CURS 1 ET- ROC

ATITUDINEA TERAPEUTICĂ ASUPRA DINŢILOR RESTANŢI

ÎN CADRUL ETAPELOR PRE- ŞI PROPROTETICE

I. CONSIDERAŢII GERONTOLOGICE
Studiile demografice şi epidemiologice actuale arată că, deşi la nivel mondial
incidenţa edentaţiei totale în rândul populaţiei vârstnice este în continuă scădere,
numărul purtătorilor de proteze total amovibile se menţine relativ constant. Acest
fapt se datorează, pe de o parte, creşterii duratei medii de viaţă a populaţiei în
general, şi pe de altă parte, îmbunătăţirii standardului de viaţă al populaţiei vârstnice
ca urmare a:
-îmbunătăţirii serviciilor de îngrijiri medicale şi stomatologice
(instituţionalizate şi domiciliare);
- îmbunătăţirii serviciilor de asistenţă şi de integrare socială a vârstnicului;
- asigurarării unor servicii de consiliere psihologică, individuală şi de grup.
În consecinţă, viitorii pacienţi edentaţi total nu-şi vor mai pierde dentiţia
datorită neglijenţei sau a lipsei de educaţie sanitară, ci mai degrabă datorită faptului
că tratamentele lor protetice, fixe sau parţial amovibile, au depăşit perioada de timp
pentru care au fost realizate, nu mai sunt congruiente pe câmpul protetic şi nu mai
pot reface în condiţii optime funcţionalitatea sistemului stomatognat. Această
categorie de pacienţi va deveni edentată total la vârste foarte înaintate.
Experienţa clinică a demonstrat că cea mai dificilă provocare, atât pentru
medicul stomatolog, cât şi pentru pacientul său , o constituie trecerea de la stadiul de
dentat, la cel de edentat total. În cadrul acestei evoluţii a integrităţii arcadelor dento-
alveolare, edentaţia subtotală reprezintă ultimul stadiu al edentaţiei parţiale, sau, aşa
cum o denumesc unii autori, “preludiul edentaţiei totale”.
De regulă, ultimii dinţi restanţi prezintă numeroase modificări coronare (de
culoare, volum, integritate, etc.), radiculare şi parodontale, au o distribuţie
nefavorabilă pe arcadă pentru o protezare echilibrată şi în consecinţă, se indică
extracţia lor.
Pentru pacient, pierderea acestor ultimi dinţi constituie o experienţă stresantă
care antrenează, grave disfuncţionalităţi la nivelul sistemului stomatognat
(masticatorii, fizionomice, fonetice, de deglutiţie). În plus, această stare patologică
produce şi un declin al calităţii vieţii, în special, în situaţia în care, este necesară o
perioadă mai lungă de vindecare până la instituirea tratamentului protetic.
Deoarece, la vârsta a III-a, pacienţii se confruntă nu numai cu aceste probleme
de sănătate oro-dentară, ci şi cu probleme de sănătate generală, cu existenţa unor
tulburări psihice şi/sau emoţionale, ei opun adeseori o rezistenţă la ideia purtării unei
proteze total amovibile. De aceea este foarte importantă consilierea acestor pacienţi,
conştientizarea lor asupra consecinţelor care decurg din neprotezarea imediată a
1
edentaţiei totale, importanţa, necesitatea, precum şi limitele tratamentului protetic
amovibil. Discuţia trebuie condusă de către medic de aşa manieră, astfel încât, să nu
se dramatizeze schimbările produse, ci dimpotrivă, pacientul să fie ajutat să
depăşească şocul produs de pierderea tuturor dinţilor, recomandându-i-se, cu
discernământ o procedură de tranziţie “pas cu pas”.

II. ATITUDINEA TERAPEUTICĂ ASUPRA DINŢILOR RESTANŢI PREZENŢI

PE UN SINGUR MAXILAR
Datorită inexistenţei unei legislaţii corespunzătoare cu privirea la necesitatea
tratamentelor stomatologice, extracţia dentară rămâne cea mai frecventă manoperă
terapeutică efectuată în cabinetele stomatologice. Iată motivul pentru care, în
momentul prezentării al stomatolog, fiecare pacient este surprins într-un stadiu
diferit de edentaţie. Îngrijorător este faptul că a scăzut vârsta la care pacienţii se
prezintă cu o edentaţie subtotală sau totală.
Fie că pierderea dinţilor s-a produs prin boala carioasă şi complicaţiile
acesteia, fie datorită bolii parodontale, ori ca urmare a senescenţei generale a
organismului, în fiecare caz în parte, medicul protetician este cel care va trebui să
rezolve, într-o manieră optimă şi strict individualizată, tratamentul protetic.
O situaţie particulară deosebită o reprezintă pacienţii cu parodontopatie
marginală cronică, care vin la medic într-o fază avansată a bolii. În aceste cazuri,
chiar dacă numărul dinţilor prezenţi este relativ mare, valoarea lor funcţională este
redusă datorită distrucţiei osoase alveolare. Această categorie de pacienţi va necesita
cu siguranţă un tratament interdisciplinar (colaborare între medicul protetician,
parodontolog şi, uneori, şi implantolog).
O altă categorie specială o reprezintă bolnavii surprinşi la interferenţa
dintre edentaţia subtotală şi edentaţia totală.
În acest context, atitudinea terapeutică faţă de unităţile odonto-
parodontale restante pe arcadă va fi diferită de la caz la caz:
II.1. Atitudinea terapeutică faţă de resturile radiculare va fi următoarea:
1. În cazul în care pe arcadă mai persistă resturi radiculare netratabile, se va
recurge la extracţia acestora. Excepţie de la această regulă fac bolnavii cu o stare
generală bună, dar cu câmpuri protetice deficitare, unde se urmăreşte menţinerea lor
pentru ameliorarea şi stabilizarea temporară a protezei mandibulare, urmând ca
extracţia să fie practicată după terminarea perioadei de acomodare.
2.Atunci când resturile radiculare persistente sunt recuperabile, cu posibilităţi
de tratament endodontic, acestea se pot menţine, în vederea păstrării unei arcade
alveolare de înălţime optimă, ce va stimulată funcţional (se reduce mult atrofia
crestelor alveolare).
a. La maxilarul superior, rădăcinile se menţin în măsura în care prezenţa lor
oferă condiţii mai bune de stabilitate a piesei protetice. Adeseori, particularităţile
morfo-funcţionale favorabile ale câmpului protetic maxilar, pot conduce la decizia
de extracţie al ultimelor 1-3 rădăcini, deoarece o bună adeziune şi succiune, oferite
2
de întinderea şi relieful câmpului protetic maxilar edentat total, pot să contribuie
într-o mai mare măsură, la stabilitatea protezelor, decât unele sisteme de ancorare.
Indicaţia de conservare a resturilor radiculare este oportună şi în cazul unor
câmpuri protetice ce prezintă o tendinţă accentuată de atrofie şi rezorbţie a crestelor
alveolare, contribuind la creşterea stabilităţii protezelor.
b. Foarte importantă este menţinerea acestor resturi la mandibulă, mai ales
dacă acestea sunt prezente în zona anterioară a arcadei.
Se poate practica unul dintre următoarele procedee:
 acoperirea restului radicular cu un dispozitiv protetic sub formă de capă,
după tratamentul endodontic corect şi apoi protezare totală tip overlay
(supraprotezare pe dinţi restanţi); practic se realizează o telescopare a bazei protezei
peste elementele odonto-parodontale restante, în scopul reducerii ratei de rezorbţie
alveolară.
Ca sisteme de protecţie a resturilor radiculare se pot folosi: capa metalică
simplă, capa şi falsul bont metalic, capa cu matrice elastică, culise ceka, bare de
fricţiune. Peste aceste elemente va culisa proteza totală.
 reducerea restului radicular la nivelul crestei alveolo-dentare şi tratament
amovibil peste acesta. Este o metodă care trebuie utilizată doar tranzitoriu, până la
definitivarea tratamentului.
 frezarea restului radicular până în cavitatea alveolară, urmată de
decolarea unor lambouri laterale, avivarea marginilor şi suturarea acestora peste
alveola rămasă cu fragmentul radicular. Motivaţia unui astfel de act terapeutic este
legată de încetinirea ratei de rezorbţie a crestei alveolare care continuă să fie
stimulată funcţional. Metoda nu este totuşi indicată, deoarece pot surveni accidente
inflamatorii extrem de neplăcute.
În concluzie, singura metodă corespunzătoare este tratamentul corect
endodontic al resturilor radiculare şi acoperirea lor cu cape metalice de protecţie,
tratamentul amovibil realizându-se în genul protezării overlay.
II. 2. Atitudinea terapeutică faţă de dinţii integri:
1. Prezenţa 1-3 dinţi restanţi pe arcadă, ce prezintă o mobilitate patologică
presupune atitudini terapeutice diferite în funcţie de localizarea lor maxilară:
a. la maxilarul superior se poate recurge la extracţia lor cu mai multă
uşurinţă, deoarece menţinerea şi stabilitatea unei proteze totale va fi mult mai bună,
faţă de cea a unei proteze parţial amovibile ancorate pe dinţii parodontopatici
existenţi;
b. la mandibulă, dimpotrivă, se impune ca necesitate absolută, păstrarea
dinţilor restanţi ce prezintă un anumit grad de mobilitate patologică, chiar dacă se
anticipează o persistenţă de scurtă durată a acestora pe arcadă. Această atitudine
terapeutică este cu atât mai indicată, cu cât, pacientul se află la prima lui protezare
amovibilă, ajutându-l sa se acomodeze mai uşor cu proteza.
2. Când pe arcadă persistă unităţi odonto-parodontale integre, la baza
atitudinii noastre terapeutice vor sta două concepţii: concepţia mecanică şi
3
concepţia biologică. Se va prefera una sau alta dintre aceste concepţii, în mod
individualizat, de la caz la caz, în funcţie de o serie de criterii complexe, printre care
amintim:
a. starea generală a bolnavului;
b. situaţia clinică locală reprezentată de:
 igiena cavităţii orale;
 starea odontală (vitalitate pulpară, abrazie, rezorbţii radiculare, rezecţii
apicale);
 starea parodontală (gradul de retracţii gingivale, mobilitatea dentară,
pungi parodontale şi osoase);
 numărul dinţilor restanţi;
 înălţimea şi retentivitatea versantului vestibular al crestei alveolare;
 situaţia topografică a dinţilor;
 gradul de retentivitate a tuberozităţilor maxilare şi a crestei edentate;
 parametrii dimensionali ai acestora;
 gradul de rezilienţă a mucoasei.
c. nivelul social şi educaţional al pacientului;
d. dotarea tehnică a cabinetului şi laboratorului

CONCEPŢIA MECANICĂ
Această concepţie, adoptată în cazul protezării totale amovibile, urmăreşte
realizarea condiţilor corecte de echilibrare statică şi dinamică a piesei protetice şi
diferă la maxilar, faţă de mandibulă.
 Astfel, la mandibulă, se păstrează orice dinţi restanţi, chiar şi cei cu un
anumit grad de mobilitate (a căror persistenţă va fi de scurtă durată) pentru a anula
precaritatea stabilităţii protezei inferioare şi a-i da timp bolnavului să se adapteze cu
aceasta. Dacă sunt grupaţi, sau prin poziţia lor, permit soluţii terapeutice mai
speciale (telescopare, sprijin pe bară etc.), pot contribui la crearea condiţiilor
favorabile unei bune stabilităţi a protezelor.
 La maxilar, unităţile odonto-parodontale se păstrează numai atunci când
sunt respectate cele două legi ale concepţiei mecanice. Când legile nu sunt
respectate, dintele sau dinţii restanţi se extrag, întrucât echilibrarea aparatului gnato-
protetic nu se va putea realiza şi vor apărea tendinţe de basculare ce nu pot fi frânate.
LEGEA NR. 1: linia ce uneşte două retentivităţi ale câmpului protetic
trebuie să treacă prin centrul său de greutate (G), sau cât mai aproape de acesta.
Centrul de greutate al maxilarului este plasat la unirea a 3/5 anterioare, cu 2/5
posterioare.
a. În situaţia persistenţei unui singur dinte restant pe unul dintre cele două
cadrane şi o retentivitate reprezentată de o tuberozitate maxilară bine exprimată pe
hemicadranul opus, linia ce uneşte cele două retentivităţi trece foarte aproape de G,
deci dezideratul legii nr. 1 este satisfăcut şi dintele va fi păstrat, fiind condiţii

4
satisfăcătoare de echilibru (Fig.1). Această regulă nu este valabilă în situaţia în care
rezilienţa fibromucoasei este crescută, dintele restant trebuind să fie extras.

Fig.1.

b. În mod similar, existenţa a două puncte retentive pe un hemicadran

maxilar şi lipsa retentivităţilor pe hemicadranul opus , va genera apariţia unei
pârghii cu braţe inegale, iar proteza va tinde să basculeze, deci dinţii se vor extrage
(Fig.

Fig.2

LEGEA NR. 2: când la nivelul maxilarului există mai multe puncte retentive,
şi poligonul format din unirea acestor puncte este mai mare decât restul suprafeţei
câmpului protetic şi îl include pe G, toţi dinţii restanţi se păstrează(Fig.3).

Fig.3
1. În cazul existenţei unui număr minim de trei puncte retentive pe arcadă,
dar plasate diseminat, rezultă o suprafaţă delimitată prin unirea acestor puncte,
suprafaţă care îl include şi pe G. Condiţiile de echilibru ale protezei sunt satisfăcute
şi dinţii astfel plasaţi vor fi favorabili execuţiei tratamentului protetic:
a. când ambele tuberozităţi maxilare sunt retentive, este indicată păstrarea
dinţilor restanţi (1-3) dacă aceştia sunt în zona frontală şi premolară, dar nu şi a celor
din regiunea molară, dacă profilul crestei alveolare frontale nu
este retentiv (Fig.4).

b. când ambele tuberozităţi maxilare sunt retentive, iar pe unul din

hemicadrane mai persistă un molar, acesta se extrage (Fig.5);

5
 Fig.4 Fig.5

c. când numai una dintre tuberozităţile maxilare este retentivă, se recomandă

menţinerea ultimilor dinţi, dacă aceştia sunt canini sau premolari, situaţi pe
hemiarcada opusă tuberozităţii (Fig.6);
d. când creasta alveolară din regiunea frontală este şi ea retentivă, pot fi
menţinuţi ultimii molari (Fig.7);

Fig.6 Fig.7

e. dacă nici una dintre tuberozităţile maxilare nu este retentivă, iar cei 1-3
dinţi restanţi sunt dispersaţi bilateral faţă de linia mediană, aceştia se pot păstra
numai atunci când creasta alveolară din regiunea frontală este retentivă (Fig.8).
2. Situaţia clinică care prezintă dinţi restanţi sau retentivităţi osoase grupate şi
nu diseminate la nivelul arcadei este nefavorabilă protezării şi trebuie de la început
corectată. În caz contrar, se delimitează o suprafaţă de sprijin foarte mică şi plasată
excentric faţă de G. Apar, astfel, braţe de pârghie inegale şi posibilitatea de basculare
a protezei, de aceea dinţii se vor extrage (Fig.9).

Fig.8 Fig.9

6
 În concluzie, cu cât zonele retentive sunt mai numeroase şi mai echilibrat
repartizate, cu atât situaţia clinică devine mai favorabilă, prin crearea unui poligon
de sprijin ce include aproape toată suprafaţa maxilarului.
Desigur, în practica clinică , pot apărea o multitudine de situaţii, însă,
interpretarea corectă a lor, pe baza concepţiilor enunţate, elimină de la bun început
erorile de tratament protetic.

CONCEPŢIA BIOLOGICĂ CONSERVATOARE

Ceea ce primează din punctul de vedere al acestei concepţii, este conservarea
situaţiei clinice prezente, în scopul evitării deprecierii inutile a ţesuturilor
bolnavului. Conform acestei concepţii, extracţiile dentare nu sunt indicate.
Persistenţa pe arcadă a unui număr variabil de unităţi odonto-parodontale face ca
stabilitatea aparatului gnato-protetic să fie serios compromisă, prin imposibilitatea
de a se realiza succiunea marginală. Aceasta se datoreşte faptului că marginile
protezei amovibile sunt răscroite, astfel încât să ocolească coletul dinţilor restanţi,
dar succiunea nu mai poate fi obţinută.
În asemenea cazuri, pentru a fi în conformitate cu concepţia biologic-
conservatoare, dinţii restanţi se pot păstra, dar trebuie să se recurgă la unul dintre
următoarele procedee, pentru a asigura, încă din faza de proiectare, maximum de
stabilitate aparatului gnato-protetic total amovibil:
• Tratamentul odontal corect, acoperirea cu microproteze şi proteze overlay;
• Crearea de retentivităţi osoase, prin plastii ale periferiei câmpului protetic.
Acestea sunt indicate în situaţia în care există un punct singular de retenţie, de
exemplu, un dinte restant plasat în zona frontală a arcadei. Retentivitatea artificială
obţinută prin plastia şanţului retrotuberozitar se va practica pe cadranul opus, astfel
încât linia ce uneşte aceste două puncte retentive să treacă prin G. În acest fel, este
satisfăcută legea nr. 1 a concepţiei mecanice şi dintele poate fi păstrat.
• Redistribuirea dinţilor pe arcadă reprezintă metoda ce are ca indicaţie de
elecţie situaţia clinică care mai prezintă dinţi restanţi pe arcadă, dar aceştia sunt
plasaţi „în bloc” sau foarte apropiaţi între ei şi nu realizează o suprafaţă de sprijin
eficientă.
În acest caz, se va realiza o transplantare a unei unităţi odonto-parodontale cu
tot cu osul alveolar înconjurător, într-un pat alveolar creat artificial la nivelul unei
zone convenabile a arcadei alveolare reziduale, astfel încât legea nr. 2 a concepţiei
mecanice să fie satisfăcută. Dintele şi parodonţiul său vor reprezenta, în acest caz, un
autotransplant.
Metoda are avantajul că exclude o serie de neajunsuri, în primul rând pe cel
mai important şi anume, maniera de transmitere a presiunilor asupra osului.
Presiunile vor fi fiziologice, căci parodonţiul marginal rămâne integru.

7
 • În acelaşi scop, de creare a unor zone retentive suplimentare, se pot folosi
implantele dentare. Ele reprezintă doar un mijloc de excepţie, fiind utilizate din
dorinţa de a oferi o soluţie de rezolvare satisfăcătoare unor cazuri particulare, greu
de protezat prin metode convenţionale.
Rezolvarea problemelor de stabilitate a aparatelor gnato-protetice total
amovibile prin implanturi nu reprezintă însă cheia soluţionării ideale a cazului,
deoarece, indiferent de gradul de solicitare, apar fenomene de osteoliză datorită
manierei de transmitere a presiunilor la os (neexistând parodonţiu marginal care să
transforme forţa de presiune în forţă de tracţiune). În plus, la nivelul manşonului
epitelial ce înconjură porţiunea extraosoasă a implantului, persistă o soluţie de
continuitate ce constituie o poartă de intrare pentru germenii microbieni. După
eliminarea implantului, eliminare care este inevitabilă după un interval variabil de
timp, pierderea de os va fi şi mai mare, iar rezolvarea protetică ulterioară a unui
astfel de caz va fi extrem de dificilă.
• Metoda prin protezare imediată face parte de asemenea din arsenalul
terapeutic al pregătirilor proprotetice. Ea însă va trebui reluată sub forma
tratamentului protetic definitiv, deoarece parametrii generali ai unui astfel de aparat
sunt aproximativi, generali şi necesită corecţia acestora, ce se realizează de obicei
printr-o nouă protezare. Acesta este principalul dezavantaj, dar avantajele sunt
multiple şi argumentează logic alegerea acestei soluţii terapeutice, ori de câte ori
situaţiile clinice o impun.

III. ATITUDINEA TERAPEUTICĂ FAŢĂ DE DINŢII RESTANŢI PREZENŢI

SIMULTAN PE AMBELE MAXILARE

RECOMANDĂRI PRIVIND EXTRACŢIILE DENTARE

Deoarece extracţia dentară este un act chirurgical relativ traumatizant (în
special d.p.d.v. psihic) pentru pacient, ea se va practica numai dacă starea generală
a acestuia este bună.
Numărul de dinţi ce pot fi extraşi într-o singură şedinţă depinde de :
1. locul instituţionalizat unde se practică extracţiile :
a. pacienţilor spitalizaţi li se pot extrage toţi dinţii naturali irecuperabili sau
fără valoare protetică într-o singură şedinţă concomitent cu realizarea unei protezări
imediate;
b. pacienţilor ambulatori li se por extrage un număr limitat de dinţi pentru a
evita accidentale postextracţionale;
2. localizarea maxilară :
a. numărul dinţilor ce vor fi extraşi de pe un maxilar nu va depăşi 8, dintre
care cel mult 3 vor fi premolari şi/sau molari;
b. când se indică extracţii simultane la maxilar şi la mandibulă, numărul
maxim de dinţi ce vor fi extraşi nu va depăşi 14;
8
 c. când dinţii laterali au indicaţie de extracţie, aceasta se va practica într-o
singură şedinţă, înainte ca dinţii anteriori să fie extraşi; astfel zona edentată se
vindecă ,iar dinţii anteriori vor menţine dimensiunea verticală a etajului inferior în
ocluzie;
d. dacă se anticipează necesitatea unei extracţii chirurgicale laborioase a
unui dinte, aceasta se va face cu câteva săptămâni înainte de aplicarea protezei
imediate, altfel adaptarea aparatului va fi dificilă şi va crea disconfort pacientului
datorită pierderii de substanţă osoasă;
3. topografia dinţilor de pe arcadă şi tipul de ocluzie influenţează decizia
de extracţie în scop proprotetic, mai ales când suportul lor parodontal este într-o
stare bună:
a. dinţii prezenţi în zonele distale ale arcadelor se opun tendinţelor de
deplasare antero-posterioară şi laterală a protezei parţiale amovibile;
b. când aceşti dinţi sunt în ocluzie cu antagoniştii lor, ei menţin un raport
corect intermaxilar şi o dimensiune verticală corespunzătoare a etajului inferior al
feţei;
c. când persistă dinţi restanţi doar anterior sau doar posterior care nu au
antagonişti, se produc modificări ale rapoartelor mandibulo-craniene în plan vertical
şi transversal. Astfel dinţii mandibulari, în mişcarea de închidere- deschidere alunecă
pe planurile înclinate ale feţelor palatinale ale dinţilor maxilari artificiali şi pot
favoriza deplasarea distală a mandibulei, dacă aceştia din urmă nu prezintă un
cingulum bine reprezentat.
d. prezenţa unui dinte extruzat, fără antagonist, necesită şlefuire ocluzală
până ajunge la nivelul planului de ocluzie; cînd acest lucru nu este posibil, se indică
extracţia lui.
e. prezenţa unui molar mandibular în poziţie atipică exercită forţe orizontale
asupra dintelui antagonist, în poziţia de intercuspidare maximă şi acest lucru poate
disloca proteza parţială amovibilă maxilară; indicaţia de elecţie în acest caz este
extracţia dentară.
f. în cazurile cu ocluzie adâncă “în acoperiş de casă”, unde dinţii frontali
superiori sunt mult mai înclinaţi oro-vestibulari, posibilitatea deplasării distale a
mandibulei este mult mai mare şi se asociază cu o reducere a dimensiunii verticale a
feţei. În consecinţă, suprasolicitarea parodonţiului acestor dinţi va fi mai mare, ceea
ce va produce în timp o dislocare progresivă a lor, concomitent cu o prăbuşire a
ocluziei. În acelaşi timp mandibula va tinde să ia o poziţie mai spre anterior în
mişcarea ei de închidere a gurii. Toate aceste modificări se produc mai uşor în urma
extracţiei dinţilor posteriori şi atunci când dinţii anteriori nu mai prezintă un suport
osos favorabil, datorită afectării parodontale.
g. în situaţiile clinice cu ocluzie “cap la cap”, lipsa contactelor ocluzale
posterioare nu va afecta poziţia mandibulei prin deplasări posterioare sau anterioare
 un grup unic de dinţi restanţi pe o hemiarcadă doar la maxilar
(ex.PM1,PM2 şi M1), afectează stabilitatea protezei, atunci când se asociază cu o
9
tuberozitate neretentivă de partea opusă; când aceşti dinţi nu sunt în ocluzie cu dinţii
naturali antagonişti, ei vor fi extraşi;
 dacă dinţii restanţi maxilari sunt uniform repartizaţi pe arcadă şi formează
o suprafaţă de retenţie, ei vor fi păstraţi, iar proteza parţială va avea o stabilitate
bună;
 la mandibulă se recomandă păstrarea tuturor dinţilor restanţi sau a
resturilor radiculare recuperabile.
Există totuşi şi situaţii de excepţie, când dinţii mandibulari trebuie extraşi:
prezenţa dinţilor frontali mandibulari care au drept antagonist o proteză totală
maxilară, sub care osul alveolar, din zona frontală, s-a rezorbit şi creasta reziduală a
devenit hiperplazică. Acest fenomen s-a produs ca urmare a lipsei contactelor
ocluzale posterioare ale protezei maxilare, asociată cu prezenţa contactelor ocluzale
traumatice în regiunea anterioară maxilară. În timpul exercitării funcţiilor, dinţii
mandibulari împing, în mod repetat, proteza în sus şi înainte, cauzând astfel leziuni
inflamatorii şi accelerând rezorbţia osoasă a arcului maxilar anterior. Concomitent, şi
suportul osos al tuberozităţilor maxilare se rezoarbe în timp, ca urmare a acţiunii lor
de a anihila forţele destabilizatoare. Mucoasa acoperitoare de la acest nivel
reacţioneză la aceşti stimuli mecanici nocivi, prin depunerea de ţesut fibros, care
creşcte în întindere şi grosime (sindrom combinat clasa....).
Deoarece aceste modificări au o evoluţie continuă, se recomandă :
 extracţia dinţilor mandibulari;
 repaus în purtarea vechii proteze, până când ţesuturile moi revin la normal;
înlăturarea chirurgicală a ţesutului hiperplazic, când acesta este mult în
exces;
recondiţionarea tisulară cu materiale pe bază de răşini acrilice în protezele
existente sau în cele de tranziţie.
 în general, păstrarea molarilor maxilari nu este recomandabilă, deoarece
extinderea protezei în jurul tuberozităţilor opune o rezistenţă egală faţă de deplasări;
 dacă molarii superiori de ambele părţi ale arcadei sunt în ocluzie cu dinţii
inferiori naturali, se recomandă păstrarea lor pentru asigurarea unei eficienţe
masticatorii şi pentru menţinerea dimensiunii verticale de ocluzie; dimpotrivă, dacă
dinţii restanţi maxilari nu au corespondenţi naturali pe arcada mandibulară, ei vor fi
extraşi. Această decizie terapeutică, deşi pare drastică la prima vedere, ea va proteja
mandibula edentată de o accelerare a fenomenelor de rezorbţie osoasă alveolară.
 caninii naturali, în general, trebuie menţinuţi, deoarece oferă o bună
stabilitate protezei parţiale; avantajul este mai mare la mandibulă, unde aceşti dinţi
trebuie în totdeauna conservaţi; în plus caninii maxilari asigură o adaptare mai
rapidă a pacienţilor la terapia mobilizabilă; pentru menţinerea acestor dinţi restanţi
pe arcadă un timp mai îndelungat este indicată supraprotezarea ce utilizează sistemul
Dolder.

10


11