UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de formare continuă, învățământ la distanță și cu frecvență redusă

Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării
Specializarea: Administraţie Publică

Etică în administraţia publică

Suport de curs

Lector univ.dr. Liviu Radu

Drd. Alin Iuga

1
Contents
Capitolul I. Teme introductive. Etică. Morală. Deontologie. Binele. Răul. Reguli formale,
reguli informale ................................................................................................................... 3 
Capitolul II. Binele ca scop şi mijloc al politicii. Binele public. Interesul public. Răul ca
fundament al statului. Aspecte etice legate de putere. ........................................................ 9 
Capitolul III. Indivizi şi grupuri. Egalitate şi diferenţiere. Elemente de teoria democraţiei.
........................................................................................................................................... 25 
Capitolul IV. Diferite abordări privind etica. Etica virtuţii. Etica întemeiată pe consecinţe.
Etica întemeiată pe principii. Etica statului. Etica individului.......................................... 43 
Capitolul V. Dileme etice. Onoarea şi loialitatea. Obligaţii etice competitive. ................ 51 
Liviu Radu ......................................................................................................................... 51 
Capitolul VI. Corupţia. Definiţia corupţiei. Abordări diferite privind corupţia. Originea
corupţiei. Corupţia sistemică. Captura statului. ................................................................ 58 
Liviu Radu ......................................................................................................................... 58 
Capitolul VI. Fenomenul corupţiei în România ................................................................ 72 
Alin Iuga............................................................................................................................ 72 
Consecinţele negative ale corupţiei asupra dezvoltării României ................................... 85 
după anul 1989 ................................................................................................................. 85 
Capitolul VIII. Combaterea corupţiei în România............................................................ 94 
Alin Iuga............................................................................................................................ 94 
Bibliografie generală:...................................................................................................... 136 
Surse legislative: ......................................................................................................... 138

2
 Capitolul I. Teme introductive. Etică. Morală. Deontologie. Binele.
Răul. Reguli formale, reguli informale
Liviu Radu

Morală. Etică. Deontologie.

Utilizăm foarte des termeni precum etică, morală sau deontologie. Probabil şi mai
frecvent utilizăm cuvinte precum neetic, amoral sau imoral. Vom încerca în cele ce
urmează să înţelegem semnificaţia lor, precum şi care sunt diferenţele între ele. De multe
ori, mai ales în vorbirea curentă, utilizăm etică şi morală ca fiind sinonime. La fel, ne
referim la un comportament imoral ca fiind neetic. Diferenţele sunt de multe ori greu
sesizabile şi variază de la autor la autor.
Într-una dintre cele mai simple definiţii, Peter Singer afirmă că etica este ceva
care ne învaţă cum trebuie să trăim. Mai departe precizează că uneori prin etică se
înţelege un “set de reguli, principii sau moduri de gândire care încearcă să ghideze
activitatea unui anumit grup” (Singer, 1994, pp. 3-4): cu alte cuvinte, ansamblul de
norme existent care ne arată cum anume trebuie să ne comportăm. Alte interpretări
consideră că etica este “încercare sistematică şi raţională de a identifica modul în care
trebuie să acţionăm” (idem, p. 4). Altfel spus, conform acestei interpretări etica este un
domeniu de studiu care are rolul de a crea reguli comportamentale.
Pentru unii autori prima accepţiune propusă de Singer echivalează cu definiţia
moralei. Astfel DeGeorge consideră că “morala sau moralitatea analizează activităţile şi
practicile umane din perspectiva binelui sau a răului. De asemenea, morala urmăreşte
valorile reflectate de aceste activităţi sau practici, precum şi regulile prin care sunt
promovate într-un context dat. Moralitatea unei societăţi, a unui sistem politic sau a unei
organizaţii publice este reprezentată de ceea ce este considerat pozitiv sau negativ în
cadrul grupului respectiv. Ea reflectă valorile pe care membri grupului le consideră
importante şi este exprimată prin legi, reguli, politici sau proceduri, dar în egală măsură
prin norme informale” (Richard T. DeGeorge, în Denhardt, 1999, pp.116-117). In ceea ce
priveşte etica, DeGeorge afirmă că: “este o ramură a filosofiei care studiază principiile şi
acţiunile de natură morală”. Intr-o variantă mai extinsă el susţine că etica “este o

3
încercare sistematică şi raţională de interpretare a experienţei noastre morale individuale
sau sociale în aşa fel încât să determinăm regulile care trebuie ne conducă. Etica este
legată de procesul prin care clarificăm ce este bine şi ce este rău şi prin care ne impunem
să acţionăm în concordanţă cu ceea ce este bine sau, cu alte cuvinte, etica este procesul de
identificare a standardelor morale. Singer nu îmbrăţisează această opinie. El este de
părere, pornind şi de la etimologia celor doi termeni (grecescul ethos pentru etică şi
latinul mores pentru morală), că semnificaţia lor este identică sau în orice caz suficient de
apropiată pentru a putea fi consideraţi sinonime.
Thiroux şi Krasemann susţin că, din punct de vedere etimologic, există o diferenţă
între cei doi termeni, în interpretarea lor grecescul ethos semnificând caracter. Astfel,
potrivit celor doi autori, etica s-ar referi la caracterul unei persoane sau a unui grup, în
vreme ce morala descrie relaţiile între fiinţele umane. Oricum, putem să menţionăm că în
pofida dezbaterii academice, în limbajul comun, cele două cuvinte sunt adeseori utilizate
ca sinonime. Opinie pe care de altfel, o împărtăşesc şi autorii menţionaţi (Thiroux,
Krasemann, 2009, p.3).
Dificultatea studierii acestui domeniu, dar şi a aplicării în practică a normelor sale
provine din faptul că foarte rar faptele noastre pot fi judecate după o logică maniheistă, cu
alte cuvinte rareori avem de a face cu alb sau cu negru. Aprecierea acţiunilor umane
trebuie să ţină de foarte multe ori seama de contextul în care se produc. Crima, de
exemplu, este de condamnat în majoritatea situaţiilor. Totuşi în cazurile de legitimă
apărare aceasta poate fi considerată justificată. Vom detalia aceste aspecte în capitolul
referitor la etica abordată din perspectiva consecinţelor.
Deontologia este un set de reguli etice care se referă la o profesie anume.
Cuvântul provine din limba greacă (deon – ceea ce trebuie făcut) şi descrie normele
obligatorii pentru practicarea unei profesii.

Originile eticii şi a normelor etice.

Aceasta este una dintre cele mai disputate teme în studiul eticii. Normele etice pot
fi împărţite în două categorii. In cea dintâi pot fi incluse cele informale, care sunt
rezultatul interacţiunilor naturale între membrii unei comunităţi. In cea de a doua

4
categorie se găsesc reglementările formale care sunt produse fie de către diferite autorităţi
publice, fie de către forme asociative care doresc să îşi autoreglementeze activitatea.
Există autori care sunt de părere că cele cu caracter formal (legi, coduri) ar trebui excluse
întrucât normele etice ar trebui să fie produsul spontan al diferitelor societăţi şi în acelaşi
timp să îşi păstreze un caracter deschis, dinamic. Transformarea lor în legi anulează şi
rolul indivizilor ca agenţi morali, capabili să influenţeze prin propria lor contribuţie
atitudinea generală cu privire la ceea ce este bine şi ceea ce este rău într-o comunitate.
În ceea ce priveşte originea eticii şi a normelor etice, principalele două abordări
invocă, pe de o parte, religia ca o sursă a lor, în timp ce altele optează pentru evoluţia
naturală a acestora în cadrul unor grupuri umane. Singer respinge destul de ferm teoria
privind originea religioasă ale diferitelor sisteme etice, admiţând doar contribuţii şi
influenţe la construcţii morale mult mai complexe. Putem fi de acord că nu au existat
societăţi care să fie caracterizate de norme etice având o unică origine, în cazul acesta,
divină. Considerăm totuşi că în unele situaţii rolul normelor religioase este dominant.
Regimurile fundamentaliste islamice reprezintă bune exemple în această privinţă, dar
într-o oarecare măsură putem să ne referim şi la unele societăţi creştine (Spania în timpul
inchiziţiei, unde a existat o lege a purităţii sângelui – “limpieza de sangre” sau unele
comunităţi protestante radicale din coloniile engleze din America).
Teoria evoluţionistă este şi în opinia noastră mai potrivită pentru a explica starea
sistemelor de norme etice la un anumit moment. Chiar dacă au fost generate de texte
religioase, în cele mai multe cazuri au suferit evoluţii importante de-a lungul timpului.
Acum două sute de ani, de exemplu, în majoritatea societăţilor europene femeilor le era
rezervat un rol casnic şi de strictă subordonare în faţa bărbatului. In zilele noastre situaţia
este fundamental diferită.
Un alt element care influenţează normele etice este cel politic. Un exemplu foarte
apropiat de regimurile fundamentalist islamice îl reprezintă cele totalitare. F.A. von
Hayek a afirmat, de altfel, despre regimul hitlerist, ca a fost unul moral, deoarece a
încercat să impună societăţii germane o anumită morală, o anumită înţelegere a binelui şi
a răului. Dacă acceptăm argumentului lui Hayek, aceeaşi etichetă se poate aplica şi
regimurilor comuniste. Totuși, considerăm că în această afirmație a lui Hayek termenul
de „morală” este folosit într-un mod problematic, dat fiind că, datorită specificului

5
regimului hitlerist, semnificația termenului ajunge să reprezinte exact opusul
semnificației tradiționale a moralității.
Cele două exemple de regimuri totalitare sunt cazuri extreme de intervenţie a
politicului în sfera eticii. Mai trebuie să menţionăm şi influenţe mai moderate, dar totuşi
de multe ori importante, cum ar fi personalităţile politice sau diferitele ideologii. Astfel,
personalitǎțile politice nu au avut impact asupra standardelor etice doar în regimurile
autoritare sau totalitare. Mahatma Gandhi, Vaclav Havel, F.D. Rooswelt sau J.F. Kenedy
sunt doar câteva exemple de politicieni care au modificat substanțial conținutul normelor
morale și modul în care indivizii s-au raportat la acestea.

De ce este important studiul eticii pentru administraţia publică?

Teoriile organizaţionale clasice au pornit de la premiza “dezumanizării”

organizaţiilor, publice sau private. Atât Max Weber, cât şi Frederick Taylor au imaginat
structuri în care rolul factorului uman era redus la cel al unei simple “rotiţe” într-un
angrenaj. Oamenii puteau fi înlocuiţi fără ca prin aceasta funcţionarea sistemului să fie
afectată. Teoriile comportamentaliste au amendat această abordare, demonstrând că
există o influenţă reciprocă între organizaţie şi cei care o compun. Astfel, condiţiile în
care muncesc membrii unei organizaţii le influenţează performanţa, dar în egală măsură
rezultatele acesteia sunt afectate de comportamentul celor care o alcătuiesc.
Abordări similare au apărut şi în domeniul eticii, doar că succesiunea lor a fost
inversă. Astfel, pentru o lungă perioadă de timp natura umană a fost considerată singura
sau cea mai importantă responsabilă pentru comportamentele neetice. Cu alte cuvinte
corupţia sau alte forme de încălcare a normelor morale apar atunci când în poziţii oficiale
ajung persoane predispuse la fapte reprobabile. In ultimii zeci de ani opinia în rândul
specialiştilor s-a modificat, tocmai datorită constatărilor rezultate în urma studiilor şi a
demersurilor practice de a combate corupţia. Astfel, în zilele noastre comportamentul
neetic este considerat, în cea mai mare măsură, o consecinţă a contextului, a legislaţiei
deficitare sau a modului defectuos de organizare a instituţiilor publice (Gerald E. Caiden,
Naomi J. Caiden, în William L. Richter, Frances Burke, James W. Doig, pp. 61-62).

6
 Importanţa studierii normelor etice rezultă din analiza consecinţelor încălcării
acestora asupra instituţiilor publice şi uneori asupra unor întregi comunităţi.
În primul rând, un comportament neetic şi cu precădere faptele care poartă
denumirea generică de corupţie au ca rezultat o utilizare neeficientă, o risipă, a resurselor
de toate felurile care se află la dispoziţia organizaţiilor care activează în administraţia
publică. De aici rezultă o afectare în sens negativ a modului în care aceste organizaţii
reuşesc să îşi îndeplinească atribuţiile, a cantităţii de servicii oferite populaţiei şi evident
şi a calităţii acestora.
Pentru a înţelege un alt efect negativ major pe care comportamentul neetic îl poate
avea în spaţiul public o să prezentăm o mică istorisire: celebrul actor Errol Flynn a avut la
un moment dat un proces în Franţa. In acest scop şi-a angajat un avocat. Acesta a început
să studieze cazul, dar şi legislaţia Franţei pentru a-şi putea apăra clientul. In acel moment,
unul dintre apropiaţii actorului l-a sfătuit să nu mai depuă eforturi întrucât judecătorul
care urma să judece cauza a fost cumpărat. Replica avocatului a fost elocventă: “Ce se
întâmplă dacă partea adversă l-a plătit mai mult?”. Acest caz ilustrează foarte bine
consecinţele încălcării legilor de către cei care ar trebui să le aplice. Concret, atunci când
legea încetează să mai fie aplicată intervine legea celui mai puternic: a celui puternic din
punct de vedere fizic sau ca în cazul nostru a celui mai puternic din punct de vedere
financiar, etc. Practic, este anulată egalitatea între cetăţeni şi este afectat caracterul
democratic al statului.
O altă consecinţă a încălcării normelor etice este şi scăderea încrederii cetăţenilor
în instituţiile publice. Această neîncredere poate să cauzeze probleme în implementarea
politicilor publice sau, mai grav, poate să ducă la forme de nesupunere civică precum
refuzul de a plăti impozite, taxe sau tarife, proteste sau chiar proteste violente.

Studiu de caz: Monarhia franceză implicată în activităţi speculative

Domnia Regelui Soare – Ludovic al XIV – lea a reprezentat o perioadă extrem de
fastă în istoria Franţei care a devenit în acea perioadă principala putere a Europei. Pentru
a ajunge la acest statut suveranul a purtat un lung şir de războaie, uneori cu întreaga
Europă coalizată împotriva sa. Aceste conflicte au avut consecinţe extrem de negative
pentru starea economică a ţării. Cu alte cuvinte, Franţa era, la sfârşitul domniei lui

7
Ludovic al XIV – lea, în pragul falimentului. In acest moment s-a prezentat la curtea
ducelui d’Orleans, regentul regelui Ludovic al XV – lea, pe atunci copil, un scoţian pe
numele lui John Law, economist de profesie. Acesta i-a propus regentului o serie de
soluţii pentru criza financiară pe care o traversa Franţa. Astfel, a fost înfiinţată o Bancă
Centrală ale cărei acţiuni au putut fi cumpărate cu hârtii de valoare, denumite titluri de
stat (1716). Pentru a creşte încrederea în aceste titluri de stat, ele au fost acceptate şi la
plata impozitelor. De asemenea, Law a mai înfiinţat Compania Occidentului care va
ajunge să administreze teritoriile stăpânite de francezi în America de Nord şi China
(1717). Atât Banca Centrală, dar mai ales Compania Occidentului vor cunoaşte un succes
imens. De exemplu, în cazul Companiei acţiunile emise iniţial la un preţ de 500 de livre
au ajuns să valoreze în mai puţin de doi ani 18.000 de livre. De fapt, mecanismul a fost
foarte asemănător cu cel care a produs criza economică din 2008-2010. Valorile acelor
acţiuni au fost mult umflate de acţiuni speculative. In fapt, deși valoarea acestora a
crescut, a fost vorba doar de bani virtuali, de valori potențiale. In momentul în care
deţinătorii lor au încercat să le vândă pentru a-şi concretiza câştigurile, compania a dat
faliment. La fel s-a întâmplat şi cu Banca Centrală, devenită între timp Banca Regală,
aflată sub protecţia regelui. Şocul a fost resimţit în întreaga Europă, încrederea în astfel
de instrumente financiare fiind afectată pentru o lungă perioadă. Opinia publică a fost
scandalizată şi de informaţiile potrivit cărora membri ai familiei regale franceze şi
apropiaţi ai acesteia, fiind avertizaţi din timp, au reuşit să îşi vândă acţiunile la preţurile
fabuloase dinaintea falimentului. Numeroşi istorici afirmă că acela a fost momentul în
care monarhia franceză a început să piardă încrederea supuşilor săi. (Murphy, Law,
1997).

8
Capitolul II. Binele ca scop şi mijloc al politicii. Binele public. Interesul
public. Răul ca fundament al statului. Aspecte etice legate de putere.
Liviu Radu

Binele ca scop și mijloc al politicii

Gândirea politică a antichităţii au fost dominată de ideea binelui absolut. Filosofii

antici (cei mai cunoscuţi fiind Platon şi Aristotel) au încercat să imagineze o societate
(cetate) ideală care să asigure tuturor membrilor săi binele absolut menţionat mai sus. Fie
că imaginea acestui bine era reprezentată de “dreptatea absolută” la Platon, sau „fericirea
supremă” la Aristotel, scopul activităţilor celor care aveau în grijă destinele comunităţii
(ale cetăţii) era realizarea acestui înalt deziderat. Mijloacele prin care se putea ajunge la
îndeplinirea “binelui cel mai înalt” erau şi ele esenţialmente pozitive, bune (dreptate,
virtute, înţelepciune, curaj).
Potrivit lui Platon dreptatea absolută putea fi realizată prin asumarea de către
fiecare dintre membri cetăţii a propriului destin. Cu alte cuvinte, divinitatea a hărăzit
fiecăruia dintre noi o anumită soartă şi corespunzător, un anumit tip de ocupaţie (Platon
împarte profesiile din cetate în trei mari categorii: cele de conducători ai cetăţii
(politicienii), cele de apărători ai cetăţii (războinicii) şi cele care asigurau subzistenţa
cetăţii (meşteşugurile, comerţul, agricultura, etc.). Dreptatea putea fi realizată atunci când
fiecare membru al cetăţii îşi păstra ocupaţia pentru care a fost născut (în acest fel viaţa
cetăţii desfăşurându-se într-un mod optim). Conducătorii cetăţii erau cei mai buni fii ai
acesteia, Platon fiind de părere că cei mai potriviţi ar fi filosofii (deşi recunoaşte că
aceştia nu au, de regulă, apetenţă pentru treburile publice). Pentru a ilustra calităţile pe
care aceşti conducători ai cetăţii ar trebui să le aibă Platon ne prezintă în lucrarea sa
Republica (sau dialogul Republica – dialogul fiind forma în care Platon şi-a redactat
opera), alegoria peşterii. Conform acestei alegorii, un grup de oameni erau ţinuţi
prizonieri într-o peşteră cu spatele la intrare (cu spatele la lumină care în acest caz
semnifica realitatea, adevărul). Tot ceea ce vedeau ei erau doar umbrele reflectate pe
pereţii peşterii (deci o imagine deformată a realităţii). Unul dintre aceşti prizonieri
reuşeşte prin eforturi foarte mari să se elibereze şi să ajungă afară, la lumină. În acest fel

9
el ajunge să cunoască realitatea, adevărul. Din acest moment el trăieşte o mare dilemă: să
se întoarcă în peşteră, încercând să-i elibereze şi pe semenii săi sau să îşi continue drumul
păstrând doar pentru el beneficiul cunoaşterii adevărului. Platon vrea să descrie în
povestea de mai sus condiţia filosofului, a celui care ar trebui să conducă cetatea: el
reuşeşte prin efortul său personal să se ridice deasupra celorlalţi semeni ai săi ajungând la
“lumină”, cu alte cuvinte ajungând să cunoască “adevărul”, după cum spuneam valoarea
supremă în societatea ideală imaginată de Platon. Realizând acest scop el se află în faţa
unei dileme: să se sacrifice în folosul comunităţii (întorcându-se în peşteră pentru a-şi
ajuta semenii să se elibereze şi să cunoască la rândul lor adevărul, adică să ajungă la
lumina din lumea reală) sau să se retragă în lumea sa păstrând doar pentru el roadele
eforturilor sale. Alegoria este de fapt o ilustrare a dramei personale trăite de Platon, care a
fost pregătit pentru o carieră politică la care a renunţat în urma condamnării de către
atenieni a “dascălului său”, Socrates; din acel moment el a fost confruntat cu această
dilemă: ar fi trebuit să practice meseria pentru care simţea chemare, dar asta ar fi
însemnat să-şi sacrifice propriile interese şi principii, studiul în primul rând şi, foarte
important, să şi le sacrifice pentru nişte oameni care nu meritau (nu cunoşteau, nu erau
capabili să cunoască “adevărul”).
Putem spune astăzi că societatea imaginată de Platon este utopică. O formă de
organizare statală în care oamenii rămân încremeniţi în condiţia în care s-au născut, fără a
încerca să îşi îmbunătăţească soarta este imposibil de realizat. Datorăm totuşi filosofului
grec idei valoroase cum ar fi binele ca şi scop al organizaţiilor politice sau cea a datoriei
pe care fiecare dintre noi o are faţă de comunitate.
Aristotel a încercat la rândul său să identifice forme mai bune de organizare a
statului. Spre deosebire de predecesorul său, el a avut o viziune mult mai realistă,
încercând să integreze în construcţia sa aspectele pozitive ale regimurilor politice care au
funcţionat în diferite momente. Aristotel a realizat un studiu consistent în legătură cu
aceste regimuri (157 sau după alţi autori 170 de „Constituţii” – descrieri de regimuri
politice care au funcționat în realitate în diverse momente istorice; este aproape sigur că
aceste studii au constituit lucrări pregătitoare pentru „Politica” şi că o parte importantă a
lor a fost realizată de către studenţii lui Aristotel; din aceste constituţii s-a păstrat doar
„Constituţia Statului Atenian”). „Ar trebui să căutăm nu numai cea mai bună formă de

10
guvernământ, dar şi cea posibilă şi care poate fi realizată cu uşurinţă de către toţi”
(Politica). Forma cea mai bună de organizare rezultă din îmbinarea caracteristicilor
pozitive ale formelor existente. Este una dintre constantele abordărilor lui Aristotel, care
de regulă a insistat pentru adoptarea soluţiilor „de mijloc”. Un exemplu remarcabil, dacă
ne gândim la abordările moderne este accentul pe care îl pune pe necesitatea existenţei
unei clase de mijloc numeroase, care prin natura sa se opune exceselor.
În cadrul „Politicii” este descrisă o tipologie extrem de variată de regimuri
politice, dar noi vom reţine aici doar pe cele mai importante. O primă menţiune este că
Aristotel împarte regimurile politice în unele „bune sau pozitive” şi unele „rele sau
negative”. Din punct de vedere a modului de organizare a conducerii, Aristotel identifică
trei tipuri principale de regimuri: cele în care conduce un singur om, cu varianta pozitivă
monarhia (monarhul conduce în beneficiul tuturor cetăţenilor) şi cea negativă tirania
(tiranul este mânat doar de propriul interes); cele în care conduce un număr restrâns de
membrii ai comunităţii, unde avem ca regim „bun” aristocraţia şi ca regim „corupt”
oligarhia; regimul în care conduc cei mulţi, caz în care „politeia” este regimul considerat
pozitiv (conduc cei mulţi, dar cei care sunt de bună calitate şi în folosul tuturor), respectiv
democraţia, forma coruptă a acestui tip de regim. Observăm că şi Aristotel este un critic
al democraţiei, dar mult mai moderat decât Platon.
Deşi între cei doi filosofi există această semnificativă deosebire privitor la modul
în care se poate constitui un guvernământ bun, există totuşi importante elemente comune:
situarea politicii deasupra tuturor celorlalte îndeletniciri din cetate, obiectivul pe care
politica trebuie să îl realizeze, „binele absolut”, un bine pe care de fapt cei doi filosofi au
dificultăţi să-l descrie. „Dar dacă toate comunităţile umane urmăresc un bine de un
anumit fel, statul sau comunitatea politică, care este cea mai înaltă formă de organizare
umană dintre toate, şi care le include pe toate celelalte, ţinteşte spre bine într-o manieră
mult mai puternică decât toate celelalte, şi anume la binele cel mai înalt” (idem).
Creştinismul a preluat foarte mult din învăţăturile filosofilor antichităţii (după
cum se ştie, învăţăturile lui Isus au ajuns la noi în primul rând prin intermediul
Apostolului Pavel care avea o educaţie cu influenţe greco-romane). Prin urmare marii
gânditori ai bisericii (vom menţiona aici doar două nume: Sfântul Augustin şi Sfântul
Toma din Aquino) au susţinut la rândul lor, în scrierile lor ideea binelui atât ca scop cât şi

11
ca mijloc al acţiunii politice. Aceste interpretări aparţin unor autori care au scris la multă
vreme după ce Hristos şi-a prezentat învăţăturile. Din studierea evangheliilor unii
specialişti deduc că: „Iisus nu a stabilit norme etice precise şi detaliate (Preston, în
Singer, 2006, p.127). „Hristos nu se pronunţă cu privire la problemele sociale, cu
excepţia divorţului. Nu se pronunţă cu privire la război, pedeapsa capitală, jocuri de
noroc, justiţie, administrarea legii, împărţirea bunurilor, socialism, uniformizarea
veniturilor, egalitatea sexelor, discriminarea rasială, egalitatea şanselor, tiranie, libertate,
sclavie, autodeterminare sau contracepţie” (Preston apud. Richard Robinson, Singer,
p.127). Prin urmare, aşa cum vom vedea şi în cazul eticii întemeiate pe virtute, promovate
de către Aristotel, Iisus a încercat să ne înfăţişeze o anumită formă, considerată a fi dorită
de către Dumnezeu, a naturii umane şi nu un îndreptar care să ne indice comportamente
dezirabile în situaţii concrete.

Răul ca fundament al societăţii

În afara laturii spirituale şi etice, activitatea politică a bisericii catolice a avut şi ea

o importanţă majoră pe parcursul istoriei. Deşi, aşa cum am precizat, Iisus nu a emis
învăţături cu valenţe sociale sau politice, activitatea bisericii creştine a avut, mai ales în
cazul structurii sale din vestul Europei, o importantă componentă politică. La căderea
Imperiul Roman de Apus singura structură articulată care s-a păstrat în vestul Europei a
fost Biserica. Ca o consecinţă ea a preluat o parte din atribuţiile statului care nu mai
exista. Ulterior capii bisericii nu au mai dorit sa abandoneze puterea obţinută, în favoarea
suveranilor laici. Acest fapt a condus la numeroase confruntări, adesea militare, între
Papalitate şi diferiţi monarhi din Europa occidentală. Nu vom intra aici în detaliile acestor
confruntări. Ceea ce vrem să menţionăm este că acţiunea politică a bisericii avea loc sub
semnul unei controverse care exista în doctrina acesteia: pe de o parte, biserica ar fi
trebuit să se ocupe doar de latura spirituală a vieţii lăsând treburile lumeşti în seama
suveranilor laici (potrivit afirmaţiilor lui Isus: “daţi Cezarului ce-i al Cezarului” sau
“Impărăţia mea nu este în această lume”). Dar pe de altă parte una din misiunile bisericii
consta în mântuirea omenirii de păcat. Ori acest lucru putea fi realizat cel mai bine prin
conducerea efectivă a comunităţilor umane. În consecinţă, Biserica Catolică şi-a păstrat

12
până târziu (într-o anumită măsură, până în zilele noastre) pretenţia de a participa la
conducerea societăţii.
În mare măsură acţiunea politică a bisericii, mai cu seamă în evul mediu a avut un efect
pozitiv. Competiţia între multiplelele centre de putere care au existat în acea perioadă
(monarhie, biserică, nobilime, marile oraşe) a contribuit la păstrarea unui nivel acceptabil
de libertate în societăţile medievale, permiţând evoluţia spre democraţiile moderne.
Prezenţa bisericii pe scena politică a avut însă şi o latură negativă. Existenţa a
două centre de putere care revendicau fiecare pentru sine dreptul de a conduce treburile
publice a fost o sursă de dezordine, dezordine care de multe ori a luat forma războiului.
Scindările, schismele survenite în decursul timpului în cadrul bisericii au provocat la
rândul lor confruntări armate. Prin urmare, proiectul care a dominat gândirea şi practica
politică între secolele XIII-XVII a fost eliminarea bisericii din viaţa politică şi limitarea
acesteia doar la latura spirituală a vieţii. Din punct de vedere ideologic acest lucru a fost
greu de susţinut atâta timp cât politica şi societatea erau fundamentate teoretic pe “bine”,
după modelul antic, preluat după cum am spus şi de către biserică. Pentru a înţelege mai
bine, să ne imaginăm o situaţie în care un suveran intra în conflict cu biserica. Potrivit
teoriilor antichităţii, conducătorul trebuia să fie un om bun, drept, înţelept, virtuos, iubitor
de oameni, etc. Insă este uşor de înţeles că nici o fiinţă umană nu putea să pretindă că este
mai bun, mai drept, mai înţelept decât Dumnezeu, respectiv decât reprezentantul său pe
pământ, Papa. Prin urmare, din punct de vedere ideologic monarhul, sau cu alte cuvinte
puterea laică se afla pe poziţii de inferioritate faţă de biserică. Apariţia religiilor
concurente (catolicismul şi diferitele forme de protestantism) a ridicat o altă problemă în
ceea ce priveşte fundamentarea societăţii şi a politicii pe valori pozitive, pe “bine”. Orice
religie este o reprezentare a binelui, ne învaţă cum să ne comportăm pentru a fi aleşi de
Dumnezeu sau pentru a ajunge în Rai. Care este însă, “calea cea dreaptă”? Este cea
arătată de catolicism? Sau de ortodoxism? Sau de protestantism? Şi enumerarea religiilor
ar putea continua. Războaiele religioase au reprezentat o formă extremă a conflictului
între religii, adică a conflictului între mai multe reprezentări ale binelui. Având imaginea
acestor războaie autori ca Niccollo Machiavelli sau Thomas Hobbes au tras concluzia că
binele, fiind diferit pentru fiecare fiinţă umană, nu poate reprezenta un fundament pe care
să poată fi construită societatea, respectiv corpul politic. Un astfel de fundament îl poate

13
reprezenta răul, răul care este pentru fiecare dintre noi “răul cel mai mare” şi anume
moartea, teama de moarte. Una din teoriile privind apariţia statului afirmă că statul a
apărut ca răspuns la nevoia universală de protecţie a fiinţei umane. Cu alte cuvinte omul a
creat şi acceptă statul şi rigorile rezultate din existenţa acestuia pentru că în felul acesta
obţine un anumit grad de protecţie în faţa agresorilor interni (răufăcători) sau externi, în
faţă vicisitudinilor naturii sau în faţa altor evenimente neprevăzute. Altfel spus
ameninţările de tot felul şi teama faţă de acestea au determinat omenirea să creeze
instrumentul numit stat. In egală măsură aceste elemente determină supunerea oamenilor,
adică respectarea regulilor impuse de către stat.
Originalitatea lui Machiavelli a constat în curajul de a afirma că, din punct de
vedere politic şi social, mijloacele violente (răul) sunt cele eficiente. O societate în care
să domnească pacea poate fi creată, întemeiată prin mijloace violente: „Se poate spune că
foloseşti bine cruzimea (dacă este îngăduit a vorbi bine despre rău), atunci când o
foloseşti o singură dată şi constrâns de nevoia de a-ţi asigura puterea, dar nu continui pe
aceeaşi cale, ci faci în aşa fel încât acţiunea pe care ai săvârşit-o să aducă un cât mai mare
folos supuşilor tăi” (Machiavelli, 2000, p. 37). Intr-adevăr, statul asigură pacea în
societate prin mijloace negative – amenzi, închisoare, etc. Aceasta este, de fapt, teoria lui
Machiavelli: pentru menţinerea ordinii în stat violenţa este necesară şi justificată.
Prin teoria sa, Machiavelli ne propune în acelaşi timp o desacralizare a politicii.
Scopul acesteia nu mai este realizarea unui bine absolut, a fericirii sau a dreptăţii
absolute. Politica şi politicienii trebuie să realizeze un obiectiv mult mai modest:
siguranţa fizică a membrilor comunităţii, fericirea, binele, rămânând în responsabilitatea
fiecăruia. Mijloacele prin care se asigură această siguranţă personală sunt violente, dar
teama de moarte (cel mai mare rău pentru majoritatea oamenilor) ne face să acceptăm
constrângerile impuse de legi şi pedepsele care survin în urma nerespectării acestora
pentru că în acest fel ne este protejată viaţa.
Sigur că folosirea unor astfel de mijloace ridică importante probleme etice.
Pedeapsa este folosită pentru a asigura respectarea unor reguli. Cine stabileşte aceste
reguli, cine stabileşte pedepsele, când sunt ele justificate şi care este nivelul de “violenţă”
care poate fi folosit pentru asigurarea ordinii în stat? Machiavelli a fost foarte explicit în a
recomanda mijloacele condamnabile doar pentru situaţiile excepţionale. Nu trebuie să

14
uităm nici contextul în care şi-a scris opera. In societăţile moderne mijloacele pozitive, în
principal educaţia şi cele negative, pedepsele trebuie utilizate simultan pentru a obţine o
pace socială durabilă. Acestea sunt probleme care vor fi întotdeauna subiectul unor
intense dezbateri.
În orice caz, teoria formulată de către Machiavelli a pus bazele ideologice pentru
eliminarea bisericii din activitatea politică: odată demonstrat că binele în societate se
realizează prin metode violente, biserica a fost practic scoasă în afara jocului deoarece
este evident că nu putea să îşi asume mijloacele evocate de filosoful italian.

Contribuţia lui Thomas Hobbes

Pentru a înţelege teoria lui Hobbes trebuie să evocăm pe scurt contextul în care şi-
a scris opera. Acesta a fost un filosof englez care a trăit între anii 1588 şi 1679. Astfel el a
trăit experienţa războiului civil care s-a desfăşurat în Anglia în perioada 1642-1649.
Această experienţă l-a marcat profund şi l-a determinat să încerce să identifice ce anume
i-ar putea determina pe oameni să trăiască în pace, care ar fi motivaţiile şi cum ar trebui
să fie concepută o formă de organizare socială care să asigure siguranţa vieţii indivizilor.
Observăm că, din nou, scopul acestei construcţii politice este protejarea vieţii membrilor
comunităţii. In acest scop el imaginează o stare anterioară existenţei societăţilor omeneşti
stare pe care o denumeşte: starea naturală a omenirii – „the natural condition of
mankind”. In această stare nu există o autoritate care să asigure ordinea socială. Potrivit
lui Hobbes oamenii aflaţi în această condiţie sunt mânaţi de pasiuni, cea mai puternică
dintre ele fiind setea de putere. Pentru a-şi satisface această pasiune ei îşi atacă semenii
pentru a-i deposeda de avere. Cei atacaţi au dreptul să se apere deoarece fiecare dintre ei
are dreptul la propria viaţă, drept care i-a fost dat de cǎtre Dumnezeu. Mai mult, fiecare
individ are dreptul să atace preventiv pentru a evita să fie luat prin surprindere. Hobbes
mai spune că fiecare fiinţă umană este capabilǎ să îşi ucidă semenul chiar dacă acesta este
mai puternic decât el, utilizând forţa sau aliindu-se cu alţii. Rezultă o stare de război
generalizat în care viaţa fiecăruia este în permanenţă ameninţată, fiind potrivit filosofului
englez „scurtă şi rea”. Pentru a scăpa de această situaţie, oamenii decid să acţioneze,
deoarece au la îndemână raţiunea. Ei încheie un fel de contract prin care cedează dreptul

15
de a-şi apăra viaţa şi puterea de a-şi ucide adversarii unei instituţii denumite simbolic
„Leviathan (numele unui monstru marin din mitologia iudaică), care în acest fel ajunge să
deţină o putere foarte mare, care nu poate fi contestată şi contracarată de nici unul din
membri comunităţii. Rolul acestei instituţii, care este de fapt statul, autoritatea publică,
este să menţină ordinea sau cu alte cuvinte să protejeze viaţa cetăţenilor. In acest punct
câteva constatări se impun. Punctul de pornire este o stare în care nu există o autoritate
publică recunoscută, în absenţa căreia se instaurează un „război al tuturor împotriva
tuturor”. In starea naturală oamenii sunt egali din punctul de vedere al dreptului la viaţă şi
al puterii pe care fiecare o are asupra celorlalţi. In aceste condiţii viaţa fiecăruia este
ameninţată în permanenţă, iar pentru a scăpa de această ameninţare oamenii decid să
întemeieze statul, care fiind înzestrat cu o putere foarte mare, are menirea să păstreze
ordinea şi să protejeze vieţile cetăţenilor. Deci tot răul şi anume răul cel mai mare, teama
de moarte este cel care determină construcţia socială, iar funcţionarea acesteia este
asigurată prin mijloace violente: pedepsele pe care Leviathanul poate să le aplice celor
care încalcă regulile.

Aspecte etice privind puterea

După unii autori, puterea este cel mai important fenomen pentru societăţile
omeneşti. Pentru domeniul eticii ea este importantă deoarece reprezintă factorul cel mai
important prin care sunt reglate relaţii din cadrul societăţilor umane. Modul în care
exercitarea puterii este reglementată în cadrul unui stat este, prin urmare, foarte important
pentru că este legat direct de modul în care viaţa oamenilor este influenţată de autoritate.
Este important să facem distincţie între puterea fizică (tăria, după exprimarea lui Hannah
Arendt) şi puterea din punct de vedere social. Forţa fizică poate să existe fără a avea
relevanţă, fără a produce efecte. Un om izolat pe o insulă sau închis într-o celulă poate fi
puternic, dar nu poate acţiona în nici un fel asupra semenilor săi. Subiectul nostru este
acea formă de putere care se manifestă în interiorul grupurilor umane şi influenţează
modul în care componenţii acestora interacţionează. “Puterea nu constă în abilitatea
omului de a acţiona, ci de a acţiona în comun (concertat). Puterea nu este niciodată
proprietatea unui singur individ; aparţine grupului şi rămâne în existenţă atâta timp cât

16
grupul rămâne împreună” (Arendt, 137). Cu alte cuvinte putem vorbi de putere doar în
interiorul comunităţilor umane, fiind principalul factor care reglează raporturile între
membrii acestora. Puterea, din punct de vedere social, este capacitatea unui om sau a unui
grup de oameni de a obţine efecte intenţionate asupra altor oameni (Wrong, p.2).
In primul rând trebuie să atragem atenţia asupra aspectului intenţional care este o condiţie
obligatorie pentru a putea vorbi de putere în plan social. Altfel spus, un om este puternic
dacă reuşeşte să îşi ducă la îndeplinire planurile, intenţiile, dacă este capabil să determine
alţi oameni să participe în proiectele sale.
O altă condiţie pe care trebuie să o îndeplinească un proces de exercitare a unei
puteri este efectivitatea. Cu alte cuvinte, pentru ca o persoană sau un grup de persoane să
poată fi considerate puternice trebuie să reuşească să ducă până la capăt ceea ce şi-a
propus să realizeze.
În ceea ce priveşte puterea, o discuţie importantă se leagă de natura efectelor pe
care le produce. Astfel specialiştii vorbesc despre două tipuri de efecte: de tip extern şi de
tip inter. Efectele de tip extern sunt cele care se manifestă doar în prezenţa nemijlocită a
sursei de putere. Reducem viteză până la cea legală doar în momentul în care maşinile
care vin din sens opus ne semnalează existenţa unui echipaj de poliţie pe şosea sau facem
curăţenie în faţa casei doar pentru că ştim că funcţionarii primăriei o să ne amendeze dacă
nu procedăm în acest fel.
Efectele de tip intern presupun intenalizarea, acceptarea scopurilor pentru care se
exercită puterea de către cei asupra cărora aceasta se exercită deoarece este şi în interesul
lor. Prin urmare nu respectăm regulile de circulaţie deoarece în apropiere se află nişte
poliţişti, ci deoarece conştientizăm că în acest fel şi vieţile noastre sunt protejate. La fel,
nu curăţăm trotuarul din faţa casei din cauza funcţionarului care ne amendează, ci pentru
că ştim că este şi în interesul nostru să trăim într-un mediu curat.
În continuare vom aborda problema celor trei dimensiuni ale puterii identificate
de către Bertrand de Jouvenel. Astfel, potrivit autorului menţionat, puterea este extensivă
dacă subiecţii săi sunt numeroşi, altfel spus, dacă se exercită asupra unui număr mare de
persoane. Dennis Wrong îl completează spunând că trebuie inclus în discuţie şi numărul
celor care sunt deţinătorii puterii. Cu alte cuvinte, extensivitatea puterii trebuie tratată ca
un raport dintre conducători şi supuşi, fiind ridicată în cazul regimurilor totalitare în care

17
un număr limitat de indivizi sau chiar o singură persoană controlează un număr foarte
mare de subiecţi şi este scăzută în regimurile democratice unde întregul corp de cetăţeni
este în dubla ipostază de conducător şi condus. In opinia mea în analiza caracterului
extensiv al puterii ar trebui introdus şi criteriul teritorial. Mai ales dacă raportăm acest
criteriu la diferitele domenii sociale constatăm că există o diferenţă semnificativă între
statele totalitare sau chiar cele centralizate şi cele democratice, cu precădere
descentralizate. Astfel, un regim totalitar va încerca să controleze întregul teritoriu al
ţării, în vreme ce în cele democratice statul cedează o parte din control unor autorităţi
locale alese. Acest proces este mult mai amplu în cazul statelor federale unde acest
proces de divizare a puterii este reglementat de constituţie. Acest criteriu teritorial trebuie
pus în legătură cu următoarele două dimensiuni şi anume comprehensivitatea şi
intensitatea.
Comprehensivitatea se referă, potrivit lui Wrong, la numărul de domenii sociale
în care o anumită autoritate alege să îşi exercite puterea sau, dacă o raportăm la indivizi,
la partea din viaţă pe care le-o controlează. Wrong apelează şi conceptul de “scop al
puterii” emis de către politologul american Robert Dahl. Astfel, comprehensivitatea se
referă la numărul de “scopuri” pe care un deţinător al puterii îşi propune şi reuşeşte
efectiv să le atingă. Apelând la comparaţia de mai sus, putem să menţionăm că statul
totalitar a încercat să controleze strict toate domeniile vieţii sociale, inclusiv religia,
cultura, sportul şi în acelaşi timp, viaţa privată a cetăţenilor. Sau să atingă, să realizeze
scopuri în toate aceste sectoare. De exemplu, promovarea unei culturi oficiale sau
scoaterea unor religii în afara legii. Dimpotrivă, regimurile democratice intervin foarte
puţin sau chiar deloc în aceste domenii.
Intensitatea puterii reprezintă în opinia lui de Jouvenel gradul în care un deţinător
al puterii reuşeşte să controleze un anumit domeniu sau comportamentul supuşilor.
Societatea descrisă de către George Orwell în cunoscutul său roman, 1984, este un
exemplu, din fericire imaginar, în care intensitatea puterii este maximă, deoarece controla
în permanenţă fiecare detaliu, nu numai al vieţii sociale, dar şi a celei private.
Ca să concluzionăm, un stat totalitar va încerca să exercite o putere care să fie cât
mai extensivă, adică să controleze pe toţi cetăţenii săi şi întreaga suprafaţă a teritoriului.
Va încerca să fie comprehenivă, altfel spus, să controleze toate domeniile vieţii sociale.

18
In acelaşi timp va încerca să fie intensivă, cu alte cuvinte să exercite acest control în cele
mai mici detalii. La polul opus, intervenţiile unui stat democratic vor fi mult mai limitate,
lăsând o parte din exerciţiul puterii la îndemâna unor instanţe intermediare: autorităţi
statale sau locale, organizaţii civile, etc. Un număr însemnat de domenii sunt lăsate, într-
un regim democratic, în afara intervenţiei puterii publice. Mai trebuie să facem menţiunea
că există diferenţe notabile şi între statele democratice. Statul francez, de exemplu,
exercită o putere mult mai extensivă, comprehensivă sau intensivă decât cel suedez sau
cel american.
Pentru a-şi atinge scopurile, un om, un grup de oameni sau o instituţie poate
utiliza mai multe mijloace care constituie forme ale puterii. Probabil cea mai uşor de
vizualizat şi analizat o reprezintă forţa. Folosirea forţei este considerată unul din
instrumentele politice, de regulă “ultimul” în ordinea opţiunilor (pe tunurile regelui
Franţei, Ludovic al XIV-lea exista următoarea inscripţie: “ultima ratio regnum” – ultimul
argument al regilor). Forţa nu este numai fizică. Votul este la rândul său o manifestare
“paşnică” dacă putem să ne exprimăm astfel, a forţei (vom prezenta această teorie ceva
mai jos). Putem de asemenea, să vorbim de forţă intelectuală în cazul unui savant sau de
forţă morală în cazul unui preot sau a unui sfânt.
O altă formă a puterii o reprezintă persuasiunea. Simplificând puţin lucrurile
putem spune că persuasiunea sau persuadarea este acţiunea de a convinge pe cineva să
acţioneze într-un anumit fel prin utilizarea a diferite argumente. Cunoscutul film “12
oameni furioşi” este un exemplu extrem de edificator de persuasiune. In cadrul unui juriu
care trebuia să dea un verdict în cazul unui proces de crimă, în Statele Unite, juriu
compus din 12 membri, unul singur a susţinut iniţial nevinovăţia celui acuzat, ceilalţi 11
fiind de părere că este vinovat. Intreg filmul prezintă modul în care acest om reuşeşte să îi
convingă pe ceilalţi de nevinovăţia celui incriminat.
Cea de-a treia “metodă” prin care se manifestă puterea este manipularea,
modalitate prin care subiecţii puterii sunt determinaţi să acţioneze într-un anumit mod
prin inducere în eroare, prin prezentarea unor informaţii false, prin omisiune, etc. Unul
din cazurile celebre de manipulare a fost alegerea Papei Ioan al XXII-lea în 1316. Acest
proces a fost influenţat de către regele Franţei, Filip al V-lea cel Lung, care i-a închis pe
cardinalii electori într-o mănăstire, spunându-le că nu o să-i elibereze decât în momentul

19
în care vor alege un papă. Viitorul Ioan al XXII-lea şi-a depus candidatura, dar în acelaşi
timp a simulat o stare de slăbiciune cauzată de bătrâneţe şi de boală. Astfel, cardinalii au
decis să îl aleagă crezând că nu va supravieţui prea mult. Insă imediat după investire,
noul papă şi-a recăpătat vigoarea, reuşind să rămână în scaunul pontifical 18 ani.

Constituirea puterii publice

Filozoful englez Thomas Hobbes, pe care l-am menţionat şi mai sus este cel care
a formulat una dintre cele mai convingătoare teorii privind modul de constituire a unui
corp politic (a statului) şi în acelaşi timp a unei puteri publice unic acceptate. Pentru a
înţelege demersul autorului menţionat vom aminti, pe scurt, contextul în care a trăit
acesta şi anume în timpul războiului civil din Anglia, care s-a desfăşurat între anii 1642-
1649. Acest război a avut două cauze: dorinţa regelui, Carol I de a mări impozitele, dar
mai ales încercarea suveranului de a crea o religie unitară în cadrul regatului britanic.
Menţionăm că la acea vreme religia dominantă în Anglia era protestantismul, chiar cu
formele sale cele mai radicale. O caracteristică importantă a acestei religii a constituit-o
extrema “descentralizare”, marea libertate pe care o avea fiecare preot şi chiar fiecare
credincios de a interpreta textele biblice. Din această cauză încercarea regelui de a
uniformiza şi centraliza religia a stârnit o puternică opoziţie pe tot cuprinsul regatului. In
cele din urmă s-a ajuns la război civil între rege şi susţinătorii săi, pe de o parte şi
parlament pe de altă parte. Parlamentul a ieşit victorios, iar regele a fost executat.
Thomas Hobbes a asimilat experienţa războiului civil cu dispariţia unei autorităţi
publice unic acceptate, altfel spus cu disoluţia statului. Pornind de la această constatare,
el încearcă să identifice motivaţia care poate să îi determine pe oameni să accepte trăiască
în comunitate sau cu alte cuvinte, să accepte autoritatea statului. In acest scop el
imaginează o stare anterioră existenţei statelor, pe care o denumeşte “starea naturală a
omenirii”. O stare similară războiului civil din perspectiva absenţei autorităţii. In această
formă de existenţă a speciei umane individul este tentat să îşi atace semenii fiind mânat
de pasiuni: “Aflăm astfel, în natura omului, trei cauze principale ale gâlcevei. Prima este
concurenţa, a doua neîncrederea şi a treia gloria. Prima îi face pe oameni să îi atace pe
alţii pentru câştig; a doua pentru siguranţa personală, iar a treia pentru reputaţie (Hobbes

20
apud Socaciu, p.38)”. Cel atacat este îndreptăţit să se apere, mai mult chiar, fiecare dintre
indivizi putând să atace preventiv pentru a nu fi surprins de către potenţialii duşmani.
Rezultă astfel o stare de război generalizat, “un război al fiecărui om împotriva fiecărui
altul” (idem, p.39). Hobbes descrie sugestiv efectele acestei stări asupra vieţii oamenilor:
“într-o astfel de stare nu este loc pentru hărnicie, căci fructul ei este nesigur; nu există
nici navigaţie, nici bunurile nu pot fi aduse pe mare; nici construcţii spaţioase..., nici arte,
scriere sau societate; iar mai rele decât orice sunt frica neîncetată şi primejdia unei morţi
violente; cât despre viaţa omului – singuratică, sărmană, ticăloasă, crudă şi scurtă”
(ibidem, p.39). Hobbes recunoaşte că o astfel de stare nu este caracteristică pentru
omenire în întregul ei, dar poate fi regăsită în anumite zone, fiind date ca exemplu,
triburile de indieni din America (exemplu nu foarte corect, dar care se datorează imaginii
care exista în acea perioadă despre aceste triburi). Dar, aşa cum am menţionat, experienţa
umană pe care Hobbes o consideră a fi cea mai apropiată de această situaţie de “război a
tuturor împotriva tuturor”, este războiul civil, “când nu mai există o putere comună de
care să te temi”. Viaţa oamenilor în aceste condiţii este neconfortabilă (ticăloasă şi
scurtă), dar acestora le este lăsată posibilitatea ieşirii din această stare: “ în parte cu
ajutorul pasiunilor şi în parte cu ajutorul raţiunii. Pasiunile ce-i înclină pe oameni înspre
pace sunt frica de moarte, dorinţa de a avea acele lucruri necesare unui trai tihnit şi
speranţa de a le obţine prin propria sârguinţă. Iar raţiunea sugerează elementele potrivite
păcii, pe baza cărora oamenii pot ajunge la un acord” (ibidem, p.41). Astfel ei cedează
dreptul de a-şi apăra viaţa şi puterea de a-şi ucide semenii în acest scop unei creaţii
artificiale, “un om sau o adunare de oameni”, o instituţie care cumulează, care ajunge să
deţină o putere foarte mare, incontestabilă, putere pe care urmează să o utilizeze pentru a
asigura ordinea, siguranţa membrilor comunităţii. Este important de subliniat caracterul
artificial al acestei instituţii, intitulată de către Hobbes, Leviathan (nume al unui monstru
marin din mitologia iudaică), rezultat al demersului raţional al celor care hotărăsc să
convieţuiască împreună. Este practic o formă de contract social, deşi va mai trece
aproximativ un secol până când Rosseau va fundamenta acest concept. Este în acelaşi
timp o modalitate prin care omenirea părăseşte starea naturală. Probabil că Hobbes
sugerează, la rândul său că traiul în comun al mai multor reprezentanţi ai speciei umane

21
presupune existenţa unei organizări şi mai cu seamă, unei autorităţi care să se facă
ascultată.
În cele de mai sus Hobbes descrie procesul de constituire a unei autorităţi publice
unice şi ascultate în cadrul unei comunităţi sau a puterii publice. Există însă o întrebare la
care filozoful englez nu are un răspuns satisfăcător: ce se întâmplă dacă aceste Leviathan,
care deţine o putere formidabilă se întoarce împotriva semenilor săi sau cu alte cuvinte
care sunt mijloacele pentru a contracara abuzurile pe care o anumită putere poate să le
comită împotriva supuşilor săi. Soluţia este divizarea, împărţirea puterii pe care o vom
prezenta în cele ce urmează.

Divizarea puterii

Termenul consacrat pentru această divizare a puterii este “separaţia puterilor în

stat”. In ceea ce mă priveşte am rezerve să utilizez această sintagmă deoarece poate
sugera uneori o izolare a acestor puteri, una faţă de cealaltă. Un alt argument ar fi că
această expresie are un înţeles limitativ, în sensul că nu menţionează şi mecanismele de
împărţire pe verticală a puterii, pe care le vom prezenta mai jos. Mai trebuie precizat că,
deşi teoria separaţiei puterilor în stat aparţine filozofului francez Charles Secondat de
Montesquieu, ea nu poate fi înţeleasă, în implicaţiile sale actuale, dacă nu este completată
de textele Revoluţiei Americane.
Dacă Hobbes porneşte de la o stare de dezordine socială, în care puterea este
dispersată şi deţinută de fiecare membru al colectivităţii anarhice prezentate sub
denumirea de “stare naturală a omenirii”, pentru a descrie procesul de construcţie a
puterii, Montesquieu constată că aceasta există şi încearcă să identifice modalităţile prin
care poate fi împiedecată să producă rău supuşilor. In demersul său, filozoful francez
beneficiază din nou de experienţa politică engleză. In anul 1688 populaţia Angliei se află
din nou în conflict cu suveranul său. Motivul este din nou religios, regele dorind de
această dată să reinstaureze catolicismul în ţară. In urma revoltei populaţiei, monarhul
este obligat să părăsească ţara şi în locul său Parlamentul îi invită pe fiica acestuia, Mary
şi pe soţul ei Wilhelm de Orania. Intre cei doi suverani şi Parlament survine o înţelegere
potrivit căreia ei vor guverna cu ajutorul unui cabinet, dar toate legile importante vor

22
trebui aprobate de către Camera Comunelor (camera inferioară din Parlamentul Englez).
A fost, prin urmare, o împărţire a puterii între puterea executivă, reprezentată de cei doi
suverani şi puterea legislativă reprezentată de parlament. Acest aranjament constituţional
englez a fost sursa de inspiraţie pentru Montesquieu atunci cand a formulat teoria sa
privind separaţia puterilor în stat. Potrivit autorului francez, “pentru ca o putere să nu
devină abuzivă trebuie ca prin rânduiala lucrurilor, puterea să fie înfrânată de altă
putere”. Trebuie să observăm că puterea judecătorească nu intervine în jocul de putere.
Printre altele, echilibrul de putere între executiv şi legislativ are rolul de asigura
independenţa puterii judecătoreşti.
Separaţia puterilor în stat reprezintă mecanismul prin care se realizează divizarea
puterii în plan orizontal. Revoluţia americană este responsabilă pentru introducerea
conceptelor şi mecanismelor de divizare verticală a puterii sub forma descentralizării şi
autonomiei statale şi locale. In acest fel puterea este împărţită, prin constituţie între
autoritatea centrală şi statele componente. O variantă mai puţin evoluată a acestui
mecanism o întâlnim în cadrul statelor unitare, prin transferul unor decizii spre
autorităţile autonome locale.
În ultimii ani procesul de divizare verticală a puterii se extinde tot mai mult şi
spre entităţi care nu aparţin sistemului politic şi anume spre ceea ce generic numim
societate civilă: organizaţii non-guvernamentale, sindicate, asociaţii profesionale şi
patronale.

Studiu de caz
În romanul sugestiv intitulat „Crimă şi pedeapsă”, scriitorul rus Fiodor
Mihailovici Dostoievski descrie drama unui tânăr, Raskolnikov, care mânat de sărăcie şi
de o boală care îi afecta sănătatea decide să ucidă şi să jefuiască o femeie care se ocupa
cu cămătăria, fiind prin urmare foarte bogată. Femeia este descrisă de scriitor în culori
negative, fiind caracterizată de lăcomie, lipsă de scrupule şi de milă. Astfel că, cel puţin
în ochii cititorului, probabil crima nu ar fi fost condamnată prea aspru. Dar în momentul
în care eroul cărţii trece la acţiune, în casa cămătăresei se mai afla o nepoată a acesteia,
persoană onestă şi nevinovată. Surprins de prezenţa ei, Raskolnikov este obligat să o
ucidă şi pe ea.

23
 Crima este anchetată de către un ofiţer de poliţie, Porfiri Petrovici, care treptat
reuşeşte să identifice criminalul. Deşi ar fi putut să propună o pedeapsă severă pentru
fapta comisă, poliţistul înţelege că Raskolnikov nu este un criminal înrăit şi îl ajută să
primească o pedeapsă mai blândă. Acesta, ajutat şi de Sonia, o tânără care se
îndrăgosteşte de el, îşi ispăşeşte pedeapsă, cunoscând o adevărată renaştere. Romanul lui
Dostoievski reprezintă, între altele, o impresionantă incursiune în problematica relaţiei în
bine şi rău, atât din perspectiva prezenţei acestora în societate, dar şi din punctul de
vedere al utilizării lor de către puterea publică.

24
 Capitolul III. Indivizi şi grupuri. Egalitate şi diferenţiere. Elemente de
teoria democraţiei.
Liviu Radu

Indivizi şi grupuri.

Unul dintre aspectele cele mai importante legate de etica în spaţiul public este cel
privitor la relaţiile în indivizi, între indivizi şi grupuri, respectiv relaţiile între grupuri.
Ceea ce este important din această perspectivă este modul în care beneficiile care se
regăsesc într-o anumită comunitate sunt împărţite între membrii acesteia. Incercând o
reinterpretare a teoriei contractului social, John Rawls imaginează la rândul său o
ipotetică stare naturală a omenirii, o stare în care instituţiile politice erau absente.
Oamenii vor trebui să construiască aceste instituţii. Insă pentru realizarea acestui proiect
ei trebuie să pornească de la o stare iniţială pe care Rawls o aseamăna cu situarea în
spatele unei cortine care să îi împiedece să privească în viitor, adică să cunoască sau să
evalueze beneficiile care vor fi disponibile în viitoarea construcţie socială. Numai în acest
fel oamenii vor reuşi să stabilească, înaintea încheierii contractului social, acele reguli pe
care să se întemeieze o societate în care relaţiile între oameni să fie echitabile, corecte.
Contractul social astfel încheiat între membrii viitoarei comunităţi trebuie să asigure o
perfectă egalitate din punctul de vedere al potenţialului, al posibilităţilor pe care le au la
dispoziţie. În opinia lui Rawls, rolul sistemului de reglementări, al justiţiei, în exprimarea
sa, este să asigure corectitudinea relaţiilor între oameni:
‐ „Legile și instituțiile, indiferent cȃt sunt de eficiente și bine structurate trebuie
modificate sau anulate dacǎ sunt nedrepte;
‐ Fiecare persoanǎ este ȋnzestratǎ cu o inviolabilitate fundamentatǎ pe justiție care
nu poate fi ignoratǎ nici ȋn contrapondere cu bunǎstarea societǎții ca ȋntreg;
‐ Ideea de justiție contrazice abordarea conform cǎreia pierderea libertǎții unei
persoane este compensatǎ/justificatǎ printr-un bine mai mare de care beneficiazǎ
alții;
‐ Ideea de justiţie nu permite ca sacrificiul unui numǎr redus de persoane sǎ fie
compensat de un numǎr mai mare de avantaje de care se bucurǎ o majoritate;

25
 ‐ Într-o societate justǎ (corectǎ) libertǎțile cetǎțenilor egali ȋntre ei sunt garantate;
drepturile garantate de justiție nu pot fi subiectul unor negocieri politice sau
subiectul unor calcule legate de interese sociale;
‐ O nedreptate este acceptabilǎ doar dacǎ eliminǎ una mai mare;
‐ Fiind primele virtuți ale activitǎților umane, adevǎrul și justiția nu pot fi subiectul
unor compromisuri.

O societate bine articulatǎ este marcatǎ de identitate și conflicte de interes:

‐ Identitatea este generatǎ de faptul cǎ viețuirea ȋn comun permite ȋmbunǎtǎțirea
condițiilor de viațǎ;
‐ Conflictul este generat de preocuparea fiecǎrui membru al unei comunitǎți fațǎ de
partea care ȋi revine din beneficiile rezultate din viața ȋn comun;
‐ Un set de principii este necesar pentru a alege ȋntre diferitele aranjamente sociale
posibile pe cele care pot determina ȋmpǎrțirea avantajelor și stabilirea pǎrților care
se cuvin fiecǎruia; aceste principii sunt principii ale justiției sociale: acestea
determinǎ un mod de stabilire a drepturilor și ȋndatoririlor ȋn instituțiile
fundamentale ale societǎții și definesc o distribuție corespunzǎtoare a beneficiilor
și sarcinilor rezultate din cooperarea socialǎ” (Rawls, 1999, pp. 3-4, 11-17, 54-63)
Aşa cum remarca Rawls oamenii au trăit, probabil dintotdeauna, în grupuri
caracterizate de competiţie şi confruntare de interese. In primele forme de organizare
umană grupurile erau puţin numeroase, iar indivizii făceau parte dintr-un număr redus de
astfel grupări: familie, trib sau comunitate locală. Ulterior numărul de grupuri a crescut şi
în acelaşi timp s-a multiplicat şi participarea noastră ca persoane în cadrul acestora. Intr-
adevăr, în zilele noastre suntem membri în partide politice, în asociaţii profesionale, în
sindicate sau ONG, în fan-cluburi, etc. Potrivit lui Brăileanu:“...sunt atâtea sisteme...câte
principii de unitate pot fi descoperite....şi tot atât de natural se construiesc grupurile
sociale a căror unitate e întemeiată pe principiul biologic al perpetuării speciilor, pe
principiul economic al adaptării la mediul geografic, pe principiul politic al adaptării la
mediul intercomunitar şi pe principiul juridic al adaptării la tendinţele de libertate şi
autonomie ale individului” (Brăileanu, pp. 51-52).

26
Democraţia

Regimul care pare să asigure cel mai bine convieţuirea armonioasă a diferitelor
grupuri este cel democratic. In conştiinţa comună conceptul şi idealul democratic sunt
moşteniri ale Atenei antice. Cercetări mai recente au relevat instituţii democratice
anterioare celor ateniene în Sparta (care ulterior va dezvolta un regim tiranic), dar şi în
Fenicia (Hornblower apud Dunn, 1992, pp.1-2). Totuşi regimul atenian prezintă o
relevanţă mai mare pentru studiul instituţiilor democratice, atât datorită unei mai bune
structurări, dar şi funcţionării acestora pe durata a aproape trei secole. La începutul
secolului al VI-lea I.C. nemulţumirile paturii sărace ateniene au sporit şi după toate
aparenţele exista pericolul unei explozii populare. Situaţia era cu atât mai periculoasă
pentru aristocraţie, cu cât din rândul acestei pături sărace se recrutau hopliţii, infanteria
grea ateniană. Prin urmare, revendicările săracilor erau sprijinite şi de o forţă militară.
Astfel, unul dintre înţelepţii Atenei, Solon a fost însărcinat cu iniţierea unor reforme prin
care să satisfacă cererile populaţiei sărace. Măsurile au vizat atât domeniul economic,
fiind eliminată cerinţa ca o şesime din producţia agricolă să fie cedată aristocraţiei, dar şi
politic. Astfel, sistemul de castă care condiţiona accesul la funcţiile publice a fost înlocuit
cu un sistem cenzitar cu patru niveluri. Deciziile majore din comunitate erau adoptate de
adunarea generală a cetăţenilor, ekklesia. Exista şi un organism executiv, un consiliu
compus din 400 de membri, care pregătea materialele pentru şedinţele adunării generale.
Acest consiliu va fi mărit la 500 de membri, la iniţiativa unui alt reformator, Clistene,
aproximativ un secol mai târziu. Nu intrăm în mai multe detalii legate de instituţiile
democratice ateniene. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că idealul conţinut în termenul
democraţie era departe de a se realiza în Atena antică. In mod formal, cea mai mare parte
a populaţiei Atenei (femeile, cei care nu aveau cetăţenie – metecii, sclavii) era exclusă
din ekklesia. Chiar şi cei care aveau dreptul să participe la această adunare generală
manifestau prea puţin entuziasm, astfel că în anumite perioade a fost nevoie să se recurgă
la remunerarea activităţii pentru a stimula participarea membrilor (idem. pp. 3-15). Insă
suspiciunea principală referitor la funcţionarea regimului atenian poate fi sumarizată prin
următoarea întrebare: de ce, dacă în ekklesia participau cetăţeni egali din punct de vedere
politic, cu aceeaşi greutate a votului, a străbătut instoria până la noi, numele lui Pericle,

27
poate cel mai important lider atenian? Nu avem în acest caz, o exemplificare elocventă a
teoriei elitelor aşa cum a fost formulată de Mosca, Pareto şi Michels? Vom trata ceva mai
jos criticile principale aduse democraţiei.
Democraţia ateniană a fost denumită ca fiind directă sau participativă, deoarece
cetăţenii participau, cel puţin din punct de vedere formal, în mod direct la procesul de
luare a deciziilor. Regimurile moderne sunt democraţii reprezentative datorită faptului că
de astă dată cetăţenii îşi aleg reprezentanţi în instiţuţii care adoptă decizii în numele lor.
Explicaţia pentru neadoptarea tipului de democraţie caracteristică Atenei antice este de
natură cantitativă: statele moderne sunt mult mai întinse ca teritoriu şi mult mai populate
decât cetăţile greceşti, astfel încât forme ale democraţiei participative sunt mai greu de
aplicat.
Regimurile democratice actuale s-au dezvoltat în spaţiul geografic restrâns al
Europei occidentale, cu o contribuţie importantă a Angliei. Putem să ne întrebăm: care
este explicaţia pentru acest fenomen? De ce nu a evoluat democraţia şi în alte zone ale
lumii (putem considera că regimul din Statele Unite reprezintă un export european)?
Explicaţia constă în existenţa, în vestul continentului european, pe parcursul întregii
perioade medievale, a unor multiple centre de putere. În anul 476, momentul simbolic
dispariţiei Imperiului Roman de Apus, adică a statului, în spaţiul vest-european au rămas
două structuri sociale: biserica, cu o organizare foarte bună şi oraşele pe care Francois
Guizot în Istoria civilizaţiei europene, le caracterizează ca fiind debile. Ulterior, odată cu
năvălirile barbare s-au mai adăugat alte două centre de putere: regalitatea şi nobilimea.
Intre aceste patru categorii sociale au avut loc interacţiuni diverse, confruntări, negocieri,
alianţe, care au împiedecat concentrarea puterii absolute în mâinile suveranului după
modelul Imperiului Ţarist sau a celui Otoman. Iată cum descrie Guizot aceste complicate
interacţiuni: “Imprumutând forma feudală, instituţiile, elementele societăţii care nu erau
analoage regimului feudal, nu renunţau la natura lor, la principiul lor propriu. Biserica
feudală nu a încetat să fie animată, guvernată în esenţă de principiul teocratic; şi pentru a-
l face să prevaleze, ea încerca fără încetare, în acord când cu puterea regală, când cu
Papa, când cu poporul, să distrugă regimul feudal al cărui veşmânt, ca să spunem aşa, îl
purta. La fel s-a întâmplat şi cu regalitatea, şi cu comunele: într-una, principiul monarhic,
în celelalte, principiul democratic, au continuat în esenţă să domine. In ciuda

28
înveşmântării lor improprii, aceste diverse elemente ale societăţii europene se străduiau
constant pentru a se elibera de o formă străină propriei lor naturi şi pentru a o lua pe cea
care corespundea propriului lor principiu vital” (Guizot, pp.80-81).Originile
democraţiilor occidentale moderne trebuie căutate, în opinia mea, în contractele feudale
care au fost încheiate pe tot cuprinsul Europei feudale. Aceste contracte se semnau între
un senior, de multe ori regele, şi un vasal care obţinea în acest fel protecţie. La rândul
său, acesta trebuia să îi ofere suzeranului său sprijin militar la nevoie. Insă aceste
contracte mai conţineau unele prevederi importante pentru subiectul nostru şi anume,
limitări ale unor eventuale acţiuni abuzive ale seniorului asupra vasalului. Incheiate iniţial
individual, astfel de contracte vor fi semnate în multe dintre regatele feudale europene
între monarh şi ansamblul vasalilor săi. Cel mai cunoscut document de acest gen este
Magna Carta Libertatum, act pe care marii nobili englezi au reuşit să îl impună regelui
Ioan fără de Ţară. Astfel de documente au mai fost adoptate şi în alte state feudale
europene, fiind expresia “dreptului la rezistenţă”, potrivit lui Guizot, invocat de marii
nobili, dornici să îşi păstreze independenţă şi puterea. Trebuie însă menţionat că de multe
ori, oraşele sau marii dregători ai bisericii se bucurau de statutul de mari nobili şi
beneficiau de documente care le atestau drepturile.
O altă contribuţie la evoluţia spre regimurile democratice moderne l-au adus
republicile italiene. Deşi nu putem vorbi despre democraţie propriu-zisă, totuşi un număr
de oraşe italiene au adoptat în diverse perioade constituţii care stabileau sisteme elective
de guvernare (Skinner, apud Dunn, 1992, pp. 57-65). Totuşi respectivele regimuri au fost
extrem de instabile, macinate de lupte interne, de conflicte între micile state italiene sau
de năvăliri externe.
Un eveniment hotărâtor în drumul spre democraţie l-a constituit reforma relioasă.
Incepută în 1517, odată cu publicarea de către Martin Luther a celor 95 de teze de la
Wittenberg. Ceea ce părea să fie un mărunt incident în interiorul bisericii catolice s-a
transformat într-un episod cu implicaţii politice majore. Promovând democratizarea
bisericii, reforma religioasă a devenit sursă de inspiraţie pentru cei care încercau să
limiteze absolutismul monarhic care începea să se impună în Europa. Noua religie a fost
exploatată politic de micii suverani germani pentru a se opune centralismului promovat
de casa de Habsburg. Protestantismul a alimentat şi schimbările politice fundamentale din

29
cadrul regatului Angliei, fiind fundamentul ideologic pentru contestarea monarhiei
britanice. După experienţa nefericită a războiului civil dintre anii 1642-1649 în Anglia a
avut loc un proces de evoluţie instituţională care a pus bazele regimului democratic. In
urma “Glorioasei Revoluţii” din anii1688-1689 a fost stabilită monarhia constituţională.
Douăzeci de ani mai târziu, Robert Walpole a demisionat din funcţia de Prim Ministru în
urma respingerii de către Parlament a unei legi. In acest fel a fost întemeiată tradiţia
potrivit căreia Primul Ministru este dependent de susţinerea Parlamentului şi nu de
încrederea suveranului (Maurois, pp. 104-136).
Deşi unii specialişti consideră că Revoluţia Franceză şi principiile enunţate în
timpul acestui eveniment au desăvârşit drumul omenirii către regimurile democratic,
consider că întâietatea din acest punct de vedere se cuvine a fi acordată Revoluţiei
Americane. Constituţia Statelor Unite, document care consfinţea încheierea cu succes a
procesului de constituirea a noii republici a fost finalizată în 1787, cu doi ani înaintea
Revoluţiei Franceze. Pentru prima dată o constituţie prevedea poziţia suverană a
poporului în cadrul statului. Printre contribuţiile la teoria şi practica democraţiei a
Părinţilor Fondatori ai statului american se numără şi consacrarea într-un document scris
a principiului separaţiei puterilor în stat, principiu prin care se realizează divizarea
orizontală a puterilor în stat, dar şi principiul federalismului şi a autonomiei statale şi
locale, prin intermediul căruia se realizează divizarea verticală a puterii.

Criticii democraţiei

Autorul americat Robert Dahl a identificat trei categorii diferite de critici ai

democraţiei. Din prima categorie fac parte cei care consideră regimul democratic este
posibil, poate fi instaurat, dar că este un regim dăunător pentru cei care trăiesc în cadrul
său. Cel dintâi şi probabil cel mai important critic al democraţiei a fost Platon. Filosoful
grec a avut o atitudine extrem de ostilǎ fațǎ de regimul democratic atenian și fațǎ de
democrație în general. Cel mai probabil adversitatea sa provine, în cea mai mare mǎsurǎ,
de la episodul condamnǎrii la moarte a profesorului sǎu, Socrates, de cǎtre regimul
democratic atenian. Opinia sa legatǎ de democraţie se regǎsește în dialogul Protagoras,
în cadrul cǎruia Socrate îi rǎspunde lui Protagoras, unul dintre susținǎtorii regimului

30
democratic: „Socrate: Sǎ înțeleg, deci, cǎ tu vrei sǎ spui cǎ înveți (predai) arta politicii și
cǎ promiți sǎ transformi oamenii în buni cetǎțeni? Protagoras: Da, Socrate, este exact
profesia pe care o practic. Socrates: Eu observ cǎ atunci cînd noi (atenienii) ne întîlnim
într-o adunare, dacǎ discutǎm o problemǎ care se referǎ la clǎdiri, se face apel la
constructori pentru sfaturi, dacǎ problema este legatǎ de corǎbii sunt solicitați
constructorii de corǎbii și la fel se procedeazǎ pentru toate domeniile sau meseriile. Iar
dacǎ se oferǎ sǎ dea sfaturi persoane care nu au calificarea necesarǎ, ceilalți nu o sǎ îl
asculte, mai mult o sǎ fie ironizat și chiar huiduit...Dar cînd se discutǎ afaceri de stat,
toatǎ lumea are dreptul de a exprima o opinie: dulgherul, tinichigiul, cîrpaciul sau
marinarul și nimeni nu le reproșeazǎ cǎ fǎrǎ a avea cunoștințe își permit sǎ ofere sfaturi”
(Platon, p. 5). In mod evident, Platon criticǎ în acest pasaj pretenția regimurilor
democratice de a-i implica toți cetǎțenii, chiar și pe cei fǎrǎ o pregǎtire de specialitate, în
procesele decizionale.
Aristotel a fost un critic mai moderat al democraţiei. In clasificarea regimurilor
politice alcătuită de Stagirit, democraţia este menţionată între regimurile corupte,
conducerea fiind asigurată de către categorii inferioare de cetăţeni, de către gloată
(Politica). Este semnificativ faptul că datorită influenţei filosofilor antici în principal, în
textile Revoluţiei Americane cuvântul “democraţie” nu este utilizat deloc, fiind preferat
termenul “republică”. Opinia formulate de Platon străbate ca un fir roşu întreaga
literature critică la adresa regimurilor democratice. O regăsim, cu precădere, în lucrărilor
gânditorilor conservatori, mai ales francezi, care au scris în preajma revoluţiei franceze.
Cea de-a doua categorie de critici este reprezentată de cei care afirmă că
democraţia este irealizabilă, cu alte cuvinte nu reprezintă decât o iluzie. Adepţii acestei
teorii fac parte din aşa numita “şcoală a elitelor”. Cei mai importanţi reprezentanţi sunt
italienii Gaetano Mosca şi Vilfredo Pareto, germanul Robert Michels şi americanul
C.Wright Mills. In esenţă, teoria elitistă susţine că în orice formă de organizare umană se
formează la un moment dat o elită restrânsă care reuşeşte să îşi impună controlul asupra
restului comunităţii. Michels a elaborat “legea de fier a oligarhiei” conform căreia “în
orice organizaţie se formează o oligarhie conducătoare. Cu cât organizarea este mai
evoluată, oligarhia este mai restrânsă” (Michels, pp. 342-348). La rândul său, C. Wright
Mills, într-o carte rămasă celebră, The Power Elite, scria în 1956: “…Elita americană de

31
la putere a rămas neschimbată timp de patru epoci [politice,s.n.] şi a pătruns confortabil
în cea de-a cincea” (Mills, p. 269). Afirmaţia fundamentală a lui Mills, care a creat o
mare vâlvă în Statele Unite, este că există o interconectare din ce în ce mai vizibilă şi mai
accentuată între elita politică, cea birocratică şi cea economică. Cel de-al doilea război
mondial şi izbucnirea războiului rece a propulsat în acest grup şi elita militară (să ne
amintim că în epocă chiar preşedintele Statelor Unite era fostul comandant al trupelor
aliate în Europa, Dwight Eisenhower). Rezultatul, în opinia lui Mills este o elită unificată
care controlează cele mai importante procese decizionale la nivelul Statelor Unite (idem,
pp. 269-297). Teoria lui Mills a fost contestată de către Robert Dahl, susţinător al ideii
pluralităţii elitelor. Potrivit lui Dahl, departe de a exista această osmoză a elitelor, între
acestea există competiţie şi chiar confruntări pentru alocarea resurselor (Hauggard, 2002,
pp. 5-7).
Cea de-a treia categorie de critici este cea a cărei reprezentanţi acceptă că
democraţia are neajunsuri, dar că acestea trebuie să fie analizate şi rezolvate sau
gestionate. Poate cel mai cunoscut adept al acestei abordări a fost Winston Churchil,
autorul celebrei butade: “Democraţia este cel mai rău regim politic inventat de om, în
afara tuturor celorlalte”. Poate cel mai important autor din această categorie este Robert
Dahl. În lucrarea intitulată Democraţia şi criticii săi face o analizǎ a „limitelor și
posibilitǎților democrației” (Dahl, 2000, pp. 295-429).
Frank Cunningham a realizat, la rândul său un inventar a ceea ce el a numit
probleme ale regimurilor democratice. Vom trata mai jos prima dintre aceste probleme şi
anume, tirania majorităţii.
Cea de-a doua posibilă slăbiciune a democraţiei este pericolul de masificare a
culturii şi a normelor morale. Tocqueville şi mai aproape de noi, Nietsche au exprimat
astfel de temeri. Potrivit acestor teorii, extinderea dreptului de vot ar putea impune o
formă de tiranie a majorităţii prin intermediul căreia produse culturale de slabă calitate
sau valori morale proprii claselor sociale inferioare. Astfel, “cei cu preferinţe intelectuale
elevate s-ar putea trezi cu preferinţele ignorate sau chiar ostracizaţi din punct de vedere
social. Sau chiar mai periculos, cei cu opinii etice sau socio-politice aflate în minoritate ar
putea fi expus unor riscuri aşa cum a descoperit Socrate când expunerea opiniilor sale

32
nepopulare în Atena democratică i-a adus condamnarea la moarte” (Cunningham, pp. 16-
17).
O altă deficienţă a regimurilor democratice, potrivit unor specialişti, este
incapacitatea de a guverna. Astfel, un studiu întreprins în 1975 de un thinktank non-
guvernamental numit „Comisia Trilaterală”, a publicat un studiu cf. Michel Crozier, citat
de Cunningham, potrivit căruia „guvernele din Statele Unite, Japonia şi Europa de Vest
şi-au pierdut abilitatea de a realiza scopuri comune datorită unor disfuncţionalităţi a însăşi
democraţiei. Un guvern devine ineficace în momentul în care nu adoptă sau nu poate să
adopte măsurile potrivite pentru a atinge obiectivele societăţii pe care o guvernează ...
Această problemă îşi are cauzele ... în caracteristicile democraţiei. Egalitarismul
democratic a delegitimat autoritatea, mai ales în instituţii precum familia, biserica, şcoala
sau armata, eliminând în acest fel acele forumuri în care oamenii ar putea să dezvolte
obiective pentru comunitate şi subminând respectul pentru leadership” (idem, pp. 17-18).
Un alt element care slăbeşte capacitatea guvernelor de a conduce îl reprezintă ciclurile
electorale. Schimbarea obiectivelor şi a politicilor publice odată cu schimbarea
compoziţiei politice a guvernelor este de natură să afecteze continuitatea actului de
guvernare. Mai mult, guvernele sunt în permanenţă sub presiunea electorilor care cer prea
mult de la stat, supraîncărcându-l din punct de vedere economic (idem.).
Cea de-a patra slăbiciune a regimurilor democratice o reprezentă potenţialul
ridicat de conflicte. Acest potenţial este mai mare, potrivit lui Carl Schmitt, în ţări cărora
le lipseşte unitatea internă, care sunt confruntate cu clivaje sociale importante, de natură
etnică sau socială. Schmitt, un membru al Partidului Naţional-Socialist din Germania a
sugerat că unitatea internă poate fi obţinută prin invocarea unui duşman extern (idem, pp.
18-19). Nu putem fi de acord cu opiniile lui Schmitt, dar trebuie să observăm că ţări
precum Germania sau Italia interbelică, sfâşiate de puternice conflicte sociale, şi-au
regăsit unitatea internǎ tocmai prin inventarea unor duşmani externi. Preţul plătit, nu
numai de către popoarele respective a fost uriaş şi este evident că soluţia sugerată de
Schmitt este păguboasă, nepotrivită.
Comisia Trilaterală menţionată mai sus a remarcat, la rândul să în studiul său,
probleme de coeziune internă pentru ţările cuprinse în cercetare. In lipsa unor presiuni

33
care să genereze unitate internă, liderii politici au tentaţia să exacerbeze tendinţele
centrifuge din comunitate (idem, p.19).
Un alt aspect menit să creeze îngrijorare îl reprezintă posibilitatea exploatării
valorilor şi mai ales a idealului conţinut în termenul „democraţie” de către demagogi.
Autori precum Aristotel sau Tocqueville au menţionat acest pericol. Acesta din urmă a
afirmat că poporul într-o democraţie poate fi asimilat cu un monarh, cu diferenţa
semnificativă că suveranul este identificabil, în vreme ce sintagma popor este extrem de
vagă şi permite unor demagogi să o exploateze şi să se ascundă în spatele ei, instaurând
tirania. La rândul său Schumpetter afirmă că „poporul ca un întreg nu guvernează, nu
exprimă opinii, nu întreprind acţiuni şi nu suferă consecinţe, în felul în care se întâmplă
pentru persoane individuale, precum monarhii” (idem, pp. 19-20). De altminteri, aşa cum
şi noi românii putem să ne amintim dictatorii au invocat întotdeauna voinţa poporului.
Ceauşescu guverna „cu poporul, pentru popor, Hitler a apelat în câteva rânduri la
consultarea poporului prin plebiscit, iar Stalin a invocat mereu voinţa poporului.
În final, vom discuta pe scurt despre un alt aspect pe care anumiţi teoreticieni în
consideră a avea potenţial negativ şi anume democraţia ca o posibilă mască pentru legi
opresive. Această abordare este legată de o formă a tiraniei majorităţii care are drept
consecinţă excluderea unor grupuri etnice, rasiale, religioase sau de gen de la unele
beneficii sau poziţii în societate. Aceasta a fost categoric o problemă a unor societăţi
considerate democratice, la anumite momente istorice, dar persistenţa lor în democraţiile
moderne este un subiect de dispută între specialişti (idem, pp. 20-21).

Diferitele interpretări ale cuvântului popor

Atunci când ne referim la democraţie ca fiind „conducerea unei comunităţi de

către popor”, este justificat să ne punem întrebarea: cine este acest popor, cum îl putem
descrie, cine face parte din poporul conducător. Vom încerca, în cele ce urmează,
utilizând în principal, clasificarea elaborată de către Giovanni Sartori, autor care a propus
şase posibile accepţiuni pentru cuvântul popor:
- poporul înţeles ca toată lumea, toţi membrii unei comunităţi. Această accepţiune este
respinsă, deoarece în nici o societate umană cunoscută nu s-a întâmplat ca toţi

34
componenţii acesteia să participe la procesul electoral sau la alte decizii. In Atena antică
erau excluse femeile, cei care nu erau cetăţeni, copiii sau sclavii. Şi în societăţile
democratice moderne minorii, cei care au suferit anumite condamnări sau persoanele cu
dizabilităţi mentale nu beneficiază de dreptul de a vota.
- poporul înţeles ca o anumită majoritate, partea cea mai mare a unei comunităţi. Sartori
respinge şi această interpretare considerând că nefiind precizată, descrisă, nu este
utilizabilă, nu este operaţională.
- poporul considerat a fi alcătuită din persoanele umile, gloata. Autorul american
consideră şi această abordare nepotrivită, cu precădere pentru democraţiile moderne.
Dacă uneori, în urma unei revolte populare au existat cazuri în care masele populare de
condiţie modestă au condus anumite comunităţi, o asemenea situaţie nu este imaginabilă
în actualele regimuri democratice.
- poporul văzut ca un întreg organic. Este o abordare proprie regimurilor totalitare care
încearcă să invoce voinţa unitară a poporului ca bază a dictaturii. Aşa cum am afirmat
mai sus, teorii care prezentau necesitatea supremaţiei colectivului în faţa individului au
apărut în antichitate, la autori precum Platon sau Aristotel, fiind ulterior preluate sau
reluate de către gânditori precum Hegel sau Jean-Jacques Rousseau. Bineînţeles, Sartori
nu consideră o astfel de utilizare a cuvântului potrivită pentru democraţiile moderne.
- poporul reprezentând majoritatea cetăţenilor având dreptul nelimitat de a conduce.
Acest înţeles este considerat nepotrivit deoarece un astfel de aranjament instituţional
poate degenera în dictatură. Majoritatea este în general tentată să îşi maximizeze puterea
pe care o deţine, oprimând în acest fel minoritatea.
- din motivele enunţate mai sus, Sartori consideră că accepţiunea care se potriveşte cel
mai bine pentru ceea ce numim democraţie consolitată este poporul ca majoritate ale
cărei acţiuni sunt limitate de drepturile minorităţii. In acest fel aceasta din urmă este
protejată, iar regimul democratic poate funcţiona corespunzător o perioadă lungă de timp
(Sartori, 1999, pp.45-48).
Încercând o abordare oarecum originală în definirea cuvântului popor, să
analizăm foarte pe scurt, prin câteva exemple, funcţionarea unui regim democratic. In
anul 2007 a apărut o divergenţă între primul ministru Călin Popescu Tăriceanu, care a
propus iniţierea retragerii trupelor române din Irak şi preşedintele Traian Băsescu,

35
partizan al menţinerii lor în teatrul de operaţii. Analiza sondajelor de opinie din acea
perioadă ne arată un fenomen interesant. O majoritate consistentă a populaţiei susţinea
retragerea trupelor române din Irak, susţinând prin urmare, poziţia primului ministru. In
acelaşi timp, preşedintele se bucura de susţinerea unor procente de 60-70% din electorat.
Un alt exemplu este legat de procesul de privatizare a industriei de stat din România. In
1996 Convenţia Democratică a câştigat alegerile cu un program care se baza în mare
măsură pe accelerarea procesului de privatizare. Prin urmare a existat o majoritate care a
susţinut acest proiect politic. Ulterior, foarte mulţi s-au opus, deoarece deveniseră direct
afectaţi. Constatăm, în ambele cazuri că aceleaşi persoane s-au poziţionat, uneori chiar în
acelaşi moment pe poziţii divergente sau cu alte cuvinte în majorităţi diferite. Acelaşi
individ susţinea propunerea premierului, dar în acelaşi timp îl sprijinea şi pe preşedinte,
care avea o poziţie radical diferită. La fel, probabil aceleaşi persoane au fost de acord cu
privatizarea atâta vreme cât nu au fost afectaţi, opunâdu-se atunci când procesul a ajuns
la porţile întreprinderilor în care lucrau. Iar astfel de exemple pot fi foarte multe. Prin
urmare, putem să deducem că majoritatea, minoritate, respectiv raportul între ele, nu
reprezintă mase inerte sau amorfe, ci realităţi dinamice care evoluează în funcţie de
modificarea contextului, de interese personale sau de moment, de valori, etc. Sau altfel
spus, majorităţile se recompun în funcţie de problema publică care este în discuţie.
Aceeaşi persoană poate să îl susţină pe primar pentru un program de construcţie de
grădiniţe şi să fie împotriva construcţiei unui zgârie-nori.

O definiţie a democraţiei

Etimologic cuvântul democraţie provine din alăturarea a doi termeni din greaca
veche: demos cu semnificaţia de popor şi kratos cu înţelesul de conducător sau
conducere. Deci o definiţie simplă ar fi: democraţia este acel regim politic în care
conducerea este asigurată de către popor. Am văzut însă, că această definiţie este
contestată de către numeroşi specialişti sau că există abordări diferite şi în ceea ce
priveşte cuvântul popor. Prin urmare propunem un alt mod de definire care ne oferă şi un
indicator al nivelului de democratizare: pentru a descrie democraţia trebuie analizate trei
aspecte: idealul conţinut în nume, iluzia propagată de elita conducătoare şi realitatea

36
reprezentată de gradul de circulaţie a elitelor şi acces la beneficii. Idealul conţinut în
nume este ceva spre ce ar trebui să tindem. Bineînţeles, acesta trebuie analizat, definit la
rândul său. Cât de posibil este? Cât de dezirabil este? Cât adevăr conţine asumpţia lui
Schumpetter, conform căreia poporul nu este capabil să conducă, ci doar să îşi aleagă
conducătorii. Dacă teoria sa este întemeiată, rezultă că idealul s-ar rezuma la un proces
electoral corect şi performant, care să selecteze cei mai buni conducători (Schumpeter,
2003, pp. 269-273). La fel în ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect. Dacă democraţia
reprezintă doar o iluzie, atunci poate este mai bine să renunţăm la ideal. Thomas
Jefferson spunea că nu poate fi democraţie în absenţa unui popor educat. In zilele noastre
complexitatea tehnică a proceselor decizionale face ca foarte puţin cetăţeni votanţi să
înţeleagă ceea ce se întâmplă în interiorul laboratoarelor puterii. O sarcină a politicienilor,
a cetăţenilor şi a specialiştilor este să găsească metodele prin care iluzia sǎ fie păstrată în
limite acceptabile.
Cel mai important aspect din definiţia prezentată este gradul de circulaţie al
elitelor și cel al accesului la beneficii, ceea ce ar putea reprezenta un indicator al
„nivelului de democraţie”. Acest indicator poate fi analizat pentru evoluţia elitelor unei
anumite societăţi, dar şi pentru măsura în care diferitele categorii sociale au acces la
beneficiile existente în comunitate: acces la educaţie, la asistenţă, medicală, asistenţă
socială, poziţii în administraţie, etc. In ceea ce priveşte circulaţia elitelor, apariţia unor
dinastii politice (cazul familiilor Kenedy şi Bush în Statele Unite sau a familiei Gandhi în
India) poate indica un deficit de democraţie. Acelaşi lucru se poate spune despre SUA
dacă analiza lui C.Wright Mills, care indică perpetuarea aceleiaşi elite, pe o perioadă
foarte lungă, la conducerea tuturor sectoarelor vieţii sociale din federaţia americană, este
corectǎ. Dimpotrivă, alegerea pentru prima dată a unei persoane de origine afro-
americană, Barack Obama, în funcţia de preşedinte poate să semnifice creşterea gradului
de circulaţie a elitelor la nivelul conducerii societăţii.
Pe de altă parte, accesul la servicii precum învăţământul superior, servicii de
sănătate de calitate sau în poziţii oficiale, mai ales în cele de management, a categoriilor
sociale considerate defavorizate este la rândul său un indicator al unui nivel mai ridicat de
democratizare.

37
Majoritate şi minoritate. Importanţa existenţei minorităţii

Deşi definirea conceptelor de majoritate şi minoritate poate părea o întreprindere

simplă, există totuşi destul de multe aspecte care trebuie clarificate. În democraţiile
reprezentative poporul îşi alege reprezentanţii pe care îi trimite în Parlamente sau în alte
foruri deliberative. Aparent, ar trebui să existe o corespondenţă între majoritatea
electorală şi majoritatea care rezultă în organismele reprezentative. In realitate, acest
lucru se întâmplă foarte rar. Sistemele majoritare cu un singur tur, cunoscute şi sub
numele de Westminster, în mod tradiţional, produc configuraţii parlamentare care nu
respectă procentele electorale obţinute de partide la urne. Cauza este faptul că un partid
poate obţine victoria într-un număr mare de circumscripţii electorale cu procente relativ
scăzute, în timp ce partidul advers poate câştiga în puţine circumscripţii dar cu procente
mari. Rezultatul este că, de multe ori nu partidul sau candidatul cu cel mai mare număr de
voturi obţine cele mai multe locuri în Parlament sau victoria în alegeri. Cazurile în istoria
Marii Britanii sau în cea a Statelor Unite au fost numeroase.
Sistemele de vot proporţionale sau mixte beneficiază, în cele mai multe ţări, de
mecanisme prin care partidele câştigătoare sunt favorizate pentru a obţine majorităţi
parlamentare mai confortabile. Prin urmare nu întotdeauna majorităţile populare se
regăsesc în organismele alese.
În ceea ce priveşte raporturile dintre majoritate şi minoritate, o să relatăm o
întâmplare din Germania nazistă pentru a sublinia importanţa existenţei şi protejării
minorităţii. Un preot catolic, fiind arestat de Gestapo şi internat într-un lagăr de
concentrare a menţionat următoarele: „când naziştii i-au arestat pe comunişti, unii ne-am
bucurat, deoarece comuniştii nu ne plăceau, alţii am rămas impasibili. Când i-au arestat
pe social-democraţi am rămas impasibili. La fel şi când i-au ridicat pe evrei. Iar acum,
când au venit să ne aresteze pe noi, germanii, constatăm că nu mai avem la cine să
apelăm pentru ajutor”. Prin urmare, minoritatea are rolul, esenţial într-o democraţie, de a
reprezenta o contrapondere pentru majoritate, de a crea un echilibru, dar mai ales trebuie
să reprezinte un refugiu pentru acei membri ai majorităţii care nu se mai regăsesc în
interiorul acesteia.

38
Tirania majorităţii

Acest concept a fost formulat pentru prima dată de Alexis de Tocqueville. Deși
atitudinea generalǎ care se degajǎ din cartea Despre democrație ȋn America este una
apreciativǎ, totuși Tocqueville este ȋngrijorat de puterea nelimitatǎ de care poate dispune
ȋn Statele Unite majoritatea, care poate impune nestingheritǎ orice fel de lege, poate alege
legislativul, dar și executivul, poate alege chiar judecǎtorii (p. 328). „Ceea ce reproșez eu
cel mai tare guvernǎrii democratice, așa cum este ea organizatǎ ȋn Statele Unite, nu e
slǎbiciunea ei, cum mulți susțin ȋn Europa, ci, dimpotrivǎ, forța ei invincibilǎ. Ṣi ceea ce
ȋmi displace cel mai mult ȋn America nu este extrema libertate care domnește acolo, ci
puținele garanții ȋmpotriva tiraniei...Presupuneți, dimpotrivǎ, un corp legislativ alcǎtuit
asfel ȋncȃt sǎ reprezinte majoritatea fǎrǎ a fi ȋn mod necesar ȋnrobit pasiunilor ei; o putere
executivǎ cu o forțǎ proprie și o putere judecǎtoreascǎ independentǎ de cele douǎ; va fi
vorba tot de o guvernare democraticǎ, dar nu va mai fi nici o șansǎ pentru tiranie” (idem,
pp. 328-329). Tocqueville nu se referǎ la o formǎ de tiranie oficializatǎ, ci, mai degrabǎ,
la respingerea de cǎtre o majoritate existentǎ a oricǎror opinii, valori sau acțiuni
alternative sau opuse. Tirania majoritǎții este, ȋn opinia lui Tocqueville, oprimarea unei
minoritǎți religioase, sexuale, etnice, de cǎtre o majoritate. Nu este vorba neapǎrat de o
oprimare oficialǎ, deși uneori astfel de atitudini pot fi transferate ȋntr-o lege, ci este vorba
de atitudini și acțiuni spontane de respingere, condamnare sau chiar pedepsire. In astfel
de situații, ca minoritar, „nu poți decȃt sǎ te supui sau sǎ fugi” (idem, p. 328).

Tirania minoritǎții

Este un concept care poate sǎ parǎ bizar, dar el se ȋntȃlnește destul de des ȋn
practicǎ, ȋn situații ȋn care o minoritate are capacitatea de a impune sau bloca decizii sau
acțiuni sau de a modifica agenda unor foruri, instituții sau persoane. Spre exemplificare,
dacǎ un locuitor dintr-un bloc se opune unei acțiuni care presupune acordul tuturor
locatarilor, vorbim de o tiranie a majoritǎții. Despre același fenomen este vorba și ȋn
cazul refuzului Olandei de a accepta accesul Romȃniei ȋn spațiul Schengen. Sau ȋn cazul

39
dreptului de veto pe care membrii Consiliului de Securitate al ONU ȋl exercitǎ fațǎ de
adoptarea unor decizii de cǎtre acest for.

Conceptul de minoritate activǎ

Este, ȋn opinia mea, unul dintre cele mai importante concepte din cadrul teoriei
democrației, deoarece se referǎ la repartiția beneficiilor ȋn societate. Dupǎ cum am mai
afirmat, nu vorbim de beneficii strict materiale, ci și de accesul la educație, funcții
publice, asistențǎ medicalǎ, etc. Minoritatea activǎ este acel grup care prin mijloace
specifice reușește sǎ obținǎ beneficii proporțional mai mari decȃt i s-ar cuveni din
aplicarea principiului numerus clausus. Un exemplu ȋl reprezintǎ agricultorii din Uniunea
Europeanǎ, care reprezintǎ doar aproximativ 5% din populație, dar reușesc, datoritǎ
lobby-ului pe care ȋl practicǎ sǎ obținǎ aproximativ 20% din bugetul Uniunii Europene.
Mai multe state europene promoveazǎ o politicǎ de interacțiune ȋntre autoritǎți și grupuri
de interese, denumitǎ corporatism. Este o practicǎ prin care guvernele colaboreazǎ cu
sindicate sau cu asociații patronale pentru formularea și implementarea politicilor publice
sau pentru distribuirea resurselor. In unele cazuri, cel mai semnificativ fiind cel al Italiei
s-a vorbit chiar de compromiterea principiilor democratice, datoritǎ faptului cǎ unele
grupuri au reușit sǎ ȋși atragǎ resurse mult mai mari decȃt altele (Peters, 2002, pp. 185-
207).
În cazul Romȃniei, putem vorbi despre minoritǎți active cu referire la acele
localitǎți care au reușit sǎ obținǎ de la guvern fonduri suplimentare fațǎ de altele, doar
datoritǎ apartenenței politice la coaliția de guvernare.

Conceptul de minoritate permanentǎ

Minoritatea permanentǎ este reprezentatǎ de acele grupuri care sunt excluse pe un

termen lung sau chiar definitiv de la distribuția beneficiilor sau de la deciziile care
privesc comunitatea. Minoritǎțile rasiale, cele etnice sau cele religioase reprezintǎ
exemple de minoritǎți permanente. Populația de culoare din unele state componente ale
federației americane, pȃnǎ la mijlocul anilor 1960, poate fi ȋncadratǎ ȋn aceastǎ categorie.

40
De asemenea, conflictele religioase din Irlanda au printre cauze și impresia membrilor
cultelor implicate cǎ sunt excluși din procesele decizionale. O situație similarǎ se
regǎsește și ȋn Belgia, unde cele douǎ grupuri etnice, valonii și flamanzii se acuzǎ
reciproc de discriminǎri ȋn ocuparea pozițiilor oficiale, ȋn repartizarea fondurilor, etc.
Cazul Iugoslaviei reprezintǎ o altǎ exemplificare a acestui fenomen. Democrațiile
moderne tind sǎ limiteze acest fenomen care prezintǎ un grad de periculozitate pentru
integritatea unor comunitǎți, datoritǎ faptului cǎ aceste minoritǎți active dezvoltǎ ȋn timp
tendințe centrifuge, ȋncercȃnd sǎ se separe de grupul majoritar. Soluțiile adoptate atȃt ȋn
cazul irlandez, cȃt și ȋn cel belgian sau cel iugoslav sunt elocvente. Dificultatea majorǎ ȋn
soluționarea unor astfel de situații provine din faptul cǎ, de cele mai multe ori, aceste
grupuri nu sunt foarte bine delimitate din punct de vedere geografic. Astfel, separarea
unui grup minoritar genereazǎ automat alte astfel de grupuri. Cazul Irlandei, dar și cel al
Iugoslaviei sunt elocvente. In secolul XIX problema irlandezǎ consta din existența unei
minoritǎți catolice, care se declara oprimatǎ, ȋn majoritatea protestantǎ din cadrul
Regatului Unit al Marii Britanii. Soluția a fost obținerea independenței Irlandei, ȋn 1922.
Dupǎ acest eveniment, natura „problemei irlandeze” s-a schimbat, apǎrȃnd o minoritate
protestantǎ ȋn majoritatea catolicǎ din Republica Irlanda. Soluția a fost separarea Irlandei
de Nord, tot prin tratatul din 1922. Dar problema nu s-a rezolvat, deoarece o nouǎ
minoritate, catolicǎ de aceastǎ datǎ, conviețuiește cu o majoritate protestantǎ. Timp de
mai mult de 30 de ani, Irlanda de Nord a fost teatrul unor continue violențe. La fel și ȋn
cazul Iugoslaviei separarea celor șase republici nu a rezolvat problema definitiv, ȋn
fiecare dintre ele existȃnd grupuri etnice diferite.

Democrație majoritarǎ. Democrație consensualǎ.

Autorul american Arendt Lijphart a realizat o analizǎ a mai multor regimuri

democratice, clasificȃndu-le ȋn douǎ categorii, care ȋn opinia autorului reprezintǎ douǎ
modele diferite de democrație: majoritarǎ, respectiv consensualǎ. Democrația majoritarǎ
este caracterizatǎ existența unei majoritǎți care adoptǎ decizii, minoritatea fiind ȋn
general, exclusǎ. De cealaltǎ parte, democrația consensualǎ presupune includerea a cȃt
mai multe grupuri ȋn procesele decizionale. Intre țǎrile din prima categorie, Marea

41
Britanie este exemplul cel mai studiat și citat. Din cea de-a doua categorie menționǎm
Germania, țǎrile nordice, Italia (Lijphart, 2000, pp. 25-26).

Studiu de caz 1. Tirania majoritǎții. Pedepsirea de cǎtre populație a unor ziariști

opozanți.
„La Baltimore, ȋn timpul rǎzboiului din 1812, s-a vǎzut un exemplu frapant al
excesului de zel pe care ȋl poate provoca despotismul majoritǎții. In epoca aceea rǎzboiul
era foarte popular la Baltimore. O gazetǎ, care se arǎta a fi foarte ȋn opoziție, a ațȃțat prin
comportarea ei atitudinea locuitorilor. Poporul s-a adunat, a spart mașinile de tipǎrit și a
atacat locuințele gazetarilor. A fost chematǎ poliția dar ea nu a rǎspuns la apel. In dorința
de a-i salva pe nenorociții amenințați, s-a luat hotǎrȃrea sǎ fie duși la ȋnchisoare ca niște
delicvenți. Aceastǎ precauție a fost inutilǎ; noaptea oamenii s-au adunat din nou;
funcționarii nu au izbutit sǎ adune milițiile, pușcǎria a fost luatǎ cu asalt, unul dintre
gazetari a fost ucis pe loc, ceilalți ca și morți; vinovații, deferiți juraților, au fost achitați.

Studiu de caz 2. Tirania majoritǎții. Nerespectarea dreptului la vot al negrilor.

„Îi spuneam unui locuitor din Pennsylvania: „Vǎ rog sǎ-mi explicați cum se face
cǎ ȋntr-un stat ȋntemeiat de quakeri și renumit pentru toleranța sa, negrilor eliberați nu le
este permis sǎ-și exercite drepturile cetǎțenești. Dacǎ plǎtesc impozite, n-ar fi corect sǎ și
voteze? Nu ne faceți nedreptatea – mi-a rǎspuns – de a crede cǎ legiuitorii noștri ar fi
comis un act de nedreptate și de intoleranțǎ atȃt de grosolan. – Deci la dumneavoastrǎ,
negrii au drept de vot. – Fǎrǎ ȋndoialǎ. – Atunci, cum de se ȋntȃmplǎ cǎ azi dimineața, la
colegiul electoral, n-am vǎzut nici unul? – Nu e din vina legii - ȋmi rǎspunse americanul –
, e adevǎrat cǎ negrii au dreptul sǎ se prezinte la alegeri, dar se abțin voluntar sǎ vinǎ. –
Iatǎ o probǎ de modestie din partea lor. – Oh, ei nu refuzǎ sǎ se ducǎ, dar se tem cǎ vor fi
rǎu tratați. Se ȋntȃmplǎ la noi ca legea sǎ nu aibǎ destulǎ putere, cȃnd majoritatea nu o
sprijinǎ de loc. Or, majoritatea e ȋmbibatǎ de cele mai mari prejudecǎți ȋmpotriva lor și
magistrații nu se simt ȋn stare sǎ le garanteze acestora drepturile pe care legiuitorul le-a
conferit. – Așa deci! Majoritatea are privilegiul sǎ facǎ legea, vrea sǎ-l aibǎ și pe acela de
a nu i se supune”. (preluate din Tocqueville, 1995, pp. 328-329).

42
 Capitolul IV. Diferite abordări privind etica. Etica virtuţii. Etica
întemeiată pe consecinţe. Etica întemeiată pe principii. Etica statului.
Etica individului
Liviu Radu

Etica virtuţii

Primele teorii privind etica au fost formulate în antichitate. Acest domeniu al

cunoaşterii a constituit o preocupare pentru foarte mulţi filosofi, dar cei care au realizat
primele construcţii coerente au fost cei doi mari gânditori greci, Platon şi mai ales
Aristotel. In ce-l priveşte pe acesta din urmă, îi sunt atribuite trei tratate de morală în
legătură cu care mai există încă controverse legate de paternitatea lor. Se pare totuşi că,
cel puţin asupra uneia dintre acestea, Etica nicomahică, există un oarecare consens între
specialişti în a-i fi atribuită lui Aristotel1. De altfel titlul acestei lucrări este inspirat de
către numele fiului lui Aristotel, Nicomachus.
Potrivit filosofului grec, virtuţile etice nu sunt inoculate în noi de natură. Oamenii
beneficiază din naştere doar de aptitudinea de a deprinde aceste virtuţi, proces care are
loc în urma practicării lor. „...nici una dintre virtuţile etice nu este inoculată în noi de
natură; căci nimic din ceea ce există în mod natural nu poate fi schimbat prin deprindere:
de exemplu, piatra, căreia natura i-a dat o mişcare descendentă, nu ar putea fi deprinsă cu
mişcarea inversă,....aşadar virtuţile nu apar în noi nici în mod natural, nici contra naturii,
ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere”
(Aristotel, 1988, p. 32).
Aşadar, orice calificare umană se câştigă prin învăţare, prin exerciţiu. De modul
în care sunt deprinse diferitele învăţături depinde dacă rezultatul va fi pozitiv sau negativ.
Astfel, în urma cântatului la liră pot să rezulte cântăreţi buni sau proşti, în urma
practicării arhitecturii putem avea arhitecţi buni sau mai puţini buni. Această regulă se
aplică şi în cazul virtuţiilor: prin maniera de a interacţiona în relaţiile cu ceilalţi oameni
devenim drepţi sau mai puţin drepţi (idem., p. 33).

1
Unele din operele aristoteliciene sunt atribuite, integral sau parţial unor discipoli ai săi.

43
 Prin urmare, procesul de învăţare, ceea ce deprindem de la cei din jurul nostru,
este determinant pentru modul în care ne vom comporta în viitor din punct de vedere al
normelor etice. Cu alte cuvinte, dacă în urma procesului de formare eşti o persoană bună,
vei avea capacitatea ca în viitor să apreciezi corect diferitele situaţii cu care te vei
confrunta şi să acţionezi într-un mod corespunzător. Omul învaţă la început inconştient.
Un copil care este învăţat de către părintele său să nu mintă îi va urma sfatul fără a
conştientiza că acesta este un comportament virtuos, dar prin repetarea acestei învăţături
aceasta va deveni parte a naturii sale. Astfel fiinţa umană dezvoltă o bunătate, devine o
persoană virtuoasă, ceea ce îi va permite să acţioneze corect în viitor.
Virtutea morală este, în accepţiunea lui Aristotel: „capacitatea de a alege printr-o
regulă ceea ce un om înzestrat cu înţelepciune practică ar determina a fi calea de mijloc
între două extreme”, considerate a fi vicii.
Din perspectiva sectorului public este de subliniat importanţa culturii
organizaţionale, a mediului cu care tinerii care acced în funcţiile publice intră în contact.
Construcţia instituţională, precum şi deciziile manageriale trebuie să aibă în atenţie în
permanenţă limitarea posibilităţii elementelor care prezintă risc din perspectiva normelor
etice de a influenţa negativ funcţionarea instituţiei.

Etica privită prin prisma consecinţelor

Am făcut referire mai sus la opera lui Niccolo Machiavelli. Foarte mulţi
specialişti îl consideră întemeietorul ştiinţei politice moderne. La fel, este considerat şi
inventatorul mijloacelor negative, murdare, folosite în politică. Această din urmă imagine
este nedreaptă. Gânditorul florentin şi-a formulat teoriile bazându-se aproape în întregime
pe experienţe preluate din istorie. Cu alte cuvinte, crimele, minciuna, înşelătoria au
existat dintotdeauna în politică. Machiaveli nu a făcut decât să arate cum pot fi acestea
folosite pentru realizarea proiectului său politic: construcţia unei societăţi care să asigure
siguranţa fizică a componenţilor săi.
„Principele”, lucrarea în care Machiavelli îşi sintetizează ideile politice, este de
fapt un manifest şi în acelaşi timp un manual adresat familiei de Medici care se afla în
postura de a cumula prin doi membri ai familiei puterea atemporală a bisericii (prin Papa

44
Leon al X – lea) şi o putere laică (prin ducele Lorenzo al II-lea de Medici – conducătorul
Florenţei). Prin acest manifest, Machiavelli încearcă să îi determine să acţioneze pentru
realizarea unităţii statului italian, unitate care ar fi trebuit să asigure pacea şi prin urmare
siguranţa cetăţenilor. Fărâmiţarea politică a Italiei din perioada pe care o analizează
gânditorul florentin este văzută ca sursă a unor războaie repetate. (Aşa cum am menţionat
mai sus, atât fărâmiţarea politică, cât şi războaiele sunt cauzate sau alimentate de către
disputa pentru putere între biserică şi stat; în Italia aceste conflicte fiind mai acute din
cauza prezenţei papalităţii, care nu dorea constituirea unui stat puternic pe teritoriul
italian). Unificarea Italiei este prin urmare soluţia care ar pune capăt acestor războaie.
Având un reprezentant în scaunul pontifical şi unul în fruntea unuia din statele italiene,
familia de Medici putea realiza un fel de unitate a celor două puteri şi în acest fel ar putea
realiza acest proiect. Pentru acest scop nobil orice mijloace sunt permise. Machiavelli
afirmă că un principe nu trebuie să utilizeze în mod curent metode condamnabile, dar
trebuie să fie pregătit în orice moment să o facă pentru a asigura supravieţuirea statului.
Cu alte cuvinte, violenţa, minciuna, înşelătoria, chiar dacă sunt reprobabile, sunt
justificate atâta vreme cât servesc unui scop nobil, în cazul de faţă crearea unui stat
capabil să asigure siguranţa cetăţenilor săi: „... spun că fiecare principe trebuie să vrea ca
oamenii să-l socotească milos şi nu crud; cu toate acestea el trebuie să ia aminte şi să nu
folosească rău această milă. Cezare Borgia era socotit un om crud, totuşi această cruzime
a lui restabilise ordinea în Romagna, adusese acestei provincii unitatea şi pacea...Dacă
vom privi cu atenţie aceste lucruri, ne vom da seama că el a fost mult mai milos decât
poporul florentin, care, pentru a nu fi acuzat de cruzime, a lăsat ca Pistoia să fie distrusă”
(Machiavelli, 2000, p. 59).
Teoria lui Machiavelli a constituit fundamentul conceptului cunoscut sub numele
de „raţiune de stat”. Potrivit acestui concept unele acţiuni care în alte condiţii ar fi
considerate reprobabile, pot fi justificate prin prisma unui interes superior, în cazul de
faţă al statului.
Activitatea în sfera publică ridică de multe ori astfel de dileme: suntem nevoiţi să
luăm decizii care au consecinţe negative pe termen scurt, dar vor da rezultate pozitive în
viitor. Luăm hotărâri care afectează negativ anumite persoane, dar au efecte benefice
pentru un număr mai mare de concetăţeni. (Inchiderea unei întreprinderi cu pierderi

45
reduce activitatea economică şi creşte şomajul pe termen scurt, dar crează premizele
pentru investiţii sănătoase şi profitabile şi pentru locuri de muncă mai bine plătite).
O altă abordare potrivit căreia acţiunile noastre sunt apreciate în funcţie de
finalitatea acestora este utilitarismul. Gânditori precum Jeremy Bentham sau John Stuart
Mill au afirmat că fiecare activitate umană trebuie să fie întreprinsă cu un scop, să aibă o
finalitate. Cu alte cuvinte, umblăm pentru că trebuie să ajungem într-un anume loc,
construim un pod pentru a asigura un mod de traversare a unei ape, etc. Această teorie
utilitaristă stă la baza noilor abordări din administraţia publică modernă, abordări
conform cărora activitatea din instituţiile publice trebuie orientată spre obiective şi
rezultate.

Etica principiului

Viaţa noastră de zi cu zi este guvernată de legi şi de norme informale pe care le

numim tradiţii, obiceiuri, etc. În acest fel ne sunt indicate moduri dezirabile de
comportament în comunitate. Regulile, formale sau informale, respectiv respectarea lor
au relevanţă mai mare sau mai mică pentru societate. Traversarea străzii pe culoarea roşie
a semaforului nu reprezintă un fapt de aceeaşi gravitate ca un furt sau o crimă. Există însă
o categorie de reguli a căror respectare este imperativă. Codurile etice utilizate în
administraţiile publice ale tuturor ţărilor moderne stabilesc astfel de reguli care trebuie
respectate necondiţionat. Cum identificăm aceste reguli? Filosoful german Immanuel
Kant a arătat că acestea pot fi determinate analizând acele comportamente sau acţiuni
umane care ar avea consecinţe deosebit de grave pentru întreaga omenire, ulterior
adoptând contrarul acestor acţiuni ca reguli sau principii de comportament. Pentru a-şi
susţine teoria Kant ne oferă şi o serie de exemple: un individ care are o viaţă dominată de
nerealizări se hotărăşte să scape de probleme prin sinucidere. Am putea accepta ca un
astfel de comportament să fie considerat potrivit şi declarat ca un principiu sau o lege
universală a naturii? Răspunsul este evident negativ întrucât o astfel de lege ar intra în
contradicţie cu însăşi raţiunea de a fi a naturii: promovarea, menţinerea vieţii. Prin
urmare Kant deduce de aici un principiu universal, obligatoriu pentru toate fiinţele

46
umane: datoria de a-şi asuma propriul destin, cu alte cuvinte de a-şi trăi viaţa, de a
încerca să învingă dificultăţile cu care se confruntă pe parcursul acesteia.
Un alt exemplu furnizat de către filosoful german este cel al unei persoane care
are nevoie de bani, solicită aceşti bani ca un împrumut, ştiind foarte bine că nu va putea
să-i returneze. In acelaşi timp este conştient că dacă nu va promite solemn că îi va
restitui, nu va obţine suma de bani dorită. Prin urmare, decide să facă o promisiune
mincinoasă. Poate un astfel de comportament să devină o regulă cu caracter general?
Evident nu, deoarece dacă toată lumea ar proceda în acest fel societatea omenească ar fi
paralizată de neîncredere. Rezultă un alt principiu general: trebuie să fii corect în relaţie
cu ceilalţi.
Un al treilea exemplu ne prezintă un individ dotat cu calităţi deosebite care i-ar
permite să devină un personaj foarte folositor comunităţii, dacă ar face eforturi în acest
sens. Dar el preferă o viaţă comodă. Din nou Kant deduce un principiu universal: datoria
fiecăruia dintre noi este de a ne utiliza calităţile pe care ni le-a dat natura, un
comportament opus având ca efect regresul omenirii.
Cel de-al patrulea principiu se referă la nevoia de solidaritate umană şi acţiune în
folosul comunităţii, punând în discuţie situaţia opusă, în care fiecare şi-ar urmări doar
propriile interese (Richter, Burke și Doig, 1990, pp. 27-28). În administraţiile publice
moderne asemenea principii se regăsesc în codurile de conduită a funcţionarilor publici,
în care sunt indicate reguli obligatorii pentru fiecare angajat..

Etica înţeleasă ca responsabilitate

În cunoscutul său eseu numit „The Study of Administration” politologul american

Woodrow Wilson, ulterior preşedinte al Statelor Unite, a promovat ideea existenţei unei
delimitări clare între sfera administrativă şi cea politică. Astfel, politicienii sunt cei care
iau deciziile, funcţionarii urmând să le pună în practică. „Domeniul administraţiei publice
este un domeniu identic cu cel al afacerilor. Este separat de agitaţia şi conflictele care
caracterizează viaţa politica. Este o parte a acesteia din urmă în aceeaşi măsură în care
maşinile sunt parte a producţiei industriale. Dar este în acelaşi timp ridicat la un nivel
mult superior celui plictisitor de simplu detaliu tehnic, deoarece este legat direct de

47
principiile perene ale înţelepciunii politice şi de adevărul permanent al progresului
politic” (Wilson apud Stillman, 2000, p. 6). Derivă de aici ideea unei responsabilizări a
funcţionarilor faţă de politicieni, reprezentanţi ai voinţei populare. Această
responsabilizare porneşte de la premiza că mandatul primit de oamenii politici din partea
cetăţenilor trebuie dus la îndeplinire aşa cum a fost acordat, aceasta fiind o condiţie
indispensabilă pentru funcţionarea unei societăţi democratice.
În acelaşi eseu Wilson vorbeşte şi de o responsabilitate a funcţionarilor publici
faţă de interesul public, respectiv faţă de cetăţeni. Răspunzând la întrebarea: ce rol trebuie
să joace opinia publică în raport cu administraţia, Wilson afirmă că aceasta este criticul
autorizat al activităţilor din acest domeniu.

Etica statului

Ideea supremaţiei statului în raport cu individul a dominat gândirea şi practica

politică o lungă perioadă de timp, fiind practic necontestată până spre sfârşitul secolului
al XVIII-lea. In antichitatea greco-romană întreaga viaţă a individului era subordonată
intereselor statului, libertatea personală fiind un concept necunoscut. Cetatea ideală
prezentată de Platon în Republica presupunea supunerea fiecărui membru al acesteia
destinului hărăzit de către divinitate, doar în acest fel ei putând fi utili comunităţii. La
rândul său Aristotel afirmă că individul nu poate fi considerat om decât atunci când are
calitatea de membru al cetăţii. Pentru a-şi susţine afirmaţia el compară cetatea cu
organismul uman, spunând că aşa cum o mână desprinsă de corp devine un obiect
nefolositor, lipsit de viaţă, la fel orice persoană îşi pierde statutul de om în afara cetăţii:
„Statul este de la natură superior familiei sau individului, în măsura în care întregul este
cu necesitate deasupra părţii; ca exemplu, când un corp este distrus, părţile desprinse din
el devin simple obiecte lipsite de viaţă şi valoare ... Dovada că statul este o creaţie a
naturii şi este superior individului este că acesta din urmă, atunci când este izolat, nu
poate să îşi îndeplinească menirea de om şi prin urmare este ca o parte în relaţie cu
întregul. Dar cel care este incapabil să trăiască în societate, sau care nu are nevoie
deoarece poate să îşi asume destinul individual trebuie să fie un animal sau un zeu: nu
este parte a statului” (Aristotel, 1999, p. 9).

48
 O abordare similară se regăseşte la filozoful german Hegel. Acesta afirmă că
statul este o creaţie divină, care ulterior a fost desăvârşită de către evoluţia istorică. Statul
prin urmare are o natură supraumană şi o raţiune de existenţă şi evoluţie care transcende
voinţei muritorilor de rând. Viaţa acestora este determinată de către stat, iar fericirea
fiecărui membru al societăţii este dependentă de fericirea colectivă. Filosofia lui Hegel a
alimentat ideologiile totalitariste care vor apărea începând cu sfârşitul secolului XIX,
comunismul, fascismul, nazismul. Concluzionând, etica statului porneşte de la premiza că
fericirea indivizilor nu se realizează decât ca parte a fericirii generale a comunităţii. De
asemenea propune un set de norme care subordonează total individul statului şi unui aşa
zis interes superior al acestuia. In virtutea acestei abordări, comportamentele care ating
atingere puterii statului sau acţiunilor acestuia sunt considerate neetice.

Etica individului

La polul opus eticii statului se află etica individului. Aceasta este un produs al
filosofiei liberale. Unul dintre primii şi în acelaşi timp cei mai importanţi autori liberali a
fost Adam Smith, considerat a fi părintele liberalismului economic. În cartea sa „O
cercetare asupra naturii şi originii avuţiei naţiunilor”, Smith emite aşa numita „teorie a
mâinii invizibile”, care îl va face celebru. Conform acestei teorii, bogăţia sau avuţia unei
naţiuni este suma avuţiilor membrilor acesteia. Cu alte cuvinte, un stat este bogat dacă
cetăţenii săi sunt bogaţi. Iar aceştia muncesc cu sârguinţă pentru a-şi spori averea, mânaţi
doar de propriul interes, dacă sunt lăsaţi în libertate. Limita câştigului pe care îl realizează
un individ este stabilită de raportul dintre cerere şi ofertă, de „mâna invizibilă a pieţei”.
Spus altfel, indivizii sunt cei care produc resursele care contribuie la bogăţia unei naţiuni
cu condiţia ca să le fie asigurată libertatea. Prin urmare, fericirea unei comunităţi este
compusă din suma fericirilor individuale.
La rândul său, filozoful englez John Locke a afirmat că uniunea politică (statul)
este rezultatul consimţământului unui număr de oameni liberi care sunt de acord să se
asocieze pentru: “confortul şi siguranţa lor, pentru convieţuirea paşnică, pentru utilizarea
în siguranţă a proprietăţilor lor şi pentru o mai mare protecţie împotriva tuturor celor care
nu fac parte din ea ... astfel ceea ce determină şi constituie orice societate politică este

49
nimic altceva decât consimţământul unui număr de oameni liberi capabili să formeze o
majoritate care să-i unească şi să îi incorporeze într-o astfel de societate. Şi acesta este
faptul, unicul fapt, care a generat sau ar putea să genereze o formă de guvernământ
legitim” (Locke, 2003, pp.141-142).
Din perspectiva eticii individului acţiunile care vizează limitarea libertăţii
individului sunt considerate neetice. Incălcarea dreptului la proprietate sau chiar un nivel
prea ridicat de impozitare sunt exemple relevante din acest punct de vedere.

50
 Capitolul V. Dileme etice. Onoarea şi loialitatea. Obligaţii etice
competitive.
Liviu Radu

Dupǎ cum am mai afirmat problemele etice pot fi judecate diferit ȋn funcție de
numeroase elemente de context. La fel, deciziile care se adoptǎ ȋn instituțiile publice pot
fi influențate de numeroase considerente diferite. Un manager al unui centru de asistențǎ
socialǎ poate fi silit sǎ decidǎ ȋntre reducerea numǎrului celor pe care ȋi asistǎ sau
reducerea calitǎții asistenții, fiind constrȃns de reducerea bugetului. Sau un conducǎtor al
unei instituții publice poate fi pus ȋn situația sǎ aleagǎ dacǎ pǎstreazǎ un angajat mai bun
din punct de vedere profesional sau pe unul cu o situație materialǎ mai precarǎ. Prin
urmare, orice activitate ȋn sectorul public implicǎ rezolvarea unor dileme etice. Aceastǎ
constatare aparține unui mare numǎr de specialiști (Stillman, 2000, p. 498). Astfel,
Chester Barnard a afirmat cǎ „principala calificare a unui manager trebuie sǎ fie abilitatea
de a rezolva aceste probleme etice competitive...forța și calitatea unui administrator stǎ ȋn
capacitatea sa de a gestiona eficient complexitatea moralǎ a activitǎților organizației fǎrǎ
a fi ȋnfrȃnt de nevoia de a alege” (idem). Fǎcȃnd o analizǎ a opiniilor exprimate de Paul
Appeby despre aceastǎ problemǎ, Stephen K. Bailey a afirmat cǎ „principalele trei calitǎți
pe care trebuie sǎ le posede cineva care lucreazǎ ȋn administrație sunt „optimismul,
curajul și corectitudinea temperatǎ de compasiune. Optimismul ... ste abilitatea unui
funcționar public de a gestiona situații ambigue din punct de vedere moral cu ȋncredere și
determinare. Curajul este capacitatea de a decide și acționa ȋn situații cȃnd inacțiunea,
indecizia sau conformarea cu tendințe populare ar furniza soluția cea mai ușoarǎ.
Corectitudinea temperatǎ de compasiune permite menținerea unui standard corespunzǎtor
de imparțialitate ȋn deciziile care afecteazǎ interesul public” (idem, p. 499).
Aceste opinii sugereazǎ cǎ cel care activeazǎ ȋn administrația publicǎ, mai ales ȋn
funcții de conducere, trebuie sǎ fie capabil sǎ rezolve situații complexe din punct de
vedere etic, sǎ nu se eschiveze, sǎ nu accepte presiuni populare care l-ar putea conduce
spre soluții greșite, dar ȋn același timp sǎ pǎstreze corectitudinea și imparțialitatea fațǎ de
clienți.

51
 Încercȃnd sǎ dezvolte o „hartǎ” a diferitelor posibile obligații etice cu care se
poate confrunta cineva aflat ȋntr-o funcție oficialǎ, autorul american Dwight Waldo, citat
de Stillman, a identificat 12 astfel de obligații, care la rȃndul lor conțin, ȋn interiorul lor,
posibile contradicții de naturǎ moralǎ:
Obligația fațǎ de Constituție. În general Constituția conține setul de valori care definesc
regimul politic al unei anumite țǎri. Este prin urmare normal ca pentru o persoanǎ aflatǎ
ȋntr-o funcție publicǎ, respectarea constituției sǎ constituie cea mai importantǎ obligație.
Dar, noteazǎ Waldo „constituția poate sǎ nu fie lipsitǎ de ambiguitǎți”. Modul diferit ȋn
care diferiți politicieni din Romȃnia au interpretat legea fundamentalǎ a țǎrii este elocvent
ȋn susținerea afirmației lui Waldo.
Obligația fațǎ de lege. De regulǎ, orice lege trebuie sǎ fie creatǎ ȋn acord cu Constituția.
Am menționat mai sus posibilele ambiguitǎți din textul legii fundamentale. Acestea pot
sǎ conducǎ la legi confuze sau care sunt ȋn conflict unele cu altele. Uneori, legile pot sǎ
nu fie contradictorii din punct de vedere legal dar pot, ȋn schimb, sǎ creeze obligații
morale diferite. Unui primar ȋi pot fi stabilite anumite ȋndatoriri ȋn legea urbanismului
care sǎ contravinǎ din punct de vedere moral cu legi din alte domenii, cum ar fi protecția
mediului, protecția socialǎ, educația, etc.
Obligația fațǎ națiune sau țarǎ. Nu au fost puține situațiile ȋn istorie cȃnd obligația fațǎ
de națiune sau țarǎ au fost considerate mai importante decȃt datoria fațǎ de un regim,
respectiv constituție. Cazul regimului hitlerist este relevant din acest punct de vedere.
Loialitatea soldaților germani fațǎ de regim și conducǎtor a fost pusǎ ȋn balanțǎ ȋn
procesele care au urmat dupǎ rǎzboi cu obligația de a respecta umanitatea sau civilizația.
Mai mult, o lungǎ perioadǎ dupǎ rǎzboi, comportamentul armatei germane ȋn timpul
conflictului a fost condamnatǎ chiar ȋn Germania, considerȃndu-se ca a produs imense
deservicii națiunii. Un alt exemplu ȋl reprezintǎ regimurile comuniste. Armata romȃna a
abandonat regimul comunist ȋn decembrie 1989, fapt apreciat de aproape ȋntreaga
națiune. Anumite țǎri foste comuniste au adoptat legi care au interzis foștilor demnitari
comuniști sǎ mai exercite funcții publice, sugerȃnd ȋn acest fel despǎrțirea, distanțarea de
acest regim.
Obligația fațǎ de democrație. Probabil primul principiu, primul instrument de
democratizare al societǎților umane l-a constituit legea, care cel puțin teoretic, trebuia sǎ

52
instituie egalitatea ȋntre oameni. Dar chiar cea mai bunǎ lege poate sǎ discrimineze
cazurile particulare. O listǎ cu boli grave care permite celor care suferǎ de ele sǎ
beneficieze de asistențǎ medicalǎ gratuitǎ poate sǎ omitǎ boli rare sau nou apǎrute. In altǎ
ordine de idei, orice formǎ de instituționalizare sau de organizare socialǎ presupune un
anumit deficit de democrație. Cel mai bun exemplu este alegerea parlamenului. Chiar ȋn
sisteme electorale proporționale un anumit numǎr de cetǎțeni rǎmȃn nereprezentați.
Problema este mult mai gravǎ ȋn sistemele majoritare cu un singur tur. In țǎrile unde se
aplicǎ acest mecanism de vot (Marea Britanie, SUA, Australia), frecvent guvernele care
se formeazǎ (sau președintele ȋn cazul Statelor Unite) reprezintǎ doar o minoritate din
cadrul populației. De asemenea, orice regim democratic poate fi caracterizat de
contradicții interne sau de disfuncționalitǎți, cum ar fi dictatura majoritǎții, care a fost
prezentatǎ mai sus.
Obligații fațǎ de norme organizaționale/birocratice. Dwight Waldo afirmǎ cǎ ȋn acest caz
putem sǎ ne referim ȋn primul rȃnd la contradicții ȋntre norme sau principii cu caracter
general și cele specifice. Datoria fațǎ de țarǎ, simțul onoarei, loialitatea fațǎ de persoane
sau grupuri pot sǎ intre ȋn conflict cu regulamentul unei instituții sau chiar cu legi. De
asemenea, numeroși specialiști includ ȋn patologia organizațiilor birocratice și prevalența
normelor și regulamentelor ȋn fața intereselor clienților. Pentru a exemplifica putem face
referire la celebra carte „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a autorului american Ken
Kersey, ecranizatǎ ulterior. Personajul principal, Mcmurphy intrǎ ȋn conflict cu
administrația spitalului de boli mentale, ȋn care s-a internat pentru a scǎpa de o
condamnare, spital care era condus de o asistentǎ șefǎ, atașatǎ exclusiv regulamentelor
spitalului. Deși se dovedește cǎ non-conformismul manifestat de Mcmurphy are un efect
pozitiv asupra celorlalți bolnavi, acesta a fost sancționat și chiar ucis datoritǎ acțiunilor
sale, care contraveneau regulamentelor rigide ale spitalului.
Obligații fațǎ de profesie/profesionalism. Fiecare profesie dezvoltǎ sau ȋși stabilește
propriile sale valori și norme morale. Uneori acestea pot sǎ ajungǎ ȋn contradicție cu
interese sau valori din comunitate, mai ales ȋn cazul profesiilor ȋnchise, care prezintǎ
caracteristici de castǎ. Birocrația francezǎ este acuzatǎ de unii specialiști (Crozier), cǎ
datoritǎ faptului cǎ ȋși organizeazǎ de sine stǎtǎtor procesul de selecție a noilor membri a
dezvoltat valori strǎine de societate. Același fenomen poate fi ȋntȃlnit ȋn cazul sistemelor

53
judiciare care, la rȃndul lor ȋși selecteazǎ membrii prin mijloace proprii. Mai putem evoca
și profesia de notar ȋn Romȃnia, profesie ȋn care se pǎtrunde greu și care ȋși stabilește
propriile reguli și tarife, insensibilǎ la cerințele pieței.
Obligația fațǎ de familie și prieteni. Potrivit lui Waldo, acest tip de obligație este piatra
de temelie a aproape ȋntregii, dacǎ nu chiar ȋntregii moralitǎți. In civilizația occidentalǎ se
acceptǎ cǎ alte categorii de obligații, cu precǎdere fațǎ țarǎ sau națiune, trebuie
considerate superioare. Aceastǎ concepție a permis, de fapt, constituirea națiunilor
moderne. Cu toate acestea, contradicțiile sau chiar conflictele de naturǎ eticǎ sunt
frecvente. Orice persoanǎ care activeazǎ ȋntr-o funcție publicǎ poate sǎ primeascǎ din
partea familiei, solicitǎri care sǎ intre ȋn contradicție cu obligațiile sale oficiale, cum ar fi
favorizarea fiului sau nepotului ȋntr-un concurs de accedere ȋntr-o funcție publicǎ sau ȋn
obținerea unui apartament destinat tinerilor. Acest tip de obligație creazǎ probleme mult
mai mari ȋn țǎri ȋn care familia este consideratǎ mai importantǎ decȃt națiunea sau țara și
unde realizarea unei guvernǎri efective este foarte dificilǎ.
Obligația fațǎ de propria persoanǎ. Relația ȋntre obligația fațǎ de propria persoanǎ și alte
tipuri de obligații este probabil cea mai importantǎ pentru civilizația occidentalǎ.
Capitalismul ȋnsuși pornește de la principiul supremației individului și a intereselor sale,
ca principal motor al dezvoltǎrii societǎților umane, principiu formulat de Adam Smith ȋn
celebra sa carte: „O cercetare asupra originii și naturii avuției națiunilor”. Insǎ ȋn orice
comunitate umanǎ competiția sau chiar conflictele ȋntre diferitele interese ale indivizilor
este inevitabilǎ. Trasarea unei linii de separație ȋntre interesul privat și cel public și mai
ales definirea acestuia din urmǎ este sursa unor permanente dezbateri. Bunǎoarǎ,
naționalizarea unui bun ȋn favoarea interesului general (pentru construcția unei autostrǎzi,
de exemplu) naște ȋntotdeauna controverse.
Obligația fațǎ de grupuri/comunitatea localǎ. Apartenența la diferite grupuri este o
caracteristicǎ a speciei umane. Suntem membrii unei familii, a unei asociații profesionale,
a unui grup de susținǎtori ai unei echipe de fotbal, etc. In mod natural, o astfel de afiliere
creazǎ loialitǎți specifice care pot intra ȋn contradicție sau conflict cu obligații oficiale ale
unei persoane care activeazǎ ȋntr-o organizație publicǎ. Un funcționar care ȋncearcǎ sǎ
promoveze o reducere de taxe pentru categoria profesionalǎ din care provine se poate afla

54
ȋntr-o astfel de situație. La fel, alocarea preferențialǎ de resurse spre anumite comunitǎți
locale este controversatǎ, discutabilǎ.
Obligații fațǎ de interesul public sau bunǎstarea generalǎ. Așa cum am menționat mai
sus, principala dificultate legatǎ de conceptul de interes public, este definirea acestuia. In
statele totalitare interesul public este confundat, din punct de vedere oficial, cu voința
conducǎtorului. Dacǎ ne referim la cazul comunitǎților locale, interesul public este diferit
pentru fiecare dintre ele. Un senator influent din Statele Unite a reușit sǎ obținǎ fonduri
pentru construcția unei autostrǎzi care sǎ lege micul orǎșel din care provenea cu o
autostradǎ principalǎ, deși traficul nu justifica o astfel de investiție. Dacǎ privim
„realizarea” senatorului din perspectiva locuitorilor acelei mici localitǎți, probabil cǎ
putem afirma cǎ interesul public a fost satisfǎcut. Dacǎ dimpotrivǎ, analizǎm aceeași
spețǎ din perspectiva locuitorilor statului New York sau a celor din Statele Unite ȋn
general, concluzia poate fi radical diferitǎ, putȃndu-se vorbi de risipǎ de resurse.
Obligație fațǎ de umanitate sau lume. La fel, avem de a face cu o temǎ extrem de actualǎ,
care genereazǎ numeroase dezbateri sau controverse. Statele Unite au refuzat sǎ semneze
protocolul de la Kyoto care urmǎrea stabilirea unor reguli de protecția mediului, valabile
la nivel mondial. Motivația americanilor este ușor de ȋnțeles: un astfel de protocol ar fi
impus sarcini suplimentare pentru propria economie, sarcini pe care au refuzat sǎ le
accepte. Campaniile pentru eradicarea sǎrǎciei, dar și eșecul a celor mai multe, reflectǎ,
de asemenea, aceastǎ nepotrivire de obiective: existǎ o dorințǎ de a ȋmbunǎtǎți viața
umanitǎții ȋn general, dar pe de altǎ parte interese particulare ȋmpiedicǎ atingerea acestui
obiectiv nobil.
Obligație fațǎ de o religie sau ideologie. Religiile de toate formele, dar și ideologiile au
creat de multe ori adeziunea fanaticǎ a adepților. Rǎzboaiele religioase, terorismul
musulman sau cel din Irlanda de Nord sunt manifestǎri ale conflictelor radicale ȋntre
obligațiile etice de naturǎ religioase. Pe de altǎ parte, nazismul a demonstrat unde poate
duce fanatismul ideologic. In Statele Unite, ȋn secolul XIX persoanele de religie catolicǎ
au fost excluse, ȋn anumite perioade, de la ocuparea unor categorii de funcții publice. De
asemenea, obligațiile etice de naturǎ religioasǎ pot intra ȋn conflict cu alte tipuri de
obligații, de cele mai multe ori legale stabilite de legislația statelor. Cel mai relevant
exemplu ȋl constituie acele culte care interzic utilizarea armamentului, membrii acestora

55
avȃnd dificultǎți legate de ȋndeplinirea serviciului militar. (Aceastǎ clasificare a fost
adaptatǎ dupǎ Stillman, 2000, pp. 504-506).
Studiu de caz. Sȃnge pe mȃinile lui MacNamara.
William McNamara a fost un cunoscut personaj din viața publicǎ americanǎ.
Avȃnd o carierǎ remarcabilǎ, care a ȋnceput cu serviciul militar ȋn timpul celui de-al
doilea rǎzboi mondial și a culminat cu funcția de președinte a companiei Ford, a fost
solicitat, ȋn 1962, de cǎtre preșendintele J.F.Kenedy sǎ preia funcția de secretar (ministru)
al apǎrǎrii. A rǎmas ȋn aceastǎ funcție pȃnǎ ȋn 1967, servind doi președinți, pe JFK și pe
Lyndon Johnson. Scopul șefului statului american a fost sǎ introducǎ tehnici manageriale
caracteristice sectorului privat și sǎ creascǎ eficiența ȋn cheltuirea fondurilor publice din
sectorul apǎrǎrii, sector cunoscut pentru sumele foarte mari utilizate. Intȃmplarea a fǎcut
ca ȋn scurt timp sǎ izbucneascǎ rǎzboiul din Vietnam. Deci, McNamara a fost
conducǎtorul armatei americane o bunǎ parte din acest conflict. In 1995, fostul secretar al
apǎrǎrii a produs un imens șoc și un scandal pe mǎsurǎ afirmȃnd cǎ a fost conștient de la
bun ȋnceput cǎ Statele Unite nu pot cȃștiga rǎzboiul din Vietnam, dar cǎ a ascuns aceastǎ
convingere din loialitate fațǎ de cei doi președinți ȋn subordinea cǎrora a servit. Aceastǎ
declarație ȋnsemna atestarea faptului cǎ mai mult de 57.000 de soldați americani și peste
1 milion de vietnamezi și-au pierdut viețile fǎrǎ rost, ȋntr-un rǎzboi despre care s-a știut
de la ȋnceput cǎ nu poate fi cȃștigat și cǎ William McNamara este responsabil ȋntr-o
foarte mǎsurǎ pentru acest fapt. Din perspectiva noastrǎ, avem de rǎspuns la urmǎtoarea
ȋntrebare: cȃt de corect a fost comportamentul fostului secretar al apǎrǎrii? Acesta a
invocat obligația, fǎrǎ ȋndoialǎ de naturǎ eticǎ, de a fi loial celor doi superiori pe care i-a
avut. Ce alte obligații etice ar putea fi invocate? Obligația fațǎ de poporul american, care
și-a jertfit un numǎr mare din fiii sǎi ȋn acest rǎzboi și a cheltuit și resurse uriașe.
Obligația fațǎ de umanitate, deoarece ȋn timpul conflictului au murit foarte mulți oameni
aparținȃnd altor națiuni. Obligația fațǎ de profesie, deoarece McNamara ar fi trebuit sǎ
procedeze profesionist și sǎ ia decizia corectǎ, nu pe cea ȋn acord cu pretinsul interes al
superiorilor sǎi. Poate fi invocatǎ și obligația fațǎ de constituție și probabil și altele.
Observǎm, prin urmare cǎ aceastǎ situație este caracterizatǎ de mai multe obligații de tip
etic care s-au aflat ȋn competiție. McNamara a luat o decizie care a fost ulterior criticatǎ.

56
Poate dacǎ ar fi ierarhizat corect aceste obligații, ar fi ales o soluţie mai corectă (studiu de
caz adaptat dupǎ Shafritz, 2000, pp. 582-591).

57
 Capitolul VI. Corupţia. Definiţia corupţiei. Abordări diferite privind
corupţia. Originea corupţiei. Corupţia sistemică. Captura statului.
Liviu Radu

Să încercăm mai întâi să definim acest fenomen care la noi în ţară este obiectul a
numeroase dezbateri publice şi controverse politice. In primul rând trebuie să remarcăm
existenţa unei mari varietăţi de definiţii. Cea mai simplă şi mai generală este următoarea:
corupţia este utilizarea unei poziţii oficiale pentru a obţine foloase în interes personal.
Organizaţia Transparency International defineşte corupţia ca fiind: „utilizarea incorectă a
unor competenţe încredinţate oficial pentru obţinerea de foloase private”. In acest punct
trebuie să remarcăm că acest fenomen nu este limitat doar la sectorul public. Un avocat
care nu îşi apără corect clientul deoarece a fost cointeresat de partea adversă sau un
angajat al unei firme private care vinde secretele companiei către o firmă concurentă sunt
exemple de corupţie în mediul privat.

Forme ale corupţiei

Corupţia în acord cu legea. Această formă de corupţie nu presupune în mod necesar

încălcarea legii, ci doar utilizarea incorectă a acesteia. Un funcţionar care acordă o
locuinţă socială, „peste rând”, dar unor persoane îndreptăţite probabil nu încalcă legea,
dar o aplică necorespunzător. La fel, scoaterea de pe ordinea de zi a şedinţei consiliului
local a unei cereri formulate de către un cetăţean reprezintă o încălcare a normelor
deontologice, dar nu neapărat o încălcare a legii.
Corupţia împotriva legii (care încalcă legea). Fapta funcţionarului prin care favorizează
unele persoane în procesul de alocare a locuinţelor sociale devine ilegală dacă
funcţionarul pretinde bani sau alte foloase în schimb sau dacă acordă acest drept unor
persoane neîndreptăţite.
Corupţia individuală. Această formă de corupţie presupune existenţa unor cazuri izolate
de încălcare sau utilizare incorectă a legii. Cel mai adesea se manifestă mita care se

58
solicită sau se oferă pentru furnizarea unor servicii, prin trafic de influenţă sau prin abuz
de putere. Toate acestea vor fi detaliate mai jos.
Corupţia ȋn forme extinse. Diferiţi autori au identificat mai multe forme de corupţie care
depăşesc stadiul unui fenomen izolat. Corupţia organizată este o formă care apare în
organizaţii care au fost create pentru alte scopuri, dar care ajung să dezvolte practici
corupte. O categorie de astfel de grupuri sunt diferitele mafii care funcţionează în Italia,
care iniţial, cu secole în urmă au fost create pentru a lupta pentru independenţa Italiei.
Insă exemplele cele mai relevante le constituie anumite partide politice care au ajuns să
dezvolte în timp reţele paralele celor oficiale, reţele prin care se practica o formă de
corupţie extinsă (Miller, Roberts, Spence, pp. 17-18). Partidul Creştin Democrat din Italia
sau Partidul Liberal Democrat din Japonia pot fi incluse în această categorie. De altfel,
gravele acuzaţii de corupţie care i-au fost aduse au condus la dispariţia partidului creştin-
democrat italian de pe scena politică.
Marea corupţie este o altă formă de corupţie extinsă. Aceasta se manifestă în principal în
ţări cu conducere nedemocratică, fiind practicată chiar de către liderii politici. Gradul de
extindere a fenomenului este dat de faptul că persoanele corupte sunt plasate chiar în
vârful ierarhiei politice şi acţiunilor lor afectează întregul sistem administrativ al statului
(idem. p. 18).
Corupţia sistemică este poate cea mai utilizată sintagmă pentru a desemna o formă de
corupţie extinsă. Organizaţiile aflate în această situaţie au un set de norme formale (legi
şi regulamente) corecte, dar care sunt contrazise de practicile curente corupte. Persoanele
care au un comportament incorect sunt protejate şi uneori chiar recompensate, ȋn timp ce
persoanele care încearcă să respecte legea sunt izolate, supuse la multiple şicane şi uneori
chiar penalizate. Activităţile corupte se desfăşoară în forme organizate şi de multe ori cei
care le practică manifestă intoleranţă chiar faţă de fapte de corupţie „autonome”.
Structurile care ar trebui să combată faptele ilegale sunt la rândul lor corupte
(Caiden&Caiden în Richter, Burke, Doig, pp.67-68).
Conceptul de captură a statului. Acest concept a fost formulat pentru prima dată de către
Joel Hellman şi Daniel Kaufmann într-un document al Băncii Mondiale, în anul 2000.
Vorbim de captură a statului atunci când anumite grupuri de interes reuşesc să influenţeze
semnificativ procesul decizional (în principal cel legislativ) dintr-o ţară spre propriul

59
beneficiu. Deci nu ne aflăm situaţia în care legile sunt încălcate, ca în cazul celorlalte
forme de corupţie. In acest caz chiar legile sunt create astfel încât să rezulte favorizarea
unor anumite grupuri.

Diferite abordări privind corupţia

Autorii americani Willam L. Richter, Frances Burke şi Jameson W. Doig

inventariază posibile abordări şi definiţii ale corupţiei. Intr-o primă abordare corupţia este
definită în legătură cu conceptul de interes public: “Vorbim de corupţie ori de câte ori un
personaj deţinător al unei funcţii publice, printr-o recompensă financiară sau de altă
natură, care nu este prevăzută de lege este îndemnat să acţioneze în favoarea celui care a
furnizat recompensa, prejudiciind în acest fel interesul public” (idem, pp. 62-63).
Problemele privind utilizarea acestei definiţii provin din dificultatea de a defini într-un
mod neechivoc interesul public. Spre exemplificare: un senator american a reuşit să
obţină fonduri pentru o autostradă care lega o mică localitate de autostrada principală
New York – Montreal, însă aceasta este foarte puţin folosită. Dacă analizăm fapta din
perspectiva interesului locuitorilor acelui orăşel, probabil că aceştia au apreciat-o într-un
mod pozitiv. Dacă în schimb analiză aceeaşi acţiune prin prisma interesului locuitorilor
statului New York sau a federaţiei americane în general, probabil putem să vorbim despre
o risipă de resurse. Alte exemple care pot fi invocate sunt cazurile în care anumite grupuri
de interes reuşesc să obţină de la autorităţi anumite avantaje sau resurse (un sindicat care
obţine o mărire a salariilor pentru membri săi). Din perspectiva acestor grupuri interesul
public a fost satisfăcut, dar din punctul de vedere al celorlalţi membrii ai comunităţii se
poate spune că bugetul a fost încărcat cu o cheltuială suplimentară şi eventuale cereri pe
care alte grupuri le vor adresa guvernului vor fi respinse din această cauză.
Cel de-al doilea tip de definiţii au ca element central conceptul de “îndatorire
publică” sau “îndatorirea celui care lucrează într-o funcţie publică. “Un comportament
care deviază de la îndatoririle oficiale în scopul de a obţine câştiguri personale.”. În acest
caz, atât timp cât nu există confuzii cu privire la ceea ce semnifică “îndatorire publică”,
actele de corupţie pot fi identificate cu o mai mare precizie.

60
 O altă categorie de definiţii pornesc de la plasarea activităţilor desfăşurate de către
sectorul public într-un context de piaţă. “Corupţia implică transferul de la criteriile
stabilite prin legi şi regulamente la criterii care au la bază modelul pieţei libere.” Altfel
spus, „preţul” care este stabilit prin legi sau alte reglementări, condiţiile pe care un
cetăţean trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de un anumit serviciu, sunt
abandonate în favoarea unei abordări de tip cerere şi ofertă, ceea ce implică apariţia
corupţiei. Această definiţie este probabil cea mai utilă deoarece permite identificarea unor
cauze ale comportamentelor neetice şi în acelaşi timp a unor remedii eficiente. Intr-o
primă posibilă interpretare a acestei definiţii se poate afirma că normele pe baza cărora îşi
desfăşoară activitatea instituţiile publice şi angajaţii lor sunt de multe ori constrângătoare
sau produc blocaje şi întârzieri şi prin urmare, ele sunt evitate cu ajutorul practicilor
corupte. Unii specialişti vorbesc despre “corupţie nevinovată, inocentă”. Pentru a înţelege
mai bine această abordare să ne gândim la un parc în cadrul căruia arhitectul a trasat un
număr de alei. După un timp alte cărări apar traversând spaţiul verde. Motivul este
simplu: cetăţenii găsesc căi mai convenabile pentru a se deplasa. Din acest motiv unii
arhitecţi lasă parcurile iniţial fără alei, lăsând pe cei care îl utilizează să “aleagă” traseele,
care ulterior vor fi permanentizate. La fel se pune problema şi în cazul legilor şi a
regulamentelor: nu ar fi mai bine să aşteptăm să vedem cum se stabilesc aceste legi în
mod natural urmând să fie formalizate ulterior. Conflictul între normele formale şi cele
informale sunt mai acute în situaţia “importurile” dintr-o altă cultură. Este cazul
proceselor de modernizare care s-au produs în întreaga lume sub influenţa civilizaţiei
occidentale (potrivit unor autori ar fi şi cazul României – vezi “teoria formelor fără fond”
elaborată de Titu Maiorescu).
O altă constatare care rezultă din această definiţie este că penuria unor bunuri sau
servicii este de natură să producă corupţie. Altfel spus, dacă un anumit produs sau
serviciu se găseşte în cantităţi reduse, cu alte cuvinte există o ofertă restrânsă, iar cererea
este mare, „preţul” respectivului produs va creşte prin intermediul faptelor de corupţie.
Un exemplu relevant este obţinerea unui televizor color în regimul comunist. Fiind
insuficiente, acestea se obţineau „pe sub mână”, de cele mai multe ori contra unor şpăgi
consistente.

61
 Nu în ultimul rând, o analiză a fenomenelor de corupţie prin prisma acestei
definiţii permite identificarea cauzelor şi îndepărtarea lor: eliminarea „aleilor”
nepotrivite, a penuriei de bunuri şi servicii, etc.
Cauzele corupţiei

Corupţia este un fenomen prezent în toate ţările lumii, în toate tipurile de regim
sau sistem politic şi, în acelaşi timp este caracteristică tuturor epocilor istorice. Totuşi s-a
observat că gradul de răspândire a practicilor care pot fi considerate corupte diferă
substanţial de la ţară la ţară, observatorii fiind în general de acord că în ţările aparţinând
civilizaţiei occidentale fenomenul este mai puţin prezent. Au fost astfel identificate
câteva cauze care generează corupţie sau influenţează gradul de răspândire a acesteia:
- Comportamentul sau natura umanǎ; în urmă cu câteva decenii se considera că
responsabile pentru proliferarea fenomenului de corupţie sunt natura umană şi respectiv,
comportamentul celor aflaţi în funcţii oficiale; cu alte cuvinte, opinia răspândită în rândul
specialiştilor era că faptele neetice apăreau atunci când o persoană necorespunzătoare,
predispusă la rău ajungea în poziţii publice; astăzi există o percepţie substanţial
modificată, comportamentul fiind considerat o cauză minoră a fenomenului corupţiei;
- Aspectele culturale; în absenţa autorităţii statului sau atunci când statul nu îşi exercită
dintr-un motiv sau altul autoritatea în mod ferm (nu are capacitatea – cum se întâmplă în
cazul zonelor greu accesibile – sau un anumit domeniu nu este reglementat) sau legislaţia
nu este bine dezvoltată, societatea îşi dezvoltă propriile norme, propriile practici care
guvernează relaţiile dintre oameni; dacă autoritatea publică decide să reglementeze un
astfel de domeniu, pot apărea contradicţii sau chiar conflicte între legile care se încearcă a
fi impuse şi normele proprii ale comunităţii; acelaşi fenomen are loc atunci când sunt
adoptate norme de la alte state sau de la organizaţii internaţionale: un bun exemplu îl
reprezintă practicile populare care există în România – producerea de băuturi alcoolice în
gospodărie, sacrificarea unor animale, etc.; în urma aderării la Uniunea Europeană
asemenea obiceiuri ar trebui interzise sau cel puţin strict reglementate; este foarte
probabil ca încercarea autorităţilor de a impune regulile Uniunii Europene în aceste
cazuri se va lovi de rezistenţă; o primă problemă va fi legată de cei care vor trebui să
aplice noile reguli (funcţionarii); cum să convingi un agent de poliţie dintr-o localitate

62
rurală că obiceiuri strămoşeşti, care pentru toată lumea par naturale şi inofensive trebuie
interzise şi că trebuie să-şi pedepsească consătenii dacă îşi sacrifică porcul în ajunul
Crăciunului fără anestezie.
- Capacitatea instituţională statului de a impune reguli; se poate întâmpla ca de multe ori
eforturile necesare pentru a ţine sub control fenomenul corupţiei să depăşească
posibilităţile statului; este mai ales cazul ţărilor în tranziţie care se confruntă cu lipsa
acută de resurse; este dificil să lupţi împotriva celor care încalcă legea atunci când nu
reuşeşti să asiguri o salarizare corespunzătoare funcţionarilor implicaţi în proces; la fel,
se întâmplă destul de des ca din punct de vedere tehnic, autorităţile publice să nu fie
capabile să concureze cu infractorii (chiar în ţări dezvoltate – Statele Unite, de exemplu –
micile comunităţi sunt obligate să ceară ajutorul autorităţilor federale pentru a putea face
faţă crimei organizate);
- Gradul de implicare a statului în societate; acest aspect este important în principal în
ceea ce priveşte domeniul economic; corupţia înseamnă utilizarea unor poziţii publice
pentru a obţine foloase personale; cu cât mai mai multe sunt aceste “poziţii oficiale”
(cazul întreprinderilor de stat), cu atât mai multe sunt posibilităţile de corupţie;
- Tipul de regim politic; experienţa a dovedit că în regimurile în care “circulaţia elitelor”
este redusă (un anumit partid rămâne la putere foarte multă vreme) se creează structuri
sau procese paralele cu cele oficiale, de multe ori mai relevante ca acestea din urmă, care
se bazează pe activităţi ilegale sau le alimentează.
- Aranjamentele instituţionale necorespunzătoare; cei mai mulţi specialişti afirmă că
legislaţia deficitară şi organizarea defectuoasă a unor instituţii publice sau chiar a statului
sunt principalele cauze generatoare de corupţie; legislaţia poate fi excesiv de complexă,
dificil de interpretat şi aplicat, sau dimpotrivă poate avea lacune care să permită
ilegalităţi; în ceea ce priveşte structura, pot exista de multe ori verigi intermediare inutile
care să alimenteze corupţia sau alte forme de proastă organizare care să nu permită o
funcţionare corectă a instituţiilor.

Forme sub care poate fi întâlnit fenomenul corupţiei

Conflictul de interese

63
 Conflictul de interese este definit ca fiind situaţia în care o persoană care deţine o
funcţie publică obţine sau poate obţine foloase personale de pe urma acestei funcţii.

Studiu de caz
Personajul X este angajat al Consiliului Local Y; din această poziţie el află detalii
în legătură cu proiectul de construire a şoselei de centură care urmează să ocolească
oraşul; el cumpără teren în zonele prin care va trece această şosea; datorită faptului că
detaliile despre proiect nu sunt încă publice el va reuşi să cumpere la un preţ scăzut,
urmând să vândă apoi terenul la un preţ mult mai mare către Consiliul Local, obţinând un
profit considerabil (Richter, Burke, Doig, 2005, pp. 105-106).
Care sunt problemele etice ridicate de cazul de mai sus? Cum pot fi evitate astfel
de cazuri? Pentru foarte multă lume un astfel de comportament poate părea natural. Viaţa
fiecăruia dintre noi nu înseamnă decât folosirea informaţiilor care ajung la noi din diferite
surse. A interzice acest lucru poate fi interpretat ca o încălcare a drepturilor pe care
fiecare dintre noi le avem. Persoana X din cazul de mai sus poate afirma: dacă nu cumpăr
eu terenul o va face altcineva; este corect ca eu să fiu exclus din acest joc pentru că am o
funcţie publică? Nu este aceasta o formă de discriminare? În altă ordine de idei mulţi pot
să considere că o astfel de acţiune nu a prejudiciat pe nimeni sau că nu constituie un act
de corupţie. Un alt aspect important priveşte identificarea unor astfel de cazuri. Ştiind că
riscă să fie acuzat de lipsă de corectitudine, funcţionarul poate să nu facă el tranzacţia, ci
să “vândă” informaţia unei alte persoane, urmând să primească o parte din profitul
obţinut (comision).
O primă afirmaţie se impune: un astfel de comportament este de natură să
prejudicieze interesul public; terenul în cauză va fi cumpărat din bani publici, cu alte
cuvinte din banii contribuabililor; cheltuirea unei sume mai mari pentru acest proiect va
avea drept consecinţă fie creşterea taxelor pentru a acoperi diferenţa de sumă, fie
transferul de bani de la alte proiecte; prin urmare noi toţi vom fi afectaţi. Pe de altă parte,
în competiţia de zi cu zi care există între membri unei comunităţi, un astfel de individ
este favorizat. Mai mult chiar, ocupă o funcţie oficială, prin urmare este plătit din bani
publici.

64
 Cum poate fi combătut un astfel de comportament? Un prim răspuns este
transparenţa procesului decizional. Dacă toate etapele alcătuirii unui asfel de proiect sunt
făcute publice avantajul “celui din interior” dispare. Sigur, se poate afirma că în această
situaţie cel care deţine terenul, aflând de proiect, va ridica preţul, rezultatul pentru
bugetul Consiliului Local fiind acelaşi: mai mulţi bani cheltuiţi. În acest caz există
posibilitatea construirii unor proiecte alternative. Legile privind exproprierea pentru
interesul public pot, de asemenea, să conţină prevederi care să nu permită specularea unor
astfel de situaţii. O altă soluţie folosită este motivarea suplimentară a funcţionarilor care
intră în posesia unor asfel de informaţii (sporul de confidenţialitate).

Cadourile sau “foloasele necuvenite”.

Într-o societate cum este cea românească a merge cu un buchet de flori sau alte
“atenţii” la un funcţionar care trebuie să-ţi asigure un anumit serviciu pare lucrul cel mai
firesc din lume. Mulţi din compatrioţii noştri consideră chiar un altfel de comportament
inacceptabil: “nu pot să mă duc cu mâna goală”. De multe ori o astfel de practică nu are
consecinţe, este inofensivă. Oferim cadouri pentru servicii care oricum ne vor fi prestate.
Eventual obţinem o mai mare promptitudine. Ne reamintim însă, că Weber insista în
teoria sa despre modelul birocratic ideal asupra necesităţii ca singura sursă de venituri a
birocratului să fie salariul, creându-se în acest fel o dependenţă a acestuia faţă de locul
său de muncă. Cu alte cuvinte scopul este asigurarea unei loialităţi a angajatului faţă de
instituţia în care lucrează şi faţă de scopurile pentru care funcţionează instituţia.
Schimbarea priorităţilor în cadrul activităţii (servirea unei persoane “peste rând”) poate
afecta eficienţa instituţiei, imaginea ei în exterior, etc. În altă ordine de idei, primirea de
cadouri poate să creeze obligaţii pentru viitor, obligaţii care să conducă la acte de
corupţie mai grave.

Abuzul în funcţie
Vom prezenta din nou un exemplu din categoria celor “inofensive” pentru a
ilustra acest fenomen. Persoana X este angajată recent într-o instituţie publică. Activitatea
sa presupune deplasări frecvente. În urma acestor deplasări trebuie să deconteze
cheltuielile.

65
 După un timp constată că, pentru aceeaşi deplasare suma decontată de el este mai
mică decât a unor colegi. Cu alte cuvinte el cheltuie mai puţini bani pentru aceeaşi
activitate. Explicaţia este simplă: cei cu mai mare experienţă ştiu să “umfle nota de plată’.
Ulterior, cineva vine şi îi atrage atenţia că în acest fel ceilalţi sunt puşi într-o situaţie
delicată şi există riscul de a atrage atenţia şefilor ierarhici. X are de ales: se va integra în
colectiv, procedând şi el la fel sau se va expune riscului de a fi izolat de colectiv, de a fi
considerat indezirabil, etc (idem).
Cazul prezentat mai sus este plin de învăţăminte. Pe de o parte este ilustrativ
pentru felul în care cultura organizaţională sau comportamentul general din cadrul unei
colectivităţi poate să se impună asupra comportamentului individului. Cu alte cuvinte, o
organizaţie care cuprinde sau tolerează membri corupţi va tinde să-i corupă şi pe noii
veniţi.
În altă ordine de idei, deşi cel mai adesea sumele implicate sunt mici, ele
reprezintă o cheltuială suplimentară pentru bugetele publice. De asemenea, astfel de
practici pot constitui baza de pornire pentru acte mai grave (“cine fură azi un ou…”).

Mita
Din păcate acest fenomen ne este foarte familiar. În acest caz este pusă în discuţie
însăşi autoritatea statului. Prin intermediul mitei efectul legilor este modificat, regulile
fiind stabilite nu de către instituţiile abilitate, ci de către părţile implicate în procesul de
dare şi luare a mitei. Generalizarea fenomenului poate avea efecte dramatice punând în
discuţie uneori chiar existenţa regimului. Exemplul alegerilor parlamentare din 2000 este
elocvent: foarte mulţi din concetăţenii noştri au votat cu un partid care se pronunţă
deschis pentru înlocuirea sistemului democratic în speranţa că vor scăpa de corupţie.

Metode de luptă împotriva corupţiei

Metodele educative
Acestea vizează trei categorii de grupuri ţintă. In primul rând educaţia trebuie să
adreseze celor care furnizează bunuri şi servicii publice, functionari publici sau alte
categorii de angajaţi ai instituţiilor administrative. Aceştia trebuie conştientizaţi asupra

66
consecinţelor pe care le implică fenomenul corupţiei. Astfel funcţionarea organizaţiilor în
care activează poate fi afectată, aceasta nemaiputând să îşi îndeplinească obiectivele
correct şi eficient. In acelaşi timp încrederea cetăţenilor într-o anumită instituţie sau chiar
în întreaga structură a statului se poate diminua în cazul existenţei unui nivel ridicat al
corupţiei. Urmare a acestei diminuări pot apărea fenomene de nesupunere civică, pornind
de la refuzul îndeplinirii unor îndatoriri civile, precum plata impozitelor, mergând până la
fenomene de protest care pot degenera în violenţe. Ceea ce s-a întâmplat recent în
Orientul Mijlociu este o bună exemplificare. De asemenea, instruirea angajaţilor
instituţiilor publice trebuie să se aplece şi asupra posibilelor consecinţe asupra propriilor
cariere, a propriilor vieţi şi asupra familiilor.
Un alt segment care trebuie să beneficieze de o pregătire deosebită în domeniul
corupţiei sunt cei care sunt responsabili cu combaterea acesteia. Grupurile infracţionale
dezvoltă în permanenţă metode noi de a produce fapte împotriva legii. Uneori beneficiază
şi de o dotare tehnică superioară celei pe care o deţin instituţiile statului. Prin urmare
pregătirea continuă a acestora trebuie să constituie o preocupare constantă.
Cel de-al treilea segment este reprezentat de clienţii instituţiilor administrative. In
primul rând aceştia trebuie foarte bine informaţi asupra drepturilor pe care le au şi asupra
procedurilor administrative. In al doilea rând trebuie să cunoască modalităţile prin care
pot reclama eventualele abuzuri.

Asigurarea transparenţei procesului decizional

Transparenţa proceselor care se desfăşoară în administraţia publică, în principal a
celor prin care se iau decizii este crucială pentru păstrarea fenomenului corupţiei în limite
acceptabile. Toate ţările democratice au adoptat o legislaţie specifică a cărei scop este
asigurarea accesului la informaţii a publicului. Totuşi realizarea unei bune transparenţe
ridică unele probleme. În primul rând implică unele costuri suplimentare, atât materiale,
dar şi, ceea ce este mai important legate de timpul suplimentar pe care îl presupun.
În al doilea rând, având în vedere faptul că documentele emise de instituţiile
publice conţine de cele mai multe ori detalii tehnice, apar probleme de comunicare, de
înţelegere a lor de către cetăţeanul de rând. Astfel este necesar un efort suplimentar din
partea instituţiei publice pentru a face materialele accesibile, ori pentru a reveni cu

67
explicaţii atunci când lucrurile nu sunt bine înţelese. De multe ori însă instituţiile publice
nu au resurse suficiente pentru a face acest lucru. Alteori complexitatea tehnică a
documentului este folosită pentru a ascunde detaliile care nu se doreşte să fie făcute
publice.

Ierarhizarea responsabilităţilor şi instanţelor de control

Prin acest procedeu se urmăreşte clarificarea responsabilităţilor care sunt deţinute
într-o instituţie publică. De asemenea, o astfel de ierarhizare permite creerea unor agenţii
specializate de control, cu o dotare logistică foarte bună şi cu un nivel adecvat de
salarizare. De regulă, aceste agenţii au în competenţă doar cazurile grave, ceea ce le
asigură o mai mare eficienţă.

Coduri etice profesionale

O modalitate care s-a dovedit extrem de eficientă în combaterea corupţiei este
crearea de către asociaţiile profesionale a celor care activează în administraţie a unor
coduri de conduită. Uneori aceste coduri sunt chiar mai severe decât legislaţia elaborată
de stat în domeniu. Rolul lor este să asigure un anumit nivel de profesionalism şi de
corectitudine în cadrul profesiei.

Fluieratul în biserică
O practică căreia i se dă o importanţă din ce în ce mai mare în cadrul
organizaţiilor publice şi nu numai este sesizarea aspectelor negative din cadrul lor chiar
de către unii angajaţi, denumită în limbaj popular “fluierat în biserică”. În general
angajaţii unei instituţii publice nu apelează prea des la acest procedeu. Pe de o parte nu
există reţinerea de a-ţi “turna” colegul. Pe de altă parte însă, cel mai adesea cel care
“fluieră în biserică” ajunge să fie pedepsit chiar mai aspru decât cei în legătură cu care a
făcut sesizarea. Pedeapsa poate să îmbrace forma unei sancţiuni, dar cel mai adesea se
produce pe căi informale (izolarea reclamantului, crearea unei atmosfere neplăcute în
jurul său etc.
Fiind o sursă importantă de informaţii privitoare la fenomenele de corupţie, multe
state occidentale sau chiar autorităţi locale sau instituţii publice au luat măsuri pentru

68
stimularea acestei practici. Metode arhi-cunoscute cum ar fi cutia de sugestii şi sesizări
sau mai moderne cum ar fi internetul sunt folosite pe scară largă. În unele state există
chiar legi speciale pentru protejarea celor care sesizează astfel de aspecte negative.

Metodele manageriale
Probabil cele mai importante metode de combatere a corupţiei sunt cele
manageriale. In primul rând înlăturarea acelor elemente care pot conduce la
comportamente neetice este probabil modul cel mai eficient de limitare a fenomenului.
Astfel, eliminarea unor documente inutile, a unor proceduri redundante sau a unor verigi
intermediare inutile limitează posibilităţile celor care ar dori să acţioneze într-un mod
neetic. O selecţie şi promovare corespunzătoare a personalului poate să asigure o bună
calitate a acestuia. De asemenea, adaptarea metodelor de control, pentru a permite
depistarea eficientă a faptelor de corupţie este de natură să contribuie la combaterea
acestui fenomen.
- tehnica ciorii albe; aceasta constă în identificarea unor anomalii sau situaţii care nu se
încadrează în comportamentul general al funcţionarilor dintr-o anumită instituţie.
Exemplul de mai sus, referitor la funcţionarul acuzat de colegii săi că prezintă deconturi
prea mici este un bun edificator. Conducătorul sau conducătorii instituţiei ar fi trebuit să
sesizeze un comportament diferit şi prin urmare nelalocul lui, fie în cazul acestei
persoane, fie mai ales în cazul celorlalţi. Un alt posibil exemplu l-ar putea reprezenta
condiţionarea acordării unor autorizaţii sau certificate de anumite de sume de bani. De
obicei, cu excepţia cazului în care ne confruntăm cu un fenomen de corupţie sistemică,
aceste condiţionări sunt însoţite de tergiversări, de solicitarea unor documente
suplimentare, etc. situaţii în care conducerea instituţiei ar trebui să se sesizeze şi să ia
măsuri, cum ar fi o mai bună supraveghere, un audit sau chiar îndepărtarea funcţionarului
cu probleme.
- simplificarea administrativă; prin această metodă se urmăreşte eliminarea acelor
documente, proceduri sau etape administrative care nu sunt absolut necesare în procesul
de furnizare a unor servicii publice. Ministerul Administraţiei şi Internelor a derulat un
astfel de proces în perioada 2005-2007. Astfel, în cazul procedurii de eliberare a
paşapoartelor termenul legal era de 30 de zile, cu posibilitatea obţinerii documentului în

69
trei zile în cadrul unei proceduri de urgenţă. Dar această procedură de urgenţă presupunea
o cerere prin care solicitantul prezenta motivul invocat pentru a-i fi eliberat paşaportul în
regim de urgenţă: cazuri medicale, decese în familie, etc. Această cerere reprezenta o
bună oportunitate pentru funcţionarii de la Serviciul de Paşapoarte pentru a condiţiona
acordarea acestei facilităţi. Eliminarea necesităţii justificării urgenţei, coroborată cu alte
măsuri administrative a permis reducerea timpului de eliberare a paşapoartelor la doar
două ore în regim de urgenţă şi la şapte zile în regim normal. Aceeaşi procedură a fost
aplicată în cazul cărţilor de identitate, a permiselor de conducere şi a certificatelor de
înmatriculare a autoturismelor, obţinându-se aceleaşi rezultate. De asemenea, s-a reuşit ca
certificatele de cazier judiciar să fie eliberate pe loc.
- eliminarea monopolului de putere; Autorii Klitgaard, MacLean-Abaroa şi Parris au
elaborat o formulă de identificare, analiză şi corectare a fenomenului de corupţie, cu
precădere a celei sistemice: C = P + M – R. In această formulă “C” reprezintă corupţia,
“P” este puterea discreţionară, adică posibilitatea unui funcţionar sau unei instituţii de a
interpreta prevederile legale după propriul plac, devenind posibilă apariţia abuzurilor şi
respectiv a câştigurilor ilicite. Exemplul prezentat mai sus relativ la cererea pentru
acordarea paşaportului în regim de urgenţă este edificator. Cel care trebuia să aprobe
cererea putea să decidă dacă este întemeiată sau nu, după bunul plac. “M” reprezintă
monopolul de putere pe care o persoană, un grup de persoane sau o instituţie o au în ceea
ce priveşte furnizarea unui serviciu public. In ceea ce priveşte “R”, responsabilizarea,
aceasta se referă la stabilirea unor răspunderi clare in ceea ce priveşte obligaţiile legate de
furnizarea unui serviciu public şi la penalizarea celor care nu le respectă. Cu alte cuvinte,
corupţia apare în situaţiile în care există un număr limitat de persoane controlează
furnizarea unui serviciu public, când ei sunt în măsură să interpreteze sau chiar să
stabilească reguli sau când responsabilităţile nu sunt clar stabilite. Autorii citaţi mai sus
prezintă situaţia întâlnită de proaspăt alesul primar Robert MacLean – Abarroa în
primăria capitalei boliviene La Paz, unde se dezvoltase fenomenul corupţiei sistemice.
Unul dintre domeniile dominate de acest fenomen era cel al emiterii autorizaţiilor de
construcţie. Analizând situaţia, noul primar a constatat că exista o situaţie de monopol, un
număr redus de funcţionari având dreptul de a elibera aceste autorizaţii. Procesul era
întârziat intenţionat, erau formulate cereri suplimentare de documente până solicitantul

70
oferea o mită corespunzătoare. Soluţia identificată a fost externalizarea acestui serviciu
către un număr de arhitecţi independenţi, recomandaţi de către Asociaţia Arhitecţilor.
Aceştia au fost acreditaţi de către primărie şi pentru a emite autorizaţiile de construcţie.
Autoritatea publică îşi păstra doar un mic număr de funcţionari, bine plătiţi, prin care
verifica după o metodă aleatoare, calitatea activităţii acestor arhitecţi. In urma acestor
măsuri, corupţia în domeniul menţionat a scăzut până aproape de dispariţie. Este un caz
care ilustrează cum aplicarea formulei amintite mai sus poate conduce la limitarea
fenomenului corupţiei. Prin externalizarea serviciului s-a eliminat monopolul de putere,
introducându-se chiar competiţia în domeniu. Puterea discreţionară a fost limitată
deoarece arhitecţii erau obligaţi şi interesaţi să respecte legea. In acelaşi timp, aceştia
purtau responsabilitatea pentru autorizaţiile pe care le emiteau.
- Stabilirea unui raport corespunzător între recompensă şi pedeapsă; Numeroşi
specialişti în domeniu şi-au exprimat pesimismul în legătură cu posibilul succes al luptei
anticorupţie. Se afirmă că în ultimele decade există doar două ţări în care politicile anti-
corupţie au avut cu adevărat succes: Singapore şi Hong-Kong. Dar, se afirmă, acestea
sunt ţări mici, mai degrabă oraşe-stat, iar metodele folosite au depăşit uneori normele
democratice. Cu toate acestea, alţi autori (Rothstein, 2007) au menţionat exemple din
perioade istorice mai îndepărtate (Marea Britanie şi Suedia în secolul XIX), care au
pornit de niveluri foarte ridicate ale corupţiei şi au reuşit să o eradicheze aproape total.
Una dintre explicaţiile posibile este “recompensa” foarte mare care a fost oferită
angajaţilor din sectoarele publice ale acestor ţări în schimbul profesionalismului şi
corectitudinii: stabilitatea în funcţie sau cu alte cuvinte posibilitatea de a beneficia de un
loc stabil de muncă pe parcursul întregii vieţi active. Unele state combină acest tip de
recompensă cu o pedeapsă extrem de dură: pierderea dreptului la pensie. Acest raport
recompensă – pedeapsă are două dimensiuni: diferenţa între câştigul pe care îl poţi obţine
practicând corupţia şi pedeapsa pe care o primeşti dacă eşti prins şi diferenţa între
recompensa pentru comportamentul corect şi pedeapsa pentru încălcarea legii.
Bineînţeles că la nivelul instituţiilor publice nu există aceleaşi posibilităţi de a acorda
recompense sau a stabili sancţiuni, dar conducătorii acestor instituţii pot totuşi identifica
stimulente precum promovări în advans, oferirea de cursuri de pregătire, în unele ţări
salarii diferenţiate, evidenţieri în faţa colectivului, etc.

71
 Capitolul VI. Fenomenul corupţiei în România
Alin Iuga

Aspecte istorice

Fără a reprezenta în vreun fel o noutate pentru ţara noastră, corupţia a marcat, din
păcate, în mod constant, evoluţia României pe parcursul întregii istorii. Chiar dacă, sub
diferite forme şi la diferite nivele, corupţia se regăseşte în toate ţările lumii, prin
extinderea sa generalizată şi omniprezentă acest flagel a reprezentat pentru România o
problemă gravă care a marcat şi continuă să marcheze în sens negativ dezvoltarea
statului.
Deşi prezentă în societatea românească cu mult timp înainte, corupţia a ajuns la
proporţii absolut de neimaginat în perioada regimurilor fanariote. În contextul unor
domnii caracterizate în principal de instabilitate, preocuparea esenţială a domnitorilor
fanarioţi a fost aceea ca, indiferent de metode şi, evident, folosindu-le pe cele mai puţin
ortodoxe, să acumuleze în perioade scurte de timp averi cât mai consistente. Acestea
aveau rolul, pe de o parte, de a le asigura un trai îndestulat în perioadele grele care urmau
îndepărtării de pe tron iar, pe de altă parte, să le permită reluarea luptei pentru obţinerea
lui. Aceasta a fost, de altfel, perioada în care tronul Ţărilor Române a ajuns să fie
cumpărat contra unor sume colosale, sume care erau apoi recuperate în timp record, din
venalitatea funcţiilor dar şi din taxarea şi impozitarea excesivă a diferitelor persoane şi
activităţi. Astfel, spre exemplu, în anul 1819, Alexandru Şuţu şi-a început domnia în Ţara
Românească presat fiind de o datorie de 5 milioane de piaştri prilejuită de cumpărarea
tronului dar şi de o suită de nu mai puţin de 820 de persoane, în mare parte rude şi
creditori. În pofida acestui fapt, în numai trei ani de la preluarea domniei, Şuţu a reuşit
„performanţa” de a aduna aproape 29 de milioane de piaştri, prin metodele anterior
amintite: vânzarea tuturor slujbelor, de la dregătoriile din Divanul ţării şi până la funcţia
celui mai umil dintre slujbaşii domniei precum şi prin impunerea şi colectarea excesivă,
uneori chiar şi de două sau trei ori pe an, a unor impozite şi taxe. Totuşi, se pare că
recordul în ceea ce priveşte utilizarea acestei practici, a vânzării generalizate a funcţiilor
şi dregătoriilor, îi aparţine domnitorului Iancu Caragea, cel care a vândut aproape 5000

72
de funcţii în schimbul cărora a obţinut cca. 20 de milioane de piaştri. Chiar dacă, ulterior,
instituind remunerarea dregătorilor, domnitorul Constantin Mavrocordat a intenţionat să
pună capăt practicilor abuzive prin care, la rândul lor, dregătorii recuperau prin
exploatarea populaţiei sumele „investite” în funcţiile cumpărate, rezultatul nu a fost cel
dorit şi aşteptat: practicile incorecte au continuat în paralel cu încasarea remuneraţiilor
oficiale. În acelaşi timp, corupţia s-a răspândit în întreaga administraţie a statului, la toate
nivelele ierarhice, afectând totodată întreaga societate şi sfârşind prin a deveni un fapt
aproape banal, considerat de majoritatea populaţiei ca fiind un comportament firesc şi
acceptat ca atare (Profiroiu, Parlagi şi Crai, 1999, p.10).
Renunţarea la domniile fanariote şi reinstaurarea domniilor pământene, în anul
1821, nu au adus, din păcate, schimbări majore în ceea ce priveşte nivelul de integritate
publică, dintr-un motiv relativ simplu şi evident: corupţia reprezenta un factor preexistent
regimurilor fanariote iar nivelul extrem de ridicat la care ajunsese, astfel încât afecta
întreaga administraţie şi, respectiv, societate românească, i-a permis să-şi continue
existenţa şi chiar expansiunea.
Perioada care a urmat a fost caracterizată, la rândul ei, de mari afaceri de corupţie
care au produs imense prejudicii statului român. Ceea ce este însă cu adevărat grav e
faptul că, pe de o parte, comiterea tuturor aceste fapte a presupus implicarea sau, cel puţin
favorizarea de către reprezentanţi la cel mai înalt nivel ai statului român iar, pe de altă
parte, în niciunul din aceste cazuri persoanele vinovate nu au fost trase la răspundere pe
măsura gravităţii faptelor comise.
Una dintre cele mai renumite în epocă, afacerea Stroussberg, a fost legată de
procesul de modernizare a ţării prin realizarea unei vaste reţele de cale ferată, imperios
necesară de altfel Principatelor Unite. Din păcate însă, ambiţiosul demers de realizare în
cinci ani a nu mai puţin de 915 km de cale ferată s-a sfârşit cu un imens scandal financiar
şi cu doar două tronsoane de cale ferată, şi acelea nefinalizate, realizate în condiţii tehnice
necorespunzătoare şi cu costuri exorbitante. Semne mari de întrebare referitoare la acest
proiect a ridicat încă de la început încredinţarea acestei afaceri către o companie prusacă,
fără licitaţie, deşi aceasta ar fi fost obligatorie potrivit legislaţiei în vigoare. Mai mult
decât atât, firmelor care şi-au exprimat interesul de a realiza lucrarea, provenind din
Spania şi Austria, le-a fost preferată o firmă provenind din ţara de origine a Principelui

73
Carol, deşi preţurile solicitate erau de câteva ori mai mari comparativ cu cele oferite de
firmele concurente. În plus, s-a pus chiar problema unor relaţii neprincipiale şi a unor
conflicte de interese determinate de faptul că, din acţionariatul firmei prusace făcea parte
inclusiv tatăl principelui român. Nu în ultimul rând, încredinţarea către un cetăţean străin,
şambelanul tatălui principelui Carol, a misiunii de a reprezenta statul român şi de a-i
apăra interesele în această afacere, contrară, de altfel, legislaţiei în vigoare, a fost intens
criticată la vremea respectivă.
O altă mare afacere de corupţie, afacerea Hallier, s-a referit la proiectul de
modernizare a portului Constanţa şi la construcţia căii ferate Constanţa – Canara
(Ovidiu), ambele lucrări fiind imperios necesare în contextul revenirii Dobrogei în
componenţa statului român, ca urmare a Războiului de Independenţă din anii 1877-1878.
Necesitatea realizării unor legături funcţionale cu acest teritoriu recent recuperat de sub
dominaţia Imperiului Otoman dar şi a extinderii şi modernizării portului Constanţa, în
contextul unei dezvoltări fără precedent a exporturilor, au condus la încredinţarea acestor
lucrări, la pachet, companiei franceze Hallier. Din păcate, şi această mare investiţie s-a
finalizat cu un eşec răsunător, mai mult de jumătate din creditul acordat de statul român
fiind cheltuită fără a avea drept rezultat decât realizarea unei părţi infime a proiectului.
În pofida faptului că este apreciată de mulţi drept cea mai înfloritoare şi prosperă etapă
din istoria contemporană a României, perioada interbelică a fost caracterizată, în egală
măsură, de răsunătoare scandaluri de corupţie care au implicat participarea unor
reprezentanţi la nivel înalt ai statutului român. Dinte acestea, se remarcă afacerile legate
de înzestrarea şi modernizarea armatei române, în urma cărora, prin intermediul unor
fapte de corupţie, importante sume de bani au fost deturnate de la scopul iniţial, ajungând
să fie utilizate în beneficiul personal al oficialilor publici care gestionau respectivele
proiecte. În această categorie pot fi încadrate şi afacerile Fokker şi Skoda, prin
intermediul cărora s-a urmărit dotarea armatei române cu avioane moderne, olandeze, în
cazul primeia şi, respectiv, cu puşti, dar mai ales cu tunuri cehoslovace, în cazul celei de-
a doua.
Scoţând la iveală grave fapte de corupţie cu ramificaţii care duceau atât la vârful
Guvernului, al armatei cât şi al partidelor politice, afacerea Skoda a avut un impact
negativ enorm asupra societăţi româneşti interbelice. Neregulile constatate în cazul

74
acestui contract în valoare de cca 7 miliarde de lei sunt numeroase: statul român a fost
prejudiciat cu cca. 1,7 miliarde de lei, au fost periclitate grav interesele industriei
româneşti de apărare, informaţii clasificate drept secrete de stat de o importanţă deosebită
referitoare la capacităţile de apărare a ţării şi la alte contracte de înzestrare au ajuns în
posesia reprezentantului unei ţări străine (şeful reprezentanţei Skoda în România,
polonezul Bruno Seletzki), armamentul achiziţionat nu a corespuns cerinţelor iniţiale, în
condiţiile în care s-a aflat că tunurile furnizate României erau cu cca. 25% mai scumpe
comparativ cu cele similare furnizate Iugoslaviei etc. Faptul care a fost cu adevărat cel
mai grav şi care a explicat într-o bună măsură cele întâmplate l-a reprezentat însă
descoperirea unei liste cuprinzând numele (codificate) oficialilor români cărora li se
oferise mită de către reprezentantul firmei cehoslovace, totalul ridicându-se la cca.
25.000.000 de lei, o sumă considerabilă pentru perioada respectivă. Relevant pentru acest
caz grav de corupţie la nivel înalt îl reprezintă faptul că suspiciunile privind acordarea de
„comisioane” au vizat un număr impresionant de reprezentanţi, pe diferite paliere, ai
statului, de la tehnicieni civili sau militari al căror rol era acela de a supraveghea
derularea în bune condiţii a contractului, la ofiţeri cu grade înalte sau chiar Ministrul
Apărării Naţionale, generalul Cihoschi, dar şi alţi oficiali guvernamentali şi reprezentanţi
de seamă ai partidelor politice, în special ai celui aflat la guvernare în perioada
respectivă, Partidul Naţional Ţărănesc.
Alte mari afaceri de corupţie ale perioadei interbelice au fost afacerea Banca
Marmorosch Blank sau afacerea „Pavajul”. În timp ce prima dintre acestea s-a referit la
falimentul, în condiţii extrem de suspecte, al societăţii care devenise cea mai mare bancă
comercială a României din perioada interbelică, cea de-a doua a vizat operaţiuni de
refacere a infrastructurii Bucureştiului. Mai exact, o serie de lucrări publice de refacere a
străzilor au fost încredinţate unor firme aparţinând grupurilor de interese sau apropiaţilor
primarilor Capitalei, în lipsa unor licitaţii, la preţuri supraevaluate de până la 40 de ori
valoarea reală a lucrărilor şi fără ca firmele respective să aibă vreo experienţă în
domeniu. Mai mult decât atât, calitatea lucrărilor executate a fost total necorespunzătoare,
marea majoritate a drumurilor cedând după doar câteva luni de la finalizare.
Surprinzător este faptul că, analizând marile afaceri de corupţie din perioada
interbelică, o perioada de referinţă şi un standard de atins invocat adesea de către mulţi

75
dintre români, constatăm o asemănare izbitoarea cu realitatea zilelor noastre. Experienţa
ultimelor două decenii din România abundă în cazuri de corupţie referitoare la
falimentele răsunătoare ale unor bănci, inclusiv cu implicarea unor reprezentanţi ai
statului, la realizarea unor lucrări de infrastructură mai mult sau mai puţin păguboase
pentru statul român (construcţii de autostrăzi sau drumuri, asfaltări, înlocuiri masive de
borduri la nivelul întregii ţări sau montarea pe scară largă de garduri metalice inutile,
menite să împrejmuiască spaţiile verzi), iniţierea unor ample şi, în acelaşi timp, suspecte
programe de achiziţii de armament – avioane de luptă, fregate etc.
În ceea ce priveşte perioada comunistă, corupţia s-a propagat în toate domeniile
de activitate şi la toate nivelele, ajungând să fie general percepută şi recunoscută drept
modalitatea cea mai eficientă de a rezolva orice problemă. Chiar dacă tipul de regim
politic şi, respectiv, opacitatea care îl caracteriza, nu au permis circulaţia informaţiilor
referitoare la aceste fenomene, s-a conturat faptele de corupţie s-au extins în mod
continuu, devenind un aspect esenţial al realităţilor cotidiene.
În perioada ultimelor două decenii, proliferarea fenomenelor de corupţie a
cunoscut o amploare fără precedent în România, ajungându-se astfel a vorbi despre o
corupţie generalizată, omniprezentă în societatea românească. Schimbările majore
survenite în România după anul 1989, în special în ceea ce priveşte democratizarea vieţii
politice şi trecerea la o economie de piaţă, împreună cu circulaţia mult mai facilă a
cetăţenilor, a capitalurilor dar şi a informaţiei, care au urmat acestor schimbări radicale au
adus societăţii româneşti beneficii de necontestat. Din păcate însă, aceste schimbări în
bine au fost însoţite şi de creşterea direct exponenţială a oportunităţilor de îmbogăţire
ilicită, inclusiv prin intermediul faptelor de corupţie. S-a apreciat astfel, în mod justificat
credem, că, „pe termen scurt, concurenţa democratică şi noua concurenţă economică au
creat oportunităţi pentru manifestarea corupţiei prin schimbarea rapidă a regulilor
cunoscute ale jocului, ducând la un fel de debandadă cu prea puţin respect pentru
aplicarea legilor” (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 22).
Toate aceste evoluţii majore legate de schimbarea regimului politic prin trecerea
de la un regim dictatorial la democraţie, tranziţia de la economia de stat super centralizată
la economia de piaţă, cu privatizările inerente, schimbarea viziunilor legate de
administraţia publică şi trecerea de la o organizare extrem de centralizată şi controlată la

76
descentralizare şi autonomie locală au fost percepute de mulţi agenţi publici (funcţionari
publici, aleşi locali, demnitari aleşi sau numiţi) drept excelente oportunităţi pentru
manifestarea unor comportamente neetice şi a căror finalitate a reprezentat-o îmbogăţirea
personală, în dauna interesului general al comunităţii Pe parcursul tuturor acestor ani,
fapte precum abuzul de putere, luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de
influenţă, conflictul de interese, incompatibilităţile, nepotismul, politizarea funcţiilor
publice, risipa resurselor publice, deciziile netransparente etc. au devenit realităţi
concrete, întâlnite zi de zi, atât în mediul politic cât şi în administraţia publică, sistemul
sanitar sau în cel educaţional.

Nivelul actual al corupţiei în România

Nivelul extrem de ridicat la care se situează corupţia în România în momentul de

faţă este reflectat în primul rând de clasamentul realizat în acest domeniu de renumita
asociaţie de profil, Transparency International, corespunzător anului 2011. In indexul
care măsoară anual nivelul de percepţie a corupţiei în sectorul public al fiecărei ţări,
punctajele sunt cuprinse între 0 şi 10, 0 reprezentând nivelul maxim al corupţiei
percepute iar 10 nivelul maxim de integritate. Elaborarea acestui indicator compozit se
bazează pe diferite anchete şi sondaje realizate în rândul experţilor şi al oamenilor de
afaceri şi care cuprind întrebări legate de mituirea oficialilor publici, comisioanele plătite
pentru achiziţiile publice, deturnarea fondurilor publice, eficienţa sectorului public în
lupta anticorupţie etc.
Potrivit Indicelui de Percepţie a Corupţiei (IPC) corespunzător anul 2011,
România se situează pe o poziţie extrem de dezonorantă şi îngrijorătoare în acelaşi timp,
respectiv locul 75 din totalul de 183 de state monitorizate, la egalitate cu China
comunistă şi în urma unor state precum Botswana, Rwanada, Namibia, Ghana etc
(http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipc/2011/index.html).
Totodată, România se menţine din acest punct de vedere pe antepenultimul loc din
Uniunea Europeană, fiind urmată doar de Grecia şi Bulgaria. Astfel, după un punctaj de
3,8 înregistrat de România în anii 2008 şi 2009, în anul 2010 acesta a scăzut la 3,7 iar în

77
2011 la 3,6, mult inferior mediei Uniunii Europene care a fost în ultimul an de 6,37
puncte.

Figura 1: Indicele de percepţie a corupţiei – România versus media Uniunii Europene

– 1997-2011
Sursa: http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipc/2011/GraficeCPI2011.pdf

În ceea ce priveşte evoluţia României în cadrul Indicelui de Percepţie a Corupţiei în

perioada 1997 -2011, se poate observa faptul că, la distanţă de 14 ani, România se
situează la aproximativ acelaşi nivel comparativ cu anul 1997: doar 3,6 puncte în anul
2011 comparativ cu 3,4 puncte la acel moment. Se remarcă totodată faptul că, după un
nivel minim înregistrat în anul 2002, de 2,6 puncte, trendul a fost unul constant ascendent
până în anii 2008 şi 2009 când a fost atins nivelul maxim obţinut de ţara noastră,
respectiv 3,8 puncte. În ultimii doi ani, punctajul României a scăzut cu câte un punct,
ajungând în anul 2011 la 3,6.

78
 Figura 2: Evoluţia României în perioada 1997-2011 în ceea ce priveşte Indicele de
percepţie a corupţiei.
Sursa: http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipc/2011/GraficeCPI2011.pdf

În acelaşi timp însă, punctajul României a continuat să rămână extrem de mic atât
comparativ cu media vechilor state membre ale Uniunii Europene, fiind egal uneori cu
mai puţin de jumătate din această medie, cât şi comparativ cu media celor 10 state noi
membre care au aderat la Uniunea Europeană anterior ţării noastre.

79
 Pe de altă parte, în timp ce Indicele de Percepţie a Corupţiei se bazează pe diferite
anchete şi sondaje realizate în rândul experţilor şi al oamenilor de afaceri, Barometrul
Global al Corupţiei (BGC) reprezintă un sondaj de opinie care măsoară percepţia
publicului larg asupra corupţiei precum şi experienţele personale ale indivizilor în
legătură cu acest fenomen. BGC colectează opiniile publicului cu privire la elementele pe
care le consideră a fi cele mai corupte din sectorul public, dar şi opiniile legate de
aspectele vieţii care sunt cele mai afectate de corupţie, şi, respectiv, demersurile
întreprinse de guvernul naţional în vederea combaterii corupţiei.
În ceea ce priveşte perspectiva publicului larg cu privire la evoluţia fenomenelor
de corupţie în România, Barometrul corespunzător anului 2011 semnalează o anumită
depreciere a acesteia comparativ cu perioada anterioară. Astfel, nu mai puţin de 87%
dintre români apreciază că nivelul corupţiei din România a crescut în ultimii trei ani, în
timp ce 11% dintre aceştia cred că el a rămas constant, doar 2% dintre respondenţi
apreciind că nivelul corupţiei este mai mic decât acum 3 ani

80
(http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/bgc/2010/GraphandTables_ro.pd
f).
În acelaşi timp, 83% dintre români consideră că măsurile luate de guvern în lupta cu
corupţia sunt ineficiente şi doar 7% apreciază că iniţiativele anticorupţie ale guvernului
dau rezultate. Cu privire la acest aspect trebuie precizat faptul că percepţia cetăţenilor cu
privire la eficienţa politicilor anticorupţie s-a degradat semnificativ în interval de doar 4
ani. Astfel, dacă în anul 2006 doar 30% dintre români apreciau demersurile anticorupţie
ca fiind ineficiente, în 2010 acest procent a ajuns la nu mai puţin de 83%, înregistrând o
creştere extrem de spectaculoasă. Degradarea percepţiei a cunoscut cele mai
semnificative diferenţe între anii 2006 şi 2007, de la 30 la 51% şi. respectiv între anii
2008 şi 2010, de la 59 la 83%.

Totodată, doar 3% dintre cetăţeni au încredere în capacitatea guvernanţilor de a

lupta eficient contra corupţiei, România fiind astfel naţiunea europeană cu cel mai scăzut
nivel de încredere în guvern. Ceea ce este însă mult mai grav e faptul că, nu mai puţin de
63% dintre români declară că nu au încredere în nimeni atunci când e vorba de lupta
împotriva corupţiei. Obţinerea acestui procent plasează ţara noastră pe ultimul loc în

81
Europa, la mare distanţă de celelalte state, fiind astfel consideraţi drept cea mai
dezamăgită ţară europeană.
În acelaşi timp, cu privire la instituţiile sau domeniile care sunt cel mai grav
afectate de fenomenele de corupţie, românii apreciază că acestea sunt reprezentate de
partidele politice şi sistemul legislativ-parlamentul, urmate fiind la mică diferenţă de
justiţie. Astfel, pe o scară de la 0 la 5, în care 0 reprezintă nivelul maxim de integritate iar
5 nivelul maxim de corupţie, primele două înregistrează 4,5 puncte, extrem de aproape de
nivelul maxim, în timp ce justiţia este cotată cu 4 puncte. De altfel, evoluţia primelor
două a cunoscut o depreciere constantă şi semnificativă în ultimii cinci ani, de la 3,8
puncte în cazul partidelor politice şi 3,6 puncte pentru parlament, în anul 2005, la 4,5
puncte pentru ambele domenii, în anul 2010. În ceea ce priveşte celelalte domenii vizate,
nivelul de corupţie percepută a acestora este inferior primelor, de 3,6 puncte în cazul
sectorului privat şi, respectiv, 3,1 puncte pentru mass-media.
Îngrijorător în ceea ce priveşte evoluţia fenomenului este şi răspunsul celor
chestionaţi la întrebarea dacă, în ultimele 12 luni, personal sau cineva apropiat lor,
respondenţii au dat mită. Astfel, dacă în anul 2009 doar 12% dintre români declarau că au
dat mită, în anul imediat următor numărul acestora a crescut de aproximativ trei ori.

În ceea ce priveşte implicarea cetăţenilor în lupta împotriva corupţiei, cca. 70%

dintre respondenţi apreciază că acest lucru este important iar 60% declară că ar fi dispuşi

82
să se implice personal în astfel de demersuri anticorupţie. În acelaşi timp, 67 % dintre
subiecţi declară că ar intenţiona să raporteze cazurile de corupţie, acest procent plasându-
ne însă doar pe locul 23 în Europa din acest punct de vedere.
Datele indică totodată faptul că, fără a avea încredere în guvernanţi, românii au
totuşi mare încredere în ei înşişi, motiv pentru care se poate aprecia că intensificarea
eforturilor în vederea impulsionării avertizorilor de integritate ar putea avea rezultate
pozitive. Pe de altă parte, dacă nivelul scăzut de încredere al cetăţenilor în autorităţi este
oarecum de înţeles, îngrijorător este faptul că nici încrederea în celelalte „instituţii" care
ar putea juca un rol important în combaterea corupţiei şi care au rolul de a monitoriza şi
limita abuzurile puterii, respectiv presa, organizaţiile neguvernamentale sau cele
internaţionale, nu este cu mult mai mare. Astfel dacă guvernanţii se bucură de încrederea
a 3% dintre cei chestionaţi, o.n.g.- urile beneficiază de o cotă de încredere de doar 5%,
presa de 17% iar organizaţiile internaţionale de 11%, în timp ce 63% dintre respondenţi
declară că nu au încredere în nimeni (http://www.transparency.org.ro).

Atât Indicele de Percepţie a Corupţiei cât şi Barometrul Global al Corupţiei

reprezintă două instrumente de măsurare a percepţiei, fie a experţilor şi a oamenilor
afaceri în cazul primului, fie a cetăţenilor în cazul celui de-al doilea, cu privire la

83
amploarea corupţiei, evoluţia acestui fenomen, instituţiile cele mai afectate, eficienţa
demersurilor întreprinse în vederea combaterii lui de către Guvern dar şi, mai nou,
disponibilitatea cetăţenilor de a raporta asemenea fapte sau de a se implica în lupta contra
corupţiei. În mod evident, există posibilitatea ca percepţia respondenţilor cu privire la
amploarea acestui fenomen, evoluţia procesului de combatere a lui şi direcţia în care
acesta se îndreaptă să nu corespundă întru totul realităţii obiective. Pe de altă parte însă,
ele facilitează conturarea unei opinii cu privire la aspectele vizate, cu atât mai mult cu cât
diferenţele comparativ cu documentele şi statisticile oficiale sunt semnificative. Astfel,
spre exemplu, în timp ce atât IPC cât şi BGC conduc la impresia unei corupţii
generalizate, omniprezente în România, la nivelul statisticilor oficiale faptele de corupţie
se regăsesc la nivelul a doar câteva sute în fiecare an, în această întreagă perioadă. În mod
evident, trebuie conştientizată diferenţa dintre corupţia sau criminalitatea efectivă, a
faptelor comise şi cea din statisticile oficiale, a faptelor descoperite, cercetate şi eventual
condamnate. În acelaşi timp, aceste din urmă statistici reflectă cel mai adesea şi o serie de
elemente legate de voinţa şi posibilităţile concrete de combatere a corupţiei, de eficienţa
instituţiilor implicate în acest proces, explicându-se astfel, cel puţin până la, un punct
diferenţele semnificative existente între corupţia percepută de publicul larg sau de către
persoanele avizate şi cea reflectată în documentele oficiale. Pe de altă parte însă, nu
trebuie uitat faptul că, în timp ce statisticile oficiale reflectă exclusiv infracţiunile de
corupţie, adică faptele cele mai grave, incriminate expres de lege şi al căror pericol social
este considerat a fi unul extrem de ridicat, în realitate şi inclusiv la nivelul populaţiei
corupţia are o accepţiune mult mai largă, cuprinzând inclusiv o serie de comportamente
neetice întâlnite zi de zi dar care, din diferite motive, fie nu sunt incriminate distinct în
legislaţie fie, datorită modului specific în care sunt comise, sunt foarte greu de descoperit
şi sancţionat. Ne referim în acest context la nepotism, favoritism, diverse forme de abuz
de putere, utilizarea ineficientă a fondurilor publice sau chiar deturnarea lor, politizarea
activităţii instituţiilor publice etc.
În acest context, o imagine corectă cu privire la adevărata amploare a
fenomenelor de corupţie, la instituţiile care sunt cele mai afectate de acest flagel, la
intensitatea şi eficienţa demersurilor întreprinse în vederea combaterii ei nu se poate crea
decât dacă sunt avute în vedere concomitent atât statisticile oficiale, cât şi aceste

84
barometre sau sondaje de opinie specializate, ambele urmând a fi analizate prin prisma
rezervelor sau menţiunilor anterior formulate. Totodată, înţelegerea de către actorii
implicaţi în procesul de combatere a corupţiei a multitudinii de forme sub care aspectele
neetice se regăsesc în viaţa publică, a instituţiilor şi contextelor în care există un risc
crescut ca ele să se producă, a limitelor şi lipsurilor demonstrate în practică de către
măsurile deja adoptate, inclusiv a factorilor care pot fi implicaţi pentru a obţine rezultate
superioare în tot acest proces, presupune în mod obligatoriu cunoaşterea şi analizarea
corectă a acestor două surse diferite de informaţii, radical diferite din cauza
considerentelor anterior prezentate.

Consecinţele negative ale corupţiei asupra dezvoltării României

după anul 1989

Din dorinţa de a sublinia efectele cu caracter profund negativ pe care fenomenele

de corupţie le provoacă precum şi pentru a justifice necesitatea stringentă de a concepe şi
implementa strategii eficiente de combatere a corupţiei în România, se impune a fi
analizate principalele implicaţii pe care acest flagel le-a produs asupra evoluţiei societăţii
româneşti în perioada postdecembristă în plan economic, social, politic, cultural dar şi în
alte domenii.
Datorită gravităţii consecinţelor sale şi a implicaţiilor pe care le are în cele mai
importante domenii de activitate, combaterea corupţiei a reprezentat, în special în
ultimele decenii, o preocupare constantă inclusiv pentru o serie de instituţii şi organizaţii
internaţionale. În acest context, extrem de relevant şi în acelaşi timp cuprinzător este
punctul de vedere exprimat în cadrul Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la
Strasbourg la 27 ianuarie 1999, de către Consiliul Europei, şi ratificată inclusiv de către
România. Acest document prezintă, extrem de sintetic şi cuprinzător, consecinţele
negative ale acestui flagel, apreciind că el “constituie o ameninţare pentru democraţie,
preeminenţa dreptului şi drepturile omului, subminează principiile de bună administrare,
echitate şi justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi
pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii” (Legea
nr. 27/2002).

85
 Potrivit Centrului pentru Iniţiativa Privată Internaţională, corupţia din
administraţia publică poate avea drept consecinţe eficienţă scăzută, randamentul scăzut al
serviciilor publice, creşterea nejustificată a cheltuielilor publice, mai puţine venituri
publice pentru servicii esenţiale, pierderea investiţiilor private, creşterea instabilităţii
politice, amânarea reformelor democratice, politici şi reglementări neinspirate şi pasive,
încălcarea legii, cinismul cetăţenilor şi lipsa de încredere a populaţiei, incapacitatea de a
recruta persoane calificate atât pentru funcţiile publice numite cât şi pentru cele alese şi o
distorsionare a criteriilor care definesc comportamentul civic (FPDL, 2006, p.41).
Potrivit unui alt punct de vedere, care îl confirmă pe cel anterior prezentat,
„corupţia sistemică generează costuri economice prin distorsionarea măsurilor
stimulative, costuri politice prin subminarea instituţiilor şi costuri sociale prin
redistribuirea avuţiei şi puterii către cei care nu le merită” (Klitgaard, MacLean- Abaroa
şi Parris, 2006, p. 15). Totodată, „corupţia subminează instituţiile locale, forţează braţul
legii, alungă investitorii şi are drept rezultat distribuirea inechitabilă a averilor şi puterii”
(FPDL, 2006, p.6). În final, „corupţia afectează dreptul fiinţelor umane de a trăi bine şi de
a participa la luarea deciziilor care le influenţează viaţa” (Johnston, 2007, p. 276).
Este astfel general acceptat punctul de vedere potrivit căruia corupţia reprezintă
una dintre cele mai grave ameninţări în procesul de creare a unei societăţii democratice,
cu consecinţe negative în toate domeniile de activitate precum cel economic, social,
politic, moral-comportamental etc.
Se poate aprecia că cel mai puternic şi în acelaşi timp vizibil impact corupţia îl are
asupra dezvoltării economice, împiedicând o dezvoltare firească a acestui domeniu de
activitate. Între corupţie şi subdezvoltare economică există de altfel o relaţie de
cauzalitate reciprocă (Johnston, 2007, p.42). Corupţia determină creşterea costurilor de
tranzacţie şi incertitudine economică, ineficienţa rezultatelor economice, obstrucţionarea
investiţiilor străine şi interne, distorsionarea priorităţilor economice, creşterea economiei
subterane precum şi subminarea activităţii micilor întreprinzători (Gray, Kaufmann,
1998, pp. 7-10). Totodată, ea determină pierderi semnificative în gestionarea fondurilor
publice, reducerea competitivităţii, descurajarea progresului tehnologic şi a ideilor
inovatoare şi creşte vulnerabilitatea statului faţă de crizele economice.

86
 De asemenea, fenomenele de corupţie implică şi sustragerea unor sume
considerabile din economia naţională şi alimentarea economiei subterane, contribuind
astfel la reducerea drastică a veniturilor bugetului de stat, dar şi la distribuirea
inechitabilă a veniturilor şi a beneficiilor sociale. În acelaşi timp, generalizarea corupţiei
determină creşterea evaziunii fiscale în rândul cetăţenilor, finalitatea fiind aceeaşi:
încasări mult diminuate pentru bugetul de stat (Johnston, 2007, p.45). Relevant în acest
context e faptul că, potrivit unor estimări, în România corupţia determină reducerea cu
cca. 20% a veniturilor bugetare anuale (Profiroiu, Parlagi şi Crai, 1999, p.12). În
consecinţă, veniturile care nu se mai regăsesc în economia naţională sunt compensate
prin creşterea semnificativă a sarcinii fiscale impuse exact categoriilor cele mai
defavorizate ale populaţiei, contribuabilii oneşti, care sunt lipsiţi de mijloace reale de
apărare. Pe de altă parte, privarea bugetului de stat de aceste venituri semnificative
determină în mod inevitabil scăderea numărului şi a calităţii serviciilor publice oferite
populaţiei. În acest fel, nemaiavând acces la servicii publice de calitate în domeniul
social, al sănătăţii, educaţiei etc. şi nedispunând de resursele financiare necesare pentru a
apela la alternativa privată, categoriile cele mai sărace ale populaţiei au cel mai mult de
suferit de pe urma faptelor de corupţie. Economia subterană generează o serie de venituri
considerabile care nu se îndreaptă însă spre alimentarea economiei oficiale ci sunt
redistribuite într-un mod total inechitabil de către promotorii acestui tip de activităţi
economice.
În ceea ce priveşte costurile tranzacţiilor, creşterea acestora este determinată de
acele cheltuieli suplimentare pe care corupţia le implică, cheltuieli legate în primul rând
de sumele de bani sau avantajele nedatorate oferite de întreprinzătorii privaţi pentru
obţinerea licenţelor, avizelor şi a tuturor autorizaţiilor necesare în vederea funcţionării în
condiţii legale, de banii sau foloasele oferite în schimbul urgentării îndeplinirii
procedurilor legale de către funcţionarii publici, mita oferită organelor de control etc.
Practic, corupţia acţionează în acest fel asemenea unui „impozit” suplimentar aplicat
investiţiilor străine directe, contribuind în mod direct la reducerea volumului acestora
(Johnston, 2007, p.42). Aceste cheltuieli care ajung în unele cazuri să reprezinte între 25
şi 40% din profitul firmei constituie o piedică importantă în calea intrării pe piaţă a unor
noi agenţi economici, fapt care poate determina apariţia unor situaţii de tip monopol sau

87
oligopol. Având în vedere faptul că această creştere a costurilor de tranzacţie afectează în
primul rând întreprinderile mici şi mijlocii, mai puţin capabile să dispună şi să ofere
aceste sume de bani, adică segmentul cel mai activ, dinamic şi cu cel mai mare grad de
flexibilitate şi ritm de creştere economică, efectul asupra economiei în ansamblu nu poate
fi decât unul profund negativ: încetinirea ritmului de dezvoltare şi creştere economică şi
un grad sporit de vulnerabilitate în situaţii de criză economică. Pe de altă parte, aceste
costuri de tranzacţie sporite ca urmare a faptelor de corupţie constituie un impediment
serios în procesul de atragere a investiţiilor străine, antreprenorii străini fiind tentaţi să se
îndrepte spre economii mai puţin afectate de acest flagel, atât din considerente legate de
diminuarea profitului cât şi datorită faptului că asociază asemenea practici neetice cu
ideea unui risc major. Tot în ceea ce priveşte implicaţiile negative ale corupţiei asupra
investiţiilor economice, trebuie precizat faptul că ea deturnează eforturile şi aptitudinile
antreprenorilor de la activităţile productive înspre cele de cumpărare a dreptului de
monopol (Johnston, 2007, p.41).
În acest fel ne este probabil mult mai uşor să înţelegem de ce atât volumul cât şi
ritmul investiţiilor străine în România s-au menţinut scăzute în permanenţă în întreaga
perioadă de după 1989, atât ca sume nete cât şi, mai ales, comparativ cu celelalte state din
Europa Centrală şi de Sud-Est, mai puţin afectate de flagelul corupţiei. Având în vedere
faptul că România s-a plasat constant în jurul locurilor 75 - 85 în clasamentul privind
indicele global al corupţiei dintr-un total de 135 – 183 de state luate în calcul, după state
precum Ghana, Liban, Palestina, Trinidad Tobago, Botswana, Rwanada sau Namibia,
devine relativ uşor de înţeles reticenţa firmelor străine faţă de ideea de a investi în
România. De asemenea, relevantă pentru nivelul corupţiei şi calitatea mediului de afaceri
din România este şi ponderea relativ redusă a investiţiilor în economia naţională din state
precum Ţările Nordice, Elveţia, Olanda, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, etc,
state recunoscute pentru nivelurile mai scăzute ale corupţiei cu care se confruntă. În
schimb, se remarcă faptul că, în întreaga perioadă de după anul 1990 şi până în prezent,
extrem de compatibile cu administraţia românească dar şi cu modul românesc de a face
afaceri sunt firmele care au ales să deruleze afaceri în ţara noastră şi care provin din state
precum Federaţia Rusă, China, India, Coreea de Sud, Siria, Turcia, Italia, Orientul
Mijlociu, ţări sau zone în care corupţia înregistrează, în mod similar, cote alarmante.

88
 Tot în plan economic, corupţia încalcă principiul concurenţei libere şi încurajează
concurenţa neloială, împiedicând astfel promovarea investiţiilor. „Prin substituirea
liberului schimb şi a unui sistem flexibil de preţuri, de echilibrare a pieţei cu plăţi şi
promovări ilicite, corupţia introduce şi recompensează ineficienţa în târgurile încheiate
între interesele statului şi cele particulare şi descurajează competiţia dintre firme”
(Johnston, 2007, p.41). Concurenţa neloială generată ca urmare a faptelor de corupţie se
referă în primul rând la atitudinea lipsită de echidistanţă a unor instituţii şi autorităţi
publice care, în mod ilegal, aplică un tratament preferenţial participanţilor la activităţile
economice, fie oferindu-le unele avantaje prin acordarea nejustificată de sprijin financiar
(acordarea de credite preferenţiale, diferite tipuri de subvenţii, reeşalonări la plata unor
creanţe, reducerea sau anularea penalităţilor de întârziere şi chiar a datoriilor, calcularea
şi perceperea incorectă a unor impozite şi taxe inferioare celor datorate în mod real etc)
fie punând în situaţii de inferioritate pe concurenţii direcţi (în special prin încetinirea
ritmului procedurilor legale până la sau chiar dincolo de termenele legale, activităţi
repetate de control şi aplicarea excesiv de riguroasă şi în litera legii a prevederilor legale).
Lipsa investiţiilor determină la rândul ei reducerea resurselor bugetare colectate şi puse la
dispoziţia statului. Insuficienţa resurselor financiare ale statului este urmată de o serie de
consecinţe negative majore dintre care amintim doar incapacitatea acestuia de a derula
politici de asistenţă şi protecţie socială, politici educaţionale şi de sănătate. Totodată,
lipsa veniturilor necesare la bugetul de stat, ca urmare inclusiv a faptelor de corupţie,
pune statul în imposibilitatea de a asigura o remuneraţie corespunzătoare angajaţilor din
sectorul public, făcându-i astfel pe funcţionarii publici să fie şi mai demotivaţi şi supuşi
riscului de a ceda tentaţiilor corupţiei dar şi să refuze să fie parteneri activi în prevenirea
şi combaterea corupţiei (Banca Mondială, 2000).
Toate aceste aspecte anterior prezentate ca fiind implicaţii negative ale corupţiei
în plan economic denotă concomitent şi puternicul impact social al fenomenelor de
corupţie. De altfel, aşa după cum s-a subliniat, cea mai gravă consecinţă a corupţiei în
plan social o reprezintă faptul că principalele victime ale acestui fenomen sunt exact cei
mai săraci dintre cetăţeni. Corupţia determină slăbirea serviciile publice de care mulţi
dintre aceştia sunt dependenţi, deturnarea resurselor publice de la adevăratele priorităţi şi
amână creşterea economică ce i-ar putea ajuta pe oameni să depăşească starea de sărăcie

89
(Banca Mondială, 2000). Cheltuielile publice din ţările în care gradul de corupţie este
ridicat tind să fie deturnate dinspre domenii precum educaţia sau sănătatea către mari
proiecte de investiţii în care sumele consistente cu titlu de mită pot apărea cu uşurinţă. În
acest fel, corupţia generalizată este asociată cu norme, servicii şi o infrastructură de slabă
calitate dar şi cu perceperea şi administrarea ineficientă a impozitelor (Johnston, 2007,
p.42). Pentru a compensa lipsa acestor resurse sustrase din economia naţională şi bugetul
de stat ca urmare a faptelor de corupţie, guvernanţii apelează la creşterea fiscalităţii, a
taxelor şi a impozitelor. În final, sarcina fiscală crescută apăsa tot asupra celor mai săraci
dintre cetăţeni, aceia care nu sunt în măsură să se sustragă de la plata acestor sume
datorate statului. Astfel, „corupţia generalizată tinde să fie asociată cu o sărăcie
generalizată, relaţia de cauzalitate fiind una bidirecţională” (Johnston, 2007, p.43).
În ceea ce priveşte implicaţiile în plan politic, se poate constata faptul că,
exprimând interesele unor categorii restrânse de cetăţeni care, ocolind căile legitime îşi
impun voinţa asupra întregii societăţi, corupţia are un efect negativ asupra valorilor
democratice şi politice din societatea respectivă. „Corupţia îi avantajează pe câţiva în
defavoarea majorităţii; ea întârzie şi alterează dezvoltarea economică, încalcă drepturile
fundamentale, împiedică procesele fireşti şi deviază resursele de la alocarea către
serviciile cele mai importante, precum şi ajutoarele internaţionale şi întreaga economie.
În bună parte din pricina corupţiei, pentru milioane de oameni „democraţia” înseamnă o
mai mare nesiguranţă iar pe „pieţele libere” cei bogaţi par să se îmbogăţească şi mai mult
pe seama celorlalţi” (Johnston, 2007, p.11). Astfel, „corupţia subminează însăşi bazele
democraţiei, scurtcircuitând legătura fundamentală între luarea deciziilor în mod colectiv
şi puterea poporului de a influenţa deciziile colective prin cuvânt şi vot. Cetăţenii îşi
pierd încrederea în transparenţa şi caracterul justificabil al deciziilor publice, devenind
cinici în legătură cu valori esenţiale, precum libertatea cuvântului şi deliberarea publică.”
Astfel, în timp, corupţia subminează cultura democratică (Gheorghiţă, 2001). De altfel, în
urma unor astfel de procese, o bună parte a cetăţenilor români au ajuns să considere
faptele de corupţie drept fenomene asociate în mod inevitabil economiei de piaţă şi vieţii
politice pluraliste. Ca şi consecinţă a acestei asocieri implicite între democraţie şi
corupţie, procesul de democratizare a societăţii româneşti a fost şi continuă să fie mult
mai dificil şi mai îndelungat (Profiroiu, Parlagi şi Crai, 1999, p.21).

90
 În acest context trebuie evidenţiat faptul că, suprasaturaţi până la exasperare de
ineficienţa crasă a clasei politice dar şi de abuzurile şi scandalurile de corupţie ai căror
actori sunt oameni politici români, populaţia a ajuns, în marea ei majoritate, să îşi piardă
orice urmă de încredere în clasa politică autohtonă, în ansamblul ei. În lipsa unor măsuri
urgente de combatere a corupţiei care să fie concepute şi implementate în mod
corespunzător, unul dintre cele mai grave efecte negative îl va constitui creşterea gradului
de neîncredere a populaţiei şi refuzul acesteia de a reprezenta un partener activ în
procesele de reformă atât de necesare societăţii româneşti. Totodată, consecinţele sunt
cele fireşti, respectiv refuzul oamenilor de a se mai implica în vreun fel în orice activitate
considerată a avea legătură cu viaţa politică. Cele mai relevante în acest sens sunt
statisticile referitoare la rata de participare a cetăţenilor la alegerile din România, aflată
într-o continuă şi vertiginoasă descreştere pe parcursul ultimilor 20 de ani.
În ceea ce priveşte nivelul de participare la vot, relevant este faptul că, în cadrul
alegerilor parlamentare organizate în luna noiembrie a anului 2008, din totalul de 18,4
milioane de cetăţeni cu drept de vot înscrişi în listele electorale, s-au prezentat la vot doar
7,2 milioane de persoane, adică 39, 2% din total. Nivelul extrem de scăzut al participării
la vot, aflat de altfel într-o continuă scădere, indică o puternică nemulţumire generală a
populaţiei cu drept de vot faţă de candidaţi şi partide precum şi faţă de posibilităţile reale
de influenţa prin vot actuala stare de lucruri. Comparativ cu anul 1990, prezenţa la vot în
România a scăzut în mod semnificativ, cu aproximativ 50%. Astfel, de la o rată a
participării la vot de 86,2% înregistrată în anul 1990 s-a ajuns în anul 1992 la 76,3% iar
în 1996 la 76,0%. Rata participării la vot a continuat să scadă abrupt, astfel că la alegerile
din anul 2000 ea a fost de 65, 3%, în 2004 58,5%, ajungând în anul 2008 la doar 39,2%.
Printre motivele cele mai des invocate de români referitoare la neparticiparea la procesele
electorale se numără scandalurile politice, dezamăgirea faţă de candidaţi precum şi ideea
că în acest fel este boicotat procesul electoral, în dauna candidaţilor neserioşi (IPP, 2009).
Consecinţa directă a acestui absenteism o reprezintă nivelul redus de
reprezentativitate a celor aleşi, fapt care va afecta în mod evident inclusiv legitimitatea
acestora. În acelaşi timp, având în vedere faptul că în prea mute cazuri graniţa dintre
administraţia publică şi activitatea politică este extrem de volatilă dar şi faptul că, unii
conducători ai instituţiilor publice au şi calitatea de oameni politici, scandalurile de

91
corupţie în care aceştia sunt implicaţi au drept consecinţă scăderea sau chiar pierderea
încrederii cetăţenilor în instituţiile publice. Această lipsă de încredere se va traduce, cel
mai probabil, într-o lipsă de implicare a cetăţenilor în viaţa publică a comunităţii şi în
refuzul de a reprezenta un partener al administraţiei. Nu trebuie uitat în acest context
faptul că, spre deosebire de perioada anterioară, a regimurilor totalitare, autoritatea
instituţiilor administraţiei publice nu mai este una originară, înnăscută, ci una care trebuie
câştigată şi menţinută prin validarea de către cetăţeni a performanţelor obţinute în slujba
comunităţii. În tot acest proces în care legitimitatea este dată de gradul de satisfacere a
nevoilor comunităţii şi cunoscut fiind că acest lucru este cel mai uşor de realizat prin
implicarea cetăţenilor în procesele decizionale publice, prin diferite tehnici şi procedee de
participare publică, lipsa de încredere a cetăţenilor în autorităţi ca urmare a faptelor de
corupţie va face această misiune extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. Desigur, toate
aceste consecinţe pot culmina cu cele mai grave dintre ele, respectiv nesupunerea civică,
greva fiscală – refuzul de a mai plăti taxe şi impozite dar şi refuzul de a se mai respecta
diferite reglementări legale, toate acestea reprezentând în final potenţiale ameninţări la
adresa siguranţei statului. Pe de altă parte, tot ca o ameninţare la adresa statului trebuie
privită activitatea clasei conducătoare care are la bază alte criterii decât acela al
satisfacerii interesului general. În acest sens, existenţa unor grupuri de interese suficient
de puternice pentru a „captura” statul şi care influenţează agenda guvernaţilor având
drept principal obiectiv obţinerea profitului în interes propriu, cu ignorarea necesităţilor
reale ale societăţii, poate determina atât puternice dezechilibre în plan economic, în ceea
ce priveşte furnizarea serviciilor publice dar şi creşterea anormală a datoriei publice,
periclitând în acest mod securitatea economică a statului. Relevantă în acest sens poate fi
inclusiv experienţa României care, sub imperiul unei corupţii endemice, şi-a văzut puse
în pericol grav resursele naturale dar chiar şi siguranţa unor comunităţi întregi. Ne
referim astfel la fenomenele prin care, în urma unor practici corupte şi a unei grave
complicităţi între diferiţi actori ai statului, de la nivelele de bază şi până la cele mai înalte,
suprafeţe întinse de păduri au fost defrişate în mod iraţional şi exploatate în regim
intensiv. Concomitent cu pierderile uriaşe pentru stat, aceste veritabile dezastre ecologice
au creat condiţii prielnice pentru alte dezastre naturale, inundaţiile, nu de puţine ori
comunităţi întregi sau chiar fiinţe umane căzând victime acestor fenomene naturale. În

92
plus, ca o culme a ironiei, suportarea despăgubirilor şi a tuturor costurilor pe care le-a
presupus înlăturarea efectelor acestor catastrofe au revenit tot statului. Tot la acest
capitol, al mecanismelor de tipul „state capture” şi al efectelor pe care ele le pot avea
asupra dezvoltării şi chiar a siguranţei unei naţiuni întregi putem aborda problema unor
decizii strategice şi care afectează resursele naturale ale României. E vorba atât de unele
privatizări contestate de către unii cum este cazul celei mai mari companii petroliere a
ţării – Petrom dar şi de modul în care, tot în urma unor practici neetice resursele
energetice cele mai profitabile ale ţării au ajuns să reprezinte exclusiv surse de profit
uriaş pentru un număr restrâns de indivizi – cazul „băieţilor deştepţi din energie”. La fel
însă, pot fi suspectate ca având o motivaţie ocultă procesele prin care reprezentanţi la
nivel înalt al statului încearcă să promoveze proiecte de mare amploare referitoare la
exploatarea unor resurse minerale ale statului – aurul cuprul, în condiţiile în care fie
impactul asupra mediului al acestor investiţii fie rentabilitatea în sine pentru statul român
ridică mari semne de întrebare. În acest fel, utilizarea excesivă şi fără discernământ a
resurselor naturale disponibile de către unele grupuri de interes care urmăresc în mod
exclusiv maximizarea profitului poate avea efecte devastatoare atât asupra mediului
înconjurător cât şi asupra viitoarei securităţi economice a statului.
În plan cultural se poate aprecia faptul că proliferarea fenomenelor de corupţie are
drept consecinţă degradarea continuă a valorilor etice ale societăţii, creşterea toleranţei
faţă de corupţie, element ce determină la rândul său extinderea continuă a fenomenului.
În acest sens, extrem de relevante sunt rezultatele ultimelor studii în domeniu, potrivit
cărora românii au ajuns să considere, în marea lor majoritate, că singura sau, în orice caz,
cea mai potrivită soluţie pentru rezolvarea problemelor în România o reprezintă corupţia.

93
 Capitolul VIII. Combaterea corupţiei în România
Alin Iuga

Deşi corupţia s-a aflat adesea în centrul dezbaterilor publice, al atenţiei presei şi a
societăţii civile, creând la nivelul opiniei publice, doar la auzul acestui cuvânt, senzaţia de
suprasaturaţie, subiectul rămâne în continuare unul de maximă actualitate. Acest lucru se
explică într-un mod extrem de simplu, respectiv prin faptul că, pe de o parte, corupţia a
crescut în mod constant în România, atingând cote alarmante, iar, pe de altă parte,
demersurile, mai mult sau mai puţin ferme, întreprinse în vederea combaterii ei nu şi-au
atins scopul decât într-o mult prea mică măsură.
Dincolo de gravitatea în sine a problemei, de consecinţele profund negative pe care
ea le produce la nivelul societăţii româneşti, corupţia a devenit recent motivul unui blocaj
serios în procesul de aprofundare a integrării europene şi în relaţia cu unele state comunitare.
După ce, ani de zile, probleme precum cea a corupţiei, a reformei administrative sau a
justiţiei, strâns legate, de altfel, între ele, s-au aflat în centrul negocierilor legate de aderarea
la Uniunea Europeană dar şi al proceselor ulterioare de monitorizare de către instituţiile
comunitare, aceste aspecte nerezolvate şi, respectiv, puncte slabe ale Românie continuă să
ne urmărească şi în prezent. Relativ recentă şi în continuare actuală, condiţionarea de către
Olanda, dar şi de către alte state europene, mai puţin vehemente, a rezolvării de către
România a problemelor legate de corupţia generalizată şi răspândită până la cel mai înalt
nivel, readuce în prim planul dezbaterilor publice acest subiect al politicilor publice
anticorupţie, obligând de această dată responsabilii români la o abordare mult mai serioasă şi
mai orientată spre rezultate concrete.
Acesta fapt reprezintă motivul principal pentru care se impune în mod obligatoriu
realizarea unei analize a demersurilor anticorupţie întreprinse de România, pentru a
identifica elementele lipsă din acest proces dar şi pentru a constata ce anume împiedică
măsurile deja adoptate atât în plan legislativ cât şi instituţional să îşi producă efectele. În
acelaşi timp, identificarea acestor inadvertenţe justifică formularea unor propuneri menite să
contribuie la completarea sau amendarea politicilor publice anticorupţie din România.
Totodată, calitatea de funcţionar public de carieră, de cetăţean responsabil, membru
al societăţii civile – reprezentant al unei organizaţii guvernamentale sau nu, impune în mod

94
obligatoriu cunoaşterea normelor de conduită ce trebuie respectate de un funcţionar public
profesionist, a faptelor de corupţie prevăzute de lege şi a comportamentelor neetice care ar
trebui evitate în exercitarea funcţiei publice, a modelelor teoretice referitoare la conceperea
şi implementarea strategiilor de combatere a corupţiei cât şi a instrumentelor şi metodelor
utilizate în practică în acest domeniu, a avantajelor şi limitelor pe care fiecare dintre acestea
le presupune, a modalităţilor de punere în valoare a punctelor forte ale fiecăruia dintre
acestea şi de diminuare a eventualelor neajunsuri.
Existând din cele mai vechi timpuri şi fără a caracteriza preponderent o anumită
etapă, corupţia reprezintă o constantă negativă a evoluţiei istorice româneşti. Extrem de
prezentă fiind inclusiv în regimul totalitar anterior anului 1990, corupţia a devenit mult
mai vizibilă în anii 1990 şi 2000 datorită posibilităţii presei scrise şi audio-vizuale de a
reflecta pe larg asemenea fenomene. În plus, au devenit între timp disponibile o serie de
statistici oficiale care, chiar dacă reflectă doar faptele de corupţie descoperite, mult mai
puţine comparativ cu cele efectiv comise dar şi comparativ cu sfera mult mai largă a
comportamentelor neetice din sectorul public, permit totuşi formularea unor opinii mult
mai documentate cu privire la principalele tendinţe ale acestor fenomene.
Necesitatea stringentă de a concepe şi implementa strategii eficiente de combatere
a corupţiei este justificată prin prisma consecinţelor profund negative pe care fenomenele
de corupţie le produc în plan economic, social, politic sau moral-comportamental.
România e obligată să acţioneze ferm împotriva corupţiei generalizate cu care se
confruntă nu datorită poziţiei sale extrem de precare în anumite clasamente internaţionale
referitoare la percepţia corupţiei sau a presiunilor la care o supun anumite organizaţii
internaţionale, structuri supranaţionale sau state dezvoltate, ci datorită consecinţelor
extrem de grave pe care corupţia le produce şi care împiedică constant evoluţia statului în
direcţia dorită.
Necesitatea combaterii corupţiei derivă, în mod indubitabil, din consecinţele
profund negative pe care acest fenomen le produce la nivelul oricărei societăţi în care se
regăseşte, în plan economic, social, politic, moral-comportamental ş.a.m.d. Nici România
nu a făcut, din păcate, excepţie de la această regulă ci, dimpotrivă, întreaga sa evoluţie
istorică şi, mai ales, perioada postdecembristă, a fost grav afectată de implicaţiile
negative pe care acest flagel le-a produs.

95
Evoluţia combaterii corupţiei în România - instrumente utilizate

Combaterea corupţiei a reprezentat în permanenţă, după 1989, cel puţin la nivel

declarativ, o preocupare majoră şi constantă a autorităţilor române. Din păcate însă,
analiza măsurilor întreprinse în acest sens până în prezent relevă un număr mult prea
mare de declaraţii de intenţii din partea guvernanţilor şi prea puţine acţiuni concrete care
să se soldeze cu consecinţe pozitive în ceea ce priveşte reducerea nivelului corupţiei.
În perioada de după anul 1990, primele demersuri referitoare la combaterea
corupţiei în ansamblu au avut loc începând cu anul 1993, când, în urma dezbaterii
raportului comisiei parlamentare special constituite în vederea anchetării faptelor de
corupţie, au fost adoptate în acest sens o serie de hotărâri ale Parlamentului care se
limitau însă la a constata necesitatea combaterii corupţiei şi a exprima o serie de
deziderate în acest sens. De asemenea, în anul 1994, Parlamentul s-a pronunţat cu privire
la necesitatea elaborării şi adoptării unor acte normative menite să contribuie la
prevenirea şi, respectiv, combaterea corupţiei, printre care proiectele de legi privind
statutul deputatului şi al senatorului, răspunderea ministerială, statutul funcţionarului
public, declararea averilor şi a veniturilor din activităţi economice de către demnitari şi
alţi funcţionari publici, statutul poliţistului dar şi a unui act normativ special destinat
prevenirii şi combaterii actelor de corupţie. Totodată, în vederea creşterii calităţii actului
de justiţie şi a asigurării celerităţii proceselor, Parlamentul a solicitat Guvernului să
elaboreze şi să transmită spre dezbatere o serie de proiecte de legi care să modifice
Codurile de procedură penală şi civilă. Din păcate însă, toate aceste iniţiative legislative,
extrem de necesare şi utile în procesul de prevenire şi combatere a corupţiei, au avut parte
de un proces de elaborare şi adoptare extrem de greoi şi de anevoios care a durat, de la
caz la caz, între câţiva ani şi aproape două decenii. În ceea ce priveşte poziţiile oficiale
adoptate de Parlament, potrivit cărora atât Guvernul în ansamblu cât şi celelalte instituţii
ale statului cu atribuţii în domeniu, printre care Curtea de Conturi, Garda Financiară,
Ministerul Public sau Poliţia erau chemate să acţioneze cu mai multă fermitate şi
implicare în acest sens, indiferent de calitatea şi poziţia oficială a autorilor faptelor de
corupţie, în lipsa unor măsuri concrete prin intermediul cărora să fie materializate,

96
acestea au rămas la stadiul de simple puncte de vedere oficiale şi deziderate nerealizate.
Privită în ansamblu, perioada anilor 1992 - 1996 nu a fost caracterizată de niciun fel de
rezultate concrete sau progrese majore în ceea ce priveşte reducerea fenomenelor de
corupţie.
Primele încercări cu adevărat credibile în acest domeniu au fost abia cele
întreprinse după anul 1996. Pe de altă parte însă, perioada 1996 – 2000 a fost
caracterizată în principal de numărul mare de declaraţii publice şi luări de poziţii cu
privire la problematica corupţiei şi mai puţin de rezultate semnificative în ceea ce
priveşte diminuarea corupţiei. De altfel, percepţia publică cu privire la această perioadă
este edificatoare, fiind pentru prima dată când atributul „foarte mare” utilizat pentru a
aprecia corupţia a devenit dominant (Giurgiu, Baboi-Stroe şi Luca, 2002, p.5).
Această perioadă a fost caracterizată în planul combaterii corupţiei atât de
demersuri şi declaraţii triumfaliste cât şi de încercări repetate de a crea mecanisme
instituţionale care să aibă capacitatea de a contribui real la diminuarea fenomenului
corupţiei. Soluţiile adoptate nu au fost însă întotdeauna dintre cele mai inspirate. Astfel,
în cursul anului 1997 a fost înfiinţat Consiliul Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi
a Crimei Organizate (CNAICCO), o structură informală care avea drept principal scop
facilitarea cooperării instituţiilor implicate în urmărirea penală şi accelerarea ritmului de
instrumentare a cazurilor de corupţie în vederea trimiterii în judecată. Având reprezentare
şi în teritoriu prin comisiile judeţene anticorupţie, activitatea acestui organism consultativ
s-a rezumat la înregistrarea unor cauze de corupţie semnalate de către cetăţeni. Fiind doar
un organism cu caracter informal şi nebeneficiind de un temei legal şi prerogative
concrete (a fost constituit în baza unei simple adrese a Preşedinţiei României),
CNAICCO nu s-a bucurat de colaborarea celorlalte instituţii cu atribuţii în ceea ce
priveşte combaterea corupţiei, care l-au ignorat total. În acest context al lipsei oricărui
suport legal, CNAICO s-a rezumat la a analiza marile cazuri de corupţie care au
caracterizat perioada respectivă, realizând doar o radiografie a acestor fenomene, fără a
putea contribui în vreun fel la reducerea lor. Acesta a fost, de altfel, şi motivul pentru
care hotărârile adoptate de acest organism au fost complet ignorate de către instituţiile
publice vizate. El a fost desfiinţat în iulie 1998, odată cu anunţarea de către preşedintele
Emil Constantinescu a marii victorii şi a eradicării corupţiei. Privită în ansamblu,

97
activitatea acestui organism căruia i s-a reproşat faptul că încalcă principiul separaţiei
puterilor în stat, atentând la independenţa justiţiei, a reprezentat un eşec total.
Continuând aceeaşi abordare referitoare la problematica corupţiei, tot în cursul
anului 1998 a fost înfiinţat, sub coordonarea Ministerului Justiţiei, Grupul consultativ
pentru prevenire şi combaterea criminalităţii, acesta preluând o parte din preocupările
CNAICO. Reunind, de asemenea, reprezentanţi ai instituţiilor cu atribuţii în ceea ce
priveşte combaterea corupţiei, cu excepţia celor care făceau parte din puterea
judecătorească, acest organism s-a limitat, la rândul lui, la a analiza o serie de aspecte
legate de acest fenomen, printre care cele referitoare la posibilităţile de îmbunătăţire a
cadrului legal din domeniu (Giurgiu, Baboi-Stroe şi Luca, 2002, p.7).
Un alt actor instituţional cu atribuţii în sfera combaterii corupţiei, creat în această
perioadă, îl reprezintă Departamentul de Control al Guvernului. Înfiinţat în anul 1998,
acest organism a avut drept misiune constatarea încălcării prevederilor legale la nivelul
aparatului de lucru al guvernului şi a instituţiilor care funcţionau sub autoritatea acestuia,
inclusiv a faptelor legate de corupţie şi crima organizată. Fiind înzestrat cu prerogative
reale şi competenţe semnificative în lupta împotriva criminalităţii, acest departament a
constituit unul dintre instrumentele instituţionale de combatere a corupţiei cu cea mai
intensă activitate. Pe parcursul timpului, instituţia a cunoscut o serie de modificări în ceea
ce priveşte denumirea sau modul concret de organizare dar a continuat să reprezinte un
actor semnificativ în procesul de control şi combatere a ilegalităţilor şi abuzurilor din
administraţia publică, inclusiv a faptelor de corupţie.
De asemenea, alte instrumente instituţionale de combatere a corupţiei au fost
create în cursul anilor 1998 şi 1999, în special în sfera Misterului Justiţiei, a Ministerului
Public şi a celui de Interne. În acest sens, a fost înfiinţată, în luna iulie 1998, Secţia
anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de justiţie. Totodată, în cadrul acestei secţii a fost constituit Serviciul
anticorupţie şi combatere a criminalităţii organizate. Principalul obiectiv urmărit prin
înfiinţarea acestor structuri l-a reprezentat consolidarea capacităţii instituţionale a
Ministerului Public, cu o mai mare atenţie acordată combaterii fenomenului de mare
corupţie. Tot în cursul anului 1998, în cadrul uni proces mai amplu de reorganizare a
Ministerului Justiţiei, a fost înfiinţată Direcţia pentru coordonarea strategiilor de

98
prevenire şi combatere a corupţiei şi criminalităţii. De asemenea, în scopul de a accelera
activităţile de urmărire penală şi de instrumentare a cauzelor de corupţie şi de crimă
organizată, a fost semnat la sfârşitul anului 1998 un protocol de colaborare între
ministerele de Justiţie, Public, de Interne, al Finanţelor, Serviciul Român de Informaţii şi
Serviciul de Informaţii Externe, principala sa prevedere referindu-se la constituirea, la
nivel naţional dar şi judeţean, a unor grupuri de lucru coordonate de procurori.
Combaterea crimei organizate şi a corupţiei a fost avută în vedere şi la începutul
anului 1999 când, în cadrul guvernului a fost înfiinţat un nou organ de specialitate format
din reprezentanţi ai Ministerului de Finanţe, Ministerului Justiţiei şi a celui de Interne, ai
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ai Curţii de Conturi, Băncii Naţionale
a României precum şi ai Asociaţiei Române a Băncilor, Oficiul Naţional de Prevenire şi
Combatere a Spălării Banilor. Tot ca o iniţiativă în plan instituţional, în cadrul
Ministerului de Interne a fost constituit Grupul Operativ Central de Combatere a
Criminalităţii Organizate şi a Corupţiei.
În acelaşi timp, preocuparea referitoare la crearea unui organism unic la nivel
naţional care să coordoneze politicile din domeniul combaterii corupţiei a rămas
constantă în toată această perioadă, fără a se identifica însă nicio formulă funcţională şi
care să respecte prevederile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat.
Crearea instrumentelor instituţionale menite să contribuie la reducere fenomenelor
de corupţie a fost însoţită şi de preocupări în sfera reglementării, printre cele mai
importante acte normative putând fi amintite Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi
controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de
control şi a funcţionarilor publici şi, respectiv, Legea nr. 188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici.
Prin intermediul Legii nr.115⁄1996 s-au stabilit procedurile de declarare şi control
al averilor, a fost stabilit modul de funcţionare a comisiilor de cercetare a averilor
constituite pe lângă Curţile de Apel şi compuse din câte doi judecători şi un procuror şi a
fost reglementată posibilitatea instanţei de judecată (Curtea de Apel în prima instanţă sau
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs) de a hotărî confiscarea cotei-părţi dintr-un
bun sau a bunurilor a căror dobândire nu poate fi justificată. Totodată, potrivit
prevederilor acestui act normativ, persoana a cârei avere a fost declarată, în total sau în

99
parte, nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, va fi destituită sau
revocată, după caz, din funcţia pe care o deţine. De asemenea, deputatul sau senatorul a
cărui avere a fost declarată nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este
considerat incompatibil.
Pe de altă parte, Statutul funcţionarilor publici a urmărit să confere acestei
categorii profesionale stabilitatea necesară pentru a se putea opune unor demersuri
imorale sau ilegale ale reprezentanţilor clasei politice dar şi să creeze un cadru
profesionist de exercitare a funcţiei publice. Totodată, necesitatea adoptării şi promovării
unui comportament etic în activitatea funcţionarilor este evidenţiată de însuşi scopul
declarat al legii, de principiile pe care le enunţă, de normele de conduită şi îndatoririle
impuse funcţionarilor publici.
Cel mai important instrument legislativ de combatere a corupţiei adoptat în
această perioadă l-a reprezentat Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, act normativ care incriminează o serie de fapte ca fiind
infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie sau, după caz,
infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie. Unul dintre meritele deosebite
şi, în acelaşi timp, elementele de noutate ale acestei legi, se referă la incriminarea, pentru
prima dată în România, a faptei corelative traficului de influenţă, respectiv cumpărarea de
influenţă. În mod ilogic şi în acelaşi timp contraproductiv pentru demersurile de
combatere a corupţiei, anterior apariţiei legii, această faptă gravă, a cărei existenţă şi
comitere este presupusă în mod implicit de către cea dintâi, nu fusese incriminată şi,
respectiv, sancţionată penal. Rolul acestui act normativ în activitatea de prevenire şi
combatere a corupţiei este unul de necontestat, el oferind organelor de urmărire penală
posibilităţi lărgite de incriminare a unor fapte care fac parte din categoria fenomenelor de
corupţie.
În ceea ce priveşte conectarea României la demersurile internaţionale de luptă
împotriva corupţiei, alăturarea ţării noastre la Grupul de State împotriva Corupţiei
(GRECO) a fost decisă în anul 1999. Obiectivul principal al GRECO este acela de a
urmări respectarea principiilor directoarea şi transpunerea în practică a instrumentelor
juridice internaţionale adoptate de Consiliul Europei în vederea combaterii corupţiei. În
anul 2000, România a aderat la Iniţiativa de Combatere a Corupţiei din cadrul Pactului de

100
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, al cărei scop este acela de a susţine ţările din
regiune în ceea ce priveşte legiferarea, construcţia instituţională şi adoptarea bunelor
practici necesare în vederea eradicării fenomenelor de corupţie.
Se poate remarca astfel faptul că primele demersuri coerente de combatere a
corupţiei după anul 1989 au avut loc în perioada 1996-2000. Deşi această perioadă a fost
caracterizată atât de unele eşecuri răsunătoare în ceea ce priveşte combaterea corupţiei cât
şi de încercări de deturnare a luptei anticorupţie în vederea anihilării unor adversari
politici, este evidentă crearea unui număr semnificativ de instrumente de combatere a
corupţiei, în special în sfera instituţională, dintre care însă doar o parte au reuşit să
acţioneze eficient împotriva corupţiei. În ceea ce priveşte motivele pentru care rezultatele
din acest domeniu nu au fost cele dorite, acestea s-au referit în principal la lipsa reală a
voinţei politice şi a unei viziuni unitare a întregii coaliţii de guvernare, animate de altfel
de agende politice proprii fiecărui partid în parte, la lipsa de suport din partea populaţiei,
preocupată de cu totul alte subiecte pe care le considera a fi de maximă importanţă
(sărăcia accentuată, preţurile aflate în continuă creştere, posibilitatea izbucnirii uni
conflict armat în zonă) dar şi la promovarea unor iniţiative anticorupţie de către instituţii
care nu aveau competenţa legală de a o face, inclusiv cu încălcarea, în viziunea multora, a
principiului separaţiei puterilor în stat.
Măsurile de combatere a corupţiei au constituit şi în perioada 2000 - 2004 o
prioritate a noului guvern, refacerea autorităţii statului, reducerea birocraţiei şi
combaterea corupţiei numărându-se printre obiectivele declarate ale programului de
guvernare.
În plan instituţional, în vederea conformării la acquis-ul comunitar,
Departamentul de Control al Guvernului a fost reorganizat în cursul anului 2001 în
Departamentul de Control şi Anticorupţie. În acelaşi timp, în direcţia combaterii faptelor
de corupţie din administraţia publică a acţionat şi Corpul de Control al primului-ministru
care funcţiona în cadrul aparatului de lucru al acestuia şi era condus de un secretar de stat
numit prin decizie a premierului (Giurgiu, Baboi-Stroe şi Luca, 2002, p.9).. În pofida
implicării active şi a succesului înregistrat în ceea ce priveşte demascarea unor fapte de
corupţiei din administraţia publică, impactul activităţii Corpului de Control a fost

101
diminuat de influenţele politice la care a fost supus ca urmare a faptului că făcea parte din
structurile guvernamentale.
Un demers lăudabil în ceea ce priveşte procesul de creare a unor instituţii
puternice care să aibă capacitatea de a lupta eficient cu corupţia îl constituie şi înfiinţarea,
în anul 2002, a Parchetului Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea
acestui tip de infracţiuni. Chiar dacă, în practică, acest organism, reorganizat succesiv în
Departamentul şi, ulterior, Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), a reuşit abia mai
târziu să-şi demonstreze cu adevărat utilitatea, neînregistrând iniţial succese majore în
lupta cu corupţia, crearea acestui parchet specializat şi autonom a reprezentat o condiţie
absolut esenţială în vederea combaterii cu prioritate a infracţiunilor care ţin în special de
marea corupţie.
Printre aspectele cele mai relevante legate de combaterea corupţiei în România se
numără faptul că în această perioadă a fost adoptată prima strategie naţională de
combatere a corupţiei care oferea o viziune de ansamblu asupra acestui proces şi care
cuprindea măsuri de combatere a corupţiei în administraţia publică, justiţie, politică şi
economie. Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei şi Planul Naţional de Prevenire a
Corupţiei au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1065/2001. Aceste documente
cu caracter strategic au constituit un pas înainte în demersul de combatere a corupţiei, ele
cuprinzând inclusiv o analiză pertinentă a nivelului corupţiei în România, a cauzelor care
o generează sau o favorizează precum şi a consecinţelor acestui fenomen şi propunând în
acelaşi timp o serie de măsuri concrete care trebuiau luate. De asemenea, aceste programe
cuprindeau, în principiu, elementele necesare şi specifice unor documente strategice,
prevăzând obiective de atins clare şi cuantificabile, entităţile responsabile precum şi
termenele de realizare.
În ceea ce priveşte procesul de legiferare, în această perioadă au fost adoptate un
număr impresionant de legi care şi-au propus să contribuie la combaterea faptelor de
corupţie. Explicaţia acestui număr semnificativ de iniţiative legislative care au constituit
în acelaşi timp instrumente de combatere a corupţiei rezidă în primul rând în negocierile
derulate în această perioadă în vederea aderării României la Uniunea Europeană, mai
exact, în necesitatea armonizării legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar.

102
 În acest sens, în anul 2001 a fost adoptată o nouă lege a administraţiei publice
locale, Legea nr 215/2001. În vederea respectării principiului integrităţii în activitatea
autorităţilor administraţiei publice locale şi pentru a preveni unele fenomene de corupţie
şi în special a conflictelor de interese, acest act normativ a stabilit unele interdicţii şi
incompatibilităţi, esenţiale fiind prevederile articolului 46 care instituie interdicţia de a
participa la deliberarea şi adoptarea hotărârilor a consilierului care, „fie personal, fie prin
soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv are un interes patrimonial în
problema supusă dezbaterilor consiliului local. Hotărârile adoptate cu încălcarea acestei
prevederi legale sunt lovite de nulitate absolută, aceasta urmând a fi constatată de instanţa
de contencios administrativ ce poate fi sesizată în acest sens de către orice persoană
interesată”. Totodată, pentru a asigura un plus de transparenţă în activitatea administraţiei
publice locale, a fost statuat, la nivel de principiu, caracterul public al şedinţelor
autorităţilor administraţiei publice locale, fiind limitat numărul situaţiilor în care acestea
se pot desfăşura „cu uşile închise”. Un rol important în ceea ce priveşte asigurarea
legalităţii, apărarea interesului public şi promovarea integrităţii i-a fost conferit şi
secretarului unităţii administrativ-teritoriale care are obligaţia de a nu aviza şi, respectiv,
de a nu contrasemna actele administrative, hotărâri sau dispoziţii, adoptate sau, după caz,
emise cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Un extrem de eficient instrument de combatere a corupţiei în administraţia
publică, care a provocat, de altfel, o veritabilă „revoluţie” în procesul de comunicare a
instituţiilor şi autorităţilor publice cu cetăţenii, îl reprezintă liberul acces la informaţiile
de interes public, reglementat prin Legea nr. 544/2001 împreună cu Normele
Metodologice de aplicare aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 123/2002. Permiţând
accesul liber al oricărui cetăţean şi, implicit, al presei şi al organizaţiilor
neguvernamentale, la marea majoritate a informaţiilor legate de activitatea instituţiilor
publice, acest act normativ face mult mai dificilă comiterea şi, mai ales, ascunderea unor
fapte de corupţie. În condiţiile în care au fost reglementate în amănunt modul de furnizare
a informaţiilor publice, din oficiu sau la cerere, în interiorul unor termene mult mai scurte
comparativ cu cele generale, nivelul de opacitate care favoriza proliferarea faptelor de
corupţie în instituţiile publice s-a redus considerabil. Mai mult decât atât, reglementând o
serie de prevederi special destinate modului de organizare a relaţiei instituţiilor publice cu

103
mass-media, inclusiv un termen de răspuns de maxim 24 de ore, s-au creat premisele
necesare pentru ca „cea de-a patra putere în stat” să-şi poată exercita menirea de „câine
de pază al democraţiei”. De altfel, liberul acces la informaţiile de interes public a devenit
un instrument de bază al jurnalismului de investigaţie în România, ziariştii apelând din ce
în ce mai frecvent la această facilitate pentru a demasca numeroase cazuri grave de
corupţie din administraţia publică şi nu numai.
Totodată, prin intermediul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 5/2002 au fost
instituite unele interdicţii pentru aleşii locali şi funcţionarii publici. Au fost astfel clar
reglementate situaţiile în care aceştia sunt manageri, asociaţi, acţionari semnificativi,
administratori, cenzori, membri în consiliul de administraţie sau deţin alte funcţii de
conducere în cadrul unor societăţi comerciale, caz în care le-a fost interzis să mai încheie
contracte de prestări servicii, executare de lucrări sau furnizare de bunuri cu autorităţile
administraţiei publice din care aceştia fac parte.
În toată această perioadă, o altă direcţie de acţiune în ceea ce priveşte demersul
global de combatere a corupţiei a reprezentat-o conformarea României la standardele
internaţionale din domeniu, în special prin însuşirea procedurilor de lucru europene şi
prin ratificarea acordurilor şi a convenţiilor europene care reglementează această materie.
În acest sens, au fost ratificate de către România Convenţia penală privind corupţia,
adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la
Strasbourg la 4 noiembrie 1999 şi, respectiv, Convenţia europeană privind spălarea,
descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, încheiată la Strasbourg
la 8 noiembrie 1990. Scopul principal al ratificării acestor Convenţii l-a reprezentat
adoptarea standardelor internaţionale în materie de combatere a corupţiei precum şi
participarea la procesele de cooperare internaţională în vederea eradicării acestui
fenomen. În acelaşi timp, dacă obiectivul principal al Convenţiei penale privind corupţia
îl reprezintă incriminarea coordonată de către statele semnatare a infracţiunilor de
corupţie, o cooperare internaţională consolidată în ceea ce priveşte cercetarea acestei
categorii de infracţiuni precum şi un mecanism eficace de urmărire a aplicării ei,
Convenţia civilă asupra corupţiei urmăreşte în primul rând prevederea în dreptul intern al
fiecărei ţări semnatare a unor mijloace eficiente în favoarea persoanelor care au suferit o
pagubă rezultând dintr-un act de corupţie, cu scopul de a le permite să îşi apere drepturile

104
şi interesele, inclusiv posibilitatea obţinerii de daune-interese. Pe de altă parte, Convenţia
europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii pleacă de la premisa necesităţii aplicării unei politici penale comune la nivel
internaţional în lupta contra criminalităţii grave, una dintre metode reprezentând-o
privarea delincvenţilor de produsele infracţiunilor.
În contextul în care, în cvasiunanimitatea lor, faptele de corupţie au drept miză
deturnarea sau utilizarea incorectă a unor fonduri publice gestionate de instituţiile sau
autorităţile publice, în accepţiunea extinsă dată de lege, reglementarea unor reguli stricte
referitoare la organizarea activităţii de audit în entităţile publice creează, cel puţin parţial,
premisele unei mai corecte şi eficiente utilizări a banului public. În acest sens, a fost
adoptată o nouă lege privind auditul public intern, Legea nr. 672/2002. Unul dintre
meritele acestui act normativ se referă la faptul că a schimbat radical abordarea
referitoare la auditul public, nemaifiind vorba doar despre o simplă activitate de control
care viza anterior exclusiv modul de utilizare şi cheltuire a banilor public ci despre o
activitate mult mai complexă care include şi o componentă de evaluare şi consiliere, şi
care se referă nu doar la legalitatea cheltuirii banilor ci şi la elemente care ţin
oportunitate, de eficacitatea şi eficienţa activităţii entităţilor publice.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei a contribuit semnificativ la crearea unui cadrul juridic adecvat
pentru prevenirea marii corupţii şi asigurarea unei bune guvernări. Ea constituie un act
normativ extrem de cuprinzător şi cu multiple implicaţii în ceea ce priveşte combaterea
corupţiei atât în administraţia publică, cât şi în viaţa politică şi mediul de afaceri. Legea
161⁄2003 reprezintă în fapt o lege-cadru care modifică şi completează substanţial un
întreg pachet de acte normative din domenii vitale pentru promovarea integrităţii în
exercitarea funcţiilor publice sau a celor de demnitate publică, pentru prevenirea şi
combaterea corupţiei, dar şi pentru promovarea unei guvernări democratice, precum legea
administraţiei publice locale, Statutul funcţionarilor publici, legea nr. 78⁄2002 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, ordonanţa de urgentă a
Guvernului nr. 5/2002 privind instituirea unor interdicţii pentru aleşii locali şi funcţionarii
publici, actul normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea Parchetului

105
Naţional Anticorupţie, legea referitoare la declararea şi controlul averilor precum şi alte
legi care reglementează o serie de domenii conexe. Una dintre consecinţele pozitive ale
acestei extrem de ambiţioase legi au reprezentat-o paşii înainte făcuţi în direcţia
reglementării şi, respectiv, reducerii conflictelor de interes şi incompatibilităţilor din
administraţia publică şi din mediul politic. Din păcate însă, multe dintre prevederile legii,
cum sunt inclusiv cele referitoare la crearea unui Sistem Electronic Naţional şi la
promovarea conceptelor de e-guvernare au rămas la stadiul de simple intenţii lăudabile,
nefiind pe deplin realizate nici măcar până în momentul de faţă.
Prin adoptarea legii privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a
campaniilor electorale (Legea nr. 43/2003), abrogată ulterior de un nou act normativ
adoptat în anul 2006, s-a urmărit creşterea transparenţei în acest domeniu, fiind
reglementate în amănunt atât finanţarea activităţii curente a acestora cât şi a campaniilor
electorale premergătoare diferitelor tipuri de alegeri, concomitent cu precizarea rolului
Curţii de Conturi în ceea ce priveşte controlul respectării acestor prevederi legale.
Unul dintre cele mai importante şi mai eficiente instrumente de combatere a
corupţiei şi de promovare a eticii în administraţia publică îl reprezintă, în mod categoric,
asigurarea transparenţei decizionale, proces reglementat în România de Legea nr. 52⁄2003
privind transparenţa decizională în administraţia publică. Reglementând o serie de
proceduri clare prin intermediul cărora cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora
pot participa la procesul de elaborarea şi respectiv, de adoptare a proiectelor de acte
normative, Legea nr. 52 a contribuit activ şi direct atât la creşterea calităţii actului de
guvernare în România prin implicarea beneficiarilor în procesul de elaborare al deciziilor
care îi privesc în mod direct cât şi la o mai facilă monitorizare de către cetăţeni,
organizaţiile neguvernamentale sau presă, a proceselor decizionale publice, rezultând
astfel un plus de integritate şi eficienţă în slujirea interesului public. Trebuie precizat în
acest context faptul că, aşa după cum legea însăşi prevede, ea stabileşte „regulile
procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale în cadrul
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, alese sau numite, precum şi al altor
instituţii publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele
cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora”. Mai exact, reprezentanţii acestor

106
instituţii şi autorităţi publice au libertatea deplină de a imagina şi implementa şi alte
proceduri, menite să contribuie la creşterea transparenţei decizionale.
Instrument de politici publice care, împreună şi pe baza legii nr. 544/2001, îşi
propune să încurajeze participarea cetăţenilor şi a organizaţiilor legal constituite la
procesul de elaborare şi de adoptare a deciziilor în administraţia publică, legea nr.52/2003
prevede, în esenţă, obligaţia autorităţilor publice de a aduce la cunoştinţă publică orice
proiect de act normativ, cu minim 30 de zile înainte de adoptare, avizare sau aprobare şi
de a oferi cetăţenilor şi organizaţiilor legal constituite ale acestora posibilitatea să
formuleze propuneri, sugestii şi recomandări referitoare la acesta. Totodată, la cererea
expresă a unei organizaţii neguvernamntale sau a unei alte autorităţi publice, instituţia
iniţiatoare are obligaţia de a organiza o întâlnire publică în cadrul căreia respectivul
proiect să fie supus dezbaterii publice. Chiar dacă legea nu instituie, după cum era şi
firesc, regula democraţiei directe, în sensul că, în final, decizia de a ţine cont sau nu de
recomandările formulate revine tot acelei instituţii sau autorităţi publice, aceasta va fi
obligată să precizeze în scris motivul pentru care propunerile şi recomandările formulate
de către cetăţeni sau o.n.g.- uri nu au fost incluse în textul final al actului normativ
adoptat. În plus, prevederea potrivit căreia va trebui consemnat distinct modul în care
fiecare consilier a votat un anumit proiect conferă societăţii civile şi presei posibilitatea
de a urmări constant felul în care persoana în cauză a ales să reprezinte interesele
cetăţenilor care l-au trimis în respectivul for. În acest fel, s-a instituit posibilitatea
exercitării unui control mai eficient de către cetăţeni asupra persoanelor pe care le-au
ales, având astfel posibilitatea de a îi sancţiona în cunoştinţă de cauză, cu ocazia
proceselor electorale, în cazul devierii de către aceştia de la slujirea interesului public şi
respectarea normelor etice. Un mare pas înainte în ceea ce priveşte asigurarea
transparenţei decizionale îl reprezintă şi prevederea, mai nou introdusă, potrivit căreia,
inclusiv documentele de politici publice elaborate de autorităţile publice centrale trebuie
să respecte rigorile acestei legi. Legea instituie totodată, la nivel de regulă, caracterul
public al şedinţelor din administraţia publică, reglementând modul de organizare a
acestora, de aducere la cunoştinţă publică, precum şi condiţiile în care persoanele
interesate pot participa la şedinţe, inclusiv prin exercitarea dreptului de a îşi exprima
punctul de vedere cu privire la problemele supuse dezbaterii şi adoptării. Nivelul extrem

107
de ridicat de eficienţă al acestui instrument este determinat de faptul că a fost înzestrat cu
sancţiuni corespunzătoare. Astfel, adoptarea unor acte normative altfel decât cu
respectarea acestei legi se sancţionează cu nulitatea absolută a acestora, situaţie ca va
trebui doar constatată de instanţa de contencios administrativ sesizată în acest sens.
Codul de conduită a funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 7/2004 împreună
cu Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice
adoptat prin Legea nr. 477/2004 reglementează normele de conduită profesională a
angajaţilor din sectorul public, ambele având drept obiectiv principal „creşterea calităţii
serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public şi eliminarea
birocraţiei”. Totodată, Codurile de conduită a funcţionarilor publici şi, respectiv a
personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice au drept principal scop
schimbarea mentalităţii angajaţilor publici şi adoptarea de către aceştia a unui
comportament care să respecte normele etice. Eficienţa acestui instrument este afectată,
cel puţin în parte, de insuficienta cunoaştere şi mediatizare în rândul angajaţilor din
administraţia publică dar şi al principalilor beneficiari – cetăţenii. În plus, e destul de greu
de crezut că rezultatul scontat al acestor coduri, de schimbare a unor mentalităţi şi
atitudini ale funcţionarilor publici, se va produce prin simpla adoptare a unui act normativ
şi încercarea de impunere a lui, fiind imperios necesară organizarea pe scară largă a unor
cursuri şi traininguri prin intermediul cărora să se încerce interiorizarea voluntară a
acestor valori şi norme de conduită prescrise.
În perioada imediat premergătoare alegerilor locale din anul 2004 a fost adoptată
O.U.G. nr. 24 din 27.04.2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice şi a funcţiilor publice, precum şi pentru intensificarea măsurilor de prevenire şi
combatere a corupţiei. Scopul urmărit prin intermediul acestui act normativ se referă în
principal la extinderea obligativităţii declarării averilor şi asupra aleşilor locali – primari,
consilieri locali sau judeţeni, fiind modificate în consecinţă prevederile Legii nr.
115⁄1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane
cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Totodată, au fost
introduse o serie de modificări ale O.U.G. nr. 43⁄2002, în scopul întăririi capacităţii
operaţionale a Parchetului Naţional Anticorupţie ca parchet specializat în combaterea
infracţiunilor de corupţie.

108
 Referitor la interdicţia pentru agenţii publici de a primi cadouri ocazionate de
exercitarea calităţii lor oficiale, Legea nr. 251⁄2004 a instituit o serie de reguli clare cu
privire la destinaţia bunurilor primite cu titlu gratuit cu prilejul unor acţiuni de protocol în
exercitarea mandatului sau a funcţiei şi, respectiv, la cazurile în care acestea pot fi
păstrate de cel care le-a primit.
Prin intermediul Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei
judiciare a fost reglementat în amănunt modul de desfăşurarea a activităţii organelor de
cercetare ale poliţiei judiciare sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului,
inclusiv în cazul infracţiunilor de corupţie, contribuindu-se în acest fel la asigurarea unui
plus de eficienţă în aceste demersuri.
Reglementând avertizarea în interes public, protecţia denunţătorilor (avertizorilor
de integritate), sau, după cum mai este cunoscut, fenomenul „fluieratului în biserică”,
Legea nr. 571⁄2004 a stabilit o serie de măsuri referitoare la protecţia persoanelor care au
reclamat ori au sesizat încălcări ale legii în cadrul instituţiilor şi al autorităţilor publice,
săvârşite de către persoane cu funcţii de conducere sau de execuţie din instituţiile publice,
autorităţile publice şi din alte unităţi bugetare. Chiar dacă reglementează în mod
amănunţit aspecte referitoare la situaţiile în care se poate vorbi despre avertizare în
interes public şi la modalităţile în care aceasta poate fi făcută, soluţiile adoptate în
legislaţia românească în ceea ce priveşte protecţia avertizorilor nu sunt de natură să le
ofere acestora garanţia că nu vor suporta consecinţele acestui gest, fiind în final ei înşişi
sancţionaţi. Acesta este, de altfel, motivul pentru care nici nu se poate vorbi în România
despre avertizorii de integritate ca despre un instrument funcţional de combatere a
corupţiei.
Aşa după cum se poate observa, numărul de instrumente legislative adoptate în
această perioadă şi importanţa lor în ceea ce priveşte crearea unor mecanisme eficiente de
combatere a corupţiei sunt absolut impresionante. Chiar dacă în perioada respectivă
nivelul corupţiei a fost unul destul de crescut iar guvernul a fost adesea criticat pentru
unele presupuse derapaje de la regulile democratice, contribuţia acestuia la crearea unui
cadru normativ şi instituţional adecvat pentru combaterea corupţiei este evidentă. La fel
de adevărat e însă şi faptul că multe dintre acestea au fost adoptate ca urmare a
constrângerilor presupuse de necesitatea adoptării acquis-ului comunitar şi a conformării

109
la standardele europene în domeniu, ca etapă obligatorie în vederea încheierii
negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.
Perioadele care au urmat anului 2004 au fost caracterizate în general de
completări şi perfecţionări ale cadrului legal deja existent în domeniul politicilor
anticorupţie dar şi de apariţia altor acte normative esenţiale.
În domeniul achiziţiilor publice, de altfel unul dintre cele mai vulnerabile în ceea
ce priveşte riscul comiterii unor fapte de corupţie, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernul nr.
34/2006 a urmărit să introducă noi reguli şi proceduri, mult mai stricte şi care să
contribuie la reducerea posibilităţilor de corupţie şi abuz în organizarea procedurilor de
achiziţie publică. Astfel, a fost limitat dreptul entităţile publice de a achiziţiona direct
produse, servicii sau lucrări, la cazurile în care valoarea acestei achiziţii nu depăşeşte
echivalentul în lei a 15.000 euro pentru fiecare achiziţie, aceasta urmând a se realiza pe
bază de document justificativ. În cazul în care valoare estimată este mai mare decât
această sumă, respectiva autoritate contractantă are obligaţia de a atribui contractul de
achiziţie publică prin aplicarea procedurilor de licitaţie, deschisă sau restrânsă. Totodată,
actul normativ precizează rolul Agenţiei Naţionale pentru Reglementarea şi
Monitorizarea Achiziţiilor Publice în ceea ce priveşte verificarea procedurilor sub
aspectul conformităţii cu legislaţia din domeniu precum şi rolul Consiliului Naţional
pentru Soluţionarea Contestaţiilor, în calitatea acestuia de organ independent cu activitate
administrativ-jurisdicţională. În acelaşi timp, ordonanţa cuprinde o secţiune specială,
detaliată, referitoare la evitarea posibilelor conflicte de interese şi a unor manifestări de
concurenţă neloială.
Modificarea şi completarea Codului penal prin Legea nr. 278⁄2006 a adus drept
noutate incriminarea şi, respectiv, introducerea în Cod, în categoria infracţiunilor de
serviciu şi, respectiv, în cea a infracţiunilor de corupţie, a unei noi fapte - conflictul de
interese. Totodată, a fost reglementată răspunderea penală a persoanelor juridice, altele
decât statul, autorităţile publice sau instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu
poate face obiectul domeniului privat, aceasta putând fi angajată inclusiv pentru fapte de
corupţie;
Un nou actor instituţional specializat, cu atribuţii în ceea ce priveşte prevenirea şi
combaterea faptelor de corupţie în rândul personalului propriu al Ministerului

110
Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală Anticorupţie, a fost înfiinţat prin
intermediul Legii nr. 161⁄2005. Având în vedere impactul semnificativ pe care un
serviciu poliţienesc integru îl poate avea asupra întregii administraţii publice, cu atât mai
mult cu cât această categorie specială de funcţionari are un rol esenţial în combaterea
corupţiei în general, importanţa creării acestui actor instituţional specializat în prevenirea
şi combaterea corupţiei în rândul poliţiştilor este de necontestat.
În ceea ce priveşte finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor
electorale, a fost adoptat un nou act normativ, Legea nr. 334⁄2006. Obiectivul propus al
acestui act normativ este acela de a veghea la transparenţa acestor finanţări, acţionând
prin prevederile sale în vederea asigurării independenţei partidelor politice şi conferind
astfel un plus de moralitatea viaţii politice. În acest sens, actul normativ stabileşte lista
limitativă a surselor legale de finanţare a partidelor politice precum şi cuantumul maxim
admis al fiecăreia dintre acestea, precizând faptul că partidele nu pot avea şi, respectiv,
nu pot folosi nicio altă sursă de finanţare decât cele prevăzute în textul legii. În ceea ce
priveşte controlul respectării obligaţiilor impuse prin lege, această competenţă revine
unei autorităţi nou înfiinţate - Autoritatea Electorală Permanentă, care o exercită anual,
din oficiu sau la cerere, prin Departamentul său de control al finanţării partidelor politice
şi a campaniilor electorale.
În vederea continuării eforturilor întreprinse de România în ceea ce priveşte lupta
cu corupţia, prin Raportul de monitorizare al Comisiei Europene din data de 26
septembrie 2006 a fost creat cadrul pentru stabilirea, după data aderării României la
Uniunea Europeană, a unui mecanism de cooperare şi verificare a evoluţiilor înregistrate
în domeniile reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei. Acest lucru s-a
realizat prin Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 prin care
au fost identificate 4 condiţionalităţi cu privire la care se realizează în perioada
postaderare o monitorizare strictă:
- Consolidarea transparenţei şi eficienţei actului de justiţie, în special prin
consolidarea capacităţii şi responsabilităţii Consiliului Superior al Magistraturii
(CSM). Raportarea şi monitorizarea impactului noilor coduri de procedură civilă şi
penală;

111
 - Înfiinţarea, potrivit angajamentelor, a Agenţiei Naţionale de Integritate, cu
atribuţii în verificarea averilor, incompatibilităţilor şi a potenţialelor conflicte de
interese, precum şi cu competenţa de a adopta decizii cu caracter obligatoriu pe
baza cărora să poată fi aplicate sancţiuni descurajatoare;
- Continuarea progreselor deja înregistrate în procesul de investigare cu
imparţialitate a faptelor de mare corupţie;
- Adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei, în
special în cadrul administraţiei locale.
Totodată, potrivit art. 1 din Decizia Comisiei 2006/928/CE din 13 decembrie 2006,
România are obligaţia ca în fiecare an, până cel târziu în data de 31 martie, să prezinte
Comisiei un raport privind progresele realizate în vederea atingerii fiecăruia dintre
obiectivele de referinţă stabilite.
Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind evoluţia
măsurilor de acompaniere după aderare din 27 iunie 2007, a statuat menţinerea
mecanismului de cooperare şi verificare în vederea monitorizării progreselor înregistrate
de România şi a solicitat elaborarea de către autorităţile române a unui plan de acţiune
care să reflecte măsurile avute în vedere pentru soluţionarea celor 4 condiţionalităţi.
Proiectul acestui Plan a fost elaborat sub coordonarea Ministerului Justiţiei şi cu
contribuţia celorlalte instituţii cu atribuţii în ceea ce priveşte reforma justiţiei şi,
respectiv, combaterea corupţiei şi a fost supus procedurilor de avizare, consultare şi
dezbatere. Planul de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul
mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în domeniul
reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei a fost aprobat prin Hotărârea
de Guvern nr.1346/2007. Prin intermediul acestuia au fost stabilite o serie de măsuri care
trebuie implementate referitor la fiecare dintre cele patru condiţionalităţi, fiind precizate
totodată etapele acestora, termenele limită, responsabilii pentru implementarea lor,
indicatori de performanţă, sursele de verificare precum şi sursa finanţării.
În cursul anului 2010, Guvernul a adoptat o nouă Hotărâre de Guvern -79 din 5
februarie 2010, privind înfiinţarea Comisiei de monitorizare a progreselor înregistrate de
România în domeniul reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei, care a
abrogat HG 1346⁄2007, continuând însă măsurile iniţiate de aceasta. Totodată, în

112
contextul în care, în vara anului 2012 Comisia Europeană va elabora un raport de
evaluare care va viza întreaga perioadă de cinci ani parcursă din momentul instituirii
MCV, Guvernul a adoptat H.G. nr. 216 din 20 martie 2012 privind accelerarea
implementării obiectivelor de referinţă prevăzute în cadrul Mecanismului de Cooperare şi
Verificare. În acest scop, actul normativ urmăreşte flexibilizarea structurii şi a modalităţii
de funcţionare a Comisiei MCV, constituită prin reorganizarea Comisiei reglementate
prin H.G. nr. 79⁄2010. Comisia MCV are ca atribuţii principale evaluarea modalităţii în
care instituţiile implicate în realizarea obiectivelor Mecanismului de cooperare şi
verificare (MCV) îşi îndeplinesc sarcinile, potrivit competenţelor acestora, armonizarea
eforturilor în cadrul MCV şi asigurarea dialogului şi cooperării între instituţiile implicate.
Comisia, ale cărei lucrări sunt coordonate de Ministrul Justiţiei, este formată din
reprezentanţi (la nivel de ministru sau secretar de stat) ai ministerelor Administraţiei şi
Internelor, Afacerilor Externe, Finanţelor Publice şi Afacerilor Europene, preşedintele
sau vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, procurorul general sau prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe
lângă ÎCCJ, procurorul şef sau procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie
precum şi preşedintele sau secretarul general al Agenţiei Naţionale de Integritate.
Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, o
instituţie a cărei existenţă a fost solicitată cu insistenţă atât de către Uniunea Europeană
cât şi de reprezentanţii societăţii civile din România angrenaţi în procesul de combatere a
corupţiei, a fost aprobată în cele din urmă prin Legea nr. 144/2007. Acest act normativ a
creat instituţia menită să asigure controlul averilor dobândite în timpul exercitării unei
funcţii publice sau de demnitate publică, al incompatibilităţilor şi conflictelor de interese,
desăvârşind practic construcţia instituţională din domeniul combaterii corupţiei.
Noul Cod Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi a cărui intrarea în
vigoare este preconizată pentru anul 2013, după mai multe amânări succesive, conţine, la
rândul lui, o serie de prevederi esenţiale referitoare la incriminare şi sancţionarea faptelor
de corupţie. Fără a aduce modificări substanţiale în ceea ce priveşte faptele de corupţie,
Noul Cod le diferenţiază în mod expres de infracţiunile de serviciu, reunindu-le într-un
capitol denumit: Infracţiuni de corupţie. În ceea ce priveşte reglementarea faptelor care
contravin unei conduite profesionale normale a funcţionarilor publici, incriminate ca

113
infracţiuni de serviciu, numărul şi sfera de cuprindere a acestora sunt mult mai
cuprinzătoare comparativ cu vechea reglementare, atât în ceea ce priveşte tipologia
faptelor cât şi cu privire la calitatea celor care le săvârşesc.
În momentul de faţă este în vigoare şi continuă să se aplice până la un termen
viitor şi incert, Codul Penal al României - Legea nr. 15⁄1968, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările
ulterioare, act normativ care incriminează şi sancţionează marea majoritate a faptelor de
corupţie prevăzute de legislaţia românească.
Completarea Legii nr. 52⁄2003 privind transparenţa decizională în administraţia
publică de către Legea nr. 242⁄2010 are marele merit de a extinde sfera de aplicabilitate a
dispoziţiilor legale referitoare la transparenţa decizională, procedurile şi exigenţele
impuse prin lege iniţial doar în cazul proiectelor de acte normative urmând a fi respectate
şi în cazul documentelor de politici publice elaborate de autorităţile administraţiei publice
centrale. Mai mult decât atât, se instituie prin acest act normativ obligaţia autorităţilor
administraţiei publice de a justifica în scris nepreluarea recomandărilor formulate şi
înaintate în scris de cetăţeni şi asociaţiile legal constituite ale acestora. Această din urmă
prevedere contribuie la creşterea gradului de eficienţă şi a impactului legislaţiei
referitoare la transparenţa decizională, autorităţile publice nemaiputând să se rezume
strict la a colecta formal propunerile şi sugestiile cetăţenilor şi ale o.n.g.- urilor, ci fiind
obligate să justifice în scris neincluderea acestora în proiectele de acte normative
adoptate.
Tot în urma presiunilor internaţionale la care a fost supusă atât din partea
organismelor comunitare cât şi a administraţiei americane, România a adoptat, în luna
aprilie a anului 2012, Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului Penal
al României, cunoscută drept legea privind confiscarea extinsă a averilor. Acest act
normativ care reprezintă transpunerea în legislaţia românească a dispoziţiilor art. 3 al
Deciziei-cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005
privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu
infracţiunea, are drept principal scop punerea infractorilor, inclusiv din domeniul
corupţiei, în imposibilitatea de a se folosi de rezultatele faptelor ilicite, acestea urmând a
fi confiscate în anumite condiţii special reglementate. Astfel, confiscarea extinsă va fi

114
dispusă, în cazul infracţiunilor de corupţie, a celor asimilate acestora sau în legătură cu
infracţiunile de corupţie, precum şi în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare
ale Uniunii Europene, în situaţia în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani
înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data
emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de
aceasta în mod licit;
- instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de
corupţie.
Pentru a obţine finalitatea dorită, respectiv privarea celor care au comis fapte de
corupţie de rezultatul faptelor lor, se prevede faptul că această confiscare va ţine seama şi
de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unor
persoane fizice apropiate sau persoane juridice asupra cărora deţine controlul - unui
membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţii
asemănătoare acelora dintre soţi ori dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu
acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine controlul. În cazul
în care bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri
până la concurenţa valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi
din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.
În condiţiile în care privarea infractorilor, în general, de produsul infracţiunii lor,
constituie o metodă unanim recunoscută la nivel internaţional pentru reducere
infracţionalităţii, introducerea acestei măsuri în legislaţia românească este mai mult decât
benefică. Pe de altă parte însă, ezitarea autorităţilor române de după 1989 în a crea un
instrument juridic eficace menit să-i împiedice pe corupţi să se bucure de rezultatul
faptelor lor, descurajându-i astfel, pare destul de greu de înţeles.

Analiza politicilor anticorupţie implementate în România: 1990 – 2012

Făcând o radiografie a societăţii actuale româneşti din punct de vedere al

integrităţii publice, constatările şi concluziile nu pot fi decât extrem de îngrijorătoare.
Corupţia a ajuns la un nivel alarmant şi omniprezent iar actele normative adoptate în

115
vederea combaterii ei şi actorii instituţionali special creaţi cu acest scop nu îşi produc
efectul scontat decât într-o mult prea mică măsură.
Extrem de relevante pentru evaluarea impactului procesului anticorupţie din
România sunt datele oficiale existente în acest sens. Chiar dacă statisticile oficiale nu
acoperă întreaga perioadă de după 1989, ele fiind disponibile în unele cazuri abia pentru
perioada începând cu anul 1993 iar în altele începând cu anul 1997, şi chiar dacă sunt
vădit incomplete, necuprinzând decât o parte a infracţiunilor de corupţie, ele sunt,
categoric, de natură să ne pună pe gânduri cu privire la suportul real de care se bucură
lupta anticorupţie în România sau cel puţin cu privire la eficienţa demersurilor iniţiate.
Astfel, deşi conştientizăm pe deplin relaţia dintre criminalitatea reală şi cea
descoperită, disproporţia este vădită între fenomenul general, cunoscut la nivelul opiniei
publice, al unei corupţii care afectează într-o proporţie mai mică sau mai mare, toate
domeniile de activitate din sectorul public şi numărul de fapte de corupţie descoperite şi
cercetate în această perioadă, de doar câteva sute pe an. In contextul unei corupţii
generalizate şi al existenţei unui sector public cu cca. 1 milion de angajaţi, a vorbi despre
câteva sute de persoane trimise în judecată pentru fapte de corupţie, la nivelul unui an
întreg, provenind din 42 de judeţe, poate părea cel puţin neserios şi demonstrează, în
mod clar, lipsa de rezultate concrete în ceea ce priveşte eradicarea acestui fenomen. În
plus, analizând aceleaşi statistici şi rapoarte de activitate ale instituţiilor specializate în
descoperirea şi reprimarea faptelor de corupţie, nu putem să nu remarcăm faptul că marea
corupţie, ca parte a marii criminalităţi, este aproape inexistentă, fiind cercetaţi şi respectiv
condamnaţi, cel mult câţiva reprezentanţi din eşaloanele doi sau trei ale puterii
guvernamentale sau judecătoreşti. Se impune în acest sens identificarea unor noi măsuri
de creştere a responsabilităţii politice, prin intermediul cărora comportamentul corupt al
politicienilor să fie mai aspru sancţionat. Experienţele de până acum demonstrează că nu
putem vorbi cu adevărat de sancţiuni eficiente aplicate în cazul oamenilor politici şi al
oficialilor de rang înalt, nici din punct de vedere juridic dar nici politic.
În condiţiile în care, în perioada 1990 – 2012, au fost elaborate o serie întreagă de
strategii şi programe anticorupţie, au fost adoptate numeroase acte normative şi au fost
create instituţii specializate în lupta cu acest flagel, întrebarea este: ce anume lipseşte
României pentru a obţine rezultate vizibile în combaterea corupţiei?

116
 În mod evident, răspunsul nu poate fi decât unul: adoptarea tuturor acestor legi şi
crearea acestor instituţii sunt măsuri absolut necesare, dar nu şi suficiente.
Unul dintre primele elemente care ar trebui luate în calcul este voinţa politică
reală, cea fără de care orice demers în acest sens este sortit eşecului. Or, în contextul în
care lipsa cea mai acută de rezultate se referă la eradicarea fenomenelor de mare corupţie,
ai căror actori sunt personajele de prim rang de pe scena politică sau guvernamentală,
explicaţia cea mai firească nu poate să se refere decât la lipsa de voinţă a clasei politice
de a lupta cu acest fenomen precum şi la lipsa capacităţii de a se autoreforma. Unul dintre
aspectele asupra căruia ar trebui reflectat şi care ar trebui să motiveze partidele politice
din România să acţioneze cu mai multă convingere în vederea diminuării corupţiei îl
reprezintă gradul extrem de scăzut de încredere de care se mai bucură partidele politice
din România, în general, cu consecinţele de rigoare. Nu trebuie făcută abstracţie nici de
faptul că, în paralel cu sentimentul cvasi general de neîncredere a populaţiei în politicieni,
datorat inclusiv scandalurilor de corupţie care s-au ţinut lanţ în întreaga perioadă de după
anul 1990, sunt create premisele pentru apariţia pe scena politică a unor partide anti-
sistem sau chiar a unor partide care să susţină lipsa de viabilitate a sistemului democratic,
în paralel cu promovarea unor regimuri autoritare.
Pentru a avea şanse reale de succes, procesul de combatere a corupţiei presupune în
mod inevitabil realizarea unor analize-diagnostic exhaustive în acest domeniu şi, pe baza lor,
conceperea unor strategii sau programe naţionale anticorupţie cuprinzătoare, care să asigure
coerenţă şi continuitate acestui demers. În acest sens, putem aprecia că numeroasele ezitări
precum şi repetatele modificări legislative, în special în ceea ce priveşte competenţa unor
instituţii cu atribuţii în cadrul procesului de combatere a corupţiei (Direcţia Naţională
Anticorupţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Agenţia Naţională de Integritate), care au
generat o profundă stare de instabilitate legislativă, denotă exact lipsa unei viziuni coerente
şi unitare cu privire la modul în care ar trebui să se desfăşoare tot acest proces. Din păcate,
în România, demersurile anticorupţie au reprezentat de multe ori intervenţii punctuale,
menite să combată simptomele acestui flagel, în dauna unor demersuri complexe care să
vizeze analizarea cauzelor acestui fenomen şi a factorilor favorizanţi, concomitent cu
identificarea unor soluţii reale de eliminare a acestora. „Pentru ca o strategie de politici
anticorupţie să fie eficientă ea trebuie să se bazeze pe înţelegerea cauzelor profunde ale

117
diferitelor manifestări ale corupţiei şi a variaţiilor acestora. Fără aceste informaţii
decidenţii politici riscă să trateze simptomele fără a atinge factorii cauzatori ai corupţiei.”
(World Bank, 2000, p.9). În acest context, se poate constata faptul că prima strategie
naţională anticorupţie a fost adoptată în România abia în anul 2001 şi s-a referit la perioada
2001-2004, fiind urmată de altele trei, valabile pentru perioadele 2005-2007, 2008-2010 şi,
respectiv, 2011 -2015. Lipsa de continuitate în timp a acestor strategii a fost completată din
păcate şi de lipsa de uniformitate, abordările acestor documente strategice fiind semnificativ
diferite.
Măsurile întreprinse până în prezent în vederea combaterii corupţiei s-au referit
preponderent la construcţia instituţională, la înfiinţarea de noi instituţii care să lupte contra
acestui flagel precum şi la adoptarea de noi instrumente legislative în acest sens. Din păcate
însă, demersurile guvernamentale au neglijat un aspect extrem de important al acestui
fenomen, respectiv faptul că, în cvasiunanimitatea lor, faptele de corupţie se produc în
cadrul unui proces dual, în cadrul unei relaţii de tip corupător corupt. În majoritatea
covârşitoare a cazurilor, instrumentele de politici publice anticorupţie anterior menţionate au
vizat exclusiv o componentă a acestei relaţii, respectiv coruptul, omiţând aproape în
totalitate să acţioneze în vederea conştientizării şi, respectiv, descurajării celuilalt participant
la acest proces - corupătorul.
În condiţiile în care aceste iniţiative au dat rezultate mai mult sau mai puţin eficiente,
considerăm că ar fi momentul potrivit pentru ca ele să vizeze şi celălalt participant la faptele
de corupţie, respectiv exponentul corupţiei active - corupătorul, cel care iniţiază demersul
imoral şi ilegal şi a cărui eliminare ar contribui semnificativ la reducerea acestui fenomen
grav din România. Un prim pas în această direcţie ar trebui să îl constituie conceperea şi
derularea pe o scară cât mai largă a unor campanii de conştientizare a populaţiei cu privire la
consecinţele extrem de grave pe care corupţia le produce în toate domeniile vieţii economice
şi sociale şi care, în mod direct sau indirect, îi afectează pe cetăţeni în sens negativ. Pentru a
maximiza şansele de reuşită ale unor asemenea campanii de informare şi conştientizare,
considerăm a fi necesară derularea lor în cadrul unui parteneriat extins între instituţiile
statului şi organizaţiile neguvernamentale sau alţi reprezentanţi ai societăţii civile. În acelaşi
timp, având în vedere faptul că, odată instalată şi generalizată, cum este cazul României,
corupţia tinde să se autogenereze şi să de dezvolte într-o spirală de tip ascendent, devine

118
evident faptul că, pentru a avea şanse reale de reuşită, demersul de reducere a corupţiei va
trebui să fie conceput pe termen lung. El va trebui să vizeze astfel nu doar cadrul
instituţional şi normativ ci va trebui să abordeze o latură neglijată până în prezent, respectiv
educaţia anticorupţie, ce va trebui să fie implementată atât în şcoli, în cadrul unor materii
precum Cultura civică, cât şi în universităţi. În acest fel, rezultatele vor apărea în timp dar, în
acelaşi timp, efectul va fi unul infinit mai stabil şi care va viza generaţii întregi de cetăţeni
educaţi în spiritul valorilor morale. În plus, cadrul legal relativ bine reglementat şi complet
nu este pe deplin eficient atâta timp cât principalii beneficiari ai lui, cetăţenii, presa sau
organizaţiile neguvernamentale nu îl cunosc şi nu îl valorifică la adevăratul lui potenţial. În
plus, pentru a creşte şansele de reuşită ale politicilor anticorupţie şi pentru a utiliza toate
resursele disponibile în acest sens, odată conştientizaţi cu privire la consecinţele profund
negative pe care corupţia le produce şi ale căror victime sunt ei înşişi, cetăţenii vor trebui
antrenaţi în procesul de combatere a acestui flagel, în special prin încurajarea şi sprijinirea
monitorizării de către aceştia a integrităţii diferitelor instituţii sau programe din administraţia
publică (FPDL, 2006, p.92) .De altfel, această componentă, a stimulării cetăţenilor de a
supraveghea serviciile publice şi de a raporta posibilele abateri de la integritate a lipsit cu
desăvârşire din politicile anticorupţie derulate până în prezent în România. În acest fel, a fost
constant ignorată o resursă gratuită şi extrem de interesată în a obţine rezultate în acest
demers extrem de dificil.
Pe de altă parte, pornind de la constatarea absolut evidentă că faptele de corupţie
presupun în mod necesar participarea unui agent public – funcţionar public, ales local,
parlamentar, demnitar etc – politicile anticorupţie ar trebui să aibă în prim plan acest
element, factorul uman din administraţia publică. Or, aplicarea legilor anticorupţie şi
implementarea măsurilor adoptate în acest sens nu au avut efectul scontat, printre altele,
inclusiv pentru că modernizarea sectorului guvernamental nu a vizat ambele componente pe
care le-ar fi presupus acest proces, cea instituţională şi cea valorică. Demersurile întreprinse
până acum în acest sens au vizat aproape exclusiv prima componentă. Astfel, urmând
exemplul sau copiind bunele practici europene în materie, au fost adoptate noi legi şi au fost
înfiinţate noi instituţii. Din păcate însă, considerându-se că oamenii se vor adapta relativ
uşor acestor schimbări structurale şi vor adopta oarecum implicit noi atitudini, a fost
neglijată cea de-a doua componentă referitoare la adoptarea unor noi mentalităţi şi seturi de

119
valori, a unor principii şi norme care să guverneze comportamentele în sectorul public
(Bruno, 2001, p.5). În acest sens ar trebui probabil să se îndrepte în mod prioritar
demersurile de combatere a coruptei, al educării oficialilor publici în spiritul valorilor etice
şi al conştientizării de către aceştia a necesităţii promovării unor schimbări în acest sens. De
altfel, schimbarea în orice domeniu şi cu atât mai mult în cel al combaterii corupţiei, nu va
putea fi promovată cu succes prin manifestări de forţă şi prin acte normative impuse pentru
că în acest caz rezultatele nu vor fi de durată. Şanse mult mai mari de reuşită au acele
demersuri sau schimbări care sunt mai întâi explicate, apoi conştientizate iar în final
asumate de către cei care sunt vizaţi (ANFP, 2006).
Procesele de combatere a corupţiei ar trebui să aibă administraţia publică drept
partener implicat şi cointeresat, şi nu drept inamic declarat. Experienţa a demonstrat faptul
că nu este indicat ca administraţia publică sau agenţii publici să fie atacaţi direct prin aceste
iniţiative, fiind trataţi drept inamici vizaţi, chiar dacă lipsa de integritate a multora e evidentă
(Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 119). Accentul ar trebui pus pe cooptarea
şi mobilizarea tuturor celor care ar putea susţine aceste procese. De altfel, o abordarea
agresivă a problemei ar putea avea drept răspuns cel mai probabil o reacţie cel puţin la fel de
agresivă.
Concomitent însă cu schimbarea mentalităţii funcţionarilor publici, despre care s-a
vorbit adesea, sau cu sancţionarea drastică a acestora în cazul comiterii unor asemenea fapte,
se impune instituirea unui corp profesionist de funcţionari publici de carieră, prin selectarea
acestora pe bază de competenţă, prin asigurarea posibilităţii reale de a fi promovaţi în funcţii
de conducere şi de a face carieră, dar şi printr-o minimă îndepărtare a acestora de tentaţiile
corupţiei prin asigurarea unei salarizări decente. Credem că în acest fel ar creşte considerabil
rezistenţa la corupţie a funcţionarilor publici.
În acelaşi timp, ţinând cont de această realitate, a relaţiei duale de tip corupător -
corupt, o măsură absolut necesară în vederea diminuării corupţiei o reprezintă utilizarea
pe scară largă a măsurilor care contribuie la reducerea contactului dintre cetăţean şi
funcţionarul public, prin metode de tipul ghişeului unic, funcţionarului electronic
(infochioşc) etc. Prin instituirea ghişeului unic la nivelul unei instituţii sau în cadrul unui
proces administrativ mai larg şi care implică mai multe instituţii publice, spre exemplu în
cazul înfiinţării unei societăţi comerciale, se creează o interfaţă de tip front office, ne mai

120
existând necesitatea pentru cetăţean să interacţioneze direct cu alţi funcţionari, ori cu alte
compartimente sau instituţii implicate într-un proces de autorizare, avizare, licenţiere etc.
În acest fel, se reduc considerabil timpul necesar pentru obţinerea anumitor autorizaţii şi
aprobări, dar, mai ales, se reduc oportunităţile funcţionarilor de a pretinde cetăţenilor
avantaje nedatorate (FPDL, 2006). În contextul în care, practic, fiecare contact dintre
cetăţean şi reprezentanţii unei instituţii publice (în special cei care au şi competenţa de a
soluţiona în mod direct, favorabil sau nu, o anumită cerere) reprezintă un posibil prilej şi
pretext pentru a pretinde sau a oferi avantaje nedatorate, aceste comportamente neetice
pot fi evitate prin reducerea la minimum a contactului dintre cetăţean şi instituţia publică.
Prin intermediul ghişeului unic, cetăţeanul nu mai ajunge să interacţioneze direct cu
funcţionarul ce are competenţa legală de a decide cu privire la problema sa, ci doar cu un
funcţionar ale cărui atribuţii se limitează strict la a prelua nişte acte, verificând eventual
cel mult caracterul complet sau incomplet al unei documentaţii. În acest fel, ne mai
existând un contact direct între cel interesat în rezolvarea unei probleme şi cel capabil să
o soluţioneze în mod nemijlocit, se va reduce considerabil posibilitatea de a oferi sau
pretinde mită, foloase necuvenite etc. Dublând acest demers cu utilizarea în instituţiile
publice, în punctele de contact dintre cetăţeni şi funcţionarii publici, a mijloacelor
electronice de supraveghere, riscul apariţiei unor comportamente mai puţin etice se
reduce semnificativ.
Tot în ceea ce priveşte activitatea de prevenire, politicile anticorupţie vor trebui să
vizeze reducerea monopolului agenţilor publici asupra unor decizii, precum şi limitarea
puterilor discreţionare ale acestora prin reducerea şi simplificarea cât mai mult posibil a
regulilor şi proceselor, în paralel cu facilitarea înţelegerii acestora de către cetăţeni.
Totodată, responsabilizarea oficialilor va trebui realizată prin instituirea unor reguli clare
referitoare la exercitarea funcţiilor publice a căror respectare să fie asigurată atât de
organele de control intern ale fiecărei organizaţii publice cât şi prin monitorizarea
exercitată de celelalte instituţii cu atribuţii în domeniu, presă, o.n.g.-uri, reprezentanţi ai
mediului de afaceri, organizaţii profesionale etc.
Tot în categoria acţiunilor care vizează reducerea cazurilor de corupţie prin limitarea
„oportunităţilor”, o direcţie importantă şi care nu a fost încă suficient exploatată se referă la
standardizarea procedurilor în administraţia publică. În acest fel, se elimină elementul

121
arbitrar, funcţionarii publici fiind obligaţi la adoptarea unor soluţii identice în cazuri
similare. Ei sunt astfel lipsiţi de puterea cu adevărat discreţionară şi monopolul cu care sunt
înzestraţi acum şi care, de altfel, le facilitează comiterea multor fapte de corupţie.
Reamintind în acest context definiţia dată de Robert Klitgaard fenomenului, potrivit căreia
Corupţia = Monopol + Putere Discreţionară – Responsabilitate, această măsură pare a fi mai
mult decât necesară şi utilă (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006).
O soluţie care şi-a dovedit deja eficacitatea prin limitarea factorului arbitrar şi a
monopolului funcţionarilor publici asupra deciziei se referă la simplificarea procedurilor
administrative şi oferirea pentru cetăţeni, în unele cazuri, a posibilităţii de a obţine un
tratament preferenţial, în schimbul unei taxe de urgenţă. În acest fel, cetăţenii care, din
diferite motive, sunt obligaţi să obţină unele documente sau să parcurgă anumite
proceduri administrative într-un timp mult mai scurt decât termenul general prevăzut de
lege, au posibilitatea de a achita o taxă specială care se constituie venit la bugetul de stat.
În contextul în care această soluţie legală nu ar fi existat, după cum practica a demonstrat
de altfel, acei cetăţeni ar fi fost tentaţi sau chiar constrânşi să ofere o sumă de bani, chiar
mai mare, cu titlul de mită, pentru a obţine actul respectiv într-un timp mult mai scurt. S-
ar fi produs în acest fel o faptă neetică de tip corupător-corupt, un tratament discriminator
în relaţia cu ceilalţi cetăţeni, banii respectiv ar fi alimentat economia subterană etc. În
schimb, instituirea acestei posibilităţi legale de a obţine, contra unei sume de bani legal
plătite, un termen mai scurt de soluţionare în comparaţie cu termenul mediu vine să
rezolve de o manieră definitivă şi extrem de eficientă o problemă reală, eliminând orice
dilemă sau problemă etică şi fără a crea nici un fel de prejudiciu pentru niciuna din părţile
implicate (cetăţeanul solicitant, ceilalţi cetăţeni, stat etc). De asemenea, tot ca o
contrapondere la atitudinile discreţionare ale unor funcţionari sau factori decizionali din
sectorul public ce urmăresc obţinerea unor avantaje nedatorate prin prelungirea
nejustificată a perioadelor de soluţionare a unor acte sau solicitări, considerăm ca fiind
indicată creşterea numărului de situaţii în care operează procedura aprobării tacite.
Totuşi, întrucât nu putem concepe eliminarea totală a interacţiunii dintre cetăţeni
şi funcţionarii publici, una dintre posibilele soluţii despre care considerăm că ar merita
luate în calcul, în efortul global de reducere a corupţiei şi promovare a integrităţii în
instituţiile publice, se referă şi la extinderea competenţei Direcţiei Generale Anticorupţie

122
din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi asupra instituţiilor şi autorităţilor
publice din administraţia publică în general, spre deosebire de situaţia actuală în care
sfera de acţiune şi intervenţie a acesteia se limitează exclusiv la structurile din interiorul
Ministerului. În condiţiile în care atât disponibilitatea cât şi posibilităţile concrete ale
diferitelor instituţii publice din administraţia publică locală sau de sub autoritatea altor
ministere de a acţiona pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea comportamentelor
neetice sunt extrem de limitate, expertiza acestei structuri specializate în prevenirea şi
combatere a corupţiei ar putea fi valorificată la un nivel superior, inclusiv prin practicarea
pe o scară mult mai largă a testelor de integritate prin intermediul cărora să se verifice
rezistenţa la corupţie a diferiţilor agenţi publici.
Se impune totodată reglementarea adecvată a sesizării în interes public şi
protejarea cu adevărat eficientă a „avertizorilor”. Experienţa a demonstrat faptul că
modul în care a fost conceput şi implementat acest instrument de combatere a corupţiei în
România nu încurajează persoanele potenţial interesate să denunţe faptele de corupţie.
Practic, teama că vor fi victimele unor acte de răzbunare şi că vor suporta ei înşişi
consecinţele negative ale propriului gest inhibă disponibilitatea şi dorinţa multor agenţi
publici sau cetăţeni de a sesiza faptele de corupţie pe care le cunosc. Protejarea acestora
se poate face prin acordarea de asistenţă juridică gratuită dacă cei în cauză au nevoie
precum şi prin asigurarea posibilităţii de a fi transferaţi provizoriu sau definitiv din
instituţia pe ai cărei lideri i-au denunţat. Totodată, considerăm că ar fi oportună crearea
unor instituţii speciale menite să îi consilieze pe avertizori în demersul lor dar şi să le
asigure protecţia într-o manieră eficientă şi convingătoare. Nu în ultimul rând, având în
vedere prejudiciile enorme pe care corupţia le provoacă întregii societăţi, ar trebui
reflectat la posibilitatea de a stimula financiar asemenea comportamente, prin acordarea
unor recompense (Richter, Burke, şi Doig, 1990). Întrucât cel mai adesea comiterea unor
fapte de corupţie presupune participarea sau, cel puţin, cunoaşterea de către mai multe
persoane din instituţie a acestor activităţi imorale, stimularea acestor indivizi, în sensul de
a denunţa faptele, sub protecţia, desigur, a anonimatului şi a altor măsuri de siguranţă ar
putea da rezultate pozitive.
Unul dintre motivele pentru care eficienţa iniţiativelor anticorupţie a fost limitată
iar rezultatele acestora au întârziat să se arate se referă şi la lipsa de stabilitate legislativă,

123
respectiv la dinamica exagerată din domeniu, tradusă într-un număr considerabil de
modificări pe care actele normative din sfera combaterii corupţiei le-au suferit într-un
interval relativ scurt de timp. Astfel, spre exemplu, Legea nr. 78⁄2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost modificată de 7 ori, Legea nr.
43⁄2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie a fost modificată, din momentul apariţiei
sale, în 4 aprilie 2002, de nu mai puţin de 19 ori, Legea nr. 161⁄2003 a fost modificată
până în prezent de 17 ori, şi exemplele pot continua (Sabău-Pop, 2011, p.128).
În contextul în care, pentru a răspunde aşteptărilor în baza cărora au fost adoptate
şi a maximiza rezultatele pozitive, actele normative au nevoie de o anumită stabilitate,
rezultatele modeste înregistrate de Parchetul Naţional – Departamentul Naţional –
Direcţia Naţională Anticorupţie în procesul de combatere a fenomenelor de mare corupţie
pot fi explicate, cel puţin într-o anumită măsură (celebra expresie care defineşte
fenomenul „corupţiei fără corupţi”). Pentru ca o politică anticorupţie să poată funcţiona la
adevăratul ei potenţial şi să producă un randament maxim e nevoie de o anumită aşezare
şi stabilitate a cadrului instituţional şi normativ, astfel încât toţi actorii implicaţi în acest
proces, atât instituţiile şi autorităţile publice cu atribuţii în domeniul combaterii corupţiei,
cât şi organizaţiile neguvernamentale sau cetăţenii, să îşi cunoască exact locul şi rolul
precum şi modalităţile concrete în care pot acţiona. Numărul mare de schimbări
intervenite şi care, de multe ori, s-au dovedit a fi greu de justificat au avut, din păcate,
drept consecinţă logică, bulversarea unor sisteme şi mecanisme care ajunseseră să
funcţioneze, crearea unui climat de nesiguranţă şi incertitudine, împiedicând
popularizarea în rândul cetăţenilor a unor prevederi de multe ori lăudabile şi benefice, şi,
respectiv, utilizarea de către aceştia, direct sau prin intermediul altor factori interesaţi
(cum ar fi presa sau o.n.g.-urilor), a mecanismelor special create pentru ei.
Una dintre posibilele explicaţii ale rezultatelor nesatisfăcătoare înregistrate în ceea
ce priveşte combaterea corupţiei o reprezintă şi faptul că, cel mai adesea, în practică, acest
proces este abordat strict sau preponderent din perspectiva acţiunilor sancţionatorii,
represive, şi mai puţin prin prisma unor demersuri preventive. Un rol extrem de important ar
trebui să îl aibă în acest sens inclusiv introducerea pe o scară cât mai largă a analizelor de
risc în ceea ce priveşte vulnerabilitatea la corupţie a diferitelor sectoare de activitate,
instituţii, structuri şi chiar persoane, în scopul adoptării unor măsuri preventive şi al

124
reducerii posibilităţilor concrete de comitere a faptelor de corupţie. În acest scop, este
esenţială înţelegerea raţionamentului şi a resorturilor interioare care determină un agent
public să comită o faptă de corupţie. Se poate astfel constata faptul că aceştia „sunt tentaţi
să se angajeze în fapte de corupţie atunci când mărimea câştigului ilicit depăşeşte
mărimea penalizării înmulţită cu probabilitatea de a fi prins. Penalizarea cuprinde, pe de
o parte, salariul şi alte măsuri stimulative la care vor fi siliţi să renunţe dacă îşi pierd
slujba şi, pe de alta, severitatea pedepsei. Dacă probabilitatea de a fi prins este mică şi
pedeapsa uşoară, iar recompensa fraudei este mare în raport cu stimulentele pozitive
oferite unui oficial din administraţie, atunci tentaţia va creşte şi vom găsi corupţie”
(Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 47). Din păcate, exact aceasta este
situaţia României, în care tentaţiile şi oportunităţile de corupţie sunt numeroase, riscul de
a fi prins este scăzut, salariul la care se renunţă e prea mic pentru a reprezenta o miză iar
sancţiunile aplicabile în situaţia în care făptuitorul e prins se dovedesc a fi relativ blânde,
neavând un caracter descurajator.
Pe de altă parte însă, mai există cel puţin un motiv extrem de serios pentru care
măsurile referitoare la prevenire şi combaterea corupţiei în administraţia publică vor
trebui să depăşească etapa clasicelor strategii de control şi sancţionare, preponderente în
România. Impunerea unor noi şi noi legi sancţionatorii, reglementări restrictive şi
ameninţări la adresa agenţilor publici vor duce la o „profeţie a autosatisfacerii”: fiind în
mod continuu suspectaţi şi trataţi drept potenţiali infractori, aceştia vor ajunge în final să
se comporte în consecinţă (Council of Europe, 2004).
Abordând însă problema inclusiv din perspectiva sancţiunilor instituite, se
remarcă o problemă majoră. Una dintre posibilele explicaţii ale lipsei de rezultate
satisfăcătoare în ceea ce priveşte procesul de combatere a corupţiei, în pofida faptului că,
atât din punct de vedere al cadrului legislativ cât şi a celui instituţional, România s-a
conformat standardelor europene în domeniu, o reprezintă neinstaurarea, la nivelul
societăţii, în general, şi al celor predispuşi la comiterea unor fapte de corupţie, în special,
a unui sentiment de convingere fermă cu privire la caracterul inevitabil al pedepsei în
cazul săvârşirii unei asemenea infracţiuni. În prezent, din păcate, în loc de a fi animaţi de
teama că, mai mult ca sigur, comiterea unei fapte de corupţie va avea drept consecinţă o
sancţiune certă şi drastică, mulţi dintre cei care comit asemenea fapte au un sentiment de

125
impunitate, considerând că faptele acestea fie vor rămâne nepedepsite fie vor fi
sancţionate cu o maximă îngăduinţă. În aceste condiţii, pentru a demonstra seriozitatea
măsurilor anticorupţie şi pentru a învinge cinismul cetăţenilor şi al birocraţilor care nu se
află la prima experienţă de acest fel, se impune distrugerea acestei „culturi a impunităţii”.
În acest fel, se câştiga credibilitate dar şi suport din partea populaţiei, crescând astfel
şansele de reuşită. În tot acest demers, cea mai convingătoare dovadă o reprezintă
„prinderea peştilor mari”, respectiv identificarea şi sancţionarea marilor corupţi. În plus,
pentru a convinge cu privire la faptul că nu e vorba de acte de răzbunare politică, ideal ar
fi ca aceşti mari corupţi să provină inclusiv sau în primul rând din forţele politice aflate la
guvernare (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 105).
Tot în ceea ce priveşte consolidarea componentei preventive a politicilor
anticorupţie, se remarcă faptul că, în prezent, nu există la dispoziţia autorităţilor locale şi
a funcţionarilor un serviciu care să asigure asistenţă specializată în legătură cu
problemele de natură etică pe care aceştia nu ştiu cum să le abordeze. Trebuie precizat în
acest context faptul că, iniţiativa numirii unui consilier etic în fiecare instituţie publică
este una lăudabilă, dar nu suficientă. Aceşti consilieri care, în marea lor majoritate, nu au
beneficiat de nicio formare specializată în domeniul integrităţii publice şi care se
mărginesc adesea la a simula îndeplinirea unor atribuţii suplimentare ce le-au fost
impuse, funcţionează în momentul de faţă în mod izolat, fără a fi integraţi într-o reţea şi
fără a avea la cine să apeleze pentru a solicita consultanţă în domeniu. Din aceste
considerente, se recomandă constituirea, la nivel judeţean sau regional, a unei instituţii
care să asigure consultanţă şi formare profesională în prevenirea corupţiei în cadrul
administraţiei publice precum şi interpretarea şi aplicarea codurilor de conduită. În mod
evident, constituirea unui asemenea organism ar fi cu atât mai utilă cu cât de serviciile
sale ar putea beneficia, în egală măsură, şi cetăţenii sau organizaţiile neguvernamentale
cu preocupări în sfera promovării integrităţii în sectorul public (Council of Europe,
2004).
Pe de altă parte, ceea ce se pare că a lipsit cu adevărat politicilor publice anticorupţie
din România este o autoritate unică cu atribuţii de coordonare a tuturor actorilor
instituţionali implicaţi în procesul de combatere a corupţiei şi promovarea integrităţii în
spaţiul public. Prevenirea, împiedicarea producerii dar şi sancţionarea faptelor de corupţie

126
necesită în mod obligatoriu participarea concomitentă şi colaborarea numeroaselor
instituţii cu competenţe specifice în acest domeniu, dintre care amintim: Direcţia
Naţională Anticorupţie, Agenţia Naţională de Integritate, Direcţia Generală Anticorupţie,
Parchetele teritoriale, Poliţia, Curtea de Conturi, Autoritatea Naţională a Vămilor şi
Garda Financiară din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Oficiul Naţional
pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, Corpul de Control al Primului
Ministru, Autoritatea Electorală Permanentă, Consiliul Concurenţei şi Oficiul
Concurenţei, Departamentul pentru Luptă Antifraudă ş.a. Prevenirea acestor fapte,
descoperirea şi investigarea lor, aducerea în faţa justiţiei şi condamnarea celor vinovaţi
nu au şanse reale de succes decât în condiţiile unei colaborări eficiente şi concertate între
toate aceste instituţii publice (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 92). În
contextul în care acest întreg proces presupune participarea reprezentanţilor tuturor celor trei
puteri ale statului, România nu a reuşit să găsească încă o soluţie viabilă şi care să respecte
totodată principiul separaţiei puterilor în stat. În consecinţă, această practica a unor iniţiative
separate sau chiar paralele ale diferitelor instituţii cu atribuţii în domeniu a fost, categoric,
mai puţin productivă comparativ cu situaţia în care toate aceste resurse ar fi fost mobilizate
în comun iar eforturile conjugate ar fi fost integrate într-un demers unitar.
Combaterea corupţiei reprezintă un demers strategic, cu obiective pe termen lung, şi
care presupune un plus de subtilitate şi prudenţă din partea actorilor de prim rang implicaţi
în acest proces, interni sau internaţionali. Evidenţierea continuă a neîmplinirilor şi a
eşecurilor din acest domeniu, fără a îmbrăca măcar o formă constructivă, are mai degrabă
drept efect resemnarea şi demoralizarea atât a factorilor implicaţi cât şi a populaţiei, ceea ce
determină, în mod logic, pierderea entuziasmului necesar acestei lupte, a oricărei iniţiative,
sau, chiar a rezistenţei la corupţie. Util în acest sens ar fi ca, pentru a se evita lipsa
rezultatelor pozitive şi, implicit, demoralizarea, să fie abordate pentru început faptele de
corupţie asupra cărora se pot obţine victorii imediate şi fără prea mari costuri precum şi
domeniile cele mai grav afectate de corupţie dar în cazul cărora costurile de combatere a
corupţiei par a fi mai reduse (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 101). În acest
fel s-ar putea obţine într-un timp scurt şi cu costuri reduse, rezultate vizibile şi de impact,
ceea ce va contribui semnificativ la creşterea entuziasmului şi a suportului popular faţă de
demersurile anticorupţie.

127
 În acest sens, nici comparaţiile repetate cu performanţele altor state în ceea ce
priveşte combaterea corupţiei, net defavorabile României, nu sunt întotdeauna cele mai
indicate. Performanţele mai scăzute ale unor ţări în ceea ce priveşte corupţia pot fi
explicate, cel puţin parţial, prin moştenirea instituţională de care au beneficiat. Astfel,
statele care au avut parte (Ungaria, Polonia, Ţările Baltice), înainte de instaurarea
comunismului, de perioade mai îndelungate de suveranitate şi ale căror servicii publice
sau sisteme de justiţie au fost mult mai apropiate de standardele europene au fost
avantajate în procesul de tranziţie de această moştenire. Vorbim în acest caz despre ţările
în care, în perioada regimurilor comuniste, socialismul a îmbrăcat o altă formă, mai puţin
îndoctrinată, cu o pondere mult mai redusă a statului în economie şi care au permis o
oarecare dezvoltare a instituţiilor pieţei. Aceste ţări au promovat o ruptură bruscă de
trecutul comunist, competiţia politică a fost mai intensă, noua clasă politică s-a format
mai repede iar nivelul responsabilităţii politice a noilor lideri faţă de populaţie a crescut şi
el. În aceste ţări, atât societatea civilă cât şi statul au avut forţa necesară pentru a promova
schimbări radicale, impunând o mai mare responsabilitate în domeniul public şi
promovând reforme puternice care au fost în măsură să limiteze proporţiile fenomenului
de corupţie comparativ cu alte ţări din regiune, printre care şi România. În acelaşi timp,
competiţia politică extrem de intensă, o societate civilă mult mai puternică şi implicată
precum şi moştenirea unei administraţii publice mai evoluate au făcut ca atât corupţia
administrativă cât şi cea de tipul statului captiv să poată fi mai uşor controlate, prin
limitarea influenţei unor grupuri de interese. Spre deosebire de acestea, ţările care au
optat pentru o ruptură mai puţin brutală de sistemul anterior, printre care şi România,
adeptă a teoriei paşilor mărunţi, au adoptat reforme economice şi politice limitate, ceea ce
a creat premisele apariţiei unor „oportunităţi” economice majore pentru un număr limitat
de persoane sau grupuri de interese. Totodată, răspunderea funcţionarilor din aceste ţări
faţă de societate şi controlul exercitat asupra acestora au fost minimale, ceea ce a creat
condiţii optime pentru proliferarea fenomenelor de corupţie de tipul state capture dar si a
corupţiei administrative (World Bank, 2000, p.11).
În aceeaşi ordine de idei, comparaţia mult prea riguroasă cu democraţiile
consolidate din Europa Occidentală dar şi cu alte state europene şi nu numai, poate fi
chiar mai neproductivă. În contextul în care acestea au avut nevoie, în anumite cazuri, de

128
câteva decenii sau chiar mai mult de atât pentru a schimba anumite mentalităţi, atitudini
şi comportamente, pentru a construi instituţii puternice şi democratice şi pentru a reuşi să
reducă nivelul unor comportamente deviante precum corupţia, o abordare exagerat de
critică poate contribui, de asemenea, la resemnare şi descurajare din partea actorilor
implicaţi, dar şi la instaurarea unei stări de apatie şi lipsă de adeziune din partea
populaţiei demoralizate.
În aceeaşi ordine de idei, o altă problemă se referă la momentul optim pentru a
promova reforme ce vizează eradicarea corupţiei. Mai exact, iniţierea unor astfel de
programe, chiar bine concepute şi care şi-au demonstrat deja viabilitatea, într-un moment
în care instituţiile statului nu sunt încă suficient de puternice iar societatea în general nu e
pregătită să le accepte, poate avea consecinţă mai degrabă negative. Asemenea campanii
anticorupţie demarate furtunos şi cu obiective ambiţioase dau naştere unor aşteptări pe
măsură din partea populaţiei. În cazul în care în care rezultatele scontate nu sunt obţinute
iar aşteptările nu sunt satisfăcute, cetăţenii vor deveni şi mai cinici cu privire la
posibilitatea eradicării corupţiei, ceea ce va face infinit mai dificile viitoarele încercări de
diminuare a fenomenului. Acesta este motivul pentru care o strategie pe termen lung
impune o analiză amănunţită a posibilităţilor reale de intervenţie şi chiar conceperea unor
etape intermediare menite să permită între timp consolidarea instituţiilor statului şi
totodată înzestrarea societăţii cu mijloacele adecvate de luptă contra corupţiei (Johnston,
2007, 251). Din nefericire, acesta este şi cazul României care a cunoscut mai multe astfel
de iniţiative anticorupţie care, nefiind încununate de succes, nu au făcut decât să
întărească atitudinea sceptică a populaţiei cu privire la şansele de reuşită ale unor noi
iniţiative şi să îngreuneze astfel eforturile în domeniu ale viitorilor guvernanţi.
Tot în ceea ce priveşte această presiune a rezultatelor aşteptate sau pretinse, trebuie
precizat faptul că, în pofida faptului că multe dintre progresele înregistrate de România în
lupta anticorupţie, în special în ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei naţionale din
domeniu cu cea comunitară şi crearea unor actori instituţionali de inspiraţie europeană, au
fost rezultatul procesului continuu de negociere şi al presiunilor exercitate în acest sens de
forurile comunitare, eficienţa actualului Mecanism de Verificare şi Control poate fi pusă sub
semnul îndoielii, existând în legătură cu acesta suspiciunea că favorizează adoptarea unor

129
măsuri populiste, motivate mai degrabă de dorinţa de a justifica progrese, decât de caracterul
cu adevărat justificat al acestora.
Pe de altă parte însă, analiza evoluţiei politicilor publice anticorupţie din România
nu ne poate conduce, într-adevăr, decât spre o singură concluzie: la fel ca şi cele mai
multe dintre reformele şi procesele de modernizare din societatea românească
postdecembristă, măsurile de combatere a corupţiei, transpuse în acte normative sau,
după caz, în iniţiative practice şi acţiuni concrete, au fost rezultatul aproape exclusiv al
presiunilor exercitate de unele structuri supranaţionale sau factori de presiune externă:
Uniunea Europeană în cadrul procesului amplu şi îndelungat de negociere în vederea
integrării sau, după caz, de aprofundare a integrării şi parcurgere a unor noi etape (cum
este cazul intrării în spaţiul Schengen), Statele Unite ale Americii prin Ambasada de la
Bucureşti, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, puternice organizaţii
internaţionale neguvernamentale dintre care se remarcă Transparency Internaţional etc.
Departe de a fi însă un nou pretext de lamentări şi reflecţii fataliste cu privire la caracterul
poporului român, această constatare ar trebui să stea la baza unor atitudini cât mai
pragmatice din partea oricărui factor potenţial interesat să contribuie la diminuarea
fenomenelor de corupţie în România şi la promovarea eticii şi a integrităţii în sfera
publică. Astfel, eficienţa acestor presiuni externe, singurele de altfel care au dat rezultate
vizibile, mai ales în ultima perioadă de timp, ar trebui apreciată şi pusă în valoare cu
maximum de pragmatism, prin sesizarea continuă a acestor organisme externe şi
alăturarea faţă de demersurile lor întreprinse în direcţia reformării şi a democratizării
societăţii româneşti, inclusiv sub aspectul promovării integrităţii în viaţa publică.
Paradoxal, reacţia românilor faţă de atitudinea intransigentă a Olandei dar şi a altor
state europene care susţin mai puţin vehement şi vocal politica acesteia în ceea ce priveşte
primirea României în spaţiul Schengen ar trebui să fie una de susţinere, având la bază
convingerea fermă că doar aceste presiuni externe ne pot ajuta, şi în continuare, în demersul
de combatere a acestui grav flagel care afectează ţara noastră. În condiţiile în care clasa
politică românească s-a dovedit în mod constant a fi incapabilă să se autoreformeze şi în
condiţiile în care, în mod inevitabil, orice act de corupţie presupune participarea activă a
unor deţinători de putere publică, e greu de presupus că lucrurile se vor schimba şi că
promovarea eticii publice ar putea fi susţinută exact de către aceia care generează şi întreţin

130
corupţia şi imoralitatea în spaţiul public românesc. În aceste condiţii, apelul la, şi, după caz,
susţinerea grupurilor de presiune externă, nu numai că par a fi atitudini acceptabile ci chiar
imperios necesare, printre puţinele soluţii viabile pe care le mai putem imagina după mai
bine de două decenii de proliferare continuă a fenomenului corupţiei în România
postdecembristă.
Pe de altă parte, unul dintre motivele pentru care, nu de puţine ori, lupta contra
corupţiei în România a eşuat, se referă la faptul că, în realitate, aceasta a vizat nu
fenomenul în sine ci eliminarea unor adversari politici ai celor aflaţi la putere. Politizarea
excesivă a luptei cu corupţia a făcut ca măsurile preconizate pentru prevenirea şi
reducerea acesteia să fie, în realitatea, luate împotriva unor oponenţi politici sau a
grupurilor de interese care îi susţineau, ceea ce a dus la decredibilizarea acestor demersuri
şi catalogarea lor drept acte de vendetă politică. Consecinţa a fost una mai mult decât
firească, ratarea şansei de a obţine un suport popular masiv în sprijinul acestor măsuri,
mai mult decât necesar pentru a putea spera la obţinerea unor rezultate semnificative.
În ceea ce priveşte creşterea şanselor de implementare cu succes a politicilor
anticorupţie, o direcţie de acţiune de importanţă majoră trebuie să o reprezinte
consolidarea şi garantarea unei reale separaţii a puterilor în stat, astfel încât derapajele de
orice fel ale uneia dintre puteri să fie supuse controlului şi să întâmpine opoziţia celorlalte
puteri ale statului. În acest sens, spre exemplu, o serie de iniţiative ale ultimilor ani care
au propus modificări în ceea ce priveşte modul de organizarea şi funcţionare a justiţiei în
România, a Consiliului Superior al Magistraturii, a modului de numire, sancţionare sau
chiar salarizare a magistraţilor, au putut fi interpretate drept încercări de imixtiune
politică în actul de justiţie şi de limitare a independenţei puterii judecătoreşti. În acelaşi
timp şi oarecum ilogic, percepţia generală în momentul de faţă este că nu se poate vorbi
despre un control al puterii legislative, al Parlamentului, asupra celei executive
reprezentate de Guvern, ci, mai degrabă invers, autoritatea acestuia din urmă se impune
în relaţie cu legislativul. Acesta este probabil şi motivul pentru care, spre exemplu, din
raţiuni pur electorale şi contrare interesului general, alocări semnificative de fonduri sunt
direcţionate preponderent sau exclusiv către reprezentanţii puterii, după modelul unei
mite electorale.

131
 Analiza politiilor anticorupţie derulate în România în ultimele două decenii relevă
şi o altă componentă insuficient exploatată, respectiv contribuţia sectorului
nonguvernamental la combaterea acestui flagel. Chiar dacă, în special în ultimul deceniu,
o.n.g.- urile, fie singure, fie în parteneriat cu instituţiile publice, au derulat o serie de
iniţiative anticorupţie constând în principal în campanii de conştientizarea a populaţiei cu
privire la implicaţiile profund negative ale corupţiei, traininguri destinate funcţionarilor
publici, studii în domeniu, resursele acestui sector nu sunt folosite la potenţialul maxim.
Nu în ultimul rând, expertiza organizaţiilor neguvernamentale ar putea contribui la
asigurarea unui grad sporit de integritate în sectorul public prin monitorizarea şi mai
intensă a iniţiativelor şi programelor clasei politice şi a administraţiei publice.
În ceea ce priveşte domeniul economic, o măsură cu un potenţial cert de a
contribui la reducerea corupţiei o reprezintă retragerea statului din economie, în principal
prin privatizarea agenţilor economici pe care îi mai deţine încă în proprietate. În paralel
cu pierderile considerabile generate de managementul defectuos al acestor societăţi
comerciale, ele constituie o permanentă tentaţie pentru cei aflaţi la putere de a comite
anumite abuzuri, legate în special de finanţarea ilegală a partidelor şi a campaniilor
electorale dar şi de fenomene extinse de numiri clientelare în funcţii, bazate mai degrabă
pe criteriul apartenenţei la aceeaşi grupare politică sau grup de interese şi mai puţin pe
bază de competenţă profesională.
În acest sens, al creşterii eficienţei dar şi al asigurării unui nivel de integritate
publică sporit se înscrie şi recomandarea de a desfiinţa anumite servicii publice în
favoarea sectorului privat, în special a celora care pot fi mult mai bine prestate de către
acesta din urmă (FPDL, 2006, p. 82). Este unanim recunoscută, atât la nivel de experţi
dar şi al cunoaşterii comune, incapacitatea statului de a administra la nivelul exigenţelor
impuse de managementul privat sau al performanţelor pe care mediul privat le obţine. În
acest context, e foarte greu de înţeles, dacă ar fi să plecăm de la prezumţia de nevinovăţie
şi de bună credinţă, de ce ar trebui să mai existe societăţi de stat, mai ales în domenii care
nu au un caracter strategic (construcţia, reabilitarea, întreţinerea de drumuri, hoteluri,
până la fabrici de încălţăminte) în condiţiile în care statul ar trebui să îşi rezerve doar
rolul de a licita respectivele lucrări şi de a controla calitatea serviciilor şi a produselor
furnizate, concomitent cu obţinerea unui preţ cât mai apropiat de standardele de cost.

132
Pentru a înţelege mai bine anumite aspecte nu trebuie făcut abstracţie de faptul că
existenţa acestor regii, societăţi comerciale, companii naţionale este justificată prin
caracterul de supapă pentru angajările pe criterii politice, de nepotism şi favoritism politic
pe care acestea îl joacă. În contextul în care regulile referitoare la angajarea în aceste
entităţi publice sunt mult mai permisive comparativ cu cele din instituţiile publice,
nefiind cel mai adesea supuse niciunui control real (cum este spre exemplu cel exercitat
de ANFP în cazul funcţiilor publice) în contextul în care salariile sunt considerabil mai
mari comparativ cu cele din instituţiile şi autorităţile publice dar mai ales întrucât în
acestea din urmă există adesea atât fenomenul de blocare a posturilor şi, în ultima
perioadă, chiar cel de disponibilizări, soluţia societăţilor de stat pare a fi una extrem de
adaptată angajărilor pe aceste criterii. Ele nu sunt adesea cuprinse în statisticile oficiale,
sunt o permanentă sursă de pierderi, chiar în condiţiile în care, fără a avea un merit, au
profitat ani de zile sau chiar decenii întregii de monopolul conferit asupra unor domenii
Analizând evoluţia iniţiativelor anticorupţie ale României se poate observa faptul
că, începând cu anul 1996 şi până în prezent, cu un maxim atins în intervalul 2001 - 2004,
în perioada negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România a creat un
impresionant arsenal de instrumente legale şi instituţionale în domeniul combaterii
corupţiei, unele dintre acestea producând efecte pozitive, mai mult sau mai puţin vizibile.
Pe de altă parte însă, tocmai această activitate febrilă de legiferare poate fi considerată ca
fiind parţial responsabilă de eşecul poliţiilor anticorupţie. Mai exact, fără a nega rolul
acestor instrumente şi conştientizând faptul că, cel mai adesea, forma de materializarea a
politicilor publice o reprezintă actele normative, accentul aproape exclusiv pus pe
abordarea legalistă şi pe apelul neconvingător la moralitate explică, până la un punct,
lipsa unor rezultate satisfăcătoare în acest sens (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris,
2006, p. 27). Alte aspecte care au împiedicat obţinerea unor rezultate şi mai
convingătoare în această luptă se referă la utilizarea redusă a instrumentelor manageriale
şi administrative de combatere a corupţiei, coordonarea insuficientă între instituţiile
implicate în combaterea corupţiei, dinamica legislativă şi instituţională excesivă din
domeniul anticorupţiei precum şi la necunoaşterea şi, respectiv, implementarea deficitară
a legislaţiei anticorupţie.

133
 Totodată, ca urmare a deficienţelor constatate, apreciem că se impun o serie de
îmbunătăţiri punctuale ale politicilor publice anticorupţie, în special în ceea ce priveşte:
simplificarea administrativă şi dereglementarea prin reducerea la minim a actelor care
trebuie obţinute sau a procedurilor care trebuie îndeplinite în raport cu instituţiile statului
pentru obţinerea unui document sau derularea unei activităţi şi care reprezintă pentru
funcţionarii publici pretexte ideale pentru a solicita avantaje nedatorate; exercitarea mai
intensă a funcţiei de control a statului, inclusiv prin crearea unor corpuri profesioniste de
control care să acţioneze în domeniile cele mai vulnerabile faţă de riscul corupţiei,
formate din experţi cu o competenţă profesională recunoscută şi a căror probitate morală
a trecut în prealabil testele de integritate impuse; ieşirea din expectativă a statului,
renunţarea la o atitudine preponderent reactivă şi folosirea pe scară largă a agentului
provocator care să testeze integritatea angajaţilor din domeniul public; creşterea rolului
Avocatului Poporului în ceea ce priveşte combaterea abuzurilor în sectorul public şi a
faptelor de corupţie, inclusiv prin consolidarea autorităţii acestuia şi a capacităţii de
verificare în raport cu instituţiile şi autorităţile publice; sprijinirea constituirii de sindicate
şi de asociaţii profesionale în sectorul public pentru ca agenţii publici să aibă capacitatea
de a se opune presiunilor politice şi faptelor de corupţie; sprijinirea jurnalismului
independent şi a celui de investigaţie; reglementare adecvată a sesizării în interes public
şi protejarea cu adevărat eficientă a „avertizorilor”; introducerea obligativităţii elaborării
de către fiecare instituţie publică a unei strategii proprii de integritate şi a efectuării unor
analize de risc legate de vulnerabilitatea la corupţie; continuarea elaborării de coduri de
conduită sectoriale, adaptate problemelor etice şi respectiv riscurilor specifice fiecărui
domeniu; consolidarea rolului consilierului etic din instituţiile publice etc.
Considerăm, totodată, ca fiind necesară şi oportună continuarea completării şi
adaptării sistemului anticorupţie românesc, în special prin preluarea bunelor practici care şi-
au demonstrat deja capacitatea de a contribui la diminuarea corupţiei în alte state. În acest
proces însă, o atenţie aparte va trebui acordată asigurării coerenţei sistemului, în contextul în
care au fost deja preluate unele modele, norme sau instituţii aparţinând unor societăţi
profund diferite de cea românească din punct de vedere al culturii, tradiţiilor şi
mentalităţilor. De altfel, aceasta este una dintre marile greşeli pe care nu dor România, ci şi
alte state cu un nivel ridicat al corupţiei o comit: imitarea sau chiar copierea, fără

134
discernământ a politicilor anticorupţie ale altor state, analizarea permanentă a elementelor
care le lipsesc acestor ţări comparativ cu statele bogate şi cu o democraţie consolidată, fără a
ţine cont de elementele particulare şi specifice care stau la baza propriilor fenomene de
corupţie (Johnston, 2007, p. 247). Ca urmare a acestei abordări, reformele împrumutate de
la aceste state dezvoltate nu ţin cont de o serie de particularităţi ale ţărilor în cauză şi care
pot influenţa decisiv rezultatele acestora: caracterul mai mult sau mai puţin consolidat al
societăţii civile şi presei, nivelul de conştiinţă civică şi cultură politică a cetăţenilor etc.

135
 Bibliografie generală:
1. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, „Raport privind managementul funcţiilor
publice şi al funcţionarilor publici pentru anul 2010”, Bucureşti, 2011.
2. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Manual de proceduri pentru
implementarea codului de conduită, Bucureşti, 2006.
3. Aristotel, Etica nicomahică, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
4. Aristotel, Politica, Kitchener: Batoche Books, 1999.
5. Bogdan, S., Drept penal: partea specială, vol. I, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Cluj-Napoca: Sfera Juridică, 2007.
6. Bruce, W.M., „Administrative Morality”, în Shafritz, J.M. (editor), Defining Public
Administration: Selections from the International Encyclopedia of Public Policy and
Administration, Boulder, Colorado: Westview Press, 2000, pp. 407-415.
7. Bruno, Ş., „Incursiuni în sociologia administraţiei publice locale din România”, în
Popescu-Neveanu, P., Ghiurtan, P. și Maria, M. Atitudini şi valori în administraţia
publică locală, Bucureşti: BCS, 2001.
8. Caraşciuc, L., Ciubotaru, M., Paţiuc, N. și Bejan, L., Corupţia şi evaziunea fiscală –
Dimensiuni economice, Transparency International Moldova, 2003.
9. Caraşciuc, L., Corupţia şi calitatea guvernării, Transparency International Moldova,
2001.
10. Consiliul Europei, Lupta împotriva corupţiei, Convenţia penală privind corupţia şi
raportul explicativ, Convenţia civilă privind corupţia şi raportul explicativ, Editura
Consiliului Europei, 2001.
11. Cooper, T.L., Handbook of Administrative Ethics, New York: Marcel Dekker, Inc,
1994.
12. Copoeru, I., „Coordonate ale profilului moral al magistratului. Studiu de caz cu
privire la implementarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor din
România”, în Copoeru, I. și Szabo, N. (coordonatori), Dileme morale și autonomie în
contextul democratizării și al integrării europene, Cluj: Casa Cărții de Știință, 2007,
pp. 215-243.
13. Council of Europe, Model Initiatives Package on public Ethics at Local Level, 2004.
14. Crişu, Ş., Legislaţie românească anticorupţie, Bucureşti: Argessis Print, 2003.

136
15. Cunningham, F., Theories of Democracy. A Critical Introduction, London:
Routledge, 2002.
16. Dahl, R., Democrația și criticii ei, Iași: Institutul European, 2002.
17. Dahl, R., Poliarhiile. Participare și opoziție, Iași: Institutul European, 2000.
18. Denhardt, R.B., Public Administration. An Action Orientation, Belmont, CA:
Watsworth, 1999.
19. Dunn, J. (editor), Democracy. The Unfinished Journey 508 BC to AD 1993, New
York: Oxford University Press, 1992.
20. Giurgiu, A.D., Baboi-Stroe, A. și Luca, S., Corupţia în administraţia publică locală.
Cadrul legal existent. Măsuri întreprinse pentru combaterea corupţiei. Observaţii şi
recomandări., Bucureşti: Editura Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, 2002.
21. Guizot, F., Istoria civilizaţiei în Europa de la căderea Imperiului roman până la
revoluţia franceză, București: Humanitas, 2000.
22. Hague, R., Harrop, M. și Breslin, S., Political Science. A comparative Introduction,
New York: St. Martin’s Press, 1992.
23. Hauggard, M., Power. A Reader, Manchester, UK: Manchester University Press,
2002.
24. Johnston, M., Corupţia şi formele sale, Iași: Polirom, 2007.
25. Klitgaard, R., MacLean-Abaroa, R. și Parris, H.L., Oraşe corupte. Ghid practic de
tratament şi prevenire, București: Humanitas, 2006.
26. Lijphart, A., Modele ale democrației, Iași: Polirom, 2000.
27. Locke, J., Two Treatises of Government and a Letter Concerning Toleration, London:
Yale University Press, 2003.
28. Machiavelli, N., Principele, Bucureşti: Editura Antet, 2000.
29. Maclagan, P., Management and Morality. A Developmental Perspective, London:
Sage Publications, 1998.
30. Maurois, A., Istoria Angliei, vol. II, București: Editura Politică, 1970.
31. Michels, R., Political Parties. A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of
Modern Democracies, New York: The Free Press, 1962.
32. Mills, C.W., The Elite Power, New York: Oxford University Press, 2000.
33. Peters, G.P., The Politics of Bureaucracy, New York: Taylor&Francis Group, 2002.

137
34. Plant, J.F., „Codes of Ethics”, în Cooper, T.L., Handbook of Administrative Ethics,
ediția a doua, New York: Marcel Dekker, Inc, 2000.
35. Platon, Protagoras, Jowlet Public Domain Translation.
36. Prisacaru, V.I., Funcționarii publici, București: Editura All Beck, 2004.
37. Richter, W.L., Burke, F. și Doig, J.W., Combating Corruption, Encouraging Ethics,
Washington: ASPA Publications, 1990.
38. Rothstein, B., Anti-corruption – A Big Bang Theory, Q&G Working Paper Series, nr.
3, 2007.
39. Sabău-Pop, O.A., „Eficienţa reglementărilor legale prin prisma politicii penale în
materia sancţionării infracţiunilor de corupţie”, 2011, Curentul Juridic, nr. 1(44), pp.
123-129.
40. Sartori, G., Teoria democrației reinterpretatǎ, Iași: Polirom, 1999.
41. Schumpeter, J.A., Capitalism, Socialism and Democracy, New York: Routledge,
2003.
42. Singer, P. (editor), A Companion to Ethics, Oxford: Blackwell Publishing, 1993.
43. Singer, P. (editor), Ethics, Oxford: Oxford University Press, 1994.
44. Stillman, R.J., Public Administration. Concepts and Cases, Boston: Houghton Mifflin
Company, 2000.
45. Tocqueville, A. de, Despre democrație ȋn America, București: Humanitas, 1995.
46. Weber, M., Essays în Sociology, Londra: Oxford University Press, 1973.
47. World Bank, Anticorruption in Transition. A Contribution to the Policy Debate,
Washington, D.C, 2000.
48. Wrong, D., Power. Its Forms, Bases and Uses, Transaction Publishers, 2009.

Surse legislative:
1. Hotărârea Guvernului nr. 215 din 20.03.2012 privind aprobarea Strategiei naţionale
anticorupţie pe perioada 2012 – 2015, a Inventarului măsurilor preventive
anticorupţie şi a indicatorilor de evaluare, precum şi a Planului naţional de acţiune
pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie 2012 – 2015 (publicată în
Monitorul Oficial nr. 202 din 27 martie 2012).

138
2. Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale de Integritate, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare (republicată în Monitorul Oficial nr. 535 din 3 august 2009).
3. Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind
corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 (publicată în Monitorul Oficial
nr. 65 din 30 ianuarie 2002).
4. Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996 pentru declararea şi controlul averii
demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a
funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare (publicată în
Monitorul Oficial nr. 263 din 28 octombrie 1996).
5. Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare (republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 621 din 18 iulie 2006).
6. Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004 privind protecţia personalului din autorităţile
publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii
(publicată în Monitorul Oficial nr. 1.214 din 17 decembrie 2004).
7. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Direcţia
Naţională Anticorupţie, cu modificările şi completările ulterioare (publicată în
Monitorul Oficial nr. 244 din 11 aprilie 2002).
8. Codul Penal al României, Legea nr. 15 din 21 iunie 1968, republicat, cu modificările
şi completările ulterioare (republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997).
9. Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al
României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial
nr. 258 din 19 aprilie 2012).
10. Legea nr. 251 din 16 iunie 2004 privind unele măsuri referitoare la bunurile primite
cu titlu gratuit cu prilejul unor acţiuni de protocol în exercitarea mandatului sau a
funcţiei (publicată în Monitorul Oficial nr. 561 din 24 iunie 2004).
11. Legea nr. 43 din 21 ianuarie 2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a
campaniilor electorale, abrogată (publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 30 ianuarie
2003).

139
12. Legea nr. 147 din 1 aprilie 2002 pentru ratificarea Convenţiei civile asupra corupţiei,
adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial nr. 260
din 18 aprilie 2002).
13. Legea nr. 263 din 15 mai 2002 pentru ratificarea Convenţiei europene privind
spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, încheiată la
Strasbourg la 8 noiembrie 1990 (publicată în Monitorul Oficial nr. 353 din 28 mai
2002).
14. Legea nr. 672 din 19 decembrie 2002 privind auditul public intern, republicată
(republicată în Monitorul Oficial nr. 856 din 5 decembrie 2011).
15. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24 din 21 aprilie 2004 privind creşterea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi
intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei (publicată în Monitorul
Oficial nr. 365 din 27 aprilie 2004).
16. Hotărârea Guvernului nr. 123 din 7 februarie 2002 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de
interes public (publicată în Monitorul Oficial nr. 167 din 8 martie 2002).
17. Legea nr. 364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea si funcţionarea politiei
judiciare, cu modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr.
869 din 23 septembrie 2004).
18. Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia
publică, cu modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr.
70 din 3 februarie 2003).
19. Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare
(publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003).
20. Legea nr. 334 din 17 iulie 2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a
campaniilor electorale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare
(publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 22 iulie 2010).
21. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind (Noul) Cod penal, cu modificările şi
completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009).

140
22. Hotărârea Guvernului nr. 1.346 din 31 octombrie 2007 privind aprobarea Planului de
acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare
şi verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului
judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (publicată în Monitorul Oficial nr. 765 din 12
noiembrie 2007).
23. Hotărârea Guvernului nr. 79 din 5 februarie 2010 privind înfiinţarea Comisiei de
monitorizare a progreselor înregistrate de România în domeniul reformei sistemului
judiciar şi luptei împotriva corupţiei, abrogată (publicată în Monitorul Oficial nr. 100
din 15 februarie 2010).
24. Legea nr. 161 din 30 mai 2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi
combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu
modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 476 din 6
iunie 2005).
25. Legea nr. 7 din 18 februarie 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici,
republicată (republicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007).
26. Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial
nr. 219 din 18 mai 2000).
27. Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare (republicată în Monitorul
Oficial nr. 365 din 29 mai 2007).
28. Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public, cu modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr.
663 din 23 octombrie 2001).
29. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare
(publicată în Monitorul Oficial nr. 418 din 15 mai 2006).

141