Sunteți pe pagina 1din 12

Libertatea morală.

Performanţele conştiinţei morale nu sunt performanţe dacă omul nu


este liber. Libertatea ţine de nivelul funadamental a ceea ce ne defineşte ca
fiinţe personale. Libertatea presupune responsabilitate. A spune că omul are
drepturi, echivalează cu a spune că are responsabilităţi, căci fără
responsabilităţi omul ar fi doar un monument al naturii. Libertatea este
înţeleasă variat. Trebuie să definim libertatea ca actele umane libere prin
care determinăm de ce şi cine este omul liber.
Dacă înţelegem viaţa creştină ca demers al omului spre desăvârşire,
în funcţie de modalitatea în care ni s-a modelat firea pentru a fi aptă, de
aceasta, trebuie să determinăm natura firii sale şi să definim libetatea
moralei în funcţie de finalitatea existenţei sale, în funcţie de Dumnezeu, în
funcţie de semeni, de propria biologie. Putem înţelege libertatea umană
pornind de la înţelegerea capacităţii omului de a acţiona în mod liber.
Voinţa este o funcţie a spiritului uman. În sens larg, voinţa este
facultatea spiritului uman prin care omul săvârşeşte acte voluntare. Se referă
nu numai la faptele conştiente, ci la tot ce ţine de motricitatea omului.
Motricitatea omului (tot ceea ce ţine de modalităţile omului de mişcarea, de
manifestarea, de afirmarea faptului că e fiinţă vie): deprinderi, automatisme,
instincte. În sens restrâns voinţa reprezintă funcţia psihică prin care în mod
liber şi conştient pe baza unei deliberări alegem o soluţie din mai multe
variante, ea vizând un scop.
Actul voluntar cuprinde trei momente:
- Deliberarea cu privre la motivele faptei
- Deciza de a săvârşi sau nu fapta
- Executarea hotărârii
Voinţa şi faptele voluntare stau în strânsă legătură cu celelalte
funcţii ale spiritului uman, mijloace de manifestare ale psihicului uman. Nu
putem substitui puterea de judecată voinţei. Aceasta ţine de motricitatea
omului. Dacă actul voluntar ar duce la un anumit scop fără să propună
evaluarea cauzelor şi finalităţilor ar rămâne o funcţie instinctivă şi nu s-ar
ridica la nivelul de act voluntar.
Actul voluntar nu se confundă cu simpla răspundere la stimuli.
Presupune motricitatea reflexivă ca formă de reacţie ce se realizează ca
răspuns la o stimulare şi care va solicita un număr restrâns al grupelor
musculare, din punct de vedere al sistemului nervos central, este reacţia
controlată la nivelul măduvei spinării sau a nucleilor motorii din trunchiul
cerebral, programată genetic.
Motricitatea intenţională pune în joc activitatea cortexului, ea
îmbogăţindu-se odată cu maturizarea funcţiei creierului.
În evoluţia motricităţii întâlnim trei etape, avem 3 etape (modul de
manifestare al fiinţelor):
- Vertebrate inferioare. Dincolo de reacţiile reflexe
reacţionează şi la reflexe de tip emoţional, adaptându-se
comportamentului de tip sensibil (de alimentare, de
reproducere, faţă de prădători).
- Mamifere subumane. Specializarea căilor senzoriale şi a
ariilor corticale – elaborarea mediului său, formă
elaborată de a acţiona datorită creierului evoluat, avem
trei parametri ai mişcării.
- Omul. Poate elabora concepte cu privire la mediu, iar
activităţile sale sunt în conformitate cu acestea deşi o
parte a motricităţii observabile este aceeaşi ca şi la
mamifere, la om sistemele de activităţi nu sunt legate
unele de altele. În timpul dezvoltării şi la maturitate ele
interferează şi cooperează şi datorită cooperării se
structurează motricitatea intenţională specifică omului. La
om nu contează ordinea de apariţie a acestor activităţi, ele
interferând în funcţie de intenţionalitate.

18-3-2009

Libertatea la stoici şi din punct de vedere creştin.

Antichitatea greco-romană şi ebraică au vorbit despre libertate.


Tradiţia iudaică nu a dezvoltat o ideologie despre libertate. Au făcut-o grecii
în timpul şi în interiorul erei creştine.
În literatura greacă, libertatea este calitatea cetăţeanului de a se
exprima în „agora”. Acest privilegiu nu-l avea sclavul sau străinul. Era un
drept civic. Cetăţeanul nu poate spune decât adevărul cu privire la ce
gândeşte, fiind liber să exprime enunţuri ale gândirii serioase.
EPICTET întoarce concepţia de libertate dinspre cetăţean înspre
omul obişnuit. Interiorizează concepţia şi-l detaşeză de semnificaţia lui
politică. Libertatea înseamnă că este liber cel care trăieşte cum vrea el, pe
care nu poate nimeni să-l oblige sau să-l constrângă. Este liber cel ale cărui
acte de voinţă sunt fără obstacol, ale cărui dorinţe se împlinesc, ale cărui
aversiuni nu întâlnesc obiectul detestat.
1. Libertatea nu este o stare primită la naştere. Oricare ar fi statutul
social, orice om e chemat să fie liber.
2. Omul devine liber luptând împotriva oricăror forme de sclavie,
până şi împotriva opiniei celuilalt, setei de onoruri. Sclavia cea mai de
temut, este tirania patimilor.
3. Această luptă de eliberare trece printr-o autonomie a puterii de
judecată, adică omul liber este cel ce a ajuns să fie stăpânul opiniilor
sale cu privire la cei din jur.
4. Numai voinţa divină depăşeşte pe cea umană. Înainte de a săvârşi
o faptă omul să întrebe „ce vrea Dumnezeu să fac sau să nu fac?”.
Pentru a fi fericiţi trebuie să potrivim voinţa noastră la a lui
Dumnezeu, să voim ce voieşte Dumnezeu.
Concepţia lui Epictet este optimistă, dar el nu a putut explica ce fel
de libertate are omul câtă vreme e supus destinului implacabil. Destinul ţinea
oamenii prizonieri în implacabilitatea lui.
Creştinismul aduce noutate. Prin moartea şi învierea Sa, Hristos a
creat o nouă ontologie, El Însuşi eliberând pe oameni de povara destinului.
Biserica este spaţiul în care intrând prin lucrarea Duhului Sf. omul recapătă
libertate primordială (cea care favoriza împlinirea naturii).
În calitate de persoane avem şansa participării la comuniunea fără
limite cu Dumnezeu personal.
Astăzi nu mai realizăm ce a însemnat pentru lumea antică mesajul
evangheliei. Părinţii Bisericii au vorbit despre libertatea omului împotriva
fatalismului antic. Au legat-o de relaţia Dumnezeu-om. După cum ei au
apărat libertatea lui Dumnezeu în Providenţa Sa ce conduce lumea, tot aşa
Sf. Părinţi au insistat asupra respectului omului în răspunsul pe care îl dă
chemării Lui.
Sf. Părinţi au adus Bisericii argumente ce vor atârna greu în
dezbaterile teologice ulterioare.
Sf. Vasile cel Mare: „Dacă omul nu ar fi liber nu ar avea nici un
merit dacă va săvârşi binele fără a-l voi”.
Sf. Grigore de Nyssa: „Libertatea este asemănarea cu cel care este
fără stăpân şi suveran”. Folosind termenul de asemănare, arată că libertatea
defineşte un anumit statut al omului care se găseşte într-un proces dinamic şi
nu orice fel de mişcare, ci cea în direcţia Celui care prin tine este stăpân şi
suveran.
…=asemenea, ca respectare a tuturor notelor caracteristice.
…=totalitatea notelor caracteristice
…=asemănare, ca proces dinamic (o anumiă devenire ontologică a omului);
funcţionalitatea lui este exprimată prin … un final ce dă sens dinamic
substantivelor, iar verbelor o perspectivă nelimitată în viitor sau trecut.
Omul îşi recapătă acest statut ontologic la Botez, în care procesul de
asemănare cu Dumnezeu devine din nou posibil. Intrarea în noua ontologie
înseamnă restaurarea libertăţii ca mod de a fi în asemănarea cu Dumnezeu.
Suntem restabiliţi la nivel existenţial, de unde calităţile noastre sufleteşti,
trupeşti redevin adecvate procesului de manifestare în noi a celui Suveran –
Dumnezeu.
Ca stare ontologică libertatea se împlineşte continuu conform
nivelului prezenţei în noi a suveranităţii lui Dumnezeu. Punctul de vedere al
Bisericii este paradoxal.
Pe de o parte omul este liber, pe de alta el este fiinţă creată,
libertatea lui e limitată. Este chiar o fiinţă afectată de consecinţele căderii în
păcat. Adevărata libertate este dată omului ca depinzând de alte libertăţi
personale, de semeni şi de Dumnezeu. Când spunem că omul are libertate
limitată ne referim la semeni şi Dumnezeu. Omul este supus legilor cosmice.
Din punct de vedere ontologic, omul nu are libertate absolută, ci una
relativă, limitată conform naturii sale. Omul deţine libertate de alegere între
bine şi rău, între bine şi mai bine, între căile de înfăptuire a binelui. Este
libertatea fiinţei create, nu a fiinţei absolute, pe care o are doar Dumnezeu
dincolo de orice dependenţă, necesitate sau limitare.
Omul are o libertate morală care este hotărâtoare pentru participrea
la libertate absolută a lui Dumnezeu. Aceasta este posibilitatea prin
restrângerea libertăţii divine printr-o serie de acte chenotice, el îi dă harul,
pentru a îndeplini poruncile (să devină adecvat participării la libertatea lui
Dumnezeu) şi să intre în comuniune cu El. În această comuniune cu
Dumnezeu omul se lasă cuprins în actul de iubire, în libertate absolută în
care omul nu mai e limitat nici de frica de moarte.
Omul capătă libertate absolută prin participare. Libertatea
corespunde fie celor mai profunde aspiraţii ale firii umane autentice, nu
ambiţiilor sau necesităţilor imediate. Harul ne eliberează de consecinţele
căderii, dar ne pune într-un proces de eliberare faţă de ceea ce acceptăm să
ne împiedice în procesul asemănării. Harul ne ajută să ne eliberăm continu
de categoriile naturii create şi căzute.
Libertatea este în sensul cel mai larg lipsă de constrângere,
necesitate, dependenţă. Epictet recomanda: „dacă vrei să fii liber aplică
libertatea le ceea ce depinde de tine (opiniile, diverse impulsuri şi dorinţe).”
Atrăgea atenţia asupra faptului că dacă extinzi libertatea asupra a ceea ce nu
depinde de tine, rişti nefericirea.
Raportând-o la lipsa de constrângere, la realitatea lucrurilor avem
libertate fizică şi morală.
Libertatea fizică. Se opune oricărei constângeri fizice. Se opune şi
oricărei constângeri biofizice. Acest concept de libertate poate fi extins
asupra multor realităţi. Trimite la ideea de spontanietate. Raportat la om,
este liber omul care nu e ţinut prizonier. Este liber omul care nu acţionează
sub efectul unei forţe fizice, ci sub imboldul propriei dorinţe de manifestare.
Este liber omul care se îngrijeşte de propria boifizică şi propria biochimie.
Este liber omul care nu este stăpânit de propria biofizică sau biochimie.

1-4-2009

Libertatea morală. Libertate este cea în virtutea căreia omul


acţionează fără constrângeri morale. Libertatea poate fi constrânsă din punct
de vedere moral atâta timp cât omul este prizonierul unui sistem de valori.
Dacă acceptăm că omul tinde spre Dumnezu, el îşi afirmă libertatea
morală negând tot ceea ce ar putea împiedica propria personalitate.
Libertatea morală este absenţa oricărei determinări care ar împiedica
mişcările firii umane spre împlinirea scopului lor.
Dacă un om nu se poate abţine de la hrană, omul poate face acest
lucru, fiindcă lipsa de determinare interioară morală îi dă posibilitatea de
exercitare a propriului arbitru.

Liberul arbitru.

În etica contemporană termenul este din ce în ce mai des este


înlocuit cu libertate psihologică, libertate personală.
Reprezintă capacitatea voinţei de a se autodetrermina în acţiunea ei
fără vreo constângere internă sau externă. Presupune libertatea fizică şi pe
cea morală.
În sensul clasic este gândit ca o proprietate exclusivă a naturii
umane, este expresia specifităţii umane. Nu se va pierde atâta timp cât nu va
cădea din calitatea lui de om. Există maladii în care libertatea omului e
limitată, dar nici în aceste cazuri omul nu va fi privat de liberul arbitru.
În perioada modernă, liberul arbitru este confundat cu spontanietatea
(capacitaea omului de a acţiona arbitrar, absolut şi necondiţionat). Împotriva
acestui punct de vedere Voltaire spunea: „Liberul arbitru este înţeles ca
indeterminare, nonsens, presupune un efect dat fără a se cunoaşte cauza lui”.
Liberul arbitru a fost înţeles ca „apetitus rationalis”, adică dorinţa ce
are putere în puterea de judectă a omului, astfel că liberul arbitru nu poate fi
identic cu autodeterminarea fără principii, ci trebuie să fie o dispziţie
spontană ce se exercită conform persoanei.
Trăsătura fundamentală a persoanei umane este orientarea spre
persoane. Numai în această orientare ne putem afirma calitatea de fiinţă
liberă. Liberul arbitru nu este doar o funcţie a capacităţii de judecată, ci o
funcţie a unei fiinţe raţionale spre alte fiinţe raţionale.
Liberul arbitru reprezintă o dorinţă spre bine sub toate aspectele.
Pentru noi acest bine este fericirea. De aceea omul nu poate acţiona liber cât
timp din activitatea libertăţii sale şi din finalitatea acesteia sunt excluse
binele şi fericirea.
După cum puterea de judecată aderă la primele principii, voinţa
tinde spre fericire. De aceea liberul arbitru este înrădăcinat în judecată prin
care cunoaştem lumea, adăvărul care ne face liberi.
Cunoaşterea adevărului moral este cunoaşterea sau intrarea în
comuniune cu Adevărul Viu, Hristos. Cunoaşterea binelui îl face pe om să
nu se înşele cu privire la valoarea unui anumit bine. Cunoaşterea binelui
permite să apreciem valoarea reală a fiecărui termen concret care îi
modelează omului comportamentul.
Omul alege bine când face acest lucru cu o profundă predispoziţie
spre bine, când ia în calcul acea conaturalitate cu binele încă din momentul
creaţiei.
Pentru a exista libertate de voinţă, principiul de acţiune al omului
este să cunoască finalitatea actelor sale. Nu este suficientă fără cunoaşterea
precisă a cauzelor şi finalităţilor.
Atunci când este pus în faţa unor decizii omul nu va compara doar
soluţiile, din acel moment, ci evaluează fiecare decizie cu ideea de bine
înfăptuită prin actul de voinţă. A dispune de liberul arbitru înseamnă că omul
posedă puterea de judecată în mod liber, cu privire la decizia de a acţiona
sau nu. Liberul arbitru nu este o capacitate umană, ci este puterea de a alege.
Nu este o putere la egală distanţă între bine şi rău, ci este puterea articulată
fundamental spre bine, puterea din conştiinţa comuniunii cu Hristos.
Omul nu este liber înainte să acţioneze. Libertatea este capacitatea
ce se afirmă în timpul şi după săvârşirea faptei, pentru că libertatea este o
stare dată, dar şi dobândită. Libertatea este capacitatea firii care ne e dată de
la naştere într-un fel, iar în alt fel se cucereşte, se construieşte. Liberul
arbitru nu este o libertate indiferentă de principii. Nu ne putem considera
echidistanţi faţă de bine şi rău. Putem fi echidistanţi faţă de realităţile din jur
prin raportare la binele real.
Pornind de la această determinare avem atitudini asupra cărora
acţionează liberul arbitru (actul prin care voinţa practică domină judecata
practică).
Petru Lombardius: Liberul arbitru este facultatea voinţei prin care
omul alege binele cu ajutorul harului şi răul fără har.
Toma dʼAquino: Liberul arbitru purcede din minte şi voinţă care se
unesc pentru a face actul de voinţă.
Guinaume Ocham: Liberul arbitru este funcţia care precede mintea
şi voinţa şi care nu e consecinţa acestora. El susţine că liberul arbitru
precedând celelalte funcţii ale spiritului, le face să acţioneze. Spune că
Dumnezeu a conceput legile morale ca obligatorii pentru om. Întreaga
morală se manifestă între necesitaea îndeplinirii poruncilor morale şi
libertatea individuală a omului.
În acest context avem concepţia că liberul arbitru reprezintă
libertatea de indiferenţă, de determinare. Liberul arbitru este indiferenţa
voinţei faţă de cele contrarii când înclinaţiile naturale ale omului spre bine
nu mai există. Astfel omul ar deveni o fiinţă prizonieră propriei libertăţi de
alegere.
Acest punct nou de vedere va distruge sistemul virtuţilor. Virtutea
nu se îndeplineşte prin acte socotite la un anumit moment, ci prin acte
continue de eliberare de propriile atavisme. Virtutea pesupune modele de
urmat, iar urmarea presupune lipsa de determinare faţă de anumite
determinări.
Motivat de poruncile lui Dumnezeu alegem să ne supunem voinţa la
voinţa lui Dummnezeu.
În Occident s-a impus morala obligaţiei articulare între lege,
obligaţie, conştiinţă şi păcat.
Legea este sursa moralităţii, ea obligă, iar libertatea omului tinde
spre autonomie. Libertatea trebuie respectată, dar intervine conflictul între
lege şi libertate. Arbitrul între lege şi libertate este conştiinţa.
8-4-2009

Libertatea morală.

Libertatea morală este semn că omul în calitate de chip al lui


Dumnezeu este fiinţă privilegiată. Libertatea morală este proprietate pur
omenească ce-i dă persoanei puterea să-şi asume responsabilitatea faptelor
sale, a întregii sale existenţe. Libertatea morală îşi are certitudinea acolo
unde omul îşi are originea, adică în faptul creării omului după chipul lui
Dumnezeu. Astfel omul are inţiativă şi stăpînire peste faptele sale la nivelul
firii.
Libertatea se împlineşte în fericirea promisă, fiind condiţia
responsabilităţii, împlinindu-se în iconomie. Căzut în păcat omul îşi va
regăsi normalitatea primind harul, ceea ce îi dă garanţia libertăţii şi a
mântuirii. O libertate ce nu are asemenea perspectivă nu este libertatea
adevărată. Dacă modul de a fi este orientat prin ceea ce se înţelege prin
fericire, modul de comportare se orientează spre această finalitate.
Libertatea este specific umană, nu este un apanaj divin conferit
omului, omul nu e libertate, ci e liber. Libertatea vine din demnitatea fiinţei
omului, ca efect al reflectării în om a slavei lui Dumnezeu, slavă care
străluceşte în tot omul şi care face din el chip al lui Dumnezeu. Omul se
manifestă la nivelul demnităţii sale care-i permite să se dezvolte şi să tindă
spre fericire.
Libertatea umană este funcţie a naturii persoanei omului, nu este
suverană şi nu-şi dă propriul început. Începutul îl dă Dumnezeu în faptul
creaţiei (Fc 2,17), libertatea umană nu este nelimitată, se sprijină pe
poruncile lui Dumnezeu (expresia fiinţei divine este receptată ca bine
absolut). Cum aspiraţia pentru împlinirea binelui este inima libertăţii,
împlinirea poruncilor nu este act de constrângere a libertăţii, ci răspunsul cel
mai adecvat dat celei mai profunde aspiraţii a fiinţei umane.
Libertatea nu se regăseşte în autonomia faţă de porunci sau în
indiferenţa faţă de legea morală, ci în împlinirea ei, singura cale de acces la
binele moral, ce corespunde adevărului persoanei umane.
Omul ajunge la acestă liberatate eliberându-se de orice formă de
servitute faţă de patimi. Libertatea cere să fie educată pentru a atinge deplina
statură umană. Ea presupune efort. Libertatea se afirmă într-o luptă
permanentă contra tot ceea ce îi opune o piedică. Ea este o luptă continuă
împotriva piedicilor biofizice, interioare, cele care ţin de o fizică exterioară.
Libertatea este exerciţiu continu al libertăţii de sine ce presupune
asceză, luptă contra răului, virtuţile, rugăciunea şi comuniunea euharistică.
Există cazuri patologice ce aduc ştirbire manifestărilor libere ale
omului, datorate influenţelor celor care iau hotărâri în locul lor, unor maladii
psihice, supunerii faţă de unele patimi, ajungând la libertatea pierderii liberei
determinări. Astfel bolnavul nu-şi mai poate obiectiva răul. Comunitatea
euharistică completează această lipsă.
În cazul unor neuropatii, responsabilă este societatea, dar nu putem
spune că persoana este distrusă, ci îi este redusă capacitatea de funcţionare.

Caracteristici ale libertăţii creştine.

Creştinismul aduce noutatea sa, aducând lămuriri în unele ideologii


filozofice.
În Vechiul Testament se vorbeşte de responsabilitatea ce presupune
libertatea omului. Nu s-a insistat asupra conceptului de libertate, omul fiind
înţeles ca supus al lui Dumnezeu, singurul care-l poate elibera pe om din
robie.
Nici în Evanghelie nu se insistă prea mult asupra conceptului de
libertate. „Veţi cunoaşte adevărul şi el vă va face liberi”, adevărul nefiind
conceptual, ci personal, fiind chiar Fiul.
Problema libertăţii este mai elaborată în epistolele Sf. Pavel
(confruntarea mesajului creştin cu lumea greco-romană, adică creştinul are
un comportament faţă de orice formă de…). Libertatea este înţeleasă ca un
bun mântuitor oferit de Dumnezeu în dar şi în mod gratuit, eliberându-l pe
om de toate relele, chiar şi de robia morţii (dimensiunea eshatologică).
Putem distinge 5 (cinci) caracteristici principale:
1. Libertatea creştină este o eliberare. Lucrarea
liberatoare a lui Dumnezeu este subliniată în Vechiul Testament.
Eliberarea din robia egiptenă este punctul de plecare. Mântuitorul
Hristos se înscrie pe linia acestei lucrări de eliberare. Omul botezat
face obiectul acestei liberări, dar aceasta nu se referă decât la
eliberarea de păcat (Rom 6,18-22). Această eliberare ne pune în
libertate, prin darurile noastre ajungând la sfinţire.
După convertire, Sf. Pavel vede în Tora o constrângere ce nu-i aducea
omului mântuirea. Supunerea faţă de autoritatea Legii o va schimba
cu supunerea faţă de autoritatea Duhului.
2. Libertatea creştină se oferă tuturor. Ne oferă o nouă
cetăţenie, ne oferă o dublă filiaţie, adică condiţia socială nu are nimic
de a face cu libertatea regăsită de om în Biserică. Aici opoziţiile
sociale sunt depăşite. Sclavul are aceleaşi drepturi cu omul liber.
3. Libertatea creştină este un har. Libertatea trebuia să
caracterizeze situaţia omului înainte de păcat. Cum toţi oamenii au
păcătuit în Adam, Dumnezeu oferă libertatea tuturor din bunăvoinţă.
De aici răscumpărarea în Hristos se dă fiecărui botezat, în Duhul ce
oferă libertatea. Fiecare creştin va deţine Duhul sau puterea activă a
lui Dumnezeu care produce o renaştere a omului întreg. Duhul
reprezintă puterea spre bine. E un efort de durată ce-l va conduce pe
om în împărăţia lui Dumnezeu.
4. Libertate înseamnă supunere totală faţă de
Dumnezeu. Cel investit cu puterea Duhului Sfânt îşi va schimba
comportamentul. Libertatea primită nu mai este o proprietate, ci şi o
condiţie a slujirii. Cel botezat este schimbat prin jertfa lui Hristos
pentru a se pune la dispoziţia lui Hristos. Libertatea creştinului nu este
o libertate în sine, o independenţă solitară, ci o libertate orientată spre
ceva şi spre cineva. Dumnezeu este izvorul oricărei libertăţi, iar cine
se pierde în Dumnezeu câştigă adevărata libertate. Libertatea ca
supunere faţă de Dumnezeu este libertatea ce-şi găseşte autenticitatea.
5. Libertatea creştină există în vederea slujirii
aproapelui. Ea este cel de al doilea pol al iubirii creştine
(slujirea). Încredinţându-şi total voinţa lui Dumnezeu, cel botezat se
va angaja în iubirea aproapelui ca în iubirea lui Dumnezeu.
Această libertate îşi găseşte statutul deplin într-o legătură cu confraţii
în Biserică manifestându-se în slujirea acestora. Slujirea se referă la
întregul comportament faţă de aproapele. Libertatea creştină va ocupa
un loc cu totul special, se va manifesta între libertatea lui Dumnezeu
şi cea a aproapelui, libertăţi care nu se confundă una cu cealaltă.
Voinţa divină este normă în care ne afirmăm libertăţile noastre.
Procură cele necesre creşterii libertăţii noastre la nivelul în care
simţim iubirea lui Dumnezeu şi includerea libertăţii noastre în
libertatea lui Dumnezeu.