UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPT ADMINISTRATIV – PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

Lect.univ.dr. Gabriel Manu

Student: Todea(Pleșa)Ionela
 Atribuţiile şefului de stat

În doctrina românească actuală, atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după

două criterii. Astfel, după criteriul criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în
vedere, în principiu, atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte
autorităţi, constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului.
Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul.
Faţă de puterea executivă, Preşedintele intrând în componenţa acesteia, după cum am precizat
deja, sunt analizate atribuţiile sale în raport cu Guvernul şi cu alte autorităţi ale administraţiei
publice. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi
distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice, atribuţiile sale în raport cu
Curtea Constituţională.
După criteriul domeniului în care intervin, specialiştii în drept administrativ evocă, de
regulă, atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în
domeniul politicii externe.
Sub titlul atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, doctrina administrativă
postdecembristă a analizat în mod tradiţional următoarele atribuţii: adresarea de mesaje
Parlamentului, convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii1.
O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către
Preşedintele României se regăseşte şi în art. 92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării. Astfel,
potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării, luate de
Preşedintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, de către acesta,
printr-un mesaj.
Rolul mesajelor prezidenţiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza forul
legislativ cu privire la problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare şi a
puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau
convulsii în viaţa socială2.
Mesajul constituie un act politic exclusiv al Preşedintelui pe care Camerele întrunite în
şedinţă comună au numai obligaţia de a-l „primi”, motiv pentru care organizarea dezbaterii
mesajului cu participarea preşedintelui este în contradicţie cu aceste prevederi.
În ceea ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului, în doctrina occidentală s-a
admis în mod tradiţional că, de regulă, şeful statului este cel care convoacă şi corespunzător
„concediază” Parlamentul, declarând sesiunea închisă. De aici şi dreptul şefului de stat de a
dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi
Primul-ministru3.
A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii,
reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea, în favoarea
şefului de stat, fie monarh constituţional, fie preşedinte de republică, a dreptului de a învesti
1 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 298.
2 Vida I., op. cit., 1994, p. 50
3 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 302
legile adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând autorităţile publice să treacă la
executarea prevederilor lor4. De aici probabil, includerea Preşedintelui României în sfera puterii
legislative de către unii autori de drept administrativ.
Ca regulă, Preşedintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei. Dacă
Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la
anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituţionalităţii, fie sub aspectul oportunităţii,
Constituţia în oferă două pârghii de acţiune. El poate sesiza Curtea Constituţională şi
Parlamentul pentru aceeaşi lege, dar pentru probleme diferite şi anume, Curtea Constituţională
pentru probleme de natură constituţională, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate.
În domeniul apărării, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi
îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, potrivit art. 92 alin.
(1) din Constituţie. În exercitarea acestei funcţii, prevede art. 92 alin (2) din Constituţie, „El
poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor
armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.” Regula enunţată prevede că aprobarea
Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni
ulterior, în maximum 5 zile.
Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci
aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. În al doilea
caz, al unor situaţii excepţionale, această apreciere este lăsată într-o prima etapă la îndemâna
Preşedintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului, dar sub
condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt, de cel mult 5 zile.
Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale, dar ele nu ar putea fi decât
situaţii de o urgenţă cu totul deosebită, cum ar fi iminenţa unei agresiuni, ameninţarea
indubitabilă a ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa, etc.
În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale,
conform art. 93 din Constituţia republicată: „(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii,
starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale
şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.”
Prevederea privind necesitatea încuviinţării de către Parlament a măsurii adoptate a fost
apreciată în doctrină ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor state, au
existat situaţii în care starea de asediu sau starea de urgenţă a dus practic la paralizarea activităţii
forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se la nivelul executivului, Parlamentul
nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate şi uneori, dizolvat chiar în mod arbitrar5.

4 Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, op. cit., 2002, p. 490.

5 Duculescu Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Constituţia României – comentată şi adnotată, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.283.
 Din analiza acestor informaţii este evident că instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53
din Constituţia republicată. De aici problema cu privire la întrebarea cine va putea decide
proporţiile acestei restrângeri, Preşedintele, prin decretul de instituire a măsurii excepţionale sau
Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din coroborarea art. 73
alin. (3) lit. G) din Constituţie, care consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu privire la
regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă şi respectiv, dispoziţia constituţională care dispune
expres că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege6.
Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului, de data
aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Preşedintele României, după
consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu
privire la probleme de interes naţional. (art. 90 din Constituţie)
2. Acte şi răspundere:
Potrivit art. 100 din Constituţia republicată:
“(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise
de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi
(2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se
contrasemnează de primul-ministru.”
Deşi art. 100 din Constituţie (fost art. 99), are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”, în
realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului, numite decrete, a căror
publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub sancţiunea inexistenţei.
În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale, Preşedintele poate fi însă şi autorul unor
acte cu caracter politic, care nu se concretizează în decrete, deci în acte producătoare de efecte
juridice. Un exemplu îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului, potrivit art. 88 din
Constituţie. Prin urmare, Preşedintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însă şi o
conotaţie politică, precum şi mesaje, declaraţii, etc., ca acte exclusiv politice7.
În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui, în principiu, ele sunt
supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. Contrasemnarea este cerută expres pentru
decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului spre ratificare, tratatele internaţionale
pe care le-a încheiat; acreditează sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; declară
mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni
armate declanşate împotriva ţării, intituie starea de asediu sau de urgenţă; conferă distincţii, face
avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală. Dacă aceasta constituie
regula, excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui, ca
de exemplu, desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului,
numirea în funcţii publice.

6 Vedinaş Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, manual practic, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p.268.
7 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 321
 Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie, în esenţă, la angajarea
răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului, atestând conformitatea acestuia atât cu
prevederile legale, cât şi cu voinţa organului pe care primul-ministru îl reprezintă.
Totodată, în doctrina recentă s-a exprimat şi opinia conform căreia contra-semnătura
premierului este o condiţie formală esenţială de valabilitate a decretului, fără de care actul este
lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent şi răspunderea solidară a acestuia, alăturată
şefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al puterii prezidenţiale –
certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului
administrativ8.
În cea mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primul-ministru
intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul, emiterea acestora fiind
condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului, iar o altă categorie de decrete, în
special cere de numiri în funcţii, sunt supuse unor condiţii stabilite de lege, majoritatea fiind
condiţionate de propunerile altor autorităţi publice.
Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea decretului Preşedintelui.
În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui, acestea sunt calificate de toţi
autorii de drept administrativ ca fiind acte administrative, producătoare de efecte juridice. Prin
urmare, decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ, potrivit legii speciale în
materie, cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor excepţionale de la controlul în
contencios administrativ9.

Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state

Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice, ea
apărând odată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte forma, structură,
cât şi preorgativele şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul său de
organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie ales, fie impus. Astăzi această instituţie,
sub diferite forme, structuri, atribute şi prerogative este prezentă în societate.
Analiza instituţiei şefului statului impune precizarea categoriei de putere căreia îi
aparţine. Includerea acestei instituţii în cadrul puterii executive sau legislative tine în mare
măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separaţiei ei sau al unicităţii. Dacă
puterea se fundamentează pe principiul separaţiei, instituţia şefului statului aparţine sferei
executivului, de aceea ea apare sub numele de “şeful puterii executive” sau “şeful executivului”.
Acolo unde însă statul este întemeiat pe principiul unicităţii, aceeaşi instituţie este aparţinătoare
categoriei de putere similară cu cea a parlamentului, adică a legislativului.
În decursul vremii, instituţia şefului statului a îmbrăcat două forme de organizare
şi manifestare: uni-personala (rege, împărat, sultan, domn, principe sau preşedinte), de regulă

8 Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, ediţie revizuită pentru uzul studenţilor, Ed.
Risoprint, Cluj.Napoca, 2002, p.170.
9 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 322.
numită, dar în vremurile moderne şi aleasă; colegiala – aceasta a purtat şi poarta diverse
denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidenţial.
1.Desemnarea, alegerea şefului statului
Desemnarea sau alegerea şefului statului, atribuţiile şi prerogativele acestei instituţii ţin
de o serie de factori:
-natura sistemului politic;
-sistemul constituţional şi formă de guvernământ;
-anumite tradiţii istorice şi naţionale.
Nu în toate cazurile şi în mod automat modul de desemnare al şefului statului determina
locul şi rolul acestuia în societate în stat. Cuantumul şi extensiunea acestei funcţii este în raport
cu celelalte puteri, în principiu cu executivul şi legislativul, dar şi de categoria puterii în care este
încadrată.
Practică social-istorica de până astăzi a relevat patru mari moduri, căi de desemnare a
şefului statului:
a) Pe cale ereditară
Este prima şi cea mai veche modalitate de desemnare a şefului statului. Ea a fost şi este
caracteristica regimurilor monarhice, constituţionale.
După anumite reguli constituţionale, monarhul ascede la funcţia de şef al statului pe cale
ereditară că în Anglia, Olanda, Suedia sau el însuşi îşi poate desemna un succesor din cadrul
casei regale, că în Spania, Belgia, Măroc, Iordania. Prin aceasta modalitate de desemnare a
şefului statului, parlamentul sau altă instituţie nu au nici un rol sau unul minor, cel mult de a
veghea la respectarea regulilor constituţionale de desemnare a acestuia, sau în caz de stingere a
dinastiei, la numirea unui succcesor la tron sau participă la alegerea acestuia.
b) Alegerea de către parlament
Aceasta modalitate de desemnare a şefului statului este o consecinţă, un rezultat al
revoluţiei burgheze, al luptei acesteia împotriva absolutismului, fiind în acelaşi timp şi un mod
eficient de control al parlamentului asupra acestei instituţii.
În practică politica aceasta modalitate cunoaşte două forme:
-parlamentul desemnează direct prin votul membrilor săi pe şeful statului, de regulă pe
preşedinte, aşa cum este situaţia în Grecia, Israel, Republica Sud Africană. În acest caz, instituţia
şefului statului îmbraca forma uni-personala;
-parlamentul alege organe colegiale, ca şefi de stat, situaţii întâlnite în fostele tari
socialiste, dar şi în state că Elveţia.
c) Desemnarea şefului de stat de către un colegiu electoral
În principiu, parlamentul şi adunările landurilor în Germania, adunările legislative ale
statelor federale în India, şi adunările regionale în Italia desemnează membrii care împreună
formează colegiul electoral şi care vor desemna pe şeful statului.
O situaţie mai aparte se petrece în S.U.A. şi Coreea de Sud unde membrii colegiului
electoral care îl vor alege pe preşedinte, sunt desemnaţi prin vot universal.
d)Alegerea şefului statului prin vot universal
 Aceasta modalitate de alegere a şefului statului este o consecinţă a adâncirii
democratismului vieţii politice, dar şi o măsură de asigurare a echilibrului între executiv şi
legislativ. Alegerea şefului statului prin vot universal îi conferă acestuia o sporită autoritate şi
respect, care se pot materializa prin atribuţii şi prerogative. O asemenea situaţie întâlnim în
România, Rusia; Franţa, Indonezia, etc.
Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirile şefului de stat. În practică
răspunsul depinde de foarte mulţi factori, precum structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile
publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de
desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o succintă
incursiune în alte sisteme constituţionale prezintă interes.
În Franţa, preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin
arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. El este
garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor comunităţii
şi al tratatelor (art. 5 al Constituţiei Franţei) Preşedintele de republică în Franţa exercită atribuţii
care au un anumit specific dată fiind poziţia sa în sistemul constituţional.
Astfel, potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele de republică: numeşte şi revocă pe
primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează Consiliul de Miniştri;
promulgă legile în termen de 15 zile. El poate, înaintea expirării acestui termen, să ceară
parlamentului o nouă deliberare, iar această nouă deliberare nu poate fi refuzată; poate supune
referendumului, în condiţiile prevăzute de Constituţie, anumite proiecte de lege, poate dizolva
Adunarea Naţională; semnează ordonanţele şi decretele emise de Consiliul De Miniştri; numeşte
în funcţiile civile şi militare; acreditează ambasadorii, primeşte scrisorile de acreditare; poate lua
măsurile necesare în situaţiile prevăzute de art. 16 din Constituţie; acordă graţierea etc.10
Unele acte ale preşedintelui francez (vezi art. 19) trebuie contrasemnate de către primul
ministru sau de miniştri. Analizându-se competenţa preşedintelui de republică în Franţa, se
consideră că trei sunt funcţiile prezidenţiale şi anume: o funcţie de reprezentare, o funcţie de
apărare (ocrotire, protecţie); o funcţie de arbitraj. Funcţia de reprezentare se manifestă atât pe
plan intern, cât şi pe plan extern şi se exprimă prin multiple atribuţii. Funcţia de apărare
(protecţie) cunoaşte două sensuri, primul corespunde tuturor ipotezelor în care constituţia îl face
pe preşedinte „garant”, iar al doilea este definit prin art. 5 al Constituţiei Franţei, unde se spune
că preşedintele „veghează la respectarea Constituţiei”. Funcţia de arbitraj rezultă tot din art. 5 al
Constituţiei, în sensul căruia preşedintele asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a
puterilor publice, precum şi continuitatea statului.
În Statele Unite ale Americii, republică prezidenţială, preşedintele este considerat prin
Constituţie organ al administraţiei de stat. Potrivit art. 2, § 1, din Constituţia americană „Puterea
Executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii”. Deşi Constituţia adoptată
în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă” pentru competenţa Congresului şi a
preşedintelui, în cele două secole de existenţă a acestei instituţii a avut loc un proces de întărire
continuă a rolului preşedintelui în sistemul american. Astăzi unii consideră că deţinătorul funcţiei

10 Ioan Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami Bucureşti 1998, pag. 443
de preşedinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic om din lume. Dealtfel, preşedintele
Harry Truman spunea odată că însuşi Genghis – Han s-ar înverzi de invidie. Aceasta şi explică
atribuţiile deosebite pe care le are preşedintele american.
Potrivit art. 2 din Constituţie, preşedintele: încheie tratate, numeşte ambasadori, miniştri,
consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiţi funcţionari superiori, acordă mandate de senatori
în condiţiile prevăzute de Constituţie; poate, în cazuri extraordinare, să convoace ambele camere
sau una din ele şi, în caz de dezacord între ele cu privire la data suspendării sesiunii, el le poate
suspenda până la data pe care o socoteşte corespunzătoare. Atribuţii deosebite are preşedintele
american în elaborarea legilor, el având atribuţia de a aproba şi semna.
Potrivit art. 1,si 7,punctul 2, orice proiect de lege votat de Camera Reprezentanţilor şi de
Senat este înaintat Preşedintelui Statelor Unite ale Americii, înainte de a fi promulgat ca lege;
dacă acesta îl aprobă, îl semnează, iar dacă nu-l aprobă, îl returnează împreună cu obiecţiile sale
Camerei de unde provine proiectul care va menţiona în detaliu în registrul său obiecţiunile şi va
proceda la reconsiderarea lui.
În Suedia, şeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu
desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial.
Din prezentarea unora din dispoziţiile constituţionale care stabilesc atribuţiile şefului de
stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar şi multe deosebiri între sistemele
constituţionale. Câteva asemenea deosebiri au relevanţă deosebită. În acest sens este plină de
semnificaţii juridice poziţia şefului de stat în sistemul statal şi desigur raporturile sale cu
principalele organe de stat şi anume cu parlamentul, guvernul şi cu organul judecătoresc suprem.
Nuanţări importante se pot observa şi în ce priveşte atribuţia de semnare a legilor. Dacă
uneori semnarea legilor nu este o condiţie de valabilitate a legii, în unele state ea este
condiţionată de aprobarea prealabilă a legii şi de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în
parlament (Franţa de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto
(S.U.A. de exemplu) Dreptul de veto folosit frecvent de unii şefi de state nu este folosit de alţii,
deşi îl au. Astfel în Canada niciodată un guvernator general n-a refuzat semnarea unei legi, iar în
Marea Britanie sancţiunea regală n-a mai fost refuzată din 1707.
Unele nuanţări pot fi semnalate şi cât priveşte atribuţiile de conducere în politica externă,
gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea tratatelor
internaţionale (în Maroc şi Franţa, de exemplu) Există chiar şi posibilitatea delegării de atribuţii.
Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituţia anterioară a Algeriei, şeful statului putea delega o
parte din puterile sale vice-preşedintelui republicii sau primului ministru sub rezerva dispoziţiilor
art. 116.
În unele sisteme constituţionale şeful statului are iniţiativă legislativă (Algeria), în altele
poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele internaţionale
(Maroc, art. 31 din Constituţie, Franţa, art. 52 din Constituţie)
Evidenţiind sintetic împuternicirile şefului de stat, reţinem următoarele: reprezentarea
statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat,
semnarea legilor şi altor acte în vederea publicării; prezidarea şedinţelor unor organe de stat;
acordarea unor calităţi şi titluri; numiri în funcţii superioare; acordarea graţierii; proclamarea
stării de asediu sau de urgenţă; primirea scrisorilor de acreditare etc.

Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Explicarea rolului şi atribuţiile şefului de stat în România trebuie să pornească de la

dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art. 80 (1) din Constituţie se desprinde
următoarea caracterizare a Preşedintelui României11:
A) Reprezintă statul român
- Acesta înseamnă că în relaţiile interne şi internaţionale, statul este reprezentat de
şeful de stat.
B) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
- Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în ocrotirea
acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale Preşedintelui României,
precum cele în domeniul apărării.
C) Veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.
- Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi politice.
Constituţia adăugând că în acest scop Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate.

De asemenea potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este comandantul
forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Caracterizându-l astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte Preşedintele
României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel:
a) Atribuţii privind legiferarea
Şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României:
- promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură
dată, reexaminarea legii;
- semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;
- poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu
neconstituţionalitatea legilor, potrivit art. 114 lit. a.
b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice
Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între
stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi constituţionale, clar definite, cu
autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora.
Aceste atribuţii sunt:
 prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice
ale naţiunii (art. 88);

11 I. Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti 1993, pag. 207
  consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită
(art. 86);
 participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile art.
87;
 organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea
prealabilă a Parlamentului (art. 90)
c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice.
Atribuţiile ce revin preşedintelui României în acest domeniu sunt:
 dizolvarea parlamentului în condiţiile art. 89;
 desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru,
 numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,
 revocarea şi numirea unor miniştrii în caz de remaniere guvernamentală sau
vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din Constituţie);
 numirea a trei judecători la curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2) din
Constituţie;
 numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie;
numiri în funcţii publice potrivit art. 94 lit. „c” din Constituţie; acordarea gradelor
de mareşal, de general şi de amiral.
d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice
În cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. În situaţii excepţionale
Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobării Parlamentului
în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate
îndreptate împotriva României.
Printr-un mesaj se aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului această situaţie;
instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau totale.
Preşedintele va solicita Parlamentului, încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de
la luarea acestor măsuri.
e) Atribuţii în domeniul politicii externe
În această categorie cuprindem:
- încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor
spre ratificare Parlamentului în termen de 60 zile;
- acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului a reprezentanţilor diplomatici
ai României;
- aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;
- acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.
f) Alte atribuţii
În această categorie se includ:
 conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;
 acordarea graţierii individuale.