Prezentare Mill

Cap. V-Aplicații

Mill susține că principiile subliniate in celelalte capitole trebuie acceptate drept bază în
vederea discutării detaliilor, înainte de aplicarea lor. Or, observatiile pe care el le face sunt legate de
detalii și au scopul de a exemplifica si ilustra principiile. El propune exemple de aplicatii ce au ținta
de a clarifica înțelesul și limitele celor două maxime ce împreuna alcătuiesc întreaga doctrină a
eseului său.
Cele doua maxime rezidă în: o dată, că individul nu este răspunzător în faţa societăţii pentru
actele sale, câtă vreme acestea privesc doar interesele sale şi ale nimănui altcuiva; sfaturile,
recomandările, strădania de a convinge, precum si evitarea celui în cauză de către ceilalti oameni,
dacă, acest lucru este considerat necesar de către aceştia spre propriul lor bine, sunt singurele
măsuri prin care societatea îşi poate exprima în mod îndreptăţit aversiunea şi dezaprobarea faţă de
conduita lui; și, a doua oară, că, pentu acţiuni care aduc prejudicii intereselor altora, individul este
răspunzător, fiind pasibil fie de pedeapsa legală, fie de una socială, dacă societatea este de părere că
ori cea dintâi, ori cea din urmă este necesară pentru a se apăra.
Opozițiile de interese între indivizi, (de pildă: prin urmărirea unui țel indreptățit, individul
produce suferințe sau daune altora, sau ajunge să dobândească un bun pe care ei sperau să îl obțină)
își fac apariția din cauza unor instituții sociale proaste, iar unele opoziții de interese rămân cât timp
acele instituții proaste se păstrează, în timp ce altele sunt inevitabile indiferent de instituții. În orice
caz, este admis că indivizii trebuie să își urmărească țelurile în ciuda acestor consecințe.
Doctrina Liberului Schimb presupune atât libertatea producatorilor și comercianților de a-și
stabili prețul și calitatea, cât și libertatea cumpărătorilor de a se aproviziona de oriunde și oricând.
Restricţiile asupra comerţului ori asupra producţiei realizate în scopurile comerciale sunt, într-
adevăr, nişte constrângeri; şi orice constrângere este un lucru rău ; dar constrângerile respective
afectează numai acea parte a conduitei pe care societatea are competenţa să o supună constrângerii.
Așa cum nu este implicat în doctrina Liberului Schimb, principiul libertății individuale nu este
implicat nici in alte întrebări care sunt ridicate cu privire la limitele doctrinei ( spre exemplu: în ce
proporţie este acceptabil controlul public destinat prevenirii fraudelor prin falsificare ; în ce măsură
trebuie impuse patronilor precauţii sanitare sau măsuri destinate protecţiei lucrătorilor angajaţi în
munci periculoase. Pe de altă parte, se ridică întrebări privitoare la intervenția statului ce se referă la
libertate- de pildă cazurile în care statul face imposibilă sau dificilă obținerea unui produs. Or, în
cazul acesta, nu vorbim despre ingrădirea libertății producătorului, ci de îngrădirea libertății
cumpărătorului.
În ceea ce privește vânzarea otrăvurilor, apare o nouă întrebare, anume, care sunt limitele
potrivite a ceea ce s-ar putea numi funcțiile poliției, în ce măsură poate fi ingrădită, în mod
îndreptățit, libertatea cuiva, în scopul prevenirii unei crime sau unui accident. Este una din funcţiile
mai presus de orice discuţie ale cârmuirii, aceea de a lua precauţii împotriva unei crime înainte ca ea
să fie comisă, precum şi a o descoperi şi pedepsi după aceea. Dacă o autoritate publică sau o
persoană particulară observă pe cineva care se pregătește să comită o crimă, ea nu este obligată să
asiste pasiv până se comite crima, ci, dimpotriva, poate interveni pentru a o împiedica. Dacă
otrăvurile nu ar fi niciodata cumpărate și folosite în alte scopuri față de cel de a comite o crimă, ar fi
corect ca producerea și vânzarea lor să fie interzise. Or, având în vedere că otrăvurile pot fi folosite
și în alte scopuri, nu se pot impune constrângeri într-un caz, fără ca ele să acționeze și în celalalt.
Mai mult decât atât, este sarcina firească a autorității publice de a-i feri pe cetățeni de
accidente. Așadar, daca un funcționar public sau oricine ar vedea un om care vrea sa treaca un pod
despre care se știe că nu este sigur, atunci ar trebui sa il prindă și să îl tragă înapoi, iar asta nu ar fi
nicio încălcare a libertății sale. Însă, în cazul în care nu există certitudinea, ci doar pericolul a ceva
rău, persoana trebuie doar avertizată.
Există foarte multe fapte care, întrucât aduc prejudicii directe numai celor care le fac, nu ar
trebui interzise legal, dar care, daca sunt făcute în public, constituie o încălcare a bunelor moravuri
și, intrând astfel în categoria ultrajelor la adresa altora, pot fi pe drept interzise.
Intervine o nouă complicație, anume, existența unor categorii de persoane ale căror interese
se află în opoziție cu ceea ce se consideră a fi binele public și al căror mod de viață de bazează pe
acțiuni contrare acestuia. De pildă, ar trebui tolerată precurvia la fel ca jocurile de noroc; dar trebuie
sa existe oare și libertatea ca cineva să fie proxenet sau să țină o casă de jocuri? Acest caz se află la
limita dintre cele două principii. Dacă principiile pe care până acum le-am apărat sunt corecte,
atunci nu este treaba societăţii, ca societate, să decidă că este rău un lucru care nu-l priveşte decât pe
individ ; ea nu poate face nimic mai mult de cât să povăţuiască pe individ să nu facă acel lucru şi un
om trebuie să aibă aceeaşi libertate de a convinge pe cineva să facă un lucru pe care o are altul de a-
l convinge să nu-l facă. Cu toate acestea, deşi publicul şi statul nu sunt îndreptăţite să ia în mod
autoritar hotărârea dacă o conduită sau alta ce atinge doar interesele individului este bună sau rea,
ele sunt pe deplin îndreptăţite să presupună că, dacă ea este privită de ele ca rea, atunci clasificarea
ei drept bună sau nu este cel puţin discutabilă. Este drept că interdicţia nu este niciodată eficace şi
că, indiferent cât de multă putere despotică s-ar acorda poliţiei, tripourile pot fi totdeauna menţinute
sub diferite alte pretexte ; însă ele pot fi constrânse să-şi desfăşoare activităţile cu un anumit grad de
discreţie şi taină, astfel ca nimic despre existenţa lor să nu fie cunoscut altcuiva decât celor ce le
caută; la mai mult decât atât societatea n-ar trebui să ţintească.
Mai mult decât atât, dacă statul, permiţând conduitele pe care le socoteşte contrare
intereselor optime ale agentului, n-ar trebui totuşi să le descurajeze in direct. A impune taxe pe
băuturile spirtoase în scopul unic de a le face mai greu de obţinut este o măsură care diferă doar ca
grad de aceea a interzicerii lor totale. Orice majorare de preţ este o interdicţie pentru aceia ale căror
mijloace nu ajung la nivelul preţului mărit; iar pentu cei ale căror mijloace ajung la acel nivel este o
amendă care li se aplică pentru că îşi satisfac o anume plăcere.
Să ne îndreptăm atenția care libertate. În Anglia și în majoritatea țărilor, un angajament prin
care un om s-ar vinde sau ar admite să fie vândut ca sclav ar fi nul întrucât nici legea și nici opinia
publica nu ar impune respectarea lui. Totuși, motivul pentru a nu inteveni, dacă nu este în interesul
altora, în actele voluntare ale unui om este respectul pentru libertatea lui. Așadar, el anulează însuși
scopul care justifică lăsarea la latitudinea sa a felului în care să dispună de el însuși. Principiul
libertății nu poate impune ca el să aibă libertatea de a nu fi liber, iar permisiunea de a-ți instrăina
libertatea nu înseamna libertate.
Cu toate acestea, principiul care cere o libertate necontrolată de acţiune în toate chestiunile
care îi privesc doar pe agenţii înşişi impune ca partenerii în afaceri care nu privesc nici o terţă parte
să poată să se elibereze unul pe celălalt de angajamentul făcut. Pentu desfacerea celui mai important
dintre aceste contracte, căsătoria, care are particularitatea că ţelurile sale sunt anulate atunci când el
nu mai concordă cu simţămintele ambelor părţi, n-ar trebui să fie nevoie de nimic mai mult decât
dorinţa declarată a uneia dintre părţi de a face acest lucru. În plus de aceasta, dacă legătura dintre
cele două părţi contractante a dus la consecinţe pentu alţii, dacă ea a plasat o terţă parte într-o
situaţie specifică sau, aşa cum se întâmplă cu căsătoria, a dus chiar la venirea pe lume a unei a treia
părţi, iau naştere obligaţii ale ambelor părţi contractante faţă de acele terţe persoane, obligaţii a
căror împlinire sau cel puţin mod de îndeplinire nu poate să nu fie puternic afectat de continuarea
sau întreruperea legăturii dintre părţile care au încheiat iniţial contractul. Or, de aici nu decurge
faptul că aceste obligații trebuie îndeplinite cu orice preț. Însă, omul e dator să ia în considerare
toate aceste împrejurări înainte de a se hotărî să facă un pas care poate afecta interese atât de
importante ale altora; şi, dacă el nu acordă importanţa cuvenită acestor interese, este moralmente
răspunzător pentu răul făcut. Aceste observații au fost făcute cu scopul de a sublinia mai bine
principiul general al libertății.

Pag. 192/194 Absența unor principii generale unanim acceptate duce la acordarea
libertății acolo unde nu este nevoie și refuzată acolo unde ar fi trebuit să fie acordată. Omul trebuie
să fie liber să facă ce-i place în chestiunile care îl privesc, dar el nu trebuie să aibă libertatea de a
face ce îi place atunci când acționează în numele altcuiva, sub pretextul că treburile celuilalt sunt
propriile sale treburi. Statul având rolul de a păstra libertatea fiecăruia în chestiuni ce îl privesc,
trebuie să gestioneze gradul de putere pe care i-o acordă fiecărui individ, în special puterea asupra
altora. Și totuși această obligație este neglijată atunci când vine vorba de familie, deși ea reprezintă
poate chiar cea mai puternică instituție într-un stat. Ni se dă ca exemplu educația: se presupune că
statul trebuie să impună până la o anumită vârstă educarea copilul, pentru ca ulterior acesta să
manifeste un comportament adecvat atât față de sine, cât și față de ceilalți. Și totuși această datorie
rămâne la latitudinea părinților, în special a tatălui, însă nu i se impune acest lucru, chiar dacă
educația este gratuită. Deși nu se recunoaște acest lucru, a aduce pe lume un copil căruia nu îi poți
oferi nici măcar un nivel modest de trai, este atât un delict moral împotriva copilului, cât și
împotriva societății. Dacă ar fi recunoscută ca obligație educația universală, guvernele ar putea oferi
educație fiecărui copil, ajutând cu cheltuielile acolo unde este necesar. Și totuși, statul nu trebuie să
aibă dreptul de a se amesteca într-atât de mult în procesul de educare, întrucât să dea naștere unui
calapod, unui sistem tiranic „asupra spiritului, tiranie ce conduce în virtutea unui tendințe firește, și
la una asupra trupului”.
Domeniul educației nu este singurul în care problema libertății este pusă în discuție. Deși
se încearcă împiedicarea impunerii unor obligații legale și a recunoașterii obligațiilor morale din
partea părinților, a da naște unei ființe este unul dintre faptele cele mai încărcate de responsabilitate.
Existența în anumite țări suprapopulate a unor legi ce limitează sfânta taină a căsătoriei, cât și
procesul de reproducere, ce depășește limita minimă, în urma examinărilor referitoare la traiul
părinților și la posibilitatea acestor de a oferi copilului condițiile optime unui vieți de dorit, nu
sugerează o încălcare a libertății, ci o modalitate de prevenție, de împiedicare a comiterii unui act
dăunător. Ceea ce pe Mill îl întrigă sunt ideile despre libertate care sunt îngăduitoare cu orice
încălcare a libertăți individuale atunci când îl privesc doar pe individ, și resping cu vehemență
constrângerile asupra înclinațiilor individuale atunci când urmările lor au efecte negative asupra
urmașilor sau a celor din jurul lor. „Comparând acest straniu respect al oamenilor pentru libertate cu
această stranie lipsă de respect pentru ea, ai putea crede că omul are dreptul inalienabil de a vătăma
pe alții, dar nu are nici un drept de a face ceea ce îi place fără a vătăma pe nimeni”.
Următoarea problemă vizează cazuri în care argumentele aduse împotriva intervenției
statului nu se bazează pe principiul libertătii: problema nu vizează restrângerea acțiunilor
indivizilor, ci ajutorarea lor. Întrebarea este dacă o cârmuire ar trebui să facă ceva sau să asigure să
se facă ceva, în loc de a-i lăsa să facă singuri aceste lucruri. Obiecția relevantă adusă intervenției
statului, având cu precădere importanța în cele discutate până acum, este formată din puterea
crescândă a cârmuirii. Orice atribuție adusă în plus statului face ca influența sa să se răspândească
din ce în ce mai mult, acaparând indivizii și transformându-i în persoane dependente strict de
conducere. „Dacă drumurile, căile ferate, băncile, birourile de asigurare, marile societăţi pe acţiuni,
universităţile şi instituțiile de binefacere ar fi, toate, sucursale ale guvernului; dacă, în plus,
consiliile municipale și comitetele locale, cu tot ceea ce acum depinde de ele, ar deveni departament
ale administrației centrale; dacă angajații tuturor acestor întreprinderi ar fi numiți și plătiți de
cârmuire, astfel că ar depinde de ea pentru orice pas făcut înainte în viață; atunci, cu toate libertatea
presei și cu toată competența populară a adunării legislative, această țară și oricare alta în situația ei
n-ar mai fi liberă decât cu numele”. Astfel ar lua naștere birocrația, iar un popor naiv, aflat în
neștiință, nu ar putea niciodata critica sau controla un astfel de regim. La conducerea statului, într-
adevăr, trebuie să fie prezenți indivizi capabili, însă este necesar ca și în afara sa se fie oameni la fel
de competenți, care să poată judeca și să se poată opune deciziilor despotice și ghidate doar spre
interesul personal al conducătorului.
Idealul ce trebuie avut în vedere poate fi exprimat prin următoarele cuvinte: „cea mai mare
dispesare a puterii compatibilă cu eficiența; dar și cea mai mare centralizare posibilă a informației,
odată cu difuzarea ei de la centru. Astfel, dezideratul este existența unei repartizări între funcționari
din diferite localități și să existe în fiecare sector al administrării problemelor locale o administrație
centrală, ce alcătuiește un departament al conducerii generale. Eliberat de sub tirania unor
prejudecăți ale unei singure unități locale prin poziția sa înaltă, ale cărei puteri efective s-ar
diminua, statul ar arăta altfel. Puterea acestuia s-ar limita la constrângerea funcționarilor, ca aceștia
să respecte legile, iar în domenii în care nu există reguli generale, funcționarii să fie lăsați să
hotărască după judecata lor, fiind ulterior trași la răspundere de cei ce i-au ales. Pentru încălcarea
regulilor, ei trebuie să fie răspunzători în fața legii, regulile fiind stabilite de către puterea
legislativă, autoritarea administrativă centrală urmărind executarea lor sau apelând la alegători
pentru demiterea din funcție. Manifestarea răului în societate apare atunci când „în loc de a stimula
activitatea și puterile indivizilor și organizațiilor, el (statul) substituie activității lor propria sa
activitate; când în loc de a informa, sfătui și la nevoie condamna, el încătușează acțiunile lor sau,
porucindu-le să stea deoparte, face el treaba în locul lor. Pe termen lung, valoarea unui stat este
valoarea indivizilor ce-l compun; și un stat care lasă pe planul al doilea interesul dezvoltării și
înălțării lor spirituale, preferându-i un grad mai mare de competență administrativă sau acel
simulacru de competență pe care îl dă practica în chestiuni de amănunt; un stat care face din
cetățenii săi niște pitici, pentru ca ei să fie instrument mai docile în mâinile sale, chiar dacă o face în
scopuri benefice-un asemenea stat va constata că nici un lucru realmente mare nu se poate realiza cu
oameni mici”.