Ministerul Educației al Republicii Moldova

Liceul Teoretic ,,Ion Crseangă’’ or.Florești

Romanul ,,Străinul’’ de A.Camus –

literatura absurdului

Disciplina: Literatura universală

Profesor: Bogdanovici Lilia
Realizat: Moscalciuc Daniel
 Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913 - d. 4 ianuarie 1960) a fost un romancier,
dramaturg și filozof francez, reprezentant al existențialismului.
Exegeții operei camusiene au stabilit că autorul francez poate fi considerat un filozof al
absurdului și al revoltei, iar acest fapt se datorează celor două mituri conturate în
eseuri: al asumării suferinței (Mitul lui Sisif) și al salvării (Omul revoltat).
Școala filozofică din care face parte, astfel, eseistul este cea a existențialismului, în
sensul etimologic al cuvântului, sens pe care îl precizează și Ion Vitner în studiul Albert
Camus sau tragicul exilului: "Existență (ex-sistere) înseamnă, într-adevăr, «a fi situat în
afară de», adică are sensul unei separări, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al
unui exil, al unei înstrăinări".
 Conceptul de absurd a existat mai întâi ca o trăire originară a absurdului, ca o intuiţie
sau ca un adevărat sentiment al absurdului, apoi ca o veritabilă atitudine teoretică faţă
de lume, viaţă, libertate sau moarte.

Absurdul poate avea două înţelesuri: unul aparţinând planului raţional, logic, situaţie
în care conceptul de absurd se opune regulilor logicii, cuprinzând elemente
incompatibile între ele, şi unul în planul teoriei cunoaşterii sau al metafizicii, depăşind
tărâmul logicii şi considerând absurd absolut tot ce se opune inteligenţei, raţiunii, ce
este ireductibil prin gândire. Astfel absurdul devine antiraţionalul.

Anticipând asupra analizelor ulterioare, afirmăm, așadar, că literatura absurdului,

dând expresie unor tendințe de dizolvare a certitudinilor raționale, de devalorizare a
valorilor, ca și de descumpănire pe planul sensibilității, trebuie considerată ca un
simptom al crizei omului și culturii din Occidentul contemporan. Desigur, ca fenomen
de criză, literatura absurdului a suportat evidente determinări social-politice, ce se cer
analizate mai amanunțit în cazul fiecărui autor. Căci alta este poziția, în această
privință, a lui Franz Kafka, și alta a lui Albert Camus ori Eugen Ionescu.

Literatura absurdului prezintă, în lumea contemporana a literelor, o varietate de

poziții adoptate, ireductibile la formule univoce, simpliste. Există însa generalizări
valabile care fixează în istoria literară locul unei producții oricât de variate și îi
conturează un profil. Fără să constituie o școală, nefiind o simplă modă ori o maladie,
cum a fost considerată, literatura absurdului ni se înfațișează de la început ca un
fenomen de criză. Analizele ulterioare vor specifica acest aspect al ei, scoțând în
evidență altele.
După cum nu există un "absurdism", o scoală literară a absurdului, tot astfel nu a aparut
încă și e puțin probabil să apară, cu toate încercările în acest sens, îndeosebi ale lui
Albert Camus o gândire filosofică sistematică absurdă. De altfel, însuși Camus, care în Le
Mythe de Sisyphe (Mitul lui Sisif) a dat, cel dintâi, "un eseu asupra absurdului", arată că
nu există o "filosofie absurdă". Cei pe care ne-am obișnuit să-i considerăm părinții
spiritualității absurde - Jean-Paul Sartre și Albert Camus - sunt de fapt, unul, filosof
existențialist, altul, gânditor și scriitor care a pornit de la meditarea
problemelor existenței. Gândirea lor - oricum s-ar defini ei însiși pe sine - e placentar
legată de existențialism. Absurdul e, în fond, o temă de gândire a filosofiei
existențialiste.

Rațiunea, cu legile sale necesare și absolute, falsifică existența contingentă și finită, ea

rupe ființa de actul de reflexie asupra ființei, obiectivând lucrurile, ne înstrăinează de
intimitatea lor. Existențialismul creează deci între rațiune și realitate o prăpastie de
netrecut. În această prăpastie se va instala absurdul.
 Străinul e un roman care poate să te transforme foarte profund. Filozofia de viaţă
descrisă şi demonstrată de personajul principal e una la care tind mulţi oameni azi. Pe
scurt este vorba despre destăinuirile celui mai sincer om din lume, care refuză să se
supună convenţiilor sociale şi promovează, ca valoare fundamentală, adevărul. Tocmai
în numele acestui adevăr refuză categoric abstractul, în care putem include religia,
sentimentele omeneşti sau timpul. Pe de altă parte trăieşte şi se ghidează după concret,
adică după simţuri, după lucruri palpabile şi după inevitabila moarte. Cum poate sa-ţi
placă un om pentru care, dacă ar muri acum sau peste 40 de ani, ar fi totuna? Sau care
spune: “Daca ar fi să trăiesc toată viaţa într-o scorbură de copac, având ca unică
preocupare să privesc doar cerul, nu m-aş plictisi”. Şi totuşi l-am putut înţelege, l-am
putut simpatiza şi chiar admira. S-a spus despre această carte că este o ilustrare a
teoriei absurdului. Dar cred că e mai mult de atât. Viaţa este în general absurdă. Tocmai
personajul principal din “Strainul” se comportă absurd. Iar ceea ce cred că vrea să ne
transmită Camus este normalitatea acestui comportament. Pentru că într-o viaţă care
am căzut de acord că este absurdă, cum e normal: Să te comporţi logic, raţional cum
facem cu toţii sau să-I răspunzi vieţii firesc, şi să fii şi tu absurd?
Chiar daca eu nu cred intr-o lume absurda si lipsita de sens, chiar daca (in ciuda
asemanarii cu personajul in ceea ce priveste indiferenta) nu ma pot desprinde de
obisnuinta de a analiza totul sau a cauta un sens vietii, e o carte care mi-a placut.

,
 Personajul Meursault a avut din partea criticilor parte de opinii, putem să lespunem,
pozitive sau negative. Printre cei care erau de acord cu sentinţa dată detribunalul de
judecată se află şi un cunoscut autor de monografie a lui Camus, Roger Quilliot. Pentru
acesta Meursault este: un fel de om natural, frust şi primitiv... O fiinţă rudimentară, o
conştiinţă brută, liberă de orice ierarhie a valorilor. El este asemuitunui om din sticlă.
Străinul se dovedeşte a fi un om primitiv care se reduce numai lasenzaţii elementare,
lui îi lipseşte afectivitatea. El nu cunoaşte nici iubirea, niciremuşcarea, nici bucuria.
Emoţia umană nu-l zguduie. Nici moartea mamei sale, niciiubirea Mariei nu reuşesc să-l
scoată pe Meursault din torpoarea sa. Viaţa lui nu arenici un sens, iată tema centrală a
romanului. Chiar dacă la prima vedere acest personaj pare fără densitate iar existenţa
luinu are nici un sens, personajul se diluează în catalogul actelor sale după cum nota
H.Bonnier cu o aplicaţie de insectă.
Meursault are atât trăsături de sociopatie cât şi de psihopatie, neîndoielnic pentru a
păstra structura firului epic. Aplatizarea afectivă de care dă dovadă este elementul
comun care uneşte ca un trunchi cele două nişe comportamentale din care Meursault
preia elemente. În celula sa, în partea a doua a cărţii, Meursault se uită în oglinda
gamelei sale din tablă: ”Mi s-a părut că figura mea rămânea serioasă chiar când
încercam să-i zâmbesc. […] Am zâmbit, dar ea a păstrat aceeaşi expresie severă şi
tristă.” Fără niciun simţ al auto-conservării, Meursault găseşte interesant şi parţial
uimitor ceea ce i se întâmplă: reacţia apropiaţilor la arestarea sa, procesul,
evenimentele de dinaintea crimei.
 Autorul afirma:

„Nu o să uit niciodată în viaţa mea senzaţia pe care mi-a trezit-o publicarea
„Străinului”.În acel timp,deoarece mulţi oameni,după cădere,au fost ameţiţi şi s-au decis
să facă comerţ,indiferenţa deosebită a acestui Meursault vulnerabil,care stă singur
împotriva lumii întregi,a spălat relele trecutului şi ale prezentului.”

„Pentru mine ,Meursault este un om sărac,pustiit,care iubeşte soarele,care nu face umbră

pe pămînt.Nu este deloc lipsit de sentimente,este înzestrat cu o pasiune adîncă,fără
cuvinte,o pasiune pentru absolut,pentru adevărul pur.Este un adevărat negativ,fără de
care nu este posibil să se recunoască pe sine sau lumea” Albert Camus,în Prefaţa ediţiei
americane a Străinului,1955

Meursault nu minte deloc,nu înşală,el spune întotdeauna ceea ce simte şi gîndeşte.În

acest sens este „un străin” în societate,unul care nu respectă regulile jocului-astfel a
formulat Camus.

Camus a făcut întruchiparea Străinului,unul dintre eroii cei mai caracteristici ai

mitologiei moderne. „Dacă peste cîteva secole n-ar rămîne ca mărturie asupra omului
actual-spune Gaetan Picon despre „Străinul” lui Camus-decît această scurtă povestire,ţi-
ai putea forma o părere îndestulătoare-aşa după cum e deajuns,pentru a cunoaşte omul
romantic,să citeşti Rene.”

Meursault nu este totuşi o fiinţă lipsită de sensibilitate.Numeroşi scriitori,începînd de

la Sartre la Nathalie Sarraute,au remarcat frăgezimea simţirii sale dincolo de aparenta
indiferenţă.
În concluzie,putem spune că această operă este una într-adevăr valoroasă și în procesul
creării acestui proiect am avut ca scop să vă demonstrăm acest lucru.În acest proiect
am mai discutat și despre condiția umană care plasează personajul principal în diferite
situații complicate.Sperăm că ați înțeles că domnul Meursault este o persoană cu o
gîndire profundă și distanțată,întrecînd limitele realității.

Noi sîntem plasați în diferite ipostaze,de aceea trebuie să ne conformăm realității și să

ne adaptăm în societate căci asta e unica cale de a supravețui.

În inima pustiului o singură floare a răsărit

Străină de nisipul galben ce-o înconjoară,

Nu înțelege de ce are-un destin atît de amărît,

Singurătatea încet cu-ncetul o omoară.

Ea nu s-a adaptat cu ale pustiului condiții

Ea se usucă,vlaga din ea se scurge în neant,

Un val puternic îmbibat cu superstiții

Îi lasă o mireasmă ce-o-mbată devorant.

Petalele ei roșii se-ntind ușor la soare

Ea-și amintește că e străină-n acest loc,

Ea vrea să plîngă,să spună ce o doare,

Doar că nu poate pentru că nu simte deloc.

Ca și pustiul ea e uscată-n rădăcini

Și frumusețea ei s-a stins ca focu-n ploaie,

S-au stins de soare și ochii ei blajini

Și inima a mai sunat o singură bătaie...