Ministerul Educației al Culturii și Cercetării din Rep.

Moldova
Colegiul Tehnologic din Chișinău

REFERAT
Tema:,,Tensiuni și Deformații,,

A realizat:Chilian Alexei
A verificat:Osoianu Vitalie

Chișinău 2018
TENSIUNI SI DEFORMATII LA SUDARE

Constructiile, ansamblele sau piesele sudate, la fel ca si cele turnate sau

deformate plastic, fiind incalzite si racite in timpul proceselor
tehnologice, in mod neuniform, se dilata, respectiv se contracta, tot in
mod neuniform.

Tinand seama de rigiditatea relativa care exista intre diferitele parti ale
acestor piese, in interiorul lor vor apare tensiuni, chiar daca din exterior
nu vor exista solicitari mecanice. Acest tip de tensiuni se numesc
tensiuni proprii, interne sau remanente. Spre exemplu, daca se incalzeste
partea centrala 2 a piesei din fig. 3.25, in ea vor apare tensiuni de
compresiune, iar in partile marginale 1, tensiuni de tractiune.

Fig. 3.25 Piesa in care pot apare tensiuni interne

Daca portiunea 2 ar fi detasata si fixata la capete, atunci, la incalzire ar

apare forte de reactiune care pot fi considerate ca forte exterioare. In
acest caz tensiunile din tija nu mai sunt considerate tensiuni proprii, ci
provocate de fortele exterioare de reactiune. Rezulta ca notiunea de
tensiune proprie are un caracter conventional si definirea ei implica
raportarea la ansamblul contructiei care impiedica deformarea.
O particularitate deosebita a tensiunilor proprii este aceea ca ele se
echilibreaza reciproc, deci formeaza in corpul considerat un sistem de
forte in echilibru. Aparitia tensiunilor proprii in cursul prelucrarii
mecanice, sau termice, nu implica si mentinerea lor permanenta. Astfel
ele pot inceta sau pot continua sa exisite in piesele considerate, dupa
incetarea actiunii care le-a provocat.

1. Clasificarea tensiunilor proprii

Tensiunile proprii pot fi clasificate dupa mai multe criterii, dintre care
sunt importante urmatoarele:

a) Clasificarea dupa cauzele care le-au provocat:

— tensiuni initiale de montaj

— tensiuni termice temporare

— tensiuni remanente ( datorita deformarilor plastice neuniforme,

datorita deformatiilor termoplastice, datorita transformarilor structurale
si de faza).

b) Clasificarea in functie de volumul in care se echilibreaza:

— tensiuni de ordinul 1, echilibrate in volumul macroscopic al
pieselor

— tensiuni de ordinul 2, echilibrate in volume microscopice

intercristaline

— tensiuni de ordinul 3, echilibrate in volume ultramicroscopice, la

nivelul retelei cristaline

c) Clasificarea in functie de orientarea in spatiu:

— tensiuni monoaxiale (liniare)

— tensiuni biaxiale (in plan)

— tensiuni triaxiale (in spatiu)

In constructia de masini si in constructiile metalice se pot determina prin

calcule teoretice, doar tensiunile de ordin 1, pe cand cele de ordin 2 se
determinca pe baza analizei rontgenostructurale.

Tensiunile proprii remanente din piesele sudate sunt aproape exclusiv

tensiuni tridimensionale. In functie de forma si marimea piesei sudate,
tensiunile spatiale pot fi reduse la tensiuni plane, sau la tensiuni axiale,
daca una, respectiv doua dintre componentele tensiunii au valori mici si
pot fi neglijate fata de valoarea tensiunii principale.

In continuare se vor analiza unele aspecte privind tensiunile proprii de

ordinul 1 din piesele sudate.

2. Formarea tensiunilor proprii datorita deformatiilor de la incalzirea si

racirea neuniforma a materialelor sudate

Dupa cum s-a mai aratat, la incalzirea neuniforma a unei piese au loc
variatii dimensionale neuniforme, care, datorita rigiditatii piesei,
genereaza tensiuni proprii, respectiv deformatii. Spre exemplu, se
considera o placa metalica incalzita cu un conductor electric de-a lungul
axei longitudinale (fig. 3.26). Dilatarile partii centrale ale piesei vor fi
franate de partile marginale neincalzite si intre acestea vor apare tensiuni
proprii. Astfel, in partea centrala vor apare eforturi de compresiune (-),
iar in partile marginale vor apare eforturi de tractiune (+) datorita
deformatiilor reprezentate in fig. 3.26.

Fig. 3.26 Placa incalzita dealungul axei longitudinale

Presupunand ca la cresterea temperaturii coeficientul de dialtare a

materialului placii ramane constant
(a = ct), rezulta o variatie dimensionala e:

e = a . T(x; t)
(3.113)

in care T(x; t) este valoarea temperaturii determinata din campul termic

corespunzator. Intrucat pentru diferitele puncte situate la distanta x fata
de sursa termica (axa longitudinala a piesei), temperatura variaza dupa o
curba exponentiala, vor rezulta si deformatii a caror valoare variaza in
mod asemanator, dupa cum reiese din relatia (3.113).

Fig. 3.27 Diagrama de rupere a unui aliaj cu plasticitate ridicata

La aliajele cu plasticitate ridicata (fig. 3.27) sunt specifice doua cazuri

de producere a deformatiilor, in functie de valoarea lor maxima em
raportata la valoarea corespunzatoare atingerii limitei de curgere ec.
Repartitia deformatiilor pentru cazul em < ec si pentru cazul em > ec, se
poate observa in fig. 3.26.a, respectiv 3.26.b.

a) Daca la incalzire deformatia maxima em nu depaseste valoarea ec,

deci daca deformatiile sunt pur elastice, in piesa vor apare eforturi
unitare corespunzatoare legii lui Hooke:
b) s = E . e = E . a . T(x; t)
(3.114)

Aceste tensiuni proprii cu valori mai reduse decat limita de curgere sc,
vor avea o repartizare dupa o curba asemanatoare repartitiei
deformatiilor, respectiv a temperaturilor, deci tot o repartitie
exponentiala.

Odata cu scaderea temperaturilor si atingerea starii initiale, deformatiile

fiind elastice, se vor anula si odata cu ele se vor anula si tensiunile
proprii. (e =0; s= 0)

c) Daca la incalzire deformatia maxima em depaseste valoarea limita

ec in material vor apare deformatii elastice si deformatii plastice.
Deformatiile plastice locale vor fi cu atat mai mari cu cat incalzirea si
dilatarea locala a materialului va fi mai mare, si cu cat limita de curgere
va fi mai redusa. In aceste conditii, in timpul incalzirii materialului,
eforturile unitare din zona plastica, raman la o valoare redusa, relativ
constanta (aproximativ egala cu valoarea limitei de curgere a
materialului cald).
Tensiunile proprii din zonele reci, care echilibreaza tensiunile din zona
calda, vor fi si ele limitate, in functie de tensiunile din zona calda.
Valorile acestor tensiuni sunt relativ scazute.

La racirea zonei calde a materialului are loc fenomenul de contractie,

datorita caruia apar tensiuni proprii, orientate in sens invers fata de cele
din timpul incalzirii.

La scaderea temperaturii, plasticitatea materialului scade, dar

succesiunea deformatiilor se pastreaza aceeasi ca si la incalzire (la
inceput se produc deformatiile elastice urmate de cele plastice). Rezulta
ca in timpul racirii deformatiile plasatice se produc spre sfarsitul racirii,
intr-un material cu plasticitate mai redusa.

In aceste conditii deformatiile plastice produse la incalzire nu se mai

anuleaza la racire, iar eforturile unitare din zona care se raceste, raman la
o valoare constanta relativ mare (aproximativ egala cu valoarea limitei
de curgere a materialului racit).

Rezulta deci ca in cazul em >ec fenomenele de variatie dimensionala nu

mai sunt reversibile ca si in cazul em <ec si in piesa apar tensiuni proprii
remanente de valori mari.

In urma ciclului termic de la sudare, materialul mai poate suferi si

transformari care ii reduc plasticitatea dupa racire. Prin aceasta,
deformarile plastice e0 produse la incalzire, vor fi aproape total
ireversibile la racire, iar deformatiile totale em, produse de contractie,
vor avea doar o componenta elastica e. Astfel particularizand relatia
cazului general care rezulta din fig. 3.25

em = ec + e0
(3.115)

pentru cazul e0 = 0 ® em = e.

Valoarea e este deci mai mica decat valoarea e0 (nu se produc deformari
plastice). In aceste conditii deformarea totala produsa em <ec, iar efortul
unitar produs, variaza dupa legea lui Hooke (relatia 3.114).

Plasticitatea piesei fiind redusa, legea lui Hooke poate fi aplicata pana in
apropierea limitei de rupere a materialului; deci in aceste conditii
deformatiile termice locale em pot provoca eforturi cu valori care pot
atinge limita de rupere sr, iar in material pot apare fisuri sau chiar ruperi.

In concluzie:

— in materialele avand plasticitate ridicata, in cazul deformarilor

termice locale maxime care nu depasesc valoarea limita ec, apar tensiuni
proprii temporare mai mici decat limita de curgere, care inceteaza odata
cu racirea piesei. Aceste tensiuni nu prezinta un grad de pericol ridicat.
— in materialele avand plasticitate ridicata, in cazul deformarilor
termice locale maxime care depasesc valoarea limita ec, apar tensiuni
proprii temporare, aproximativ egale cu limita de curgere a materialului
cald (la incalzire) si tensiuni proprii remanente aproximativ egale cu
limita de curgere a materialului rece (la racire). Nici aceste tensiuni nu
prezinta un grad de pericol ridicat.

Fig. 3.28 Repartizarea tensiunilor remanente dupa sudare

a – sudura simetrica

b – sudura asimetrica

c – sudura in T

d – sudura in I asimetric

— in materialele metalice avand plasticitate ridicata si care si-au redus

considerabil plasticitatea in urma ciclului termic la care au fost supuse,
pot apare tensiuni termice datorita incalzirilor neumiforme atat in cazul
em <ec, cat si in cazul em > ec.
— sunt foarte periculoase tensiunile remanente care apar in cazul em >
ec in timpul racirii materialului, intrucat valorile lor pot atinge limita de
rupere.

— In materialele metalice avand o plasticitate redusa, atat la rece cat si

la cald, corespunzator deformarilor termice locale, apar numai tensiuni
remanente care prezinta o valoare maxima la incalzire si apoi se
anuleaza la racire. Aceste tensiuni pot fi periculoase in timpul incalzirii,
daca valoarea lor maxima ajunge la limita de rupere.

Tensiunile aparute in zona care ramane cel mai mult imp calda sunt
tensiuni de intindere.

In continuare, in fig. 3.28 sunt prezentate cateva cazuri de materiale,

care contin tensiuni proprii remanente, datorita deformatiilor aparute la
sudare.

3. Formarea tensiunilor proprii datorita diferentelor de compozitie

chimica

In multe situatii, metalul depus prin sudare are o compozitie chimica

diferita fata de compozitia metalului de baza. Aceasta se manifesta direct
asupra coeficientilor de dilatare, respectiv a tensiunilor care apar datorita
diferentelor dimensionale produse la variatiile de temperatura.
In afara de acestea, diferentele de compozitie chimica modifica si
punctele critice de transformare corespunzatoare diferitelor zone ale
sudurii.

In cazul sudarii in straturi suprapuse, atat metalul de baza, cat si metalul

din straturile depuse anterior, sunt reincalzite in timpul procesului de
sudare. Temperaturile la care sunt incalzite aceste materiale, pot atinge
valori superioare punctelor critice de transformare, dupa care urmeaza o
racire, respectiv noi transformari structurale.

In timpul transformarilor structurale au loc variatii dimensionale

neuniforme, care se produc la diferite temperaturi, corespunzatoare
punctelor critice de transformare. In functie de plasticitatea materialului,
aceste variatii dimensionale pot produce tensiuni temporare, sau tensiuni
remanente.

Dupa cum se observa din fig. 3.29.a [53], in care sunt prezentate curbele
dilatometrice ale unor oteluri aliate, se observa ca la incalzire,
materialele se dilata relativ uniform pana la temperaturade 978 K, dupa
care apar diferente mai pronuntate la dilatarea liniara.

Diferentele maxime apar intre curba 2, corespunzatoarea otelului VCrW

84 si curbele 3, 4 si 5, corespunzatoare metalelor incarcate prin sudare
cu electrozi destinati incarcarii prin sudare. Tinand seama de valorile
crescute ale plasticitatii otelurilor la aceste temperaturi, se poate afirma
ca tensiunile care apar in aceasta situatie se anuleaza in timpul sudarii.
Nu acelasi lucru se poate afirma in cazul racirii, la care diferentele
maxime dintre deformatii apar la temperaturi situate in zona de
plasticitate redusa a otelurilor. Astfel, in fig. 3.29.b, se observa ca
diferentele maxime apar intre curba 1 si curbele 4 si 5, pentru
temperaturile 600 K, respectiv 673 K.

Acest tip de tensiuni nu apar atunci cand materialul nu sufera

transformari structurale in faza solida (in cazul sudarii otelului
inoxidabil cu electroui avand compozitia chimica apropiata). Daca
metalul de baza, sau metalul depus prin sudare, nu prezinta transformari
structurale in stare solida, dar prin sudare vine in contact cu un metal
depus, respectiv cu un metal de baza care sufera transformari structurale,
apare pericolul fisurarii la temperaturile corespunzatoare punctelor
critice de transformare la racire.

Cauza acestor fisuri sunt tot tensiunile proprii remanente formate in

urma transformarilor structurale in stare solida.

Pericolul de fisurare este cu atat mai mare, cu cat la sudarea in mai multe
straturi, este intersectata de mai multe ori linia critica de transformare la
racire. Rezulta ca prin preincalzirea la temperaturi superioare acestei
valori, pericolul de fisurare datorita acestui gen de tensiuni se reduce.

De obicei, evitarea acestui tip de fisuri se mai realizeaza in practica prin

introducerea unor straturi intermediare (straturi tampon) de metal cu
plasticitate ridicata (nichel), intre metalul de baza si metalul depus prin
sudare.

Astfel este cunoscuta metoda de sudare a unui metal de baza cu un strat

initial de nichel sau de aliaje de nichel, peste care se depun straturi
succesive de aliaje, avand proprietati speciale (duritate, rezistenta la
coroziune, etc.).

Stratul tampon de nichel, evita fisurarea atat datorita plasticitatii sale

ridicate, cat si datorita impiedicarii formarii unor compusi fragili prin
difuzia elementelor din metalul depus, in metalul de baza.

Tensiunile remanente, indiferent de provenienta lor, se suprapun peste

tensiunile de exploatare si avand o repartitie spatiala, creeaza o stare
inaintata de fragilitate a materialelor sudate. Din aceste motive este utila
inlaturarea lor, atat prin proiectarea corespunzatoare a formei
constructive a pieselor sudate, cat si prin utilizarea unor tehnologii si
materiale adecvate.

Evitarea tensiunilor remanente se poate realiza intervenind in mod

favorabil asupra factorilor metalurgici, tehnologici si constructivi.