelor teoretice


cu unele aplicaţii a domeniului Tehnologiilor Informaţionale
Geografice (TIG). Materialul vine în ajutorul studenţilor de la
ciclul I si ciclul II, programele de studiu ale căror structuri
curriculare conţin disciplina de Sisteme Geoinformaţionale,
sau Sisteme Informaţionale Geografice. Editarea materialului
se realizează cu suportul Uniunii Europene prin programul
TEMPUS. Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei
Europene. Publicaţia reflectă numai punctul de vedere al
autorului şi Comisia nu este responsabilă pentru eventuala
utilizare a informaţiilor pe care le conţine.

Redactor responsabil: conf. univ., dr. Grama Vasile


Recenzent: conf. univ., dr. Turculeţ Mihail

Descrierea CIP a camerei Naţionale a Cărţii


Grama, Vasile
Tehnologii Geoinformaţionale avansate. Curs / Vasile Grama; Univ.
Teh. a Moldovei.

UTM, 2012. - 242 p.

Bibliogr. P. 241 (3 tit.)


ISBN 9975-9752-1-6

528.4+528.9(075.8)
ISBN 9975-9752-1-6 ©

TEHNOLOGII GEOINFORMAŢIONALE AVANSATE


2013

2
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

PREFAŢĂ

Primul deceniu al sec. XXI se evidențiayă prin necesitatea


sporită de comunicare pe Internet, creșterea continuă a
traficului de date și nevoia de luare operativă a deciziilor.
Diversitatea acestora a facut ca firmele de webhosting să
investească mai mult in infrastructura, să creasca calitatea
serviciilor oferite, în special lăţimea de bandă, ce a dus la
creşterea vitezei de transfer. Acest lucru a condus la
dezvoltarea de noi tehnologii, inclusiv a tehnologiilor
Geoinformaționale sau Geographical Information System
(GIS). Pe masura ce instrumentele GIS devin din ce in ce mai
sofisticate şi permisibile din punct de vedere al preţurilor,
deasemenea si provocarile actuale ce se referă la operativitata
procesării datelor și informațiilor in scopul analizelor și luării
de decizii au crescut prezență mediilor GIS în structurile
economice si sociale ale statelor.

Astfel un numar tot mai mare de companii şi instituţii


guvernamentale încep să utilizeze aceasta tehnologie,
respectiv școala superioară are obligația de reorientare a
actualelor programe tradiţionale de învăţământ spre
tehnologiile informaţionale geospaţiale (TIG), cu referire la
definirea sistemelor geodezice de referinţă, colectarea,
prelucrarea, structurarea, memorarea şi transmiterea
(vizualizarea datelor spaţiale).

Dezvoltarea şi aplicaţiile pe scară largă a Sistemelor


Informaţionale Geografice (SIG) produce o schimbare
profundă asupra învăţământului superior în domeniul
cadastrului, geodeziei, fotogrammetriei, cartografiei şi
evaluării imobiliare constituind parte componentă a

3
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Proiectului strategiei naţionale de creare a societăţii


informaţionale, inclusiv și a E-Guvernării.

Lucrarea de faţă, elaborată de autor, răspunde acestui


deziderat. Fără a face abatere de la rigorile ştiinţifice,
conferenţiarul Vasile Grama, reuşeşte să prezinte, într-o
succesiune logică şi firească, noţiunile de bază ale Sistemelor
Informaţionale Geografice, prin prisma tehnicii de calcul şi a
tendinţelor actuale.

Lucrarea cuprinde sinteze teoretice şi practice fundamentale,


care însoţite de aspecte grafice clare şi sugestive, oferă
posibilitatea bunei înţelegeri şi stăpâniri metodologiilor de
colectare a datelor, cu referințî spațialîa, prelucrarea lor prin
intermediul tehnicilor moderne şi software de specialitate.

De-a lungul lucrării sunt dezvoltate şase capitole precum


Introduce şi Generalităţi, Modelarea realităţii şi modele de
date, Noţiuni cartografice, Achiziţia datelor, Noţiuni de
analiză geografică, Implementarea sistemelor
geoinformaţionale. Spectru de subiecte descrise în lucrare, îşi
manifestă rolul de transmitere a cunoştinţelor şi a
deprinderilor, prin intermediul cărora cititorul va atesta rolul
major al domeniul Sistemelor Geoinformaţionale în
administrarea patrimoniului imobiliar al unei unităţi
administrative. Materialul didactic „Tehologii
Geoinformaţionale Avansate” furnizează cadrul conceptual ce
priveşte datele spaţiale şi legătura lor cu locaţia, limbajul
necesar pentru conversia datelor şi instrumentele de analiză
pentru interogarea şi obţinerea de diverse informaţii despre
mediu.

4
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Complexitatea problemelor tratate în această lucrare face ca ea


să fie utilă atât studenţilor ce urmează studiile la specialităţile
din domeniul cadastrului cît şi specialiştilor în din producere.
Se apreciază faptul, că materialul didactic este elaborat şi
publicat prin suportul UE, Programul TACIS-TEMPUS,
desfăşurat la UTM

Mihail Turculeţ, conf. univ., dr. UASM

5
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

CUPRINS:

CAPITOLUL I. INTRODUCERE, GENERALITĂŢI 8


1.1. Introducere..............................................................8
1.2. Definirea conceptului de SIG................................10
1.2.1. CE este GIS/SIG-ul?...........................................12
1.2.2. Definiţia SIG/GIS...............................................13
1.2.3. De ce este nevoie de GIS/SIG?...........................16
1.3. Geomatica şi geoinformatica................................16
1.4. Noţiune de Analiza Spaţială..................................17
1.5. SIG – bază informaţională al teritoriului..............19
1.6. Scurt istoric...........................................................20
1.6.1. SIG în Moldova...................................................24
1.6.2. SIG la Universitatea Tehnică a Moldovei...........25
1.7. Principii şi funcţiile ale SIG..................................26
1.7.1. Principii...............................................................26
1.7.2 Funcţii.................................................................27
1.8. Componentele unui SIG........................................28
1.9. Software-pachete de programe SIG......................31
1.10. Software ESRI..................................................35
1.10.1. Despre ESRI..................................................35
1.10.2. Software ESRI la zi.......................................36
1.11. Cum funcţionează un GIS.................................38
1.12. Domenii de aplicare GIS...................................39
1.13. Tendinţe spre un standard comun. Conceptul
OpenGIS. Ce este OpenGIS? Dar OGC?..........................41
CAPITOLUL II. MODELAREA REALITĂŢII. MODELE
DE DATE..........................................................................44
2.1. Noţiuni generale....................................................44
2.2. Modelarea.............................................................47
2.2.1. Simplificare şi idealizare.....................................48
2.2.2. Model nominal. Proiectarea unei aplicaţii SIG...50
2.3. Organizarea datelor grafice...................................52

6
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

2.3.1. Reprezentarea discretă........................................54


2.3.2. Reprezentarea continuă.......................................63
2.4. Teme şi straturi tematice.......................................67
2.5. Avantaje şi dezavantaje ale sistemelor raster şi
vector ...............................................................................69
2.6. Rezoluţia...............................................................71
2.7. Structuri de date....................................................74
2.7.1. Structuri primare.................................................76
2.7.2. Structuri avansate................................................77
2.8. Integrarea diferitelor tipuri de date.......................79
2.8.1. Integrarea datelor spaţiale şi a atributelor...........79
2.8.2. Integrarea modelelor diferite de date spaţiale.....81
2.8.3. Abordări alternative la integrarea informaţiilor în
SIG .............................................................................82
2.9. Modelarea cartografică.........................................85
2.9.1. Modelări 3 D.......................................................86
CAPITOLUL III. NOŢIUNI CARTOGRAFICE 89
3.1. Planuri şi hărţi.......................................................89
3.2. Sisteme geodezice de referinţă..............................92
3.3. Sisteme de proiecţie..............................................97
3.4. Proiecţia Universal Transversal Mercator.............98
CAPITOLUL IV. ACHIZIŢIA DATELOR 105
4.1. Modalităţi de achiziţie a datelor spaţiale (grafice)....
.............................................................................105
4.1.1. Date din măsurători fotogrammetrice...............108
4.1.2. Date din măsurători de teledetecţie. Date satelitare
...........................................................................110
4.1.3. Date din măsurători satelitare cu GPS..............113
4.1.4. Modalităţi de achiziţie a datelor textuale..........115
4.2. Aparate folosite în sistemele de culegere a datelor...
.............................................................................116
4.2.1. Scannerul...........................................................116
4.2.2. Tableta de digitizare..........................................117

7
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

4.2.3. Plottere..............................................................117
4.3. Metadatele...........................................................118
4.4. Verificarea infrastructurilor naţionale de date.....119
CAPITOLUL V. NOŢIUNI DE ANALIZĂ GEOGRAFICĂ
120
5.1. Noţiuni introductive............................................120
5.2.1. Operaţii geometrice...........................................122
52.2. Corectarea erorilor şi distorsiunilor..................123
5.2.3. Ajustări ale marginilor hărţilor şi între suprafeţele
învecinate....................................................................124
5.2.4. Schimbarea proiecţiei........................................125
5.3. Operaţii analitice.................................................125
5.3.1. Măsurători în modul raster................................126
5.3.2. Măsurători în modul vector...............................127
5.4. Interogări.............................................................128
5.5. Funcţii de vecinătate...........................................131
5.5.1. Buffering-ul.......................................................131
5.5.2. Funcţia de căutare.............................................133
5.5.3. Reclasificarea....................................................134
CAPITOLUL VI. IMPLEMENTAREA SISTEMELOR
GEOINFORMAŢIONALE 135
6.1. Noţiuni privind implementarea unui SIG...........135
6.1.1. Identificarea problemei.....................................136
6.1.2. Achiziţionarea datelor.......................................137
6.1.3. Proiectarea Bazei de Date a sistemului informatic.
...........................................................................137
6.1.4. Realizarea Bazei de Date spaţiale şi textuale....138
6.1.5. Analiza datelor..................................................139
6.1.6. Prezentarea rezultatelor şi propunerea soluţiilor
optime.........................................................................140
6.2. Evaluarea economica a implementării unui GIS 140
BIBILIOGRAFIE: 142

8
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

CAPITOLUL I. INTRODUCERE, GENERALITĂŢI

1.1 Introducere

E ştiut că în lumea reală orice se poate întâmpla, şi se poate


întâmpla oriunde. A cunoaşte unde, când şi ce se întâmplă este
extrem de important (Paul A. Longley). Astăzi, aproape orice
fenomen care se modifică în spaţiu şi timp, poate fi măsurat şi
convertit în informaţie digitală, permiţându-ne organizarea
activităţilor şi a mediului la nivele de detaliu şi acurateţe fără
precedent.

Una din condiţiile de baza a progresului tehnico-ştiinţific este


recunoscută - capacitatea de prelucrare si interpretare a
informaţiei. La zi noţiunea de - piaţa a Informaţiei a
Sistemelor Informaţionale este un termen frecvent utilizat în
structurile comerciale. Preţul informaţiei, constituie o pondere
substanţială din valoarea resursei sau a produsului final.
Deciziile manageriale sau de predicţie, cer operativitate şi se
realizează pe bază de analize - analiza sistemelor
informaţionale asistate de calculator (mediul SI).

Gestionarea informaţiei din punct de vedere al amplasării în


spaţiu (geografic) a apărut odată cu realizarea primelor hărţi.
Gestionarea unor cantităţi mari de informaţii şi rapid a devenit
posibilă relativ recent, prin dezvoltarea tehnologiei
calculatoarelor. Locaţia – foarte importanta, este un subiect
necesar in rezolvarea multiplelor probleme ale societăţii, ce au
nevoie de soluţionări. Unele din ele au devenit rutine, precum
ruta zilnică de la domiciliu spre locul de munca şi retur. Altele
pot avea caracter extraordinar, ce dictează operativitate si
implicarea unui spectru larg de organizaţii şi persoane (ex.

9
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

evenimentele din 11 Septembrie 2001, New- York).


Problemele cu caracter de amplasare, locaţie sunt numite
probleme geografice. Se prezintă doar câteva exemple:
 Companiile de livrare soluţionează probleme cu
caracter geografic, atunci când rutele si graficul
parcului auto, practic in fiecare zi;
 Autorităţile de transport soluţionează probleme de
amplasare , în procesul de dezvoltare a noilor căii de
comunicaţii (autostrăzi, accese etc);
 Guvernul rezolvă probleme cu caracter geografic
atunci când se decide alocarea de fonduri pentru noi
construcţii;
 Cei ce călătoresc, turiştii rezolvă probleme geografice
atunci când îşi fac programul de călătorii şi în
momentul călătoriilor;
 Companiile silvice, atunci când decid organizarea
optimă a suprafeţelor forestiere (unde să se taie, unde
să se amplaseze căile de acces, unde să se planteze noi
copaci etc.);
 Fermierii, utilizează noi tehnologii pentru luarea de
decizii optime cu luarea în consideraţie gradul de
fertilitatea a suprafeţelor agricole şi cantităţile necesare
de distribuire pentru fiecare parte a terenului agricol
etc.

Tehnologia Sistemelor Informaţionale Geografie (SIG) ne


ajută să ne organizăm datele legate de fiecare problemă şi să
înţelegem relaţiile spaţiale existente între ele. O astfel de
înţelegere constituie baza pentru luarea unor decizii
manageriale inteligente şi adecvate. Luarea unei decizii se
bazează din ce în ce mai mult pe analiza informaţiilor asistata
de calculator. Acest fapt a dus la apariţia si dezvoltarea

10
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

exploziva a unei adevărate pieţe a informaţiilor si a sistemelor


informatice.
Anii 80, numărul utilizatorilor GIS era de ordinul sutelor.
Astăzi numărul lor se apreciază în zeci de milioane.
Se pot oferi două explicaţii:
1. Costurile implicate în dezvoltarea componentelor
hardware ale calculatorului scad (accesibile), fiind însoţite în
acelaşi timp de o dezvoltare continuă şi constantă a
performanţelor hardware şi software;
2. Datele geografice sunt parte constituentă a lumii reale.
SIG - mijloc de a integra informaţiile în scopul de a formula şi
a înţelege multiple probleme ale zilelor noastre.

1.2 Definirea conceptului de SIG

Înainte de a vorbi de un SIG (Sistem Informatic Geografic) ca


despre un sistem informatic e bine să ne familiarizăm cu unele
noţiuni, precum noţiunea de sistem şi de informaţie.
Noţiunile de informaţie şi de sistem, sunt noţiuni
fundamentale, care cer formulări şi interpretări precise.

Termenul sistem, are originea din greacă (systema — un tot


întreg, compus din părţi unite intre ele) — un ansamblu de
elemente interconectate intre ele ce funcţionează în comun in
vederea realizării unui scop (A set or assemblage of things
connected, associated, or interdependent, so as to form a
complex unity – dictionarul Oxford).

Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente


interconectate care acţionează împreună în scopul
realizării unui anumit obiectiv:

11
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

are un obiectiv - orice sistem are un scop sau un obiectiv care,


în cadrul sistemului, poate fi mai greu sau mai uşor de
constatat şi definit;
este un ansamblu - orice sistem se compune din cel puţin 2
elemente distincte; fiecare din aceste componente are un rol
definit în atingerea obiectivului sistemului;
interconexiunea - pentru ca elementele componente (cel puţin
2) să poată conlucra, trebuie să fie legate între ele; legăturile
dintre ele se numesc conexiuni;
prelucrarea - în orice sistem se realizează o anumită
transformare a unui subiect oarecare supus prelucrării; orice
sistem primeşte ceva de la mediul exterior sistemului si
transmite altceva mediului în care se găseşte sistemul;
funcţii de intrare/ieşire - orice sistem are o intrare prin care
primeşte semnale de la mediu şi o ieşire prin care transmite
semnale mediului, mediul fiind ceea ce nu aparţine sistemului,
sau în afara sistemului;
conţine subsisteme - orice element al unui sistem poate fi la
rândul său sistem, situaţie în care îl denumim subsistem;
este limitat - orice sistem este în primul rând limitat în spaţiu
(are un început şi un sfârşit) şi are limite în timp (orice sistem
se naşte, se dezvoltă, se degradează şi moare);
homeostaza - reprezintă proprietatea unui sistem de a-şi
menţine starea de funcţionare în limitele atingerii obiectivelor
sale (capacitatea sistemului) şi de a-şi modifica parametrii de
funcţionare.

Termenul informatic provine, din latină „informatio”, ce


semnifica comunicare de la .. la (something to be
communicated from the sender to the receiver), mesaj
receptionat si inteles, cheia de achizitionare a cunostintelor.

12
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Pentru a ajunge la definiţia unui SIG, se prezenta mai întâi


definiţia sistemelor informaţionale. Sistemul informaţional al
unei activităţi constituie ansamblul informaţiilor, surselor,
nivelurilor consumatoare, canalelor de circulaţie, procedurilor,
mijloacelor de tratare a informaţiilor din cadrul respectivei
activităţi.

Sistemele informaţionale reprezintă un ansamblu tehnic şi


organizatoric de persoane, echipamente, norme, metode,
având ca scop culegerea, validarea, stocarea, analiza
(prelucrarea), vizualizarea (afişarea) datelor şi informaţiilor.

1.2.1 CE este GIS/SIG-ul?

GIS este acronimul denumirii în limba engleză a Sistemelor


Informatice Geografice:
 Geografic Information Systems (SUA),
 Geografical Informational Systems, (Marea
Britanie, Australia, Canada),
 Geografic Information Science – termen
academic;
 SIG – Sisteme Informaţionale Geografice;
 SG – Sisteme Geoinformaţionale.
Sistem informaţional geografic se referă la volumul imens de
date, ce sunt manipulate în cadrul unui GIS cu ajutorul
calculatorului. Astăzi practic întregul spectru de obiecte,
fenomene ale lumii reale pot fi descrise printr-un set de
caracteristici particulare sau atribuite. Aceste date de tip alfa-
numerice, împreună cu informaţiile privind poziţia în spaţiu
datele grafice, trebuie stocate şi gestionate în ansamblu pentru
toate elementele spaţiale din zona de interes. Sistemele
Informaţionale au devenit vitale în stocarea şi prelucrarea unui
volum de informaţii aflat în continuă creştere.

13
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Sistemele Informatice/Informaţionale (SI) sunt alcătuite din


sisteme de calcul împreună cu programele, metodele, normele
şi personalul specializat. În denumirea lor, prima parte a
termenului – infor – sugerează informaţia, iar matica
sugerează prelucrarea automatică a acesteia cu ajutorul
calculatorului.

1.2.2 Definiţia SIG/GIS

Există mai multe definiţii ale SIG – ului. Sistemul


informaţional poate fi definit ca fiind o colecţie de hardware,
software şi proceduri proiectate în scopul culegerii,
gestionării, manipulării, analizei şi afişării datelor utilizate
pentru rezolvarea problemelor complexe de administrare şi
planificare.

Într-o varianta mai puţin tehnico-ştiinţifică, se poate defini


SIG - ca fiind un instrument de analiză a unor fenomene şi de
suport al deciziilor.

Caracteristic pentru SIG este, ca foloseşte informaţia de tip


spaţial s-au geografic, ce semnifică că obiectele sunt
specificate prin poziţia lor precisă în spaţiu. Această
informaţie spaţială este conectată la baza de date, ce poate
analiza şi vizualiza diferite tipuri de informaţie (socială,
politică, demografică) ce poate fi reprezentată pe hartă.

Spaţiul, teritoriul – obiectul de studiul al SIG-lui. La zi,


aproape orice fenomen care se modifică în spaţiu şi/sau timp,
poate fi măsurat şi convertit în informaţie digitală,
permiţându-ne organizarea activităţilor şi a mediului la nivele
de detaliu şi acurateţe fără precedent.

14
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Actualmente, se adevereşte că SIG-ul este cel mai eficient


mod de păstrare a informaţii asupra întregii planete (apă şi
uscat). Pentru instituţiile, organizaţii, in special, cele, ce au
preocupări de organizare si gestiune a terenurilor (ex. Agenţia
de Relaţii Funciare şi Cadastru), SIG devine util la nivel de
instrument primar, la nivel de standard. Operarea cu SIG
permite optimizarea administrării şi luării de decizii, de a spori
cercetările in domeniu, a lua decizii operative si optime in
cazul dezastrelor naturale, ecologice. Acest lucru se realizează
indiferent de suprafeţe, gradul de accidentare, etc. Specific
pentru SIG se remarcă faptul că pe lingă colectarea,
prelucrarea, afişarea informaţiei, se generează noi date noi
informaţii.

Sistemele Informatice Geografice (SIG) fac parte din clasa


mai largă a sistemelor informatice. În SIG a apărut termenul
„geografic”. Astfel având ca bază definiţia sistemului
informaţional, la care se adaugă semnificaţia termenului
geografic se dedice definiţia sistemului informaţional
geografic.

Sistemul informaţional geografic SIG reprezintă


un ansamblu tehnic şi organizatoric de persoane,
echipamente, norme, metode, având ca scop
culegerea, validarea, stocarea, analiza
(prelucrarea), vizualizarea (afişarea) datelor
geografice.

Principalele caracteristici ale sistemelor informatice


geografice sunt:
 tratarea informaţiei, ţinând cont de localizarea ei
spaţială, geografică, în teritoriu prin coordonate;

15
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 presupun tratarea unitară într-o bază de date unică şi


neredundantă a componentelor grafice, cartografice,
topologice şi tabelare;
 includ o colecţie de operatori spaţiali care acţionează
asupra unei baze de date spaţiale pentru a referi
geografic informaţii reale. Un model de date SIG este
complex, pentru că trebuie să reprezinte şi să
interconecteze atât date grafice (hărţi), cât şi date
tabelare (atribute);
 simularea situaţiilor şi evenimentelor reale.

Utilizarea termenului geografic este justificată de faptul, că


GIS lucrează în principal cu elemente geografice sau spaţiale.
Obiectele, ce pot fi de natură fizică, culturală, sau economică,
sunt specificate prin poziţia lor precisă în spaţiu. Elementele
unei hărţi nu sunt altceva decât reprezentări spaţiale ale
obiectelor din lumea reală. Simbolurile, culorile sau stilurile
de linii sunt folosite pentru a reprezenta diferitele caracteristici
spaţiale pe o hartă bidimensională.

Este important să specificăm ce nu este un Sistem


Informaţional Geografic. SIG nu este un simplu
editor/cartograf care face hărţi, deşi poate crea hărţi la diferite
scări, în diferite proiecţii şi în diferite culori, ci un instrument
de analiză, permiţând identificarea relaţiilor spaţiale dintre
componentele hărţii.

Un SIG nu stochează harta în sens convenţional, nici nu


stochează imagini sau vederi ale unui areal geografic, şi nici
alt fel de date pur şi simplu. În schimb, un SIG înmagazinează
date cu care se poate crea imaginea dorită, desenată ca să
servească unui anumit scop.

16
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.2.3 De ce este nevoie de GIS/SIG?

Tehnologia SIG ne ajută să ne organizăm datele legate de


fiecare problemă, să înţelegem relaţiile spaţiale existente între
ele. Permite luarea deciziilor manageriale inteligente, adecvate
si operative şi generarea de noi informaţii.

Popularitatea actuală a Sistemelor Informatice Geografice se


datorează atât necesităţii utilizării acestora, cât şi oportunităţii
lor de sistematizare si operare cu date mixte in vederea luării
de decizii. Progresul SIG este susţinut de:
• Tehnica de calcul, dinamica ;
• Cartografia computerizată;
• Sistemelor de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD);
• Informatizarea societăţii pe sacră largă.

1.3 Geomatica şi geoinformatica

Geomatica este o disciplină nouă care se ocupă cu tehnicile şi


metodele de reprezentare şi studiere informatizată a suprafeţei
Pământului şi a entităţilor acesteia, deci o disciplină care se
referă la toate domeniile care achiziţionează, validează,
stochează, prelucrează, analizează şi distribuie date
georeferenţiate.

Denumirea complexă din geo - sugerează ideea de Pământ şi


date georeferenţiate şi matica, care sugerează prelucrarea
automată a acestora cu ajutorul calculatorului. Sistemele
Informatice Spaţiale sunt studiate în cadrul Geomaticii.

Geomatica are la bază disciplinele clasice care se ocupă cu


modalităţile de măsurare, reprezentare şi studiere a suprafeţei
Pământului precum Geodezia, Topografia, Teledetecţia,

17
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Fotogrammetria, Cartografia, la care se adaugă metodele de


lucru ale Geografiei cantitative şi ale Analizei Spaţiale.
Geomatica are raporturi strânse şi cu celelalte discipline din
familia ştiinţelor despre Pământ, şi se leagă prin aria de
aplicaţii de Ştiinţele Naturii, Ştiinţele Socio-Umane şi Ştiinţele
Inginereşti. Geomatica cuprinde de asemenea şi o colecţie de
metode geostatistice şi statistice care diversifică posibilităţile
de prelucrare şi analiză a datelor.

Geoinformatica este o disciplină subordonată geomaticii,


căreia îi oferă mediul de lucru – mediul informatic. Ea
cuprinde o colecţie de aplicaţii ale tehnologiei informaţionale
şi are ca scop studierea informatizată a suprafeţei Pământului
şi a entităţilor acesteia (structuri de date raster, vector şi
quadre, tehnici de procesare a imaginilor, metode de
interogare a bazelor de date). Geoinformatica se întemeiază şi
pe anumite metode computaţionale care deservesc baza de
date spaţială (geometrie computaţională, grafică
computerizată, proiect cartografic).

În concluzie, Geomatica poate fi considerată o Ştiinţă a


Pământului dar şi o tehnologie, datorită metodelor şi
tehnologiilor automatizate. În faza actuală de dezvoltare a
informaticii, diviziunile Geomaticii sunt geoinformatica,
discipline de reprezentare computerizată a suprafeţei
Pământului şi analiză spaţială.

1.4 Noţiune de Analiza Spaţială

Scopul principal al unui Sistem Informatic Geografic constă în


efectuarea de analize spaţiale (AS) a datelor/informaţiei
georeferenţiate spaţial. Un SIG este într-un anume sens un
mediu informatic pentru analiza spaţială.

18
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Pentru a efectua o analiză spaţială, este necesar ca datele să fie


georeferenţiate şi să existe funcţii SIG conexe precum
achiziţie, editare, validare, stocare, prelucrare primară,
vizualizare şi afişare.

Modelarea spaţială este privită în acest caz ca o analiză


spaţială specială care are ca rezultat scenariile spaţiale. În
cadrul SIG, pentru a efectua analiza spaţială, există proceduri
specifice, care combină Sistemul de Gestiune a Bazelor de
Date (SGBD) cu metode de analiză statistică şi geostatistică,
cu tehnici de procesare a imaginilor şi cu procedee de
cartografiere computerizată. Procedeele şi metodele de analiză
spaţială pot fi grupate în următoarele categorii:
 operaţii spaţiale unare,
 analize spaţiale unare,
 metode de modelare spaţială şi spaţio-temporale.
Analiza spaţială trebuie să îndeplinească simultan câteva
deziderate:
 să examineze şi să interpreteze datele,
 să obţină un plus de informaţie aparent ascunsă,
 să evalueze din punct de vedere cantitativ şi
calitativ, entităţile, procesele şi fenomenele din
spaţiul analizat,
 să ofere un sprijin concret în vederea unei decizii
corecte.
Realizarea în practică a analizei spaţiale presupune utilizarea
unei proceduri analitice combinate cu:
 managementul bazei de date,
 analiza statistică şi geostatistică a datelor,
 procesarea imaginilor,
 elemente de cartografie computerizată.
Metodele matematice de modelare spaţială şi spaţio-temporală
au drept scop prezentarea căilor de realizare a modelelor de

19
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

spaţiu, a scenariilor şi a predicţiei în scopul sprijinirii analizei


de decizie.

1.5 SIG – bază informaţională al teritoriului

Reprezentarea geografica se refera la suprafaţa integrala a


Pământului sau la o suprafaţă apropiata. Hărţile desenate
manual si comentariile verbale referitoare au constituit un
instrument efectiv de comunicare in grupuri mici.
Comunicarea şi exprimarea prin intermediul hărţilor s-a extins
ocupând o poziţie importantă în societate din secolul XV,
odată cu inventarea presei de printare. Harta (fig. 1.1),
materialul cartografic cu vechime apreciabilă, de mii de ani,
cunoaşte noi si noi realizări, progrese atât din punctul de
vedere a folosinţei cît şi din punctul de vedere a tehnologiilor
de creare şi reprezentare.

Figura 1.1 Harta lumii – una dintre cele mai vechi, anul
1637, proiecţia Mercator, Scara 1:1 000 000

20
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Aproximativ, acum, jumătate de secol lumea a cunoscut un


nou salt calitativ in evoluţia hărţii, ce se exprimă în
combinarea părţii grafice si descriptive într-un ansamblu
operaţional, ce formează Sistemul Informaţional Geografic.
Acest lucru realizat a devenit unul din principiul, ce a stat la
baza formării GIS-lui. O vedere actuală, realizată prin prisma
tehnicii de calcul, a unui Sistem Geografic Informaţional se
prezintă în figura 1.2.

1.6 Scurt istoric

Primul Sistem Informaţional Geografic (SIG) datează cu anul


1962, pe continentul Nord American, având aplicarea în
domeniul gestiunii resurselor naturale, folosirii terenurilor
etc., domeniul cu segment major de utilizare şi în prezent.
Primul SIG intitulat - “Sistemul Informatic Geografic
Canadian” (CGIS), cu menirea de inventariere al terenurilor
agricole, a fost iniţiat în 1962, definitivat in 1971.

Figura 1.2
(Mod actual de reprezentare a informaţiei spaţiale in SIG)

21
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Realizat la o scară foarte largă şi cunoscând o continuă


perfecţionare de-a lungul anilor, Canada Geographic
Information System (CGIS) se află şi astăzi în funcţiune.
Dezvoltarea sa a adus numeroase contribuţii conceptuale şi
tehnice la evoluţia generală a sistemelor informatice
geografice.

Ideile noi pe care le aduce Sistemul Informatic Geografic


Canadian:
 Utilizarea scanării unor suprafeţe cu o mare densitate
de obiecte – hărţile sunt retipărite în
 acest scop printr-un proces asemănător digitizării;
 Vectorizarea imaginilor scanate;
 Partiţionarea geografică a datelor pe straturi tematice;
 Utilizarea sistemului de coordonate absolut pentru
întreg teritoriul, cu o precizie ajustabilă la
 rezoluţia datelor;
 Precizia numerică poate fi setată de administratorul
sistemului şi schimbată de la un strat la
 altul;
 Separarea datelor în fişiere atribut şi fişiere de locaţii;
 Conceptul de tabel de atribute.

Evoluţia dezvoltărilor in SIG e dictată de dinamismul


realizărilor în domeniul tehnologiilor informaţionale, ce
generează noi aparate si echipamente. Primele sisteme
geoinformaţionale cuprindeau camere, spaţii întregi ocupate
cu aparataj, zeci de metri lungime de rafturi pline cu
perfocarte (sursa ce conţinea şi transporta informaţia spaţială,
coordonate).

A urmat apoi „Sistem de Achiziţie şi Gestionare a datelor


despre calitatea apelor”, SUA în 1963. În 1964 in SUA s-a

22
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

desfăşurat prima conferinţă referitoare la Sistemul de


Informaţii pentru Planificare Urbană. În 1965 se înfiinţează
prima secţie in domeniu, laboratorul de grafică asistată de
calculator “Laboratory for Computer Graphics” a Universităţii
Harvard, Şcoala Superioară de Design (Harvard University
Graduate School of Design.

Eveniment remarcabil în evoluţia SIG este anul 1969 în care a


fost înfiinţată compania Environmental Science Research
Institute (ESRI), de către soţii Jack şi Laura Dangermond,
iniţial cu calitatea de grup de consultanţă privat. La zi
compania a depăşit un milion de utilizatori, fiind cotată
„numărul 1 pe piaţa GIS”, ca lider mondial in elaborarea,
dezvoltarea si comercializarea de produse GIS. Cartierul
general este amplasat în Redlands, California, SUA. In anul
1970 a avut loc primul simpozion de GIS, în Ottawa, Canada,
care a reunit un număr semnificativ de participanti.

Dezvoltările au urmat in lanţ. 1979 laboratoarele Harvard


dezvoltă software ODYSSEY, primul GIS modern bazat pe
grafică vectorială. 1986 ESRI lansează PC ARC/INFO 1.0,
primul GIS disponibil pe calculatoare personale. In anul 1987,
a fost lansata revista de specialitate “International Journal of
Geographical Information Systems”, care a devenit o sursa de
desiminare a realizărilor in domeniul tehnologiilor
geoinformaţionale.

Remarcabil se arată lansarea Sistemului Informaţional.


Geografic complet funcţional pe calculatorul personal în 1994
(Arcview 2.0). Acest fapt a devenit un moment revoluţionar în
evoluţia SIG-ului.

23
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Secolul XX cunoaşte o serie de inovaţii tehnice şi realizări în


domeniu tehnologiilor geoinformaţionale precum
fotogrammetria utilizată intens in timpul celui de al II-lea
război mondial, lansarea sateliţilor anul 1966 PAGEOSS şi în
1970 Landsat, demararea de către Statele Unite a campaniei de
măsurători geodezice a întregii planete, cu ajutorul
echipamentelor fotogrammetrice de înaltă rezoluţie etc.
Evoluţia, extinderea aplicării produselor GIS in multiple
domenii ale societăţii au rezultat in lansarea proiectului
OpenGIS care a debutat în 1993 cu sprijinul restrâns din
partea câtorva agenţii federale şi a unor organizaţii comerciale
din Statele Unite ale Americii. OpenGIS nu este un produs
software GIS, nu este numele unei firme comerciale sau al
unei organizaţii, nu este un document, nu este o marfă.
OpenGIS este definit ca acces transparent la resurse eterogene
de date geografice(spaţiale) şi prelucrări ale resurselor într-un
mediu distribuit(reţea).

Din această definiţie cam abstractă, reiese faptul că OpenGIS


se referă la două aspecte majore ale domeniului GIS: date şi
aplicaţii. La zi consorţiul “OpenGIS”, cuprinde circa 220
de companii şi agenţii guvernamentale.

Începutul sec XXI este însoţit de multiple dezvoltări


condiţionate de diversitatea metodelor de colectare a datelor,
forme de păstrare (arhivari de Date (Warehousing)), aplicarea
tehnologiilor GIS WEB (internet), modalităti noi de
transportarea, transmiterea datelor (Technology –Wireless,
Smart Objects etc).

24
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.6.1 SIG în Moldova

La începutul anilor 90 ai secolului XIX în Institutul de


Geografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei a început
elaborarea programelor proprii pentru Sistemul Informaţional
Geografic Republican, care a fost finisat cu Modelul Numeric
al Terenului (MNT) al Republicii Moldova.
În 1995 a fost procurat programul comercial ArcView. Prin
intermediul SIG au fost elaborate un set de hărţi şi atlase în
domeniul pedologiei, climatologiei, geomorfologiei,
lanşaftologiei şi economiei.
Un salt calitativ în evoluţia GIS-lui în Moldova are loc odată
cu lansarea Primului Proiect de Implementare a Cadastrului in
RM. Acest lucru revine în responsabilitatea Agenţiei Relaţii
Funciare şi Cadastru. În cadrul proiectului a fost completată
baza materială (fizică şi logică), dezvoltate procesele
educaţionale în domeniu la Universităţile de profil. Aici a fost
folosit pe scară largă software MapInfo. Universitatea de Stat
din Tiraspol a înfiinţat laboratorul de Geoinformatică în 2005,
dotat cu software ArcInfo si Geomedia. În prezent mai dispun
de SIG Primăria municipiului Chişinău, Universitatea Agrară
de Stat, Universitatea Tehnică şi Institutul Naţional de
Ecologie.

Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova au elaborat


câteva legi şi hotărâri, printre care Legea despre geodezie şi
cartografie şi Hotărârea Guvernului RM cu privire la
crearea Sistemului Informaţional Geografic naţional nr.
1298 din 28.10.2003.

25
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.6.2 SIG la Universitatea Tehnică a Moldovei

În perioada anilor 2004–2006 la Universitatea Tehnică a


Moldovei, în cadrul catedrei „Geodezie, Cadastru şi
Geotehnică”, se desfăşoară proiectul “Education in
Geographical Information Technology – Educaţie în
Tehnologii Geoinformaţionale” susţinut de UE, prin
Programul TEMPUS. În cadrul proiectului a fost înfiinţat
Laboratorul de Tehnologii Geoinformaţionale dotat cu staţii de
lucru, infrastructura de reţea (server de reţea, server internet,
server e-mail) şi accesorii (plotter A0, imprimanta A3 color,
Imprimante A 4, Xerox A3, Scanner A4, A3), aparate moderne
de măsurare (TC 307-3, TC 405-2; Nivela Digitală; GPS
Trimble – 2 receptoare 5700, 5800; GPS de navigaţie 2-ouă
sisteme, Staţie Fotogrammetrică Digitală DELTA şi software
ArcGIS, MapInfo, CREDO topo-plan. Tot în acest cadru a fost
înfiinţată şi pusă în funcţiune I-a staţii permanente de referinţă
GNSS (CTIG-1) în Octombrie 2005 (fig. 1.3).

Figura 1.3. Statia Permanentă GNSS CTIG-1.

Staţia permanentă CTIG-1 a fost configurata pentru emiterea


corecţiilor RTK, aplicând serviciul GSM GPRS. Receptorul şi
Calculatorul CORS este conectat prin intermediul sursei de

26
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

putere APC. Acces-date, organizat prin intermediul paginii


-web http://ctig.utm.md.

1.7 Principii şi funcţiile ale SIG

1.7.1 Principii

Vom diferenţia câteva tipuri ale principiilor de creare


şi funcţionare a SIG.
De ansamblu (sistem) - SIG cum se poate deriva din
definiţie, este un complex de programe (software), de aparataj
(hardware), de informaţii şi date, administrat şi gestionat de
personal specializat. Dec, este mai mult de cît date şi
programe. Cartografia digitală, teledetecţia, fotogrammetria,
geodezia furnizează date pentru SIG.
De spaţiu (spaţial/geografic) – SIG este un
instrument, ce funcţionează cu orice tip de date, din spaţiul
obiect poziţionate intr-un sistem de coordonate (de la colonii
de microorganisme, la pământ integral, până la sistemul solar).
SIG, de asemenea permite efectuarea operaţiilor cu date ce
nu au referinţă spaţială, precum date descriptive, atribute. La
zi funcţia fundamentală a SIG este operarea cu baze de date
spaţiale/geografice.
De conexiune (interconexiune) – se exprimă prin
faptul, ca elementele componente (cel puţin două) să poată
conlucra, e necesar sa fie legate intre ele. Legăturile dintre ele
sunt conexiuni, care au scop de a transmite/recepţiona
date/informaţii, rezultate. În cadrul SIG pentru prima dată au
fost unite datele geografice şi atributele, fapt, ce a determinat
SIG ca un segment aparte în tehnologiile informaţionale.
Deseori SIG este numit sistem de gestiune a bazelor de date
(SGBD) cu posibilităţi de creare a harţilor sau al sistemelor

27
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

cartografice numerice cu extensiuni de susţinere a bazei de


date.

1.7.2 Funcţii

Vom diferenţia câteva funcţii ale SIG.


De intrare/iesire (input/output) – orice sistem are o intrare
prin care primeşte semnale şi o ieşire prin care transmite
semnale mediului. Mediu, se are in vedere ceea ce nu aparţine
sistemului, sau în afara sistemului. Se remarca faptul, ca
pentru SIG datele se convertesc în format convenabil. În
prezent există deja un număr mare de date în formate
compatibile SIG. Ele pot fi obţinute de la furnizori de date şi
pot fi încărcate direct în sistem.
De manipulare (prelucrare) – de transformare a datelor in
formate compatibile pentru diverse operaţii şi de transformare
a sistemului din instrument de lucru cu date primare/finite, în
instrument/operator de formare a datelor/informaţiei noi.
Tehnologiile SIG oferă numeroase instrumente pentru
prelucrarea datelor spaţiale şi eliminarea celor ce nu sunt
necesare.
De vizualizare (afişare) – SIG reprezintă un instrument
puternic de prezentare a datelor/informaţiei. Cu ajutorul SIG
se produc imagini – hărţi grafice, animaţii şi alte produse
cartografice. Funcţia dată permite vizualizarea subiectelor
interesate de utilizator. La zi, această funcţie se dezvoltă
oferind posibilităţi de simulare şi predicţie a multiplelor
fenomene.

Posibilităţile de tipul reprezentări grafice, animaţiile,


transformă harta prin intermediul calculatorului intr-un
material mult mai clar şi cu posibilităţi operative de rezolvare.
De exemplu, corelarea vederii unui areal cu landşaft, specific

28
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

va fi evidentă, dacă hotarele arealului vor fi trasate pe harta


landşaftelor. Mai mult ca atât informaţia poate fi completată
prin atribuirea fiecărui areal tabel cu date descriptive, ce ar
conţine caracteristici precum suprafaţa, populaţia, cantitatea
etc. Această funcţie, moştenită şi preluată din cartografie, ce a
dat naştere SIG, rămâne principala funcţie a SIG.
Organizare şi gestiune – este una din funcţiile de bază ale
SIG. La zi SIG reprezintă un instrument real de ajutor in
organizarea, gestiunea şi luarea de decizii, având la bază
principiul analizei spaţiale (interogare şi analiză). SIG pune la
dispoziţie atât posibilităţi simple de tipul „point-and-query”,
cît şi instrumente sofisticate de analiză, care să furnizeze
informaţii oportune deopotrivă managerilor şi analiştilor
figura 1.3.

1.8 Componentele unui SIG

Un SIG este alcătuit în principal din 5 (cinci)


componente, care de fapt derivă din definiţie (figura 1.4).
Datele – orice tip de informaţii cu referinţe spaţiale şi
atributele asociate ei. SIG, în acelaşi timp este un instrument
de gestiune a datelor si totodată de generare a noilor
date/informaţii. Datele reprezintă cea mai importantă
componentă a SIG. De obicei crearea SIG se începe cu
colectarea datelor. Ele pot proveni din surse interne ale unei
organizaţii, pot fi cumpărate de la un distribuitor specializat,
colectate cu forţe si sure proprii etc. Actualmente un volum
substanţial de date pot fi accesate gratis prin intermediul
Internetului.

29
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 Dat
e (Data)
 Soft
ware
(programe
specializate)
 Har
dware
(echipamente)
 Pers
onal (staff)
 Met
ode/ proceduri
(methods)

Figura 1.4 Componentele SIG

Software (Programe specializate) – funcţii, instrumente cu


sarcini de introducere, editare, verificare, validare şi gestiune a
datelor, de asemenea şi gestiune integrală a sistemului. Un
sistem modern, interactiv, presupune utilizarea programelor cu
menirea să satisfacă următoarele sarcini:
 Introducerea, editarea, verificarea şi validarea datelor;
 Gestiunea bazelor de date;
 Analiza şi transformarea datelor;
 Afişarea şi redactarea datelor/informaţiei.

Hardware (echipamente, partea fizică) – configuraţia fizică a


unui sistem (calculator PC, staţie grafică) şi periferice
(imprimante, plottere, scannere, digitizor, monitoare,
proiectoare etc.). Astăzi pachetele de programe rulează pe o

30
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

gamă largă de maşini, de la servere centrale la staţii de lucru


individuale sau aflate in cadrul unor reţele de diferite
configuraţii. Dezvoltarea revoluţionară a tehnicii de
calculatoare, promovarea pe scară larga a utilizării SIG,
conduce la aplicarea calculatorului obişnuit pentru operarea cu
SIG. În categoria hardware/echipamente intră şi aparatele
utilizate la culegerea datelor direct din teren (teodolite, Staţii
Totale, GPS etc.).

În manualele pachetelor de programe GIS este specificată


configuraţia minimă necesară unui sistem. Aceasta constă din
staţie grafică sau PC, a căror elemente principale sunt:
- Procesor – CPU;
- Memoria de bază - RAM;
- Dispozitive de stocare – hard disc şi/sau floppy-disc,
CD-writer, unitate MO, unitate ZIP
Dispozitive de input şi output-monitor cu înaltă rezoluţie
grafică, tastatură, mouse. La ele sunt legate o serie de
periferice comune prin orice Sistem Informatic Geografic:
- Digitizorul, pentru convertirea datelor cartografice
tipărite, în format digital
- Scanner-ul, utilizat pentru importul imaginilor ce pot fi
ulterior utilizate pe ecran.
- Modem-ul, care asigură importul automat al imaginilor
satilitare sau alte informaţii şi comunicarea cu alte
reţele.

Imprimanta sau plotter-ul, pentru prezentarea rezultatelor


prelucrării datelor. În majoritatea sistemelor-tendinţa
actuală este aceea de a conecta utilizatorii prin intermediul
reţelelor. Aceasta reprezintă o arie de activitate a industriei de
calculatoare care avansează foarte rapid.

31
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Personal – Tehnologia SIG rămâne fără valoare în lipsa de


personal specializat, bine instruit, cu aptitudini de administrare
a sistemului, cu capacităţi şi deprinderi de operare, de
dezvoltare de diverse strategii pentru aplicarea ei la rezolvarea
problemelor lumii reale. Personal GIS cuprinde atât
specialiştii care proiectează şi menţin sistemul, cît şi pe cei
care îl utilizează ca instrument pentru rezolvarea problemelor
din domeniul lor de activitate.

Metode (proceduri, regulamente) – un sistem metodologic


bine conceput, ce include mode şi practici de operare. SIG
actul include metode de identificare şi conceptualizare a
problemei, posibilităţi de modernizare (creştere a funcţiilor şi
transformare). Maniera in care sunt introduse, stocate şi
analizate datele trebuie să oglindească modul în care vor fi
utilizate ulterior informaţiile.

1.9 Software-pachete de programe SIG

Software SIG (programele specializate) - au apărut din nevoia


de a combina informaţiile descriptive asupra diferitelor
elemente ale teritoriului cu reprezentarea lor cartografică
pentru efectuarea de analize spaţiale automate. Ele au devenit
deosebit de utile deoarece se bazează pe capacitatea de a
integra si prelucra date multisursă (ex. topometrie, geodezie,
cartografie, fotogrammetrie, teledetecţie, baze de date etc.).
Configuraţiile sistemului de programare este format din
programe de încărcare şi prelucrare. Funcţiile acestor
programe (expuse in paragraful precedent) folosesc la
manipularea datelor geografice si cele descriptive asociate lor.
SIG pentru o aplicaţie particulară poate fi dezvoltat prin
utilizarea unei game largi de aplicaţii software.

32
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Evoluţia dinamică a sistemelor şi tehnologiilor informaţionale


de la spaţii enorme a unui sistem la calculatoare personale cu
parametri performanţi, a determinat aplicarea la zi a SIG-lui
de utilizator, adică SIG este operat de un singur utilizator şi pe
un singur calculator personal. Totodată datele/informaţiile pot
fi distribuite şi folosite în comun în cadrul unei s-au mai multe
reţele, Internet, Intranet.

Structura funcţională de bază a software SIG, în mare parte e


comună programelor speciale, dar extensiile pot fi diverse.

Sistemul Informatic Geografic pentru o aplicaţie particulară


poate fi dezvoltat prin utilizarea unei game largi de software.
În mod obişnuit, aceste se încadrează într-una dintre
următoarele categorii:
- Soft special proiectat pentru dezvoltarea
GIS(cum ar fi ARC/INFO);
- Soft pentru proiectare asistată de
calculator(CAD) sau cartografiere asistată de
calculator(Computer Aided Mapping-CAM);
- Soft cu scop general, cum ar fi Sistemele de
Gestiune a Bazelor de Date(SGBD);
- Decizia alegerii pachetelor de programe ce vor fi
utilizate nu este de loc o sarcină uşoară. Un
sistem modern, interactiv, presupune utilizarea
unor programe ale căror componente să satisfacă
următoarele staţii;
- Introducerea, editarea, verificarea şi validarea
datelor;
- Gestiunea bazelor de date: - Analiza şi
transformarea datelor-afişarea şi redarea datelor.

33
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

În continuare se prezintă pachetele principale/platformele de


software utilizate la zi pe calculatoarele personale.

ArcView GIS, producător Environmental Systems


Research Institute (ESRI), SUA – compania cu cel mai mare
segment de utilitate profesională la nivel mondial, cu
precădere, în domeniul monitorizării mediului şi al resurselor
naturale. PC ARC/INFO este un pachet software integrat SIG
pentru achiziţia automată, manipularea, analiza şi afişarea
datelor în format digital. Este un sistem orientat către
gestiunea bazelor de date pe platforme de tip PC. Este un GIS
hibrid (mixt), datele spaţiale fiind prelucrate de procesorul
software ARC, în timp ce datele textuale aferente sunt memorate
în baza de date comercială INFO. Legătura dintre cele două
baze de date se realizează pe baza unui mode! de client / server.
Din mediul ArcInfo este posibil accesul în reţea la multiple date
distribuite într-o configuraţie hard eterogenă
ArcGIS (ESRI), SUA – Pachetul ArcGIS, este succesor al
platformei ARC/INFO. Se caracterizează prin interfaţă
multsimplificată şi prietenoasă. Popularitatea se datorează
gradului înalt de operativitate, bazei enorme de extensii
modulare şi software. Dispune de formatul propriu de date
pentru întreaga gamă de produse ale companiei.

MapInfo (Corporaţia MapInfo) – înglobează o tehnologie, ce


se adresează tuturor platformelor curent utilizate: Windows,
Macintosh, HP şi Sun. A fost infiinţat in 1986 de către patru
studenţi de la Institutul Politehnic din Rensalaer (cea mai
veche scoală de ingineri din SUA). Ei au introdus şi sistemul
de GIS în afaceri. Sistemul este de maniera (touch and feel) şi
funcţionalitate consistentă pentru toate platformele menţionate,
utilizează în plus aceleaşi hărţi, date şi aplicaţii. Oferă
compatibilitate 100 % a fişierelor şi formatelor sale pentru

34
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

toate platformele. MapInfo necesită minim 4MB memorie,


permiţând şi utilizarea configuraţiilor deja existente în
organizaţii. Funcţionează în contextul bazelor de date
relaţionale ce permit interogarea, manipularea şi corelarea
datelor (atribute, operaţii cu poligoane, buffere, topologie).
Înglobează trei tipuri de informaţii (date, hărţi, tabele, grafice
şi diagrame) conectate dinamic - orice schimbare într-unul,
determină automat şi instantaneu modificări în celelalte. Are o
larga utilizare în ţara noastră.

Geomedia (INTERGRAPH) - corporaţia Intergraph (SUA)


oferă peste 200 pachete de software multidisciplinar. Aplicaţiile
profesionale din domeniul GIS include cartografia digitală,
gestiunea resurselor naturale, aplicaţii pentru urbanism,
petrofizică şi alte instrumente pentru crearea şi analiza
reprezentărilor de înaltă precizie a datelor geografice.

Prin implicarea în dezvoltarea sistemului de operare dar şi a


specificaţiilor OGIS (Open Geodata Interoperability
Specification) - semnificând deplina şi libera integrare a
datelor spaţiale şi resurselor de geoprocesare în mediul
eterogen al comunităţii de date geografice, Intergraph -a
trecut recent la realizarea unei noi generaţii de aplicaţii GIS
(aplicaţii native Windows pe baza specificaţiilor OGIS):
GeoMedia (GeoMedia Profesional, GeoMedia Web Map,
GeoMedia Network). Cu GeoMedia se pot efectua simultan
analize de date spaţiale (nu doar simple interogări) dintr-o mare
varietate de surse (fără a le converti) cum ar fi MGE, Oracle,
MS Access, MicroStation, FRAMME, ArcView, Arclnfo,
Maplnfo, chiar fiind în sistem de coordonate diferite.

AutoDesk - familia de produse ale firmei Autodesk (SUA) a


fost structurată pe legătura a trei direcţii şi a trei produse:

35
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Crearea => AutoCad;


Interogarea => Autodesk Word;
Comunicarea => Autodesk MapGuide.
Programul Autodesk Word ™ poate asigura separat sau simultan
integrarea, crearea şi editarea, efectuarea de analize, afişarea şj
prezentarea rezultatelor. Autodesk Word îşi găseşte aplicaţia
îndeosebi următoarelor sectoare de activitate: Organele
administraţiei locale, Apărare, Reţele de telecomunicaţii şi
Reţele de utilităţi.

1.10 Software ESRI

Corporaţia Environmental Systems Research Institute


(ESRI) reprezintă la zi principalul producător şi distribuitor de
software DSIG in plan mondial. Practica şi experienţa
cumulată în operare, aplicare şi dezvoltare îi oferă o poziţie
decisivă în comunitatea profesională SIG la rezolvarea
aspectelor legale, tehnice şi economice. Ponderea ESRI în
evoluţia şi dezvoltarea SIG este comparativă cu ponderea
Microsoft şi Intel în dezvoltarea calculatorului şi software in
general.

1.10.1 Despre ESRI

Corporaţia Environmental Systems Research Institute


(ESRI) Institutul de Ştiinţe a Mediului. Activitatea ESRI a
debutat în 1969. În acea perioadă programele SIG, realizate de
companie reprezentau sisteme de calificare superioară,
elaborate in scopul rezolvării problemelor concrete, relativ
înguste cu software corespunzătoare. Sistemele date erau pe
departe de sistemele actuale, ele erau operate de zeci, sute de
oameni, ocupau spaţii mare, camere întregi.

36
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Produsul iniţial şi principal a companiei ESRI până în anul


2000 a fost ARC/INFO, care a fost aplicat la staţii de lucru
puternice cu sisteme de operare de tip UNIX. Astfel de
sisteme, în acea perioada, puteau realiza doar companiile
puternice. Ceva timp în urmă (10-15 ani), ARC/INFO era
considerat un produs specific accesibil relativ pentru puţini.

Începutul unei noi ere, implementarea software pentru PC, la


nivel de utilizator, e considerat anul 1992, odată cu elaborarea
programului ArcView 1. Acest program iniţial a fost
caracterizat ca vizualizator de date create în sistemul
predecesor „mare” SIG ARC/INFO. Dezvoltările de apoi a
condus la crearea formatului propriu de date, cu instrucţiuni de
utilizare, fapt, ce la transformat in SIG (ArcView SIG), ce
semnifica că este un produs finit independent. Conceput din
start ca o platformă cu posibilităţi de dezvoltări, propriul
limbaj de programare, explică extinderile multiple ale
ArcView SIG la zi, cu posibilităţi enorme de rezolvare a unei
game mari de probleme.

1.10.2 Software ESRI la zi

Anul 2000 realizările ESRI se caracterizează printr-un salt


semnificativ. S-a efectuat conexiunea între pachetul de creare,
formare a datelor ARC/INFO şi între pachetul de vizualizare a
datelor ArcView SIG, în urma cărei a rezultat un nou pachet
cu interfaţă realizată după un principiu nou cu posibilităţi
sporite de extinderi ArcGIS. Ansamblu funcţionalităţilor
ArcView şi ArcInfo în ultimul pachet se realizează după
principiul licenţierii (asocierii), adică se poate vorbi despre
ArcGIS cu gama de funcţii ArcView, ArcGIS cu gama de
funcţii ArcInfo cu extinderi. Combinaţiile, conexiunile

37
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

pachetelor sunt multiple şi în creştere. Expunem în continuare


unele din ele:
ArcView – reprezintă fundamentele cartografice, gama de
realizări cartografice, crearea dărilor de seamă şi a anlizei
cartografice;
ArcEditor – lista de funcţionalităţi depăşeşte ArcView, oferă
posibilitatea de creare a bazelor de date spaţiale;
ArcInfo – funcţionalitate maximă, reprezintă una din cele mai
puternice extinderi ArcGIS Desktop.

La proiectarea unui sistem SIG în baza pachetului ArcGIS,


selectarea versiunilor, extinderilor este foarte important şi în
mare parte este determinant la rezolvarea problemei şi
evoluţiei proiectului. Indiferent de funcţionalitate pachetul
ArcGIS are la bază trei programe (componente) principale:
ArcMap – manipularea cu date, crearea, redactarea şi
vizualizarea. Se lucrează cu machetul hărţii;
ArcCatalog – gestiunea cu datele, metadate;
ArcToolbox – reprezintă ansamblu de instrumente pentru
îndeplinirea multiplelor probleme de ansamblu şi particulare,
operaţii spaţiale şi alte operaţii cu datele.
Produsele ArcGIS dispun si de funcţionalităţi
suplimentară ale şi alte diverse programe. Fiecare produs
din familia ArcGIS are posibilitatea de a se extinde în urma
unificării lui cu alte module. În acest grup pot fi incluse
următoarele programe:
Spatial Analyst – produs care permite de a analiza şi prelucra
datele în format rastru şi formatul GRID.
3D Analyst (ArcScene) – produs care permite lucrul cu
modelul datelor TIN, -3D.
Image Analysis – produs care permite lucrul cu datele
satelitare.

38
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

De asemenea la familia produselor ArcGIS se alătură şi


următoarele produse desinestătătoare:
ArcReader – produs ce permite fiecărui utilizator posibilitatea
liberă de a vizualiza datele într-un GIS, chiar utilizatorul
neavând cunoştinţe avansate despre SIG;
ArcIMS – crearea internet-GIS;
ArcGIS Engine – destinat pentru crearea SIG-ului şi anexelor
cartografice de execuţie, incorporarea/fixarea noii
fucţionalităţi în anexele deja existente.

1.11 Cum funcţionează un GIS

Un sistem informatic stochează informaţii despre lume sub


forma unei colecţii de straturi tematice ce pot fi conectate
geografic între ele. Acest concept simplu, dar extrem de
puternic şi versatil, s-a dovedit foarte preţios în rezolvarea
multor probleme ale lumii reale.

Referinţe geografice. Informaţiile geografice conţin atât


referinţe geografice explicite, ca latitudinea şi longitudinea sau
coordonatele din reţeaua de triangulaţie naţională cît şi
referinţe implicite ca adresa, numele unei străzi sau codul
poştal. Printr-un proces automat numit geocodificare se pot
crea referinţe geografice explicite, pe baza celor implicite.
Aceste referinţe geografice permit localizarea pe suprafaţa
terestră în vederea unor analize a unor entităţi precum o
afacere sau o pădure sau a unor evenimente precum un
cutremur.

Modele vectoriale şi modele raster. Sistemele informaţionale


geografice lucrează cu două tipuri fundamental diferite de
modele geografice. În modelul vectorial informaţia referitoare
la puncte, linii şi poligoane este codificată şi stocată ca o

39
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

colecţie de coordonate x şi y. Localizarea unei entităţi


punctuale, poate fi descrisă printr-o simplă pereche de
coordonate x şi y. Entităţi liniare precum drumuri sau râuri,
pot fi stocate ca o colecţie de puncte. Entităţi poligonale ca
zone comerciale sau bazine hidrografice pot fi stocate ca o
buclă închisă de coordonate. Modelul vectorial este extrem de
util în descrierea unor entităţi discrete, dar mai puţin util în
descrierea unor entităţi cu caracter continuu variabil, precum
un tip de sol sau costuri accesibile pentru spitale.

Pentru modelarea unor astfel de entităţi continue a fost


dezvoltat modelul raster. O imagine raster conţine o colecţie
de pixeli sau celule grafice ca o hartă sau o fotografie scanată.

Atât modelul raster cît şi modelul vectorial, au anumite


avantaje şi dezavantaje. GIS-urile moderne sunt capabile să
mânuiască ambele modele.

1.12 Domenii de aplicare GIS

Numeroase domenii de activitate beneficiază astăzi de


tehnologia GIS. Aici se includ topografia si cartografia,
modelarea social economica si a mediului, modelarea globala
şi educaţie. Piaţă Informaţiei, tot mai activa, a dus în timp la o
scădere a preţurilor şi la o creştere a performanţelor
componentelor hardware şi software. Această dezvoltare a
favorizat aplicarea GIS-ului în domenii de o mare diversitate:
de la administraţie, apărare, educaţie şi afaceri, comerţ şi
industrie, toate acelea domenii în care lumea deciziilor se face
în cadrul spaţiului geografic.

In mare se poate constata ca aplicaţiile GIS îndeplinesc cinci


funcţii majore in societate:

40
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1. Topografia si Cartografia;
2. Măsurători terestre;
3. Monitorizarea;
4. Modelarea
5. Managementul.

În domeniul transporturilor există numeroase aplicaţii, de


exemplu de supraveghere şi control al traficului rutier în timp
real, permiţând realizarea unor intervenţii de urgenţă (salvare,
pompieri) în cel mai scurt timp. Alte aplicaţii în acest domeniu
vizează proiectarea, întreţinerea şi optimizarea reţelelor de
transport.

Unul dintre domeniile de tradiţie a tehnologiilor GIS este


managementul şi exploatarea resurselor naturale. Acest vast
domeniu include studii asupra modului de folosire a
terenurilor, studii asupra geologiei, hidrografiei, vegetaţiei
pentru analize în mediu.
În domeniul lucrărilor edilitare, GIS-ul se dovedeşte un
element deosebit de util în planificarea lucrărilor de întreţinere
şi reparaţii ale reţelelor de alimentări şi canalizări, în
inventarierea cerinţelor consumatorilor şi planificarea
lucrărilor de extindere a acestor reţele sau la identificarea
traseelor afectate de infiltrarea unor poluanţi.
GIS-ul are o largă aplicare în activitatea administraţiilor locale
şi publice, de la realizarea studiilor şi proiectelor de urbanism
şi sistematizare, la acordarea permiselor de
construcţie/demolare sau organizarea colectării şi depozitării
deşeurilor menajere.

Aplicarea GIS-ului în comerţ permite rezolvarea unor


probleme privind identificarea şi menţinerea pieţelor în

41
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

condiţii de concurenţă, organizarea distribuţiei mărfii sau


gestionarea stocurilor.

Astăzi, când comunitatea ştiinţifică internaţională recunoaşte


consecinţele activităţii umane asupra mediului, tehnologia GIS
a devenit un instrument esenţial în efortul de înţelegere a
procesului de schimbări globale. Numeroase hărţi şi informaţii
satelitare pot fi combinate pentru simularea interacţiunilor
sistemului natural complex. Acesta permite o mai bună
înţelegere a proceselor terestre şi o mai bună administrare a
activităţii umane, pentru a menţine vitalitatea economică a
lumii şi pentru a păstra calitatea mediului.

Scopul aplicaţiilor GIS, consta în ilustrarea calitativa şi


reprezentativa a fenomenelor ce au loc pe o oarecare
suprafaţa.

1.13 Tendinţe spre un standard comun. Conceptul


OpenGIS. Ce este OpenGIS? Dar OGC?

OpenGIS nu este un produs software GIS, nu este numele unei


firme comerciale sau al unei organizaţii, nu este un document,
nu este o marfă. OpenGIS este un proiect care a debutat în
1993 cu sprijinul restrâns din partea câtorva agenţii federale şi
a unor organizaţii comerciale din Statele Unite ale Americei.
OpenGIS este definit ca acces transparent la resurse eterogene
de date geografice(spaţiale) şi prelucrări ale resurselor într-un
mediu distribuit(reţea). Din această definiţie cam abstractă,
reiese faptul că OpenGIS se referă la două aspecte majore ale
domeniului GIS: date şi aplicaţii. Deoarece fiecare produs GIS
foloseşte formate de date proprietare specifice, utilizatorii GIS
sunt de obicei legaţi de un anumit producător pentru aplicaţiile
lor geografice. Cei care folosesc produse şi date de la mai

42
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

mulţi producători trebuie să suporte un cost suplimentar al


transferului de date şi riscă o pierdere a integrităţii datelor.

Scopul acestui proiect constă în furnizarea unei serii


cuprinzătoare de specificaţii pentru interfeţe care vor da
posibilitatea programatorilor de aplicaţii să scrie componente
interoperabile. Prin interoperabilitate se înţelege:
 abilitatea de a găsi informaţia şi instrumentele de
procesare a ei indiferent unde sunt localizate fizic;
 abilitatea de a înţelege informaţia şi instrumentele de
procesare a ei, indiferent ce platformă suportă ele şi
indiferent dacă sunt locale sau la distanţă;
 abilitatea de a nu fi constrâns de ofertele unui singur
producător;
 abilitatea unui producător de a construi pe informaţiile
şi infrastructurile de procesare ale altuia, indiferent
dacă acestea evoluează sau nu.
Principalele beneficii sunt:
 specificaţiile OpenGIS elimină nevoia de standardizare
a formatelor de date şi costisitoarele conversii de date;
 interfaţa deschisă determină aplicaţiile să permită
accesul în timp real la uriaşe seturi de date şi procesări
de resurse.
A fost lansată ideea creării unei structuri organizatorice
permanentă, care să se ocupe de dezvoltarea unor specificaţii.
Astfel, în august 1994, s-a înfiinţat Open GIS Consortium
(OGC). Open GIS Consortium are drept scop promovarea
dezvoltării şi utilizării de standarde şi tehnici corespunzătoare
sistemelor deschise avansate în domeniul prelucrării datelor
spaţiale şi a tehnologiilor informaţionale conexe.

În prezent, OGC administrează proiectul OpenGIS. Este


important de reţinut faptul că desfăşurarea proiectului are loc

43
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

pe bază de consens. Din OGC fac parte, în momentul de faţă,


peste 330 de organizaţii din toată lumea printre care firme
producătoare de software GIS, firme de calculatoare şi
software, integratori de sisteme, grupuri de dezvoltare de
aplicaţii ale unor companii de telecomunicaţii, firme
producătoare de sisteme de gestiune a bazelor de date,
producători de date spaţiale, agenţii guvernamentale,
universităţi.

44
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

CAPITOLUL II. MODELAREA REALITĂŢII. MODELE


DE DATE

Pentru a înţelege modul în care un SIG operează cu datele


(geo)grafice este necesara definirea principalelor noţiuni ale
tehnologiilor SIG din punct de vedere al datelor utilizate:
entităţi spaţiale, diferenţa între date şi informaţii, spaţiul în
care operează acestea, modul precum si sistemele de
reprezentare a entităţilor spaţiale.

Capitolul conţine noţiuni generale despre datele prezente într-


un SIG, se evidenţiază tipurile de date şi clasificarea
structurilor de date. În final, se prezintă unele aspecte privind
necesitatea şi modalităţile de integrare a datelor într-un sistem
unitar.

1.14 Noţiuni generale

O entitate spaţială este acel obiect sau fenomen al lumii reale


care nu este divizibil în obiecte sau fenomene de acelaşi tip.
Este principala purtătoare de informaţie. Caracteristicile unei
entităţi spaţiale:
 apartenenţa la o anumita clasa de entităţi;
 atributele sale;
 relaţiile spaţiale cu alte entităţi spaţiale.

Data e un semn, un şir de caractere, un număr depus pe un


suport în vederea regăsirii lui ulterioare [C. Săvulescu (1996)].
Informaţia este “o data care a primit semnificaţie”. E necesar
de subliniat distincţia dintre date şi informaţii: datele sunt
reprezentări codate ale informaţiei, în timp ce informaţia
rezultă din date si este utila pentru rezolvarea problemei.

45
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Prin date geografice se înţelege ansamblul format din date


spaţiale, strâns legate de poziţia geografică la care se adaugă
şi date descriptive (atribute, alfa-numerice) asociate
obiectelor/fenomenelor geografice (străzi, parcele, accidente).

O bază de date geografice este o colecţie de date geografice


organizate pentru a facilita stocarea, interogarea, actualizarea
şi afişarea de către o mulţime de utilizatori în mod eficient.

O baza de date spaţiala este alcătuita de fapt dintr-o baza de


date grafica şi o baza de date atribut. În cadrul unor sisteme,
cele doua baze se integrează şi formează o singura entitate,
harta digitala, care este o colecţie de simboluri grafice, la care
se ataşează o colecţie de caracteristici (atribute) pentru fiecare
obiect reprezentat pe harta. Atât simbolurile grafice, cât si
atributele asociate, sunt organizate în format numeric pentru a
putea fi prelucrate de către calculator.

Datele spaţiale utilizate în tehnologiile SIG se pot clasifica


după următoarele caracteristici:
 precizie;
 documentele primare utilizate;
 ciclul/perioada de actualizare.

Componentele datei geografice, sistematizate în număr de


patru sunt:
 poziţie, redă poziţia entităţi faţă de un Sistem de
Referinţă (SR) al Pământului si se exprimă de regula
prin coordonatele geografice, uneori, şi prin codul
poştal;
 atribute – descriu anumite caracteristici ale entităţilor
geografice (cantitative si calitative);

46
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 relaţii spaţiale – conţin informaţii despre poziţia


relativa faţă de alte entităti, deci despre topologie;
 timp – momentul în care a fost culeasa, înregistrată
data.

O aplicaţie SIG este constituită de relaţiile dintre entităţile


grafice şi entităţile descriptive. Datele spaţiale reprezintă
poziţia şi forma obiectelor (fenomenelor) terestre utilizând
primitivele grafice şi datele descriptive reprezintă informaţii
despre obiectele (fenomenele) terestre amplasate pe o hartă
utilizând: atribute (întrebări) şi valori ale atributelor
(răspunsuri).

Un SIG permite integrarea datelor achiziţionate prin diverse


metode:
 la momente de timp diferite;
 la scări şi cu rezoluţii diferite;
 prin diverse metode,
elementul de legătură fiind dat de regulă, de localizarea
geografică, în teritoriu.

Prin referenţiere geografică (georeferenţiere) se înţelege


stabilirea relaţiei dintre coordonatele unui punct pe o foaie
plană (hartă – 2D) şi coordonatele geografice reale din teren
(suprafaţa Pământului, care este un geoid – 3D).

Obiectul de preocupare a aplicaţiilor GIS este spaţiu,


teritoriul. Toate activităţile umane se desfăşoară în cadrul
spaţiului geografic, care poate avea 2 sau 3 dimensiuni.
Percepţia sa s-a realizat până de curând prin reprezentarea prin
harta. Singura problema este că hărţile si planurile au doar 2
dimensiuni, în timp ce obiectele si fenomenele lumii reale se
desfăşoară în spaţiul tridimensional.

47
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.15 Modelarea

Locuim pe suprafaţa Pământului şi ne desfăşurăm marea


majoritate a vieţii noastre, relativ pe o suprafaţă mică de
spaţiu. Suprafaţa integrală a Pământului constituie
aproximativ 500 mln. km pătrati, dintre care circa una treime o
constituie partea de uscat (teren) si doar o fracţiune din ea este
ocupata de localităţi (sate, oraşe) unde majoritatea din noi
locuim.

Figura 2.1 Simplificarea realităţii

Cunoştinţele noastre despre Pământ nu sunt generate liber, dar


sunt conforme unor concepte mentale, ce se dezvoltă încă din
copilărie. Reprezentările in format digital se realizează pe
baza modelului digital. Astfel conceptul si modelul constituie
filosofia, cadrul ce foloseşte pentru colectarea cunoştinţelor
despre lume si mediul înconjurător.
Practic toata activitatea umana necesita cunoştinţe despre
Pământ – trecut, prezent sau viitor.

48
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.15.1 Simplificare şi idealizare

Numim modelare transpunerea unei porţiuni din realitate


într-o reprezentare pentru folosul omului. Rezultatul
transpuneri - numit şi model - este mai simplu decât
fragmentul de realitate reprezentat, simplificarea fiind
acceptată tocmai pentru a câştiga în utilizabilitate. De
exemplu, macheta unei clădiri (fig. 3.1) este realizată la
scară redusă tocmai pentru a o putea manevra şi vizualiza
facil în contextul amplasamentului. În figura 2.2 se prezintă
câteva modele simple bine cunoscute.

a) GLOBUL b) Harta - c) Fotografia - un


model al modelare grafica model de imagine a
Pământului a suprafeţei caracteristicilor unei
terestre suprafeţe terestre.

Figura 2.2 Exemple de modele

Modelul poate fi o teorie, o lege, o ipoteza, o ecuaţie,


sau chiar o idee bine structurată.

Ce este modelarea? Modelarea este procesul de realizare a


modelului. Procesul de obţinere a harţilor este cunoscut ca

49
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

modelare cartografica. Modelarea spaţiala, este un proces


de manipulare si analiza a datelor spaţiale (geografice) ce
folosesc la generarea informaţiilor utile pentru rezolvarea
problemelor complexe.

De ce modelarea spaţiala? Definirea şi sesizarea realităţilor


intre caracteristicile geografice ale obiectelor din spaţiu, în
vederea înţelegerii, respectiv interogării de diverse probleme
particulare precum:
 definirea problemelor clar si logic;
 promovarea (furnizarea) unui cadru de înţelegere a
proceselor din lumea reala;
 simularea fenomenelor in vederea extragerii
informaţiilor ce sunt imposibile de obţinut sau foarte
scump de măsurat.

Procesul de modelare, include multiple etape, dintre care cu


caracter general se menţionează:
 identificarea problemei;
 reducerea (ignorarea) unor aspecte in vederea
simplificării problemei;
 structurarea datelor colectate pentru rezolvarea
problemei;
 elaborarea clară si logica a etapelor utilizând operaţii
bine definite;
 aplicarea (activarea) modelului şi modificarea lui
daca este nevoie.

Modelarea folosind tehnologia informatică impune


simplificarea atât datorită faptului că nici un calculator
actual nu este atât de puternic încât să poată suporta
copierea în totalitate (fidelă) a realităţii, cât şi pentru că
uzual modelarea este cerută de un domeniu aplicativ în care

50
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

automat se pun anumite condiţii specifice pentru obţinerea


de rezultate exploatabile.

Reprezentările cartografice recurg inevitabil la o serie de


simplificări ale realităţii, pentru ca entităţile să devină
controlabile şi să le putem agrega în analize calitativ-
valorice (logica şi algoritmii matematici - care stau la baza
modelării digitale - presupunând implicit idealizare). Aici
nu-i vorba doar de simplificarea detaliilor de formă, ci şi de
clasificări, de aplicare a unor ipoteze idealizatoare şi a unor
presupuneri specifice. De exemplu, drumul nu mai are
lăţime în anumite hărţi, debitul râului nu contează pentru
anumite scopuri, stâlpul nu are grosime, iar anumite entităţi
practic dispar (nefiind relevante pentru modelarea
respectivă).

1.15.2 Model nominal. Proiectarea unei aplicaţii SIG

Atunci când se concepe un sistem informatic geografic,


respectiv când proiectarea aplicaţiei începe de la zero,
responsabilul de proiect stabileşte cerinţele referitoare la
modul în care realitatea va fi reflectată în viitorul GIS. Dacă
realizatorul aplicaţiei geo-informatice nu este acelaşi cu cel
care o va exploata (sau nu aparţine aceleiaşi organizaţii),
adică GIS-ul va constitui obiectul unui contract, al unei
achiziţii, atunci beneficiarul este cel care întocmeşte caietul
de sarcini unde va specifica modul în care sistemul va
reprezenta realitatea. Aici e posibila şi o fază intermediară
de consultare, care să răspundă cerinţelor iniţiale ale
beneficiarului cu posibilităţile concrete ale tehnologiei
informatice, fază în care de asemenea au loc ajustări ale
modelării. Versiunea definitivată a caietului de sarcini,

51
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

constituie modelul nominal. El va fi practic pe rol de


referinţa teoretică, la care se va raporta realizatorul aplicaţiei
pe măsură ce o dezvoltă, şi pe care o va folosi clientul
pentru evaluarea sistemului recepţionat.

Este important de înţeles, că felul în care are loc modelarea


realităţii, determină direct cerinţa de asigurare a calităţii
aplicaţiei (constituind uneori clauză contractuală între
furnizorul şi beneficiarul sistemului geo-informatic). Aici se
vor regăsi criteriile consacrate privind asigurarea calităţii
datelor, care ne vor ajuta să evaluăm măsura în care datele
finale sunt utile şi conforme. Astfel se vor lua în consideraţie
următoarele aspecte:
 precizia semantică - coerenţa logică a modelării şi
reprezentării;
 precizia geometrică (depinzând de sursele datelor,
dar şi de procedeele de prelucrare);
 actualitatea datelor (cât de proaspete/vechi sunt
datele, câtă încredere li se poate acorda);
 valabilitatea datelor (o altă perspectivă temporală,
depinzând şi de tipul entităţilor modelate);
 exhaustivitatea (suficienţa datelor, gradul de
acoperire) etc.

Aici e bine evidenţiat, că la verificarea finală a sistemului


geo-informatic nu se vor urmări abaterile pe care acesta le
are faţă de realitatea modelată de el, ci doar diferenţele faţă
de modelul nominal. Dacă ulterior este cazul, eventualele
ajustări pentru rafinarea modelării în ideea de apropiere de
realitate, justificate fie prin revelarea unor aspecte care
iniţial au scăpat, fie prin faptul că între timp realitatea s-a
modificat, sau tehnologia informatică a evoluat şi a devenit
acum capabilă să reprezinte aspecte care anterior o

52
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

depăşeau, pot fi reiterate într-un nou model nominal (o anexă


a «caietului de sarcini») care să determine iniţierea unor faze de
perfecţionare a aplicaţiei (chiar dacă aceasta se află în
exploatare).
Este bine de reţinut că în mod normal trebuie asigurată de la
început posibilitatea de evoluţie a sistemelor geo-informatice,
fiind vorba de aplicări ce deservesc uzual perioade mari de
timp şi se referă la realităţi ce suferă modificări. De asemenea,
observăm că poate exista o separare între faza de dezvoltare a
sistemului geo-informatic şi cea de exploatare a acestuia.

1.16 Organizarea datelor grafice

În general, ne putem face o părere cum se construieşte o


reprezentare a mediului în vecinătatea apropiata a omului.
Deriva întrebarea, cum reprezentările geografice sunt folosite
şi cum Omul prin ingeonizitatea sa le creează si le distribuie?

Reprezentarea geografica se refera la suprafaţa


Pământului integral sau la suprafeţe particulare.

Caracteristic pentru datele geografice este legătura cu locul


(amplasarea), deseori timpul si alte elemente descriptive. De
exemplu constatarea „Temperatura in mijloc de zi in
Decembrie 2004 la latitudinea nordica de 34 de grade 45
minute, longitudine vestica de 120 grade si 0 minute a fost 18
grade Celsius”.
Datele geografice leagă intre ele locul, timpul şi
atributele.

53
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Lumea Reala
600
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 B G Trees
500
2 B G G
3 B
400
4 BG G Trees
Y-AXIS
5 B G G 300
6 B G BK House
7 B 200
8 B B G River
9 B 100

10 B 100 200 300 400 500 600


X-AXIS

raster vector
Figura 2.3 Modele de Date Raster şi Vector

Multiple aspecte ale suprafeţei Pământului comparativ se pot


considera statice sau cvasi-statice, (inaltimea deasupra
nivelului marii etc), lucruri care se schima in site si mii de ani.
In astfel de cazuri putem omite timpul din reprezentarea
geografică a elevaţiei. Din alt punct de vedere temperatura
atmosferica variază zilnic, iar unele schimbări pot avea loc
timp de minute (curenţi de aer rece, uragane etc), deci timpul e
distinct important în aste fel de cazuri. Gama de atribute
referitoare la informaţia geografica este suficient de vastă.
Observam că unele variaţii sunt rari, altele rapide, frecvente.
Unele atribute sunt de natura fizică altele de mediu, altele
sociale sau economice.
Atributele geografice sunt clasificate după
aspectul nominal, ordinar, de interval şi ciclic

Obiectele geografice se caracterizează prin dimensiuni. Cele


ce ocupă o suprafaţă sunt definite bidimensional si specifică
de obicei aria ocupată (poligon). Altele sunt similare liniilor
unidimensionale (caii de comunicaţii, râuri etc) si sunt des

54
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

reprezentate ca obiecte uni-dimensionale, în general


exprimându-se prin linii.

Modul de reprezentare a lumii reale prin câmpul continuu şi


prin discretizare a elementelor defineşte conceptual două
forme de reprezentare a obiectelor geografice din lumea reală
– vector şi raster (fig. 2.3.)

1.16.1 Reprezentarea discretă

Astăzi, majoritatea formelor de comunicare intre oameni se


realizează prin diferite medii precum telefon, FAX, muzica, TV,
presa sau Internet, care au intrat în viaţa noastră în forma
numerica sau digitala, devenind deja o obişnuinţă.

Termenul digital, deriva de la digits (degete). Este deasemenea


cunoscut că sistemul de calcul este bazat pe principiul celor 10
(zece) degete ale mâinii. Deşi sistemul de calcul include zece
simboluri (0 – 9), reprezentările prin intermediul sistemului de
calcul foloseşte doar dosar 2 (doua) simboluri (0 si 1). In acest
sens termenul digital este un termen incorect pentru un sistem
care reprezintă toata informaţia folosind combinaţii a doua
simboluri 0 si 1, pe când termenul mai exact binar (binary), este
mult mai potrivit. Deci putem constata ca tehnica de calcul
reprezintă fenomenul ca combinaţii de biţi, astfel fiecare element
ce conţine informaţie despre suprafaţa Pământului se reduce in
final prin intermediul GIS către combinaţii de simboluri 0 şi 1.

Se definesc două forme fundamentale de reprezentare


a informaţiei geografice: 1) reprezentarea discretă a
obiectelor şi 2) reprezentarea continuă a obiectelor.

55
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Dorinţa de a reflectă printr-o forma simplă suprafaţa terestră a


Pământului, este cunoscută ca reprezentarea directă pe obiecte.
În acesta formă de reprezentare lumea este pustie cu excepţia
ocupării ei de obiectele ce au limitele clar definite, exemplificate
prin prisma categoriilor de clasificare generala. Ca o asociere se
poate particulariza masa de lucru ce este ocupata cu cărţi,
caiete, creioane şi calculatoare, la fel si lumea reala este ocupată
sau acoperită cu automobile, clădiri, munţi, lacuri, căi de
comunicaţii etc. Astfel putem menţiona ca munţii din Carpaţi
sunt ocupaţi de lacuri şi terenurile din Moldova sunt acoperite
cu păduri. O calitate distinctă a obiectelor discrete - ele pot fi
bine conturate si luate in cont.

Reprezentarea obiectelor prin discretizare reflectă


lumea reală ca obiecte cu hotare bine definite in
raport cu spaţiul gol.

În cadrul graficii digitale se utilizează frecvent reprezentarea


geometrică vectorială: aplicaţia informatică (software-ul ajutat
de hardware) ştie sa reconstruiască elementele geometrice la
fiecare afişare a lor pe ecranul calculatorului, având memorate
atât definiţiile lor matematice (tipul elementului şi parametrii
definitorii) cât şi algoritmii prin care acestea sunt transpuse în
imagine familiară omului (algoritmi matematici bazându-se pe
geometrie, trigonometrie şi algebră). Astfel, o linie este memorată
nu prin punctele constituente, ci prin definiţia de linie şi prin
coordonatele punctelor de capete, iar cercul prin tipul entităţii,
coordonatele centrului şi raza - toate acestea fiind cunoscute şi
manevrate corespunzător de sistemul informatic.

Aplicaţiile geo-informatice se bazează pe grafica vectorială şi din


alte câteva motive esenţiale:

56
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 se creează condiţiile pentru efectuarea de măsurători


comode (distanţe, arii, perimetre, unghiuri, şi chiar
altitudini);
 modificările fondului grafic sunt facile (ajustări
topologice, actualizări ale datelor grafice) - editare
geometrică;
 premise favorabile pentru analizele spaţiale (proximităţi,
intersecţii, incluziuni, etc);
 stocarea datelor vectoriale nu cere volum masiv de
memorare (memorându-se doar parametrii definitorii).
În tabela 2.1 se prezintă entităţile vectoriale (primitivele) cu
care se construiesc reprezentările grafice ale aplicaţiilor geo-
informatice, respectiv si unele tipuri de entităţi reale ce se
pot modela cu ele. Aceste entităţi grafice vectoriale
utilizate în GÎS, au corespondenţe similare în mediile
CAD (proiectare asistată de calculator). Primitivele
fundamentale proprii formatului vectorial sunt:
 Punct: punctul este un obiect de dimensiunea zero şi
reprezintă caracteristici geografice precum localităţi,
copaci, stâlpi, etc.
 Linia: liniile reprezintă obiect unidimensional
precum drumuri, râuri. Linia începe si se încheie cu
puncte nodale.
 Poligon/Arii: poligoanele exprima o caracteristică
bidimensională (hotarul unei proprietari), conturul
clădirilor, localităţi, lacuri, etc. Poligoanele sunt date
de o serie de linii unde punctul de start coincide cu
punctul de sfârşit
 Eticheta: elemente descriptive.

Tabela 2.1

57
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Primitiva Definirea Entitate modelată


geometrică vectorială
Punctul Coordonatele Entităţi 0 dimensionale: stâlpi; antene;
simbolul carteziene ale borne; cămine de vizitare a reţelelor
punctiform punctului subterane; centre administrative;
(perechea XY sau obiective sociale, comerciale şi culturale
tripletul XYZ)
Linia- Coordonatele De obicei intră în compoziţia poliliniei
segmentul de carteziene ale sau a poligonului.
dreaptă capetelor
Cercul Coordonatele Entităţi cu formă circulară
centrului şi (rotonde, intersecţii giratorii,
raza/diametrul etc).

Arcul de cerc Coordonatele De obicei intră în compoziţia poliliniei


centrului şi ale sau a poligonului.
capetelor,
Polilinia- Coordonatele Modelează elemente filare neconectate
succesiunea carteziene ale(trotuare, zone de protecţie) sau reţele de
de linii/arce vertexurilor elemente filare conectate (hidrografice,
adiacente rutiere, feroviare, electrice, de gaze, de
telefonie, de apă, de canalizare). în
anumite medii GIS - "arce".
Textul Conţinutul alfa- Denumiri directe ale entităţilor de pe
-etichetă numeric (textual), hartă (nume de străzi, de râuri, de
cartografică vârfuri, de localităţi). Se mai numesc şi
Fiecare dintre aceste primitive grafice"adnotări". (figura 2.4) pot
beneficia în compoziţia cartografică de atribute vizibile care
le completează sugestivitatea pentru observatorul uman,
care se reunesc sub conceptul de simbologie: culori, grosimi
de linie, tipuri de linie, modele de umplere (haşuri),
transparenţe, etc. De altfel, reprezentarea vectorială
favorizează în mod deosebit resimbolizarea entităţilor
grafice (spre deosebire de reprezentarea raster, unde este
greoaie/imposibilă).

58
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

În reprezentarea entităţilor grafice vectoriale exista, un


sistem de coordonate, referinţă spaţială (adică o convenţie
care să stabilească originea şi orientarea axelor).
Majoritatea aplicaţiilor geo-informatice consideră doar
coordonatele din planul orizontal, al suprafeţei terestre (X şi
Y, sau Est şi Nord), ignorând altitudinea (coordonata Z), la
zi insa sunt multe platforme GIS capabile să o încorporeze
şi pe aceasta.

Figura 2.4 Primitivele vectoriale

Modelul de date vectorial este reprezentarea grafica a entităţi


spaţiale cu ajutorul calculatorului folosind primitivele
vectoriale. Analogie: vector – ansamblu realizat din bare
conectate la capete de tip Mecano. Important este că orice
element de pe o hartă analogică sau din teren poate fi de tipul
punct, linie, sau poligon. În acest model informaţia despre
puncte, linii sau poligoane este codată şi stocată ca o colecţie

59
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

de coordonate X,Y. Un punct este reprezentat printr-o singură


pereche de coordonate x, y. O linie este reprezentată printr-un
şir ordonat de perechi de coordonate x, y. Un poligon este
reprezentat printr-un şir de perechi de coordonate x, y care
definesc segmentele liniare ce delimitează poligonul. Are
avantajul de a utiliza mai puţină memorie pentru stocarea
informaţiei.

Pentru definirea completă a spaţiului obiect mai sunt necesare


informaţii suplimentare ce se referă la relaţia geografică între
entităţi denumită topologie. Aceasta arată modul în care entităţile
spaţiale sunt legate între ele.

Structuri simple, fără topologie - spaghetti


Un set de coordonate x şi y. În fişier se adaugă descriptorul
pentru a cunoaşte ce reprezintă fiecare set de date. Desene pentru
entităţi spaţiale. Dacă avem două poligoane vecine, se stochează
fiecare. La reconstruirea imaginii se constată că zona de graniţă
comună este stocată de două ori, deci informaţia e redundantă.
În caz când avem râuri se stochează fiecare separat, dar nu există
informaţii despre conectarea lor. Vizual se observă doar după
desenarea imaginii. Aparenţa vizuală a unei structuri fără
topologie este numită spaghetti cartografic sau puncte unite.
Spaghetti e considerată o colecţie de coordonat legate printr-o
structura inerentă. Structura de date spaghetti reprezintă o hartă
reală exprimată în coordonate carteziene. Oricum unele
caracteristici se înregistrează, doar că relaţii spaţiale intre aceste
caracteristici nu sunt codificate. Structura data este ineficientă în
cazul analizelor spaţiale.

Structuri de date cu topologie.


Topologia are în vedere caracteristicile geometrice ale obiectelor
independent de sistemul de coordonate utilizat, deci este un

60
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

procedeu matematic utilizat pentru definirea explicită a relaţiilor


spaţiale dintre entităţi. Astfel, ele se referă la poziţia relativă a
obiectelor: un apartament e într-un bloc, o şcoală este lângă parc,
râul intersectează o şosea, etc. În limbaj topologic, acestea sunt
proprietăţi de includere, adiacenţă, conectivitate. Un SIG va
putea înţelege noţiuni ca: stânga, dreapta, inclus în, vecin cu,
etc.

Proprietăţile topologice sunt principala diferenţă între SIG şi


CAD, care prezintă şi ele anumite funcţiuni cartografice, dar care
nu permit operaţii de interogări şi modelare de talia celor
utilizate în SIG.

Utilizând relaţiile topologice între elementele grafice, acestea se


leagă în diferite moduri între ele, se raportează unul faţă de altul
şi deci modelează mai corect lumea reală. Se pot formula
interogări de genul - Care este cel mai scurt drum între ... ? la
care se poate răspunde corect dacă a fost realizată topologia
hărţii respective.
Noţiunile utilizate de topologie sunt de tipul:
 Conectivitatea este proprietatea unor obiecte
 geografice de a se conecta între ele: intersecţiile
şoselelor, a căilor ferate, etc;
 Incluziunea este proprietatea unui obiect de a se regăsi
total în interiorul unui alt obiect: un puţ în curtea unei
persoane, un apartament într-un bloc, etc;
 Adiacenţa (sau vecinătatea) este proprietatea unui obiect
de a fi adiacent (vecin) faţă de altul.
În structurile de date de tip vector se specifică:
Punctul – cea mai simplă entitate spaţială care poate fi
reprezentată vectorial cu topologie completă. Pentru a fi corect
topologic, adică pentru a-i stabili corect poziţia în raport cu alte
entităţi spaţiale, este necesar reperul sau referinţa geografică,
prin atribuirea coordonatelor.

61
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

b)

a)
c)
Figura 2.4

a) Reţea de linii,
b) Tabela nod – linie
c) Tabel nod direcţie

Liniile – nu conţin informaţii explicite asupra conectivităţii.


Dacă fac parte dintr-o reţea, suprafaţă 2 D sau 3 D, sunt necesare
informaţii topologice suplimentare, precum utilizarea
indicatorilor care semnalează legăturile în structura de date. Un
astfel de indicator este nodul (punctul de început sau de sfârşit al
unei linii, sau locul în care se întâlnesc cel puţin 2 linii).
Transformarea unui set de linii într-o reţea inteligentă (fig. 2.4)
cere parcurgerea a două etape:
Prima etapă – identificarea punctelor de pornire, de capăt şi de
intersecţie. Nodurile se utilizează pentru înregistrarea informaţiei
asupra conexiunilor, sensului şi naturii fluxurilor de informaţia în
reţea. Rezultă un tabel cu fiecare nod şi atribuirea sa la liniile
existente;
A doua etapă – identificarea liniilor sau arcelor care se
conectează în noduri – informaţia reprezentată în tabelul asociat

62
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

(un tabel pentru fiecare nod în parte, în care se prezintă direcţia


fiecărei linii din care face parte). Direcţia este o caracteristică
importantă a reţelei.
Poligoane – topologia se construieşte în mai multe etape,
urmând în general aceleaşi principii.
Structura topologică se caracterizează prin:
 Utilizarea larga a metodelor de codificare a relaţiilor
spaţiale ;
 Topologia, reprezintă o mod matematic de definirea a
relaţiilor spaţiale intre primitivele vectoriale ;
 Topologia – o înregistrare a trei tabele de date, câte una
pentru fiecare tip de element spaţial (punct, linie,
poligon), cu specificarea coordonatele in a patra tabelă.
Structura topologică completă presupune organizarea a patru
tabele caracteristice (fig 2.5):
a) Tabela topologică – Poligon:
– Indică arcele care constituie frontierele fiecărui
poligon;
– Poligoanele pot avea insule in interior;
– Un punct poate fi considerat un poligon fără
arie (0 suprafaţă).
b) Tabela topologică – Nod:
– Fiecare nod este definit de arcul ce îl formează.
c) Tabela topologică – Arc:
– Defineşte relaţiile intre noduri şi poligoane in
raport cu arcele ce le constituie;
– E disting punctele caracteristice precum
punctual de “start - start”, “de la - from” sau
punctual final “end”.
d) Tabela topologică – Coordonate caracteristice ale
arcurilor
– Defineşte coordonatele teren a punctelor
caracteristice (start, sfârşit si a celor
intermediare).

63
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Figura 2.5 Topologia 3 D

1.16.2 Reprezentarea continuă

Suprafaţa Pământului este compusă din vârfuri de munte, vai,


creste, pante, etc., elemente care nu pot fi descrise aplicând
modalitatea vector de reprezentare a lor. Aceste suprafeţe de
formă continuă, se cunosc sub nume de vederi de câmp
continuu. Din acest punct de vedere lumea reală poate fi
descrisă prin intermediul unui set de numere de variabile,
fiecare măsurabile, în orice punct de pe suprafaţa descrisă.

Reprezentarea obiectelor cu caracter continuu din

64
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

lumea reală se exprimă ca un număr finit de


variabile, care pot determina orice poziţie din
spaţiul.

Densitatea populaţiei, se poate similariza cu un fel de câmp


continuu definind oriunde numărul de oameni pe o unitate de
suprafaţa, deşi pentru definirea strică în cazul în care câmpul
se examinează riguros, se poate ajunge la situaţia in care
individual oamenii devin vizibili.

Principala modalitate alternativă de reprezentare


cartografică a lumii reale aplicate in sistemele geo-
informatice este sub formă de model sau imagini raster , în
care elementele sunt memorate prin fiecare punct
constituent (bitmap + harta de biţi). Analogie: raster –
tablou prin asamblarea unor piese de tip Lego. Astfel de
reprezentare este potrivită suprafeţelor, ce se caracterizează
prin continuitate. Aici construirea unei entităţi (obiect
geografic), se realizează prin o reţea de „puncte” colorate,
sau cu nivel de gri, plasate individual pe tot corpul sau
suprafaţa acestuia.

Imaginea raster - o matrice rectangulară de pixel


(celule de forma dreptunghiulară), unde nivelul de
gri (culoare), ajută ochiul uman şi software-ul să
distingă entităţile reprezentate.

In ultima perioada tehnologiile GIS utilizează cu precădere


modelul de date raster din următoarele considerente:
 Modelul raster este mai potrivit pentru date spaţiale cu
caracter continuu;
 Este mai comod pentru crearea, vizualizarea si
modelarea fenomenelor de mediu;

65
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 Multiple date cu caracter continuu pot include


informaţii precum presiunea aerului, temperatura,
gradul de poluare etc;
 Este o forma simplificata a lumii reale, care permite
operativ si eficient procesarea datelor/informatiei.

Modelul de date raster este un mod de reprezentare a


entităţii spaţiale sub forma unei matrice (grilă) formată
din celule rectangulare uniforme, fiecare celulă având o
valoare.

Valoarea unei celule din structura modelului raster (fig 2.6)


indică obiectul situat în acea poziţie.

Celula
(pixel)

Figura 2.6 Structura unei imagini raster

Forma obiectelor nu este foarte exactă şi depinde de rezoluţia


pixelului - dimensiunea suprafeţei de teren reprezentate de o
celulă. Astfel cu cât suprafaţa reprezentată este mai mică, cu
atât rezoluţia este mai bună şi deci datele mai precise, în
schimb este nevoie de mai multă memorie pentru stocarea
datelor şi deci de un timp de prelucrare mai îndelungat.

66
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Modelul raster permite reprezentarea obiectelor GIS


punctuale, liniare sau poligonale. Un obiect punctual este
reprezentat printr-o valoare într-o singură celulă a grilei. Un
obiect liniar apare ca o serie de celule alăturate care redau
lungimea şi forma obiectului. Un obiect poligonal este
reprezentat ca un grup de celule alăturate care redau aria şi
forma obiectului (fig 2.7). Are avantajul reflectării simpliste a
structurilor de date, respectiv si similitudinea cu date
satelitare.

Figura 2.7. Reprezentarea raster a spaţiului

Locaţia unui pixel într-un fişier sau într-o imagine afişată este
exprimată cu ajutorul unui sistem de coordonate. În sistemele
de coordonate bidimensionale, locaţiile sunt organizate într-o
reţea de linii şi coloane (structura raster). Fiecare locaţie din
reţea este exprimată sub forma unei perechi de coordonate
(coordonata x specifică coloana reţelei, iar coordonata y
specifică linia).

În imaginea raster se utilizează două sisteme de coordonate


fundamentale:
 coordonatele fişierului - indică locaţia unui pixel într-o
imagine (fişier). Pentru pixelul din colţul stânga sus

67
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

coordonatele vor fi (1,1). Pentru un pixel cu


coordonatele , adresa în fişier este dată de relaţia
următoare:

Aici N reprezintă numărul de pixeli dintr-o linie de imagine,


iar coordonate cartografice - indică locaţia unui pixel la teren.

1.17 Teme şi straturi tematice

In procesul de modelare a realităţii în sistemele geo-


informatice se recurge la clasificarea entităţilor, la separarea
lor după criterii convenabile de asemănare. In funcţie de
cultură, tradiţie, tehnică şi istorie, acest concept se poate
întâlni sub diferite nume: clasă, strat, temă, strat tematic,
nivel (respectiv in original - class, layer, coverage,
theme, feature class, level, overlay etc).

Lumea reală, destul de complexa (fig. 2.8), este organizata


în straturi distincte tematic, numite layer-e, referentiate în
mod identic. Legătura lor primara este data de poziţia lor în
spaţiu. Calitatea si puterea unui GIS consta si în raportarea
tuturor stratelor la o harta de baza. Straturile conţin informaţii
asupra fiecărei entităţi spaţiale conţinute în model:
 specifica poziţia geografică
 relaţiile spaţiale,
 atributele,
 eventualele informaţii temporale.
Primele doua sunt informaţii grafice, celelalte non-grafice.
Datele non-grafice pot fi de natura cantitativa şi/sau calitativa
si pot conţine erori datorate generalizării. De obicei, datele
grafice si cele non-grafice sunt separate din punct de vedere

68
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

al sistemului de gestiune. Informaţiile se leagă prin


identificatori (chei de identificare).

Clădiri
Cartiere şcolare
Cai de comunicaţii
Reţea de referinţa
Oraşe
State

Figura 2.8. Modelarea lumii reale prin intermediul


stratelor tematice

Platformele GIS sunt capabile să opereze anumite clasificări


ale entităţilor din cadrul unui strat tematic şi pe baza
atributelor alfa-numerice asociate (ex., dacă în tabelul
asociat stratului "Reţele electrice" avem o coloană
referitoare la tip, aeriană şi subterană, şi alta la nivelul
tensiuni-joasă, medie şi înaltă, atunci le putem evidenţia
separat, fără să fi fost nevoie să definim iniţial straturi
distincte pentru toate combinaţiile posibile dintre aceste
două atribute).

69
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Pe de altă parte, platformele GIS mai evoluate îngăduie


organizarea straturilor/claselor în colecţii (conţinând entităţi
înrudite prin natură sau prin zona terestră ocupată), pentru a
putea fi gestionate unitar.

O calitate proprie majorităţii mediilor GIS, permite


utilizatorului să stabilească pentru fiecare strat tematic
afişarea pe domenii de scalare a compoziţiei cartografice
(entităţile din acel strat vor fi invizibile pentru scări de
vizualizare din afara domeniului asociat). Se obţine astfel
un comportament binevenit în contextul în care zoom-area
pe ecran a hărţii digitale poate fi făcută liber la orice
scară/apropiere, facilitatea fiind recomandată pentru
adaptare automată la situaţiile când afişarea anumitor
entităţi nu are rost sau încarcă nejustificat compoziţia
grafică (de exemplu, pentru o scară de genul 1:500000 nu
are rost să afişăm clădirile).

1.18 Avantaje şi dezavantaje ale sistemelor raster şi vector

Constate si confirmate două moduri de reprezentare a datelor


în mediile SIG, ne punem întrebarea - Care model este mai
bun? Răspunsul este nici unul. Nu există avantaje şi nici
dezavantaje absolute, ci doar calităţi şi lipsuri relative pentru
descrierea obiectelor şi a fenomenelor din lumea reală.
Avantajele şi dezavantajele se estimează în raport cu următoarele
categorii:
1. Volumul de date. Datele în sistem raster ocupă un volum
mai mare, dar asta nu este relevant, ci depinde de
caracteristicile şi complexitatea datelor ce trebuie stocate.
Regulă generală: modelele raster necesită un volum
iniţial de stocare mai mare decât modelele vector, dar
acestea au nevoie de mai multă memorie pentru
procesarea informaţiei;

70
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

2. Interogări topologice. Posibilitatea de a răspunde la


întrebări de genul: Unde se găseşte? Ce este alături de? ...
este de o importanţă vitală pentru utilizatori. Modelele
vectoriale sunt mai potrivite pentru a răspunde la
interogări topologice referitoare la conţinere, adiacenţă,
conectivitate. La modelele raster, prin utilizarea unor
structuri raster mai inteligente (descompunere în
quadranţi) se pot efectua eficient două interogări
spaţiale: se poate identifica cea mai apropiată entitate de
un punct dat şi suprafaţa în care e situat un punct. În
concluzie, dacă e nevoie de interogări topologice, se
alege modelul vector.
3. Gradul de generalitate. Uneori e nevoie de modificat
scara şi rezoluţia tematică. Deci e nevoie de
generalizarea entităţilor spaţiale. De exemplu, dizolvarea
a 200 poligoane cu diferite tipuri de teren în numai 10
clase generale. Din punct de vedere grafic – modelul
vector modifică scara cu mai multă uşurinţă decât
modelul raster, deoarece dacă rezoluţia necesară este sub
dimensiunea celulei, schimbarea scării pune probleme în
modelul raster. Dar generalizarea formei unei suprafeţe
e mai simplă în mod raster, deoarece este necesară doar
reclasificarea unor celule şi regenerarea imaginii. În mod
vector, sunt necesare multe calcule pentru a stabili
intersecţiile şi adiacenţa diferitelor poligoane cu atribute
similare.
4. Acurateţe şi precizie. Acurateţe – fidelitatea cu care
entitatea spaţială este reprezentată în imaginea lumii
reale, cuprinzând poziţia (ac spaţială) şi caracteristicile
(atributele) sale. Precizia – gradul de exactitate utilizat
pentru înregistrarea poziţiei şi caracteristicilor entităţii
spaţiale. Un SIG vectorial alocă 8 caractere zecimale
preciziei fiecărei coordonate, altele chiar 16 – superior
acurateţei unui SIG. În modelul vector – entităţile
spaţiale vor fi mai precis reproduse decât în modelul

71
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

raster în care punctele sunt celule, liniile sunt linii frânte


şi suprafeţele au contur neregulat. Dar modelul vector nu
are neapărat o acurateţe mai mare în privinţa poziţiei şi
caracteristicilor entităţilor. Toate datele spaţiale au o
acurateţe limitată – datorită caracterului subiectiv al
achiziţiei datelor. De asemenea, mulţi utilizatori SIG cred
că e potrivită utilizarea zonei de tranziţie din sistemul
raster pentru reprezentarea lumii reale, în care nu există
graniţe distincte între entităţi sau fenomene.

Figura 2.9 Reprezentarea imaginii prin intermediul


ambelor modele
În figura 2.9 se prezintă o imagine si respectiv modul de
reprezentare a informaţiei prin intermediul modelului raster si
vectorial.

1.19 Rezoluţia

Rezoluţia este un termen cuprinzător utilizat în mod obişnuit


pentru a descrie:
 numărul de pixeli pe care utilizatorul îi poate
reprezenta pe un dispozitiv de afişare;
 regiunea din teren pe care o reprezintă un pixel.

Aceste definiţii cuprinzătoare sunt neadecvate când se descriu


date obţinute prin baleiere (înregistrări întrerupte). Pentru o

72
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

mai buna si completă înţelegere trebuie considerate patru


tipuri distincte de rezoluţie (fig. 2.10):
1. spectrală - intervalele specifice de lungime de undă pe
care le poate înregistra un senzor;
2. spaţială - regiunea din teren reprezentată de fiecare
pixel;
3. radiometrică - se referă la domeniul dinamic sau la
numărul de valori posibile ale unei date;
4. temporală - cât de des obţine un senzor informaţii
dintr-o anumită regiune.
Rezoluţia spectrală. Se referă la intervalele specifice de
lungimi de undă din spectrul electromagnetic pe care le poate
înregistra un senzor. De exemplu, banda 1 a senzorului
Landsat înregistrează energia între 0,45 şi 0,52 µm din partea
vizibilă a spectrului. Intervalele largi ale spectrului
electromagnetic poartă numele de rezoluţie spectrală brută, iar
intervalele înguste sunt denumite rezoluţie spectrală fină. De
exemplu, senzorul pancromatic SPOT este considerat ca având
o rezoluţie spectrală grosieră, deoarece înregistrează între 0,51
şi 0,73 µm.

Rezoluţia spaţială Este o măsură a celui mai mic obiect care


poate fi înregistrat de senzor sau regiunea din teren
reprezentată de fiecare pixel. Cu cât rezoluţia este mai fină, cu
atât se pot înregistra obiecte mai mici. De exemplu, o rezoluţie
spaţială de 79 m este mai grosieră decât o rezoluţie spaţială de
10 m. Rezoluţia spaţială se măsoară în m/pixeli sau m/linii,
legătura se face prin realţia următoare:

Un obiect cu dimensiunea de 0,25 mm situat pe hartă, pentru a


putea fi identificat fotografic, trebuie reprezentat cu o
rezoluţie de 5 perechi de linii pe milimetru. Ţinând cont de

73
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

relaţia de legătură, rezultă că pe un mm intră 14 pixeli, adică o


rezoluţie de 355 dpi. Latura unui pixel la scara hărţii este de
1/14 = 0,071 mm. Pentru harta de bază 1:25.000 rezultă că
latura unui pixel este de 1,78 m, iar pentru harta la scara
1:50.000, este de 3,57 m.

Figura 2.10 Tipuri de rezoluţii

Rezoluţia radiometrică. Se referă la intervalul dinamic sau la


numărul de valori posibile ale unei date. Aceasta este legată de
numărul de biţi pe care este reprezentată o anumită informaţie.
De exemplu, o dată reprezentată pe 8 biţi poate lua valori de la
0 la 255. Intensitatea totală a energiei pe care o măsoară un
senzor este descompusă în 256 de valori de strălucire în cazul
datelor pe 8 biţi.

Pentru a determina numărul de biţi pe care se reprezintă o


dată, se foloseşte formula:

74
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

unde: N - numărul de trepte (lungimea domeniului);


k - numărul de biţi.
Pentru N=2 (adică două trepte de culoare, alb şi negru),
, deci este nevoie de 1 bit pentru a codifica
culoarea unui pixel. Pentru N = 256 (nuanţe de gri),
, deci este nevoie de 1 octet (8 biţi) pentru
a codifica culoarea unui pixel.

Rezoluţia temporală. Se referă la frecvenţa cu care un senzor


obţine imagini dintr-o anumită regiune. De exemplu, satelitul
Landsat poate observa aceeaşi regiune o dată la 16 zile.
Această rezoluţie reprezintă un factor important de luat în
seamă în studiile de detectare a schimbărilor.

1.20 Structuri de date

Natura datelor spaţiale conduce la o mulţime de modele


teoretice, fiecare dintre ele putând fi mai mult sau mai puţin
adecvat descrierii unei clase date şi fenomene. De pildă, au
fost abordate mai multe căi pentru modelarea suprafeţei
topografice. Ele diferă din punct de vedere al eficienţei, în
funcţie de gradul de accidentare al terenului. O dată ce a fost
ales un model teoretic, este necesară găsirea unei metode
eficiente de reprezentare numerică. Un impediment îl
constituie faptul, că o anumită structură de date poate furniza
o reprezentare eficientă pentru mai multe modele teoretice, iar
un model poate avea mai multe structuri de date asociate, ceea
ce ridică problema alegerii modelului conceptual. Acest tip de
relaţii existente între modelele de date şi structurile de date
este o caracteristică a SIG şi generează anumite greutăţi. În
viitor este posibil că utilizatorii să se orienteze spre produsele
care suportă cât mai multe modele teoretice cu structurile de
date adecvate. În prezent, fiecare SIG are setul propriu,
75
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

limitat, de structuri de date şi nu este furnizat un suport


adecvat pentru adoptarea acestor structuri de date la modelele
teoretice.

Principalele întrebări la care trebuie să se răspundă pentru a


găsi un sistem eficient de reprezentare numerică sunt:
 Care este setul posibil de structuri de date pentru
fiecare model teoretic?
 Ce indicatori pot fi folosiţi pentru estimarea eficienţei
relative în regăsirea, stocarea şi prelucrarea datelor?
 Care sisteme de indexare spaţială sunt mai eficiente în
fiecare caz?
1Pentru alegerea unei structuri de date pentru reprezentarea
unei hărţi sau a unui graf planar se definesc:
0 1) elemente - poligoane reprezentând state sau regiuni;
1 2) operaţii precum:
2a) desenarea întregii hărţi sau a unui poligon;
3b) verificarea coerenţei interne a hărţii;
4c) calcularea unei proprietăţi a unui poligon, cum ar fi de
exemplu suprafaţa;
1d) găsirea poligoanelor adiacente la un poligon;
2e) modificarea scării hărţii, sau trecerea ei în alt sistem de
coordonate;
3f) suprapunerea a două foi de hartă;
43) criterii de proiectare:
5a) mărimea spaţiului de stocare folosit;
6b) probabilitatea erorilor;
7c) uşurinţa în exploatare;
8d) eficienţa în execuţie.
2Avantajul separării proiectării logice de realizarea practică a
structurii de date rezidă în faptul că, pe măsură ce sistemul
evoluează, implementarea structurii poate fi modificată, o dată

76
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

cu creşterea experienţei în folosirea structurii de date pe baza


monitorizării rezultatelor exploatării ei.

O structură de date se alege în funcţie de:


1• volumul de date;
2• tipul de date;
3• posibilităţi de acces la unitatea logică;
4• flexibilitate pentru aplicaţie;
5• tipuri de algoritmi folosiţi;
6• numărul mare de relaţii explicite sau implicite.
7
3În general, complexitatea unei structuri depinde în mod
obligatoriu de numărul de accese ulterioare la elemente sau
grupuri de elemente.
4
1.20.1 Structuri primare
Lista. În termeni teoretici, o listă se obţine prin atribuirea unei
chei, cum ar fi un şir de caractere sau un număr, unei intrări
într-un tabel. Spre deosebire de un vector, în care elementele
sunt adresate cu indici crescători 1, 2, 3, ..., într-o listă
elementele pot fi accesate printr-un cod sau printr-un nume
unic. Listele sunt foarte eficiente pentru inserarea şi regăsirea
înregistrărilor când se cunoaşte numărul total de înregistrări de
la început. De asemenea, este imposibilă regăsirea
înregistrărilor în mod ordonat fără nici o sortare. Dacă aceste
operaţii sunt necesare, este de preferat o structură de date mai
complicată de tip arbore.
1
Structura raster grosier. Domeniul de definiţie al bazei de
date se împarte în submulţimi (ferestre). Aceasta are avantajul
accesului uşor la elementele dintr-o submulţime. Se creează
liste corespunzătoare subdomeniilor definite. În lista fiecărui

77
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

subdomeniu se trec adresele elementelor (fenomenelor) care


trec prin subdomeniul respectiv. Acest tip de structură permite
o analiză şi o vizualizare facilă pentru un volum foarte mare
de date.

Structura topologică. Spaţiul hărţii este egal cu spaţiul


topologic. Topologia se referă la modul cum diferite detalii
sunt legate între ele. Relaţiile topologice se păstrează în urma
unor transformări geometrice de tipul: translaţie, rotaţie şi
scalare. Relaţiile topologice sunt de natură calitativă, nu
cantitativă şi au o caracteristică foarte importantă: elimină
datele redundante. Un aspect important al structurii topologice
este acela că permite implementarea eficientă a diferitelor
tipuri de analiză. Pot fi interogări topologice directe şi
indirecte. Un exemplu de interogare topologică directă este
găsirea vecinilor unui detaliu areal, iar pentru o interogare
topologică indirectă, determinarea drumului cel mai scurt între
două detalii punctuale.

1.20.2 Structuri avansate

2Pentru reprezentarea proprietăţilor geometrice au fost


elaborate mai multe tipuri de modele. Aceste modele diferă în
posibilitatea garantării formalizării conceptelor teoretice
spaţiale. Deficienţele lor ies la iveală atunci când utilizatorul
încearcă să modifice geometria spaţiului sau să verifice
consistenţa datelor. În general, structurile de date avansate
sunt dezvoltări ale structurilor de date primare.
3
Structura TIN. Se bazează pe elemente triunghiulare, cu
vârfurile în punctele culese, caracteristicile terenului putând fi
incluse cu uşurinţă. În consecinţă, structurile TIN pot reflecta

78
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

în mod adecvat densitatea variabilă a punctelor. Relaţiile


topologice trebuie calculate sau înregistrate în mod explicit.

Structuri relaţionale. Conceptele acestei metode de gestiune a


datelor au fost stabilite iniţial de Codd ca mijloc de descriere a
datelor doar pe baza structurii lor „naturale” şi de asigurare a
independenţei programelor de gestiune. În comparaţie cu
metodele anterioare, sistemele relaţionale se caracterizează
prin simplitate, datele fiind reprezentate în tabele. Fiecare
mulţime de entităţi este reprezentată printr-un tabel, fiecare şir
din tabel reprezentând datele pentru o entitate individuală. În
fiecare coloană se află date privind unul din atributele
mulţimii.
Structuri de date orientate pe obiecte. Un obiect poate fi
definit ca o entitate care are o stare reprezentată de valorile
variabilelor locale (variabile instanţă) şi un set de operaţii sau
metode (metode instanţă) care operează asupra obiectului.
Obiectele individuale aparţin unei clase, care defineşte un tip
de obiect. Clasele pot avea variabile care descriu caracteristici
ale clasei respective, privită ca întreg. Fiecare clasă are o
superclasă din care poate moşteni atât variabile instanţă, cât şi
metode instanţă.

Unul din avantajele folosirii obiectelor pentru modelarea


fenomenelor îl constituie posibilitatea ascunderii datelor,
asigurându-se caracterul privat sau protejat al datelor şi
furnizarea unei interfeţe autorizate pentru dreptul de acces la
ele.

1.21 Integrarea diferitelor tipuri de date

79
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Abilitatea SIG de a integra diverse informaţii este frecvent


citată ca fiind atributul şi sursa flexibilităţii şi capacităţii de a
răspunde cerinţelor utilizatorilor. Prin integrarea informaţiilor,
utilizatorii SIG pot avea o imagine unificată asupra datelor de
diverse tipuri şi pot stabili un sistem de informaţii unic şi
coerent.

În literatura de specialitate se regăsesc mai multe percepţii ale


noţiunii de integrare precum:
 conjugarea datelor spaţiale dintr-un număr de surse,
incluzând hărţi, măsurători de teren, date
fotogrammetrice şi de teledetecţie, într-un singur
sistem;
 definirea unei descrieri geometrice a suprafeţei terestre
într-un cadru topologic consistent;
 conversia modelelor raster şi vectorial ale realităţii
într-un mediu software unic;
 sintetizarea informaţilor spaţiale într-un sistem
informatic, a cărui eficienţă depinde de legăturile
definite în cadrul unui model coerent de date.

1.21.1 Integrarea datelor spaţiale şi a atributelor


Pentru realizarea acestui deziderat au fost adoptate două
modele: modelul hărţii compozite şi modelul georelaţional.
Fiecare din cele două modele se bazează pe un tip particular
de model de date spaţiale: harta compozită foloseşte uzual
reprezentarea spaţiului prin tesselaţii, în timp ce modelul
georelaţional este de obicei asociat cu reprezentarea vectorială
a spaţiului.

Elementul cheie la ambele modele este acela că sunt stabilite


legături între datele de poziţionare şi atribute, implementate în
mod diferit, în funcţie de SIG. În modelul hărţi compozite,
80
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

legăturile sunt implicite datorită faptului că atributele sunt


ataşate unor straturi particulare. Din contră, în modelul
georelaţional, legăturile sunt constituite prin ataşarea fiecărui
element spaţial a unui identificator unic, care poate fi folosit
drept cheie de căutare, în cazul unor baze de date relaţionale,
pentru regăsirea atributelor stocate în alte tabele ale bazei de
date.
Modelul hărţii compozite. Prima metodă de legare a datelor
de poziţie de atribute este prin intermediul straturilor
multiple. Acest model poate fi asociat cu dezvoltări recente de
prelucrare digitală a imaginilor. Informaţiile atribut sunt
stocate în entităţi spaţiale artificiale, care formează o reţea
regulată. De obicei, aceste elemente sunt constante ca mărime,
formă şi orientare şi rareori au un înţeles intrinsec.
Informaţiile şi variabilele specifice, de acelaşi tip sau
categorie, sunt stocate pe câte un strat separat.

În contextul acestui model, integrarea informaţiilor începe prin


combinarea valorilor atribut ale celulelor care se află una
deasupra celeilalte, într-o „stivă” de straturi suprapuse.
Modelul dat s-a dovedit a fi foarte popular, datorită abordării
simple a integrării datelor, atât conceptual cât şi operaţional.

Modelul georelaţional. Într-o concepţie mai nouă, atributele


sunt asociate unor puncte, linii, poligoane sau altor obiecte
spaţiale. În cadrul acestei abordări, entităţile spaţiale sunt
legate de obicei cu atributele asociate prin intermediul unui
identificator unic. Diferite seturi de atribute sunt stocate în
tabele de atribute diferite, iar informaţiile relevante pentru un
obiect spaţial sunt acumulate prin reuniunea a două sau mai
multe tabele de informaţii.

81
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Modelul georelaţional are două caracteristici importante:


1. reuniunea poate fi aplicată în ambele sensuri, adică pot
fi regăsite atribute dându-se datele de poziţie sau pot fi
găsite datele de poziţie dându-se o anumită gamă de
atribute;
2. toate informaţiile atribut din cadrul unui model sunt
asociate cu unul sau mai multe obiecte spaţiale.
Atributele care nu sunt legate la cel puţin un obiect nu
sunt, în mod normal, incluse în tabelele cu atribute.

Pentru implementarea acestui model se adoptă o


strategie duală sau hibridă de stocare a datelor, cu datele
spaţiale ţinute separat de atribute, sistemul menţinând legături
numai între modulele program care prelucrează fiecare tip de
informaţie.

1.21.2 Integrarea modelelor diferite de date spaţiale

Una din problemele cheie ale SIG a fost separarea între


informaţiile derivate de pe hărţi şi datele derivate din imagini.
Prima a generat apariţia SIG vectoriale, iar cea de pe urmă a
dus la apariţia sistemelor de prelucrare raster.

Pentru acoperirea diferenţelor existente între aceste sisteme, s-


au adus îmbunătăţiri succesive ambelor tipuri de SIG. Astfel,
sistemelor raster le-au fost implementate funcţii şi operaţii
specifice până atunci sistemelor vectoriale şi viceversa. Un
prim exemplu al acestei tendinţe este ArcGIS, care permite
suprapunerea informaţiilor vectoriale peste imagini.

Persistă o părere, că SIG nu oferă întotdeauna o abordare


satisfăcătoare în acest domeniu. În particular, operaţia de
suprapunere de straturi, care este „sufletul” celor mai multe

82
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

sisteme nu poate garanta o integrare independentă de erori a


datelor de poziţionare şi a celor tematice. Erorile introduse
prin procesele de achiziţionare şi conversie a datelor, cumulate
cu erorile reziduale, care nu sunt eliminate de analizele de
consistenţă a datelor, se pot combina cu erori generate de
procesul de suprapunere, generând hărţi cu un anumit grad de
incertitudine.

1.21.3 Abordări alternative la integrarea informaţiilor în


SIG

Descoperiri recente în tehnologia computaţională au condus la


o expansiune rapidă a numărului de tipuri de informaţii care
pot fi utilizate de computer. Cele mai notabile au fost
dezvoltarea tehnologiei de stocare optică, a hardware-ului, de
combinare a imaginilor din surse digitale şi video, sunetului
digital „hi-fi”. De cea mai mare importanţă în actualul context
este convergenţa tehnologiilor de utilizare a informaţiilor, care
înainte erau separate (de exemplu video şi audio, digital şi
analog, televiziune şi calculator), precum şi dezvoltarea
sistemelor de computere multimedia, care permit utilizatorilor
accesul la mai multe tipuri de informaţii (text, grafică,
animaţie, sunet, video) de la un număr de surse
complementare, ca de exemplu: DVD, CD-ROM, scanner,
cameră video, bandă audio etc.

Sisteme hipermedia interactive. Un alt răspuns la apariţia


tehnologiei multimedia sunt sistemele multimedia interactive
(IMM - Interactive Multimedia). IMM se bazează pe o
combinaţie de calculatoare, dispozitive de stocare digitală
(CD-ROM, DVD-ROM etc.) şi dispozitive de interfaţare om-
calculator (mouse, joistik, ochelari de vedere stereoscopică
etc.). Sistemul captează, stochează şi afişează orice tip de

83
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

informaţii care pot fi reprezentate în forma digitală: sunet,


imagini, text, video, voce, hărţi, filme etc. Un factor critic în
succesul lor a fost disponibilitatea unui mediu software
adecvat, care să permită utilizatorilor neexperţi să navigheze
interactiv prin aceste date.
Câteva diferenţe de manevrare a informaţiei între sistemele
SIG convenţionale şi cele hipermedia se prezintă:
 în sistemele hipermedia poate fi manevrat orice tip de
informaţie;
 hipermedia tratează orice „bucată” de informaţie ca o
unitate de date de bază, chiar dacă este vorba de un
singur cuvânt, o imagine, o tabelă de date, o secvenţă
de sunet sau o scenă video;
 în SIG-ul convenţional, atributele sunt legate de
elemente geometrice care au o poziţionare precisă în
teren. Într-un sistem hipermedia o astfel de referire
spaţială precisă este mai rară. Totuşi, sistemele
hipermedia au fost dezvoltate să permită localizarea
obiectivelor (bănci, magazine, străzi, proprietăţi etc.)
pentru afişarea lor pe hartă, dar este adoptată o metodă
de referire spaţială mai relaxată. Astfel, o înregistrare
cu sunetele scoase de o pasăre pot fi legate de o hartă
ce reprezintă o deltă care este habitatul natural al ei sau
o simulare pe calculator a unui ciclu hidrologic poate fi
corelat cu o harta a unui bazin de drenaj;
 în sistemele hipermedia, utilizatorul joacă un rol major
în atribuirea de sens informaţiilor stocate, prin trecerea
rapidă de la un set de date la altul, parcurgând nişte
legături asociative pentru a realiza un colaj de
informaţii care să servească unui scop particular.

84
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Figura 2.11. Exemplu de SIG multimedia

Sisteme de realitate virtuală pentru SIG. În mod normal,


utilizatorii de SIG au fost învăţaţi cu o reprezentare profund
ne-naturală a lumii reale, implicând un mare număr de stilizări
şi abstractizări, precum şi cu o interacţiune rigidă cu sistemul,
cu reguli de acţiune impuse.
Tehnicile moderne de captare a informaţiei, în special
teledetecţia, au extins enorm de mult gradul de percepţie
senzorială. În modelul clasic de SIG, experienţa umană directă
asupra lumii, implicând toate simţurile, este înlocuită de o
experienţă redusă la o gamă limitată de percepţii, în mod
frecvent doar la simţul văzului. Mai mult, bogăţia de
informaţii din lumea reală este restrânsă la un număr redus de
tipuri de informaţii în SIG, în special numerice, textuale şi
vizuale.
Datorită limitărilor reprezentării în SIG, doar un număr limitat
de cerinţe ale utilizatorilor sunt satisfăcute. Din aceste raţiuni
se naşte necesitatea realizării unui sistem care să furnizeze
utilizatorilor o experienţă senzorială completă a lumii reale,
sistem numit realitate virtuală.

85
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Tehnologia care apare face pentru prima dată posibil pentru


producătorii de SIG să considere integrarea unei game
complete de informaţii despre lume în sistemele lor şi, mai
mult, să furnizeze aceste informaţii într-o formă care
adresează aceleaşi simţuri ce sunt folosite de un observator
confruntat cu lumea reală. Spre deosebire de SIG-urile
curente, aceste tehnologii integrează informaţiile într-o
manieră mai complexă şi încearcă să prezinte un mediu pentru
acţiuni care este complet 3 D, reprezentat natural şi în care
schimbările au loc în timp real. Mai mult, rolul utilizatorului
este extins: el poate interacţiona direct cu mediul, poate primi
informaţii multisenzoriale despre mediu.

1.22 Modelarea cartografică

Modelarea cartografică sau algebra cartografică a fost


introdusă de Tomlin, în 1983. Formele de operare sunt de
tipul:
 aplică relaţii aritmetice de ordin I, operatori relaţionali,
operatori logici (Booleni) sau combinaţii ale acestor
operatori asupra valorilor atributelor stratelor raster;
 metodologie de procesare a datelor geografice;
 consideră hărţile şi componentele hărţilor ca părţi ale
unor ecuaţii algebrice. Hărţile sunt transformate sau
combinate, rezultând hărţi noi prin utilizarea
operaţiilor spaţiale specifice;
 se poate utiliza pentru a modela relaţii spaţiale
complexe, în acelaşi mod în care se combină operaţiile
algebrice convenţionale pentru a forma un sistem de
ecuaţii cu comportare complexă.

86
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Tomlin recunoaşte rolul limbajului natural în exprimarea


logicii analizei spaţiale, de aceea SIG este creat cu o interfaţă
în limbaj natural precum:
 Operaţia spaţială = verb acţionează asupra
 Strate de pe hartă = nume_subiect pentru a crea
 Strate noi = nume_obiect.
Avantaj – abordare structurată a proiectării în sistemele SIG -
un obiectiv prioritar în SIG.
Dezavantaj – lipsa unor standarde în utilizarea unor expresii
sau construcţii algebrice şi a terminologiei limbajului natural
între diferite programe SIG.

1.22.1 Modelări 3 D

Multiple aplicaţii GIS ignoră altitudinea terenului şi înălţimea


construcţiilor, însă sunt situaţii în care acestea devin
importante. Referindu-ne la scoarţa terestră atunci vom întâlni
mai multe modalităţi de reprezentare a formelor de relief cu
altitudine semnificativă (munţi, dealuri, chei, defilee, albii de
râuri), sau a entităţilor antropogene (terasamente, canale,
baraje):
 Curbele de nivel: sunt de fapt reprezentări 2 D ale
altitudinii, manifestându-se asemeni unor curbe închise
(ca şi când terenul ar fi secţionat de planuri orizontale
având Z-ul cuantificat) pe care sunt eventual marcate
valorile altitudinii. Se mai numesc şi "izolinii de
altitudine", "contururi de elevaţie constantă", sau chiar
"curbe (h)ipsometrice" [limba greacă: "hupsos" =
înălţime; "metron" = măsură]. Densitatea lor pe
hartă/plan depinde de scara de reprezentare şi de
variaţia coordonatei Z în teritoriul reprezentat. în cazul
aplicaţiilor digitale utilizatorul are posibilitatea de a
controla frecvenţa/spaţierea şi simbolizarea curbelor de

87
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

nivel. Cartografierea poate recurge la reprezentarea


unor curbe de nivel principale (altitudini cuantificate
grosier) şi unele secundare, sau doar la reprezentarea
celor principale (atunci când reprezentarea integrală a
izoliniilor ar fi prea densă);
 DTM - Digital Terrain Modeling - Modelarea
numerică a terenului (MNT), cu abrevierile englezeşti
DTM sau DEM, generează o suprafaţă 3 D vectorială
(o plasă) aproximând suprafaţa terenului din zona
considerată (modelarea efectivă a suprafeţei 3 D este
realizată de obicei prin triunghiuri, de unde şi termenii
TIN (Triangulated Irregular Network),
"triangularizare" şi "triangulaţie" (fig. 2.12);

Figura 2.12 Modelare 3 D a reliefului

 TIN - Triangulated Irregular Network - Reţeaua de


triangulaţie are importanţă în studierea altitudinii
terenului reprezentat deoarece TIN este o tehnică
consacrată de modelare a suprafeţelor 3D. în cadrul
software-urilor specializate pe modelarea
tridimensională a terenurilor se poate importa/exporta
modelul digital dinspre/înspre formatele standard TIN,

88
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

DEG (Digital Elevation Grid). Tehnologiile TIN au


deseori legături organice cu aplicaţiile DTM sau
"gridding";

 Gridding-ul este o metodă de analiză spaţială prin


care se modelează fenomene continue. Există entităţi
topografice care nu pot fi reprezentate grozav folosind
primitive geometrice/vectoriale (apanaj tradiţional
GIS), iar cel mai comun exemplu este altitudinea
terenului, care este un aspect continuu. Dar mai
întâlnim şi alte fenomene continue - meteorologice,
climaterice, biosferice, de poluare, şi altele - pe care
oamenii le-ar putea studia.

Aplicabilitatea "gridding-ului" acoperă acele reprezentări unde


esenţială nu este precizia ci aspectele de completitudine şi
expresivitate. Se pot face simulări privind poluarea, activitatea
seismică, riscul de inundaţie, evoluţia vegetaţiei, riscul
alunecărilor de teren, dispersia sonoră, expunerea solară,
albedo-ul etc.

89
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

CAPITOLUL III. NOŢIUNI CARTOGRAFICE

Bază unei clădiri, construcţii este fundaţia, de care depinde in


mare comportarea clădirii pe perioada execuţiei şi a
exploatării ei. În analogie, pentru un SIG fundaţie reprezintă
sistemul de referinţă a fiecărei entităţi în raport cu originea şi
axele de coordonate. Astfel acest capitol, se face o trecere în
revistă a aspectelor legate de partea geodezică şi cartografică
dintr-un SIG. Se definesc termenii de bază, sistemele
geodezice de referinţă şi sistemele de proiecţie (proiecţiile
cartografice). La finele capitolului sunt tratate proiecţiile
cartografice utilizate în ţara noastră.

1.1 Planuri şi hărţi

Hărţile şi planurile topografice constituie documente de bază


pentru multe activităţi umane, fiind utilizate pentru orientarea
în teren, cercetări şi proiectări geografice, geologice,
agrosilvice, meteorologice, ecologice etc.

Prin plan topografic se înţelege reprezentarea grafică,


micşorată la o anumită scară, a unei suprafeţe mici de teren.
Datorită dimensiunilor mici ale suprafeţei cuprinse într-un
plan, curbura Pământului este neglijabilă, iar proiectarea
punctelor de pe suprafaţa terestră se face ortogonal, deci
verticalele proiectante sunt paralele între ele, fără a se folosi
un sistem de proiecţie.

Harta analogică, denumită generic hartă “clasică”, reprezintă


o imagine convenţională a terenului (a Pământului), în care
puncte (stâlpi de înaltă tensiune, copaci, fântâni, etc.), linii
(drumuri, cursuri de apă, curbe de nivel, etc) şi poligoane
90
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

(clădiri, parcele, zone funcţionale, etc.) indică poziţia şi forma


spaţială a obiectelor geografice iar simboluri grafice şi textele
descriu aceste obiecte. Deoarece harta cuprinde o parte mai
mare a suprafeţei Pământului sau întreaga suprafaţă a acestuia,
se ţine cont de curbura Pământului, iar pentru transpunerea
punctelor de pe suprafaţa terestră pe hartă se foloseşte o
proiecţie cartografică, aleasă în special funcţie de destinaţia
hărţii.
Un astfel de produs cartografic are câteva caracteristici
importante:
- este o reprezentare plană a unui teritoriu;
- este o reprezentare micşorată a terenului ;
- este o reprezentare metrică ce permite efectuarea
de măsurători.
Aceste măsurători se pot referi la unghiuri, distanţe, arii,
coordonate geografice, coordonate rectangulare plane.

Hărţile topografice dau o prezentare de ansamblu a


teritoriului şi sunt cele legate de procesele topografice,
geodezice, fotogrammetrice si prezintă teme la scări mici,
elemente de relief, hidrologice, aspecte economice, aspecte
turistice, aspecte climatice. Caracterul metric al unei hărţi
(hărţi topografice) este pe principii matematice bine
determinate ce caracterizează proiecţiile geografice. Procesul
clasic de obţinere a hărţii imprimate (fig. 3.1) va urma
următoarele etape:
1. Pentru a trece de la suprafaţa fizică la elipsoidul de
referinţă intervin lucrări de astronomie geodezică,
geodezie, gravimetrie etc.
2. Pentru a trece de la elipsoidul de referinţă la planul de
proiecţie intervin lucrări de cartografie matematica.

91
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

3. Pentru a trece de la planul de proiecţie la harta propriu-zisă


intervin lucrări de întocmire, editare şi multiplicare a
hărţilor.

Figura 3.1. Etapele procesului de obţinere a hărţii imprimate

O hartă analogică se realizează după reguli stricte, fiind


dependente de:
 suportul pe care se realizează si constrângerile datorate
acestuia;
 scara viitoarei hărţi;
 precizia cerută.
Într-un GIS harta reprezintă o colecţie de date (bază de date
GIS). Aceasta colecţie de date organizată este numită hartă
digitală.

Pentru a modela lumea înconjurătoare, GIS-ul utilizează


obiecte şi relaţii spaţiale. Obiectele GIS sunt obiecte sau
fenomene geografice localizate pe suprafaţa Pământului.
Acestea pot fi naturale (râuri, relief, vegetaţie), construite
(drumuri, reţele edilitare, clădiri, poduri, etc.) sau
convenţionale (frontiere, unităţi administrative, limite de
parcele, etc.). Un obiect GIS se caracterizează printr-o poziţie
şi o formă în spaţiul geografic şi printr-o serie de atribute
descriptive. Relaţiile spaţiale dintre obiecte (vecinătate,
interconexiune, continuitate, incidenţă, etc.) ajută la
înţelegerea situaţiilor şi luarea deciziilor.

92
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Harta digitală (baza de date GIS) este o reprezentare la scara


1:1 a unui teritoriu geografic bine delimitat, informaţiile fiind
localizate prin coordonate reale (de teren).
Hărţile numerice sunt hărţi digitale obţinute prin
transformarea în date numerice vectoriale sau raster a hărţilor
clasice sau a fotogramelor şi înregistrărilor de teledetecţie,
stocate pe suporturi compatibile cu calculatorul electronic şi
reprezentate la nevoie pe ecranul grafic al unui display.

Atlasele sunt colecţii de hărţi construite după un program


stabilit, întocmite şi editate într-un scop unitar.

1.2 Sisteme geodezice de referinţă

Sistemele geodezice de referinţă definesc forma şi mărimea


Pământului, originea şi orientarea sistemului de coordonate
utilizat în realizarea hărţilor. Ele sunt vitale pentru activităţile
ce presupun utilizarea datelor spaţiale. Folosite de către
cartografie, topografie, fotogrammetrie, astronomie, ele
aparţin domeniului de studiu al geodeziei.

Sistemele geodezice de referinţă furnizează suprafaţa de


referinţă pe care se fundamentează întocmirea hărţilor şi
sistemele informatice geografice. Denumirea acestora în limba
engleză este “geodetic datums”, dar adesea este utilizat doar
termenul “datums”.

Un datum este un set de parametri şi puncte de


control utilizat pentru a defini cu acurateţe forma
tridimensională a Pământului” [dicţionarul GIS
(ESRI, 1996)].

93
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Cu alte cuvinte, un datum – defineşte forma si dimensiunile


Pământului, prin originea si orientarea unui sistem de
coordonate utilizat pentru reprezentarea suprafeţei terestre
Forma Pământului determină caracterul deformărilor la
reprezentarea suprafeţei sale pe o suprafaţă plană. La prima
vedere Pământul este o sferă cu rază de 6371 km. În realitate,
este un elipsoid de rotaţie obţinut prin rotirea unei elipse
meridiane în jurul axei mici.
Pământul (fig. 3.2) nu e elipsoid perfect din cauza variaţiei
gravitaţionale şi a suprafeţei neregulate. Dacă extindem
imaginar suprafaţa liniştită a oceanelor pe sub continente
obţinem un geoid cu suprafaţă neregulată, peste tot normală la
direcţia gravitaţiei şi care nu se poate exprima din punct de
vedere geometric. Pământului îi corespunde o formă proprie,
geoidul, suprafaţa echipotenţială, ce coincide cu suprafaţa
liniştită a mărilor şi oceanelor, prelungită pe sub continente şi
care este perpendiculară în orice punct al ei pe direcţia
verticalei în punctul respectiv. Măsurătorile geodezice,
topografice sau fotogrammetrice se execută pe suprafaţa
topografică sau pe modelul acesteia. Prima estimare a mărimii
Pământului a fost făcută de Aristotel. De atunci şi până azi, s-
au descris sute de elipsoizi.

Figura 2.2 Aproximarea formei Pământului: a – sfera


terestră, b – elipsoidul terestru,
c – Pământul privit din spaţiu

94
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Suprafaţa reală a Pământului şi suprafaţa geoidului sunt


neregulate şi, ca atare, a fost necesară adoptarea unor
suprafeţe geometrice, definite riguros matematic, care să
difere cât mai puţin de geoid. Se definesc trei (fig. 3.3)
suprafeţe de baza utilizate în măsurătorile terestre:
● Suprafaţa terestra (topografica) – suprafaţa ce se
vede, neregulata, pentru reprezentarea ei pe plan, hărţi
e necesar să se aleagă un model matematic al
Pământului, care de obicei este elipsoidul;
● Geoidul – suprafaţa de nivel zero, aproximează
Pământul din punct de vedere fizic (gravific);
● Elipsoidul – poate fi un model geometric al
Pământului şi în acelaşi timp si o aproximare a
geoidului.
Aceste corpuri geometrice ce aproximează Pământul
sunt elipsoidul de rotaţie şi sfera terestră.

Figura 3.3 Tipuri de suprafeţe ale Pământului

Există 2 categorii de sisteme geodezice de referinţă: sisteme


locale şi sisteme geocentrice:
1. Sistemele locale aproximează foarte bine o
porţiune din suprafaţa terestră. Centrul
elipsoidului nu coincide cu centrul de greutate al
elipsoidului;
2. Sistemul geocentric aproximează forma şi
mărimea întregului glob. Centrul elipsoidului de
referinţă este chiar centrul de greutate al

95
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Pământului. Cele mai utilizate: WGS72 şi


WGS84. World Geodetic System of 1984 –
sistemul pe care se bazează măsurătorile GPS
(Global Positioning System).
Sistemele Informatice Geografice performante permit alegerea
elipsoidului adecvat pentru teritoriul studiat şi pentru aplicaţia
respectivă.

Figura 3.4 Ilustarea sistemului de coordonate

Un sistem de cordoonate determină locaţia pe o suptrafţă


plana sau sferică (fig. 3.4). Sistemul de coordonate
geografice (GCS - Geographic Coordinate System) este un
sistem de referinţă tri-dimensional, care localizează poziţia
punctuală pe suprafaţa Pământului. Unitatea de măsură
frecvent utilizată – grade decimale. Punctul este definit de
două coordonate:
 Latitudinea(  )- este mărimea unghiului format de
normala la sferă în punctul dat cu planul Ecuatorului.
Ea primeşte valori cuprinse   90 0 ;90 0  , fiind
pozitivă pentru punctele din emisfera nordică, iar

96
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

negativă în cea sudică. Latitudinea este "marcată" pe


glob prin paralele;
 Longitudinea(  )- este mărimea unghiului diedru
format de panul meridianului origine cu panul
meridianului punctului dat, primeşte valori cuprinse
 1800 ;180 0  , fiind negativă în emisfera vestică şi
negativă în cea estică. Longitudinea este marcată
geodezic prin meridiane.
Sistemul de coordonate cartezian are originea în centrul
Pământului, axele Ox şi Oy în planul ecuatorului, iar axa Oz
este axa de rotaţie. Coordonatele unui punct sunt x, y, z care
rezultă prin proiecţia punctului real pe cele trei axe.

O componentă importantă în determinări terestre este


altitudinea. Dacă geoidul este suprafaţă de nivel 0, se ia ca
suprafaţă de referinţă pentru determinarea cotelor. Cota
altimetrică a unui punct este distanţa dintre acel câmp şi
suprafaţa de referinţă. Sunt absolute (raportate la suprafaţa de
nivel 0) şi relative (raportate la suprafeţe de referinţă locale).
Cotele pozitive – altimetrice, cele negative – batimetrice.

Altitudinile absolute ale punctelor de pe suprafaţa


topografică a unei ţări se raportează la un punct de bază ce
aparţine geoidului – punct zero fundamental, aflat în zona de
litoral, deoarece în aceste puncte suprafeţele elipsoidului şi
geoidului se intersectează. Există diferenţe între punctele
fundamentale, care îngreunează racordarea hărţilor în sisteme
de referinţă diferite. Tehnologia SIG foloseşte în planimetrie
suprafaţa elipsoidului de referinţă, iar în altimetrie, punctul 0
fundamental al geoidului.

97
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.3 Sisteme de proiecţie

Problema fundamentală a geodeziei constă în modul de


transpunere a suprafeţei tridimensionale a scoarţei terestre
(fie ea sferică sau elipsoidală) pe suprafaţă plană, adică în
alegerea celui mai potrivit sistem de proiecţie pentru
editarea harţii (fie ea analogică sau digitală).

Pentru a reprezenta suprafaţa Pământului se folosesc


proiecţiile cartografice, prin intermediul cărora se obţine
imaginea în plan a reţelei de coordonate de pe sfera sau
elipsoidul terestru. Prin condiţiile matematice impuse la
construcţia hărţii, oricărui punct P de pe suprafaţa terestră de
coordonate Φ "fi", şi Λ "lambda”, îi va corespunde un punct
P’ în planul proiecţiei, de coordonate x, y în sistemul de
coordonate plane rectangulare adoptat.

Planurile de proiecţie pot fi suprafeţe plane, considerate


tangente sau secante la suprafaţa terestră de reprezentat, sau
suprafeţe desfăşurabile, cum ar fi: cilindrul sau conul. Având
în vedere că suprafaţa de reprezentat este elipsoidală,
unghiurile, ariile, lungimile nu întotdeauna sau nu toate o dată
se reprezintă la adevărata lor mărime. Abaterile respective de
la valorile lor nominale se numesc deformări. Reprezentarea
suprafeţei Pământului în orice sistem de proiecţie va conduce
la deformarea lungimilor, unghiurilor şi ariilor. Caracterul şi
mărimile acestor deformări constituie criteriul de adoptare al
unui sistem de proiecţie pentru o anumită zonă geografică

Un sistem de proiecţie include următoarele elemente:


 Planul de proiecţie – poate fi o suprafaţă plană,
cilindrică sau conică, tangentă sau secantă la elipsoid.
Liniile de tangenţă sau de intersecţie conservă

98
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

elementele geografice nedeformate, dar cu cât ne


îndepărtăm de ele – nu se mai conservă. Condiţie: aceste
suprafeţe – plane sau desfăşurabile în plan;
 Punctul de vedere sau de perspectivă – punctul
din care se consideră că pleacă razele proiectante.;
 Punctul central al proiecţiei – punctul situat
central al suprafeţei de proiectat;
 Scara reprezentării – raportul dintre
elementele de pe elipsoid şi cele de pe proiecţie;
 Reţeaua geografică – meridianele şi paralelele
de pe elipsoidul de referinţă;
 Reţeaua cartografică sau canavasul – reţeaua
rezultată prin proiecţia în plan a reţelei geografice;
 Reţeaua kilometrică (caroiaj km) – sistem de
drepte echidistante (1 km) trasate paralel cu axele
sistemului de coordonate .
Multitudinea proiecţiilor cartografice existente este bine
reflectată în literatura de specialitate [15, 16, 17]. În lucrarea
de faţă reda la general proiecţia utilizată în Republica
Moldova.

1.1 Proiecţia Universal Transversal Mercator

Proiecţia Universal Transversal Mercator (UTM) a fost


inventată şi aplicată, în anul 1569, de către cartograful olandez
Gerard Kremer, numit şi Mercator. Proiectia UTM este
proiectie cilindrica, secanta şi conforma.

Cilindrică, semnifică că după tipul suprafeţei de proiectare


este proiecţie cilindrică, în care se consideră suprafaţa
elipsoidului sau sferei terestre înconjurată de suprafaţa unui
cilindru. Suprafaţa terestră se proiectează mai întâi pe
suprafaţa cilindrului care este o suprafaţă desfăşurabilă,

99
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

obţinându-se astfel o suprafaţă plană. Poziţia cilindrului faţă


de suprafaţa terestră poate fi orizontală, transversală sau
oblică, generând astfel diverse proiecţii cilindrice. De
asemenea, cilindrul poate fi tangent sau secant la suprafaţa de
reprezentat (fig. 3.5).

Figura 3.5
Poziţia planului
de proiecţii
poate fi:
1 – tangentă
sau secantă,
2 – normală,
transversală,
3 - oblică.

Proiecţia cilindrică după aspectul reţelei de linii, reprezintă


reţeaua normală prin două familii de drepte paralele, dreptele
unei familii fiind perpendiculare pe dreptele celeilalte familii.
Proiecţia UTM deriva de la poziţia cilindrului de la est-vest.

Termenul “Transversal”, indica ca este perpendicular pe


poziţia proiecţiei standard Mercator, care este obţinuta din
poziţionarea cilindrului nord-sud (north-south). Termenul
“Universal” subliniază faptul ca proiecţia este utilizata pe
scara larga în întreaga lume. UTM reprezintă o zonare a câte 6
grade pe longitudine (360/6 = 60 zone pe întreaga planeta),
poziţionate nord-sud. Secanta, înseamnă că planul de proiecţie
este secant la sfera terestră.

100
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Proiecţia cilindrică dreaptă Mercator este conformă (cu


deformări minime-echiungiulare) şi mai are o calitate, datorită
căreia este utilizată în mod curent pentru hărţile de navigaţie -
ea reprezintă printr-o dreaptă curbă numită loxodromă care,
pe elipsoid şi pe sferă, intersectează sub acelaşi azimut
meridianele dintre două puncte oarecare.

Reţeaua normală este alcătuită din imaginile plane ale


meridianelor şi ale paralelelor şi are următorul aspect general:
- meridianele sunt reprezentate prin drepte verticale
paralele, la distanţe proporţionale cu diferenţele de
longitudine;
- paralelele sunt reprezentate prin linii drepte
paralele, perpendiculare pe imaginile meridianelor;
intervalele dintre paralele succesive cresc pe
măsura apropierii de polii geografici, motiv pentru
care, reţeaua cartografică este denumită „cu
latitudini crescânde”. Se poate aplica fie unei
sfere, fie elipsoidului de rotaţie.
UTM exprimă un sistem internaţional metric de coordonate ce
acoperă întreaga suprafaţă terestră. Se sprijină pe un suport
matematic bine definit. În sistemele locale cea mai mare
utilizare are pentru editarea si producerea de materiale
cartografice.

Prin intermediul proiecţiei UTM, reprezentarea optimă a


suprafeţei terestre se obţine pe suprafaţă cuprinsă între
latitudinea de 80 grade Sud si latitudinea de 84 grade Nord
(fig. 3.6). Fiecare zonă de 60 este asigurată cu o acoperire de ½
grade cu zonele adiacente, fapt ce asigura buna conexiune
intre ele.

101
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Figura 3.6 Acoperirea cu zone de 60 a suprafeţei terestre

În ţara noastră prin Hotărârea RM nr. 48 din 9 ianuarie 2001


se adoptă introducerea pe teritoriul RM a Sistemului Global de
Coordonate WGS 84 (World Geodetic System 1984) şi a
Sistemul Geodetic de referinţa European ETRS 89
(EuropeanTerresttrial Reference System1989). Tot în acestă
Hotărire de Guvern, se adoptă introducerea pentru
cartografieri la scara mica coordonatele plane x(N), y(E), care
se determina în proiecţia Universala Transversala Mercator
(UTM), respectiv pentru ridicări topografice la scara 1: 10 000
si mai mare coordonatele plane x(N), y(E) se determina în
proiecţia Transversal Mercator (fig. 3.6).
În concluzie se menţionează:
 În RM se utilizează proiecţia UTM în scopul
cartografierii la scară mică, în fuse de 6° cu
meridianele axiale de 27° şi 33°, cu coeficientul de
scară k=0,9996;

102
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 Pe meridianul axial deformaţiile sunt - 40cm/km, de


unde rezultă că apar două linii de deformaţie
nulă(≈80km) simetrice faţă de meridianul axial;
 Datorită acestei reducerii de scară are loc reducerea
nivelului deformaţiilor pe meridianele marginale ale
fuselor de 6°, de la +64cm/km la +25cm/km.
 În scopul executării lucrărilor topografice şi cadastrale
la scara 1:10 000 şi mai mare se aplică proiecţia
Transversal Mercator pe un fus nestandard, cu scara
modificată (TMM) unde:
- Se foloseşte un singur fus (≈3°30´) nestandard, al
cărui meridian axial de 28°24´ traversează teritoriul
Republicii prin zona sa centrală;
- Se modifică scara întregului plan de proiecţie, cu
coeficientul k=0,99994, deci meridianul axial are
deformaţie negativă de -6cm/km;
- Există două linii de deformaţie nulă(≈70km)
simetrice faţă de meridianul axial, iar la limitele
teritoriului deformaţiile ating valoarea de
+16cm/km.

Proiecţia UTM este o variantă a proiecţiei Gauss-Kruger,


utilizată de S.U.A. şi de alte ţări, care o aplică pe fusuri de 6°,
exceptând zonele circumpolare (până la latitudinile de 80°).
Relaţia care permite trecerea de la coordonatele plane Gauss
(),XY la coordonatele plane UTM (N,E) şi invers este:

Prin urmare:

Scara (modulul de deformaţie liniară) în proiecţia UTM se


calculează folosind relaţia:

103
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Figura 3.6
Sistemul de coordonate pentru teritoriul Republicii Moldova
în proiecţia oblică Mercator
Importanţa practică pe care o are reducerea scării din proiecţia
UTM constă în modificarea valorii şi a repartiţiei
deformaţiilor din plan, comparativ cu proiecţia Gauss.

În fiecare fus de 6° al proiecţiei UTM există două linii de


deformaţie nulă, simetrice faţă de meridianul axial şi
aproximativ paralele cu acesta, la distanţa de circa 180 km.

104
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Elipsoidul de referinţă WGS 84 şi reprezentarea conformă


UTM, cunosc o aplicare din ce în ce mai largă, în diferite
lucrări geodezice şi cartografice în diverse ţări ale globului
Pământesc.

La scări mici, proiecţia Mercator se poate aplica pentru hărţi


de ansamblu, pentru porţiuni mari din suprafaţa terestră şi
chiar pentru întreaga suprafaţă (hărţi climatice etc.), cu
excepţia zonelor polare.

La scări medii şi mari, proiecţia se poate folosi pentru teritorii


în formă de bandă, nu prea lată, care se întind în lungul
ecuatorului sau de o parte şi de alta a paralelelor standard.

Pentru unele hărţi de navigaţie, este foarte utilă, datorită


faptului că reprezintă printr-o dreaptă curba, de pe elipsoid sau
sferă, numită loxodromă.

Programele dedicate SIG sunt algoritmi ce permit


transformarea coordonatelor dintr-un sistem în altul, operaţie
necesară când se lucrează cu hărţi realizate în momente
diferite de timp care nu se corelează.

105
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

CAPITOLUL IV. ACHIZIŢIA DATELOR

Principalele probleme legate de introducerea unui GIS sunt


cele referitoare la crearea şi întreţinerea bazei de date, aceasta
fiind o activitate dificilă şi costisitoare. Realizarea bazei de
date cu precizia necesară este dificilă, deoarece acest lucru
trebuie realizat pornind de la materiale sursă afectate de
diferite erori. Realizarea bazei de date reprezintă de
aproximativ 50-60 % din costul total de implementare a unui
GIS. Odată realizată baza de date trebuie avute în vedere
costurile substanţiale pentru actualizarea bazei de date.

1.2 Modalităţi de achiziţie a datelor spaţiale (grafice)

Datele folosite într-un sistem informatic geografic provin


dintr-o mare varietate de surse, atât analogice cât şi digitale
precum:
- hărţi digitale deja existente;
- hărţi analogice care urmează a fi scanate,
digitizate/vectorizate;
- hărţi analogice care urmează a fi scanate;
- date din ridicări topografice;
- date din măsurători fotogrammetrice;
- date din măsurători de teledetecţie;
- date din măsurători satelitare cu GPS;
- jurnale şi carnete electronice de teren;
- înregistrări fotogrammetrice şi de teledetecţie
analogice şi digitale;
- liste şi fişiere de denumiri geografice.

În alegerea surselor analogice trebuie avute în vedere


câteva probleme [ 2, 4, 5]:
106
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 scara hărţii - determină cel mai mic element care poate


fi reprezentat şi recunoscut;
 destinaţia hărţii - determină cantitatea de informaţii
incluse;
 gradul de corespondenţă a hărţii cu spaţiul geografic;
 precizia hărţii.

Există multiple metode de colectare a datelor cartografice.


Principalele metode sunt:
a) introducerea de la tastatură cu un editor de texte sau cu
un program aplicativ, care este o metodă greoaie ce
necesită un volum mare de muncă;
b) importul de date de la alte programe şi sisteme - este
necesar ca informaţiile să fie stocate în formate
standardizate şi există necesitatea unor programe de
conversie dintr-un format în altul; sistemele de
poziţionare globală (GPS) sunt o sursa importantă de
date;
c) digitizarea vectorială a fotogramelor sau
ortofotogramelor la un aparat fotogrammetric ce
permite obţinerea unui volum mare de date într-un
timp scurt cu costuri minime;
d) digitizarea vectorială a hărţilor existente - foloseşte ca
suport hărţile tipărite sau originalele acestor hărţi cu
elemente separate pe culori; această metodă foloseşte
digitizoare vectoriale interfaţate cu procesoare, practic
se redesenează harta dată;
e) digitizarea raster a fotogramelor sau ortofotogramelor -
foloseşte ca suport înregistrările digitale de teledetecţie
sau date fotogrammetrice raster obţinute prin scanarea
fotogramelor, necesită un nou hardware şi programe
complexe de conversie raster-vector;

107
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

f) digitizarea raster a hărţilor existente, care este metoda


cea mai propice pentru culegerea datelor cartografice.
Suportul îl reprezintă imaginea scanată a originalului
hărţii. Pentru obţinerea datelor prin această metodă
este necesar un nou hardware, sisteme de gestiune a
datelor, programe de conversie raster-vector.
Factorii care influenţează tehnicile de culegere a datelor de pe
hărţi sunt:
 precizia - scannerele şi digitizoarele, precum şi
algoritmii de prelucrare trebuie să furnizeze o precizie
planimetrică mare;
 reprezentarea - volumul de date trebuie minimizat, un
dreptunghi de exemplu trebuie memorat prin două
puncte;
 abstractizarea - pentru anumite clase de obiecte nu se
urmăreşte redarea geometriei reale a lor, ci se încearcă
o abstractizare a lor.

Hărţile digitale. După digitizare o hartă devine o bază de date


spaţială, la scara 1:1. Informaţia spaţială cuprinsă poate fi
transformată cu ajutorul funcţiilor unui GIS, funcţii, ce permit
printarea sau plottarea la orice scară şi în orice proiecţie.

Hărţi analogice. Sunt hărţile obişnuite, desenate pe material


plastic sau pe hârtie. Acestea, pentru a forma o bază de date
accesibilă calculatorului, trebuie transformate, adică digitizate.
Acest proces de digitizare constă în transformarea fiecărui
punct de pe planşeta de digitizare prin intermediul unui
program într-o pereche de coordonate-digitizor x,y. Toate
aceste perechi de coordonate formează fişierele de tip
vectorial, ce generează straturile de elemente fie de tip punct,
linie sau poligon.

108
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Date provenite din ridicări topografice. Aceste date se obţin


utilizând instrumente de măsurat specifice (teodolite, nivele,
staţii totale) cadastrului, topografiei, topografiei inginereşti,
măsurătorilor subterane.

Staţiile totale permit măsurarea unui număr mare de puncte


care se pot înregistra pe o cartelă PCMCIA astfel încât datele
se pot descărca în calculator atunci când s-au terminat
măsurătorile din teren. Aceste măsurători se pot prelucra cu
programe soft special realizate a compensa punctele din
reţeaua respectivă ce acoperă zone respectivă, iar apoi cu
ajutorul unor pachete soft de tip AUTOCAD se pot desena
elementele măsurate pe teren. Deoarece modelul în care
lucrează un astfel de soft este de tip vector, aceste fişiere pot fi
importate într-un GIS pentru a le crea topologia şi a le
prelucra mai departe.

1.2.1 Date din măsurători fotogrammetrice

Odată cu dezvoltarea în anii 80 a tehnicii de calcul într-un


mod spectaculos, s-a putut face trecerea de la fotogrammetria
analogică la fotogrammetria analitică, ce a făcut uz de o
aparatură simplificată pentru măsurătorile fotogramelor şi
stereogramelor, dar şi de principii matematice ce au ajutat la
crearea de programe pentru înregistrarea pe calculator a
acestor coordonate ale punctelor.

Fotogrammetria este o parte a ştiinţei măsurătorilor terestre şi


cuprinde principii şi metode proprii ce permit măsurarea
exactă a obiectelor fixe şi mobile precum şi reprezentarea lor
grafică, fotografică sau metrică pe materiale numite fotograme
[6, 7, 13]. Avantajele utilizării tehnicilor de fotogrammetrie:

109
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 posibilitatea de culegere şi stocare a unor cantităţi


foarte mari de informaţii;
 posibilitatea prelucrării în timp real;
 permit urmărirea în timp a fenomenelor;
 realizează economii importante de timp şi manoperă;
 permit automatizarea.
Dezavantajele metodelor fotogrammetrice:
 necesită tehnică specială;
 necesită personal specializat;
 nu înlătură complet determinările în teren;
 necesită prelucrarea unor cantităţi mari de informaţii; •
la anumite prelucrări poate interveni subiectivismul
operatorului.
Principiile fotogrammetriei analogice, trecute prin prisma
fotogrammetriei analitice si a tehnicii de calcul a generat
fotogrammetria digitală. Aceasta utilizează imagini obţinute
prin baleierea în spaţiul-obiect (creând o imagine digitală) sau
prin scanarea imaginilor analogice (creând o imagine
digitizată). Datele obţinute sub formă raster sunt înregistrate
pe suport magnetic. Însă, după cum ştim, există programe de
conversie Raster/Vector, dar şi că un GIS poate lucra cu
ambele tipuri de formate ale imaginii. În concluzie, putem
spune că datorită acestor dezvoltări extrem de puternice a
sistemelor informatice şi a calculatoarelor în general, domenii
destul de variate ca fotogrammetria sau Baza de Date din
componenţa unui GIS pot conlucra.
Materialele pentru digitizare se prezintă în formele:
1• modelul stereoscopic;
2• originalul de aparat;
3• ortofotograme.

110
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Digitizarea ortofotogramelor ocupă o poziţie specială, pentru


că există metoda fotogrammetrică ce asigură digitizarea
simultană a planimetriei şi reliefului.

Fiecare detaliu digitizat trebuie să fie prevăzut cu un cod care-


i indică caracteristicile. Codurile se introduc simultan cu
digitizarea. Corespondenţa dintre cod şi detaliile digitizate se
face pe un sistem grafic interactiv. Se disting patru tehnici de
introducere a codurilor: numerică, alfa-numerică, meniu şi
prin voce.
Ortofotohărţile digitale - datele necesare executării
ortofotohărţii digitale sunt: fotograme analogice rasterizate,
puncte de sprijin (coordonatele acestora) şi un model numeric
al terenului (cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea generică de DEM – Digital Elevation Model).
Fotogramele folosite pentru execuţia ortofotohărţilor trebuie
rasterizate (scanate) la o rezoluţie spaţială adecvată, ţinând
cont de calitatea şi scara diapozitivelor, precum şi scara şi
conţinutul informaţional al produsului final.

1.2.2 Date din măsurători de teledetecţie. Date satelitare

Teledetecţia se ocupă cu achiziţionarea de informaţii calitative


şi cantitative asupra obiectelor şi fenomenelor din mediul
înconjurător pe baza unor măsurători efectuate de la distanţă
faţă de obiecte, dar şi cu prelucrarea geometrică şi
radiometrică a acestor înregistrări, analiza şi extragerea de
informaţii din imaginile digitale. Înregistrările de teledetecţie
se fac în toate zonele spectrului electromagnetic, în domeniul
vizibil, infraroşu, radar, ultrascurte şi ultraviolet şi în funcţie
de lungimea de undă λ, domeniul de înregistrare s-a împărţit
în 4÷7 benzi.

111
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Achiziţia presupune o sursă de energie, un mediu de


transmisie, o interacţiune cu materia, un senzor ce primeşte
semnalul propagat prin mediul de transmisie, şi răspunsul
senzorului ce este înregistrat în timp real, apoi prelucrat şi
analizat în scopul recunoaşterii caracteristicilor fizico-chimice
ale obiectului. Prelucrarea imaginilor de teledetecţie
presupune prelucrări geometrice ce constau în aducerea la
scară a imaginilor, efectuarea de corecţii geometrice,
registraţia relativă şi absolută ce reprezintă aducerea în
corespondenţă geometrică a imaginilor de prelucrat cu
imaginea de referinţă sau harta digitală şi prelucrări
radiometrice ce constau în general în filtrarea, întărirea
imaginii, sau slăbirea ei, operaţii în general invariante asupra
poziţiei geometrice.

În final se pot face analize ale imaginii în scopul extragerii


informaţiilor calitative din acestea şi întocmirii hărţilor. Toate
aceste operaţii se fac pe calculator, imaginea asupra căreia se
lucrează fiind o imagine digitală în format raster. Datorită
posibilităţii conversiei Raster/Vector aceste imagini deja
corectate pot fi transformate în formatul dorit, şi implementate
într-un GIS care le poate folosi în scopurile sale.

Date satelitare. Datele culese direct în format digital de


către sateliţi în diferite benzi spectrale şi apoi sunt trimise la
sol la anumite intervale de timp. Practic, satelitul emite
radiaţii electromagnetice de o anumită lungime de undă, care
sunt reflectate, absorbite sau transmise de către suprafaţa de
pe Pământ – suprafaţa solului, învelişul vegetal, suprafaţa
clădirilor, etc.

112
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Datele reprezintă matrice care conţin valori ale nivelului


radiaţiilor electromagnetice măsurate prin scanare în zona de
studiu. Fiecare valoare reprezintă răspunsul spectral
sau semnătura electromagnetică a celulei din caroiajul în care
a fost împărţită zona de studiu. În funcţie de acest răspuns,
prin procesarea datelor se obţin imagini. În funcţie de
lungimea de
undă prin care se propagă energia reflectată, fiecare element
scanat are o “semnătură” proprie care permite înlocuirea
valorilor din matricea iniţială transmisă de satelit cu culori,
astfel încât imaginile satelitare să arate ca şi aerofotogramele.

Structura datelor satelitare este de tip raster. Două


caracteristici diferenţiază acest tip de date:
 rezoluţia spaţială – dimensiunea celei mai mici celule
din zona scanată;
 rezoluţia spectrală – dată de numărul şi lăţimea
benzilor spectrale utilizate de sateliţi.

Exemple de sateliţi utilizaţi în SIG:


 LANDSAT – operat de compania EOSAT (Earth
Observation Satellite Company);
 MSS (Multi-Spectral Scanner) care operează în 4
benzi spectrale, 80 m rezoluţie spaţială şi TM
(Thematic Mapper) 7 benzi spectrale cu o rezoluţie
spaţială de 30 m. Imagini color şi an;
 SPOT – Centrul Naţional de Studii Spaţiale, Agenţia
Spaţială din Franţa, colectează datele prin 2 senzori
de tip HRV (High Resolution Visible) în 3 benzi
spectrale cu o rezoluţie spaţială de 20 m pentru
imagini fals color şi 10 m pentru imagini alb negru.
Spectru de sateliţi este în continuă creştere şi
include sateliţi precum Resurs-R (Rusia), IRS

113
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

(India), RADARSAT (Canada) ADEOS (colab americano-


niponă), NOOA (sistem intern).

1.2.3 Date din măsurători satelitare cu GPS

Sistemul de poziţionare globală (GPS) a fost conceput ca un


sistem de observare a sateliţilor în poziţii cunoscute din puncte
necunoscute. Sistemul global de poziţionare este asigurat de
24 de sateliţi uniţi într-o reţea (fig. 4.1). Aceşti sateliţi se afla
pe 6 orbite la o înălţimea de 1700 km de asupra Pământului.

Figura 4.1.
Reţeaua de sateliţi
GPS

Sateliţii se afişă într-o mişcare permanentă cu o viteza de 3


km\sec. Sunt câteva moduri de determinare:
 Metoda statică - cea mai folosită, deoarece singura
cerinţă este o vedere neobstrucţionată a cerului din
punctele staţionate. Măsurarea statică necesită în
general perioade de observare de 30 ÷ 120 minute;
 Măsurarea pseudocinematică - o tehnică mult mai
eficientă decât metoda statică. În ansamblu,
măsurătorile executate în fiecare punct necesită un
timp mai scurt, dar acest avantaj este atenuat de faptul

114
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

că staţionarea trebuie făcută de două ori (câte 5


minute) la un interval de timp de circa o oră;
 Măsurătorile cinematice - asigură cea mai bună
productivitate, deoarece poate fi determinat un număr
mare de puncte într-un timp scurt. Măsurătorile
cinematice impun recunoaşterea prealabilă a traseelor
de deplasare, deoarece pe tot timpul operării
receptoarelor este obligatorie păstrarea permanentă a
vizibilităţii către minimum patru sateliţi. Metoda
cinematică este foarte potrivită pentru zone lipsite de
acoperiri. Receptorul montat pe un vehicul poate
determina coordonate 3 D cu o precizie înaltă (câţiva
cm) astfel încât poate fi realizată o hartă topografică
precisă a zonei [ 1, 12, 16].
Primele două metode (statică şi pseudocinematică) pot fi
folosite pentru digitizarea elementelor punctuale din teren.
Metoda cinematică, datorită productivităţii foarte mari, este
utilă în digitizarea elementelor liniare sau areale.

Metodele avansate GPS permit măsurători de latitudine,


longitudine şi altitudine a fi determinate într-o perioadă relativ
scurtă de timp cu acurateţea (precizia ) de ordinul
centimetrilor. O aplicaţie practică a metodelor GPS ar putea fi
folosită atunci când în teren au survenit modificări în zone
inaccesibile, iar hărţile digitale deţinute nu includ aceste
modificări. Astfel cu ajutorul GPS-lui se pot face rapid aceste
măsurători, se poate crea topologia cu ajutorul unor programe
speciale pentru a fi recunoscute de un GIS şi apoi se pot
implementa în acesta pentru a fi prelucrate mai departe.
Fiecare satelit are un termen (viaţă) orientativ de utilizare de
circa 10 ani.

115
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.2.4 Modalităţi de achiziţie a datelor textuale

Sursele sunt în general eterogene şi pot proveni din:


 baze de date deja create şi administrate cu ajutorul
unui SGBD;
 anuare statistice;
 enciclopedii geografice;
 alte surse de tipul monografiilor, care cuprind date
statistice sau descriptive despre domeniul în care vrem
să folosim un GIS.

Baze de date deja create şi administrate cu ajutorul unui


SGBD (Sistem de Gestiune al Bazei de Date). Datele
descriptive (atributele) ce caracterizează datele spaţiale se
înregistrează într-o bază de date de tip relaţional. Aceste baze
de date conţin informaţii înregistrate pe suport magnetic, adică
pe hard-disk, pot fi folosite nu numai într-un caz sau o situaţie
pentru care au fost înregistrate prima dată, ci într-o mulţime de
alte situaţii, informaţia nepierzându-se prin utilizări repetate.
Cu ajutorul unui Sistem de Gestiune al Bazei de Date
(SGBD), acestea pot fi controlate, organizate şi manipulate
într-un mod optim, astfel încât în orice situaţie aceste
informaţii să fie utile celui care le foloseşte, dar şi pentru
analiza în cauză.

Anuare statistice. Aceste anuare se editează în mod repetat,


la anumite intervale de timp, cuprinzând date ce caracterizează
nu numai anul precedent editării, anul 1995, dar şi date din
anii anteriori, chiar din 1990, putându-se face cu ajutorul
acestuia o analiza a perioadei 1990-1995. Pentru unele situaţii
apar date chiar de la începutul secolului sau din 1930/1913.
Cuprinde capitole ce sunt concepute într-o succesiune logică a
domeniilor şi înfăţişează utilizatorilor o cantitate sporită de

116
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

informaţii, judicios structurată, privind geografia şi mediul


înconjurător, veniturile, cheltuielile şi consumul populaţiei,
preţurile, protecţia socială, reţelele de sănătate şi învăţământ,
cultura şi cercetare.
Anuarul include de asemenea informaţii ample referitoare la
agricultură, silvicultură, industrie, construcţii, transporturi,
telecomunicaţii, comerţ, turism şi servicii, indicatori sintetici
macroeconomici şi conturile naţionale, precum şi date
statistice privind Bugetul, Finanţele, Balanţa de plăţi externe şi
Dezvoltarea teritorială a ţării. În partea finală a Anuarului se
prezintă date de statistică internaţională.

Enciclopedii geografice. Enciclopediile geografice, elaborate


de un larg colectiv de geografi, cu precădere din sfera
academică, oferă unei largi categorii de cititori, prin bogăţia
de date, varietate tematică şi concizie.

1.3 Aparate folosite în sistemele de culegere a datelor

1.3.1 Scannerul

Scannerele sunt dispozitive pentru conversia unui document


sursă din format analogic în format digital (raster).
Caracteristicile principale ale unui scanner reflectă ce fel de
tip de document poate prelucra (mărime, precizie, viteză),
precum şi natura datelor produse (rezoluţie, scară de gri,
culori).

Factorul dominant în aprecierea performanţelor unui scanner


este volumul de date. O foaie de hartă de 50 cm 50 cm×
scanată la 500 dpi va conţine 100 milioane de pixeli. În cazul
datelor binare necompactate, aceasta reprezintă 12,5 Mb. In
cazul unei scanări în tonuri de gri reprezintă 100 Mb, iar

117
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

pentru o imagine în culori - 400 Mb. Pentru o rezoluţie de


1000 dpi volumul de date creşte de 4 ori. În practică, un
scanner de înaltă performanţă necesită un PC sau o staţie de
lucru. Valorile curente ale rezoluţiei scanerelor variază între
200 şi 4000 dpi, iar rezoluţia radiometrică variază între 1 şi 32
biţi.

1.3.2 Tableta de digitizare

Digitizoarele sunt cele mai folosite aparate pentru digitizarea


vectorială manuală. Interfaţa cu calculatorul este de obicei pe
portul serial, iar formatul datelor transmise - şiruri de caractere
ASCII.
Pen Partner. Este o tabletă grafică destinată utilizatorilor
simpli, realizată de compania Wacom. Conectarea se poate
face la portul serial şi la unul din porturile PS/2 sau AT pentru
tastatură. Se poate seta prin intermediul înregistrării din
Control Panel sensibilitatea la apăsare şi funcţia celui de-al
treilea buton.

1.3.3 Plottere

RJ-800 Falcon CAD este un plotter cu cerneală de mare


viteză, pentru aplicaţii CAD/SIG, full-color. Plotter-ele Falcon
sunt echipate cu capete de imprimare ce folosesc noua
tehnologie “drop-on-demand”, fiind capabile de imprimări la
rezoluţii de 720720 dpi×. Noile facilităţi ale acestei serii de
plottere conduc la creşterea semnificativă a vitezei şi a calităţii
imprimării, în timp ce scad costurile de utilizare, iar utilizarea
lor este din ce în ce mai facilă. Caracteristici tehnice şi de
performanţă:
 nouă generaţie de capete inkjet, piezo electrice pentru
rezoluţii de 720720 dpi;

118
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 rezervoarele de cerneală sunt separate de capetele de


imprimare, schimbarea acestora făcându-se într-un
timp foarte scurt;
 disponibil în modele A0 şi A1;
 precizia 0,1% din distanţa de deplasare;
 CPU 64-bit RISC;
 memorie 8Mb, interfaţă ECP, RS-232 Serial, suport
TCP/IP;
 limbaje: MH-GL, MH-RTL şi HP-RTL.

1.4 Metadatele

Unul dintre primii paşi în procesul de achiziţionare a datelor


este identificarea surselor de date. Acest lucru se poate realiza
prin verificarea metadatelor (date despre date) sau a
structurilor naţionale de date.

Metadate – date despre conţinutul, calitatea, condiţiile şi alte


caracteristici ale datelor. Principiul de funcţionare a
metadatelor este căutarea secvenţelor. Există 2 soluţii:
 un sistem de codificare riguroasă legat la un dicţionar
de termeni;
 legarea bazei de date la un dicţionar de sinonime.
Crearea şi întreţinerea unei metadate are ca scop:
 să faciliteze un acces rapid;
 să ofere posibilităţi de căutare multicriterială;
 să răspundă necesităţilor tuturor posibililor
utilizatori
este o problemă complexă.
Un mod de realizare o reprezintă reţeaua de calculatoare.
Avantaje metadatelor se manifestă prin descentralizarea
informaţiei şi acces rapid.

119
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

În proiectarea unei metadate, ideea principală este de a


construi sisteme care să permită introducerea sau extragerea
datelor cu uşurinţă. Principalele grupe de informaţii
conţinute într-o metadată sunt:
 informaţii despre deţinătorii datelor (nume, adresă,
specific);
 informaţii despre sursa de date (titlu şi tip);
 descrierea fiecărui element din bazele de date ale
deţinătorilor (categorii şi tipuri de date, calitatea
datelor, gradul de completare, forma de stocare, scară
şi rezoluţie de reprezentare, sisteme de proiecţie,
posibilităţi de transfer, nivel de actualizare, unitate de
măsură, etc.).
La zi sunt constate progrese semnificative în tehnici World
Wide Web, dezvoltându-se metadatele on-line.

1.5 Verificarea infrastructurilor naţionale de date

Aceste infrastructuri sunt mari depozite de date care includ


materiale, tehnologii şi personal, în vederea achiziţionării,
procesării, stocării şi distribuţiei datelor spaţiale. Această
metodă este adaptată în 20 ţări datorită:
 creşterii exponenţiale a utilizării SIG;
 creşterii şi producţiei de date spaţiale;
 cerinţelor de utilizare în comun a datelor în proiectele
internaţionale;
 faptului că este o metodă de menţinere sau inducere
de competitivitate economică la nivel regional sau
naţional.

CAPITOLUL V. NOŢIUNI DE ANALIZĂ


GEOGRAFICĂ

120
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Funcţia de analiză geografică reprezintă o problemă


importantă în cadrul sistemelor informaţionale geografice,
deoarece face diferenţa dintre acestea şi diferite sisteme de
gestiune a bazelor de date. Capitolul prezintă operaţiile care se
pot face asupra datelor cartografice din punct de vedere al
metodelor de analiză. Se tratează atât operaţii asupra
straturilor individuale, cât şi asupra mai multor straturi
tematice (analiză spaţială multiplă).

1.6 Noţiuni introductive

Analiza spaţială [7, 13] se defineşte ca un set de tehnici


proiectate pentru a reda o perspectivă spaţială a datelor şi al
căror rezultat este dependent de localizarea obiectelor şi
fenomenelor care sunt analizate, şi care necesită accesul atât la
poziţionarea, cât şi la atributele acestora.

Legile generale care fundamentează analiza spaţială sunt


următoarele:
 Două elemente (date) învecinate se corelează între ele
mult mai bine decât două elemente îndepărtate, şi
asupra gradului de corelaţie intervine efectul
decalajului sau al poziţionării în spaţiu sau timp;
 Fenomenele şi obiectele lumii reale care variază în
timp, variază de regulă şi în spaţiu;
Aceste două legi determină existenţa unui model (pattern) în
ceea ce priveşte distribuţia valorilor în spaţiu. Analiza spaţială
(geografică) ne permite să studiem procesele lumii reale prin
dezvoltarea şi aplicarea de modele. Astfel de modele scot la
iveală tendinţele ascunse din datele geografice şi astfel fac
posibilă obţinerea de informaţii noi.

121
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Rezultatele analizei spaţiale (geografice) pot fi prezentate prin


hartă, prin rapoarte sau prin ambele forme. O hartă redă cel
mai bine relaţiile şi entităţile geografice, în timp ce un raport
este mult mai util pentru a rezuma datele tabelare şi
documentarea privind orice valoare calculată. Hărţile şi
rapoartele ne permit să facem legătura cu alte date conţinute în
baza de date. Analiza spaţială este raţiunea de a fi a unui
Sistem Informatic Geografic, prin care acesta îşi dovedeşte
adevărata utilitate.

Un program SIG care nu poate efectua analize spaţiale este


doar un program de Sistem de Cartografice Computerizată.
Analiza spaţială reprezintă mai mult un concept decât o
componentă program a unui SIG.

În linii mari, analiza spaţială trebuie să permită: interogarea


spaţială, interogarea atribut şi generarea unui set de date noi
din cele existente.

În general, analiza spaţială cuprinde o mare varietate de


operaţii, care se constituie în grupuri, subgrupuri şi operaţii
elementare. O problemă dată se compune dintr-un şir de
operaţii elementare, într-o ordine prestabilită, în care sunt
implicate date spaţiale, date atribut şi programe care le
prelucrează.

122
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

5.1. Tipuri de analize spaţiale (geografice)

Se disting mai multe tipuri principale de analize spaţiale în


cadrul sistemelor geoinformaţionale:
 Operaţii şi analize spaţiale unare sau singulare care
vizează stratele şi entităţile spaţiale de bază. Operaţiile
constau din proceduri simple care pot fi aplicate unui
singur strat (colecţie de date cu o singură temă).
Analizele spaţiale unare pot crea categorii noi de
informaţii doar pe baza datelor dintr-un singur strat;
 Modelarea spaţială care se referă la prelucrarea
datelor a două sau mai multe strate, prin tehnica
suprapunerii (overlay);
 Modelarea spaţio-temporală care este tot o modelare
spaţială prin suprapunere, dar cu date prelevate la
perioade diferite de timp pentru a putea urmări
dinamica fenomenului (de exemplu, inundaţii,
dezvoltarea culturilor etc.).

Operaţii analitice asupra unui singur strat (singulare,


unare) - numite şi operaţii pe orizontală, constituie
instrumentele de bază ale analizei spaţiale. Este important ca
fiecare strat să conţină doar un anumite tip de entităţi grafice:
punct, linie, poligon. Există mai multe tipuri de operaţii unare.

1.6.1 Operaţii geometrice

Majoritatea programelor SIG au o serie de funcţii care permit


realizarea unor operaţii, precum:
 scalare (modificare de scară);
 corectarea erorilor şi distorsiunilor;
 ajustări ale marginilor hărţilor şi între suprafeţele
învecinate;

123
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

 schimbarea proiecţiei;
 modificarea coordonatelor etc.

Modificările de scară sunt foarte utile în cazul generării unor


imagini pe ecran. Zoom-ul poate fi activat atât în modul GIS
principal, cât şi în programe utilitare, de vizualizare, cu
menţiunea că ultimele sunt mai rapide.

1.7 Corectarea erorilor şi distorsiunilor

În procedeul complex de colectarea a datelor si de


sistematizare a lor, pot apare următoarele erori:
 linii care au intersecţii eronate;
 linii cu şerpuiri incorecte;
 puncte şi chiar linii lipsă.
Ultimul tip de erori, omisiunile, sunt digitizate direct, folosind
şi funcţia zoom pentru a mări gradul de detaliere în zona de
interes. Majoritatea sistemelor SIG au funcţii de editare a
hărţilor care permit următoarele:
 suplimentarea datelor;
 copierea unor date;
 ştergerea unor date;
 mutarea unor puncte sau linii;
 rotirea unor linii;
 divizarea unor linii;
 unirea unor linii;
 alterarea de formă a liniilor.
Câteva exemple sugestive:
1. O completare a unor linii acolo unde apar întreruperi
de o anumită mărime. Corecţia automată este controlată de un

124
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

parametru (toleranţa fuzzy) care trebuie ales cu discernământ,


deoarece s-ar putea crea intersecţii nedorite.
2. Eliminarea unor date şi păstrarea formei corecte.
Uneori, procesul de digitizare produce mai multe date decât
cele strict necesare descrierii entităţilor geografice. De aceea,
ca o măsură de corecţie, majoritatea pachetelor SIG au funcţii
care permit eliminarea unor date considerate redundante
(thinning).

Dacă liniile par să aibă discontinuităţi, se folosesc metode de


“netezire”, “îndulcire” a discontinuităţilor şi obţinerea unor
curburi armonioase.

1.7.1 Ajustări ale marginilor hărţilor şi între suprafeţele


învecinate

Dacă o suprafaţă analizată se întinde pe mai multe foi de hartă,


fiecare trebuie digitizată separat, ceea ce introduce o serie de
mici diferenţe şi nepotriviri între foile de hartă adiacentă.
Pentru a reconstitui harta, este necesară “lipirea” foilor
adiacente după ce fiecare au fost corectate şi editate. Procesul
de “lipire” a foilor de hartă şi de potrivire a marginilor este un
proces în 3 etape:
1. Rezolvarea nepotrivirilor de pe marginile fiecărei foi de
hartă;
2. Recrearea topologiilor (au luat naştere alte poligoane prin
corecţiile de mai sus);
3. Ştergerea liniilor de hartă considerate redundante.
Entităţile corect reprezentate sunt definite de o serie de puncte
de control. Dacă numărul de puncte de control nu este
suficient – se obţin rezultate nesatisfăcătoare.

125
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.7.2 Schimbarea proiecţiei

Sistemele Informatice Geografice utilizează uneori date


provenind din surse diferite raportate la diferite proiecţii
cartografice, fiind necesară trecerea într-o singură proiecţie,
pentru a se putea efectua operaţii cu 2 sau mai multe strate.
Transformările se bazează pe o serie de relaţii matematice care
descriu diverse proiecţii cartografice existente sau definite de
utilizator. Mărimile afectate de aceste transformări sunt tocmai
coordonatele punctelor.

5.2.3. Modificarea coordonatelor

Această operaţie este necesară deoarece coordonatele


aparţinând punctelor unui strat trebuie să fie transformate
pentru a le face compatibile cu cele ale unor puncte din alte
strate.

Aceste transformări de coordonate presupun utilizarea unor


funcţii matematice care să relaţioneze diferitele coordonate
geografice între ele. O funcţie de conversie conţine parametri
bazaţi pe cunoaşterea coordonatelor unor puncte comune
sistemelor iniţial, respectiv final, în care se doreşte
transformarea.

1.8 Operaţii analitice

Operaţiile analitice exprimă determinarea de măsurători


precum lungimi, perimetre, arii. O măsurătoare reprezintă o
aproximare, deci se pot obţine valori diferite ale măsurătorii în
funcţie de modelul SIG (raster sau vector) şi de metoda de
măsurare utilizată.

126
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.8.1 Măsurători în modul raster

Lungimi
Pentru a măsura distanţa între 2 puncte A şi B, există mai
multe variante (fig. 5.1).

Figura 5.1. Operaţii analitice

a) Distanţa euclidiană – cea mai scurtă distanţă, se obţine


prin teorema lui Pitagora. Se mai numeşte distanţa “zbor-de-
cioară”. Pentru exemplul nostru AB = 5,7 unităţi

b) Distanţa Manhattan – se calculează numărând laturile


celulelor prin care se ajunge din A în B pe drumul cel mai
scurt. Pentru exemplul nostru AB = 8 unităţi

c) Metoda proximităţii – se creează zone concentrice,


echidistante, în jurul punctului de plecare. Se pot vizualiza
direct pe ecran distanţa cele mai scurte dintre oricare dintre
punctele de pe hartă şi punctul de referinţă. Pentru exemplul
nostru AB = 5,7 unităţi

127
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Perimetre
Pentru a calcula perimetrele, numărul pixelilor care formează
laturile unui poligon se înmulţeşte cu rezoluţia reţelei raster.
Astfel in exemplu din figură obţinem 26 de unităţi.

Arii
Pentru a calcula aria, se evaluează numărul de pixeli ocupaţi
de poligonul de interes, înmulţindu-se la aria unui pixel. Se
observă că rezoluţia influenţează calculul distanţelor,
perimetrelor, ariilor, ca şi precizia reprezentării. Acestea pot fi
afectate şi de originea şi orientarea reţelei raster.

1.8.2 Măsurători în modul vector

Distanţa se determină cu teorema lui Pitagora, distanţa


euclidienă (fig. 5.2).

Perimetrele se determină prin însumarea lungimilor laturilor


componente.

Ariile se calculează prin însumarea ariilor unor poligoane mai


simple în care se poate împărţi poligonul analizat, de exemplu,
prin metoda trapezelor, care sunt fiecare definit de o latură a
poligonului, de 2 perpendiculare coborâte din capetele laturii
pe o axă orizontală şi de axa orizontală.

Pentru calculul ariilor metoda cea mai frecvent folosită este


cea „a trapezelor”. Astfel, pornind de la laturile poligonului se
construieşte un set de trapeze, fiecare definit de o latură a
poligonului, de două perpendiculare coborâte din capetele
laturii pe o axă orizontală şi de axa orizontală. Calcularea ariei
fiecărui trapez se face după relaţia:

128
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Figura 5.2. Măsurători in model vector

În modelele vector lungimile, perimetrele şi ariile pot fi


stocate într-o bază de date, ca atribute. Avantajul e că acestea
se vor calcula o singură dată, valorile rezultate fiind salvate în
baza de date asociată, din care se vor citi ori de câte ori este
necesar.

1.9 Interogări

Interogarea bazei de date este o operaţie importantă în


majoritatea aplicaţiilor SIG pentru că duce la “recuperarea”
datelor, operaţie utilă în toate etapele elaborării unui proiect
SIG. Interogările se pot realiza atât asupra unor date care fac
parte din baza de date existentă, cât şi asupra unor date

129
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

rezultate în urma unor operaţii analitice. Există 2 tipuri de


interogări:
1. Aspaţiale /nonspaţiale– se referă la atributele entităţilor
analizate şi se numesc “interogări după atribut”. Se poate
efectua de programele de gestiune a bazei de date. Rezultatul
acestei interogări este o listă sau un tabel.

Figura 5.3. Determinarea ariei (metoda trapezelor)

2. Spaţiale – presupune analiza componentei spaţiale în cadrul


programului SIG. Rezultatul este dat de un raport (listă) sau
este reprezentat grafic pe hartă. Există 5 metode de
“recuperare” a datelor (Dangermond, 1983, [10, 14]):
 căutare în bază de date;
 utilizarea unei ferestre de selectare;
 utilizarea unei ferestre de generare de interogări;
 interogarea hărţilor cu foi multiple;
 recuperarea Booleană a atributelor entităţilor.

Cu ajutorul operatorilor logici (booleeni) se pot realiza


interogări complexe, care să satisfacă mai multe criterii (fig.
5.4). Astfel, se pot combina interogări spaţiale cu cele

130
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

aspaţiale, ca de exemplu: „unde se află spaţiile comerciale din


zona X ŞI care vând produse de panificaţie?”.

Figura 5.4. Operatorii logici (booleeni)

Interogările se referă, de regulă, la un singur strat analizat, dar


ele pot opera şi asupra mai multor straturi, în acest caz ele
devenind operaţii binare sau „n”-are.

Există unele particularităţi ale interogării, în funcţie de tipul de


format al datelor din cadrul SIG.

Astfel, în cazul modelelor vector uşurinţa cu care se pot


realiza interogările depinde de relaţiile dintre datele de tip
grafic şi cele de tip atribut. Avantajul modelelor vectoriale este
crearea legăturii între cele două tipuri de date imediat ce se
creează o topologie. Dacă fiecărei entităţi grafice îi este
atribuit un identificator unic, acesta poate fi utilizat pentru a
referenţia un tabel al unei baze de date conţinând toate
atributele asociate datelor grafice.

131
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

În cazul modelelor raster, interogările se referă la un anumit


pixel (care este conţinutul acestuia sau care este poziţia sa).

1.10 Funcţii de vecinătate

Funcţiile de vecinătate evaluează caracteristicile ariei din jurul


unei locaţii grafice specificate. De regulă, orice funcţie de
acest tip necesită precizarea a cel puţin trei parametri:
 una sau mai multe „ţinte” (locaţii de interes);
 caracteristică a vecinătăţii din jurul fiecărei „ţinte”;
 operaţie care se va efectua asupra elementelor din acea
vecinătate.

Aplicarea multor operaţii de vecinătate necesită folosirea unor


diviziuni regulate ale stratului geografic analizat. De aceea,
modelele raster par a fi mai convenabile în cazul acestor
operaţii. Aceasta face ca unele modele vector să fie
transformate în modele raster pentru analizele de vecinătate,
după încheierea cărora are loc revenirea la formatul vector
iniţial. Există însă programe SIG care folosesc algoritmi
specifici în cazul operaţiilor de vecinătate ale modelelor
vectoriale. Printre cele mai cunoscute funcţii de vecinătate se
pot enumera buffering-ul şi funcţia de căutare.

1.10.1 Buffering-ul
Presupune crearea de zone de interes la anumite distanţe în
jurul entităţilor (puncte, linii, poligoane). Pentru o serie de
entităţi se pot genera zone tampon cu lăţime constantă sau
variabilă, în funcţie de valorile unor anumite atribute asociate
entităţilor geografice. Zonele tampon sunt create ca poligoane,
deoarece ele reprezintă arii în jurul, în exteriorul sau în
interiorul unor entităţi. În figura 5.5 sunt prezentate exemple
de zone tampon create în jurul entităţilor SIG cunoscute.

132
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Figura 5.5. Zone tampon create în jurul entităţilor


(punct, linie, polygon)
Generarea de zone tampon se bazează pe măsurarea distanţei
de la entitatea respectivă şi, posibil, pe valoarea unor anumite
atribute ale entităţilor selectate. În funcţie de aceste atribute se
pot genera zone tampon la diferite distanţe. De exemplu, zona
de influenţă a unei autostrăzi este mai mare decât a unui drum
naţional a cărui zonă de influenţă este, la rândul ei, mai mare
decât în cazul unui drum judeţean sau comunal.

În sistemele raster zonele tampon rezultă din calculul


distanţelor cu metoda proximităţii (numărul de celule grafice
∗ mărimea celulei). Ca rezultat este produs un nou strat raster
în care fiecare celulă grafică are ca atribut distanţa calculată.
În modelele vector zonele tampon sunt create de regulă prin
folosirea unei singure comenzi sau opţiuni, dar aceasta
lansează un calcul geometric, ceea ce poate fi un proces
consumator de timp. În concluzie, buffering-ul se poate realiza
mult mai rapid în sistemele raster.
1.10.2 Funcţia de căutare

Această funcţie atribuie o valoare fiecărei entităţi „ţintă” pe


baza unor atribute ale celulelor grafice învecinate. Funcţiile de
133
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

căutare sunt, de regulă, predefinite în cadrul programelor SIG.


Suprafaţa de căutare este, în cele mai multe cazuri, de formă
circulară, dreptunghiulară sau pătrată, având dimensiuni
stabilite de utilizator. Alteori, această suprafaţă poate avea o
formă neregulată, generată de o funcţie specificată de
utilizator.

Funcţiile de căutare sunt de două tipuri:


1) care operează asupra atributelor de tip numeric (valori
continue): valoarea totală, media, maxima, minima,
precum şi măsuri ale variabilităţii (abaterea pătratică
medie, dispersia etc.);
2) care operează asupra atributelor de tip tematic. Aceste
funcţii sunt similare celor din prima categorie, având
însă semnificaţii diferite.

Există cazuri (în special în sistemele raster) în care se aplică


funcţii de căutare fiecărei celule grafice, prin aplicarea şi
deplasarea în stratul respectiv a unei ferestre cu o anumită
dimensiune. Fereastra se numeşte filtru şi ea permite
modificarea valorii atributului unei celule grafice pe baza
valorilor atributelor celulelor grafice învecinate. Pe scurt,
filtrul reprezintă un grup de celule grafice care au în centru
celula-ţintă. Noua valoare, atribuită celulei ţintă o dată cu
operaţia de filtrare, este calculată cu ajutorul funcţiilor de
căutare descrise anterior.

1.10.3 Reclasificarea

Filtrarea datelor deja clasificate va avea ca rezultat o


reclasificare a celulelor grafice. Reclasificarea poate fi de
două tipuri:

134
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1) asistată (supervizată); în acest caz utilizatorul deţine


controlul procesului de reclasificare, stabilind clasele
care să se folosească, reglementându-se astfel
modificările asupra unei anumite celule grafice (pixel);
2) neasistată (nesupervizată); în acest caz este utilizat un
algoritm care compară valoarea celulei grafice selectate
pentru modificare (ţintă) cu valorile tuturor celorlalte
celule grafice.

Reclasificarea poate fi utilizată pentru a izola entităţi având


aceleaşi valori ale unui anumit atribut. Spre exemplu,
atribuind tuturor celulelor grafice reprezentând spa’iilor
ocupate (paduri, mlaştini) valoarea 1 şi spaţiilor neocupate
valoarea 0, această reclasificare va produce o nouă imagine,
de tip boolean (cu valori ale atributelor egale numai cu 0 şi 1
figura 5.1)). În noua imagine se vor distinge clar ocupate si
neocupate.

Figura 5.6 Reclasificarea


Reclasificarea se poate aplica şi în cazul modelelor vectoriale.

135
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

CAPITOLUL VI. IMPLEMENTAREA


SISTEMELOR GEOINFORMAŢIONALE

În acest capitol se abordate aspecte ce se referă la modalităţile


de concepere, realizare şi implementare a sistemelor
geoinformaţionale. Se prezentată şi o perspectivă economică
privind implementarea SIG.

1.11 Noţiuni privind implementarea unui SIG


SIG face apel la tehnologii de ultimă oră, implicând resurse
hardware, software şi informaţionale foarte costisitoare. De
aceea, în funcţie de nivelul de înţelegere şi abilităţile celor
care îl utilizează, poate ridica probleme deosebite.

Necesitatea SIG este motivată de modul în care utilizatorii


percep noţiunea de SIG care a evoluat foarte mult, de la
„achiziţia, stocarea şi prelucrarea datelor geografice” la
„manipularea datelor cu referinţă spaţială în cadrul unui mediu
ce trebuie să ofere suport informaţional proceselor
decizionale”.

Datele geografice, prin varietatea şi caracteristicile lor, precum


şi prin metodele speciale prin care sunt culese, prelucrate sau
analizate, dau proiectelor SIG o complexitate deosebită, care
este accentuată în momentul în care SIG are o importanţă
strategică în organizaţia în care este implementat. Ele
individualizează SIG în rândul sistemelor informatice datorită
unicităţii pe care o conferă obiectelor şi a legăturilor unice
care se creează între acestea datorită componentelor spaţiale,
oferind astfel noi posibilităţi de analiză factorilor de decizie.

136
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Implementarea unui sistem informatic geografic constă în


punerea oamenilor în contact cu tehnologia şi crearea
condiţiilor necesare pentru utilizarea acesteia. Este un proces
complex a cărui reuşită depinde în primul rând de oameni, nu
de tehnologie. De aceea, implementarea unui GIS este o
decizie politică.

În principiu, implementarea şi exploatarea unui GIS (sistem


informatic geografic) se desfăşoară în cadrul următoarelor a
şase faze definite de Aronoff [3]:
1. Identificarea problemei;
2. Achiziţionarea datelor;
3. Proiectarea Bazei de Date a sistemului informatic;
4. Realizarea Bazei de Date spaţiale şi textuale;
5. Analiza datelor;
6. Prezentarea rezultatelor şi propunerea soluţiilor
optime.

1.11.1 Identificarea problemei

În aceasta etapă se identifică:


- natura rezultatelor care sunt căutate, caracteristicile
generale şi locale ale zonei care urmează a fi
analizată;
- natura datelor necesare şi tipurile de straturi
tematice care vor fi necesare pentru soluţionarea
problemei;
- etapele care trebuie parcurse pentru ca hărţile
finale şi rapoartele finale să conţină informaţiile
solicitate şi să fie utilizabile.

137
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.11.2 Achiziţionarea datelor

În aceasta etapă trebuie să se identifice şi să se localizeze:


- sursa de informaţii primare;
- sursa de informaţii secundare;
care servesc la construirea BD.

1.11.3 Proiectarea Bazei de Date a sistemului informatic

Proiectarea Bazei de Date (BD) constă in stabilirea detaliată a


structurii BD. Eventualele omiteri produse în această etapă
sunt de regulă dificil de remediat ulterior. Proiectarea BD se
dezvoltă în 4 etape:
- Identificarea caracteristicilor spaţiale,
atributelor şi straturilor tematice necesare
presupune:
 identificarea tuturor datelor spaţiale şi
atributelor;
 organizarea straturilor tematice;
 identificarea straturilor tematice;
 realizarea manuscriselor de hartă;
- Definirea parametrilor de stocare pentru fiecare
atribut presupune:
 determinarea atributelor necesare fiecărui
strat tematic (se stabilesc parametrii
specifici fiecărui atribut şi tipurile de
variabile care vor fi stocate.
- Asigurarea registraţiei coordonatelor:
 o bază de date este constituită dintr-un
număr de straturi care acoperă aceeaşi zonă
geografică. Dacă suprapunerea nu este
corectă, vor apărea probleme la prezentarea
138
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

grafică şi la prezentarea rapoartelor finale.


Eliminarea acestor probleme se face prin
registraţie coordonatelor.
- Proiectarea fişierelor de lucru presupune:
 construirea bazei de date prin achiziţia
datelor necesare.
 în cazul în elementele caracteristice nu sunt
în format digital, vor trebui introduse prin
digitizare sau scanare.

1.11.4 Realizarea Bazei de Date spaţiale şi textuale

Având în vederea natura şi structura BD în GIS realizarea


ei presupune:

- Realizarea Bazei de Date spaţiale:


 Achiziţia datelor spaţiale se poate realiza prin :
o digitizare;
o scanare;
o utilizarea datelor digitale existente;
o achiziţia datelor teren (prelucrarea
măsurătorilor).
 Prelucrarea datelor spaţiale:
o verificarea şi înlăturarea erorilor de
digitizare;
o realizarea topologiei;
o identificarea erorilor realizate după
construirea topologiei;
o corectarea erorilor de topologie.

139
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

- Realizarea Bazei de Date textuale se realizează


prin:

 stabilirea caracteristicilor atributelor (numele


câmpurilor, tipul datelor şi cantitatea de
memorie necesară pentru stocare);
 Completarea tabelelor de atribute ale claselor
de elemente caracteristice;
 Identificarea erorilor de introducere a datelor:

1.11.5 Analiza datelor

Analiza este cea mai distinctă calitate şi importantă posibilitate


oferită de GIS prin capacitatea sa de a prelucra date spaţiale pe
baza diferitelor modele. Obţinerea de diverse rapoarte, dări de
seamă reprezintă unul dintre marile avantajele ale utilizării
GIS şi principala raţiune de a fi a acestuia. În principiu, aceste
rapoarte se pot prezenta sub două forme principale: forma
grafică şi forma tabelară.

Structura şi modul de prezentare a fiecărui raport pot fi


stabilite fie interactiv, de către utilizator, fie în cadrul unor
proceduri elaborate anterior, în faza de personalizare a softului
GIS şi de realizare a aplicaţiilor.

Un GIS permite următoarele tipuri de analize asupra bazei de


date:
- analiza datelor spaţiale;
- analiza datelor textuale;
- analiza integrată a datelor spaţiale şi textuale.

140
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

1.11.6 Prezentarea rezultatelor şi propunerea soluţiilor


optime

Un sistem geoinformaţional dispune de un spectru larg de


modalităţi şi forme de reprezentare a rezultatelor. Rezultatele
pe care le furnizează un GIS pot fi:
 prezentarea datelor curente;
 prezentarea unei categorii selectate a datelor;
 prezentarea unei predicţii asupra stării datelor
la un moment dat.

După analiza datelor spaţiale şi textuale, rezultatele prelucrării


pot fi prezentate sub formă grafică sau textuală. Harta (formă
grafică de prezentare) conţine în general următoarele
componente:
 elemente spaţiale :
o elemente de tip arie (ex.: parcele, clădiri,
etc);
o elemente liniare (ex.: străzi, căi ferate,
râuri, etc);
o elemente punctuale (ex.: copaci, stâlpi,
fântâni, puncte de triangulaţie, etc.).
o elemente compuse.
 elemente cartografice:
o scara grafică;
o săgeata direcţiei N (nordul geografic).
o legende;
o titluri şi texte explicative.

1.12 Evaluarea economica a implementării unui GIS

141
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

Prin implementarea unui GIS se înţelege utilizarea unei dotări


materiale (echipamente de calcul, periferice şi software GIS)
şi a unor diverse surse de hărţi de către o organizaţie in
vederea dezvoltării unei aplicaţii bine definite. Evaluarea
eficienţei implementării GIS porneşte de la estimarea
costurilor şi beneficiilor legate de aceasta activitate.

Structura costurilor implementării unui GIS provine din


cheltuieli efectuate pentru:
- achiziţia de echipamente;
- achiziţia de programe;
- pregătirea personalului;
- implementarea, instalarea solutiei/software-ului;
- introducerea datelor;
- întreţinere anuala (programe, echipamente,
instruire personal).

În acest context principalele cheltuieli provin din:


- achiziţia;
- conversia;
- actualizarea;
- întreţinerii datelor.
Principalele costuri avute în vedere la implementarea unui SIG
sunt următoarele: costul dotării şi cel al introducerii datelor. Pe
plan mondial, se estimează că 70% - 80% din costul total al
implementării îl reprezintă introducerea şi întreţinerea datelor.

În condiţiile specifice ţării noastre – mâna de lucru mai ieftină


– costul introducerii datelor poate fi estimate în jur de 35%.
Tendinţele de creştere a costurilor de introducere şi întreţinere
a datelor o dată cu scăderea preţului echipamentelor se vor
manifesta şi la noi în ţară o dată cu dezvoltarea domeniului.

142
Sisteme Geoinformaţionale – Curs

BIBILIOGRAFIE:

1. Grama V., V. Dilan, L. Nistor , A. Iacovlev, Tehnologii GIS


cu Arc GIS, 2006, UTM, .
2. Bădut Mircea, Sisteme Geo-Informatice (GIS) pentru
administratie şi interne, Editura CONPHYS, Romania, 2006;
3. Dulgheru V., ş.a. Sisteme Informatice Geografice.
Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 2004;
4. Popovici N., Gabriela Biali, Sisteme Geoinformationale,
ed. Gh. Asachi, Iashi, 2000
5. Săvulescu C. Fundamente GIS. Bucureşti 2000;
6. Şisteme Informatice de evidenţă cadastrală. Bucureşti,
2004, UTCB,
7. Haidu Ionel, SIG Analiza Spaţială, Bucureşti 1998.
8. Burrough Peter, McDonnnell, Principles of Geographical
Information System, OXFORD University, 2000
9. Lzn Manole... Mapping our Word. 2002 ESRI
10. Libăria_ESRI/ESRI_Library. Documentatia on
„Server”(Y), UTM, Laborator 104, Chisnau, 2006;
11. ArcGIS 9 Using ArcGIS Desktop (2006) ERSI .
12. Bofu Constantin, Grama Vasile, Tehnologii GIS, Aplicaţii
cu Autodesck Map. 2005, edit UTM. Bib FCGC 150 ex.
13. Longley Paul, Goodchild Machael, Maguire David, Rhind
David, Geographic Information System, WILEY, 2005.
14. ArcGIS 9, ESRI, www.esri.com.
15. Vlasenco A., Cartografie matematică, aplicaţii, 2006,
editura UTM,
16. Munteanu C., Cartografie Matematică, ed. Matrix, 2005.
17. Munteanu C., Geodezie. Matrix, Bucureşti, 2002