Placa de bază este placa principală a unui calculator, o

componentă hardwarecomplexă pe care sunt montate multe alte componente

hardware ale PC-urilor sau ale altor aparate electronice computerizate.

Placa de bază conţine şi conectori electrici pentru comunicarea cu celelalte

componente ale sistemului calculator. Pe placa de bază se conectează între ele
unitatea centrală de prelucrare (UCP) şi alte subsisteme şi dispozitive
electronice: interfeţe, memorie, etc.
Un exemplu tipic de computer desktop are microprocesor, memorie RAM şi alte
componente esenţiale conectate la placa de bază. Pot fi ataşate şi alte
componente, cum ar fi dispozitive externe de stocare, controlere pentru placa
video, placa de sunet şi alte dispozitive periferice, deşi calculatoarele moderne
au integrate toate aceste periferice.

Plăcile de bază moderne includ, cel puţin:

 o priză (socket) sau sloturi pentru microprocesor în care se pot instala unul
sau mai multe microprocesoare. Există şi cazuri în care microprocesorul este
lipit direct la placa de bază, fără mijlocirea unui soclu.
 sloturi în care se instalează memoria sistemului (de obicei, în formă de
module DIMMcare conţin cipuri de memorie DRAM)
 un chipset, care constituie magistrala care face legătura între microprocesor,
memoria RAM şi periferice
 un chipset pentru memoria non-volatilă (de obicei, memoria Flash pe plăcile
de baza moderne) care conţine sistemul de Firmware sau BIOS-ul
 un ceas intern (generator de tact), care produce sincronizarea diverselor
componente
 sloturi pentru carduri de extindere (interfaţă pentru magistrala de date
susţinută de chipset-uri)
 conectori electrici de putere, care primesc energie electrică de la sursa de
alimentare şi o distribuie la microprocesor, chipset-uri, memorie RAM şi la
cardurile de extindere, plăci grafice (de exemplu, GeForce 8 şi Radeon R600)
care necesită o putere mai mare decât poate oferi placa de bază - deci sunt
conectori suplimentari pentru a le ataşa direct la sursa de alimentare. (Există
şi unităţi de disc conectate la sursa de alimentare prin intermediul unor
conectori speciali.)
În plus, aproape toate plăcile de bază includ facilităţi (circuite) de program şi
conectori pentru a sprijini dispozitivele utilizate pentru intrare de comenzi şi date,
cum ar fi doi conectori PS pentru mouse şi tastatură.

Având în vedere puterea mare de calcul a microprocesoarelor de mare viteză şi

a componentelor aferente, care necesită - relativ -, mare consum de energie
electrică, plăcile de bază moderne includ aproape întotdeauna radiatoare de
răcire şi puncte de montare ventilatoare pentru a disipa excesul de căldură.

http://totuldesprecalculatoare.weebly.com/placa-de-baza.html
Aici este prima imagine a unităților de procesare accelerate AMD din pachetul
FM1 existent și viitorul pachet FM2 pe care se va baza APU-ul Trinity de generație
viitoare. Ambele pachete sunt foarte asemănătoare, urmăriți designul PGA
preferat de AMD, dar în același timp arhaic. Pinii sunt aranjați fizic într-o manieră
asemănătoare, deși nu avem o hartă cu pinii la îndemână. Diferența provine de la
unii dintre pini negri din partea sub-centrală a matricei cu știft. Pachetul FM2 are
904 de pini, comparativ cu 905 pe FM1. Un pin este blocat, în timp ce o pereche
de știfturi goale sunt aranjate mai departe de decupajul central.

Acest lucru face ca FM1 și FM2 să fie clar incompatibile. Nu veți putea utiliza APU-
urile din seria A de astăzi din pachetul FM1 pe plăcile de bază viitoare de socket
FM2 și nici nu veți putea rula viitoare APU-uri FM2 pe plăcile de bază FM1 de
astăzi. Cu toate acestea, AMD va porni chipset-ul A75 FCH pe platforma "Virgo"
de ultima generatie. Hubul FCH sau Fusion Controller, cum ar fi Intel PCH
(Platform Controller Hub), nu este mult mai mult decât un bridge southbridge și
este portabil între platformele Fusion deoarece este în esență un dispozitiv PCI-
Express 2.0 x4. În imaginea de mai jos, "Llano" FM1 APU este pe partea stângă, iar

"Trinity" FM2 pe dreapta.

Этот материал открывает цикл статей, посвященный

противостоянию двух процессорных гигантов Intel и AMD. В
первой части вы узнаете о зарождении таких известных марок,
как Pentium, Athlon, Celeron, Sempron и других. Так же вас ждет
описание и сравнение производительности линеек процессоров
на архитектурах Intel NetBurst, AMD К7 и K8.

Оглавление

 Вступление
 Как все начиналось
 Микроархитектура Intel
NetBurst
 Микроархитектура AMD К7
 Микроархитектура AMD К8
 Заключение

Вступление

Наверняка для многих из вас не секрет, что вычислительным центром

любого компьютера является микропроцессор (центральный процессор
или ЦПУ), от характеристик и возможностей которого напрямую зависит
производительность ПК. Так сложилось, что на протяжении многих лет,
начиная с самых первых «персоналок», основными производителями
процессоров для настольных компьютеров являются две хорошо
известные компании – Intel и AMD (Advanced Micro Devices).

Думаю, не ошибусь, если скажу, что о противостоянии этих

процессорных гигантов известно даже самым неискушенным
пользователям, а извечные споры, на базе чьих решений выгоднее
покупать компьютер не утихают ни на минуту. Вот и мы не смогли обойти
эту тему стороной, решив посветить несколько материалов данному
вопросу и рассказать вам о том как же развивался и развивается рынок
микропроцессоров для настольных ПК.

В первой части цикла мы коротко поговорим о том как все начиналось, и

более подробно о процессорах, которые правили балом первую
пятилетку нового века. Казалось бы, а зачем это нужно, ведь они уже
давно сняты с производства и многим экземплярам ЦПУ тех времен место
только на полках коллекционеров? Но именно в это время появились на
свет такие известнейшие торговые марки как: Pentium, Celeron, Athlon и
Sempron, которые используются и по сей день в названиях современных
процессоров.

Как все начиналось

Изначально речи о какой-либо конкуренции между двумя

производителями не шло, так как AMD выпускала чипы, сделанные по
лицензии Intel, которые являлись функциональными аналогами их
процессоров семейств 80x86 (286, 386 и 486). К слову сказать, в то
время Intelне имела каких-либо прав собственности на товарные знаки
x86, что давало возможность другим производителям использовать их в
собственной продукции. Как правило, это были почти точные копии
оригинальных процессоров Intel, но предлагавшиеся за меньшую цену.

В 1993 году произошло знаковое событие, которое впоследствии

повлияло на весь рынок микропроцессоров. Дабы избежать возможности
в дальнейшем клонирования своей продукции, компания Intel выпустила
первые чипы под официально зарегистрированной собственной торговой
маркой Pentium. С того момента дороги обеих компаний разошлись, так
как AMD пришлось заняться собственными разработками для
производства новых процессоров.

Довольно долгое время AMD не удавалось создать процессор,

аналогичный по производительности Pentium. Выпущенный в 1996 году
первый чип собственной разработки К5 оказался провальным из-за
слабой инженерной реализации и плохой совместимости с некоторыми
программами. Поняв, что создать самостоятельно в ближайшие сроки
конкурентоспособный процессор не получиться, AMD приобрела
компанию NexGen, уже имевшую в своем арсенале разработанный ею же
чип, сходный по производительности с решениями Intel.

Результатом совместной разработки стал новый процессор AMD K6,

выпущенный в 1997 году. Компания позиционировала его как
аналогичный Pentium, но с существенно меньшей стоимостью.
Последующие процессоры К6-II и K6-III должны были составить
конкуренцию Pentium II и Pentium III. И все же не смотря на некоторые
интересные технические инновации, в полной мере им это сделать не
удалось, так как Intel выпускала более производительные решения. Тем
не менее AMD удалось удержаться на плаву за счет бюджетного рынка
компьютеров, где ее недорогие продукты пользовались высоким
спросом.

Микроархитектура Intel NetBurst (180-нм – 65-нм)

Казалось, что установившейся расклад сил на процессорном рынке уже

не изменить. Intel со своим могучим опытом и производственными
ресурсами неслась вперед, а AMD находилась в состоянии вечно
догоняющего. Но на рубеже веков оба производителя с разницей в
полгода представили на суд пользователей новые семейства
процессоров, которые и положили начало самой настоящей конкуренции
на рынке ЦП.

В основе новой линейки Intel Pentium 4 была положена архитектура

NetBurst, которая разрабатывалась компанией, в первую очередь, с
целью достижения чипами высоких тактовых частот за счет длинного
конвейера вычислений (у старших моделей ее значение достигало 3,8
ГГц). Надо сказать, что NetBurst не стала развитием предыдущей
технологии P6, лежавшей в основе Pentium Pro, Pentium II и Pentium III,
а являлась принципиально новой разработкой.
 Процессоры Intel Pentium 4 для разъемов Socket 478 (со
штырьками) и LGA 775 (без штырьков)

К тому времени процессоры компании Intel для настольных ПК

разделялись на две большие группы. Первая из них была рассчитана на
производительные системы и в ее основе лежали одноядерные 32 и 64-
битные микропроцессоры Pentium 4. Вторая базировалась на чипах
Celeron, которые являлись, по сути, урезанным вариантом старшего
брата и были рассчитаны на применение в бюджетных и офисных
компьютерах.

В общей сложности различные модификации процессоров на базе

микроархитектуры NetBurst выпускались 8 лет, с 2000 по 2008 годы.
Конечно, за это время инженеры старались развивать свое детище,
постоянно совершенствуя семейство Pentium 4, что в итоге привело к
четырем знаковым событиям:

 Смена процессорного разъема Socket 478 (Pentium III) с

микроотверствиями для процессорных ножек на Socket 775 с
микроштырьками для контактных площадок.
 Переход от 180-нанометрового технологического процесса производства
процессорных ядер к 65-нанометровому, позволивший значительно
уменьшить тепловыделение и увеличить тактовые частоты (кодовые
 названия ядер: Willamette - 180-нм, Northwood - 130-нм, Prescott - 90-нм,
Smithfield - 90-нм и Presler - 65-нм).
 Выпуск первых 64-битных процессоров с технологией EM64T (Intel
Extended Memory 64 Technology) для настольных ПК весной 2004 года.
 Выпуск первых в мире двухъядерных процессоров Pentium D для
настольных ПК в мае 2005 года.

Тем не менее появление первых чипов с двумя ядрами под кодовым

названием Smithfield ознаменовалось неудачей. Из-за очень большого
тепловыделения, разработчиками было решено ограничить
максимальную частоту до 3,2 ГГц. Но ведь сама архитектура NetBurst
была очень зависима от частоты, поэтому ее снижение неминуемо
отрицательно сказалось на скорости вычислений. В итоге, первые
топовые модели двухъядерных процессоров Intel не только отставали по
производительности от своих одноядерных собратьев, но и от
конкурирующих с ними AMD Athlon 64 X2.

Немного сгладить неблагоприятную ситуацию в середине 2006 года

помог выход новых процессоров Pentium D на ядре Presler, сделанных с
использованием более тонкого 65-нанометрового технологического
процесса, что позволило снизить тепловыделение и поднять тактовую
частоту. Но микроархитектура NetBurst уже доживала свои последние
дни, так что уже в 2007 году процессоры Pentium D были полностью
сняты с производства.

К сожалению новая архитектура для Intel оказалось тупиковым путем.

Именно в это время процессорный гигант стал стремительно терять свои
позиции на рынке домашних ПК из-за того, что решения от компании
AMD на тот момент зачастую не только не проигрывали, но и в
большинстве распространенных приложениях стали выигрывать в
производительности, при этом имея гораздо меньшее энергопотребление
и более привлекательную стоимость.

Микроархитектура AMD К7 (250-нм – 180-нм)

В середине 1999 года компанией AMD были представлены первые

процессоры серии K7 под известным теперь уже на весь мир названием -
Athlon. Изначально данные чипы были призваны конкурировать с
Pentium III и надо сказать, что на момент анонса, новые решения от AMD
действительно являлись самыми производительными процессорами
архитектуры x86.

В основе первых процессоров Athlon находилось ядро Argon, работавшее

на тактовых частотах 500 – 700 МГц и изготавливавшееся с применением
250-нм техпроцесса. Довольно скоро на смену ему пришли Pluto, Oreon и
Thunderbird. Все эти ядра изготавливались уже с помощью 180-нм
технологического процесса, а последнее было наделено кэшем второго
уровня и имело максимальную частоту равную 1,4 ГГц.
Ответом Intel на пошатнувшееся лидерство стал выпуск в ноябре
двухтысячного года микропроцессоров Pentium 4 с использованием
архитектуры NetBurst. Как уже было отмечено ранее, новый процессор
при одинаковых тактовых частотах все равно уступал в
производительности не только конкурентам, но и Pentium III, однако за
счет более высокого частотного потенциала в некоторых задачах
оказывался в лидерах.

Процессоры Athlon и Athlon XP для разъема Socket A

В 2001 AMD анонсировала новый процессор Athlon XP, построенный на

модернизированной архитектуре K7 с поддержкой инструкций SSE,
которая до этого была реализована только в чипах Intel. Первые
процессоры были построены на ядре Palomino (180-нм), на смену
которому довольно скоро пришли чипы Thoroughbred и Barton,
построенные по более тонкому 130-нм техпроцессу.

Одновременно с появлением Athlon XP произошло и еще одно важное

событие – введение системы маркировки процессоров с использованием
рейтинга производительности (PR). Идея заключалась в том, что
различные модели процессоров Athlon XP получали числовые
обозначения, показывающие их производительность относительно ядра
Thunderbird (самые поздние версии Athlon), а в последствие
относительно конкурирующих Pentium 4. Например, индекс в модели
Athlon XP 2000+ не означал, что данный процессор имеет тактовую
частоту 2 ГГц, а указывал на то, что этот чип имеет одинаковую
производительность в наборе офисных, мультимедийных, графических и
прочих программ с процессором Intel Pentium 4 - 2ГГц.
Вся модельная линейка процессоров Athlon XP имела индексы
производительности в диапазоне от 1500+ до 3400+.

Помимо производительных решений Athlon и Athlon XP, AMD в те

времена выпускала и более бюджетные чипы под названием Duron,
составлявшие конкуренцию процессорам Intel Celeron и
ориентированные на начальный ценовой сегмент рынка компьютеров.
Основным отличием ядра Duron от более дорогих собратьев был
уменьшенный объем кэша второго уровня (64 Кб против 256 Кб и 512
Кб).

Процессоры, построенные на архитектуре K7, в большинстве своем

устанавливались в разъем Socket A, имевшим 462-контакта и ушедшим в
историю в 2005 году, вместе с окончанием выпуска этой серии.

Микроархитектура AMD К8 (180-нм – 90-нм)

Еще до окончания производства чипов на базе K7, в 2003 году была

представлена новая 64-битная архитектура К8 с поддержкой набора
инструкций AMD64. Основным ее отличием от предшественницы, помимо
разрядности, стала изменённая система обмена данными между
процессором и оперативной памятью.

Впервые контроллер памяти (одноканальный или двухканальный) был

перенесен из чипсета (точнее из его северного моста) в ядро ЦПУ. По
идее это должно было существенно уменьшить задержки при обращении
к ОЗУ за счет того, что контроллер теперь работал на частоте ядра
процессора. Забегая вперед, скажем, что данное новаторство AMD
оказалось очень перспективным и все современные процессоры,
включая продукцию Intel, используют это решение.

Процессор Athlon 64 для разъема Socket 754

Первым 64-битным процессором компании AMD для домашних ПК стал

Athlon 64, выпущенный на полгода раньше конкурирующих решений
Intel той же разрядности, появившихся на рынке только весной 2004
года. Изначально существовало три версии данного чипа: одноядерный
Athlon 64, двухъядерный Athlon 64 X2 и Athlon 64 FX – продукт,
ориентированный на энтузиастов с разблокированным множителем для
облегчения повышения тактовой частоты (разгона) процессора.

Для бюджетного сектора предназначался чип Sempron, пришедший на

замену Duron. С технической точки зрения, основными отличиями этого
ядра от старших собратьев служили уменьшенный кэш L2 и отсутствие у
ранних экземпляров поддержки инструкций AMD64.

В отличие от компании Intel, избравшей для всего семейства Pentium 4

один процессорный разъем LGA 775, в AMD все было гораздо
запутанней. Для бюджетной линейки Athlon 64 и чипов Sempron
предназначалось гнездо Socket 754. Более быстрые Athlon 64, а так же
Athlon 64 FX и Athlon 64 X2 устанавливались в разъем Socket 939.
Практически все последние модели четырех видов процессоров AMD на
архитектуре K8 (включая Sempron) устанавливались в новое гнедо
Socket AM2.

Процессор AMD 64 X2 для разъема Socket 939

Первые процессоры семейства Athlon 64 были основаны на ядре

Clawhammer (130-нм) с кэшем второго уровня 1 Мб и его несколько
модифицированном варианте Newcastle, с кэшем L2 равным 512 Кб. В
сентябре 2004 года были представлены первые модели, изготовленные
по 90-нм техпроцессу с кодовым названием Winchester (кэш L2 512 Кб),
а в 2005-ом их модификация - San Diego (кэш L2 1 Мб) с обновленным
контроллером памяти. В последствии у San Diego появилась и
упрощенная модификация Venice с урезанным вдвое кэшем второго
уровня.

Чипы двухъядерных процессоров Athlon 64 X2 имели названия Toledo и

Manchester, хотя на самом деле по функциональности это были те же San
Diego и Venice.

Как и в случае с семейством К7, в маркировке процессоров построенных

на архитектуре К8, указывалась не тактовая частота, а PR-рейтинг,
присваивавшийся чипам в зависимости от их производительности по
сравнению с Pentium 4. Исключение составляла лишь «экстремальная»
серия Athlon 64 FX, имевшая двухзначный индекс.
В общей сложности процессоры на архитектуре К8 были выпущены с
рейтингами производительности от 2600+ (1,6 ГГц) до 4000+ (2.4 ГГц)
для одноядерных решений и от 3800+ (2 ГГц) до 4800+ (2.4 ГГц).

Заключение (Итоги)

Надо сказать, что к началу 2006 года индексы производительности

некоторых одноядерных моделей Athlon 64 подошли к отметке 4000+, а
двухъядерных и вовсе 4800+ и это при том, что самый быстрый
серийный процессор Pentium 4 имел тактовую частоту 3.8 ГГц.

Теперь давайте посмотрим, каковым был расклад сил на процессорном

рынке к середине 2006 года. Для этого возьмем самые
производительные решения из существовавших тогда актуальных
модельных рядов обеих компаний и сведем в итоговую диаграмму.

2.Evolutia si tipurile de memorie

SDRAM (memorie sincronă dinamică de acces randomizat) este un tip de
dispozitiv de stocare utilizat în computer și în alte dispozitive digitale ca RAM.

Spre deosebire de alte tipuri de DRAM care utilizează schimbul de date asincron,
răspunsul la semnalul de comandă care sosește la dispozitiv nu este returnat
imediat, dar numai atunci când este recepționat semnalul ceasului următor.
Semnalele ceasului vă permit să organizați activitatea SDRAM sub forma unei
mașini de stare care execută comenzile primite. În acest caz, comenzile de intrare
pot veni sub forma unui flux continuu, fără a aștepta până când se execută
instrucțiunile anterioare (pipelining): imediat după comanda de scriere,
următoarea comandă poate ajunge fără să aștepte scrierea datelor. Sosirea
comenzii de citire va duce la ieșirea care apare după un anumit număr de cicluri -
de data aceasta se numește o întârziere și este una dintre caracteristicile
importante ale acestui tip de dispozitiv.

Ciclurile de actualizare sunt executate imediat pentru un întreg rând, spre

deosebire de tipurile anterioare de DRAM care actualizează datele de pe contorul
intern, utilizând metoda de actualizare a comenzii CAS înainte de RAS.
Producția în masă a SDRAM a început în 1993. Inițial acest tip de memorie a fost oferit ca o
alternativă la memoria video costisitoare (VRAM), dar în curând SDRAM a devenit popular și a
început să fie folosit ca RAM, înlocuind treptat alte tipuri de memorie dinamică. Tehnologia
DDR ulterioară a făcut SDRAM chiar mai eficientă. Dezvoltarea DDR SDRAM a fost urmată de
standardele DDR2 SDRAM, DDR3 SDRAM și DDR4 SDRAM.

Memoria dinamică sincronă cu acces aleatoriu (DDR SDRAM) este o clasă de circuite integrate
de memorie utilizate în calculatoare. DDR SDRAM, de asemenea, numit DDR1 SDRAM, a fost
înlocuit de DDR2 SDRAM, SDRAM DDR3 SDRAM și DDR4. Nici unul dintre succesorii săi sunt
compatibile înainte sau înapoi cu DDR1 SDRAM, adică module de memorie DDR2, DDR3, iar
DDR4 nu va funcționa în placi de baza DDR1 echipate, și vice-versa.

În comparație cu SDRAM pentru o singură rată de date (SDR), interfața DDR SDRAM permite
rate mai mari de transfer de date. Implementările trebuie adesea să utilizeze circuite cum ar fi
buclele cu blocare fază și autocalibrarea pentru a atinge precizia de sincronizare necesară. [1]
[2] Interfața folosește dublu pompare. Un avantaj al menținerii frecvenței ceasului este că taie
semnalul către controler. Numele este "DDR SDRAM" cu o anumită frecvență de ceas. SDR
SDRAM rulează la aceeași frecvență de ceas, datorită acestei pompări duble.

Cu datele transferate 64 de biți la un moment dat, DDR SDRAM oferă o rată de transfer (în
bytes / s) de (autobuz rata de ceas de memorie) × 2 (pentru o rată dublă) x 64 (numărul de biți
transferați) / 8 (numărul de biți / octet). Astfel, cu o frecvență de bus de 100 MHz, DDR SDRAM
oferă o rată maximă de transfer de 1600 MB / s.

"Începând din 1996 și concluzionând în iunie 2000, JEDEC a dezvoltat specificația SDRAM DDR
(Double Data Rate) (JESD79)." [3] JEDEC a stabilit standarde pentru ratele de date ale DDR
SDRAM, împărțit în două părți. Prima specificație este pentru cipurile de memorie, iar cea de-a
doua este pentru modulele de memorie.

Generic DDR-266 memory in the 184-

pin DIMM form

Type Synchronous dynamic random-access

memory (SDRAM)

Release 2000
date
 Successor DDR2 SDRAM (2003)

DDR2 SDRAM este o interfață dinamică de acces dinamic dinamic cu acces la întâmplare cu
dublă rată de date. Acesta a înlocuit specificația originală DDR SDRAM și este înlocuită de DDR3
SDRAM (lansat în 2007). DIMM-urile DDR2 nu sunt compatibile cu DDR3 și nici compatibile
înapoi cu DDR.

Pe lângă dublarea pompării busului de date ca și în DDR SDRAM (transferul datelor pe marginea
ascendentă și în cădere a semnalului ceasului de autobuz), DDR2 permite o viteză mai mare a
magistralei și necesită o putere mai mică prin rularea ceasului intern la jumătate din viteza
magistralei de date . Cei doi factori se combină pentru a produce un total de patru transferuri
de date pe ciclu de ceas intern.

Deoarece ceasul intern DDR2 rulează la jumătate din rata de ceas externă DDR, memoria DDR2
care funcționează la aceeași rată de ceas a autobuzului de date extern ca DDR rezultă că DDR2
poate oferi aceeași lățime de bandă, dar cu o latență mai mare. Alternativ, memoria DDR2 care
funcționează la o rată dublă a ratei ceasului autobuzului de date externă, deoarece DDR poate
oferi o lățime de bandă de două ori cu aceeași latență. Cele mai bune module de memorie
DDR2 sunt cel puțin de două ori mai rapide decât modulele de memorie DDR cele mai bune.

DDR3 este o specificație a interfeței DRAM. Matricele reale ale DRAM care
stochează datele sunt similare cu tipurile anterioare, cu performanțe similare.

Beneficiul principal al SDRAM-ului DDR3 față de predecesorul său imediat, DDR2

SDRAM, este capacitatea acestuia de a transfera date la o rată dublă (opt ori mai
mare decât viteza memoriilor interne), permițând rate mai mari de bandă sau
date de vârf. Cu două transferuri pe ciclu de semnal de ceas tridimensional, un
modul DDR3 cu lățimea de 64 de biți poate atinge o rată de transfer (în
megaocteți pe secundă, MB / s) de până la 64 de ori viteza ceasului de memorie
(în MHz). DDR3 SDRAM oferă o rată de transfer de (rata de ceas de memorie) × 4
(pentru multiplicatorul ceasului de autobuz) × 2 (pentru rata de transmisie) × 64
(numărul de biți transferați) / 8 (număr de biți / octet). Astfel, cu o frecvență de
ceas de memorie de 100 MHz, DDR3 SDRAM oferă o rată de transfer maximă de
6400 MB / s.
Standardul DDR3 permite capacități de cip DRAM de până la 8 gibi biți și până la 4
rânduri de câte 64 de biți, pentru un maxim total de 16 GiB pe DIMM DDR3. Din
cauza unei limitări a hardware-ului care nu este fixată până în 2013, majoritatea
procesoarelor Intel mai mari suportă până la 4 gigibituri pentru 8 DIMM-uri GiB
(chipset-urile Intel Core 2 DDR3 acceptă până la 2 gibbiți). Toate procesoarele
AMD suportă corect specificația completă pentru memorie DDR3 de 16 GB

În calcul, DDR4 SDRAM, o abreviere pentru memoria dinamică aleatorie cu acces aleatoriu de
generație sincronă de date de a doua generație, este un tip de memorie sincronă dinamică de
acces sincronă (SDRAM) cu o interfață de lățime de bandă mare ("rată dublă de date").

Lansat pe piață în 2014, [2] [3] [4] este una dintre cele mai recente variante ale memoriei
dinamice cu acces aleatoriu (DRAM), dintre care unele au fost utilizate de la începutul anilor
1970 [5] și cu viteză mai mare decât tehnologiile DDR2 și DDR3.

DDR4 nu este compatibil cu nici un tip de memorie cu acces aleatoriu (RAM) anterior datorită
diferitelor tensiuni de semnalizare, interfeței fizice și a altor factori.

DDR4 SDRAM a fost lansat pe piața publică în Q2 2014, concentrându-se pe memoria ECC [6], în
timp ce modulele DDR4 non-ECC au devenit disponibile în Q3 2014, însoțind lansarea
procesoarelor Haswell-E care necesită memorie DDR4.

3.
Tipuri de procesoare
PROCESOARE INTEL

CORE PENTIUM CELERON

 Procesoarele fabricate de compania INTEL sînt de trei tipuri si anume Core, Pentium
si Celeron, care la rîndul lor exista în mai multe variante în functie de generatie (Core 2,
Pentium 4, Pentium 3, Celeron 2, etc.), de frecventa de ceas (2 GHz; 2,4 Ghz; 3 Ghz;
etc.) si de numarul de nuclee ("cores"). Între aceste trei tipuri exista asemanari si
diferente in ce priveste arhitectura folosita si tehnologia de productie care se reflecta în
performanta lor globala.
  Procesoarele Core si Pentium sînt destinate acelora care doresc cît mai multa
performanta de la calculator si ca urmare sînt dispusi sa plateasca un pret pe masura
pentru acest lucru.
 Procesoarele Celeron sînt destinate acelora care doresc sa cumpere procesoare
produse de compania Intel, dar sînt de acord sa sacrifice un anumit grad de performanta
în favoarea unui pret mai scazut. Aceasta politica de marketing a companiei Intel face ca
procesoarele Celeron sa fie fabricate si pozitionate pe piata în asa fel încît sa nu intre în
concurenta cu procesoarele Pentium sau Core. Ca urmare ele au viteze mai mici decît
cele mai noi procesoare Intel si Pentium, au o frecventa de functionare a magistralei de
date mai mica si de asemenea mai putina memorie cache pe pastila procesorului. De
exemplu la un moment dat cel mai puternic procesor Celeron (cu nucleu Northwood)
avea o frecventa de ceas de 2,8 GHz, o frecventa de functionare a magistralei de date
(a procesorului, interna) de 400 MHz si o memorie cache L2 de 128 KB. Prin
comparatie, la acelasi moment cele mai puternice procesoare Pentium 4 obisnuite (nu
Extreme Edition) aveau o frecventa de ceas de 3,4 Ghz, o frecventa de functionare a
magistralei de date (a procesorului, interna) de 800 MHz si o memorie cache L2 de 512
KB (P4 cu nucleu Northwood) sau 1024 KB (P4 cu nucleu Prescott).
 O lista cu caracteristicile tehnice ale procesoarelor Core, Pentium si Celeron se
gaseste pe situl INTEL sub forma de fisier PDF.

1. CORE
Procesoarele Core au fost lansate pe piata la jumatatea anului 2006 iar microarhitectura care
sta la baza lor difera considerabil de cea folosita la constructia procesoarelor Pentium 4 si
Pentium D. Noile inovatii tehnologice folosite in procesoarele Core permit obtinerea unei
performante crescute in conditiile unui consum de energie electrica scazut. Aceste inovatii sint
urmatoarele :

 Executie Dinamica pe Scara Larga ("Wide Dynamic Execution") → procesoarele Core

executa mai multe instructiuni pe ciclul de tact decit predecesoarele lor bazate pe
arhitectura NetBurst. In plus analiza fluxului de date prelucrat de procesor a fost
optimizata.
 Prelucrare Imbunatatita a Datelor Media Digitale ("Advanced Digital Media Boost") →
Instructiunile SSE au fost modificate in asa fel incit acum prelucrarea datelor din
aplicatiile multimedia (audio, video) este de aproape doua ori mai rapida.
 Memorie Cache Inteligenta de tip Superior ("Advanced Smart Cache") → Memoria
cache de tip L2 este partajata intre nucleele ce compun un procesor Core, iar gradul ei
de folosire de catre fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic in functie de nivelul de
activitate al nucleelor la momentul respectiv.
 Acces Inteligent la Memorie ("Smart Memory Access") → Algoritmii de aducere si
procesare a datelor in memoria cache de tip L1 si L2 au fost imbunatatiti.
 Capacitate de Folosire Inteligenta a Energiei Electrice ("Intelligent Power
Capability") → Raportul "Performanta per Watt consumat" a fost imbunatatit, iar
consumul de energie electrica si disiparea de caldura au fost diminuate. Procesoarele
pot sa-si dezactiveze in mod dinamic subunitatile care sint inactive, astfel incit energia
electrica sa fie folosita numai daca este nevoie de ea la momentul respectiv
(eficientizarea consumului de energie).

1.1 PROCESOARE INTEL CORE MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur

nucleu)

Compania INTEL nu produce in prezent procesoare mononucleate ce inglobeaza tehnologia

Core.
 1.2 PROCESOARE INTEL CORE BINUCLEATE ("dual core" - cu doua nuclee)

1.2.1 Intel Core 2 Duo

Procesoarele Core 2 Duo sint fabricate folosind doua tipuri de nuclee, anume Conroe si
Allendale, care difera intre ele doar prin marimea memoriei cache de tip L2 (2 MB pentru
Allendale si 4 MB pentru Conroe). Ele folosesc instructiunile pe 64 de biti (EM64T) si suporta
tehnologiile de virtualizare (Intel Virtualization Technology) si de eficientizare a consumului
energetic (Intel Enhanced SpeedStep Technology), dar nu si tehnologia Hyper-Threading.
Aceste procesoare au nevoie de placi de baza cu soclu LGA775, insa aceste PB nu sint
compatibile cu procesoarele Pentium 4 sau Pentium D. Modelele ieftine (E4400, E4300) nu
suporta tehnologiile de virtualizare si au frecventa magistralei principale (FSB) de 800 MHz,
spre deosebire de modelele mai scumpe la care aceasta este de 1066 MHz.

Fiecare nucleu are viteza specificata in tabelul de mai jos, dar asta nu inseamna ca un
procesor cu 2 nuclee la frecventa de 1,80 GHz este echivalent cu un procesor cu un singur
nucleu la frecventa de 3,6 GHz. O crestere mare de performanta este valabila doar atunci cind
procesoarele sint folosite pentru softuri optimizate pentru lucrul cu mai multe nuclee (de ex.
programele de grafica 3D).

Modelele Core 2 Duo existente sint urmatoarele :

 E6700 : 2,66 GHz x 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2

 E6600 : 2,40 GHz x 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2
 E6400 : 2,13 GHz x 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2
 E6300 : 1,86 GHz x 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2
 E4300 : 1,80 GHz x 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2
 ----------------------------------------------------------
 X6800 : 2,93 GHz x 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 → 10510q1621k ; familia
Core 2 Extreme

1.3 PROCESOARE INTEL CORE CVADRINUCLEATE ("quad core" - cu patru nuclee)

1.3.1 Intel Core 2 Quad

Procesoarele Core 2 Quad sint fabricate pe baza nucleului Kentsfield (compus din doua
nuclee Conroe puse unul linga altul) si au frecventa magistralei principale (FSB) de 1066 MHz.
Ele folosesc instructiunile pe 64 de biti (EM64T) si suporta tehnologiile de virtualizare ("Intel
Virtualization Technology") si de eficientizare a consumului energetic ("Enhanced SpeedStep
Technology"), dar nu si tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de placi de
baza cu soclu LGA775.

Modelele Core 2 Quad existente sint urmatoarele :

 Q6600 : 2,40 GHz x 4 nuclee | 8 MB memorie cache L2 (2 x 4 MB)

 --------------------------------------------------------------------------
 QX6700 : 2,66 GHz x 4 nuclee | 8 MB memorie cache L2 (2 x 4 MB) → familia Core 2
Extreme

1.4 PROCESOARE INTEL CORE EXTREME

 Familia Core 2 Extreme include procesoare binucleate sau cvadrinucleate si contine
modelele cele mai performante de procesoare Intel pentru calculatoarele de birou ("desktops").
Ele inglobeaza nuclee Conroe (X6800) sau Kentsfield (QX6700) si se instaleaza pe placi de
baza in format LGA775.

Modelele Core 2 Extreme existente sint urmatoarele :

 X6800 : 2,93 GHz x 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2

 QX6700 : 2,66 GHz x 4 nuclee | 8 MB memorie cache L2 (2 x 4 MB)

2. PENTIUM

MONONUCLEATE (SINGLE CORE) BINUCLEATE (DUAL CORE)

2.1 Procesoare Pentium mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)

Procesoarele Pentium au fost pina in anul 2006 cele mai puternice procesoare produse de
Intel si sînt indicate pentru cei care doresc sa foloseasca calculatorul si pentru jocuri de ultima
generatie sau pentru prelucrare audio-video. Procesoarele Pentium fabricate în prezent sînt
dintr-a patra generatie (Pentium 4), dar se mai gasesc în vînzare la mîna a doua si sisteme cu
procesoare din generatia a treia (Pentium 3, denumire scrisa de obicei Pentium III).

2.1.1 Pentium 4

Procesoarele Pentium 4 (cu exceptia seriei P4 Extreme Edition) au fost fabricate folosindu-
se cinci tipuri de nuclee si anume Wilamette, Northwood, Prescott, Prescott 2M si Cedar Mill.
Între cele cinci tipuri de nuclee exista multe asemanari însa exista si destule diferente, legate de
procesul de fabricatie sau de arhitectura interna. Nucleul Willamette a fost primul tip de nucleu
inclus in procesoarele P4 si de aceea a fost si cel mai slab, inglobind doar 256 KB de memorie
cache L2. Nucleul Northwood are 8 KB de memorie cache L1 si 512 KB de memorie cache L2.
Nucleul Prescott are un numar dublu de tranzistori fata de nucleul Northwood si are 16 KB de
memorie cache L1 alaturi de 1024 MB de memorie cache L2. În plus procesoarele bazate pe
nucleul Prescott au o arhitectura îmbunatatita si sînt dotate cu un set nou de instructiuni, numit
SSE3, care nu exista la procesoarele bazate pe nuclee mai vechi si care va fi pus în valoare de
creatorii de softuri. Pe de alta parte nucleul Prescott are un consum de electricitate mai crescut
si degaja mai multa caldura în timpul functionarii intensive decît nucleul Northwood, ceea ce
reprezinta un dezavantaj. Nucleul Prescott 2M isi are numele de la includerea a 2 MB de
memorie cache L2 si a fost folosit pentru unele procesoare Pentium 4 din familia 6xx si pentru
cel mai performant dintre procesoarele Pentium 4 Extreme Edition (P4 EE 3.73). Nucleul Cedar
Mill este asemanator cu Prescott, dar fiind fabricat cu o tehnologie de 65 nm are un consum de
electricitate mai scazut, deci si o emisie de caldura mai redusa.

Modelele din familiile 5xx (550, 540, 530, etc.) si 6xx (670, 660, 650, etc.) sint ultimele
reprezentante ale generatiei de procesoare mononucleate Pentium 4. Ceea ce le deosebeste
de familiile precedente de procesoare Pentium 4 este posibilitatea folosirii tehnologiei EM64T
(Enhanced Memory 64 Technology), adica folosirea instructiunilor pe 64 de biti. Acestea au
nevoie pentru a functiona de placi de baza care sa suporte tehnologia EM64T la nivel de BIOS,
iar la nivel software de sisteme de operare (Windows XP x64 sau Linux) si de aplicatii pe 64 de
biti.

2.1.2 Pentium 4 Extreme Edition

Procesoarele Pentium 4 XE sînt cele mai performante procesoare din generatia Pentium 4.
Majoritatea acestor procesoare au fost bazate pe nucleul Gallatin, iar una dintre caracteristicile
lui care au contribuit din plin la sporul de performanta a fost prezenta unui nivel de memorie
cache L3 cu o marime de 2 MB, care se adauga memoriei cache L2 de 512 KB. Procesoarele
Pentium 4 Extreme Edition nu au nevoie de placi de baza speciale, ele putînd fi montate pe
placile de baza obisnuite pentru Pentium 4 si anume "socket 478" sau "socket LGA775". Astfel,
procesorul P4 XE 3.4 GHz exista atit in varianta pentru soclu 478 cit si in varianta pentru soclu
LGA775. Cel mai puternic reprezentant al acestei familii este procesorul Pentium 4 XE 3.73
GHz, care a fost construit exclusiv pentru formatul de soclu LGA775, fiind bazat pe
nucleul Prescott 2M.

O parte din procesoarele Pentium 4 cu frecventa de tact de peste 2,4 GHz poseda facilitatea
de "Hyper-Threading" (HT), ceea ce înseamna ca un procesor este "vazut" de SO ca fiind de
fapt compus din doua procesoare "logice" (virtuale) care functioneaza la frecventa de ceas
nominala a procesorului real. Unele aplicatii sînt optimizate pentru modul multifir ("multithread")
sau pentru sistemele multiprocesor si ca urmare ele vor rula mai rapid pe un sistem dotat cu un
procesor Pentium 4, chiar daca acest sistem doar "emuleaza" un sistem biprocesor, fara a fi si
în realitate unul. De asemenea tehnologia HT aduce un avantaj în situatia lucrului simultan cu
mai multe aplicatii sau în cazul în care unele aplicatii ruleaza automat în fundal. Performanta
unui sistem dotat cu un procesor care utilizeaza tehnologia "Hyper-Threading" nu este însa la
fel de mare ca a unui sistem dotat cu doua procesoare reale (identice cu cel folosit în sistemul
monoprocesor), din cauza faptului ca procesoarele "logice" trebuie totusi sa împarta resursele
procesorului real. Cresterea de performanta este de obicei de ordinul 10-30 %, dar exista si
situatii în care tehnologia HT trebuie dezactivata pentru ca ea încetineste activitatea
procesorului în anumite aplicatii. Pentru a putea folosi tehnologia HT este nevoie de o placa de
baza compatibila si de un SO (Windows XP sau unele distributii de Linux) optimizat pentru
aceasta tehnologie. Activarea sau dezactivarea tehnologiei HT se face din BIOS-ul placii de
baza.

2.2 Procesoare Pentium binucleate ("dual core" - cu doua nuclee)

2.2.1 Pentium D

Familia Pentium D cuprinde modelele Pentium D 8xx si Pentium D 9xx. Procesoarele

Pentium D folosesc tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), insa nu si tehnologia Hyper-
Threading, care a fost dezactivata.

 Pentium D 8xx sint procesoare bazate pe nucleul Smithfield si au o memorie cache L2

de 2 MB. Modelele existente sint : Pentium D 805, 820 (2,8 GHz), 830 (3 GHz) si 840
(3,2 GHZ), ambele nuclee componente avind frecventa de tact specificata in paranteza.
Acest tip de procesoare a fost scos din productie in anul 2006.
 Pentium D 9xx sint procesoare bazate pe nucleul Presler si au o memorie cache L2 de
4 MB. Modelele existente sint : Pentium D 915 (2,8 GHz), 920 (2,8 GHz), 930 (3 GHz),
940 (3,2 GHz), 945, 950 (3,4 GHz) si 960 (3,6 GHz), ambele nuclee componente avind
frecventa de tact specificata in paranteza.

2.2.2 Pentium Extreme Edition (Pentium XE)

Familia Pentium XE contine cele mai puternice procesoare Pentium produse de compania
Intel. Ele au tehnologia Hyper-Threading activata si folosesc bineinteles si instructiunile pe 64
de biti (EM64T).

 Pentium XE 840 este bazat pe nucleul Smithfield, are 2 MB cache L2, frecventa de 3,2
GHz si magistrala de date (FSB) de 800 MHz.
 Pentium XE 955 este bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecventa de 3,46
GHz si magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.
  Pentium XE 965 este bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecventa de 3,46
GHz si magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.

Ambele familii de procesoare binucleate folosesc formatul de soclu LGA775 si au nevoie de o

placa de baza cu cipset Intel 955X sau NVIDIA nForce4 SLI Intel Edition.

3. CELERON

Procesoarele Celeron moderne au nucleu de procesor Pentium 4 (varianta Wilamette,

Northwood, Prescott sau Cedar Mill), dar în trecut procesoarele Celeron foloseau acelasi nucleu
ca si procesoarele Pentium mai vechi cu o generatie.

Familia de procesoare Celeron D cuprinde modele bazate pe nucleele Prescott si Cedar Mill.
Ele au o performanta notabil crescuta fata de procesoarele Celeron din generatiile anterioare,
chiar si la o frecventa de tact egala. Acest lucru se datoreaza mai multor factori si anume :
marimea memoriei cache L2 s-a dublat sau cvadruplat (L2 = 256 KB Prescott / L2 = 512 KB
Cedar Mill), viteza magistralei principale a crescut si ea (533 MHz, fata de 400 MHz cît aveau
cele mai performante procesoare Celeron cu nucleu Northwood) si a fost introdus setul de
instructiuni SSE3. Pe de alta parte procesoarele Celeron, indiferent de generatie, nu suporta
tehnologia Hyper-Threading, aceasta raminind apanajul procesoarelor Pentium 4.

Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 Intel a inceput sa produca si procesoare Celeron
D care folosesc tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu modelele Celeron D
326, 331, 336, 341, 346, 351, 352, 355, 356, 360. Acestea au frecvente de tact de la 2,53 la
3,46 GHz si folosesc formatul de soclu LGA775.

Cele mai noi modele de Celeron D (352, 356 si 360) inglobeaza nucleu Cedar Mill si sint
fabricate cu ajutorul tehnologiei de 65 nm, ceea ce inseamna ca au un consum de energie mai
mic si deci se incalzesc mai putin.

Procesoarele Celeron cu frecventa de tact sub 2 Ghz sînt indicate pentru calculatoare folosite
pentru aplicatii mai putin solicitante. Aceasta nu înseamna ca ele nu pot fi folosite pentru jocuri
sau editare audio-video, ci doar ca performanta lor în aceste cazuri este mult scazuta fata de
procesoarele Pentium de ultima generatie, în principal datorita cantitatii mici de memorie cache.
Procesoarele Celeron cu viteze de 2 GHz sau mai mult pot fi folosite însa si pentru aplicatii
solicitante, desi cantitatea (relativ) redusa de memorie cache L2 îsi pune în continuare
amprenta asupra performantelor procesorului, exceptie facînd bineinteles procesoarele Celeron
D cele mai noi.

DENUMIREA PROCESOARELOR INTEL

Compania Intel a folosit pina in anul 2004 denumiri pentru procesoarele Pentium si Celeron
care includeau obligatoriu si frecventa de ceas reala a acestora (de ex. Pentium 4 3.4 GHz ;
Pentium 4 3.2E GHz ; Pentium 4 2.8C GHz ; Celeron 2 GHz, Celeron 2.8 GHz, etc.). Scopul era
ca orice cumparator sa poata sa aprecieze usor performanta procesoarelor si sa poata sa se
decida rapid care este cel mai potrivit pentru nevoile sale.

Intel a complicat însa lucrurile pe parcurs (în special pentru cumparatorii mai putin avizati)
pentru ca au existat foarte frecvent situatii în care procesoare Pentium 4 avînd aceeasi
frecventa de ceas aveau performante sensibil diferite. Acest lucru se datora în principal faptului
ca unele dintre aceste procesoare functionau cu o magistrala interna de date de 800 MHz, iar
altele cu 533 MHz sau ca unele procesoare foloseau tehnologia "Hyper-Threading" în timp ce
altele nu. Mai mult, interveneau în ecuatie si diferentele legate de nucleele pe baza carora erau
construite procesoarele. În acest fel nu erau rare situatiile în care cumparatorii erau pusi în
dificultate atunci cînd trebuiau sa aleaga procesorul adecvat dintre mai multe procesoare avînd
aceeasi frecventa de ceas dar preturi diferite. Aceasta stare de lucruri defavoriza în mod evident
cumparatorul si în plus permitea unele manevre de marketing abuzive din partea firmelor care
vindeau sisteme si componente de calculator, firme care de obicei specificau în ofertele lor doar
frecventa de ceas a procesorului, fara a preciza si frecventa magistralei de date, tipul nucleului
sau compatibilitatea cu tehnologia "Hyper-Threading".

Incepind cu anul 2004 Intel a hotarit sa schimbe radical modul de denumire a procesoarelor
pe care le produce, în asa fel încît diferentele de performanta sa fie foarte clare. Noua metoda
de denumire implica folosirea unui numar (Processor Number - PN) care sa reflecte
performanta globala a procesorului respectiv. Denumirea va fi formata din numele procesorului
(Pentium sau Celeron) la care se adauga un numar alcatuit din trei cifre, de forma 9xx, 8xx, 7xx,
6xx, 5xx sau 3xx, dupa linia de procesoare în care se incadreaza un anumit model de procesor.
Vor exista mai multe grupuri de procesoare distincte si anume : procesoare cu performante
crescute (9xx si 8xx), procesoare pentru calculatoare mobile (7xx), procesoare cu performante
medii (6xx si 5xx) si procesoare cu performante obisnuite (3xx). Primele patru grupuri cuprind
procesoare de tipul Pentium 4, iar ultimul procesoarele Celeron. Procesoarele numite 8xx si 9xx
sint cu doua nuclee.

Un procesor avînd un anumit numar este mai puternic decit procesoarele cu numere mai mici
si mai slab decit procesoarele cu numere mai mari. De exemplu un procesor Pentium 4 la 3,6
GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 800 MHz, 1MB memorie cache
L2, compatibil cu tehnologia HT) va avea numarul 560, un procesor avînd aceleasi caracteristici
tehnice dar functionind la frecventa de 3,4 GHz va avea numarul 550, iar un procesor avînd
aceleasi caracteristici tehnice dar functionind la frecventa de 3,84 GHz va avea numarul 570. În
mod similar un procesor Celeron D la 2,66 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala
de date de 533 MHz, 256 KB memorie cache L2) va avea numarul 330, un procesor avînd
aceleasi caracteristici tehnice dar functionind la frecventa de 2,53 GHz va avea numarul 320, iar
un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar functionind la frecventa de 2,8 GHz va
avea numarul 335.

LEGĂTURI UTILE :

 Lista de procesoare Intel - Core, Pentium, Celeron, M (mobil), Xeon (server), Itanium
(server)
 Lista de procesoare Core 2
 Lista de procesoare Pentium 4
 Lista de procesoare Celeron
 Core 2 - Duo, Quad si Extreme
 Pentium Extreme Edition
 Pentium D
 Pentium 4
 Celeron

PROCESOARE AMD

MONONUCLEATE (SINGLE-CORE) BINUCLEATE (DUAL-CORE)

Procesoarele fabricate de compania AMD sînt de doua tipuri si anume Athlon si Sempron.
Între aceste doua tipuri exista asemanari si diferente care se reflecta în performanta lor globala.
Diferenta între procesoarele de tip Athlon si Sempron este legata de frecventa de ceas
("viteza") a procesorului, de frecventa magistralei de date, de cantitatea de memorie cache de
pe pastila procesorului si de tipul nucleului folosit.

1. PROCESOARE AMD MONONUCLEATE ("single core" - cu un

singur nucleu)
 ATHLON 64 ATHLON 64 FX SEMPRON

1.1 ATHLON 64 / ATHLON 64 FX

Compania AMD a introdus in productie incepind cu anul 2003 procesoare fabricate exclusiv
pe baza unei arhitecturi pe 64 de biti (AMD64) si anume familiile de procesoare Athlon 64 FX
(versiunile 57, 55, 53 si 51) si Athlon 64. Aceste procesoare sînt optimizate pentru a rula
aplicatii pe 64 de biti, însa ele pot rula extrem de bine si aplicatii pe 32 de biti sau chiar pe 16
biti. În aplicatiile pe 32 de biti (de ex. jocuri, programe de birotica, editare audio-video, etc.)
performanta procesoarelor cu arhitectura pe 64 de biti este chiar considerabil mai buna decît a
procesoarelor pe 32 de biti. Puterea reala a procesoarelor pe 64 de biti este însa "descatusata"
doar de sistemele de operare (Windows XP x64, Linux) si aplicatiile pe 64 de biti.

Procesoarele AMD pe 64 de biti au arhitectura nucleului asemanatoare cu cea a

procesoarelor Athlon XP, la care s-au adaugat însa mai multe inovatii în scopul cresterii
performantei. Cea mai notabila inovatie este includerea în nucleu a controlerului de memorie,
care era pîna atunci plasat în cipsetul placii de baza. În acest fel lucrul cu memoria DDRAM
este accelerat si în plus performanta procesorului nu mai depinde de calitatea controlerului
folosit de producatorul placii de baza. În plus ele folosesc si instructiunile SSE 2, care nu sînt
prezente la procesoarele Athlon XP. Procesoarele AMD Athlon pe 64 de biti au nevoie de placi
de baza speciale, ele neputind fi instalate pe PB pentru procesoare Athlon XP. La inceputul
productiei acestor procesoare, PB trebuiau sa fie de tipul "Socket 940" pentru Athlon 64 FX si
"Socket 754" pentru Athlon 64, în functie de numarul de pini ai fiecarui tip de procesor. Ulterior
compania AMD a hotarit ca ambele tipuri de procesoare sa aiba acelasi numar de pini, si
anume 939, iar placile de baza de tipul "Socket 939" sa fie compatibile atît cu procesoarele
Athlon 64 FX, cît si cu procesoarele Athlon 64 construite cu acest numar de pini.

1.1.1 ATHLON 64

Procesoarele Athlon 64 sînt varianta mai putin performanta (si în acelasi timp mai ieftina) a
procesoarelor AMD mononucleate pe 64 de biti, dar ele intrec în performanta procesoarele
Sempron sau Athlon XP cu aceeasi frecventa de tact. Ele sînt construite folosind nucleele
"Newcastle", "Clawhammer", "Winchester" si "Venice. Cel mai puternic reprezentant al familiei
Athlon 64 este procesorul Athlon 64 4000+ (frecventa reala 2,4 GHz), care are 939 de pini. El
este construit pe baza nucleului Clawhammer (la fel ca si Athlon 64 FX-53, care are aceeasi
frecventa de tact), avind controler de memorie bicanal si o cantitate de memorie cache L2 de 1
MB.

 Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Clawhammer" (3200+, 3400+ si 3700+) au 754 de

pini (sînt compatibile cu PB Socket 754), poseda un controler de memorie monocanal
("single channel"), o interfata de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biti (ceea ce le face
mai putin performante) si o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB.
 În ceea ce le priveste pe procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" lucrurile sînt
ceva mai complicate. Primele procesoare Athlon 64 (2800+, 3000+, 3200+, 3400+) cu
nucleu "Newcastle" aveau 754 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket
754) posedau un controler de memorie monocanal ("single channel"), o interfata de
lucru cu memoria cache L2 pe 64 biti (ceea ce le facea mai putin performante) si o
cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Procesoarele din a doua serie Athlon 64 cu
nucleu "Newcastle" (3500+, 3800+) au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de
baza Socket 939) poseda un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfata
de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biti (la fel ca procesoarele Athlon 64 FX) si o
cantitate de memorie cache L2 de 512 KB.
  Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Winchester" (3000+, 3200+ si 3500+) au 939 de
pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), poseda un controler de memorie bicanal ("dual
channel") si o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Deosebirea intre
nucleele Newcastle siWinchester tine exclusiv de procesul de fabricatie, primele fiind
fabricate cu tehnologie de 130 nm (0,13 microni) iar celelalte, mai noi, cu tehnologie de
90 nm (0,09 microni). Tehnologia de 90 nm permite atit scaderea costurilor de productie
cit si un consum de electricitate mai mic, ceea ce are ca efect o temperatura mai
scazuta.
 Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Venice" (3000+, 3200+, 3400+, 3500+, 3800+) sint
fabricate cu tehnologie de 90 nm, au 754 sau 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket
754 sau 939), poseda instructiunile SSE3, au un controler de memorie imbunatatit si un
voltaj mai mic de functionare, ultima caracteristica contribuind la mentinerea unei
temperaturi mai scazute fata de nucleele precedente.
 Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "San Diego" (3500+, 3700+, 4000+) sint fabricate
cu tehnologie de 90 nm si au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939).
 Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Orleans" (3000+, 3200+, 3500+, 3800+) sint
fabricate cu tehnologie de 90 nm si au 940 de pini (sînt compatibile cu PB Socket AM2).

1.1.2 ATHLON 64 FX MONONUCLEAT

Procesoarele Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 si 51) au fost de la inceput concepute

pentru a fi varianta mai performanta (si în acelasi timp mai scumpa) a procesoarelor AMD pe 64
de biti cu un singur nucleu. Ele poseda un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o
interfata de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biti si o cantitate de memorie cache L2 de 1024
KB (1 MB).

 Primele procesoare Athlon 64 FX-51 si FX-53 inglobau nucleul "Sledgehammer",

aveau 940 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 940) si, lucru foarte
important, aveau nevoie pentru a functiona de o memorie RAM speciala ("Registered
DDRAM").
 Compania AMD a decis ulterior incetarea productiei procesoarelor FX-51 si intrarea în
productie a unor procesoare Athlon 64 FX-53 care inglobeaza nucleul "Clawhammer" si
au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 939). Mai important,
AMD a hotarit ca toate procesoarele Athlon 64 FX produse din acel moment vor
functiona cu memorie RAM obisnuita, nemaifiind nevoie de memoria RAM speciala de
tipul "Registered DDRAM". Memoria RAM obisnuita are doua avantaje fata de cea
speciala ("registered") si anume este mai rapida si mai ieftina.
 Athlon 64 FX-57 (frecventa reala 2,8 GHz) are 939 de pini si este construit pe baza
nucleului "San Diego", beneficiind deci de un controler de memorie imbunatatit si de
compatibilitate cu setul de instructiuni SSE3. Este ultimul procesor Athlon 64 FX
construit cu un singur nucleu.

1.2 SEMPRON

Procesoarele Sempron au fost construite de-a lungul timpului folosind cinci tipuri de nuclee si
anume Thoroughbred B, Barton, Paris, Palermo siManila.

 Primele procesoare Sempron de la 2200+ (frecventa reala 1,5 GHz) la 2800+

(frecventa reala 2 GHz) au fost fabricate folosind nucleul Thoroughbred B si erau
conforme cu formatul "socket A" pentru placile de baza. Toate procesoarele Sempron
bazate pe nucleul Thoroughbred B de la 2200+ la 2800+ au o cantitate de memorie
cache L2 de 256 KB, ceea ce le face mult mai performante decit predecesoarel lor,
Duron, care aveau doar 64 KB.
 Sempron 3000+ (frecventa reala 2 GHz - 512 KB cache L2) a fost initial fabricat
folosind nucleul Barton, conform cu formatul "socket A" pentru placile de baza. Ulterior a
fost fabricat cu nucleul Palermo (frecventa reala 1,8 GHz - 128 KB cache L2).
 Procesorul Sempron 3000+ cu nucleu Barton are 512 KB memorie cache L2, la fel ca si
procesoarele Athlon XP construite pe baza aceluiasi nucleu. Procesorul Sempron 3100+
cu nucleu Paris are 256 KB memorie cache L2.
 Sempron 3100+ (frecventa reala 1,8 GHz) este fabricat folosind nucleul Paris (similar
cu cel folosit pentru procesoarele Athlon 64) si este conform cu formatul "socket 754"
pentru placile de baza. Toate procesoarele de mai sus au fost fabricate cu o tehnologie
de 130 nm.
 Procesoarele Sempron mai noi fabricate pentru formatul Socket 754 au fost realizate
cu ajutorul tehnologiei de 90 nm, inglobeaza nucleul Palermo si au valorile nominale
("ratings") : 2600+ (frecv. reala 1,6 Ghz), 2800+ (1,6 Ghz), 3000+ (1,8 GHz), 3100+ (1,8
GHz), 3300+ (2 GHz) si 3400+ (2 GHz). Diferenta de performanta dintre modelele 3300+
si 3400+ (sau dintre 3000+ si 3100+) nu este data de frecventa de functionare, care este
aceeasi, ci de cantitatea de memorie cache L2. Procesoarele construite pe baza
nucleului Palermo au cantitati diferite de memorie cache L2 si anume : 2600+ (128 KB);
2800+ (256 KB), 3000+ (128 KB), 3100+ (256 KB), 3300+ (128 KB), 3400+ (256 KB).
 Cele mai noi procesoare Sempron (modele de la 2800+ la 3600+) sint realizate pe
baza nucleului Manila si folosesc soclul AM2.

Procesoarele Sempron construite cu nucleele Paris si Palermo poseda avantajele conferite

de acestea (de ex. controler de memorie integrat), dar nu pot rula aplicatii pe 64 de biti. Evident
ca nici cele construite pe baza nucleelor Thoroughbred B si Barton nu pot rula aplicatii pe 64 de
biti.

Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 AMD a inceput sa produca si procesoare

Sempron care folosesc tehnologia AMD64 (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu versiunile
2600+, 2800+, 3000+, 3100+, and 3300+. Ele se deosebesc de modelele pe 32 de biti prin
intermediul codului OPN.

1.3 ATHLON XP

Procesoarele Athlon XP au fost fabricate intre anii 2001-2005 folosindu-se succesiv (în
ordine cronologica) patru tipuri de nuclee si anume Palomino (1500+ pîna la 2100+),
Thoroughbred (1600+ pîna la 2700+), Barton (2500+ pîna la 3200+) si Thorton (2000+, 2200+,
2400+).

 Nucleul Thoroughbred a avut doua revizii (versiuni) si anume Thoroughbred A si

Thoroughbred B, acesta din urma prezentînd un avans tehnologic considerabil fata de
nucleele anterioare, inclusiv versiunea A. Diferentele dintre nuclee sînt date în principal
de optimizarea arhitecturii lor în vederea îmbunatatirii performantei globale a
procesorului, cu cîteva exceptii în care diferentele dintre generatiile de nuclee sînt
minore si tin doar de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului. Ca o
regula aproape generala cu cît nucleul este mai nou cu atît procesorul este mai bun,
adica mai rapid si mai stabil.
 Diferenta între nucleul Barton si cel Thoroughbred B este minima d.p.d.v al
arhitecturii, deosebirea principala între ele fiind data de adaugarea a 256 KB de
memorie cache L2 pe nucleul Barton în asa fel încît acesta are 512 KB memorie cache
L2 în timp ce nucleul Thoroughbred B (ca si nucleele Palomino si Thoroughbred A) are
doar 256 KB.
 Nucleul Thorton este un nucleu Barton care are doar 256 KB de memorie cache L2 si
a fost produs doar din considerente ce tin de procesul de productie, pentru ca era mai
ieftin sa se foloseasca aceeasi linie de fabricatie ca pentru nucleele Barton decît sa se
pastreze linia de fabricatie a nucleelor Thoroughbred B.

1.4 DURON

1.4 DURON
 Procesoarele Duron mai recente au fost construite succesiv cu doua tipuri de nuclee si
anume Morgan (între 1 GHz si 1,3 GHz) si Applebred (1,4 GHz; 1,6 GHz si 1,8 GHz). Nucleul
Applebred este îmbunatatit considerabil fata de nucleele anterioare si permite functionarea
procesorului la o frecventa a magistralei de date (FSB) de 266 MHz. Procesoarele Duron au o
cantitate de memorie cache L2 de doar 64 KB, fata de 256 sau 512 KB pentru procesoarele
Athlon XP, ceea ce se rasfrînge asupra performantelor în aplicatiile (jocuri, programe de
birotica, etc.) dependente de cantitatea de memorie cache disponibila. Aceasta linie de
procesoare a fost scoasa din productie în momentul în care a fost lansat modelul Sempron.

2. PROCESOARE AMD BINUCLEATE ("dual core" - cu doua nuclee)

ATHLON 64 FX ATHLON 64 X2

2.1 ATHLON 64 FX BINUCLEAT

Incepind cu anul 2006 AMD a decis ca procesoarele din familia Athlon 64 FX sa fie fabricate
folosind doua nuclee. Primii reprezentanti ai acestei familii (Athlon 64 FX-51, 53, 55, 57) aveau
un singur nucleu.

 Athlon 64 FX-60 este construit pe baza nucleului Toledo, avind frecventa reala de 2,6
GHz. El este compatibil cu placile de baza cu Soclu 939 si are 2 MB memorie cache
(cite 1 MB pentru fiecare din cele doua nuclee). Controlerul de memorie este bicanal si
are o interfata de lucru cu memoria cache L2 de 128 de biti.
 Athlon 64 FX-62 | FX-70 | FX-72 | FX-74 sint construite pe baza nucleului Windsor, avind
frecventa reala de 2,8 GHz (FX-62) | 2,6 GHZ (FX-70) | 2,8 GHz (FX-72) | 3 GHz (FX-
74). Sint compatibile cu placile de baza cu Soclu AM2 si au 2 MB memorie cache (cite 1
MB pentru fiecare din cele doua nuclee).

2.2 ATHLON 64 X2

Familia de procesoare Athlon 64 X2 include modelele :

 6000+ : 3,0 GHz x 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2

 5600+ : 2,8 GHz x 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2
 5400+ : 2,8 GHz x 2 nuclee | 1 MB memorie cache L2
 5200+ : 2,6 GHz x 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2
 5000+ : 2,6 GHz x 2 nuclee | 1 MB memorie cache L2
 4800+ : 2,4 GHz x 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2
 4600+ : 2,4 GHz x 2 nuclee | 1 MB memorie cache L2
 4400+ : 2,2 GHz x 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2
 4200+ : 2,2 GHz x 2 nuclee | 1 MB memorie cache L2
 4000+ : 2,0 GHz x 2 nuclee | 1 MB memorie cache L2
 3800+ : 2,0 GHz x 2 nuclee | 1 MB memorie cache L2
 3600+ : 2,0 GHz x 2 nuclee | 512 KB memorie cache L2

Fiecare nucleu are viteza specificata in lista de mai sus, dar asta nu inseamna ca un
procesor cu 2 nuclee la frecventa de 2 GHz este echivalent cu un procesor cu un singur nucleu
la frecventa de 4 GHz. O crestere mare de performanta este valabila doar atunci cind
procesoarele sint folosite pentru softuri optimizate pentru lucrul cu mai multe nuclee (de ex.
programele de grafica 3D). Diferenta de performanta intre modelele cu aceeasi frecventa de
tact este data de marimea memoriei cache L2, care este de altfel si singura diferenta intre cele
doua tipuri de nuclee.
 Procesoarele Athlon 64 X2 sint bazate pe nucleele Toledo (4800+ si 4400+), Manchester
(4600+, 4200+, 3800+), Windsor (modele de la 3600+ la 6000+) si Brisbane (modele de la
4000+ la 5000+).

Modelele bazate pe nucleele Toledo si Manchester sint cele mai vechi si din aceasta cauza
folosesc placi de baza de tip "Socket 939". Ele au magistrala de date de 1000 MHz, sint
compatibile cu setul de instructiuni SSE3 si au un controler de memorie imbuntatit fata de
procesoarele Athlon 64.

Modelele bazate pe nucleul Windsor fiind mai noi folosesc placi de baza cu soclu AM2.

Modelele bazate pe nucleul Brisbane sint cele mai noi si folosesc placi de baza cu soclu
AM2. Ele sint fabricate cu o tehnologie de 65 nm, ceea ce are ca rezultat un consum mai scazut
de energie si deci si o incalzire mai redusa. Nucleul Brisbane are o marime a memoriei cache
L2 de 512 KB, deci un procesor cu acest nucleu va avea o memorie cache de 1 MB (2 x 512
KB).

Procesoarele Athlon 64 X2 "Eficiente Energetic" (energy efficient) sint modele bazate pe

nucleele Windsor sau Brisbane al caror consum energetic se situeaza intre 35-65 W, in timp ce
procesoarele Athlon 64 X2 obisnuite au un consum in jur de 85 W. Scaderea consumului se
obtine prin selectarea procesoarelor ce pot functiona la o tensiune de alimentare (Vcore) mai
redusa. Sint recomandate pentru sistemele la care se doreste cu orice pret pastrarea unei
temperaturi scazute pentru a nu fi nevoie de o racire zgomotoasa, de exemplu sistemele AMD
Live, care sint dedicate in principal redarii multimedia ("home cinema").

DENUMIREA PROCESOARELOR AMD

AMD sustine ca foloseste o arhitectura pentru nucleele procesoarelor sale pe 32 de biti

(Athlon XP, Duron, Sempron) care este mai buna decît cea folosita de INTEL. Acest lucru ar
permite ca un procesor Athlon XP sa aiba la o anumita frecventa de tact o performanta egala
sau mai buna decît un procesor Pentium 4 care functioneaza la o frecventa de tact superioara
celei a procesorului Athlon XP. De exemplu AMD sustine (în mod indirect) ca un procesor
Athlon XP 2800+ (nucleu Thoroughbred B) care functioneaza la frecventa reala de 2250 MHz
(2,25 GHz) are aceeasi performanta ca un procesor Pentium 4 2.8 care functioneaza la
frecventa reala de 2800 MHz (2,8 Ghz). Acest lucru nu este fara o baza reala, pentru ca
procesoarele produse de AMD executa mai multe instructiuni pe ciclu decît procesoarele
produse de Intel.

Compania AMD îsi numeste procesoarele Athlon XP în functie de performanta lor

("performance rating" - PR) si nu de frecventa de tact reala, în asa fel încît un procesor Athlon
XP 2000+ are de fapt frecventa de ceas de 1667 MHz. Introducerea nucleului Barton a
complicat întrucîtva lucrurile pentru ca de exemplu un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu
Thoroughbred B functioneaza la frecventa de 2250 MHz (166x13,5), iar un procesor Athlon XP
2800+ cu nucleu Barton functioneaza la frecventa de 2083 MHz (166x12,5), AMD sustinînd ca
memoria cache L2 mai mare a nucelului Barton îl face capabil sa aiba aceeasi performanta cu
nucleul Thoroughbred B, chiar daca functioneaza la o frecventa mai mica. Cele mai performante
procesoare Athlon XP (3000+ si 3200+) sînt însa construite numai folosind nuclee Barton.

Aparitia procesoarelor pe 64 de biti a complicat si mai mult lucrurile în ceea ce priveste

denumirile folosite de compania AMD pentru produsele sale. Astfel, metoda PR a fost pastrata
pentru procesoarele Athlon 64 (3200+, 3400+, 4000+), însa pentru procesoarele Athlon 64 FX
s-a optat pentru denumiri care nu au legatura cu frecventa de functionare (FX-51 functioneaza
la 2,2 GHz, FX-53 la 2,4 GHz, iar FX-55 la 2,6 GHz) sau cu performanta comparativa cu
procesoarele Pentium 4 (numerele 51, 53 si 55 nu au nici o relatie cu performanta
procesoarelor produse de Intel). Denumirea procesoarelor Sempron (3100+, 2800+, 2600+,
etc.) este conforma cu modelul PR ("performance rating") expus mai sus, dar ele nu se
raporteaza la performanta comparativa a unor procesoare Pentium 4. Procesoarele Duron au
fost denumite în functie de frecventa de ceas exprimata în MHz (Duron 1600, Duron 1800), ele
fiind scoase insa din productie.

Acuratetea folosirii unei denumiri care nu se bazeaza pe frecventa de ceas a procesorului în

cauza, ci pe frecventa unui procesor concurent care are performante asemanatoare, este pusa
în chestiune de unii specialisti. Din testele efectuate de mai multe situri specializate în hardware
rezulta ca valoarea nominala ("rating") folosita de AMD pentru procesoarele sale Athlon XP este
adecvata în special în legatura cu aplicatiile de birou si cu jocurile pe calculator. În cazul
prelucrarii audio-video (codare MPEG4, codare MP3) denumirea îsi pierde din precizie,
supraestimînd într-o anumita masura performantele procesorului AMD.

In cazul procesoarelor Athlon 64 si Sempron, compania AMD a fost acuzata ca valorile

nominale ("ratings") par a fi stabilite uneori fara prea multa rigurozitate logica, din considerente
care tin mai mult de strategiile de acoperire a pietei cu o gama cit mai larga de produse, decit
de performantele comparative ale procesoarelor. Acuzatiile nu se verifica in majoritatea
cazurilor, compania AMD neavind interesul sa isi creeze o reputatie proasta prin apelarea mult
prea flagranta la trucuri ieftine de marketing. De exemplu un procesor Athlon 64 3500+ (2,2
GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 128 de biti - nucleu Newcastle sau
Winchester) este in majoritatea testelor mai performant decit unul 3400+ (2,4 GHz - 512 KB
cache L2 - interfata cu memoria pe 64 de biti - nucleu Newcastle), chiar daca acesta din urma
are o frecventa de ceas mai mare cu 200 MHz. La un moment dat pe piata romaneasca ele
costau (cu TVA inclus) 285 EUR (3500+) si 235 EUR (3400+), fiecare potential cumparator
urmind sa decida singur daca diferenta de 50 de EUR la pret reflecta adecvat diferenta de
performanta.

Un dezavantaj al procedurii de numire folosite de AMD este faptul ca pot exista procesoare
cu aceeasi valoare nominala care fac parte din familii diferite si evident au si preturi diferite. O
astfel de situatie se intilneste in cazul procesoarelor Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2
- nucleu Clawhammer sau Newcastle), Athlon XP 3000+ (2,1 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu
Barton) si Sempron 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton). In acest caz alegerea
procesorului cel mai performant trebuie sa se faca dupa pretul sau. De exemplu la un moment
dat procesorul Sempron 3000+ (1,8 GHz - 128 KB cache L2 - nucleu Palermo) costa in
Romania 115 EUR (incl. TVA), iar procesorul Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 -
nucleu Newcastle) costa 153 EUR (incl. TVA), ambele fiind destinate platformelor cu soclu 754.
Este evident ca valoarea nominala identica (3000+ in acest caz) nu a pus pe acelasi rang al
performantelor un procesor Sempron cu unul Athlon 64, lucru reflectat foarte bine de pret.

Este deci recomandat sa nu se faca comparatii bazate pe valorile nominale intre procesoare
AMD apartinind unor familii diferite. Pentru a avea relevanta, astfel de comparatii trebuie sa se
faca doar pe baza rezultatelor obtinute de procesoare in testele efectuate de siturile specializate
in recenzii ale componentelor hardware. In sfirsit, daca trebuie sa ne decidem asupra a doua
procesoare din aceeasi familie (de ex. Athlon 64), care au aceeasi valoare nominala (de ex.
3500+) dar sint fabricate cu tehnologii diferite (90 nm si 130 nm), este recomandat sa alegem
procesorul fabricat cu tehnologia mai noua (90 nm).

Verdictul în privinta procesoarelor AMD a fost dat de cumparatorii cu mijloace financiare mai
reduse, care le apreciaza atît pentru performanta, cît mai ales pentru raportul pret-performanta
care este foarte bun. Este recomandata cumpararea unui procesor Athlon 64 sau Athlon XP
daca folosim calculatorul pentru aplicatii care necesita putere mare de calcul (jocuri, prelucrare
audio-video) sau un procesor Sempron daca îl folosim pentru aplicatii de intensitate medie
(aplicatii de birou, internet). La fel ca în cazul procesoarelor Celeron, procesoarele Sempron pot
fi folosite si pentru jocuri sau editare audio-video, însa performantele lor sînt mai scazute decît
ale procesoarelor Athlon 64 si Athlon XP, evident la valori nominale apropiate (a nu se compara
deci un Sempron 3100+ cu un Athlon XP 2000+). Procesoarele Sempron cu valori nominale
mari (peste 2800+) pot fi folosite fara probleme si pentru jocurile noi, dar jucatorii impatimiti ar
trebui sa cumpere mai degraba procesoare Athlon 64 sau Athlon XP.
 Identificarea nucleului unui procesor Athlon XP, Athlon 64 sau Sempron se face pe baza
codului inscriptionat pe acesta ("Ordering Part Number" - OPN) sau folosind softuri speciale
cum sînt CPUiDMax sau CPU-Z (vezi adresele de unde pot fi descarcate în pagina Legaturi
Programe). Sa presupunem ca avem un procesor Athlon XP cu urmatorul cod inscriptionat pe
placuta sa : "AXDA 1700 DUT3C". Pentru a-l "descifra" trebuie sa urmam indicatiile de pe situl
AMD. Grupul de litere "AXDA" ne semnaleaza ca avem de-a face cu un procesor Athlon XP cu
nucleu Barton sau Thoroughbred, numarul "1700" ne dezvaluie ca procesorul are o performanta
("performance rating") de 1700+ ceea ce lamureste în plus faptul ca este vorba de un nucleu
Thoroughbred, litera "D" semnifica faptul ca procesorul este "împachetat" folosind tehnologia
OPGA, litera "U" arata ca tensiunea de functionare este de 1,6 V, litera "T" indica temperatura
maxima suportata de nucleu si anume 90 de grade Celsius, cifra "3" semnaleaza ca procesorul
are 256 KB de memorie cache L2, iar litera "C" ne indica frecventa magistralei principale de
date (FSB) a placii de baza în care poate fi montat procesorul si anume 266 MHz.

LEGĂTURI UTILE :

 Lista de procesoare AMD - Athlon, Sempron, Duron, Turion (mobil), Opteron (server)
 Lista de procesoare Athlon 64 , Athlon 64 FX si Athlon 64 X2
 Lista de procesoare Sempron
 Lista de procesoare Athlon XP
 Athlon 64
 Athlon 64 FX
 Athlon 64 X2
 Sempron
 Athlon XP
 Duron

8 HDD
Discul dur este un dispozitiv electronic-mecanic pentru stocarea sau memorarea
nevolatilă a datelor. Utilizatorul normal nu poate sau nu are voie să despartă
discul de circuitele de comandă corespunzătoare, vezi imaginea alăturată;
împreună ele formează aşa-numita „unitate fixă”, „unitate de disc fix” sau,
prescurtat, HDD.

Stocarea datelor se face pe o suprafaţă magnetică dispusă pe platane rotunde

metalice rigide (dure). În general discurile dure sunt utilizate ca suport de stocare
extern principal pentru servere şi calculatoare personale, dar şi pentru anumite
aparate electronice (playere şi recordere DVD, playere MP3). Dacă la începuturi
capacitatea unui disc dur nu depăşea 20megaocteţi (MO) = 20 megabait (MB),
astăzi (2009) un disc dur obişnuit de 2 1/2 ţoli poate depăşi 1 teraoctet (TO) = 1
terabait (TB).

Începând din 2009 sistemul de operare Windows 7 al companiei Microsoft a pus

la dispoziţie şi aşa numite discuri dure virtuale, în engleză "Virtual Hard Disk"
(VHD). Acestea se bazează pefişiere reale (de pe un disc dur real) de mărime
arbitrară, dar de tip special, cu extensia .vhd. Pentru a le accesa în Windows se
foloseşte mai întâi programul utilitar DiskPart, cu ajutorul căruia discul dur virtual
trebuie "selectat" şi apoi "ataşat" ("montat"). Abia după aceasta se poate initializa
şi utiliza ca şi când ar fi un disc dur real. Aceasta include şi posibilitatea de a
instala şi un alt sistem de operare pe acelaşi disc dur (real), identic cu, sau chiar
diferit de primul sistem de operare, sau chiar şi mai multe sisteme de operare,
dacă se definesc VHD-uri multiple pe discul sau discurile dure reale conectate.

Prin contrast, discurile aşa-numite „optice”, ca de exemplu cele de

tip CD, DVD şi Blu-ray, folosesc pentru memorare procedee optice
(nemagnetice), care asigură capacităţi de ordinul a până la 50 GB (gigabait) pe
disc. Uneori însă se mai utilizează şi dischete având un singur platan magnetic
flexibil, numite în engleză floppy disk; unitatea de scriere/citire corespunzătoare
se numeşte Floppy Disk Drive (FDD). O astfel de dischetă stochează numai cel
mult 2,88 MB.

Disc dur de tip Samsung HD753LJ, cu interfaţă de tip SATA

O alternativă la folosirea discurilor în mişcare pentru memorarea datelor au

devenit memoriile pur electronice de tip Solid-state drive (SSD), care neavând
piese în mişcare sunt mult mai rapide, dar şi mai scumpe. Ele simulează
caracteristicile discurilor dure, reacţionând identic la comenzi şi utilizând uneori
chiar aceleaşi interfeţe, nemodificate (semnale electrice, conectoare, cabluri,
etc.). Una din formele de implementare sunt cardurile de memorie de ex. de
tip CF, MD, MMC, SD, SDHC,microSDHC, SM, USB stick şi altele. Capacitatea
de memorare mare şi gradul avansat de miniaturizare le fac foarte promiţătoare
pentru aparatele moderne de tip smartphone (telefon inteligent) ş.a. Prin
comparaţie, pentru întregul Windows 7 sunt suficienţi doar circa 15 GB

Construcţie[modificare | modificare sursă]

Discul dur este format de obicei din:

 o placă electronică de control logic,

 un număr de platane cu suprafaţă magnetizabilă (de obicei 2 sau 3), împărţite
în piste şi sectoare,
 capete magnetice de citire/scriere (engl. read/write heads, R/W heads), de o
parte şi de alta a platanelor, legate printr-un braţ metalic comandat
electromagnetic numit în general actuator
 un sistem electromecanic de frânare şi blocare a capetelor pe pista de stop
(engl. landing zone), atunci când discul e oprit
 un motor electric trifazic extraplat, care asigură rotirea cu viteză constantă a
platanelor.

Funcţionare[modificare | modificare sursă]

Ȋnregistrarea datelor pe hard disk-uri se face prin magnetizarea unui disc
feromagnetic denumit platan. Datele ȋnregistrate pe respectivul platan, prin
magnetizare, sunt scrise ȋn sistem binar, adică se stochează o ȋnşiruire de 0 şi 1.
HDD-urile sunt construite dintr-un ax care posedă unul sau mai multe discuri
circulare, denumite platane şi unul sau mai multe capuri de citire/scriere. Ȋn
principiu, platanele sunt fabricate dintr-un material magnetic, de obicei din aliaj
de aluminiu sau sticlă şi sunt acoperite cu un strat subţire de material magnetic,
de obicei 10-20 nm (nanometri) grosime şi cu un strat exterior de carbon pentru
protecţie.

Platanele sunt ȋnvârtite la viteze foarte mari. Informaţia se scrie pe platan ȋn

timpul rotirii acestuia de către dispozitive de citire-scriere aşezate foarte aproape
de suprafaţa magnetică (la hdd-urile noi distanţa e de zeci de nanometri). Pentru
fiecare suprafaţă a platanului există câte un singur cap de citire-scriere montat la
un braţ comun. Acest braţ mişcă capetele de citire- scriere peste suprafeţele
platanelor, pe o distanţă de arc de cerc (aproximativ radial), pentru a permite
capetelor să acceseze aproape ȋntreaga suprafaţă a platanelor ȋn timp ce se
rotesc. Braţul este mutat folosind un mecanism de acţionare de tip bobină.

Fiecare platan are două feţe; feţele sunt divizate într-un număr de piste circulare
concentrice, fiecare pistă fiind la rândul ei divizată în sectoare. Platanele sunt
astfel aranjate încât pista 0 de la platanul 1 să fie situată exact deasupra pistei 0
de la platanul 2 şi 3. Pentru a accesa o pistă oarecare pe unul din platane, braţul
care susţine capetele (actuatorul) va muta capetele spre acea pistă. Deoarece
această metodă necesită doar un singur mecanism de poziţionare, ea simplifică
designul şi coboară preţul. Totuşi, pentru a accesa o singură pistă trebuiesc
mutate toate capetele. De exemplu, pentru a citi date de pe pista 1 de pe
platanul 1, apoi pista 50 pe platanul 3 si apoi iar pe pista 1 dar de pe al treilea
platan, întregul braţ cu capete trebuie mutat de doua ori. (Eventual s-ar putea şi
numai cu o singură mişcare, dacă pista 1 / platanul 1 şi pista 1 / platanul 3 se
citesc simultan, şi abia apoi se sare la pista 50.) Pentru a muta un braţ trebuie un
timp semnificativ, mult mai mare decât timpul de transfer al datelor. Pentru a
minimiza mutările actuatorului trebuie împiedicată împrăştierea datelor pe mai
multe piste. O metodă de a optimiza timpul de acces este ca un grup de date
care sunt accesate secvenţial să fie scrise toate pe o singura pistă. Dacă datele
nu încap pe o singură pistă, atunci se continuă scrierea pe un platan diferit, dar
pe pista cu aceeaşi poziţie. Prin aceasta metodă braţul nu mai trebuie să-şi
schimbe poziţia, ci doar trebuie să fie selectat capul de citire/scriere potrivit.
Selectarea capetelor se face electronic şi de aceea ea este mult mai rapidă
decât mişcarea fizică a braţului cu capete între piste. În total braţul nu mai
execută aşa multe mişcări.

Pentru a descrie multiplele platane suprapuse se mai foloseşte termenul de

"cilindru". Un cilindru se referă la toate pistele care au acelaşi număr de pistă,
dar care sunt localizate pe diferite platane.
Număr de operaţii de intrare/ieşire pe secundă[modificare | modificare
sursă]

Începând cu 2008 o unitate HDD desktop tipică de 7.200 rpm (rotaţii pe minut)
are o rată de transfer de date "disc-la-buffer" de circa 70 MB pe secundă.
Această rată depinde de locaţia pistei, astfel încât ea va fi cea mai mare pentru
pistele exterioare (unde se află mai multe sectoare) şi mai mică pentru pistele
interioare (unde sunt mai puţine sectoare); şi este, în general, ceva mai mare
pentru drive-urile de 10.000 rpm. Un standard curent utilizat pentru transferul
„buffer-la-computer" este interfaţa SATA III de 6,0 Gbit/s (secundă), care poate
transfera date cu cel mult 750 MB/s. Rata de transfer de date de citire/scriere
poate fi măsurată prin scrierea pe disc a unui fişier mare, apoi citirea fişierului
respectiv. Ratele de transfer pot fi influenţate atât de fragmentarea sistemului de
fişiere cât şi de dispunerea fişierelor ȋn dosare.

SSD
Un solid-state drive (expresie engleză cu traducerea liberă „unitate cu cipuri”;
prescurtat SSD) este un dispozitiv de stocare a datelor care foloseşte memorii
cu semiconductori, construite pe baza studiilor de fizica stării solide. SSD-urile se
deosebesc de unităţile cu discuri dure clasice (HDD) care sunt dispozitive
electromecanice cu discuri de stocare aflate în mişcare, prin aceea că SSD-urile
folosesc numai microcipuri care reţin datele în memorii nevolatile, fără să aibă
părţi mobile. SSD-urile sunt mai rezistente la şocurile mecanice, având timp de
acces mai scăzut dar preţ pe megabait mai mare. Pentru a fi eventual
interschimbabile cu HDD-urile, ele folosesc aceleaşi interfeţe (semnale electrice,
conectoare) ca şi cele ale discurilor dure, de ex. de tip SATA. Totuşi,
interschimbabilitatea cu unităţile HDD nu este o condiţie standard de fabricaţie a
SSD-urilor.

acestora scade în timp.

Atribute sau
Solid-State Drive Hard Disk Drive
caracteristici

Timp de începere a Poate dura câteva

Instantaneu
rotaţiei secunde

Aproximativ 0,1 ms, mult mai rapid Diferă între 5-10 ms

Timpi de acces decât HDD-urile deoarece datele datorită nevoii de
aleator sunt accesate direct din mişcare a capetelor de
memoria flash citire

În general ridicată
În general foarte redusă deoarece deoarece componentele
Latenţa la citire datele pot fi citite din orice locaţie a mecanice necesită mai
memoriei mult timp pentru a se
alinia

Performanţă Performanţa la citire nu se schimba Dacă datele sunt scrise

constantă la citire în funcţie de locaţia datelor fragmentat, timpul de
citire poate să varieze
 Atribute sau
Solid-State Drive Hard Disk Drive
caracteristici

foarte mult

Performanţele HDD-ului
Performanţele SSD-ului nu se
Impactul sunt impactate
schimba deoarece nu are capete
fragmentării datelor deoarece capetele
mişcătoare
trebuie mişcate

HDD-urile au părţi
Nivelul acustic SSD-urile nu au părţi mişcătoare şi mişcătoare şi nivelul
(zgomotul) nu creează zgomot acustic variază în
funcţie de model

SSD-urile consumă mai puţin curent

decât HDD-urile din aceeaşi clasă; HDD-urile de mare
Consumul total de
disipă mai puţină căldură şi nu performanţă pot depăşi
energie
necesită răcire cu miniventilatoare, 15 waţi
şi ele zgomotoase

Deoarece nu au parţi mobile HDD-urile au părţi

Fiabilitate
acestea nu prezintă defecte mişcătoare şi se pot
mecanică
mecanice defecta mecanic

Capetele sau platanele

Sensibilitate la şoc, Nu există capete sau platane mobile
mobile sunt predispuse
vibraţii şi care să se defecteze de la şoc sau
la defecte din cauza
temperatură vibraţii
şocului sau vibraţiilor

Magneţii pot altera

Sensibilitate la Nu are nici un impact asupra
datele de pe HDD-uri şi
 Atribute sau
Solid-State Drive Hard Disk Drive
caracteristici

magnetism memoriei flash să le facă ilizibile

HDD-urile de înaltă
Sunt foarte uşoare in comparaţie cu performanţe au
Greutate şi volum
HDD-uri componente foarte
grele

HDD-urile conţin mai

Unele SSD-uri conţin mai multe
multe capete de citire,
module de memorie flash care pot
Operaţia în paralel dar acestea sunt mereu
partaja datele care trebuie scrise
aliniate pe acelaşi
sau citite
cilindru

Preţ cu amănuntul Circa 80 euro pentru 1

Circa 400 euro pentru 1 terabait
(iul. 2015) terabait