Sunteți pe pagina 1din 18

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative Braşov


Program master – Cooperare internaţională în justiţie
Prof.univ.dr. Alexandru Ionaş
Disciplina: Convenţia europeana a drepturilor omului şi Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene

PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL ORGANIZAŢIEI


PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN
EUROPA

-2018-

1
CUPRINS

CAPITOLUL I - DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE


OMULUI
1.1.Noţiuni introductive
1.2.Comunitatea Internaţională drepturile omului
CAPITOLUL II – PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURUILOR OMULUI ÎN
ROMÂNIA
2.1.Reglementări în legislaţia internă a României cu privire la protecţia drepturilor
omului
2.2.Sistemul de ocrotire a omului –mijloace juridice
2.3.Garanţiile conferite de legislaţia română în raport cu legislaţia internaţională cu
privire la drepturile şi libertăţile omului
2.4.Hotărârile Curţii Europene a drepturilor omului pronunţate în cauzele privind
România
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

2
CAPITOLUL I - DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE
ALE OMULUI

1.1.Noţiuni Introductive
Drepturile omului reprezintă câmpul de exprimare a unui număr de teze şi orientări, de
concepţii filozofice diferite despre om şi societate, de abordări mai generoase sau mai
restrictive.
Astfel, unii oameni politici şi teoreticieni au pus şi pun accentul pe drepturile civile şi
politice, susţinând ca garantarea acestora permite oamenilor să acţioneze şi pentru exercitarea
celorlalte drepturi.
Au fost ignorate sau lăsate pe seama acţiunii exclusive a omului unele drepturi
economice şi sociale, în ansamblu, egalitatea în drepturi, ceea ce în mod evident pune un
segment al populaţiei în situaţia de a nu-şi putea exercita asemenea drepturi.1
Până nu demult, tezele oficiale şi abordările din ţările est-europene se mulţumea să
sublinieze importanţa drepturilor economice, sociale şi culturale. Aceasta ignora sau reducea
la minimum exercitarea unor drepturi politice, cum sunt libertatea de exprimare, de întrunire
şi organizare, participarea la conducerea societăţii, ceea ce în ultima instanţă dădea şi o
accepţie foarte limitată drepturilor economice, sociale şi culturale şi deschidea posibilitatea
unor abordări subiective, voluntariste, în afara controlului societăţii.
În ciuda diversităţii izvoarelor sale, drepturile omului şi libertăţile fundamentale au un
caracter de universalitate şi sunt indivizibile, independente şi intim legate între ele.
Comunitatea internaţională, în ansamblu, şi fiecare stat în parte, trebuie să trateze drepturile
omului în mod global, într-o manieră echitabilă şi echilibrată, pe picior de egalitate,
acordându-le aceeaşi importanţă2.
În realitate, procesul realizării drepturilor omului nu este aşa cum nu a fost niciodată
de-a lungul istoriei, unul armonios care să evolueze de la sine şi rectiliniu. Dimpotrivă, a fost

1
Gh.Bică, Gh.Costache, D.Bică-Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed.Sitech, Craiova 2006
2
Gh.Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în dreptul
european, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010
3
şi rămâne un domeniu de luptă şi contestare pe plan intern şi internaţional, pentru drepturi,
pentru acces la putere, la resurse şi respectiv, pentru o distribuire a acestora.
În fapt, deşi drepturile omului sunt universale, deşi toţi oamenii se nasc egali şi au
drepturi egale, nu toţi au aceleaşi posibilităţi să-şi reclame şi să-şi exercite drepturile, şi există
tendinţa de a se crea inegalităţi, de a se afirma drepturile unor grupuri în dauna altora, de a
exclude unele sectoare ale populaţiei de la exercitarea drepturilor omului. De aceea, acţiunea
în favoarea drepturilor omului porneşte de la necesitatea ca statul, societatea, prin diferite
forme de acţiune, asigurând egalitatea în drepturi şi exercitarea drepturilor individuale, să
devină un instrument al participării, al redistribuirii în favoarea tuturor, mai ales, a celor care
sunt sau devin dezavantajaţi, pentru a evita excluderea, marginalizarea sau scoaterea lor în
afara vieţii sociale3.
În ceea ce priveşte drepturile omului, garantarea, exercitarea şi respectarea lor sunt
strâns legate de organizarea vieţii politice şi de stat, de ansamblul măsurilor luate pe teritoriul
unei ţări pentru reglementarea raporturilor umane.4
Toate drepturile omului exprimă în mod clar această realitate, punând la teză
realizările drepturilor omului, măsuri pe care fiecare stat, în parte, este chemat să le ia pe plan
administrativ şi legislativ.
Pactul asupra drepturilor economice, sociale şi culturale prevede ca fiecare stat, în
parte, se angajează să acţioneze, prin eforturi proprii cât şi prin asistenţă şi cooperare
internaţională, pentru a se asigura în mod progresiv, prin toate mijloacele adecvate, în special,
prin măsuri legislative, exercitarea acestor drepturi; statele părţi se angajează să garanteze că
aceste drepturi vor fi exercitate fără nici o discriminare.
Dezvoltările din ultimele decenii vor putea fi considerate, în istoria secolului nostru ca
un moment important în formarea unei adevărate „culturi a drepturilor omului”. În această
perioadă a fost adoptat un mare număr de documente internaţionale privind drepturile omului,
unele din ele au caracter general (Declaraţia universală a Drepturilor Omului, cele două pacte
internaţionale), altele pentru eliminarea discriminărilor (rasiale, faţă de femei, în învăţământ)
au pentru interzicerea şi pedepsirea unor fapte care aduc atingere unor drepturi esenţiale
(genocid, sclavie), altele au caracter oarecum special (drepturile copilului, eliminarea torturii
şi a pedepselor degradate). Procesul nu este, fără îndoială încheiat. Aceste documente şi

3
Gh.Bică, Gh.Costache, D.Bică-Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed.Sitech, Craiova 2006
4
S. Scăunaşu- Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

4
mecanisme create de ele au fost larg acceptate de stat. Aceasta constituie nucleul a ceea ce se
poate considera că reprezintă un standard minim în domeniul drepturilor omului.
În acelaşi timp, în multe ţări ale lumii s-a produs o cunoaştere din ce în ce mai
aprofundată a drepturilor omului, de către pături tot mai largi de populaţii.
S-au format organizaţii neguvernamentale, care şi-au fixat drept obiectiv de activitate,
promovarea drepturilor omului.
La opera de cunoaştere a drepturilor şi libertăţilor omului a avut o contribuţie esenţială
Organizaţia Naţiunilor Unite, prin organismele, reuniunile şi seminariile, prin publicaţiile sale
şi mai recent, prin campania mondială în favoarea drepturilor omului.
Unul din factorii cei mai eficienţi este, fără îndoială, circulaţia informaţiei, pe plan
naţional şi internaţional. Explozia informaţională din ultimii 20 de ani a depăşit barierele în
calea cunoaşterii situaţiei dintr-o ţară în alta, a urmărilor, general, adoptate a drepturilor
omului, pe plan internaţional în aceste probleme.5
Problemele drepturilor omului au pătruns, astfel, cu putere în viaţa politică, internă şi
internaţională. Pe plan intern, respectarea drepturilor omului a devenit condiţia „sine que non”
a unei guvernări democratice.6
Nici un om politic, nici un partid sau organizaţii care pretind să joace un rol politic pe
seama propriei ţări nu pot face abstracţie de cerinţa respectării drepturilor omului, nici un
program politic nu are audienţă în afara acestui concept.
În viaţa internaţională, problemele privind drepturile omului sunt tot mai mult
considerate ca fiind în strânsă legătură cu cele ale păcii şi securităţii, ale colaborării şi
înţelegerii.

1.2. Comunitatea internaţională Şi drepturile omului


Convingerea oamenilor că, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi,
apare, încă din timpurile străvechi şi parcurge întreaga istorie a gândirii sociale. Ideea de fiinţă
umană posedă prin natura sa, anumite drepturi, s-a ivit în mintea oamenilor ca, după cum se
ştie, încă din timpuri străvechi, şi a fost redată în cuvinte strălucite graţie filozofiei stoice şi
jurisprudenţei apoi în toate epocile următoare, uneori, inspirându-se din dogmele religiei
creştine, alteori numai din lumina raţiunii.7

5
Gh.Bică, Gh.Costache, D.Bică-Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed.Sitech, Craiova 2006
6
Gh.Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în dreptul
european, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010
7
S. Scăunaşu- Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
5
Încă din antichitate şi-au făcut loc unele idei privind o relativă „legalitate naturală” a
oamenilor, fără ca ea să fie transpusă pe plan economic şi juridic. Întâlnim, asemenea
preocupări în Grecia Antică la Hesiod, în lucrarea „Munci şi Zile”, în preocupările marelui
jurist şi legiuitor olan (594 î.Hr.).8
La rândul lui, Pericle (490-492 î.Hr.) afirma: „Din punct de vedere şi legilor, toţi fără a
considera deosebirile primate, se bucura de egalitate pentru accesul la demnităţi; fiecare după
modul cum se distinge obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă”. Preocupări
asemănătoare se găsesc şi în lucrarea lui Platon (427-347 î.Hr.) „Republica”.
Generalizarea gândirii din Grecia Antică s-a materializat de fapt în lucrările lui
Aristotel „Etica” şi „Politica”. Astfel, în „Politica”, acesta justificând sclavia, combătea pe cei
care considerau „că este contra naturii a stăpâni sclavii, căci numai prin lege devine cineva
sclav ori liber. El aprecia că orânduirea aceasta nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă”.
În Roma Antică filozofii şi-au pus şi ei, deseori, asemenea întrebări găsind răspunsuri
care într-o oarecare măsură reflectă acelaşi conţinut de idei şi concepţii – amintim aici
lucrările lui Cicero (106 – 43 î.Hr.) „Despre Republică”, „Despre Rege”, pe cele ale lui Titus
Lucretius (99-55 î.Hr.). „Despre natura lucrărilor” precum şi pe cele ale lui Seneca”.
Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale filozofilor din antichitatea greacă,
ebraică, romană etc., este aceea că ele să refereau cu precădere, la egalitatea şi libertatea
oamenilor liberi, nu şi ale sclavilor.
Stoicii greci au fost primii care au elaborat noţiunea unui drept natural, conform căruia
legile elaborate de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern şi aplicabil cosmosului şi
ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale.
În Evul Mediu s-a petrecut însă un fenomen care avea să pună bazele unui întreg şir de
teorii privind protecţia drepturilor omului în general. Faimoasa „Magna Carta Liberatum”
(anul 1215) pe care au obţinut-o de la rege, baronii şi episcopii englezi, consacra de fapt,
privilegii obţinute pentru oponenţii regelui, inclusiv, anumite garanţii de natură procedural-
juridică.
Un moment deosebit de important îl constituie apariţia lucrărilor lui Toma Hobbes
„Apărarea puterii şi regelui” care afirma că, în esenţă, oamenii sunt egali în ceea ce priveşte
facultăţile fizice şi spirituale şi că această egalitate trebuie să fie recunoscută, el prefaţând
astfel de cele două principale teorii ale dreptului omului din epocă şi anume, teoria dreptului
natural şi cea a contractului social.9
8
Gh.Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în dreptul
european, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010
9
Gh.Bică, Gh.Costache, D.Bică-Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed.Sitech, Craiova 2006
6
Un alt gânditor de seamă al teoriei dreptului natural al contractului social a fost John
Locke care, în lucrările lui, făcând referire la viaţa socială, încercând să dea o explicaţie
raportului cetăţean – societate îşi exprima astfel poziţia faţă de drepturile naturale ale omului.
Aceste idei au fost transpuse, în Anglia pe plan juridic în „Petiţia drepturilor” şi „Bill-
ul drepturilor” (1689), prin care se susţinea „în principal, supremaţia Parlamentului, dreptul la
alegeri libere, libertatea cuvântului, interzicerea pedepselor cu cruzime”.

Primul gânditor care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a fost
Montesqieu. În lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, el aprecia că „legile, în înţelesul lor cel
mai larg, sunt raporturi necesare ca deriva din natura lucrurilor”.10
Filozoful francez definea libertatea ca fiind „dreptul de a face tot ce îngăduie legile”,
subliniind că, dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce legile interzic, el nu ar mai avea
libertatea pentru ca şi ceilalţi ar putea să facă la fel
Teoria contractului social a atins apogeul prin marele filozof francez Jean Jacques
Rousseau care în lucrarea „Contractul social” susţinea că omul s-a născut liber, dar
pretutindeni este în lanţuri. Prin acest contract social omul pierde libertatea sa naturală şi
dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce îl tentează câştigând, în schimb, libertatea civilă şi
proprietatea a ceea ce posedă.
Prima consacrarea a dreptului omului într-un document oficial apărut în America, în
focul războiului de independenţă dus de coloniile engleze împotriva coroanei.
Astfel, la 12 iunie 1776, în statul Virginia a fost adoptată „Declaraţia drepturilor” în
care se afirmă” toţi oamenii sunt de natură, în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite
drepturi inerente naturii lor…, adică şi dreptul la viaţa şi libertate, precum şi mijlocul de a
dobândi şi conserva proprietatea”11
In acelaşi an, la 14 iulie, la Philadelphia, se adopta „Declaraţia de independenţa a
S.U.A.”, care în cel de-al doilea alineat prevedea ca „toţi oamenii se nasc egali, cu anumite
drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. În vederea asigurării
acestor drepturi, oamenii constituie guverne care îşi dobândesc puterea legală prin
consimţământul celor guvernaţi.

10
S. Scăunaşu- Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
11
Gh.Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în dreptul
european, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010
7
Documentul juridic care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale a fost „Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului” din 26 august 1789, adoptată în perioada revoluţiei franceze.
Titulatura acestei declaraţii a fost elaborată de prima comisiei special desemnată de
Adunarea Constituantă a Revoluţiei Franceze şi în ea se reflectă „în mod clar viziunea
dualistă conturată în rândul ideologilor luminişti, inspirată din teoria dreptului natural/dreptul
omului şi din teoria contractului social/dreptul cetăţeanului”.
Primul articol din declaraţie proclamă „…Oamenii se nasc liberi şi rămân liberi şi
egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună”. În
continuare, sunt enunţate drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranţa.
Potrivit Declaraţiei, „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora”. Sunt
înscrise prevederi exprese referitoare la cadrul legal al exercitării drepturilor omului, dreptul
de a participa, direct, sau prin reprezentanţi la elaborarea legilor, ca expresie a voinţei
generale la prezumţia de nevinovăţie, libertatea cuvântului şi a presei.

CAPITOLUL II

8
PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI ÎN ROMÂNIA

2.1. Reglementări în legislaţia internă a româniei cu privire la protecţia


drepturilor omului

Titlul II din Constituţia României, intitulat „Drepturile libertăţile şi îndatoririle


fundamentale” constituie unul dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor
constituţionale. El cuprinde nu numai o enumerare corespunzătoare a drepturilor, libertăţilor
şi îndatoririlor fundamentale, dar, în acelaşi timp, enunţă garanţii de natură să asigure
respectul ferm al acestora.12
Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând, convenţiile internaţionale privind
drepturile omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte internaţionale
a drepturilor omului. Totodată, au fost avute în vedere şi modalităţile principale prin care
aceste drepturi sunt enunţate în constituţiile principalelor state democratice.
Titlul II al Constituţiei României cuprinde patru capitole:
1.Dispoziţii comune;
2.Drepturile şi libertăţile fundamentale;
3.Îndatoririle fundamentale;
4.Avocatul poporului.
Cu privire la „Dispoziţiile comune” este de reţinut ideea universităţii, în sensul că toţi
cetăţenii ţării beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi legi,
asumându-şi totodată şi obligaţiile corespunzătoare.
Ideea de universalitate se coroborează însă şi cu principiul egalităţii în drepturi, care
statorniceşte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi discriminări.
Capitolul 2 din Titlul II al Constituţie se ocupă de enunţarea propriu-zisă a drepturilor
şi libertăţilor fundamentale, pe parcursul a 28 de articole.
Problematica drepturilor omului – atât de vastă şi delicată – a rămas, deci, în atenţia
Guvernului şi Parlamentului. Astfel, în anul 1997 au fost adoptate sau emise, sub forma
legilor sau ordonanţelor Guvernului, o serie de acte normative importante: Legea privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului – Legea nr.36/1997 -, Legea
138/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea şi

12
Gh.Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în dreptul
european, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010
9
funcţionarea Curţii Constituţionale, Legea nr.109/1997 privind organizarea şi funcţionarea
Consiliului Economic şi Social.
Un alt act normativ important adoptat în 1997 îl constituie Ordonanţa de urgenţă
nr.36/1997 privind modificarea Legii învăţământului nr.84/1995, are în vedere introducerea şi
accelerarea reformei în domeniul învăţământului şi educaţiei.

2.2.Sistemul de ocrotire a omului –mijloace juridice

În ansamblul său, dreptul roman are în centrul atenţiei sale ideea protecţiei, a ocrotirii
omului.
Apoi, fiecare ramură de drept, care intră în alcătuirea sistemului dreptului nostru, are
mijloace proprii, specifice de ocrotire a omului.
Totalitatea acestor mijloace formează, ceea ce putem numi „Sistemul mijloacelor
juridice de ocrotire a omului”.
Acest sistem este alcătuit din mijloace juridice de ocrotire „de ramură”, adică:
-de drept constituţional;
-de drept administrativ;
-de drept financiar;
-de drept civil;
-de drept comercial;
-de dreptul muncii şi securităţii sociale;
-de drept penal;
-de drept procesual (civil şi penal);
-de drept internaţional (public şi privat);
-de dreptul familiei.
După Revoluţia română din decembrie 1898, s-a recurs la accentuarea protecţiei
drepturilor şi intereselor legitime ale omului, fiind adoptat de un şir de etc. normative care au
ca principal scop întărirea protecţiei juridice a omului, dintre care, se pot menţiona
următoarele:
-Decretul-lege nr.7/1989, privind repatrierea cetăţenilor români, cu modificările
ulterioare;
-Legea nr.42/1990 pentru cinstirea eroilor martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor
acestora, modificată şi republicată, etc.

10
Desigur, locul principal al normelor de protecţie a cetăţeanului român îl constituie
Constituţia României.
Textul de principiu care interesează acum este acela al art.1, alin.3, din Legea
nr.21/1991: „Cetăţenii României se bucură de protecţia statului român”.
În art.17 din Constituţie se prevede: „Cetăţenii români se bucură în străinătate de
protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu
sunt compatibile cu absenţa lor din ţară”.

2.3.Garanţiile conferite de legislaţia română în raport de legislaţia internaţională


cu privire la drepturile şi libertăţile omului
Revoluţia din 1989 a deschis calea ca şi în ţara noastră drepturile omului să poată fi
recunoscute, garantate şi exercitate potrivit concepţiei care postulează că ele sunt menite
fiinţei umane, că sunt naturale şi că trebuie ocrotite de lege. Dar pentru ca aceste drepturi şi
libertăţi să se poată realiza conform reglementărilor internaţionale, a conceptelor şi
instituţiilor de drept care le definesc, este necesar ca ele să-şi găsească o adecvată consacrare
în Constituţia ţării, în legile ce guvernează societatea românească.
Guvernului, organelor şi instituţiilor statului, funcţionarilor publici le revine obligaţia
ca, în aducerea la îndeplinire a prevederilor Constituţiei şi legilor, să realizeze efectiv
garantarea acestor drepturi şi libertăţi, iar justiţia să intervină ori de câte ori ar fi încălcate sau
nesocotite şi mai ales, este necesar ca însăşi societatea noastră să ajungă la acel grad de
dezvoltare spirituală.
Transformarea României într-un stat de drept, integrarea ei în structurile europene
impun – paralel cu adoptarea legislaţiei interne în concordanţă cu prevederile Declaraţiei
Universale a drepturilor omului şi cu prevederile acelor şi celorlalte documente la care este
parte şi o aprofundată cunoaştere a Convenţiei Europene asupra drepturilor omului, în
perspectiva aderării la aceste convenţii.
Politicienii vor fi îndemnaţi să opereze modificării drastice în legislaţia internă
existentă; să elaboreze legi noi, care să garanteze o protecţie mai eficace a tuturor libertăţilor
şi drepturilor cetăţeanului ca individ, prevăzând înfiinţarea şi funcţionarea unui sistem
complex de instituţii menite să asigure măsuri pentru dreptul la civilizaţie.
Juriştii vor trebui să facă un efort, deloc uşor, pentru a se detaşa de concepţia pur
„locală” a regulilor de procedură şi să-şi apropie treptat reguli de procedură în curs de
generalizare pe plan european.

11
În sfârşit, funcţionarii publici şi cetăţenii vor avea de suportat efectele unei „reciclări”
juridice impuse de trecerea de la legi în care individul cu nevoile şi interesele lui se regăseşte
prea puţin sau de loc, la legi care protejează în mod concret şi eficient existenţa în demnitate a
fiecărui individ în parte.
Convenţia obligă state contractante să pună drepturile lor interne în acord cu
dispoziţiile ei, astfel ca toate dispoziţiile contrare să fie abrogate de către organele legislative.
Comisia europeană a drepturilor omului exercită, fără îndoială, un anume control
asupra actelor legislative şi judiciare.
Alte instrumente juridice internaţionale sunt cele două pacte internaţionale adoptate de
Adunarea Generală a O.N.U. la l6 dec. 1966, ratificate de statul român, respectiv:
-Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale a cărui
respectare este urmărită de Consiliul Economic şi Social al O.N.U.;
-Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice culturale, a cărui
respectare este urmărită de Comitetul drepturilor omului.
Pactele afirmă, de asemenea, că exerciţiul acestor drepturi nu poate fi supus nici unor
limitări decât acelora care se stabilesc prin lege.

2.4. Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele


privind România

Aspecte introductive privind hotărârile Curţii


Europene a drepturilor omului pronunţate în
Cauzele privind România

Natura cauzele privind România în care au fost pronunţate hotărâri ale Curţii
Europene a Drepturilor Omului
România a devenit parte la Convenţia Europeană a drepturilor omului şi la primele 10
protocoale ale acestuia prin Decretul nr.40/1994 şi Legea nr.30/1994, iar la Protocolul nr.11
prin Decretul nr.45/1995 şi Legea nr.79/1995.
Prin aderarea la acest mecanism internaţional regional competent european de
protecţie a drepturilor omului, România a acceptat competenţa organelor de la Strasbourg, în

12
primul rând a Curţii Europene a Drepturilor Omului, de a asigura garantarea drepturilor
omului, prin supravegherea modului în care statul român respectă drepturile consacrate de
Convenţia Europeană a drepturilor omului şi de Protocoalele sale.
Prima hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, într-o cauză privind România,
a fost pronunţată în anul 1998. În perioada 1998-2000, şapte cauze în care statul român a avut
calitatea de parte au fost soluţionate definitiv prin hotărâri ale Curţii Europene a drepturilor
Omului.13
În toate aceste cauze, România sa- aflat pe poziţia procesuală de pârât, reclamant fiind
un particular (cauze privind plângeri individuale iar nu cauze statale).
Toate cele şapte cauze s-au finalizat prin hotărâri „de condamnare”, jurisdicţia
europeană cunoscând violarea de către statul român a drepturilor consacrate de Convenţii sau
de Protocoalele sale, fără a exista vreo hotărâre „de achitare”.
În şase din aceste cauze, instanţa de contencios european a pronunţat o singură
hotărâre, prin care a statuat atât asupra existenţei violării Convenţiei cât şi asupra satisfacţiei
echitabile acordate părţii vătămate. O singură cauză s-a finalizat prin două hotărâri ale
jurisdicţiei de la Strasbourg, prima asupra fondului şi cealaltă asupra satisfacţiei echitabile, ca
urmare a deciziei instanţei europene a soluţiona separat cele două aspecte. Cea de-a doua
cauză privind satisfacţia echitabilă, s-a pronunţat în anul 2001 şi este strâns legată de
hotărârea pronunţată asupra fondului.
Prin urmare, în această perioadă, jurisdicţia europeană a pronunţat opt hotărâri, din
care şase asupra fondului şi asupra satisfacţiei echitabile, una numai asupra fondului şi asupra
satisfacţie echitabile, una numai asupra fondului şi una doar asupra satisfacţiei echitabile.
b)Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele privind
România
Cele opt hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în perioada
analizată, sunt următoarele:
-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 22 mai 1998 –
cauza Elisabeta Vasile c. România;
-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 23 septembrie 1998
– cauza Ion Petra c. România;
-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 29 septembrie 1999
– cauza Ionel Dalban c – România;

13
Gh.Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în dreptul
european, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010
13
-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 28 octombrie 1999
– cauza Dan Brumărescu (fond) c. România;
-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 25 ianuarie 2000 –
cauza Rita Ignaccolo-Zenide c. România;
-Curtea Europeană a Drepturilor Omului-camera, Hotărârea din 4 mai 2000 – cauza
Aurel Rotaru c. România;
-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 27 iunie 2000 –
cauza Mihail Constantinescu c. România;
-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 23 ianuarie 2001 –
cauza Dan Brumărescu c. România (satisfacţia echitabilă).
c)Obiectul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele
privind România
Drepturile consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Protocoalele
sale, cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat pe fond, sub
aspectul existenţei sau nu a încălcării lor, sunt:
-dreptul la un proces echitabil – art.6/Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
-dreptul la respectarea vieţii private şi de familie – art.8/Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului;
-libertatea de exprimare – art.10/Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
-dreptul la o cale efectivă de atac – art.13/Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
-dreptul de sesizare individuală a Comisiei Europene a Drepturilor Omului;
-art.25/Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în forma anterioară amendării sale
prin Protocolul nr.11;
-protecţia proprietăţii – art.l din Protocolul nr.1.
În raport cu drepturile consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de
protocoalele sale, care au format obiectul plângerilor adresate organelor de la Strasbourg,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin aceste hotărâri pe fondul cauzei a constatat
existenţa încălcării unor drepturi, a constatat că alte drepturi nu au fost încălcate, nu a
considerat necesar să examineze chestiunea încălcării unor drepturi.

14
CONCLUZII

În lucrarea de faţă, m-am referit, în ansamblu, la conceptul de „drepturile omului” care


au fost încă din antichitate şi până în prezent o temă aflată în dezbatere pentru marii filozofi,

15
teoreticieni şi chiar conducători de state, astfel ajungându-se la rezultatul firesc, materializat
în instituţionlizarea acestei noţiuni.14
Deşi izvoarele drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sunt diverse totuşi,
acestea au un caracter de universitate şi sunt indivizibile şi legate între ele.
Comunitatea internaţională în ansamblu şi fiecare stat în parte trebuie să trateze
drepturile omului în mod global într-o manieră echitabilă şi echilibrată pe picior de egalitate
acordându-le aceeaşi importanţă
O îndatorire prioritară a fiecărui stat în prezent, este constituită din „democraţia şi
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care sunt interdependente şi se
întăresc unele pe altele”.
Acţiunea internaţională în domeniul drepturilor omului mecanismele şi procedurile
create în vederea aplicării corecte a dispoziţiilor instrumentelor convenite de state au ca
obiectiv principal respectarea demnităţii umane, indicatorul cel mai sintetic al tuturor
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiinţei umane şi în consecinţă prevenirea,
condamnarea şi reprimarea încălcărilor flagrante, masive şi permanente a acestor drepturi.
Sistemul internaţional de promovare şi garantare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului este fondat pe relaţia dintre acţiunea de elaborare a instrumentelor
juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat şi de difuzare pentru cunoaşterea şi
educarea fiecărui membru al societăţii.
La nivelul mondial se află sistemul Naţiunilor Unite care au o triplă funcţiune:
l.-de a elabora documente ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului;
2.-de a conveni căi şi modalităţi specifice de promovare şi respectare a normelor
convenite;
3.-de a reacţiona la violarea sistematică şi flagrantă a drepturilor omului.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului enunţate în foarte multe instrumente
internaţionale – convenţii, pacte, declaraţii care postulează raportul dintre individ şi stat sunt
plasate pe două coordonate: a asigurării protecţiei drepturilor omului în relaţie cu statul sau cu
autoritatea stabilită în stat şi a îndatoririlor şi obligaţiilor individului faţă de instituţiile statale,
de ordinea de drept şi de drepturile altora.
Scopul primordial al instrumentelor internaţionale respective este de a-şi asigura şi
garanta protecţia drepturilor indivizilor în relaţiile lor cu statul, cu autoritatea instituită.

14
Gh.Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în dreptul
european, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010
16
Nenumărate abuzuri şi atentate ale statului asupra individului, la care omenirea a fost
martoră justifică pe deplin preocuparea comunităţii internaţionale de a stabili cu prioritate
anumite standarde de protecţie şiş mecanisme de garantare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dreptul Uniunii Europene. Principii, acţiuni, libertăţi; Augustin Fuerea, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2016;

17
2. Preotecţia europeană şi internaţională a drepturilor omului, Ediţia II, Titus Corlăţean,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
3. Libertatea de exprimare. Hotărâri ale Curţii Europene a drepturilor omului pronunţate în
cauzele împotriva României, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, colectiv de autori;
4. Dreptul la un proces echitabil. Aspecte penale, hotărâri ale CEDO pronunţate în cauzele
împotriva României, vol. I şi II, Editura Universitară, 2015, colectiv de autori.

18