PLAN

INTRODUCERE.............................................................................................................................3
CAPITOLUL. I. DIMENSIUNEA PUBLICISTICĂ A OPEREI LUI GRIGORE VIERU. .5
1.1. Grigore Vieru: de la “Poet național” la gânditorul politic al limbii române.........................5
1.2. Fundamentele poetico- filosofice în publicistica lui Grigore Vieru.....................................9
1.3. Debutul și activitatea publicistică.......................................................................................13
CAPITOLUL II. Publicistica lui Grigore Vieru atitudine și limbaj.......................................16
2.1. Atitudinea lui Grigore Vieru față de problema lingvistică.................................................16
2.2. Note asupra limbajului publicistic......................................................................................18
2.3. Polemica publicistică: „Cinstirea limbii”...........................................................................21
CAPITOLUL III. Publicistica lui Grigore Vieru natură și tipologie......................................24
3.1. Publicistica literară.............................................................................................................24
3.2. Articole culturale................................................................................................................25
3.3. Publicistica cu implicație politică.......................................................................................29
CONCLUZII................................................................................................................................34
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................35

2
 „Blând şi viteaz, tradiţionalist şi
modern, Grigore Vieru ne-a dat o
Albinuţă pentru întreaga Românie de
azi şi de mâine.” (Eugen Coşeriu)

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Cu Grigore Vieru literatura noastră îşi regăseşte esenţa continuităţii
poporului, adevărul, dar, mai ales, durerea realităţii. Specificul ei este profund influenţat de
poezia lui Vieru. Tiparele poeziei noastre tradiţionale se înscriu în limitele unor teme stabilite
demult de istoria şi dezvoltarea neamului: patria, dragostea, mama şi iubirea de Dumnezeu, iar
poetul le integrează în expresia cea mai originală şi mai pură.
Întreaga lui operă impresionează prin uriaşa capacitate de cuprindere şi percepere a lumii,
prin vibraţia adâncă a apartenenţei la pământul matern.
Fiindcă Grigore Vieru a scris pe înţelesul tuturor şi fiecare din noi ne regăsim în poezia
lui. Citindu-l, nu ai nevoie de dicţionar.
Toată opera lui este o carte de învăţătură, graţie valorilor şi adevărului poetic,
responsabilităţii civice pentru fiecare vers scris.
Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o
istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la
el.
Scopul tezei. Lucrarea de faţă îşi propune cercetarea articolelor răsfirate în presa
românească scrise de Grigore Vieru
Obiectivele de cercetare au fost grupate astfel:
1. Să se analizeze activitatea literară și publicistică a poetului Grigore Vieru în
contextul istoric și filosofic în care a creat ;
2. Să se analizeze stilul și limbajul publicistic al poetului ;
3. Să se analizeze publicistica literară și social- politică a lui Grigore Vieru.
Baza metodologică a lucrării (toți autorii pe acre i-am consultat)
Despre Grigore Vieru, despre poezia și publicistica viereană, s-a scris mult şi,
indiscutabil, se va mai scrie. De la simple cronici, tablete, eseuri până la solide monografii. De la
prima micromonografie Mirajul copilăriei (1968), semnată de Mihai Cimpoi, până la cel mai
recent demers monografic Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004), realizat de Theodor
Codreanu, s-a constituit treptat o impunătoare bibliotecă de referinţă.

3
 Din păcate, n-au lipsit nici săgeţile otrăvitoare. Probabil, iritate de celebritatea-i
ascendentă sau de anumite replici tăioase / atitudini partizanale, unele cercuri dâmboviţene l-au
taxat exagerat de nedrept.
Creaţia lui Grigore Vieru a fost apreciată în cărţi de critică semnate de Mihai Ungheanu,
Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Marian Barbu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, în
prefaţele sau postfaţele cărţilor sale, în diverse dicţionare şi enciclopedii, şi în mod special, în
pertinente monografii semnate de Fănuş Băileşteanu (Grigore Vieru. Omul şi poetul, 1995),
Stelian Gruia (Poet pe Golgota Basarabiei, 1995), Ludmila Pânzari (Grigore Vieru, bibliografie,
1995), Claudia Balaban şi Claudia Ilievici (Grigore Vieru, 1997), Al. Burlacu (Critica în labirint,
1997), Theodor Codreanu (Basarabia sau drama sfîşierii, 2003), aşa cum reiese din articolul
întocmit de Mihai Cimpoi pentru Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7, apărut sub
egida Academiei Române, din iniţiativa şi sub coordonarea acad. Eugen Simion (cel care l-a şi
propus pe Grigore Vieru ca membru al celui mai înalt for ştiinţific pentru toţi românii).
O adevărată panoramă monografică a activităţii lui Grigore Vieru ne oferă ediţia specială
a revistei Limba Română, nr. 1-4 (163-166), 2009.
1
Cartea lui Mihai Sultana Vicol, Grigore Vieru, pontiful limbii române ne pune la
îndemână mărturii documentare despre procesele intentate poetului de către „asasinii morali”. Ea
se înscrie în şirul zecilor şi zecilor de studii, eseuri monografice, teze de doctorat, care au fost
anterior dedicate creaţiei şi vieţii Marelui Poet.
Structura lucrării. Teza conține trei capitole care se referă la stilul și activitatea literară și
publicistică a lui Grigore Vieru.

1
Mihai Sultana Vicol, Grigore Vieru, pontiful limbii române , Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009

4
CAPITOLUL. I. DIMENSIUNEA PUBLICISTICĂ A OPEREI LUI GRIGORE VIERU
1.1. Grigore Vieru: de la “Poet național” la gânditorul politic al limbii române

Vom începe acest capitol cu o evocare monumentală despre contribuția lui Grigore Vieru
la dezvoltarea limbii române, făcută de criticul de artă și literatură Sva Bogașiu: „Grigore Vieru,
acest poet național al Basarabiei, a devenit de-al lungul vremii un sacerdot al Limbii Române, pe
care a sacralizat-o și imortalizat-o în opera sa măreață, ca o catedrală a sufletului românesc. A
gândi într-o limbă e ceva, dar a liturghisi în aceeași limbă a poporului este cea mai înaltă treaptă
la care ajung doar cei curați la suflet. Poetul Grigore Vieru a făcut totul pentru Limba Română,
pe care atât de mult a iubit-o, încât s-a cununat cu ea pe vecie.
Asemenea lui Eminescu, poetul Vieru a apărut pe bolta înstelată a Limbii Române ca un
Luceafăr plin de lumină, încât poți citi și noaptea la Psaltirea graiului românesc. Toată opera lui
este o respirație a Limbii Române și un imn de doxologie adus acestui grai unic și inconfundabil
în acest Univers.
Meritele deosebite ale poetului se regăsesc și în titlurile onorifice pe care le-a obținut de-a
lungul activității sale. A fost Membru de onoare al Academiei Române.
Lista premiilor și a decorațiilor primite de Grigore Vieru este dovada vie a talentului său
atât în perioada sovietică, cât și ca promotor al culturii naționale după 1991.
Premii, distincții și decorații: Premiul II la concursul literar în cadrul Festivalului
tineretului din Moldova (1957); Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii
pentru copii și tineret (1967) pentru volumul Versuri pentru cititorii de toate vârstele; Ordinul
„Insigna de onoare” (1967); Premiul I al revistei „Družba narodov” (1967); Premiul de Stat al
Republicii Moldova (1978) pentru volumul Un verde ne vede; Ordinul „Prietenia
popoarelor”(1984); Titlul de Maestru onorific al artei din R.S.S.M. (1985); Diploma de Onoare
„Andersen” a Consiliului Internațional de Literaturã pentru Copii și Tineret (1988); Premiul
pentru poezie acordat de revista „Flacãra” (1989); Premiul Mare pentru literaturã al Fundației
„Crescent”, București (1990); Marele Premiu „Hercules” pentru literaturã (1991); Titlul onorific
Scriitor al poporului din Republica Moldova (1992); Premiul revistei „Europa” pentru poziția lui
realistã în privința unitãții naționale (1992); Premiul „Poetul anului” acordat de Editura „Adrian
Pãunescu” și Marele Premiu pentru anul 1994 acordat de postul de televiziune Tele 7 ABC din
România pentru cultivarea și protejarea limbii române (1995); Ordinul Republicii (1996);
Premiul „Cartea anului” în cadrul Salonului Național de Carte Româneascã de la Iași, ediția a
VI-a pentru volumul antologic Acum și în veac (1997); Premiul pentru poezie al Fundației
„Scrisul Românesc” din Craiova (1997); Medalia guvernamentalã a României „Eminescu – 150
de ani de la naștere” (2000); Titlul de Doc tor Honoris Causa al Universitãții Pedagogice „Ion

5
Creangã” din Chișinãu „pentru contri buția la valorificarea tezaurului literaturii naționale și
merite deosebite în completarea fondului didactico- me todic al învãțãmântului național cu opere
remarcabile” (2005); Titlul de Cetãțean de onoare al municipiului Craiova; Titlul de Doctor
Honoris Causa al Academiei de Științe a Republicii Moldova (2007); „Medalia de Aur” a
Organizației Mondiale de la Geneva pentru Proprietatea Intelectualã (2007); Ordinul Național
„Steaua României” în grad de Mare Cruce, în semn de recunoștințã și înaltã apreciere pentru
dragostea și talentul cu care a militat, de-a lungul întregii sale vieți, prin puterea cuvântului,
pentru conviețuirea oamenilor în pace și înțelegere, rãmânând în sufletul tuturor (post-mor tem -
20 ianuarie 2009); Titlul de Cetãțean de onoare al orașului Chișinãu (post-mor tem - 2009).
Grigore Vieru e mai mult decât un scriitor El e un Suflet. Am vrut sã zic: un simbol, dar
m-am temut sã nu-l ofensez pe poet, cãruia nu-i plac frazele zgo motoase2.
Grigore Vieru a scris multe plachete şi volume de versuri, cu valoare terapeutică în
formarea copiilor şi a tinerilor. Le amintim pe cele mai cunoscute: Alarma, Muzicuţe, Făt-
Frumos curcubeul, Bună ziua fulgilor!, Mulţumim pentru pace, Făguraşi, Poezii de seama
voastră, Duminica cuvintelor, Trei iezi, La şcoala iepuraşilor, Numărătoarea, Mama, Frumoasă-
i limba noastră.
A scris abecedare pentru şcolari (Abecedarul, despre care Fănuş Băileşteanu afirmă că
este, „dincolo de plăcerea jocului, o faptă istorică pentru însângerata sa Basarabie natală”) şi
pentru preşcolari (Albinuţa, despre care poetul a mărturisit că este „cartea sa de suflet”).
A scris culegeri de cântece pentru copii: Clopoţeii, Să creşti mare, Poftim de intraţi etc., a
imprimat şi un CD, Chişinău-Bucureşti, cu zece cântece pentru copii, puse pe note de Nicolae
Caragea şi interpretate de Emy Cibotăraş. Poate că nicăieri nu mă simt atât de bine-n natură ca
în mijlocul muzicii, mărturiseşte, însuşi, într-un motto care introduce cititorul într-una din aceste
culegeri (Umbra ciocârliei). A scris textele cântecelor din filmul muzical pentru copii, Maria
Mirabela, regizat de Ion Popescu Gopa, autorul muzicii fiind Eugen Doga.
Vieru s-a lansat şi ca autor de melodii pentru copii în culegerea de cântece Poftim de
intraţi, realizată de aproape toţi compozitorii basarabeni care scriu pentru copii.
Nu întâmplător poezia lui pentru copii a fost tradusă în peste 14 limbi, grupată în culegeri (de
lirică şi poezie) care au apărut în Franţa, Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Georgia,
Armenia, Macedonia, Bulgaria, Bielarus, Tadjikistan, Azerbaidjan, Kârgâzstan şi în alte ţări.
Ca recunoaştere şi încununare a operei sale, în 1998, Poetului i s-a acordat cea mai
prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii, Diploma de Onoare
Andersen.

2
Dabija, Nicolae. Libertatea are chipul lui Dumnezeu. Craiova : Scrisul românesc, 1997, p. 170

6
 Poetul Grigore Vieru a întemeiat câteva academii proprii, lansând modele de unitate a
artiştilor valoroşi în interiorul unor programe şi proiecte de primă importanţă pentru destinul
neamului, fără a umili demonul creaţiei.
Nichita Stănescu spunea că „Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet. El
transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea
lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curata şi pura limpezire.”
Timp de aproape jumătate de secol a creat o poezie deschisă ca o carte de citire şi a
devenit un educator de conştiinţă, modelând mai multe generaţii de tineri în spiritul demnităţii, al
iubirii de părinţi şi al cultului pentru mamă, în spiritul dragostei de tot ce conferă individualitate
neamului nostru: graiul, istoria şi tradiţia românească.
Urmând exemplul apostolic al marilor creatori români din toate timpurile, și-a înţeles
datoria de poet şi, cu măsura talentului, a scris versuri înflăcărate despre „crinii latiniei”, pentru a
trezi neamul la conştiinţă, la gândire liberă, educându-l să nu se lase de moştenirea din străbuni.
Ca poet-simbol al literaturii române din Republica Moldova, a ştiut să transmită, din
caracterul său cu multă dârzenie, misionarismul, credo-ul etic şi civic celor mai mulţi confraţi de
condei şi, împreună, a arătat că, la timpul de examen cerut de istorie, scriitorii pot fi o conştiinţă
lucidă şi ziditoare a neamului din care fac parte.
A fost un adevărat discipol al lui Orfeu, ...astfel a fost intitulat volumul de memorii,
referinţe şi dedicaţii, apărut la Editura Prut Internaţional cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la
naşterea lui Grigore Vieru.
Ne aflăm în etapa în care avem nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a conchide că de la
1957 până în prezent întreaga populaţie a Republicii Moldova, în anii din urmă – şi o mare parte
a cetăţenilor României au crescut şi au evoluat spiritual graţie cărţilor lui Grigore Vieru. De la
Alarma din 1957, apoi de la Abecedarul din 1970, apoi Albinuţa din 1980, în fine – de la Strigat-
am către Tine, antologie din 2002, poetul a tot făcut să activizeze inima şi creierul fiecărui om
care l-a citit, l-a ascultat la radio, l-a privit la televizor sau, îndeosebi, a avut fericirea să se
pomenească în preajma lui.
Şi-a pus întreaga sa operă - poezii, muzică pe versuri, publicistică, aforisme, lucrări în
colaborare, interviuri-dialoguri - în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simţit
povara dragostei de ţară, de atunci a început să nu-mi mai fie frică de moarte"), a adevărului
privind fiinţa românească. De aceea Academia Română l-a propus pentru Premiul Nobel pentru
Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat
Premiul Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum"). De altfel, Grigore
Vieru însuşi mărturiseşte că toată viaţa a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu şi

7
limba română („Dacă visul unora este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec
Prutul"). Imediat după prima vizită făcută în Ţară.
Minimalizată, ca întreaga poezia de factură social-patriotică, de mulţi dintre cei care nu
cunosc îndeaproape literatura română din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care
nu poate fi ruptă, opera sa poetică - de dragoste, metafizică, mesianic-publicistică - trăieşte în
sufletele românilor, bucurându-se de o largă notorietate la care visează, fără succes, mulţi dintre
cei ce se grăbesc cu etichetările nedrepte.
Scrierile lui Grigore Vieru a înaripat masele cu versurile sale (în Mişcarea pentru
Eliberare Naţională) puse pe note de el însuşi sau de Eugen Doga, Ion şi Doina Aldea
Teodorovici, interpretate cutremurător de aceştia sau de mulţi alţii şi devenite notorii, întrate
aproape în folclor prin popularitatea lor, redeşteptând astfel sentimentul naţional, că a fost unul
dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) şi ai Marii Adunări Naţionale (27 august
1989), că a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldovenească unde s-a
votat Limba română ca limbă oficială şi alfabetul latin, că a refuzat, împreună cu Eugen Doga, să
scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Deşteaptă-te române" anulat de neo-
comunişti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea trădare
(„Dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii care vor îndrăzni să ridice mâna asupra
Imnului Naţional Deşteaptă-te române"), că a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii
Române şi cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limbă moldovenească" susţinut de
neo-comunişti în discursul de primire la Academia de Ştriinţe a Republicii Moldova
(Testament/Limba Română, oastea noastră naţională, 30 august/7 septembrie 2007) 3. Versul său
capătă acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai
incisiv. Seninul lui se întunecă, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ,
dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Şi vă uitaţi chiorâş la Prut // Pe-a cărui
valuri ce ne dor/ Se scutură de-atâta dor / Toţi teii lui Mihai cel drag / Şi-ntregul doinelor şirag").
„Dacă există o veşnicie românească, această veşnicie ar trebui să se numească Vieru,
fiindcă ea ne cuprinde pe toţi."- scria Ion Miloş la dispariţia fulgerătoare a prietenului său.
Mitizat încă din timpul vieţii, Grigore Vieru s-a „judecat"singur, cu aceeaşi luciditate şi onestitate
care i-a caracterizat întreaga viaţă, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci
lacrima mea e mare.").
Ca şi idolul său Eminescu, a luptat toată viaţa cu armele scrisului şi fapta pentru
redeşteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevărul despre fiinţa românească (Mihai Cimpoi).

3
Grigore Vieru.Testament/ Limba Română, oastea noastră naţională, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de
Ştiinţe a Republicii Moldova

8
1.2. Fundamentele poetico- filosofice în publicistica lui Grigore Vieru

Filozofia pe care o dezvoltă poeziile, dimensiunea axiologică pe care o promovează, aria

existenţială pe care o acoperă, subtilitatea metaforei, forţa ideilor, axarea pe principii care stau la
baza unei învăţări eficiente (integrarea şi continuitatea cunoştinţelor acumulate de-a lungul vieţii,
a priceperilor şi deprinderilor dobândite, intuiţia etc.), naturaleţea, simplitatea şi, în acelaşi timp,
profunzimea abordării fenomenului educaţional, tehnicile de consiliere psihologică şi
psihopedagogică propuse, oferta modelelor educaţionale, promovarea ideii toleranţei, a
echilibrului, a binelui, frumosul scris şi rostit etc. sau, în cuvinte mai puţine, popasul constructiv
al cititorului în tihnitul şi aducătorul de linişte alfabet emoţional promovat de Grigore Vieru prin
discursul său poetic.
Discursul poetic vierean are multiple valenţe educative, indiferent de vârsta căreia i se
adresează, pe motivul că integrează domeniul emoţional într-o perspectivă cognitivistă 4. De
aceea lectura, odată începută, rămâne provocare permanentă.
Ne vom apleca atenţia, în mod special, asupra mesajului pe care îl joacă emoţia, prin
crearea, de către poet, a unui mediu plăcut şi stimulativ, situat dincolo de cogniţie, care poate fi
perceput ca o alfabetizare emoţională ce urmează alte reguli decât cele ale alfabetului literal, o
alfabetizare axiologică: mama-copilul, copilul-mama, familia, patria, limba română, religia
(credinţa, nădejdea, dragostea), arhetipul (binele, adevărul, frumosul), libertatea, dreptatea,
echilibrul , toleranţa, iertarea, empatia, intuiţia…
în lirica de dragoste, de mare delicateţe şi suavitate, adevărate filigrane în care este turnată o
gamă întreagă de trăiri şi sentimente. Ca şi la Eminescu, iubita însă este proiectată în plan astral,
sacral, în cosmicitate, contopită în cele din urmă cu însăşi întoarcerea mioritică în natură
În viziunea lui Gardner, un asemenea model anticipează “educaţia pentru viitor, care
presupune nu numai cunoaşterea celor mai importante forme disciplinare, ci şi capacitatea de a le
folosi flexibil pentru a rezolva noi probleme şi de a crea noi direcţii de gândire”.
Prin Grigore Vieru, scria Iulian Filip, literatura pentru copii s-a întors cu faţa şi cu toate
academiile spre copil. Al copiilor mai întâi a devenit poetul Grigore Vieru, re-al-men-te al
copiilor, numărând cuvintele de seama lor şi comunicându-le poezii în acest număr de cuvinte.5
În ceea ce priveşte educaţia copiilor, în poezia lui Vieru tata apare mai rar şi este mai
tranşant decât mama. Foloseşte coduri educaţionale fixate şi exersate de timpuriu în mentalul
copilului. Unul dintre acestea este utilizarea diminutivelor, ca recompense/întăriri ale

4
Mesajul educaţional în contextul discursului poetic vierean, Lector univ. drd. Silvia Negruţiu Universitatea de Arte,
Târgu-Mureş
5
Iulian Filip, Academile astrale ale poetului şi supravieţuirea Basarabiei

9
comportamentelor pozitive, cu rolul de a determina învăţăcelul să desfăşoare şi în viitor
comportamentele recompensate. Lipsa diminutivelor constituie însăşi pedeapsa acordată
comportamentelor negative, care este apăsătoare, dureroasă, greu de purtat: Iese tata la balcon/
Şi mă strigă: „Măi Ion!”/ Cred că am făcut ceva/ Dacă m-a strigat aşa.../ Dacă nu făceam
nimică/ Mă striga: „Măi Ionică!” (Iese tata la balcon).
Curiozitatea specifică vârstei mici, surprinsă în derularea educaţiei nonformale din
perimetrul familial, capătă un loc central. De ce?-urile se succed în avalanşe, cerând răspunsuri
plauzibile, în măsură să poată da finalitate mulţumitoare dialogurilor. De cele mai multe ori
aceste de ce?-uri se adresează mamei, dialogurile sunt mamă-copil: - În părul tău, măicuţă,/ Un
fir de ce-a-nălbit?/- De dorul tău, de grijă,/ Copilul meu iubit./ - Bunica e mai albă./ Îi sunt mai
drag? De ce?/- Mai mulţi copii ea are,/ De-aceea albă e./ - Dar tuşa? Şi mai albă-i!/ Copii doar
n-are ea./ - De-aceea-i şi mai albă,/ Că-i tare singurea (De ce?). Răspunsurile încărcate de
iubire şi de sens (omului de astăzi îi este foame de iubire şi de sens [N. Steinhardt]) ale mamei îl
uimesc pe copil cu atât mai mult cu cât mama e copleşită de activităţile fizice cotidiene.
În poezia lui Grigore Vieru, aceeaşi putere vindecătoare, de siguranţă şi echilibru,
asemenea iubirii materne, o are iubirea de patrie. (exceptând apariţia unui element nou,
sentimentul trist al poetului, de a nu mai fi copil): Pierzând pe mama îţi rămâne Patria, dar nu
mai eşti copil, este mesajul epitafului dăltuit pentru mama, pe piatra funerară comună de pe
mormântul acesteia şi Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi, mesajul epitafului dăltuit pentru sine.
Şocantă lecţie de consiliere pe tema valorilor este poezia Târgoveţul ciudat: Veni un
târgoveţ ciudat/ Din alt oraş sau din alt sat:/ - De vânzare sunt zorile?/ - Nu!/ - De vânzare
ninsorile?/ - Nu!/ - De vânzare izvoarele?/ - Nu!/ De vânzare zăvoarele?/- Nu!/ Veni un târgoveţ
nebun,/ (Mă iartă că aşa îi spun!)/ - De vânzare sunt mumele?/ - Nu!/ - De vânzare ţi-e numele?/
- Nu!/ - De vânzare-ntristările?/ - Nu!/- De vânzare misterele?/ –Nu!/ Veni un straniu târgoveţ,/
Fugiţi de el când îl vedeţi!/ - De vânzare cireşele?/ - Da!/ - De vânzare sunt crengile?/ - Nu!/ -
De vânzare sunt mugurii?/ - Nu!/ - De vânzare sunt strugurii?/ - Da! (Târgoveţul ciudat).
Periculoase sunt înstrăinările, este mesajul educaţional al poeziei, fără ca autorul să
explice motivul, acesta rămânând subiect de reflecţie pentru copil/tânăr/matur.
Perspectiva ecologică a existenţei este surprinsă în poezia Iată vine Anul Nou! unde
copilul, prieten vechi (se pare) al lui moş Martin, are o întâlnire matinală cu acesta, poate pe
motiv că unele informaţii trebuie acumulate devreme, „nu se-nvaţă când e prea târziu” (N.
Labiş), existând riscul să nu mai poată fi transformate în deprinderi. Redăm dialogul dintre ei: -
Bună vreme, moş Martine!/ - Bună vreme, măi copile!/ - Încotro cu noaptea-n cap?/ - La oraş
să-mi iau un brad!/ - Bradul un’ să-l pui, mă rog?!/ - În pădure, în bârlog!/ - Păi, în codru brazi
nu ai?/ - Am, da-mi pare rău să-i tai! (Iată vine Anul Nou!).

10
 Anotimpurile şi fenomenele naturii, păsările şi animalele îşi găsesc, fiecare, locul în
poezia lui Grigore Vieru, trimiţând cititorului mesaje existenţiale, cu puternică încărcătură
afectivă şi educaţională. Asistăm la o învăţare prin imitaţie a cititorului, modelul fiind natura cu
generozitatea şi iubirea ei, deloc complicate, deloc de neatins. Există şi suflete singure (Melcul,
de exemplu), la uşa cărora nu bate nimeni şi nici ele nu merg vreodată în ospeţie.
Poezia Ia-mă consiliază cititorul-copil, cititorul-tânăr şi cititorul-adult pe tema înţeleptei
alegeri a persoanelor cu care te însoţeşti în viaţă (prieteni) şi care te pot influenţa pozitiv sau
negativ.
Autorul pledează pentru oamenii harnici, în general pentru oamenii care şi-au făcut o
meserie (şofer, miner, plugar, pescar) lângă care, lucrând, poţi creşte social şi economic,
supravieţuind frumos, deoarece aceştia, spre deosebire de leneş, au unde te lua.
Atenţia poetului este responsabil îndreptată asupra problemei şcolarizării şi a şcolii,
dezvăluind sentimentele de bine, de dorinţă, de frământare şi nădejde ale copiilor, şcolari deja
sau în devenire (Două mere, Pisicul la şcoală, La şcoala iepuraşilor etc.).
Deşi unele poezii vierene sunt îmbrăcate în haina literaturii pentru copii, pot, la fel de
bine, să constituie literatură adresată adulţilor, mesajul educaţional al acestora neavând vârstă.
Prin funcţia de consiliere psihologică şi psihopedagogică, acestea se adresează tuturor
persoanelor care fac educaţie, fie că sunt de profesie educatori (dascălii), fie că sunt părinţi,
bunici care îşi educă propriii copii sau nepoţii, fie că au profesii care-i obligă să relaţioneze
direct cu publicul (opt ore pe zi), fie că lucrează mai în spate etc.
Poeziile lui Grigore Vieru au darul de a întregi cultura pedagogică a fiinţei om, cultură
indispensabilă acestuia, prin simplul motiv că trăieşte printre oameni.
Copil, adolescent, intelectual cu pregătire ştiinţifică solidă ori persoană în etate netrecută
prin şcoli înalte – toţi au rămas vrăjiţi de versul lui atât de simplu în aparenţă, dar atât de încărcat
de substanţă umană în esenţă, încât chiar exegeţi de prestigiu coboară ani la rând în adâncimile
poeziei lui, de unde scot – fiecare cât e în stare – sensuri şi semnificaţii neaşteptate ori chiar
nebănuite.
Preocuparea obsesivă a lui Grigore Vieru este sentimentul libertăţii interioare şi
revenirea la nişte modele existenţiale verificate de multe generaţii. De aceea imaginea de sine
include ziua de duminică „la alba-ne căsuţă curată ca un ou” şi „casa văduvă şi tristă de la
margine de Prut”, „azima”, dimineţile reci de toamnă în care personajul liric, învelit cu greul
colorat al lăicerelor, aude rudele vorbind în şoaptă. Imaginea în care descoperim o copilărie în
singurătate, cum este cea din poezia Melcul („Pleacă soarele cel bun, / Eu mă culc, poveşti îmi
spun. / Dar niciuna nu-i frumoasă. / Greu e singurel în casă”), precum şi a copilăriei în general;
imaginea fiului pierdut în război (Cămăşile) sau a tatălui (Formular) completează universul

11
exilului interior din poezia lui Grigore Vieru, care motivează întru totul implicarea sa ulterioară
în lupta de emancipare a conaţionalilor săi, scriind numeroase poezii mobilizatoare consacrate
revenirii la scrisul latin şi repunerii limbii române în drepturile ei fireşti, texte pentru cântece la
fel de înflăcărate ca ale lui Mateevici.
Din sfera esenţializată a trăirii simple, aproape arhaice, din cea a exilului interior, poetul,
aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă în favoarea marginalizării limbajului de
lemn. În locul acestuia el susţine limbajul simţurilor, al simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei
capabil de a ne redescoperi calea pierdută către strămoşi, către rădăcini.
Simplitatea versului lui Grigore Vieru se explică prin vizionarismul său care pune pe
seama poeziei o dinamică colectivă capabilă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a
resorturilor sentimentelor adevărate. Iată un exemplu: „Ca un copil aştept dimineaţa / Până la
lacrimi mi-e dragă viaţa!”. E un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii
despicate cu fulgerul marii iubiri de viaţă. Este curioasă depăşirea stării exilului interior de care
nu este absolvit personajul liric din poezia lui Vieru, prin optimismul dătător de libertate
interioară, râvnind armonia originară şi nutrind o nostalgie a limbajului primordial.
La Grigore Vieru conştiinţa reflexivă ia forma cântecului, o formă de exteriorizare a
asupritului, autorul convertind suferinţa într-o expresie primară a reflexivităţii, în cântec.
Retragerea în sine o citim şi în titlul Numele tău, acesta semnificând sinele nominal, legătura cu
familia, cu neamul. Aici termenii „străvechi” „primar”, „primordial” şi „arhaic” comportă mai
curând sensul de „profund”, „autentic”. Relaţia cea mai „profundă”, mai „veche” rămâne a fi
relaţia cu mama, care pentru Grigore Vieru semnifică relaţia sacră cu Dumnezeu. Mai multe
titluri de poezii sunt relevante în acest sens: Făptura mamei, Mâinile mamei, Ochii mamei, Părul
mamei etc. Procedând astfel, autorul umple golul generat de pierderea sinelui, sursele Eului
regăsindu-le şi într-un Noi comunitar, care este neamul, sau într-un timp al copilăriei. Creaţia lui
Grigore Vieru destinată micilor cititori, atât de bine cunoscută şi îndrăgită, îşi dezvăluie pe deplin
sensurile anume în acest context.
Astfel, întreaga poezie a lui Grigore Vieru, „întoarcerea sa la izvoare”, se cere interpretată
astăzi atât din perspectiva generaţiei sale, cât şi din cea a generaţiei din faţa calculatorului.

1.3. Debutul și activitatea publicistică

A debutat publicistic, cu poezii, în almanahul literar „Muguri” al Institutului Pedagogic
„Ion Creangã” din Chișinãu.
Editorial, debuteazã în anul 1957, în timpul studenției, cu placheta de versuri pentru
copii, Alarma, apreciatã favorabil de critica literarã. Apariția este consemnatã în publicații de
prestigiu: „Moldova Socialistã, Nistrul, Tinerimea Moldovei”. În 1959, apare a doua culegere de

12
versuri pentru copii, Muzicuţe. Se angajează ca redactor la revista pentru copii “Scânteia
Leninistă”, actualmente “Noi”, și apoi redactor la revista “Nistru”, actualmente “Basarabia”,
publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 1960-1963 va fi redactor la editura “Cartea
Moldovenească”. În 1965, prefaţat de Ion Druţă, apare volumul Versuri pentru cititorii de toate
vârstele, volum pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul
literaturii pentru copii şi tineret (1967), Revista Nistru publică poemul “Bărbaţii Moldovei” cu o
dedicaţie pentru „naţionalistul“ Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, dedicaţia scoasă, în
1968 se produce o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice
“Numele tău”, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai
originală apariţie poetică. În chiar anul apariţiei devine obiect de studiu la cursurile universitare
de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi,
Lucian Blaga, Brâncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu.
Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană post-belică. În 1981 la editura
Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia “Cele mai frumoase poezii”,
apare o selecţie din lirica poetului sub numele “Izvorul şi clipa”, cu o prefaţă de Marin Sorescu.
În 1983 la editura “Literatura Artistică” din Chişinău apare cartea “Taina care mă apără”. Primele
accente profund sociale în creaţia poetului se fac simţite în poemele “Un secol grăbit”, “Imn
globului pământesc”, “Poetul”, în 1984 poetul îşi adună cele mai frumoase poezii şi cântece,
medalioane, secvenţe publicistice în volumul “Scrieri alese”, prefaţat de cel mai de seamă critic
şi istoric literar al Basarabiei, Mihai Cimpoi.
De aici încolo, artistul, obligat de condiţiile social-politice, devine un poet tribun. Într-un
interviu el mărturiseşte: „Eu sunt un poet liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să
se reaşeze în matca lor, pentru a reveni, la chemarea mea firească, la poezia lirică“. În 1990
Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române. La editura Hyperion apare
cartea pentru cei mici “Frumoasă-i limba noastră”., apoi în 1991 Membru al Comisiei de Stat
pentru Problemele Limbii. La editura Orient-Occident din Bucureşti apare volumul “Hristos nu
are nici o vină!”, cu o prefaţă de Carolina Ilica şi o postfaţă de Dumitru M. Ion.
În anul 1995 apar două studii dedicate poetului: “Poet pe Golgota Basarabiei”, semnat de
Stelian Gruia, tipărit la editura Eminescu, şi “Grigore Vieru omul şi poetul” de Fănuş
Băileşteanu, la editura Iriana, Bucureşti. În anul 1996 Editura Minerva din Bucureşti scoate de
sub tipar in una din cele mai prestigioase colecţii “Biblioteca pentru toţi!” volumul selectiv de
versuri, aforisme şi confesiuni cu titlul “Văd şi mărturisesc”, în următorul an Editura Litera din
Chişinău lansează volumul antologic “Acum şi in veac” (Colecţia: Biblioteca şcolarului), în 1999
la aceeaşi editură apare “Strigat-am către tine” (Colecţia Biblioteca de aur), iar la editura Edit
Press din Galaţi apare volumul de versuri “Izbăvirea”. În anul 2000 este decorat cu Medalia

13
guvernamentală a României “Eminescu” - 150 de ani de la naştere. În 2002 la editura Litera
Internaţional – Volum Ontologic de autor 550 pagini – “Cartea Vietii Mele” (Colecţia Biblioteca
de aur, serie nouă). Cartea va apare în viitor şi pe Internet.
Poetul îşi adună cele mai frumoase poezii, cântece, medalioane, secvenţe publicistice în
volumul Scrieri alese (prefaţă de Mihai Cimpoi), Editura Literatura artistică;
Fiinţă sensibilă, Grigore Vieru a suferit din cauza atacurilor răutăcioase a politicienilor de
stânga reuniţi într-un cor sinistru, de pe ambele maluri ale Prutului. În excelenta revistă a lui N.
Dabija, „Literatura şi Arta”, Grigore Vieru publică ultimul său text cu un titlu pe măsură: „Noi
atacuri golăneşti în presa oficială”. Într-un postscriptum, marele dispărut punea întrebări de bun
simţ celor două ziare filomoscovite, „Flux” şi „Moldova Suverană”: „Cum poţi fi spion al Limbii
strămoşilor tăi, al Istoriei Neamului tău, al propriilor suferinţe?! Oare să existe în această
sclipuită din dai, Boje, republică nişte secrete care ar putea să-i intereseze pe spioni?6.
Nicolae Dabija dezvăluie şi un alt aspect: premoniţia morţii Poetului „cu lira-n lacrimi”
(Eugen Simion), dintr-un bilet lăsat în redacţia revistei sus amintite: „Mi-au provocat moartea
ziarul lui Iurie Roşca, «Flux», şi cotidianul preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin,
«Moldova Suveran㻄.Se ştie că doar în pomul cu fructe se aruncă cu pietre, iar fructele lui
Grigore Vieru din „mărul de aur” (Mihai Cimpoi) au fost apreciate, ca atare, de criticii de
vocaţie, care s-au exprimat astfel în cronici din diverse reviste.
Publicistul Grigore Vieru a avut simţul evenimentelor, a înţeles realitatea în care trăieşte. Întîlnim
în publicistica sa suferinţa îndurată de românii basarabeni. Găsim rînduri antologice despre
teroare, despre gulagul siberian, despre suferinţa celor trimişi în Siberia pentru vina de a fi
români, despre modul cum lucrau imperialii pentru a distruge fiinţa românească.
Poetul a fost un naţionalist eminescian, în sensul nobil al cuvîntului, chiar dacă astăzi
cuvîntul naţionalist este terfelit. Vocile parazite ale neamului românesc, care s-au pronunţat
împotriva lui Eminescu şi a lui, vor putrezi în dispreţul tuturora, dar, mai ales, al celor care l-au
iubit pe Grigore Vieru.
Dragostea lui faţă de poporul nostru şi limba noastră îl caracterizau pe Grigore Vieru în
tot ce făcea. “Dacă am un scop, merg hotărît spre el chiar dacă îl văd arzînd în flăcări.” Ceea
pentru ce a pledat a fost reîntregirea poporului românesc. Lucrînd la “Literatura şi Arta” a făcut
posibil ca acel ziar să fie primul din spaţiul sovietic în grafie latină. Nu a fost doar un om al
ideilor ci şi un om al acţiunii – depunea efort ca visul său să fie realitate. Iată ce zicea poetul în
“Literatura şi Arta”: “Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am
visat să trec Prutul.”

6
„Literatura şi Arta”, nr. 2, 15 ian. 2009, p. 1

14
CAPITOLUL II. PUBLICISTICA LUI GRIGORE VIERU ATITUDINE ȘI LIMBAJ
2.1. Atitudinea lui Grigore Vieru față de problema lingvistică
Pătruns de spiritul eminescian, s-a angajat să rămînă pe baricade pînă la sfîrşitul vieţii în
slujba românismului şi a idealului de reunire cu Ţara-Mamă. Publicistica lui este dovada crezului
său. Am citit de-a lungul anilor ce a publicat în presa de peste Prut şi, în mod special, în revista
„Literatura şi Arta”, a cărui redactor-şef este Nicolae Dabija, un împătimit, la rîndul său, de
românism, un luptător pătruns de spiritul înaintaşilor săi care au înfăptuit Marea Unire de la
1918.
Grigore Vieru ni se destăinuie şi, totodată, ne serveşte drept exemplu de preţuitor exigent
al atitudinii conaţionalilor noştri şi a alogenilor faţă de limba ce ne-a fost hărăzită. „Plec zilnic
după câştig la minele de aur ale graiului meu”, afirmă poetul despre sine şi nu uită să ne spună
că, pentru a putea frecventa cu toţii aceste mine, e nevoie ca oaspeţii veniţi de pe aiurea să nu
rămână străini de comoara neamului nostru: „Nu cunosc un dar mai frumos din partea unui
musafir străin decât acela care-mi elogiază Ţara în limba casei mele”.
Iar taina metaforelor şi epitetelor scriitorului, pe care ne propunem cu toţii s-o aflăm,
poate fi întrucâtva descoperită în urma înţelegerii juste şi cât mai adânci a atitudinii lui faţă de
cuvânt şi, mai larg, faţă de limbă. Găsirea răspunsului la întrebarea cum reuşeşte Grigore Vieru
să pună cuvântul în serviciul artei autentice ar fi o problemă esenţială a cercetătorului poeziei.
Or, cuvântul şi, în genere, limba sunt – pentru poet – elemente ale sacrului. Anume
dezvăluirea sacralităţii limbii materne în creaţia scriitorului urmăresc exegeţii creaţiei vierene în
cărţi ca Întoarcerea la izvoare, Creaţia lui Grigore Vieru în şcoală, Dinamica sacrului în poezia
basarabeană contemporană, Duminica mare a lui Grigore Vieru ş.a. Pe deplin întemeiată apare –
în urma relevării sensului duminicii cuvintelor sau al hramului graiului – afirmaţia Anei Bantoş
că „...la Grigore Vieru graiul este contaminat de sacralitatea duminicii” 7. Întorcându-ne cu ani în
urmă şi savurând cugetările critice impulsionate de alte poezii vierene, nu putem să nu
consimţim – cu Mihai Cimpoi – că o caracteristică a poeticii ilustrului scriitor e „aerul care
freamătă printre cuvinte şi în miezul lor, aerul sacru al tradiţiei”8.
Au vorbit inspirat şi alţi cercetători despre poeziile lui Grigore Vieru întemeiate pe
motivul venerării graiului matern şi a limbii române: Fănuş Băileşteanu, de exemplu, referindu-
se la poezia Pentru ea („Pentru ea la Putna clopot bate, / Pentru ea mi-i teamă de păcate. / Pentru
ea e bolta mai albastră – / Pentru limba, pentru limba noastră”), consideră că „limba română...
are, pentru Grigore Vieru, valenţe mistice”9.

7
Anei Bantoş Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, pag. 68
8
Întoarcerea la izvoare, pag. 155
9
Grigore Vieru, Omul şi Poetul, Editura Iriana, Bucureşti, 1995, pag. 105

15
 Diverşi cercetători s-au aplecat cu bucuria însetatului de revelaţii estetice asupra poeziilor
O mie de clopote, În limba ta, Ars poetica, Cântare scrisului nostru, Poetul, Limba noastră,
Limba Română, Graiul şi asupra altor asemenea poeme în care autorul exprimă o dragoste cu
adevărat sfântă faţă de limba în care ni-i dat să fiinţăm, am abordat şi noi acest subiect în cartea
Literatura română.
Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar 10, şi nu revenim, acum, pe larg la
ideile şi atitudinile faţă de limbă, care sălăşluiesc în imaginile creaţiei lui poetice. Dăm – aici –
un singur exemplu: o poezie în care Vieru nu e atât un cântăreţ cuminte al graiului nostru, cât un
militant implicat dureros de adânc în problemele vieţii. La drept vorbind, el n-ar fi putut
nicidecum să nu se implice în atare probleme, de vreme ce unii antihrişti ceruseră odinioară ca
poetul să fie omorât. „Celor care au cerut să fiu împuşcat” este chiar „dedicaţia” poeziei Glontele
internaţionalist, din care cităm: „Am spus că am avut şi noi cultură, / Cultură veche, nu de
festival. / Ce rău făcutu-ţi-am, lepădătură, / De-ţi tot ascuţi cuţitul criminal? // Am spus că tot ce-
i sfânt o să rămână, / Că Cineva veghează-al meu destin, / Că Eminescu-a scris doar în română, /
Cu alfabetul nostru cel latin”.
Evident, Grigore Vieru nu cere, la rândul său, ca pretinsul internaţionalist să fie ucis.
Apărându-şi, aidoma poetului nostru naţional, „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, poetul îşi încheie
opera neaşteptat de iertător, inspirând cititorului un optimism robust: „Noi nu ucidem! Noi prin
suferinţă / Eroi, martiri, profeţi şi sfinţi suntem. / Din ea, din suferinţă, -şi ia fiinţă / Vecia-n care
credem şi cântăm”. Dar scopul articolului de faţă este altul. Chiar dacă Mihai Cimpoi şi alţi
exegeţi s-au referit şi la consideraţiile vierene prozastice despre limba strămoşească, totuşi în
esenţa ei publicistica pe teme lingvistice a poetului a rămas oarecum în afara atenţiei criticilor.
Or, „cinstirea limbii”, ca să folosim un vers al scriitorului însuşi din poezia Din ceruri, de-
aproape („Mierea şi ghimpii / Pe frunte ce dor: / Cinstirea limbii / În care ţi-e dor...”), este o temă
frecventă şi în interviurile, confesiunile, tabletele şi nu în ultimul rând în aforismele cu care ne-a
bucurat şi continuă să ne bucure Domnia sa.
În cartea Cel care sânt (1987) la întrebarea colegului Mihail Gh. Cibotaru „Al cui discipol
te consideri?” poetul răspunde fără ezitare: „Al limbii. Al limbii noastre” şi vorbeşte inspirat
despre farmecul şi vraja verbului matern, dar nu se eschivează – nici aici – să dea alarma în cazul
neglijării limbii de către unii concetăţeni, inclusiv intelectuali, profesori care „nu ţin în casă
decât manuale şcolare”. Pe aceştia „dacă-i auzi cum vorbesc, îţi vine să apuci câmpii”.
Pe parcursul anilor şi deceniilor Grigore Vieru şi-a consolidat în mod pregnant conştiinţa
adevărului de nestrămutat că „orice artist va descoperi mai întâi în catedrala graiului matern că
are glas şi poate cânta”, altfel zis – că dispune de premisele unei activităţi atât de specifice, ca

10
Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar, Editura Prometeu, Chişinău, 2003

16
aceea de a crea artă autentică. Fără har nu există activitate artistică, fără aflarea în „catedrala
graiului” nu există scriitor. Aici ne amintim că încă în 1974, răspunzând lui Serafim Saka la
întrebarea „Unde te simţi, dacă te simţi, cel mai bine?”, Vieru a răspuns prompt: „În graiul
nostru”11.
Altfel zis, Grigore Vieru şi graiul nostru este o temă de cercetare filologică vastă, mai ales
dacă luăm în consideraţie şi publicistica scriitorului. Cuvântul este asemănător femeii pe care,
„dacă o iubeşti cu adevărat, te încarci cu toate înţelesurile şi te apropii de toate tainele ei”. Or,
anume o dragoste sinceră şi adâncă pentru cuvânt, verificată de-a lungul a circa cinci decenii de
activitate literară exemplară, i-a ajutat scriitorului să pătrundă mulţimea de înţelesuri şi taine ale
graiului nostru, care de atâtea ori ne „scapă” nouă, muritorilor de rând, neglijenţi sau – şi mai rău
– indiferenţi faţă de zestrea lingvistică naţională.
Potrivit celui de al doilea aforism din suita de „gânduri” la care ne referim, „cel care
falsifică Limba merită judecata lui Dumnezeu în cer, iar în viaţa pământească – pedeapsa
capitală, pentru că el omoară nu un singur om, ci toată comunitatea socială”.
Literatura și cultura română din Basarabia a fost una de rezistență în condiții foarte dure
și tăria, miracolul basarabean în sine, și-au găsit ca punct durabil tocmai acest vector de
spiritualitate românească care a fost și continua să fie Eminescu. Numai privindu-se prin el,
românii din Basarabia s-au putut regăsi ca nație, istorie, tradiție, cultură, limbă, deși lupta cu
falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolații lui slujitori, nu s-a încheiat încă, înscriindu-
se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei” 12.
Asta este și Basarabia, un prunc cu inima în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie pusã
la locul ei. Locul ei este limba românã, este istoria românã, credința strãmoșeascã. Și lucrul
acesta îl putem face numai împreunã, în primul rând românii din țarã și apoi românii de-aici.
Prin creaţia sa Grigore Vieru cultivă caracterul, iar acesta, precum se ştie, nu poate fi
înlocuit de inteligenţă, oricât de multă ar avea-o intelectualitatea ştiinţifică şi artistică.

2.2. Note asupra limbajului publicistic

Grigore Vieru s-a impus şi se impune prin curajul de a crede până la capăt, căci, precum
spune Domnia Sa, „cine crede până la capăt se dezleagă de spaimă”. Este vorba, în primul rând,
de credinţa în puterea cuvântului.
Supranumele „maestru al cuvântului” ori, mai simplu, „mânuitor al cuvântului”
presupune o astfel de cunoaştere, înţelegere, intuiţie şi, în fine, utilizare a resurselor lingvistice

11
Serafim Saka, Aici şi acum, Chişinău, 1976, pag. 211
12
iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de
Stiinte a Republicii Moldova

17
ale naţiunii, care să le permită aspiranţilor la gloria de scriitor să nu tragă cu obrazul în urma
publicării propriilor opere.
Ce-i drept, adevăraţii maeştri nu se limitează la atât. Ei nu sunt numai mânuitori ai
verbului matern, ci urmăresc un obiectiv de-a dreptul temerar. „Să-şi caute altă meserie poetul
care nu este un Hristos al cuvintelor, un mântuitor al lor”, scrie Grigore Vieru într-o relativ
recentă suită de aforisme, intitulată, tradiţional, Nişte gânduri, în săptămânalul Literatura şi arta
din 12 februarie 2004.
Mântuitor al cuvintelor – este o definiţie a scriitorului căreia face faţă, în majoritatea
cazurilor, şi autorul aforismului citat.
Fiecare mânuitor şi, mai cu seamă, fiecare mântuitor al cuvântului datorează limbii
materne însăşi apariţia sa, formarea şi dezvoltarea sa. „Din mila, din dragostea şi dărnicia Limbii
Române am răsărit ca poet”, ni se confesează Grigore Vieru, pentru ca în altă parte a aceloraşi
aforisme din cartea Strigat-am către Tine să elogieze şi-n alt mod elementul primordial al creaţiei
sale: „Dreptatea mea cea dintâi este Limba Română...”. Sau: „Partea cu adevărat misterioasă a
fiinţei mele este Limba Română”.
În câteva aforisme scriitorul poate părea unor cititori peste măsură de cutezător, îi poate
incita la discuţii sau – mai ştii? – le poate stârni indignarea. Şi ne grăbim să cităm, să înţelegem
şi – de ce nu? – să-i luăm apărarea. „Eşti naţionalist în măsura în care îţi aperi Limba, Credinţa,
Istoria şi Neamul, – constată el, ca în continuare să manifeste aceeaşi fermitate exemplară a
atitudinii corecte: – În acest sens ar fi o ruşine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva”.
Poetul e anume un atare naţionalist, sinonim cu noţiunea de patriot, de fiu devotat al
neamului din care descinde; el nu urăşte alte seminţii, el pur şi simplu nu-şi închipuie nici
activitatea literară şi nici existenţa cotidiană fără dragostea sacră faţă de limba maternă.
În cazul nostru, al cetăţenilor Republicii Moldova, aforismul citat poate instiga la
nedumeriri pe acei conaţionali care şi-au făcut un crez din afirmaţia că scriitorii şi ceilalţi
intelectuali care se consideră români şi îşi numesc limba maternă română ar fi – nici mai mult,
nici mai puţin – trădători de neam şi de patrie. Adepţii glotonimului „limba moldovenească” s-ar
putea să nu accepte un aforism ca următorul: „«Limba moldovenească» – o pocitură, un plod
netrebnic născut din desfrânarea unor minţi bolnave”.
Cum adică – ar putea sări în capul scriitorului oricare moldovenist primitiv şi separatist –
şi bunicii, şi părinţii noştri au fost moldoveni şi au vorbit limba moldovenească...
Nu revenim, aici, la nenumăratele argumente ştiinţifice, toate reductibile la adevărul că
suntem români şi vorbim limba română, de prin 1792 în Transnistria, iar de prin 1812 într-o mare
parte a Moldovei istorice condiţiile vieţii noastre fiind dictate de fostul imperiu rus, apoi şi de cel
sovietic, ambele simţindu-se cu musca pe căciulă în faţa României şi românilor şi de aceea

18
ostracizând cu străşnicie şi etnonimul român şi glotonimul limba română ori de câte ori acestea
se refereau la Basarabia, Transnistria, Bucovina şi la limba vorbită pe aceste meleaguri. Limba
„moldovenească” este aceeaşi limbă română trecută în mod criminal la scrisul cu caractere
ruseşti şi împânzită în mod la fel de nemilos de cuvinte şi expresii ruseşti.
Un alt aforism de o cutezanţă izbitoare este şi mai elocvent pentru modul în care înţelege
poetul denumirea şi esenţa limbii noastre: „Dacă Dumnezeu ar vorbi prost româneşte, ne-am
lăuda că-i moldovan şi El”. Moldoveneşte este identic, aici, cu o proastă vorbire românească. De
altfel, în cartea Acum şi în veac scriitorul se pronunţă şi mai nuanţat asupra acestei probleme:
„Legiferarea prin Constituţie a glotonimului «limba moldovenească» şi a etnonimului «popor
moldovenesc»... va rămâne în istorie ca o ruşine naţională care s-ar putea să cadă pe copiii şi
nepoţii autorilor nesăbuitelor fapte”.
Aforismele de această natură sau, mai exact, de această acuitate a simţirii adevărului şi de
o atare directitate a formulării gândului au, în cartea Strigat-am către Tine, o culme pe care ar fi
de-a dreptul păcat să n-o cităm, să n-o înţelegem în toată profunzimea şi în tot adevărul ei:
„Acolo unde sfârşeşte caracterul unui popor subjugat, sfârşeşte şi caracterul limbii sale”.
E timpul să facem dovada caracterului nostru latin şi românesc, fără a confunda noţiunile
de ordin literar şi cultural cu cele de ordin strict politic. Şi, ca să nu apară cumva impresia că
poetul Vieru n-ar împărtăşi ideile lui Vieru-publicistul, e locul să cităm o atitudine similară faţă
de problema relaţiilor dintre glotonimele în discuţie, exprimată artistic în poezia Tămâie şi
licheni, care poartă şi subtitlul Unor apărători ai stâlcitei limbi române numită limba
«moldovenească»: „A murit tămâia, / Duhoarea stă să crească. / Ne-a umplut ca râia / Limba
moldov’nească. // Mi-a pierit şi somnul, / Pacea creştinească. / Mârâie spre Domnul / Limba
moldov’nească. // O biată bătrână / N-are nici de pască. / Stă cu halca-n mână / Limba
moldov’nească. // Îşi creşte frumosul / Limba românească. / Îi arată dosul / Limba
moldov’nească...”.
Metafora viereană este una inconfundabilă. Într-un gând izvorât din miezul lacrimii de
dor, Grigore Vieru zice: „Între Chişinău şi Iaşi e distanţă de-o inimă”. Adică nu e, înţelegem noi.
Cum să fie distanţă între părţile unui tot? Şi Chişinăul, şi Iaşul aparţin aceleiaşi Ţări, vrea să ne
amintească poetul. Maestrul Vieru e Poet şi în publicistică: Sunt un om al nemâniei, Lumii astea
nestrăin. Vin din munţii latiniei, Deci şi scrisul mi-i latin.
Măiestria cu care poetul îngemănează înţelepciunea cu frumosul: „În astă lume două
lucruri au fost zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”. E un adevăr ce frapează prin
simplitatea şi forţa de sugestie.
Îngânată la leagănul pruncului, şoptită la urechea iubitei, cântată inegalabil de regretaţii
Doina şi Ion sau rostită patetic de la tribuna Marii Adunări Naţionale, în diverse interpretări şi

19
circumstanţe, simplă şi socratică, aridă şi cantabilă, poezia lui Grigore Vieru izvorăşte limpede,
cu demnitate şi convingere în necesitatea inerentă a dreptăţii sale. Mesianică şi neoromantică,
eminesciană şi blagiană, lorchiană şi bacoviană, această poezie care a schimbat faţa poeziei
basarabene, împotmolită în dogme şi inerţii, nu se lasă totuşi atât de uşor omologată şi catalogată
în ternicioasele canoane interpretative.
Aforismele, ideile şi meditaţiile poetului, parţial risipite prin periodice, parţial adunate în
volumul antologic Strigat-am către Tine, prezintă o altă faţetă, o altă apă de cristal îngândurat.
Observaţii precise, metafore sclipitoare ori simple improvizaţii, pete de acuarelă risipită fugar –
aforismele lui Grigore Vieru sunt, în marea lor majoritate, poeme într-un singur vers, scrise în
cea mai bună tradiţie simbolistă a vecinului său de peste Prut, de la Miorcani, – a subtilului poet
Ion Pillat13. Să le lăsăm romanticilor noţiunea de geniu, oricum e apanajul lor, iar poezia lui
Grigore Vieru s-o plasăm acolo unde-i este locul – în rândul aceleia scrisă de alţi poeţi ai
generaţiei sale: Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar
Ivănescu. Oricum, scrisul acestei generaţii, care a asigurat revenirea la firesc prin restabilirea
legăturii cu literatura din perioada interbelică, are deja un rol important în cultura neamului
nostru, iar creaţia lui Grigore Vieru îşi are un loc distinct în viaţa poeziei româneşti şi în poezia
vieţii românilor. Înrudit cu Bacovia prin simplitatea profundă, Grigore Vieru e convins că
fericirea ar trebui să fie, dacă nu a tuturor, cel puţin a vorbitorilor limbii în care visează şi îndură
suferinţele.

2.3.Polemica publicistică: „Cinstirea limbii”

Bagatelizată, din păcate, de ignoranţi sau răuvoitori, de postmoderniştii marcaţi de

sindromul demolărilor şi demitizărilor - care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a
celor două maluri de Prut prin vers incendiar şi muzică pe care aceasta a făptuit-o, a realităţilor
basarabene, a Basarabiei reale care încă mai oscilează între recunoaşterea limbii române sau
însuşirea glotonimului „limba moldovenescă", a statutului scriitorului român din Basarabia
obligat să fie mereu pe baricade ca model de conştiinţă înaltă patriotică, civică, morală -, ea a
căpătat o fabuloasă popularitate.
De altfel, această misiune asumată este mărturisită chiar de Grigore Vieru însuşi ca fiind
un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se
aşeze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea firească, la poezia lirică...Scriu versuri
publicistice. N-am crezut niciodată că voi scrie poezie patriotică, dar la ora actuală consider că n-

13
Ion Had ârcă verbul de lumină

20
am dreptul să nu fac acest lucru. Am părăsit altarul poeziei filosofice şi metafizice şi am luat
arma pe care a trebuit s-o iau").
Poate e spus întrucâtva exagerat, dar poetul nu acţionează cu jumătăţi de măsură: când e
vorba de cuvânt, de grai, de limbă, el devine intransigent nu numai cu sine, dar cu oricine dintre
noi, avertizându-ne să preţuim la justa valoare tot ce formează acel depozit sacru al naţionalităţii
noastre, la care ne făcea atenţi, pe timpuri, şi Vasile Alecsandri. Am zis „întrucâtva exagerat” cu
gândul la Moldova est-pruteană, în care limba strămoşească se mai află în etapa dibuirii
denumirii sale corecte şi în proces de însănătoşire. De altfel, poetul nu uită să releve şi acest
aspect dureros al vieţii noastre spirituale atunci când, ajungând cu meditaţiile la „vuietul Limbii
Române”, se exprimă inspirat, metaforic şi cu multă dreptate: „Tunetul ei aducător de ploaie şi
rod pe un pământ ars de sete şi foc”.
Spunea poetul, ...Deci, dragostea mea pentru cuvântul românesc, pentru cântecul nostru,
pentru tot ce este național, am moștenit-o prin instinct. Mie nu mi-a spus nimeni la școalã cã sunt
român, cã vorbesc limba românã. Din contrã, ei mi-au spus cã nu sunt român, cãci vorbesc altã
limbã, cea moldoveneascã, dar instinctiv, strigãtul sângelui mi-a spus cã eu vorbesc limba
românã. Și-atunci când am greșit, mai exact, se crede cã am greșit, cred unii tineri de-aici de la
noi, artiști,poeți și, din pãcate, și din țarã, cred cã am greșit, îi asigur cã nu am greșit.
Grigore Vieru, prin simţirea sa aleasă, a trezit conştiinţa românilor basarabeni, aflaţi zeci
de ani sub ocupaţie sovietică. S-a angajat plenar cu scrisul său în lupta pentru independenţă,
limbă şi alfabet. Din această pricină, era primul pe lista celor de la KGB. A conştientizat
pericolul care-l păştea. A tulburat, cu scrisul său, lumea, limpezind conştiinţa a milioane de
conaţionali. A demascat crimele făptuite pe pămîntul martir al Basarabiei. O viaţă întreagă a
crezut în puterea cuvîntului. Cunoştea că adevărul scris e mai puternic decât un glonţ. A cunoscut
Basarabia, a străbătut-o în lung şi-n lat, i-a cunoscut pe oameni. .....Eu știam cã un cântec frumos
despre limbã, pe care l-am scris în anii bolșevici, un poem frumos despre tricolor, despre neamul
nostru, nu va trece dacã nu voi scrie o strofã, douã, trei, despre Lenin. Nu scriam din rãtãcire un
astfel de poem, dar știam cã dacã nu scriu o astfel de strofã despre Lenin, (despre partid nu am
scris niciodatã), cartea mea nu va trece. Și eu știam foarte bine cã cititorul cuminte, frumos și
înțelept, va trece peste strofa asta și va gãsi în întreaga carte niște versuri creștinești - nu zic
geniale, nu zic frumoase - despre mama, despre pãmântul nostru, despre limba românã pe care eu
niciodatã nu am numit-o limbã moldoveneascã.
Am scris foarte multe poeme și cântece dedicate limbii noastre. Nu puteam s-o numesc
limbã românã, dar n-am numit-o nici limbã moldoveneascã. Rãsfoiți întreaga mea creație și nu
veți gãsi nici un poem în care sã fi cântat limba moldoveneascã. Știam cã poemele acestea vor
ajuta neamul meu în aceastã margine de țarã, poporul, și-mi vine sã cred cãci chiar l-au ajutat.

21
Chiar în lumea aceasta pe care o vedeți la aceastã sãrbãtoare (la care am participat împreunã la
Chișinãu), rãtãcitã, într-un fel, veți gãsi și foarte mulți români frumoși, care, deși au fost educați
în limbã de lemn, au crezut în poezia noastrã.
Dincolo de optimismul poetului, sã acceptãm și vizionarismul sãu. Avem o patrie de
cuvinte întreagã. Când credeți cã am putea avea și o patrie de pãmânt întreagã? Deci, vã pot
spune. Eu sunt autorul mai multor cãrți de versuri pentru copii și al unor manuale pentru copii.
Am fost la multe întâlniri cu copii din clasele primare, din gimnaziu, din licee și, când intru, de
pildã, în sala de clasã, la clasa întâi, prima întrebare pe care o pun copiilor este întrebarea „Ce
limbã vorbiți, copii, moldoveneascã sau românã?” Copiii îmi rãspund în cor: „Limba românã”.
Apoi: „Copii, ce sunteți, moldoveni sau români?” Copilașii îmi rãspund în cor: „Români!” Deci
ei au la ora actualã șapte anișori. Când vor absolvi liceul, se vor trezi chiar cu totul, vor avea
optsprezece ani, ei vor fi în România întreagã, vor realiza ceea ce n-am realizat noi, cei
înfricoșați, rãtãciți, înfricoșați de Siberii și de toate. Repet, mersul istoriei nu mai poate fi întors
și vom veni spre țarã, dar și țara trebuie sã vinã spre noi, sã ne înțeleagã, sã nu ne jigneascã.
Mulți români din țarã, care nu ne cunosc suferința, ne fac ba ruși, ba kaghebiști, ba cutare. Sã nu
uite cã suntem români și am trecut prin mari suferinți. Basarabia este un copil cu inima în afara
pieptului.
Idei cutezătoare şi atitudini pilduitoare faţă de limba maternă şi faţă de purtătorii ei emite
Grigore Vieru în cartea Acum şi în veac (2001). De data aceasta el nu ne mai numeşte
moldoveni, iar limba noastră se învredniceşte – sub pana sa – de numele ei corect, verificat
ştiinţific şi istoric. „Limba, literatura, cântecul românesc au fost pentru noi, românii basarabeni,
covorul care ne-a ferit sufletul de îngheţul străin, pustiitor”, consemnează scriitorul-publicist,
secondat de un polemist înfocat şi neiertător cu acei care nu înţeleseseră până atunci că suntem
români şi vorbim limba română: „A nu recunoaşte asta şi, mai ales, a scuipa în fântâna din care
ai băut înseamnă a fi descompus total moraliceşte”.
În altă secvenţă publicistică din aceeaşi carte poetul dă glas adevărului că „noi, românii
basarabeni, pentru care fiecare zi în care vorbim româneşte este o zi a înălţării, o sărbătoare,
vorbim mai şovăielnic, mai clătinat, ca să zic aşa, mai încet, dar tot româneşte vorbim...”.

22
CAPITOLUL III. PUBLICISTICA LUI GRIGORE VIERU NATURĂ ȘI TIPOLOGIE
3.1. Publicistica literară.
Vieru însuşi mărturisea că face parte din „cea mai tragică generaţie de scriitori"care n-au
avut intrare la cartea românească şi că el însuşi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de
Eminescu, că fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplător abia în timpul studenţiei, că l-a
citit „prin crăpătura băncii", că tot prin el a descoperit Ţara despre care nu ştia decât ceea ce-i
povestise mama şi că numai astfel s-a descoperit pe sine. Mărturisirea sa este, poate, unul dintre
cele mai emoţionante şi pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred că aveam 19 ani când am
văzut şi am luat în mână cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul.
Eminescu este o cetate cu o singură intrare şi cu o sută de ieşiri. Intri în ea, iei aminte la toate,
înveţi, te învoiniceşti, apoi ieşi pe unde crezi tu că-i mai bine ducând mai departe făclia graiului
şi spiritul neamului tău. Important, la început, este să găseşti intrarea, să cunoşti semnele ei, să
nu le încurci. Eminescu, dacă vreţi, este izvorul, este lacrima de foc a Universului"). Ea se
adăugă atâtor şi atâtor sintagme célèbre care reprezintă imensul respect şi iubirea sinceră
manifestate pentru „omul deplin al culturii româneşti" (Constantin Noica), nu mortificate însă ci
mereu proaspete, şi traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibilă a
poporului său, pătrunzând adânc în mentalul acestuia, performanţă rară înscrisă şi de Grigore
Vieru.
„Poezia mea vine din mare singurãtate și greaua suferințã”, Pentru cititorii neavizaţi
ai fenomenului de renaştere basarabeană trebuie amintit că la 15 iunie 1989 a apărut primul
număr în grafie latină al săptămânalului „Literatura şi Arta”. În anul 1989 „Literatura şi Arta”
reuşeşte să ajungă la un tiraj de 260.000 de exemplare, fiind, la vremea aceea, cea mai citită
revistă literară din lume.
Prin poezia sa , dar şi activitatea publicistică , Grigore Vieru ne îndeamnă să ne întoarcem
cu sufletul şi cugetul către cele sfinte, să ne găsim identitatea spirituală în această avalanşă
istovitoare de valenţe existenţiale. Dar , mai întîi de toate , versurile sale impresionează prin
ţinuta lor patriotică deosebită , cultivîndu-ne dragostea pentru limbă (Pre pămînt străvechi şi
magic/Numai dînsa ni-i stăpînă: /Limba neamului meu dacic,/Limba noastră cea română.” sau
”Pentru ea la Putnaclopot bate , /Pentru ea mi-i teamă de păcate,/Pentru ea e bolta mai
albastră-/Pentru limba , pentru limba noastră.” , pentru identitatea (adevărata noastră identitate!)
naţională : ”Trei culori şi-o singură iubire / Românească , / Trei culori şi-o singură
vorbire/Românească!/Trei culori şi-o singură credinţă/Românească,/Trei culori şi-o singură
fiinţă/Românească!”
Naturalitatea, arhetipalitatea, recitativitatea rapsodică sunt caracteristicele esenţiale ale
discursului vierean, pătruns de duh baladesc, adică atât de organic legat de epos. Nu spunea

23
Hegel că în epos poetul vorbeşte despre lumea sa ca unul care face parte din ea şi că şi noi ne
simţim ca la noi acasă, fiindcă aici contemplăm adevărul, spiritul care trăieşte în lumea sa?
Cititorul lui Grigore Vieru – numeros şi de toate vârstele – simte această legătură
constructurală, simte că este din lumea din care face parte şi poetul şi pe care o exprimă cu
desăvârşită sinceritate şi cu o afectivitate deosebită.
Ce responsabilitate avem noi ? Grigore Vieru a trăit demn, de fapt el şi-a trăit visul.
Noi ca şi popor creştin avem o responsabilitate – să trăim frumos ca în faţa lui Dumnezeu: ” Şi
aceasta cu atît mai mult, cu cît ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfîrşit
din somn; căci acum mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut.Noaptea
aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm
cu armele luminii.
Trăieşte pentru adevăr şi fii un om autentic, adevărat - “Lasă-te răstignit, adevărule, poate
că te va găsi lumea în sufletul ei aşa cum l-a găsit pe Hristos.” 14 Care sunt faptele tale? Cu ce
fapte de-ale tale s-ar putea mândri părinţii tăi? Cum vrei să rămâi în memoria celor din jur?
Mai ales în interviuri, a ţinut să-i şi numească pe cei care se afiliază cauzei , fie că era vorba de
scriitori, de publicişti, de membri ai societăţii civile, de istorici, de oameni ai clerului, înşiraţi ca într-
un răboj pentru istorie15.
Sensibil la inţelepciunea străveche, poetul compara la un moment dat situaţia limbii române
din zona pruto-nistreană cu aceea a copilului revendicat de două femei, deşi numaiuna poate fi, ca
în în parabolă, mama cea adevărată16. Adesea „maşteră" cu neamul care a născut acestă limbă, istoria
nu i-a scutit pe români de sacrificii menite să le pună la adăpost comoara din veac. Cu bun temei,
istoria îi părea strîns legată de soarta limbii, ca dimensiuni complementare ale unei realităţi unice:
poporul român. Limba era, în această viziune, veşmînt fiinţei noastre, recunoscut ca atare de Valentin
Mîndîcanu înainte chiar de disoluţia imperiului sovietic (Nistru, 1988), în timp ce Nicolae Dabija, de
pildă, căuta în istorie încă o sursă a identităţiiproprii. În acest spirit evocă Grigore Vieru,
memorabil, „podul de flori” ca pe un moment de graţie, al regăsirii fraterne, dar şi tragedia celor
întemniţaţi în Transnistria fiindcă luaseră prea în serios unitatea românească. Pe lîngă scriitori, sunt
amintiţi cu egală simpatie, preoţi, publicişti, devotaţi ai limbii şi ai culturii noastre.

3.2. Articole culturale.

Armele sale de luptă au fost întotdeauna Limba Română şi credinţa în Dumnezeu.
Abecedarele, Albinuţele, scrierile pentru copii, au pus temelia unui concept naţional, românesc,
de educare a tinerei generaţii. Spunea, convins că basarabenii pot izbândi prin cultură: „Tu ştii /

14
Grigore Vieru, “Literatura şi Arta”, 2004, pag. 2
15
Alexandru Bantoş, Retrospecitva necesară, Chişinău, Casa limbii române, 2007, p. 27-39
16
Limba română, oastea noastră naţională. Testament, în vol. Limba română este patria mea, pag. 339-340

24
Că un cântec frumos/ Pentru copii / Poate salva în viitor / O Patrie?”. Pentru a aduce Basarabia
aproape de matricea firească, a luptat toată viaţa.
Ne-ar scăpa o componentă fundamentală a poeticii iui Grigore Vieru dacă n-am adăuga la cele
semnalate caracterul dialogal al discursului său liric.
„A fi înseamnă a comunica dialogal", observa Mihail Bahtin în cunoscuta-i exegeză
„Problemele poeticii lui Dostoievskr. „Cînd dialogul se sfîrşeşte, se sfîrşeşte totul. De aceea
dialogul, în fond, nu poate şi nu trebuie să se sfîrşească vreodată. (...) O singură voce nu termină
nimic şi nimic nu rezolvă. Două voci reprezintă minimul vieţii, minimul existenţei. Se vede,
Grigore Vieru şi-a „însuşit" (pe calea intuiţiei) bine acest adevăr, psihologic, existenţial şi estetic,
de vreme ce întreaga lui lirică - şi cea pentru copii, şi cea pentru maturi - este în acelaşi timp
dialogală, interogativă de la un capăt la altul al ei, se prezintă ca un antrenant şi tensionat dialog
continuu cu subiectul sau obiectul evocat şi cu cititorul, ca un perpetuu „formular", fie cu
întrebări şi răspunsuri, fie numai cu răspunsuri - formular autobiografic, psihologic, ontologic,
social, ecologic, moral, estetic.
Chiar şi atunci cînd eroul liric al autorului pare a fi monologă, în glasul lui se fac auzite,
cel puţin, două voci, însuşi discursul său poetic îmbracă forma unei comunicări dialogale
imaginare, care presupune neapărat prezenţa unui contact bilateral: a celui care vorbeşte, se
spovedeşte, şi a celui care în prezent ascultă, dar care anterior, s-a pronunţat şi el într-un fel sau
altul.
Cu alte cuvinte, dialogul şi monologul în creaţia lui G. Vieru merg mînă în mînă,
rezultatul fiind un neîntrerupt flux de replici provocatoare, care pot fi atît manifeste, deschise, cît
şi latente, ascunse, doar bănuite. Pentru autor totul capătă conştiinţă de sine (dureroasă) numai
prin raportare la altceva, numai prin situare faţă de alţii, în scopul de a se diferenţia şi de a-şi
păstra identitatea. Însuşi titlul unui volum de referinţă- „Fiindcă iubesc" (1980) - reprezintă, în
realitate, un răspuns poetic răspicat (dintr-un presupus colocviu cu unii cititori sau critici literari)
la întrebarea rămasă în afara copertelor: „De ce scrii atîta despre mamă, iubită, copii, plai, grai?"
-„Fiindcă iubesc". „Adevărul nu se naşte şi nu sălăşluieşte în capul unui singur om, el se naşte în
raporturile între oameni, care caută împreună adevărul, în procesul comunicării lor dialogale",
conchide acelaşi M. Bahtin17.
Dialogismul capătă în creaţia lui G. Vieru o copieşitoare diversitate de forme: dialog
parţial sau total, direct sau indirect, exterior sau interior, dialog-conversaţie sau dialog-replică,
dialog-interogaţie sau dialog-elogiu, dialog-polemică sau dialog-diatribă ş.a.m.d. întregul spectru
de tonalităţi al dialogului poate fi identificat cu uşurinţă mai ales în mult prea multele
„ dedicaţii". Poetul dialoghează cu oricine şi cu orice, cu toate şi cu tot, începînd cu Dumnezeu şi

17
Romanul poetic. Eseu despre romanul francez modern, ed. Univers, 1977, pag. 139.

25
terminînd cu Iuda şi Moartea, începînd cu firul de iarbă şi terminînd cu firul de stea şi cu
Luceafarul.
În apărarea limbii strămoşeşti poetul s-a jertfit în mod conştient: „Pur şi simplu ziditu-m-
am de viu / în Templul Limbii Române”. Era convins că demnitatea graiului matern este un dar
de la Dumnezeu, la care nu are voie să atenteze nimeni, nici străinul şi nici rătăcitul de neam:
„Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra Ţării mele, afară de una singură –
asuprirea limbii strămoşeşti. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i
zdrobeşti capul ca unui şarpe”. Repeta mereu că limba maternă este sacră: „Două lucruri am
întâlnit pe lumea asta zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română” şi şi-a îndemnat, cu
convingere, contemporanii: „Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţa şi lumina Limbii
Române, sălăşuiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai îndepărtate hotare ale dreptăţii ei”.
Patria lui era, în primul rând, Limba Română. Când nu putea spune pe nume graiului strămoşesc
оşi intitula poemele, la fel ca preotul poet Alexe Mateevici, simplu: Limba noastră, Graiul,
Frumoasă-i limba noastră, în limba ta, Mamă, tu eşti... Susţinea, în faţa tuturor, că limba unui
popor este chiar sângele acelui popor, că nu există o cazemată mai sigură în faţa duşmanului
decât cea săpată adânc în limba neamului său şi că cine оşi schimţă limba оşi schimbă Patria. La
30 august 2007, cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causa al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, Grigore Vieru a rostit, în cuvântul de mulţumire, un adevărat Testament: Limba
română – oastea noastră naţională.
Poet luptător în vremuri grele ştia că ne putem schimba soarta şi că această dorinţă se va
şi оmplini: „Aştept ziua de mâine, iar cântecele mele nu sunt decât nişte steaguri pe care le agit
către ea în semn de prietenie”. Pentru el viaţa înseamna libertate şi sublinia că: „Libertatea nu se
învaţă la şcoală şi nici la biserici. Libertatea se învaţă în luptă”.
Poetul, “un om atât de frumos”, cum l-a caracterizat criticul Alex Ştefănescu, a anticipat
veşnicia operei sale în poezia între Orfeu şi Hristos, în care se destăinuie: “Pentru că am văzut,
ochiul meu a murit. / Lacrima: piatra funerară / Pe mormântul ochiului meu. / Va veni alt cer, / în
altă lume se va deschide / Ochiul meu, dând piatra la o parte.” A iubit viaţa, “Ca un copil aştept
dimineaţa / Până la lacrimi mi-e dragă viaţa”, dar nu i-a fost frică de moarte. în Litanie pentru
orgă spune clar: “Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc”. Pentru el moartea
era o întoarcere la patria cerească: “Mă întorc în Dumnezeu, / Cu alte cuvinte, / în Patrie mă
întorc. / Dumnezeu şi Patria / Sunt una”. Poet al Unirii, a ajutat pe basarabeni să regăsească Ţara,
iar pe cei din Ţară să-i audă şi să-i înţeleagă, să descopere, prin spirit şi poezie, Basarabia uitată.
în poezia intitulată “Acasă” ne-a lăsat o imagine tulburătoare: “O, neamule, tu, / adunat
grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană!”.

26
 Întrebat de Adrian Păunescu, cu ocazia unui interviu, dacă crede în Dumnezeu, a răspuns:
„Cred atât de mult în El, încât atunci când, din obişnuinţa şcolii care mi-a deformat sufletul, оi
scriu numele cu literă mică, îmi cer imediat iertare în faţa Prea înaltului. Am spus din obişnuinţă,
pentru că în Basarabia, până mai ieri, nu era voie să scrii Dumnezeu cu literă mare. La buche
mare avea dreptul numai partidul comunist. Cred atât de profund în bunul Dumnezeu, încât
atunci când mă rog către El, îi scot ceasul de pe mână”.
Adrian Păunescu pune pe cele două talere ale demonstraţiei sale polemice argumentele
„justificate” ale duşmanilor săi basarabeni şi cele „fără justificare” ale duşmanilor din ţară: „Nu
voi face aici cazuistică. Nu voi murdări filele acestei cărţi cu nici o nominalizare, deferindu-i pe
asasinii lui Grigore Vieru uitării, nu eternităţii. Cei care l-au chinuit pe Grigore, dincolo de Prut,
nu au mai puţină vină decât cei ce l-au chinuit dincoace de Prut, dar măcar aceia aveau o
justificare formală, pentru că Grigore Vieru slujea cultura naţională şi unitatea naţională, nu
gubernii şi raioane potrivnice firii şi istoriei. Dar pe Vieru îl durea cu adevărat campania infectă,
împotriva sa, a unor bucureşteni uzaţi şi debusolaţi care-şi închipuie că alţii, nu ei, au expirat şi
nu mai produc nimic după 1989, în numele unei false modernităţi.
La această polarizare axiologică, ce desconsideră criteriul valoric ca atare şi este
determinată de factori de natură extraestetică – politici, „etici” (i se incrimina, bunăoară,
„glorificarea” excesivă a operei şi personalităţii, nesocotirea tinerei generaţii, prietenia cu
Păunescu etc.), - Grigore Vieru reacţiona cu prompte şi vehemente atitudini polemice, acţionări
în judecată, sesizări ale securităţii şi autorităţilor care ruinau în continuare sănătatea sa. Eforturile
sale erau zadarnice, căci apelurile se adresau celor care se aflau în culisele campaniei şi care
trăgeau sforile figuranţilor ieşiţi în scenă. Regizorul nevăzut, preşedintele republicii Vladimir
Voronin, ce dirija spectacolul „din spate”, nu răspundea, fireşte, plângerilor oficiale. Nu
răspundeau nici regizorii secunzi care stăteau postaţi în scaunele de şef al securităţii,
procurorului general şi ministrului de interne18.
Şi în timpul vieţii s-a manifestat o duplicitate a receptării operei poetului, pe de o parte, o
popularitate deosebită, datorată şi cântecelor scrise pe versurile lui, adevărate şlagăre, iar, pe de
altă parte, lipsa de atenţie şi respect din partea unor instituţii, a presei şi televiziunii. Anume la
acest aspect paradoxal al receptării se referea criticul Alex. Ştefănescu într-un articol publicat cu
ocazia dispariţiei sale. „Nu vreau să plâng la moartea lui. Am plâns de destule ori, copleşit de
emoţie citindu-i – sau ascultându-i – versurile şi mărturisirile. Vreau însă să deplâng modul
nerespectuos în care societatea românească l-a tratat. Cea mai mare impoliteţe faţă de el a
constituit-o abandonarea de către România a Basarabiei, lăsarea ei în voia soartei. Dar au fost şi
alte gesturi de o grosolănie greu de suportat. Printre ele, acela de a-i ignora poezia, mii de zile şi
18
Toate aceste scrisori, apeluri, sesizări, apărute iniţial în Literatura şi arta, au fost publicate în volumul lui Mihai
Sultana Vicol Asasinii lui Grigore Vieru, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009

27
de a pune în circulaţie, în exces, timp de o singură zi, exact ziua morţii lui. Noroc că Adrian
Păunescu, care întotdeauna a ştiut şi a şi spus (fără să reuşească însă să fie auzit) ce înseamnă
Grigore Vieru, a fost prezent ore în şir la Realitatea TV şi a corectat într-o oarecare măsură, cu
inteligenţa lui artistică şi cu dramatismul trăirilor lui, demagogia inerentă a funeraliilor
organizate în grabă de posturile noastre de televiziune.”19.
Nistrul este, poate, singurul râu din lume căruia i-ar sta bine împodobit cu graniţă.
Graniţa pe Nistru ar fi chiar coroana victoriei dreptăţii noastre. Numai astfel se poate tămădui
sângerânda rană a Basarabiei.
Întrebat de o armată de ocupaţie nu recunoaştem vasalitatea Mitropoliei Moldovei faţă de
biserica rusă? Întrebările D-tale s-ar putea să fie mai frumoase şi mai profunde decât răspunsurile
mele. Mă bucur că sunt menajat de către D-ta, mă bucur că nu mă ispiteşti şi nu mă zădări. În
fond, prin întrebarea pe care mi-ai pus-o, tot D-ta ai şi răspuns. Ai dreptate: armata a 14-a şi
biserica rusă sunt două oşti uriaşe care s-au unit în lupta împotriva unui pământ atât de mic, care
se cheamă Basarabia. Ruşii cred mai mult în armată decât în Dumnezeu şi tocmai de aceea vor
pierde, în cele din urmă, lupta20.
Gândurile lui Grigore Vieru despre: „A fi basarabean în ziua de azi”. La Chișinãu
mã simt între strãini, la București – printre înstrãinați. Mã simt minunat la Iași, Cluj-Napoca,
Craiova, Timișoara, Curtea de Argeș. La București îi multã lume stricatã și hapsânã. Dar tot de
București mi se face dor atunci când lipsesc din el. Poate cã cel mai bine este în tren, în drumul
dintre cele douã maluri ale Prutului. În tren, nu știu de ce, cred cã mã așteaptã în fațã ceva
deosebit de frumos. Dar nu sunt navetist. Locuiesc per ma nent în cãrțile mele și – iartã-mi
nemodestia – în respectul atâtor oameni. Spre deosebire de trepãdușii de la Contrafort care mã
pârau nu demult Dilemei bucureștene cã aș fi o lacrimã navetistã… Eu cred cã este mai bine sã
fii o lacrimã navetistã decât sã n-ai la cine merge, decât sã nu te aștepte nimeni.

3.3. Publicistica cu implicație politică.

Să discutăm dacă patriotismul e la modă sau nu ? Dacă aş întreba pe Grigore Vieru acest
lucru – el ar răspunde : “Cine nu şi-a scris istoria cu sîngele, acela sau n-a avut-o nicicînd, sau
crede că poate trăi pe contul istoriei altora” “Literatura şi Arta” .
Cine dacă noi, generaţiile de astăzi nu trebuie să-i facem pe cei ce vin după noi mîndri de
ţara noastră , de poporul nostru – de trecutul nostru şi al lor.

19
Alex. Ştefănescu, Glorie de o zi, în România literară, nr. 3/23 ianuarie 2009
20
lim ba în care crezi trebuie să fie atotcuprinzătoare mişcări sufletului şi cugetului Dialog: Alexandru Bantoş –
Grigore Vieru

28
Patriotismul nu este un eveniment izolat din viaţa omului, ci un mod de trai.
Ce atitudine ai tu faţă de ţara ta? Faţă de poporul tău ? Ce faci tu pentru ţară ?
Publicistica din volumul „Taina care mă apără”, ocupînd aproape jumătate din spaţiu,
împreună cu aforismele, se citeşte mai cu folos în lumina „testamentelor" amintite. Ele evocă
momentul resurecţiei româneşti din Basarabia, la care, după cum se ştie, aportul scriitorilor a fost
decisiv. Lupta pentru alfabetul latin, pentru limba română, pentru istoria naţională la înnobilat
scrisul şi acţiunea civică. „Le doresc învăţăceilor mei, cărora m-am străduit să le menţin trează
conştiinţa de neam şi care muncesc acum în aşezămintele ştiinţifice, de învăţămînt, de cultură, în
justiţie şi în instituţiile statului, să contribuie permanent la extinde solidarea adevărului că limba
noastră literară, limba exemplară pe care o folosim şi o vom folosi generaţiile viitoare, limba
lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba din documenteele administrative etc., este - precum susţine şi
Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova-una sin gură şi se numeşte limba română, aceeaşi pentru
toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, transnistreni, cei din Banatul Sârbesc, din Ungaria,
Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA e.tc.)."
Pornind de la această concluzie, exprimată solemn, înţelegem mai bine de ce scriitorul
militant vedea în „limba română, oastea noastră naţională" şi motivul pentru care, căutîn-d să o
prezinte, a recurs la sute şi mii de nume implicate în marea bătălie. Era un fel de a le spune mai tineri,
atît de dispuşi a se topi în „furnicarul global", că miza luptei pentru limba proprie e vitală, chiar dacă
această limbă pare a fi numai „o candelă plăpîndă. Un mare sciitor, din alt veac, îl asigura însă că o
asemenea candelă poate răzbi tot întunericul din lume.
Grigore Vieru murea înalt preţuit de aceşti cititori identificaţi afectiv cu poetul, de critica de
specialitate, de cadrele didactice, de prietenii şi colegii săi ce-l tratau cu deferenţă; murea hulit de
duşmanii săi, măcinaţi de invidie sau, în cazul demolatorilor de la Moldova Suverană, montaţi de
autorităţi. „Lenta lui asasinare s-a petrecut sub ochii noştri, notează Adrian Păunescu, pe ambele
maluri ale Prutului. Grigore putea accepta, ca pe o neagră actualitate, criminalele atacuri ale unor
publicaţii oficiale de la Chişinău, la adresa lui, considerând că e în natura lucrurilor ca duşmanii
Basarabiei şi ai României să fie şi duşmani săi. El nu a încetat o clipă lupta cu viermii presei stacojii
care i-au apropiat moartea prin cruzimea şi minciuna lor, acuzându-l că e spion român şi creând în
jurul lui o stranie ostilitate, de s-a ajuns să dea nişte nemernici cu pietre în el, în Chişinăul său” 21.
Este spiritul în care Grigore Vieru evocă şi în „Al doilea Testament” dramatica istorie a
generaţiei care a izbutit totuşi să recupereze o parte din valorile unei naţiuni condamnate la pierdere
de sine, la „mankurtizare", la extincţie etnoculturală.
S-ar putea obţine un contur aproximativ al acestei formaţiuni militante, explorînd minuţios
articolele lui Grigore Vieru din presă, alocuţiile ocazionale, interviurile etc. 22 Scriitorul a voit anume,
21
Citat apud Grigore Vieru, Cele mai frumoase poezii, Editura Jurnalul, 2009, p. 5-6
22
Alexandru Bantoş, Retrospecitva necesară, Chişinău, Casa limbii române, 2007, p. 27-39

29
într-o epocă a pierderii de sine, să le păstreze cît de cît identitatea, în cadrul proiectului său de
regenerare naţională. Unui critic care îi persifla „pomelnicele” el ia răspuns fără să ezite: „ Adevărul
este că pomelnicele mele sunt istorie"23 . Sever în judecata emisă pe seama celor în derivă, se arăta
generos cu spiritele afine, capabile de înregimentare în „oastea" imaginată.
Încă în volumul Scrieri alese din 1984 Grigore Vieru se dovedea conştient de adevărul că
„limba unui popor este istoria lui” şi că „uitând un cuvânt trebuincios, o expresie din comoara
graiului matern, uiţi ceva din istoria poporului tău”. Tocmai de aceea, sublinia scriitorul, limba
fiind „comoara cea mai de preţ a poporului”, „veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să
pirotească nicicând”.
Domnia sa avea conştiinţa faptului că se afla „printre cei care se frământă, se zbat în
căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbele în frază” şi se gândea
neapărat şi la cititorii săi, care n-ar fi putut să-i guste operele dacă n-ar fi fost şi ei la fel de
îndrăgostiţi de limba străbună; acestora le spunea scriitorul că „a vorbi sănătos limba mamei este
o datorie, una dintre cele patriotice”.
În două fragmente de dialog inserate în aceleaşi Scrieri alese poetul nu pregeta să
numească şi limba printre componentele sentimentului său filial: dragostea faţă de mama
înseamnă, pentru el, „neuitarea casei părinteşti, a locului în care te-ai întemeiat, permanenţă,
limbă – totul” şi îşi exprimă părerea că e un slujitor bun al limbii strămoşeşti: „Nu jignesc (sunt
sigur) bunul-simţ şi sper că nici demnitatea limbii în care vorbim şi cântăm”.
Cugetarea scriitorului devine şi mai necruţătoare când dezvăluie adevăruri de-a dreptul
dureroase: „Dacă un agronom, bunăoară, nu-şi cunoaşte meseria şi duce lucrul de râpă, el va fi
destituit din post, scos din pâine, cum se spune. Dar ai auzit vreodată să fie descalificat un
învăţător prost de limbă şi literatură?”
În aprilie 1994 - venirea la putere a Partidului Agrarian care va renunţa la Imnul de Stat
“Deşteaptă-te, române”, l-a marcat pe poet. Este anunţat un concurs pentru un nou imn. Poetul
publică în revista “Literatura şi Arta”, in câteva numere la rând, următoarele: „Dreptatea istorică
va blestema poeţii şi compozitorii care vor indrăzni să ridice mâna asupra Imnului Naţional
“Deşteaptă-te, române!”, cocoţându-se ei în locul strălucirii şi necesităţii lui istorice“.
Ultimii ani ai vieţii poetului Grigore Vieru au însemnat ani de profundă suferinţă morală,
declanşată de presa de orientare comunistă şi pro-rusă. Din disperare de cauză, poetul a vrut să
intre în greva foamei ca semn de protest împotriva fărădelegilor declanşate de ziarele „Flux” şi
„Moldova Suverană”, atacuri furibunde, de o violenţă verbală rar întâlnită împotriva unui
scriitor. „Sunt conştient că intrarea mea în greva foamei poate avea un final tragic, cu toate astea
am recurs la această ultimă armă”. Numai insistenţele familiei, a prietenilor apropiaţi şi, în mod

23
Limba română este patria mea, pag. 349.

30
special, a poetului şi redactorului-şef al săptămânalului „Literatura şi arta”, Nicolae Dabija, şi el
un vânat al amintitelor ziare, l-au făcut să renunţe la greva foamei. Din acele rânduri aflăm că cei
mai înverşunaţi şi înrăiţi duşmani ai poetului au fost Mihai Conţiu, Ion Berlinschi de la
„Moldova Suverană”, Iurie Roşca, fost viceprim-ministru sub guvernarea comunistului Vladimir
Voronin, liderul PPCD, şi şeful ziarului „Flux”. Grigore Vieru scria despre aceştia: „Va avea oare
parte de mai multă linişte securitatea şi conducerea Republicii, după dispariţia mea? Să creadă
oare Ion Berlinschi că este dăruită pentru vecie vila guvernamentală care este «Moldova
Suverană»? Să fie oare lumea noastră atât de încurcată încât să creadă că vagabondul de Conţiu
moare de dragul acestei Republici? Să creadă oare Iurie Roşca în faptul că scaunul parlamentar şi
imunitatea parlamentară îi sunt asigurate pentru vecie? Un oarecare Sava, despre care nimeni nu
a auzit ca scriitor, scrie şi el împotriva lui Grigore Vieru, despre care, apoi, poetul nota: „A
devenit Sava mai mare ca scriitor după ce a vărsat găleţi de zoi în capul meu?”
Groaznica placă de beton de care s-a izbit, fatal, maşina în care era Grigore Vieru, când el
venea de la Sărbătoarea Eminescu, aglutinează şi finalizează, duce la apogeu toate eforturile
denigratorilor şi duşmanilor lui Grigore Vieru de la Chişinău şi de la Bucureşti.”24.
Dacã unii doreau și doresc sã ajungã în Cos mos, eu viața întreagã am dorit sã trec
Prutul. Am reușit sã-l trec îngrozitor de târziu – abia la începutul anilor ’70. Cred cã a fost cea
mai fericitã zi din viața mea25.
Încercãri și cumpene din viațã, regizate de „spânul roșu”: A trãit din plin sãrãcia și
suferințele provocate de rãzboi, de alipirea Basarabiei la U.R.S.S., dar și lipsa tatãlui, care murise
pe front. Flãmândã și desculțã a fost copilãria și adolescența mea. Flãmând și desculț
strãbãteam pe jos opt kilometri pânã acasã, în satul na tal, de la școala din Lipcani, un orãșel
de pe malul stâng al Prutului – unde îmi fãceam studiile medi26
Copil fiind, doi ani la rând ('46-'47) m-am «alimentat» numai cu știr și lobodã. Au urmat
apoi încã trei ani de foamete (‘51-‘53), la Școala Medie din Lipcani. Facultatea am început-o
sub semnul aceleiași cumplite sãrãcii. Bineînțeles cã dupã atâta nouã «fericire» în primãvara
primului an de studii universitare mi-au fost atacați ambii plãmâni. Este o minune cã am scãpat
cu viațã. Dupã cum o minune este și faptul cã am scãpat viu din cinci accidente: trei programate
și douã întâmplãtoare cu adevãrat. Dar poate cã cea mai groaznicã a fost oametea spiritualã.
Fiind furat în copilãrie și adoolescențã de clasicii literaturii noastre, a trebuit sã-i recuperez,

24
Ibidem, p. 7
25
Acum și în veac. București : Litera Internațional ; Chișinãu : Litera, 2001, p. 451
26
Nu am venit sã mã credeți, am venit sã vã cred : Interviu cu academicianul Grigore Vieru. [A consemnat] Ion
Anton. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 3, nr. 6 (73), 6 feb. 2003, p. 19

31
studiindu-i mai mult noaptea. Astfel mi-am pier dut somnul și nu mai pot dormi aproape de 40
de ani. Dacã ațipesc pentru douã-trei ore sunt fericit27.
Aflat în prima linie a luptei pentru grafia latinã, pentru oficializarea limbii române, poetul
este amenințat cu moartea, este bãtut cu pietre și scuipat în plinã stradã. Nu am liniște și pace
nici atunci cînd merg pe stradã sau cãlãtoresc cu transportul în comun, cãci destui
„internaționaliști”, cînd mã vãd, se uitã cu ochii pe dos la mine, ca și cum le-am pus pistolul în
piept mînîndu-i spre Siberii. Cred cã tot ei au pus la cale pe odraslele lor mici sã arunce cu
pietre în mine în chiar preajma blocului în care locuiesc de aproape douãzeci de ani fãrã sã
ating pe cineva cu un cuvînt.28
Dupã anul 2000 este denigrat, în unele periodice (Flux, Moldova Suveranã) din Chișinãu,
ca „spion român”. „Spion român plãtit de București”, „om care vrea sã transforme 4 milioane
de moldoveni în sclavi pentru români”, „spion al Moscovei”, „terorist”, „KGB-ist”, „ucigaș”,
„antistatalist”, „profitor”, „individ capabil sã facã lovituri de stat”, „potențial asasin al lui
Iurie Roșca”, „autor al unor poezii idioate”, „autor de cântece bisericești”, „autor al unei
antologii de poezie, refuzatã de 16 post-moderniști pe motiv cã aceștia s-ar fi simțit acolo ca
într-un azil de bãtrâni”, „poet mediocru”, „plagiator”, „individ fãrã patrie”, „mamifer - nu
se mai saturã s-o cânte pe mamã-sa”, „tâlhar de cântecestrãine”, „con form ist”, „porc
necastrat”, „copil cãzut în cap de pe sobã și de atunci rãmânând tâmpit”, „dușman deschis al
Moldovei lui Ștefan” etc., etc.29
La 5 decembrie 2005, poetul Grigore Vieru a suferit un ac ci dent sus pect ce i-ar fi putut
curma viața. Poetul s-a declarat convins cã nu a fost vorba de o situație întâmplãtoare și
banalã. Încolțit și hãituit din toate pãrțile, amenințat zi de zi cu moartea, poetul a supraviețuit
terorii prin credințã și convingerea cã își face datoria în fața timpului și a nea mului sãu30.
Era urât cel mai mult, nu pentru omenia și poezia lui (deși avea și aici destui invidioși),
ci pentru cã visa România.31
În articolul Dincolo de pretenții, Grigore Vieru analizează starea de fapt a televiziunii
moldovenești la 35 de ani după lanasare, unde poetul își exprimă adânc amărăciunea pentru stare
jalnică a TVM. Autorul evocă etapele de glorie și implicare a TVM în Deșteptarea națională, și
în contrast cu starea actuală pe rol de manipulator și gropar a identității naționale.

27
Codreanu, Theodor. Postfațã – Duminica mare a lui Grigore Vieru. În: Vieru, Grigore. Taina care mã apãrã. Iași :
Princeps Edit, 2008, p. 472-473
28
Internaționalismul este o floare frumoasã pe care trebuie sã fii nebun sã nu vrei s-o miroși – dar unde-i? In ter loc
u tor: Boris Vieru. Literatura și Arta, nr. 40 (2304), 28 sep. 1989, p. 4
29
Strâmbeanu, Andrei. Bucurați-vã, dușmani ai poeziei, Poetul a murit!… Literatura și Arta, nr. 4, 29 ian. 2009, p. 1
30
Renițã, Alecu. La moartea lui Grigore Vieru : Sufletul neînvins al Basarabiei. For mula AS, 19, nr. 853 (3), 23-30
ian. 2009, p. 22
31
Dabija, Nicolae. La moartea lui Grigore Vieru : Fratele lui Eminescu. For mula AS, 19, nr. 853 (3), 23-30 ian.
2009, p. 22

32
 Alt articol lui Grigore Vieru, Să ne apărăm identitatea de nam, se referă la greva
studenților, în care autorul evocă militantismul acestora în dorința lor de a apăra istoria și limba
neamului.
Articolul, Năruitorul de întuneric, se referă cu preponderență la strădaniile poetului în
perioada sovietică, și care din păcate au continuat și în epoca de constituire a statului Republica
Moldova, dezamăgirea poetului este evocată prin sintagma *Suntem români și punctum*.
Tot din categoria articolelor legate de identitatea națională sub aspect politic, în articolul
Să fim uniți ca cele trei culor, autorul își exclamă susținerea în favoarea ideii unioniste, de
integrare și unire cu Țara Mamă România.
Din categoria articolelor de reacția a lui Grigore Vieru, la cei care îl blamau, este și Un
scriitor nerușinat într-o publicație și mai nerușinată, în care Grigore Vieru subtil și discret se
referă la blamările și injuriile aduse de Mihai Conțiu în paginile ziarului Moldova Suverană.
O atitudine, fără rezerve, este expusă chiar din titlul articolului Ferește-ne doamne de
Social- Democrați, în care Grigore Vieru, mărturisește că încă nu auzise de acest partid apărut
peste noapte, și a cărui scopuri nu sunt chiar așa de oneste. Îngrijorarea autorului ține de
consecințele apariției de partide antidemocratice la comanda unor forțe străine interesului
național al românilor din Basarabia.
Un articol sugestiv, este Limba Română se amână, practic observăm spiritul de observație
politică, dar în forma sensibilă a poetului, care a întrevăzut, amânarea limbii române, ca limbă
oficială a Republicii Moldova, și practic sacrificarea interesului național și a năzuințelor de
eliberare națională.
Un alt articol, relevant gândirii social- politice a autorului este Sărmana Țară, în care
autorul își expune cu mare regret părerile despre suferințele românilor Basarabeni în propria lor
șară.
Articolul Despre Rușine și bună creștere, e ca un episod didactic oferit de Grigore Vieru,
pentru cei care și-au trădat idealurile patriotice, în favoare unor avantaje minuscule și rușinoase.
Deși articolul Eminescu să ne judece am fi vrut sa-l plasăm la categoria articolelor
culturale, am decis să încheiem această analiză în stilul publicistic a lui Grigore Vieru, care a
etalat pe post de arbitru de conștiință națională figura marelui poet al tuturor românilor: Mihai
Eminescu.

CONCLUZII

33
 Lista articolelor analizate vin cu o serie de completări faţă de monografiile existente. În
cercetarea de faţă accentul cade pe articolele literarecare evidenţiază modernitatea gândirii
literare a lui Grogore Vieru. Nu au fost însă neglijate articolele socio-politice.
Am început demersul nostru făcând referire la opiniile atitudinea lui poetului despre
paginile de literatură românească.
Articolele sale despre scriitori subliniază trăsături mai puţin cunoscute. Se poate observa
că Grigore Vieru este un mare iubitor al literaturii şi ne determină şi pe noi să o iubim.
Un subcapitol pune accent pe interesul pentru omul şi scriitorul Grigore Vieru în lumea
literară românească,
Autorul verdelui ce ne vede, apreciat, de exemplu, de către Alex. Ştefănescu pentru
„conştiinţa valorii imense a limbii”, a ajuns să fie, după cum observă şi criticul Theodor
Codreanu, cel mai citit scriitor român din toate timpurile. Poetul şi-a crescut cititorii. Fiind în
Franţa în componenţa unei delegaţii care a participat la lansarea antologiei Echos poétiques
bessarabienne, le spuneam participanţilor la eveniment că francezii nu au un scriitor
contemporan care să se bucure de atâţia cititori câţi are Grigore Vieru, fenomen datorat faptului
că în spaţiul nostru, în perioada postbelică, relaţia scriitor – cititor a fost una specială. Scriitorii
au fost puşi în situaţia de a se orienta spre cititori mai mult, dându-le curajul regăsirii propriului
eu. Anume aşa se explică interiorizarea, care în peisajul nostru literar este diferită de fenomenul
similar caracteristic literaturii moderne de la începutul secolului al XX-lea.
Din fericire pentru el, Grigore Vieru a trăit exact cum şi-a dorit: “Un nume curat – iată
care este ţărîna cea mai uşoară pe pieptul celui coborăt în pămînt.” Poetul a avut un nume bun ,
cu greu aş crede că a trăit pătîndu-se cu ceva. Prea nobile i-au fost dorinţele şi nici compromisuri
nu ştiu să fi făcut.

BIBLIOGRAFIE
Referințe critice despre autor și operã:

34
1. Cimpoi, Mihai. Mirajul copilãriei. Chișinãu : Lu mina, 1968. 62 p.
2. Dolgan, Mihail. Creația lui Grigore Vieru în școalã. Chișinãu : Lumina, 1984. 78 p.
3. Cimpoi, Mihai. Întoarcerea la izvoare. Chișinãu : Literatura artisticã, 1985. 185 p.
4. Bãileșteanu, Fãnuș. Grigore Vieru : Omul și poetul. București : Editura Iriana, 1995. 128 p.
5. Gruia, Stelian. Poet pe Golgota Basarabiei. București : Editura Eminescu, 1995. 186 p.
6. Grigore Vieru : bibliografie. Alcãtuitã de Ludmila Pânzari. Chișinãu : Museum, 1995. 120 p.
7. Samoil, Nelly. Structuri metaforice în lirica lui Grigore Vieru : Tezã de doctorat. Chișinãu,
2000. 139 p.
8. Dolgan, Mihail. Grigore Vieru, adevãratul. Chișinãu, 2003. 63 p.
9. Codreanu, Theodor. Duminica mare a lui Grigore Vieru. București : Litera Internațional ;
Chișinãu : Litera, 2004. 411 p. (Biblioteca școlarului).
10. Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru : poetul arhetipurilor. Chișinãu : Prut Internațional, 2005. 188
p. (Recitiri).
11. Un discipol al lui Orfeu : Omagiu poetului Grigore Vieru la 70 de ani. Ed. îngrijitã de Raisa
Vieru. Chișinãu : Prut Internațional, 2005. 252 p.
12. Țigãnuș, Vir gil Nistru. Grigore Vieru, iluminat de poezie. Chișinãu : Editura Universitãții
din Chișinãu, 2006. 152 p.
13. Postolachi, Veronica. Cuvântul ca instrument al magicului în poezia lui L. Blaga și Gr.
Vieru : studiu comparat. Chișinãu : Pontos, 2007. 262 p.
În volume:
14. Șpac, Ion. Scriitorii Moldovei sovietice : indice bibliografic. Ed. a 2-a. Chișinãu : Cartea
Moldoveneascã, 1969, p. 99-102.
15. Sorescu, Marin. Grigore Vieru și lirica esențelor. În: Vieru, Grigore. Izvorul și clipa.
București : Albatros, 1981, p. 5-9.
16. Cândroveanu, Hristu. Printre poeți. Cluj-Napoca : Dacia, 1983, p. 204-210.
17. Alexandru, Ioan. Grigore Vieru. În: Vieru, Grigore : Rãdãcina de foc : Poeme ; Confesiuni.
București : Univers, 1988, p. 7-9.
18. Crãciun, Victor. Postfațã. În: Vieru, Grigore : Rãdãcina de foc : Poeme ; Confesiuni.
București : Univers, 1988, p. 354-365.
19. Ciocanu, Ion. Reflecții și atitudini : (Articole, eseuri, dialoguri). Chișinãu : Hyperion, 1992,
p. 147, 162, 254, 261.
20. Pîslaru, Vl. Un poet al simbolurilor artistice naționale. În: Vieru, Grigore. Curãțirea fîntînii.
Galați : Porto-Franco, 1993, p. V-XIII.
21. Cimpoi, Mihai. Basarabia sub steaua exilului. București : Viitorul Românesc, 1994, p. 90-
92.

35
22. Alexandrescu, Emil. Grigore Vieru – Harpa. În: Alexandrescu, Emil. Analize și sinteze de
literaturã românã : Clasele IX-XII. Iași : Editura Moldova, 1995, p. 329.
23. Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru și timpul originar. În: Vieru, Grigore. Strigat-am cãtre Tine :
volum antologic de autor. București : Litera Internațional ; Chișinãu : Litera, 2002, p. 7-16;
În: Orientãri artistice și stilistice în literatura contemporanã. Vol. 1. Chișinãu : Centrul ed i
to rial al USM, 2003, p. 120-130.
24. Strâmbeanu, Andrei. Poetul ca trandafirul... În: Vieru, Grigore. Strigat-am cãtre Tine :
volum antologic de autor. București : Litera Internațional ; Chișinãu : Litera, 2002, p. 17-28.
25. Grosu, Lidia. Aspecte ale poeticii dorului în poezia lui Grigore Vieru. În: Orientãri artistice
și stilistice în literatura contemporanã. Vol. 1. Chișinãu : Centrul ed i to rial al USM, 2003,
p. 245-251.
26. Codreanu, Theodor. Postfațã – Duminica mare a lui Grigore Vieru. În: Vieru, Grigore.
Taina care mã apãrã. Iași : Princeps Edit , 2008, p.
27. Pãunescu, Adrian. Peste viațã și moarte, op era : Poetul divin al neamului nostru. În: Vieru,
Grigore. Cele mai frumoase poezii. București : Jurnalul, 2009, p. 5-37.
În periodice:
28. Vasilache, V. Un debut promițãtor. Moldova Socialistã, 13 feb. 1958.
29. Sajin, A. „Muzicuțe” pentru copii. Cultura Moldovei (Chișinãu), 10 sep. 1959.
30. Crãciun, Vic tor. Grigore Vieru : Poezia despre „Mama și eternul copil”. Fa milia, 23, nr.
10 (266), oct. 1987, p. 5.
31. Manolescu, Nicolae. „Mamã, tu ești pat ria mea”. România literarã (București), 22, nr. 5, 2
feb. 1989, p. 19.
32. Grigurcu, Gheorghe. Rãdãcina de foc a poeziei lui Grigore Vieru. Viața româneascã, 84, nr.
4, apr. 1989, p. 56-61.
33. Țiganiuc, Dumitru. Grigore Vieru: „Rãdãcina de foc”. Ateneu (Bacãu), 26, nr. 4 (233), apr.
1989, p. 10, 16.
34. Simion, Eugen. Grigore Vieru – un poet cu lira-n lacrimi. Caiete critice, nr. 1-3, 1994, p. 21-
24.
35. Bardan, Vasile. Grigore Vieru - Fiul lui „A fi” : [recenzie la vol. Acum și în veac. Chișinãu :
Litera, 1997]. Viața Româneascã, 94, nr. 1-2, ian.-feb. 1999, p. 135-139.
36. Dumbrãveanu, Vic tor. Sãpãtor în miezul cuvântului. Capitala (Chișinãu), 12 febr. 2000, p.
9.
37. Samoil, Nelly. Poetul Grigore Vieru : complexitatea imaginilor. Literatura și Arta, 20 apr.
2000, p. 3.
38. Țibulschi, Iulia. Grigore Vieru și muzica. Literatura și Arta, 14 iun. 2001, p. 4.

36
39. Curchi, Lilia. Grigore Vieru - poetul începuturilor de lume. Capitala (Chișinãu), 1 dec.
2001, p. 4.
40. Tãnase, Gheorghe. Un mare poet și creația sa : Grigore Vieru – Acum și în veac. Literatura
și Arta, 29 dec. 2001, p. 4.
41. Bãjenaru, George. Sfântã e poezia Basarabiei - Grigore Vieru. Literatura și Arta, 31 ian.
2002, p. 7.
42. Dolgan, Mihail. „Strigat - am cãtre tine” de G. Vieru este „o carte a cãrților”. Literatura și
Arta, 3 apr. 2003, p. 4.
43. Grigurcu, Gheorghe. Grigore Vieru : poezia de patrie. România literarã (București), 36, nr.
30, iul.-aug. 2003, p. 9.
44. Ștefãnescu, Alex. Grigore Vieru. România literarã (București), 36, nr. 38, 24-30 sep. 2003, p.
10-11.
45. Ciopraga, Constantin. „Cel care sînt” sau despre Grigore Vieru. Convorbiri literare, 138,
nr. 3, mar. 2004, p. 18-20.
46. Codreanu, Theodor. Grigore Vieru: salvarea prin copilãrie. Steaua (Cuj-Napoca), 55, nr. 6,
iun. 2004, p. 31-35.
47. Babei, Victoria. Poetul care ostenește în ocna cuvintelor. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 4, nr.
49 (169), 3-9 dec. 2004, p. 13.
48. Blendea, Vasile ; Predoșanu, Ion. O mare prietenie Grigore Vieru Adrian Pãunescu. Flacãra
lui Adrian Pãunescu, 4, nr. 49 (169), 3-9 dec. 2004, p. 12-13.
49. Suceveanu, Arcadie. Receptarea lui Grigore Vieru. Sud-Est Cultural, nr. 1, 2005, p. 21-27.
50. Codreanu, Theodor. Grigore Vieru: Dialogul cu moartea. Viața româneascã, 100, nr. 1-2,
ian.-feb. 2005, p. 206-212.
51. Bantoș, Ana. Grigore Vieru: între exilul și libertatea interioarã. Limba românã, nr. 1-3,
2005, p. 26-30.
52. Ciocanu, Ion. „Cinstirea limbii” în publicistica lui Grigore Vieru. Limba românã, nr. 1-3,
2005, p. 37-43.
53. Hadârcã, Ion. Verbul de luminã : Grigore Vieru – 70. Limba românã, nr. 1-3, 2005, p. 63-64.
54. Roșca, Timofei. Un poet al nobleței sufletești. Limba românã, nr. 1-3, 2005, p. 72-73.
55. Ștefãnescu, Alex. Grigore Vieru : (la o nouã lecturã). Limba românã, nr. 1-3, 2005, p. 84-88.
56. Goci, Aureliu. Grigore Vieru – 70 – poetul pãtimirii basarabene. Renașterea civilizației
românești, 7, nr. 1-2, ian.-dec. 2005, p. 27-31.
57. Tãnase, Constantin. Grigore Vieru, nefericitul poet fericit. Timpul de dimineațã, 4 febr.
2005, p. 3.

37
58. Dolgan, Mihail. „Grigore Vieru îmi este drag pentru cã îl îndrãgește o lume întreagã”.
Literatura și Arta, 10 febr. 2005, p. 6.
59. Filip, Iulian. Harurile, prietenii, alergãrile, supãrãrile și neiertãrile poetului Grigore Vieru.
Literatura și Arta, 10 febr. 2005, p. 3.
60. Partole, Claudia. Poetul. Moldova suveranã, 12 febr. 2005, p. 3.
61. Pârja, Gheorghe. Grigore Vieru – 70. Graiul Maramureșului, 17, nr. 4524, 14 feb. 2005, p.
1.
62. Cârchelan, Iuliu. Poet printre copii și copil printre poeți : Grigore Vieru-70. Moldova
suveranã, 16 febr. 2005, p. 6.
63. Burlacu, Alexandru. Laudatio: (Elogiu poetului Grigore Vieru cu ocazia conferirii titlului
de Doc tor Honoris Causa). Literatura și Arta, 24 febr. 2005, p. 4.
64. Rachieru, Adrian Dinu. Grigore Vieru – „Biblioteca de rouã”. Oglinda literarã, 3, nr. 38,
feb. 2005, p. 1106-1107.
65. Robiu, Nicolae. La Rãsãrit, România se întinde pânã la Grigore Vieru. Flacãra lui Adrian
Pãunescu, 5, nr. 7 (178), 25 feb.-3 mar. 2005, p. 10.
66. Butnaru, Tatiana. Semnificații mitologice în poezia lui Grigore Vieru. Limba românã, nr.
10, 2005, p. 129-136.
67. Roibu, Nicolae. Grigore Vieru a reaprins can dela în sufletele noastre. Timpul, 5 dec. 2005,
p. 4; Flacãra lui Adrian Pãunescu, 5, nr. 49 (220), 9-15 dec. 2005, p. 9.
68. Burnar, Ion. Idealul lui Grigore Vieru: Reunirea tuturor românilor. Informația zilei de
Maramureș, 6, nr. 1312, 24 ian. 2006, p. 5.
69. Goci, Aureliu. Grigore Vieru – poetul pãtimirii basarabene. Argeș (Pitești), 4, nr. 1, ian.
2006, p. 14-15.
70. Crãcanã, Violina. Vieru a copiat, de mânã, versuri de Pãunescu ; Vieru despre Dabija, aflat
în spital la Chișinãu. Flacãra lui Adrian Pãunescu,
71. 8, nr. 29-30 (301-302), 27 iul.-9 aug. 2007, p. 8.
72. Bantoș, Ana. Doi poeți mãrturisitori: Alexei Mateevici și Grigore
73. Vieru. Tranziția de la memorie la istorie. Limba românã, nr. 10-12
74. (148-150), oct.-dec. 2007, p. 12-21.
75. Radosloveanu, Grigore. Mesajul poetului Grigore Vieru (I-II). Lu -
76. mina, 3, nr. 866, 13 nov. 2007, p. 3; nr. 871, 20 nov. 2007, p. 2.
77. Grigurcu, Gheorghe. Despãrțire dureroasã : In memoriam Grigore Vieru (1935-2009).
România literarã (București), 41, nr. 3, 23 ian. 2009, p. 16.
78. Dabija, Nicolae. La moartea lui Grigore Vieru : Fratele lui Eminescu. For mula AS, 19, nr.
853 (3), 23-30 ian. 2009, p. 22.

38
79. Renițã, Alecu. La moartea lui Grigore Vieru : Sufletul neînvins al Basarabiei. For mula AS,
19, nr. 853 (3), 23-30 ian. 2009, p. 22.
80. Glodeanu, Gheorghe. Despãrțirea de Grigore Vieru. Nord Literar (Baia Mare), 7, nr. 1 (68),
ian. 2009, p. 5.

Publicistica literară a lui Grigore Vieru

81. În memoria lui Nicolae Sulac. Literatura și Arta, nr. 40, 5 oct. 2006, p. 1.
82. Doina și Ion ca oaste. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 6, nr. 39 (262), 27 oct.-2 nov. 2006, p. 9.
83. Cumpãtul cu ațã. Literatura și Arta, nr. 44, 2 nov. 2006, p. 1, 4.
84. Bentița ca o coroanã. Literatura și Arta, nr. 46, 16 nov. 2006, p. 5.
85. Trei pete de sânge. Literatura și Arta, nr. 51, 21 dec. 2006, p. 4.
86. Natura, cea mai de demult Patrie. Literatura și Arta, nr. 3, 18 ian. 2007, p. 1.
87. Și cântecul alinã. Literatura și Arta, nr. 8, 22 feb.2007, p. 1.
88. Corbul. Literatura și Arta, nr 19, 10 mai 2007, p. 1., precizare. Literatura și Arta, nr. 21, 24
mai 2007, p. 4.
89. Mihai Cimpoi în toate la locul sãu. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 7 [8], nr. 34 (304), 7-13
sep. 2007, p. 2.
90. Un om cât o lume. Literatura și Arta, nr. 38, 20 sep. 2007, p. 3.
91. Limba Românã, oastea noastrã naționalã : Tes ta ment (discurs de recepție rostit de poet cu
ocazia conferirii titlului Doc tor Honoris Causa de cãtre Ac a de mia de Științe a R.
Moldova). Limba românã, nr. 7-9
92. Îngerii au coborât pe pãmânt. Literatura și Arta, nr. 46, 15 nov. 2007, p. 1.
93. O, brad frumos! Literatura și Arta, nr. 50, 13 dec. 2007, p. 1.

Publicistica social – politica a lui Grigore Vieru

94. Oameni și dihori. Literatura și Arta, nr. 48 (3300), 27 nov. 2008, p. 4.

95. Sãrmana țarã. Literatura și Arta, nr. 2 (2370), 10 ian. 1991, p. 2.
96. Despre rușine și bunã creștere. Literatura și Arta, nr. 21 (2389), 23 mai 1991, p. 1.
97. Basarabia uitatã. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 1, nr. 1, 6 sep. 2001, p. 6.
98. Niște gânduri. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 1, nr. 6, 11 oct. 2001, p. 17; nr. 7, 18 oct. 2001,
p. 19; nr. 9, 1 nov. 2001, p. 19; 2, nr. 42 (59), 24 oct. 2002, p. 1.
99. Doamne, ocrotește-i pe români! Flacãra lui Adrian Pãunescu, 2, nr. 3, 24 ian. 2002, p.
100. Inimi de aur și morți enigmatice. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 2, nr. 5, 7 feb. 2002, p. 4.

39
101. Ei meritã un mon u ment. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 2, nr. 6, 14 feb. 2002, p. 14.
102. Pe linia întâi a focului. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 2, nr. 8, 28 feb. 2002, p. 8.
103. Prezentul ca o fiarã. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 2, nr. 44 (60 ), 7 nov. 2002, p. 1
104. Cred cã sunt de folos țãrii. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 5, nr. 10 (181), 18-24 mar. 2005,
p. 3.
105. Închideți Nistrul. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 5, nr. 11 (182), 25-31 mar. 2005, p. 6.
106. Mișcarea în infinit. Timpul, nr. 1, 6 dec. 2005, p. 9
107. Prâslea cel voinic sau Avocații satanei. Literatura și Arta, nr. 4, 26 ian. 2006, p. 1;
Flacãra lui Adrian Pãunescu, 7, nr. 5 (228), 3-9 feb. 2006, p. 14.
108. Gânduri vechi. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 4, nr. 28 (147), 9-15 iul. 2004, p. 4.
109. Suferința și mânia unui poet. Literatura și Arta, nr. 17, 27. apr. 2006, p. 1.
110. Mârlanii : Scrisori din spital. Literatura și Arta, nr. 18, 4 mai 2006, p. 3.
111. Mișcarea în infinit : (Niște gânduri). Literatura și Arta, nr. 32, 10 aug. 2006, p. 4-5.
112. Coada de topor și muchia lui. Literatura și Arta, nr. 23, 7 iun. 2007, p. 1.

40