Aer este numele amestecului de gaze prezente în atmosfera Pământului

Compoziţia aerului

După volum, aerul conţine: Urme de: Urme de:

 Neon (Ne)  Oxid azotic (N2O)
 78.084% Azot (N2)
 Heliu (He)  Xenon (Xe)
 20.947% Oxigen (O2)
 Kripton (Kr)  Ozon (O3)
 0.934% Argon (Ar)
 Bioxid de sulf  Bioxid de azot (NO2)

 0.033% Bioxid de carbon (SO2)  Iod (I2)

(CO2)  Metan (CH4)  Monoxid de carbon

(CO)
 Hidrogen (H2)
 Amoniac (NH3)

Cantitatea de vapori de apă din aer variază considerabil depinzând de vreme, climă şi
altitudine.

Masa moleculara a aerului este aproximativ de 28,96443 g/mol (masa moleculara a

aerului standard - CRC, 1983).
Azotul (sau nitrogenul) este elementul chimic din tabelul periodic care are simbolul
N şi numărul atomic 7. Este un gaz incolor, inodor, insipid, de obicei inert, diatomic
şi nemetalic, constituţie 78% din atmosfera Pământului şi este o parte componentă a
tuturor ţesuturilor vii.

Rol biologic

Azotul este o parte esenţială în componenţa aminoacizilor şi a acizilor

nucleici, ceea ce îl face vital.
 Legumele precum planta de soia pot absorbi azotul direct din aer, deoarece au
rădăcini cu noduli plini de bacterii care îl transformă în amoniac, prin procesul numit
fixarea azotului. Leguma transformă ulterior amoniacul în oxizi ai azotului şi
aminoacizi, pentru a forma proteine.

Precauţii

Îngrăşămintele cu nitraţi sunt luaţi de ape şi reprezintă o sursă majoră de

poluare. Compuşii care conţin grupa ciano (-CN) formează săruri extrem de
otrăvitoare, care sunt letale multor animale, incluzând toate mamiferele.

Oxigenul este un element chimic din tabelul periodic având simbolul O şi numărul
atomic 8. Este un gaz.

Importanţa oxigenului pentru menţinerea vieţii

Dioxigenul (O2) reprezintă 21% din aer şi este un element esenţial pentru
supravieţuirea tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Există totuşi bacterii care pot trăi
fără prezenţa oxigenului (de exemplu, bacteriile sulfuroase).

Răspândire

Oxigenul este cel mai răspândit element de pe planetă, găsindu-se atât în stare
liberă cât şi sub formă de compuşi. În stare liberă, oxigenul se află fie sub formă
moleculară în aer (20%), fie sub formă de ozon (O 3) în straturile superioare ale
atmosferei. Oxigenul intră în compoziţia unui număr mare de compuşi, atât în
substanţe organice (grăsimi, proteine, zaharuri, alcooli) cât şi în substanţe anorganice
(apa, oxizi, silicaţi, carbonaţi, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc.)
Proprietăţi fizice

Oxigenul este un gaz incolor, inodor, insipid şi puţin solubil în apă. Este mai
greu decât aerul.

Proprietăţi chimice

Toate reacţiile cu oxigenul poartă numele de arderi:

 Reacţia cu nemetale: S + O2 → SO2
 Reacţia cu unele metale
o O2 + 2Mg → 2MgO
o 2Cu + O2 → 2CuO
o 3Fe + 2O2 → Fe3O4
o 2Ca + O2 → 2CaO
o 4Al + 3O2 → 2Al2O3

Argonul este un element chimic aflat pe poziţia a 18-a în tabelul periodic al

elementelor. Se găseşte în sub formă gazoasă.

Dioxidul de carbon este un compus chimic rezultat din reacţiile de oxidare ale
compuşilor organici. Este format dintr-un atom de carbon şi doi atomi de oxigen.

Descriere. Proprietăţi fizice si chimice

Dioxidul de carbon este un gaz incolor, prezent şi în atmosfera terestră în

concetraţie de aproximativ 0,04%. Este unul din cei mai importante gaze cu efect de
seră.
Formula chimică: CO2.
 Însă starea sa de gaz având mari consecinţe asupra încălzirii planetare, aerul
este sursa cea mai mare conţinând CO 2, făcând parte din ciclul de reciclare al
subiectului ce ia amploare asupra corpului omenesc pe care îl va expira acesta.
Care sunt sursele pe care acest gaz este convertit din starea sa otrăvitoare, in
compunere, la cea sănătoasă pe care o respirăm numită Oxigen (O) completând
aşadar ciclul său de mişcare prin natură? Începe a se răspândi - particulele având
viteză corespunzătoare stării gazului - compunerea sa stabilă de la diverse feluri de
surse care le ştim din viaţa de zi cu zi, in jurul nostru, ale căror forme emana două
elemente pure:

Atmosferă, cuvânt compus de origine greacă (athmos = aer şi spherein =

sferă, înveliş), desemnând învelişul de aer al Pământului (a se vedea planeta
Pământ). Atmosfera planetei noastre este practic 100 % gazoasă, conţinând însă şi
urme de substanţe solide, prezente în stare fin divizată.

Atmosfera de astăzi a Pământului conţine azot (sau nitrogen) bimolecular

(N2)în proporţie de aproape 4/5 (78,2 %), oxigen bimolecular (O2) (20,5 %), argon,
Ar, (0,92 %), bioxid de carbon, CO2, (0,03 %), ozon, oxigen trimolecular (O3) şi alte
gaze, praf, fum, alte particule în suspensie, etc.

Compoziţia atmosferei s-a schimbat de-a lungul celor aproximativ 2,5 - 2,8
miliarde de ani de când există, de la o atmosferă primitivă (a se vedea atmosfera
primitivă a Pământului) la cea actuală, trecând prin mai multe faze intermediare, în
decursul cărora atmosfera şi-a schimbat nu numai compoziţia chimică, dar şi alte
caracteristici precum ar fi densitate, grosime, transparenţă, şi altele. Atmosfera este
numită în vorbirea curentă aer.
 Formare

Vulcanismul factor determinant al formării

atmosferei. Procesele de formare a atmosferei sunt
legate de compoziţia sa chimică, care la rândul său a
influenţat procesele climatice. În urmă cu 4,56
miliarde de ani, când a avut loc formarea globului pământesc, hidrogenul (H 2) şi
heliul (He) erau deja prezente. Ulterior, datorită densităţii scăzute a acestor două
gaze, ele nu vor mai putea fi atrase de planetă, disipându-se progresiv în spaţiul
cosmic.
Datorită procesului de răcire lentă a Terrei, respectiv a activităţii vulcanice, au
fost aduse la suprafaţă diverse gaze, care rezultaseră din reacţiile chimice ale
straturilor interne ale globului. Prin aceste procese a luat naştere o atmosferă cu o
compoziţie de circa 80 % vapori de apă (H2O), 10 % de bioxid de carbon (CO2) şi 5
până la 7 % hidrogen sulfurat. Această combinaţie de gaze poate fi şi astăzi întâlnită
în emanaţiile şi erupţiile vulcanice.
Lipsa precipitaţiilor din acea perioadă de formare este explicabilă că în ciuda
prezenţei apei, inclusiv în stare de vaporii de apă, suprafaţa fierbinte a Pământului
nu permitea condensarea acestora.
Provenienţa apei pe pământ este, de fapt, o temă controversată. Prin scăderea
temperaturii atmosferei sub punctul de fierbere al apei, aerul saturat, adesea supra-
saturat cu vapori de apă, determină condensarea apei sub forma unor ploi de scurtă
durată. În această perioadă, s-au format, foarte probabil, mările şi oceanele.
Radiaţia ultravioletă intensă a determinat o descompunere fotochimică a
moleculelor de apă, metan şi amoniac, prin acest proces acumulându-se bioxid de
carbon şi azot. Gazele mai uşoare, precum hidrogenul şi heliul au urcat în straturile
superioare ale atmosferei, ulterior disipându-se în spaţiul cosmic pe când gazele mai
grele, aidoma bioxidului de carbon, s-au dizolvat în mare parte în apa oceanelor.
Azotul inert din punct de vedere chimic, în condiţiile existente atunci, a rămas
neschimbat în atmosferă, fiind încă înainte cu circa 3,4 miliarde de ani partea
componentă cea mai importantă a atmosferei.
Oxigenul O2 care joacă un rol esenţial în evoluţia şi existenţa vieţii pe pământ,
a apărut sub formă liberă, gazoasă, acum circa 3,5 miliarde de ani, fiind eliberat
datorită activităţii de fotosinteză a bacteriilor care descompuseseră produsele ce
conţineau grupe cianhidrice.
Oxigenul format s-a dizolvat în mare parte în apa oceanelor oxidând metalele
feroase. În urmă cu circa 350 milioane de ani, o parte din oxigen a format prin
ionizare în straturile superioare a atmosferei ozonul, combinaţie alotropică a
oxigenului, ce protejează pământul de razele ultraviolete. Se consideră că, începând
cu acea perioadă şi până astăzi, compoziţia aerului atmosferic rămâne relativ stabilă.