ERWIN SCHRODINGER

-referat-

SCURTĂ BIOGRAFIE

1887 La data de 12 august, Viena, Austria (fosta Austro-Ungaria), s-a nascut

Erwin Rudolf Josef Alexander Schrödinger. A fost un fizician austriac, laureat al
premiului Nobel pentru fizica in 1933, unul dintre parintii fizicii cuantice. A fost fiul
lui Rudolf Schrödinger (un producator de musama si botanist) si Georgine Emilia
Brenda (fiica lui Alexander Bauer, profesor de chimie). Erwin a fost singurul lor copil.
Mama sa era jumatate austriaca si jumatate englezoaica; tatal sau era catolic, iar mama
luterana. Cu toate ca a crescut intr-o familie religioasa, Erwin a afirmat ca este ateu.
Cu toate acestea, el a avut interese puternice pentru religiile orientale, panteismul,
folosind simboluri religioase in lucrarile sale stiintifice. De asemenea, el a crezut ca
activitatea sa stiintifica a fost o abordare a Dumnezeirii, desi intr-un sens metaforic.

1920 S-a casatorit cu Annemarie Bertel. Schrödinger suferea de tuberculoza

fiind internat de cateva ori in acest an intr-un sanatoriu.

1926 In ianuarie, Schrödinger elaboreaza prima lucrare de mecanica

ondulatorie in care inlocuieste electronul din modelul atomic al lui Niels Bohr cu o
serie de unde, aplicand teoria lui Louis Broglie, conform careia electronii se comporta
ca niste unde. Aceasta teorie este incorporata in ecuatia care-i poarta numele.

1933 Impreuna cu Paul Dirac, i se acorda Premiul Nobel pentru fizica, “pentru
descoperirea de noi forme fecunde ale teoriei atomice.” Pe 12 decembrie, in conferinţa
“Ideea fundamentală a mecanicii ondulatorii” (tinută cu ocazia primirii premiului
Nobel), Erwin Schrödinger vorbeşte despre existenta “undelor de materie” care – in
fizica atomica – trebuie sa joace acelasi rol cu cel al undelor electromagnetice in
fenomenele optice. Dupa cum se vede, atat el cat si de Broglie, considera undele
asociate microparticulelor ca pe niste unde reale, unde avand consistenta fizica. Tot in
acest an, 1933, Erwin a plecat in Anglia, ca profesor asociat la Universitatea din
Oxford.

ECUAȚIA LUI SCHRODINGER

În toamna anului 1925, într-un colocviu la ETH Zürich, Schrödinger a făcut o

expunere asupra tezei de doctorat a lui Louis de Broglie, în care acesta lansase ipoteza
că „oricărei particule materiale îi este asociată o undă reală”. În discuția care a
urmat, Peter Debye a respins ideea acestei „unde de materie” ca fiind „copilărească”,
întrucât „dacă ceva e o undă, trebuie să avem o ecuație de undă corespunzătoare”.
Întors după o lungă vacanță petrecută în Alpi, Schrödinger a prezentat „o nouă teorie
atomică”, într-un colocviu pe care l-a deschis cu cuvintele „Colegul Debye a sugerat
că trebuie să avem o ecuație de undă; ei bine, eu am găsit una!” Ecuația și calculele
privitoare la structura atomică bazate pe ea le-a publicat într-o serie de patru articole,
în 1926.
Ecuația lui Schrödinger nu poate fi demonstrată sau derivată din concepte fizice
fundamentale. „Ea a ieșit din intelectul lui Schrödinger, inventată în năzuința sa de a
înțelege observații experimentale din lumea reală”, spunea Richard Feynman. Ea poate
fi argumentată, pe baza unor considerații acceptate pentru o particulă liberă, și apoi
generalizată la cazul unei particule într-un câmp de forță.
Schrödinger a fost în mod special încântat că funcţia sa de undă părea a aduce
bizara lume cuantică înapoi în zona unei fizici „normale”, adică aşa cum era ea
înţeleasă înainte de apariţia modelelor lui Niels Bohr. Acesta a fost şi motivul pentru
care austriacul a fost de-a dreptul îngrozit în momentul în care a descoperit că, totuşi,
ecuaţiile sale nu eliminau efectele probabilistice anterior pomenite din
comportamentul electronului.
Unei particule libere de impuls p și energie E bine determinate i se asociază o
undă plană de forma :

Cu aceste puncte de plecare, un calcul direct de derivate, urmat de eliminarea

parametrilor p și E , conduce la ecuația

Definind operatorul hamiltonian ca

ecuația lui Schrödinger pentru mișcarea unei particule se scrie sub forma
generală:

PISICA LUI SCHRODINGER

Schrödinger avea să spună mai târziu despre propria teorie: „ Nu îmi place deloc şi îmi
doresc să nu fi avut niciodată de-a face cu ea.” Mai mult, el avea să imagineze un
experiment cu ajutorul căruia a dorit să scoată în evidenţă absurditatea Interpretării
Copenhaga, experiment care a rămas cunoscut drept paradoxul pisicii lui Schrödinger.
Schrödinger imaginează o situaţie în care o pisică este, în acelaşi timp, moartă
şi vie, o absurditate care, luată în sens strict, descrie şi comportamentul entităţilor
cuantice aşa cum Interpretarea Copenhaga îl prezintă.
Experimentul imaginar prezentat în continuare, în cadrul căruia se
încearcă asocierea unei funcţii de undă (similare celei care descrie comportamentul
particulelor elementare în accepţiunea mecanicii cuantice) unui sistem macroscopic,
evidenţiază o serie de consecinţe bizare ale acestei întreprinderi şi ridică o serie de
întrebări cu privire la natura realităţii şi la relaţia dintre observator şi lumea
înconjurătoare.

Schrödinger şi-a imaginat o pisică închisă într-o cameră ce nu putea fi observată

din exterior, în interiorul căreia a plasat şi un dispozitiv ingenios, constând
dintr-un container plin cu o substanţă otrăvitoare, un contor Geiger, un ciocan şi
o mostră de material radioactiv. Scenariul imaginat de austriac este următorul:
pe măsură ce materialul radioactiv suferă fenomenul de descompunere
radioactivă (o particulă alfa este emisă), contorul Geiger pune în mişcare
„trăgaciul” radioactiv care eliberează în cele din urmă ciocanul; ca urmare a
căderii ciocanului sticla umplută cu o substanţă toxică (cianură, în versiunea
imaginată de Schrödinger) se sparge, iar pisica moare otrăvită.
Mecanica cuantică ne spune că dacă ne-am uita la acel moment în camera pisicii,
funcţia de undă asociată sistemului cuantic imaginat de Schrödinger "se va prăbuşi",
iar noi vom vedea pisica fie vie, fie moartă. De asemenea, dacă alegem să nu privim în
cameră, nu doar mostra radioactivă va fi într-o superpoziţie a două stări posibile, ci
întregul experiment. Pisica, în condiţiile în care nu analizăm sistemul cu ochii noştri,
poate fi considerată atât vie, cât şi moartă, în acelaşi timp.

Superpoziţia stărilor sistemelor cuantice este un principiu care spune că o

particulă elementară, electron sau foton, poate fi într-o stare pe care oamenii de
ştiinţă au botezat-o superpoziţie (suprapunere) a două sau mai multe stări. Nu
ne mai referim la poziţia unei particule având în minte ideea de unicitate a
locaţiei acesteia, de "aici sau acolo"; în lumea cuantică avem de-a face cu "aici
şi acolo". Este ca şi cum un foton, parte a unui fascicul luminos direcţionat spre
un ecran prevăzut cu două fante (ca în versiunea modernă a experimentului lui
Thomas Young), poate trece prin ambele simultan.

MORALA
Ce vrea de fapt să evidenţieze experimentul lui Schrödinger, aparent unul banal şi
nespectaculos, este faptul că, deşi există o limită între lumea accesibilă simţurilor noastre şi
cea cuantică, această limită nu e nicidecum clară. Nimeni nu are nici cea mai vagă idee unde
se situează acea limită, sau de ce efectele cuantice dispar când se trece peste ea, dinspre lumea
particulelor elementare către cea macroscopică (lumea accesibilă nouă şi înţeleasă de oameni
pe baza fizicii clasice).
Ca o scurtă concluzie, acest bizar experiment imaginar a reprezentat modul în care fizicianul
austriac a ales să exprime îndoielile sale cu privire la o imagine a lumii particulelor
elementare pe care o găsea absurdă.
UNIVERSURI PARALELE
Nu există o concepţie unitară a fizicienilor cu privire la modalitatea de a lămuri
asemenea situaţii aparent paradoxale. Există păreri care susţin că mecanica cuantică eşuează
în cazul sistemelor de complexitatea celui imaginat de Schrödinger, iar o altă opinie este cea
care susţine că fizica cuantică nu se referă la comportamentul particulelor elementare luate
individual sau la cel al unei singure pisici dintr-un montaj Schrödinger, putând să ofere doar
informaţii de ordin statistic cu privire la colecţii de sisteme identice, fie ele macroscopice sau
microscopice.
Din păcate, aceste interpretări nu dau un răspuns nici întrebării majore ridicată de
Schrödinger cu privire la graniţa dintre microscopic şi macroscopic de la care
comportamentul cuantic dispare, lăsând deschisă şi dezbaterea cu privire la soarta fiecărei
pisici în parte (dacă e să vorbim despre 1000 de asemenea sisteme pe care să le analizăm din
punct de vedere statistic).
Cea mai spectaculoasă încercare de a elimina paradoxul din asemenea scenarii este
aşa-numita teorie a universurilor paralele (a istoriilor alternative). Teoria a fost introdusă în
anul 1957 de Hugh Everett şi dezvoltată în deceniile următoare de către Bryce DeWitt. Sună
mai degrabă a science-fiction, dar există interes şi sprijin pentru această viziune din partea
unor fizicieni de frunte, precum David Deutsch, Stephen Hawking şi Steve Weinberg. În
contextul experimentului imaginat de Schrödinger, teoria spune că Universul se ramifică în
două realităţi paralele, care coexistă, una în care pisica este vie, iar alta în care felina moare
otrăvită.