Balada (lat. ballare, pe filieră provensală, ballada – „dans“ / „cântec“; cf. fr.

ballade) este o specie

a genului epic înfățișându-se ca un amplu poem narativ, fără a exclude și unele accente lirice, unde, în
general, se proiectează un eveniment eroic, având protagoniști, fie din timpuri istorice, fie din vremuri
legendare, mitice, sau fantastice, fie din realitatea imediată, personaje prezentate mai ales in antiteză.

În literatura română, specia este bogat reprezentată atât în sfera oralității – Pe-o Gură de Rai /
Miorița (cu peste 1600 de variante; cele din Crișana – Ieste-un munte cu oi multe, Sântu-și trei
păcurărași etc. – au conservat elementele de ceremonial / ritual eroic-funerar ce de-aproape șase
milenii se datează în spațiul Daciei / Dacoromâniei – arheologic și cu C14 –, încă din orizontul cultural /
civilizatoriu al anului 3400 î. Hr. – cf. Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I, Timișoara, Editura
Aethicus, 2001, p. 222), Meșterul Manole (conservând mitul fundamental pelasgo-thraco-dacic, sau
dacoromânesc, al jertfei zidirii, atestat arheologic în Dacia / Dacoromânia, de-aproape șapte milenii, mai
exact, din orizontul anului 4950 î. Hr.), Soarele și Luna, Toma Alimoș , Corbea, Iancu Jianu, Radu
Calomfirescu, Pintea Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Ghiță Cătănuță etc. –, cât și în sfera cultă
– Andrii Popa de Vasile Alecsandri, Nunta Zamfirei de George Coșbuc, Pintea de Șt O. Iosif, Rică de Miron
Radu Paraschivescu, Balada trupului care s-a frânt pe roată de Radu Gyr, Mistrețul cu colți de argint de
Ștefan Augustin Doinaș, Moartea căprioarei de Nicolae Labiș, Balada neîncolțită de Nichita
Stănescu, Jiana de Ion Pachia Tatomirescu, Balada lui Ion de Octavian Blaga etc