Motto: „poezia nu este lacrimă

ea este însuşi plânsul,

plânsul unui ochi neinventat,
lacrima celui care trebuie să fie frumos
lacrima celui care trebuie să fie fericit.”
(Nichita Stănescu, „Poezia”)

Tăcere...
E toamnă rece, viscol, vânt,
Văd frunze amorţite pe umedul pământ.
M-aplec, le-ating, le simt durerea amară,
Deşi ploaia începe, rămân cu ele afară.

Încerc să le privesc, dar se ascund de mine,

Nu înţeleg de ce, poate le e ruşine
Poate că nu le place culoarea arămie
Care nu le-aduce decât melancolie.

Doar eu le-aud, mă cheamă, vor să îmi vorbească,

Dar lacrimi cad mereu din bolta gri, cerească
Ca un părinte bun, le-acoperă, le ceartă
Şi apoi le-adoarme cu-n cântec spus în şoaptă.

Fără s-aud ce ar dori să-mi zică,

Viscolul le fură şi-n Ceruri le ridică.
Văzând că le-am pierdut, mă-ndrept încet spre casă
Privind spre frunzele ce pe pământ se lasă.
Motto: „poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima celui care trebuie să fie frumos
lacrima celui care trebuie să fie fericit.”
(Nichita Stănescu, „Poezia”)

Vindecătorul de suflete
Cărarea luminată de suflet e chemată
Şi în lăsarea serii grăbit ţi se arată.
Cu inima deschisă păşeşte pe ea timid
Te poartă către stele în vălul ei cel fin.

Ce uimitor e cerul! Ce blând el te priveşte!

Cu braţele deschise în sânu-i te primeşte.
Te mângâie cu-o rază, te-alintă cu o stea,
Încet, încet, măreţul îţi fură inima.

Din ea culege câte-o emoţie, sau două,

Căci pare-un fir de iarbă ce-i încărcat cu rouă.
O coase cu speranţă şi stelele se miră
De-asemuirea ei cu-o splendidă grădină.

A vindecat un suflet cuprins de nostalgie

Ce se-ntreabă mereu: real sau fantezie?
L-a învăţat să spere pe ambele tărâmuri,
Să râdă la final, să râdă la-nceputuri.
Motto: „poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima celui care trebuie să fie frumos
lacrima celui care trebuie să fie fericit.”
(Nichita Stănescu, „Poezia”)

Poem pentru suflet

Când cerul îşi pierde albastrul în nori
Şi noaptea răsare din somn şi fiori,
Tu, suflet curat, sentimentele-mi scrii
Pe luna cea albă, pe stele-aurii.
Din ele ochii-mi citesc nostalgie
Şi tu iar îmi şopteşti simfonia
Ce-mi prinde tristeţea-ntr-un vals mlădios,
Vals ce mi-o fură şi-o ascunde frumos.
Tu, suflet duios, culegi fericirea,
Din toate şi-o împleteşti cu iubirea,
Din ele ţeşi cu a ta măiestrie
O cămaşă ce o porţi pe vecie.
Dar, câteodată, cămaşa se rupe
Şi în zadar cauţi fire pierdute,
Iar simfonia atunci amuţeşte
Tristeţea se-ntoarce, valsul se-opreşte.
Dar, sufletul măiastru, tu nu te opreşti,
Speranţa în tine mereu tu sădeşti
Si de aceea acum sincer îţi spun:
„Îţi mulţumesc suflet curat, suflet bun!”
Motto: „poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima celui care trebuie să fie frumos
lacrima celui care trebuie să fie fericit.”
(Nichita Stănescu, „Poezia”)

Speranţa nu moare
Se aude strigătul unui biet copil,
Strigăt de durere îmbrăcat în chin.
Un copil al străzii plânge şi suspină
Pentru viaţa lui fără de lumină.
Viaţa sa e-acoperită numai de-ntuneric,
Se abate-asupra lui tot ce e malefic.
Plânge şi-şi îneacă sublimul lui amar.
Singurul real pe acest hotar.
Tot ce i-a rămas este sfântul vis,
Unde el se-ndreaptă spre un paradis.
Râde şi dansează cu prinţi şi prinţese,
Viaţa din iubire o cămaşă-i ţese.
Însă ploaia Îl trezeşte în lumea cea rea,
Crudă, nemiloasă, îi udă veşmintea.
În gândullui pierdut îl strigă cineva,
Dumnezeu îi spune: „Luptă, nu ceda!”
Băiatul se ridică, respiră şi zâmbeşte,
Acum realizează că încă mai trăieşte.
Porneşte mai departe, se înseninează
Şi uitând de toate, cântă şi dansează.
Motto: „poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima celui care trebuie să fie frumos
lacrima celui care trebuie să fie fericit.”
(Nichita Stănescu, „Poezia”)

Aşteptare...
În noaptea cea adâncă, în satul cel uitat
Se vede o lumină într-un ascuns cerdac.
Însă apoi se stinge de lacrimi mari şi grele,
Pierdute de un suflet care aproape piere.

Şi piere de durere, de dorul ne-ncetat,

De aşteptare-amară a fiului plecat.
Privind spre cerul înstelat, biata femeie,
Îi cere Lui, plângând, războiul să-l încheie.

Şi iată că dorinţa îi e îndeplinită:

Războiul se sfârşeşte în următoarea clipă.
O veste ea primeşte şi inima-i tresare,
După zile triste de lungă aşteptare.

Stă ore-ntregi la poartă, poate că apare

Indiferent de vreme, ea priveşte în zare.
Noaptea se lasă peste ţinutul părăsit,
Intră-n casă şi rosteşte: „Încă n-a venit!”
Pe zi ce trece, dulcea speranţă dispare,
Încet, încet, apare cruda resemnare.
Inima i se frânge, fericirea fuge,
Îngenunchează şi sărută sfânta cruce.

Cade lin pe pat, suspină si aşteaptă

Îngerii s-o ducă în lumea fermecată.
Ochii i se-nchid, sufletu-i zboară spre cer
Zâmbind amar, rosteşte: „Acum mă-ndrept spre el!”