Biologia-Solului F R1

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE
ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREȘTI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
DEPARTAMENTUL DE STUDII PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT
CU FRECVENȚĂ REDUSĂ
SPECIALIZAREA AGRICULTURĂ
Dr. ing. ȘTEFANIC GHEORGHE
Şef lucr.dr. NICHITA MIHAELA
BIOLOGIA SOLURILOR
Tema nr. 1
BIOLOGIA SOLULUI
Unități de învățare
- definiția și obiectivele biologiei solului
- definiția pedologică a solului și a stării sale de pedo - climax
- scurt istoric al biologiei solului
- metodele de cercetare și de evaluare a stării de fertilitate a solurilor
Obiectivele temei
- cunoașterea definiției și obiectivelor biologiei solului
- înțelegerea strării de pedo – climax a solului
- cunoașterea metodelor de cercetare în domeniul biologiei solului
Timpul alocat temei: 2 ore
INTRODUCERE
Cunoașterea, înțelegerea și interpretarea proceselor fundamentale din sol, realizate de

micropopulația solului (bacterii, micromicete și microfaună), acumularea biomasei,
humificarea și mineralizarea materiei organice, sub influența factorilor de mediu, dar și a
influenței antropice, socotite și adoptate ca elemente de progres tehnic, conferă o altă
înțelegere a consecințelor negative, pe termen lung, ale cultivării solului.
Abordarea, prin prisma cunoștințelor de biologia solului, a măsurilor agrotehnice, cum
sunt: asolamentul, lucrările aplicate solului, tratamentele cu erbicide, a irigației moderate – de
preferat cu picătura, alături de elemente agrochimice, ca: administrarea îngrășămintelor
chimice extraradiculare și a amendamentelor, la care se adaugă efectele unor fungicide și
insecticide tradiționale, vor căpăta o nouă înțelegere, prin prisma impactului lor asupra
indicatorilor de fertilitate ai diferitelor soluri, ajunși astăzi la valori scăzute datorită
biodegradării.
La această situație a contribuit ignorarea consecințelor cauzate de perturbarea
echilibrelor naturale biologice prin agrotehnologiile moderne, create pentru obținerea de
recolte-comerciale record, fără să intereseze biodegradarea, tasarea și frecvența stării de
anaerobioză în stratul arabil al solurilor, creșterea incidenței de îmbolnăvire a plantelor,
înmulțirea insectelor dăunătoare etc..
Progresele mari în domeniul biologiei solului și a metodelor de cercetare și de
diagnostic al stării de fertilitate a solului încă nu sunt folosite, deși sunt mai potrivite scopului
și nu reclamă eforturi financiare. Analizele chimice ale solurilor, deși unele sunt numai niște
”instantanee fotografice”, nu oferă perspectiva ameliorării stratului arabil, așa cum o fac
analizele biologice, privind potențialul de respirație al solului sau potențialul de fixare
nesimbiotică a diazotului atmosferic, practic, o resursă inepuizabilă de azot.
La cele afirmate mai sus, trebuie subliniat că nu există o preocupare și un interes
major pentru popularizarea principiilor pentru o ”agricultură biodinamică”, o agricultură
bazată pe cunoașterea legilor evoluției stării de fertilitate a solurilor. În principiu, orice
practică agricolă trebuie să permită ca fiecare tratament să aibă în vedere: 1. dacă se adresează
solului, să asigure procesele de creștere a procentului de biomasă și în final, de humus, a
respirației solului și a fixării nesimbiotice a diazotului atmosferic; 2. să asigure starea afânată
a orizontului arabil, sediul micropopulației aerobe, care realizează toate biotransformările care
se soldează cu humus de calitate superioară; 3. să combată sărăturarea, precum și aciditatea și
acidifierea solului.
1.1. Definiția și obiectivele Biologiei solului

Biologia solului este știința care se ocupă cu cunoașterea, clasificarea și activitățile
micro- și mezo-organismelor care trăiesc, în tot ciclul vieții lor și dezvoltă în stratul de la
suprafața rocilor terestre o biomasă proteică, cu compoziție complexă, din care, o parte se
mineralizează, prin procese biochimice microbiene, susținând nutriția minerală și cu
stimulatori de creștere ai vegetației superioare. O altă parte continuă procesele de sinteză,
formând humusul, care devine rezerva trofică și energetică a microflorei heterotrofe din sol, în
evoluția îndelungată a solului spre stadiul de pedo-climax, sub influența climatului zonal, dar
din ce în ce mai mult și sub influența nefastă a omului, uneori și binefăcătoare.
Obiectul Biologiei solului îl reprezintă cunoașterea și conștientizarea faptului că solul
este sediul natural al proceselor de descompunere și mineralizare a majorității deșeurilor
biodegradabile și că în mod natural, de-a lungul mileniilor, prin agricultură s-au degradat și
unele au devenit pustii. Aceste consecințe obligă societățile civilizate ale omenirii să cunoască
legile naturii și în măsura posibilităților să oprească degradarea lor și chiar să le amelioreze
fertilitatea. Biologia solului cuprinde reguli pe care cultivatorul trebuie să le respecte, ca și
generațiile viitoare să poată beneficia de rodnicia pământului.
Biologia Solului, ca disciplină integratoare, de cercetare și de învățământ, a apărut, în
România, după ce s-a tradus în românește tratatul, Doden-Biologie, (Biologia Solului), autor
Georg Müller (1965), în care erau cuprinse: microflora, microfauna și mezofana solului și
procesele care se petrec în sol, având originea în activitatea vitală a acestora, mai puțin
enzimele din sol și activitatea acestora. În România, între anii 1965 și 1981, cele 5
simpozioane naționale au fost intitulate ca ”Biologia Solului”, având în vedere că cuprindeau
atât lucrări despre micropopulație și activitatea ei, cât și despre enzimele și activitatea lor în
sol. Ulterior, unele laboratoare de cercetare, dar și unele unități de învățământ agronomic au
adoptat titulatura de Biologia Solului, dezvoltând cercetări în acest domeniu.
Un prim obiectiv al Microbiologiei solului este de a se ține cursuri de descriere a
bacteriilor, fungilor și fagilor, de a se arăta cum se determină apartenența sistematică a
acestora și descrierea proceselor microbiene proprii vieții solului: respirația, celulozoliza,
fixarea nesimbiotică și simbiotică a diazotului atmosferic, amonificarea, nitrificarea,
denitrificarea, fosforoliza etc.
Al doilea obiectiv îl constituie descrierea principalelor circuite ale elementelor
chimice, care au loc în sol, estimarea cantitativă a activității lor în condițiile ecologice
specifice ale solurilor din România, consecințele favorabile și a celor nefavorabile de evoluție
a solului, ca urmare a intervențiilor agro-tehnologice.
Al treilea obiectiv este de comunicare a rezultatelor privind perfecționarea
metodologiei de analiză și interpretare a proceselor microbiologice și enzimatice influențate
de metodele moderne agrotehnice.
1.2. Definiția pedologică a solului și a stării sale de pedo-climax.

Solul este definit în Dicționarul de Știința Solului: ”Corp natural modificat sau nu
prin activitatea omului, format la suprafața scoarței terestre ca urmare a acțiunii
interdependente și îndelungate a factorilor bioclimatici asupra materialului sau rocii
parentale, caracterizat prin compoziție specifică trifazică (solidă, lichidă și gazoasă),
alcătuire polidispersă poroasă a fazei solide, prezența componentei vii, diferențiere de
compoziție pe verticală, dinamică neîntreruptă și complexă, însușirea de a fi fertil”.
Starea de pedo-climax a unui sol. ”Starea în care acesta ajunge în echilibru dinamic
cu condițiile de mediu”.
Definițiile sunt necesare în activitatea agronomică și economică pentru a nu se
produce, de persoanele neavizate, interpretări prin care, obișnuit, solul poate fi folosit ca
termen omonim și pentru suprafața de teren ocupată de drumuri, șosele și autostrăzi, teren
pentru tenis, etc. și în același timp pentru agricultură, pomicultură etc.
1.3. Scurt istoric al biologiei solului
Biologia Solului, ca știință, a urmat practica cunoașterii empirice a unor fenomene
care se petreceau în sol din cauza unor vietăți mai mari sau mai mici (diferite larve și râme),
pe care plugarul le observa când răscolea pământul, prin arătură, când ciorile le ciuguleau de-
a lungul brazdei proaspăt răsturnate. Astfel de observații au contribuit la conștientizarea
legăturii dintre un sol fertil și numărul mare de viețuitoare ce se găseau în solurile fertile și
recoltele agricole bogate. Studiul microscopic al viețuitoarelor de dimensiuni micronice a
început când M. Berthelot (1885) a descoperit că în sol sunt bacterii care fixează azot
atmosferic, iar S.N. Winogradsky (1883) a descoperit și a studiat bacteriile anaerobe
sulfuroase, iar în 1893, a descoperit și descris bacteria anaerobă fixatoare a azotului
atmosferic, Clostridium pasteurianum. Numeroși cercetători, din Franța, Rusia, Germania,
Anglia, Austria, Statele Unite etc. au descoperit și studiat morfologia, fiziologia și relațiile
dintre microorganisme și procesele biochimice pe care le-au pus în evidență că se petrec în
sol. În această perioadă au fost explicate procesele microbiologice care au condus la formarea
solurilor, un rol important la teoria unitară a formării solurilor l-a avut V.R. Viliams. La
începutul secolului XX, în Germania, s-a conturat Bacteriologia agricolă, iar R. Francé a scris
prima carte Edafonul, care a determinat considerația că a fost întemeietorul domeniului
științific al Biologiei solului.
În opera sa ”Principles of soil microbiology, S.A. Waksman (1932) a cuprins cele mai
importante procese microbiologice, aerobe și anaerobe, descoperite că se petrec în sol: fixarea
nesimbiotică și simbiotică a diazotului atmosferic, celulozoliza, amonificarea, nitrificarea și
denitrificarea.
1.4. Metodele de cercetare și de evaluare a stării de fertilitate a solurilor

Microflora solului, indiferent de gen sau specie, s-a adaptat să obțină din solul în care
crește și se dezvoltă, care este în același timp și mediul ei înconjurător, elementele de nutriție
pentru construirea propriilor celule și să se înmulțească, în limitele echilibrului microbian.
Pentru absorbția nutrienților, pentru metabolizarea lor, pentru întreținerea proceselor
metabolice și pentru înmulțirea lor, microflora are nevoie de energie și aceasta se realizează
prin procesele pe care le declanșează în procesul de respirație asupra substanțelor organice
din sol, asimilând carbonul din CO2 atmosferic. (Respirația este procesul prin care se
realizează totalitatea reacțiilor biochimice de oxido-reducere asupra surselor de energie
provenite din mediul înconjurător, eliberând în interiorul celulei, energia necesară vieții lor).
Unele bacterii sunt cunoscute sub denumirea de bacterii autotrofe, pentru că asimilează
carbonul din CO2, fără a folosi energia luminoasă, ca spre exemplu, bacteriile nitrificatoare. În
sol, cea mai mare parte a microflorei este heterotrofă, adică, asimilează carbonul din materia
organică descompusă în condiții aerobe.
Cunoscând, în linii mari, procesul de respirație, trebuie să mai adăugăm că există un
proces de respirație aerobă, cel mai eficient în formarea biomasei din sol, caracteristic celor
mai multe microorganisme din solurile agricole și un proces de respirație anaerobă, cu un
randament mai redus în formarea humusului și răspândit în părțile tasate ale solului,
mlăștinoase și acide, dăunătoare randamentului agricol.
Pe lângă procesul de respirație, sunt și alte procese care au loc, cu diferite intensități și
importanțe, în sol, cu preponderență în stratul arabil. Astfel, materiile proteice produse sau
introduse ca deșeuri în sol sunt atacate de numeroase specii microbiene din sol, fiecare specie
dezvoltând procese de descompunere din care rezultă aminoacizi și amide și în final amoniac.
Aceste procese au fost denumite procese de amonificare, care la rândul lor, în condiții
favorabile de pH și aerație sunt oxidate de bacteriile nitrificatoare, formând nitrați. Aceștia
constituie sursa cea mai importantă de nutriție cu azot a plantelor și microorganismelor din
sol. Materia organică vegetală, sursa cea mai mare de celuloză ajunge, în sol, prada
microflorii celulozolitice.
Aceasta o utilizează ca sursă de carbon descompunând-o în molecule mult mai simple,
generând în cele din urmă moleculele de glucoză, sursă generală de energie și carbon organic
pentru microflora din sol. Celuloza este componentul cel mai bogat în carbon energetic din
sol, care transformat în compoziția moleculei humice, constituie totodată și rezerva energetică
și trofică cea mai bogată și de durată, din sol.
În sol se dezvoltă multe alte circuite biologice ale elementelor de nutriție, cu mai
puține etape de desfășurare, cum ar fi: circuitul fosforului, al sulfului, al calciului etc.
Cunoașterea acestor circuite și interpretarea lor, în cazul intervențiilor antropice, în special în
agricultură, horticultură și viticultură, se face cu mult discernământ, pentru că necesită
interpretarea de la cauza adevărată la efectul constatat, cum ar fi în cazul rolului acumulării în
sol a cuprului, după tratamentele cu zeamă bordeleză, sau cu insecticide etc.
Test de evaluare nr. 1
1. Definiția biologiei solului.

2. Obiectivele biologiei solului.
3. Ce reprezintă starea de pedo – climax?
4. Care sunt metodele de cercetare și evaluare a stării de fertilitate a solurilor?
Bibliografie recomandată:
1. Cornea A., și colab – Dicționarul de Știința Solului, 1977
2. Ștefanic G., - Metode de analiză a solului (biologică, enzimatică și chimică),
Revista Probleme de Agrofitotehnie Teoretică și aplicată, vol. XXVIII, ICCPT -
Fundulea 2006
REZUMATUL TEMEI
Biologia solului este știința care se ocupă cu cunoașterea, clasificarea și activitățile

micro- și mezo-organismelor care trăiesc, în tot ciclul vieții lor și dezvoltă în stratul de la
suprafața rocilor terestre o biomasă proteică, cu compoziție complexă, din care, o parte se
mineralizează, prin procese biochimice microbiene, susținând nutriția minerală și cu
stimulatori de creștere ai vegetației superioare. O altă parte continuă procesele de sinteză,
formând humusul, care devine rezerva trofică și energetică a microflorei heterotrofe din
sol, în evoluția îndelungată a solului spre stadiul de pedo-climax, sub influența climatului
zonal, dar din ce în ce mai mult și sub influența nefastă a omului, uneori și binefăcătoare.
Solul este definit ca fiind: ”Corp natural modificat sau nu prin activitatea omului,
format la suprafața scoarței terestre ca urmare a acțiunii interdependente și îndelungate a
factorilor bioclimatici asupra materialului sau rocii parentale, caracterizat prin
compoziție specifică trifazică (solidă, lichidă și gazoasă), alcătuire polidispersă poroasă a
fazei solide, prezența componentei vii, diferențiere de compoziție pe verticală, dinamică
neîntreruptă și complexă, însușirea de a fi fertil”.
Starea de pedo-climax a unui sol reprezintă ”Starea în care acesta ajunge în
echilibru dinamic cu condițiile de mediu”.
Microflora solului, indiferent de gen sau specie, s-a adaptat să obțină din solul în
care crește și se dezvoltă, care este în același timp și mediul ei înconjurător, elementele de
nutriție pentru construirea propriilor celule și să se înmulțească, în limitele echilibrului
microbian. Pentru absorbția nutrienților, pentru metabolizarea lor, pentru întreținerea
proceselor metabolice și pentru înmulțirea lor, microflora are nevoie de energie și aceasta
se realizează prin procesele pe care le declanșează în procesul de respirație asupra
substanțelor organice din sol, asimilând carbonul din CO2 atmosferic.
Unele bacterii sunt cunoscute sub denumirea de bacterii autotrofe, pentru că asimilează
carbonul din CO2, fără a folosi energia luminoasă, ca spre exemplu, bacteriile nitrificatoare.
În sol, cea mai mare parte a microflorei este heterotrofă, adică, asimilează carbonul din
materia organică descompusă în condiții aerobe.
Tema nr. 2
VIAȚA DIN SOL
- clasificarea micropopulației solului
- semnificația ecologica a bacteriilor din sol
- semnificația ecologică a fungilor din sol
- semnificația ecologică a algelor din sol
- semnificația ecologică a faunei solului
- factorii care influențează numărul și activitatea microorganismelor
Obiectivele temei
- cunoașterea principalelor grupe de microorganisme ce se găsesc la nivelul solului
- înțelegerea rolului microorganismelor din sol
- cunoașterea factorilor care influențează numărul și activitatea microorganismelor
Clasificarea micropopulației solului

În literatura de specialitate se afirmă că în solurile cu potențial biologic ridicat se pot
găsi până la un miliard de corpuri microbiene (prin metoda camerei Thoma) într-un gram de
sol. Măsurători efectuate în laboratorul de biologia solului (prin metoda placilor Petri) ajung
la cifre de 30 – 60 milioane de celule într-un gram de sol fertil. Prin metoda plăcilor Petri se
numără coloniile microbiene, iar prin metoda camerei Thoma este posibil să se numere și
germenii morți.
Din punct de vedere ecologic în sol întâlnim :
- microorganisme autohtone (indigene, permanente) sunt cele mai numeroase și sunt
caracteristice unui anumit tip de sol;
- microorganisme zimogene (temporare sau de fermentație) au o activitate periodică,
intermitentă, cu faze de activitate și faze de repaus ;
- microfloră de tranziție – microorganisme fitopatogene care de regulă nu găsesc
conditii de multiplicare ci doar de supraviețuire temporară, până întâlnesc planta gazdă.
Microflora solului cuprinde organisme procariote și organisme eucariote.
Microflora din Încrengătura Procaryotae (bacteriile și algele albastre) cuprinde
microorganisme celulare caracterizate printr-un nucleu distinct în formă de sferă, bastonaș sau
halteră, foarte mic (0,2 - 0,4 µm), reprezentând 5-16 % din volumul celulei, denumit nucleoid,
corpuscul cromatic sau cromozom și reprezintă partea cea mai numeroasă a solului. Ele pot fi
grupate după modul de hrănire în autotrofe și heterotrofe, aerobe sau anaerobe, sau grupate
fiziologic ca: fixatoare de azot (libere sau simbiotice), amonificatoare, nitrificatoare,
denitrificatoare, celuluozolitice, producătoare de antibiotice și alte substanțe biologic active.
Prima încercare de clasificare a organismelor procariote îi aparține lui Muller (1873)
însă o clasificare mai coerentă a bacteriilor s-a realizat începând cu 1923 de către Bergey D. și
colab. în „Bergey’s Manual of Determinative Bacteriology” care a ajuns la cea de-a noua
ediție în 1994.
Din acestea la nivelul solului trebuie amintite: genul Azospirilum (cunoscute ca slabe
fizatoare de azot), genul Agrobacterium (patogen la plante), genul Azotomonas și Azotobacter
care fixeaza în jur de 10 g N2/g de glucoză consumată), genurile Bradyrhizobium și
Rhizobium (bacterii simbiotice pe rădăcinile plantelor leguminoase), genul Nitrobacter
(bacterii nitrificatoare), genurile Nitrosococcus și Nitrosospira (oxidează amoniacul) etc.
Semnificația ecologică a bacteriilor
- asigură plantele cu hrană prin mineralizarea substanțelor organice;
- sporesc fertilitatea solului prin sinteza de substanțe organice;
- în funcție de procesele biochimice, la care participă, bacteriile au fost împărțite în
diferite grupe fiziologice: bacterii amonificatoare, nitrificatoare, denitrificatoare, fixatoare de
azot (pe cale liberă sau simbiotică), celulozolitice, sulfobacterii, fosforobacterii, feruginoase și
manganoase;
- bacteriile nitrificatoare sunt implicate de asemenea în circuitul azotului; (nitrificarea
se desfășoară în două etape; în prima se oxidează amoniacul la nitriți cu ajutorul bacteriilor
din genul Nitrosomonas, apoi la nitrați cu ajutorul bacteriilor din genul Nitrobacter);
- bacteriile amonificatoare au rol fundamental în circuitul azotului mai exact în
biodegradarea compușilor organici cu azot, care ajung în sol odată cu resturile vegetale, până
la amoniac;
- bacteriile fixatoare de azot au un rol deosebit de important deoarece azotul
atmosferic este complet inaccesibil plantelor, acesta putând fi folosit de plante numai prin
intermediul acestor bacterii;
- prin substanțele capsulare și mucilaginoase iau parte la agregarea particulelor de sol;
- microorganismele fotosintetizante au o deosebită importanță, deoarece introduc în
circuitul biologic o serie de substanțe ce se acumulează în mediile naturale, de multe ori
toxice pentru plante și animale.
Microflora din Încrengătura Eucaryotae (micromicete și alge) care cuprinde
microorganisme monocelulare și pluricelulare cu nucleu distinct. Acestea mai sunt cunoscute
și sub numele de cipuerci de mucegai, fungi sau ciuperci inferioare.
Conform cerectărilor lui Papacostea (1975) în sol își desfășoară procesele vitale doar
specii din clasa Zygomycetes, Hyphomycetes și un singur gen din clasa Ascomycetes.
Din clasa Zygomycetes, amintim genurile Mucor (în solurile reci și umede),
Zygorhynchus (în solurile acide) și genul Absidia (în solurile moderat acide). Clasa
Hyphomycetes este alcătuită de 11 serii de micromicete din care doar în 4 serii se regăsesc
reprezentanți la nivelul solului, din aceștia amintim : genul Cladosporium (cu rol în agregarea
particulelor de sol), genul Aspergillus (care descompune lignina și sintetizează substanțe cu
rol în humificare), genul Fusarium ( cunoscut în general ca fiind patogen însă conține și specii
care produc gibereline), genul Penicillium (producator de antibiotice), genul Alternaria
(descompune pectina și contribuie la agregarea particulelor de sol) și genul Artrobotrys (atacă
nematodele cu ajutorul hifelor). Din clasa Ascomycetes la nivelul solului găsim doar genul
Chaetomium care prezintă o ridicată capacitate de descompunere a celulozei.
Semnificația ecologică a fungilor

- ciupercile sunt mai puțin capabile de a dezvolta procese biochimice complexe prin
comparație cu bacteriile;
- descompun resturile organice vegetale și animale cu ajutorul enzimelor pe care le
secretă, mai ales în solurile acide;
- utilizarea ligninelor de către ciuperci condiționează capacitatea de a sintetiza și
mineraliza humusul, produc substanțe aromatice asemănătoare ligninelor;
- contribuie la echilibrul microbian în sol (pe microzone) prin producția de antibiotice;
- pot folosi ca hrană protozoarele și nematodele, prin prădătorism;
- formează asociații simbiotice cu plantele superioare (micorize);
- au un rol important în formarea structurii solului.
Rolul algelor în sol, în comparaţie cu al bacteriilor sau al ciupercilor, este mult mai
redus privind transformările necesare pentru fertilitatea solului. Un rol mai însemnat îl au
algele din solul orezăriilor, care prin oxigenul produs îmbunătăţeşte condiţiile respiratorii ale
orezului. În categoria algelor vom regăsi reprezentanți ce fac parte atât din Încrengătura
Procaryotae dar și din Încrengătura Eucaryotae. Algele procariote fac parte din clasa
Cyanophyceae (alge albastre) ce se găsesc pe soluri umede și conțin pigmenți fotosintetizanți.
Algele eucariote le împărțim în grupul Crysophyta (algele brune-gălbui și verzi-gălbui) în
care regăsim 3 clase fiecare cu reprezentanți la nivelul solului (Chrysophyceae,
Bacillariophyceae și Xanthophyceae) și grupul Chlorophyta (algele verzi).
Semnificația ecologică a algelor

- au o importanță deosebită în formarea solurilor, deoarece acestea sunt primele care se
dezvoltă pe roca minerală;
- prin fotosinteză acestea sintetizează substanțe organice cu care va fi îmbogățit solul
după moartea acestora;
- servesc ca hrană pentru o serie de protozoare ierbivore;
- au importanță în ciclul azotului, datorită capacității unor reprezentanți de a fixa
azotul atmosferic;
- îmbogățesc solul în oxigen (aspect deosebit de important în orezării unde
îmbunătățesc condițiile respiratorii ale orezului);
- influență asupra structurii solului prin mucusul pe care îl secretă.
Fauna solului
Fauna solului a fost împărțită în funcție de dimensiunile corpului în 4 grupe :
- microfaună : protozoare (organisme monocelulare cu dimensiuni mai mici de 0,2
mm) ;
- mezofaună : (0,2 și 4 mm – colembole, acarieni, enchitreidae) ;
- macrofaună : (4-80 mm – râme, insecte, moluște, crustacee) ;
- megafauna (animale mari – cârtițe, șobolani).
Protozoarele care se găsesc în sol fac parte din încrengăturile Flagelatta (ordinul
Euglenoidina, Protomonadina și Rhizomonadina) și Rhizopoda (cu reprezentanți din clasele
Amoebina și Heliozoa). Metazoarele din sol sunt incluse în clasele Turbellaria, Rotatoria și
Nemathodes (acestea din urmă sunt cele mai numeroase microorganisme animale din sol). În
încrengătura Articulata se regăsesc Enchytreidele și Lumbricidele (cu importanță deosebită în
procesele de solidificare).
Semnificația ecologică a faunei solului
- i-au parte la procesul de formare a solului și participă la granularea particulelor
elementare;
vezicula pulsatilă a protozoarelor elimină substanțe ureice, îmbogățind astfel cu azot
soluțiile apoase din apropierea rădăcinilor;
- unele protozoare descompun activ celuloza;
- lumbricidele și enchitreidele au rol benefic asupra solului fertil, contribuind la
afânarea solului și la descompunerea resturilor vegetale;
- râmele favorizează circulația apei și a gazelor, contribuie la restructurarea solului,
mărește permeabilitatea solului pentru apă și aer și mărește porozitatea solului.
Factorii care influenţează numărul şi activitatea microorganismelor sunt :
Microflora solului prezintă o mare sensibilitate la variațiile factorilor de mediu.

Speciile de microorganisme cresc, se multiplică, sunt active și supraviețuiesc între anumite
limite de condiții extreme, care reprezintă spectrul lor de toleranță sau amplitudinea ecologică
(Alexander, 1971).
Numărul total de microorganisme din sol depinde, în general, de gradul de fertilitate al
solului și de condițiile de mediu.
Principalii factori de mediu sunt : umiditatea, gradul de aerare, temperatura, pH,
adâncimea stratului de sol, variațiile sezoniere, hrana, covorul vegetal, capacitatea
competitivă a microorganismelor și tehnologiile agricole.
- Umiditatea : constituie un factor vital de mare importanță, nu numai pentru plante ci
și pentru microorganisme. Nivelul optim de umiditate pentru activitatea microorganismelor
aerobe este de 50 – 70% din capacitatea de apă în câmp, însă activitatea microbiologică nu
depinde numai de cantitatea de apă existentă în sol ci și de forma sub care se găsește.
- Gradul de aerare : oxigenul are o importanță deosebit de mare pentru dezvoltarea
microorganismelor, în mod deosebit a celor aerobe care în lipsa acestuia nu se pot dezvolta.
Compoziția calitativă a aerului din sol variază foarte mult în funcție de tipul de sol, condițiile
climatice și anotimp. În condiții de umiditate excesivă activitatea microorganismelelor din sol
este inhibată datorită faptului că aceasta înlătură aerul din sol.
- Temperatura : este un factor care guvernează toate procesele biologice, fiecare
microorganism are o temperatură optimă de creștere și limite dincolo de care acestea nu se
mai dezvoltă. Microorganismele din sol sunt mezofile, cu temperaturi optime cuprinse între
25 – 35 0C.
- pH : microorganismele din sol preferă o reacție a solului apropiată de neutru. În
funcție de acest factor microorganismele din sol pot fi grupate astfel :
 neutrofile: preferând un pH în jur de 7, în această categorie se încadrează majoritatea
microorganismelor din sol și cele mai importante pentru fertilitatea sa (bacteriile amonificatoare,
nitrificatoare, microorganismele celulozolitice, bacteriile fixatoare de azot) ;
 acidofile: care se dezvoltă maxim la un pH în jur de 3 (Thiobacillus);
 bazofile: care se dezvoltă maxim la un pH mai mare de 8 (Bacillus ureolitici);
 indiferente: în această categorie intrând majoritatea ciupercilor.
- Hrana : microflora diferă de la un tip de sol la altul, factorul cel mai importand de
variație fiind capacitatea solului de a asigura elementele necesare hranei diferitelor grupe de
micoorganisme. De exemplu, bacteriile au o capacitate practic nelimitată de a se înmulți
atunci când au asigurată hrana necesară și nu există alte condiții potrivnice multiplicării lor
(Ghinea, 1991).
- Covor vegetal : este bine cunoscut faptul că plantele superioare, prin substanțele
eliminate de rădăcini ca rezultat al metabolismului lor cât și prin descuamările de peri
radicelari și de celule ale epidermei rădăcinilor, crează la nivelul sistemului radicular un
mediu ecologic fundamental deosebit de cel obișnuit în restul solului. Microflora se
înmulțește diferențiat în raport cu capacitatea ei de a folosi ca hrană substanțele eliminate de
rădăcini. În rizosferă întâlnim cea mai intensă activitate microbiană.
- Adâncimea stratului de sol : este o variabilă ecologică care influențează microbiota
solului. Maximul de activitate biologică este întâlnită la adâncimea la care condițiile de mediu
oferite sunt cele mai apropiate de favorabil ( prezența umidității, oxigenului, a stratului
humifer al solului etc.)
Tabelul 2.1
Distribuția microorganismelor în diferite orizonturi ale profilului de sol
Organisme/g de sol x103
Adâncimea Bacterii Bacterii Actinomicete Fungi Alge
cm aerobe anaerobe
3-8 7800 1950 2080 119 25
20-25 1800 379 245 50 5
35-40 472 98 49 14 0,5
65-75 10 1 5 6 0,1
135-145 1 0,4 - 3 -
(după Alexander, 1977)
- Variațiile sezoniere : activitatea biologică a solului pentru zona temperată prezintă
un maxim primăvara și în unele cazuri și toamna. Toamna însă nu se descompune decât o
parte din resturile vegetale încorporate în sol. Iarna temperaturile scad și înghețul frânează
aproape complet activitatea microorganismelor. La desprimăvărare odată cu procesele
chimice și biochimice care au loc în sol se intensifică și activitățile microbiologice.
Temperaturile ridicate și lipsa de apă din sol din timpul verii diminuează activitatea
microorganismelor, însă aceasta va fi reluată și va atinge valori maxime la începutul toamnei.
Odată cu creșterea adâncimii stratului de sol aceste variați sunt mai puțin evidente.
- Capacitatea competitivă a microorganismelor : numărul de indivizi, prin care o
specie este reprezentată în mediul natural depinde și de capacitatea de supraviețiuire la condițiile
nefavorabile de mediu.
- Tehnologiile agricole : pot exercita atât efecte pozitive dar și negative asupra
microorganismelor solului. Efectele pozitive sunt legate de faptul că prin lucrarea solului se
pot îmbunătății condițiile de mediu pentru microorganisme (regimul de aerație, corectarea
reacției solului, resturi vegetale) însă plin aplicarea acestor lucrări eronat se poate deteriora
fertilitatea solului.
1. Tipuri de microorganisme (din punct de vedere ecologic) care se găsesc în sol.

2. Rolul bacteriilor în sol.
3. Rolul fungilor din sol.
4. Rolul algelor din sol.
5. Rolul faunei din sol.
6. Care sunt principalii factori care influențează numărul și activitatea
microorganismelor?
1. Ștefanic Gh., și colab – Biologia Solurilor Agricole, Ed. Elisavaros, București 2006
2. Zarnea G., - Tratat de microbiologie generală, Ed. Academiei Române, București
1994
REZUMATUL TEMEI
Din punct de vedere ecologic în sol întâlnim :
- microorganisme autohtone
- microorganisme zimogene
- microfloră de tranziție
Microorganismele din sol:
- asigură plantele cu hrană prin mineralizarea substanțelor organice;
- sporesc fertilitatea solului prin sinteza de substanțe organice;
- în funcție de procesele biochimice, la care participă, bacteriile au fost împărțite în
diferite grupe fiziologice: bacterii amonificatoare, nitrificatoare, denitrificatoare, fixatoare
de azot (pe cale liberă sau simbiotică), celulozolitice, sulfobacterii, fosfobacterii,
feruginoase și manganoase;
- descompun resturile organice vegetale și animale cu ajutorul enzimelor pe care le
secretă, mai ales în solurile acide;
contibuie la echilibrul microbian în sol (pe microzone) prin producția de antibiotice;
- formează asociații simbiotice cu plantele superioare (micorize);
- au o importanță deosebită în formarea solurilor, deoarece acestea sunt primele care
se dezvoltă pe roca minerală;
- prin fotosinteză acestea sintetizează substanțe organice cu care va fi îmbogățit
solul după moartea acestora;
- servesc ca hrană pentru o serie de protozoare;
- au importanță în ciclul azotului, datorită capacității unor reprezentanți de a fixa
azotul atmosferic;
- îmbogățesc solul în oxigen (aspect deosebit de important în orezării unde
îmbunătățesc condițiile respiratorii ale orezului);
- unele protozoare descompun activ celuloza;
- lumbricidele și enchitreidele au rol benefic asupra solului fertil, contribuind la
afânarea solului (prin săparea de galerii) și la mărunțirea resturilor vegetale;
- râmele favorizează circulația apei și a gazelor, contribuie la restructurarea solului,
mărește permeabilitatea solului pentru apă și aer și mărește porozitatea solului.
Principalii factori de mediu care influențează numărul și activitatea
microorganismelor sunt : umiditatea, gradul de aerare, temperatura, pH-ul, adâncimea
stratului de sol, variațiile sezoniere, hrana, covorul vegetal, capacitatea competitivă a
microorganismelor și tehnologiile agricole.
Tema nr. 3
INTERRELAȚII MICROBIENE ÎN SOL
- Neutralismul
- Simbioza
- Comensalismul
- Sinergismul
- Antagonismul
- Parazitismul
- Prădătorismul
- Interrelații între microorganisme și plante
Obiectivele temei
- înțelegerea importanței acestor tipuri de relații
- cunoașterea principalelor tipuri de relații ce se stabilesc între microorganismele din
sol
- cunoașterea principalelor tipuri de relații ce se stabilesc între microorganismele din
sol și plantele superioare
Speciile nu pot exista în afara unui ecosistem, în care ocupă un anumit biotop,
îndeplinesc o anumită funcție și interacționează cu ceilalți membrii ai ecosistemului. În acest
mediu speciile stabilesc o serie de relații, atât cu mediul abiotic cât și cu celelalte specii ce
aparțin ecosistemului.
Echilibrul vital al solului se poate realiza prin diferite mecanisme, din care unele ţin de
resursele energetice şi de hrană, altele, de tipurile de relații dintre diferitele segmente ale
micropopulaţiei solului şi altele, depinzând de interrelaţiile dintre covorul vegetal al solului şi
microfloră. Interrelaţiile din cadrul micropopulaţiei solului sunt diverse, se desfăşoară variat
ca intensitate în timp şi spaţiu, şi adesea îşi schimbă caracterul, trecând de la interrelaţii
benefice, la cele de tip contrar şi vice-versa, în funcție de diferitele condiţii de mediu.
Neutralismul
Neutralismul este relaţia de indiferenţă între două sau mai multe specii microbiene.
Neutralismul apare mai ales când speciile, dintr-un biotop restrâns în microzonă, se deosebesc
mult între ele prin exigenţele lor nutritive şi deci nu intră în competiţie pentru acelaşi sursă de
hrană.
Simbioza
Simbioza (mutualismul) este asocierea mutuală între două sau mai multe specii
microbiene. Aceasta se bazează pe nutriţie încrucişată (fiecare asociat produce un anumit
metabolit, esenţial pentru celălalt microorganism, care este incapabil să-l sintetizeze).
Simbioza se poate baza şi pe un schimb de factori de creştere (vitamine, aminoacizi etc.).
Simbioza a fost observată între parteneri aparţinând unor grupe diferite de microorganisme.
De exemplu simbioza între bacteriile Azotobacter şi alge se bazează pe hrana azotată
furnizată de Azotobacter, iar algele, capabile să fixeze CO2 prin fotosinteză, furnizează în
schimb glucidul necesar susţinerii proceselor energetice de fixare a N2.
Asocierea micromicetelor cu algele este cunoscută sub denumirea de licheni.
Nu totdeauna schimbul de substanţe metabolice este echitabil. Este posibil, ca în
cadrul simbiozei, unul dintre parteneri să beneficieze de mai multe resurse vitale de cât oferă.
Comensalismul
Comensalismul (metabioza) este asocierea în care un partener profită, iar celălalt, nici
nu profită şi nici nu este influenţat negativ. Există 3 situații diferite în acest tip de asociere:
a). În succesiunea populaţiilor microbiene în ciclul elementelor minerale, populaţia
anterioară (cea care descompune celuloza din ţesuturile resturilor vegetale - microflora
celulozolitică) furnizează glucoză şi acizi organici populaţiei succesive, iar populaţia terţiară
se va dezvolta pe seama microorganismelor moarte din microcenozele primară şi secundară.
De exemplu microflora amonificatoare descompune substanţele organice cu azot, iar
amoniacul produs este preluat, de bacteriile nitrificatoare (din grupa I) care produc acidul
nitros, apoi bacteriile nitrificatoare (din grupa II) oxidează acest produs transformându-l în
acid nitric. Bacteriile desulfoficatoare reduc sulfiţii la H2S, care apoi serveşte ca metabolit
pentru sulfobacteriile chimio- şi fototrofe.
b). Un grup de microfloră degradează sau inactivează o substanţă care are efect toxic
asupra altui grup de microfloră.
c). Un grup de microfloră alterează fizico-chimic biotopul. Spre exemplu, bacteriile
aerobe consumă oxigenul creând condiţii de dezvoltare microflorei anaerobe în straturile de
suprafaţă ale solului, mai ales în interiorul granulelor de sol.
Sinergismul
Sinergismul este o relaţie de cooperare, cu rezultate mai evidente, într-un anumit tip de
procese biochimice sau chimice din sol.
Antagonismul
Antagonismul este acţiunea unei specii microbiene care limitează sau inhibă
dezvoltarea altei specii sau a altor specii, în acelaşi mediu. Această acțiune se poate datora
competiţiei (concurenţei) pentru substanţe nutritive. Întotdeauna o specie cu creştere rapidă va
împiedica altă specie (care are o creştere mai lentă). Cel mai cunoscut exemplu de
antagonism specific se realizează prin elaborarea de substanţe antibiotice, de către unele
microorganisme, care limitează, în aceeaşi microzonă a solului dezvoltarea altor
microorganisme
Parazitismul
Parazitismul este o activitate dăunătoare pe care un fag sau un microorganism o
desfăşoară asupra altui microorganism. Rezultatul acestei asociaţii este, de obicei, liza
microorganismului parazitat.
Bacteriile parazite pe alte bacterii sau pe fungi şi alge sunt de 2 tipuri:
- Caulobacter şi Bdellovibrio care lizează bacteriile după pătrunderea lor în interiorul
celulei, consumându-i produşii de autoliză;
- Mixobacteriile, streptomicetele şi nocardiile bacteriolitice care execută liza celulei
bacteriene din afară, printr-o exoenzimă murolitică (murus, în latină = perete), care
degradează mureina şi proteinele parietale.
Ca exemplu, în parazitismul micromicetelor parazitul pătrunde în hifele gazdei şi le
degradează. Penicillium vermiculatum este parazit pe Rhizoctonia solani, dar şi Rhizoctonia
solani parazitează pe Mucor recurvus.
Prădătorismul
Prădătorismul este o relaţie de agresiune prin care, de exemplu, un protozoar
(prădător) capturează, ingerează şi digeră o bacterie (pradă). S-a determinat că o Rhizopoda
consumă în cursul vieţii ei aproximativ 40.000 de bacterii. Există deasemenea și micromicete
care capturează, prin hifele lor, protozoare şi cu ajutorul exoenzimelor digeră prada.
Micromicetele Dactylella şi Dactylaria atacă metazoarele (cum sunt nematodele), cu ajutorul
unor capcane formate din hife.
Interrelaţii între microfloră şi plante
Plantele superioare fixează solul cu rădăcinile lor, cu o densitate maximă a acestora în
primii 40 cm de la suprafață, această zonă coincide cu cea în care se găsesc condițiile optime
pentru microflora aerobă şi anaerobă a solului. Între microfloră şi rădăcinile plantelor
superioare apar o serie de relaţii: unele de dependenţă directă și altele de metabioză, de
concurenţă nutriţională, de dăunare, de simbioză etc.
Spermosfera
Spermosfera a fost definită de Verona (1958) ca fiind constituită din microflora care se
dezvoltă în jurul seminţelor, în curs de germinare în sol. Hudiakov şi Vozniakovskaia (1956)
au găsit că 55% din reprezentanţii microflorei, izolate din rizosfera grâului, au fost identificaţi
şi pe părțile aeriene ale plantei, formând microflora epifită sau filosfera.
In ceea ce priveşte colonizarea seminţelor de plante leguminoase (Phaseolus aureus,
Ph. mungo şi Crotalaria juncea) cu bacterii de nodozităţi (genul Rhizobium), Kandasamy şi
Prasad (1979) au constatat că în spermosfera acestor plante, bacteriile simbiotice au fost puţin
numeroase şi au atribuit acest efect compuşilor fenolici exudaţi de sămânţă, în timpul
germinaţiei, cu efect toxic faţă de bacteriile de nodozităţi. Când plantele au crescut, cantitatea
de compuşi fenolici în rizosferă a scăzut şi concomitent a crescut numărul bacteriilor
simbiotice.
Pe sămânță există o dinamică a microflorei, în timpul procesului de germinare a
seminței în sol, microorganismele beneficiază cu prioritate de exudatele seminţei,
dezvoltându-se în jurul acesteia un biotop specific, denumit spermosferă. Atunci când plantele
cresc, cantitatea de exudate fenolice scad şi paralel a crește populaţia de Rhizobium.
Rizosfera
Microflora solului îşi desfăşoară activităţile vitale în strânsă legătură cu sursele
energetice şi trofice existente la nivelul solului, sau provenite din exterior, între acestea
stabilindu-se diferite raporturi numerice sau de biomasă. Odată cu apariţia şi dezvoltarea
sistemului radicular la nivelul solului se instalează un alt tip de echilibru microbian,
concentrat în jurul rădăcinilor, unde se constată o mai bună dezvoltare a microflorei. Această
situaţie a fost semnalată de Liebscher şi Richter, încă din 1895 şi respetiv, 1899. Primul care a
dat acestui mediu denumirea de “rizosferă“ a fost Hiltner (1904), care a formulat o ipoteză
privind acţiunea utilă a bacteriilor asupra plantelor, precum şi tendința fiecăret specii de plante
de a favoriza acele organisme care sunt mai potrivite pentru necesităţile ei trofice.
În perioada 1929-1940, Starkey, a realizat o serie de cercetări asupra microflorei din
rizosfera porumbului, sfeclei de zahăr și lucernei ce au permis enunțarea următoarei concluzii
“dintre toţi factorii care determină abundenţa şi natura populaţiei solului, planta însăşi
ocupă locul principal, că principala sursă nutritivă pentru microorganisme derivă din
plante iar natura şi abundenţa acestor materiale reglează dezvoltarea
microorganismelor, mai mult decât oricare alt factor”.
Alte cercetări, din perioada 1939-1945, (Clark, 1939; Timonin, 1940-1941; Berezova,
1940; Tepper, 1945), au dus la delimitarea a 3 zone principale în rizosfera plantelor:
a). Zona radicelară (radiculară), care este situată la limita dintre suprafaţa
rădăcinilor şi solul înconjurător. Aceasta este zona cea mai intens populată cu microfloră,
deoarece beneficiază de exudatele radiculare, ca sursă energetică şi trofică;
b). Zona periradicelară (periradiculară) distanţată la câţiva milimetri de suprafaţa
rădăcinilor, având o densitate mai mică a microflorei decât zona radicelară;
c). Zona rizosferică îndepărtată care se întinde la distanţe variabile, până unde nu se
mai manifestă efectul stimulator asupra unei părţi din microflora solului şi deci perturbator al
echilibrului microbian al solului. Zonele de sol neinfluenţate de efectul de rizosferă au fost
denumite “edafosferă“ de Perotti (1926).
De multe ori s-au formulat ipoteze conform cărora pentru fiecare plantă de cultură
există o microfloră specifică, însă nu au fost aduse dovezi convingătoare în acest sens.
Modificarea echilibrului microbian al solului (atât cantitativ şi calitativ) se datorează
substanţelor eliminate de rădăcini (zaharuri, aminoacizi săruri ale acizilor organici volatili şi
nevolatili). Acest fenomenul a fost denumit “efect de rizosferă“ şi poate fi estimat prin câtul
raportului R:S, în care R = numărul global, sau pe specii, al agenţilor microbieni din rizosferă
şi S = aceleaşi elemente din solul neinfluenţat de rădăcini (din edafosferă). Determinarea
mărimii efectului de rizosferă poate fi corect făcută prin raportarea numărului de bacterii la 1
g de sol, când analiza se referă la rizosfera îndepărtată. Aplicarea aceluiaşi procedeu la zona
radicelară, cum au făcut: Tepper, Berezova, Krasilnikov ş.a. a fost criticată de Ştefanic (1967),
care a elaborat tehnica raportării cantităţii de microfloră la unitatea de suprafaţă, atât la
rădăcini cât şi la particulele mecanice de sol. Suprafaţa de adsorbţie a solului se determină
prin metoda cu albastru de metilen (după Kolosov, 1962), iar suprafaţa specifică a solului,
prin metoda gonflării solului (după Janert, 1953). Numărul de bacterii se determină la 1 g de
rădăcini şi la 1 g de sol, apoi se fac transformările corespunzătoare pentru suprafeţele oferite
de 1 g de rădăcini şi de 1 g de sol.
Cercetările efectuate asupra rizosferei grâului de către Ştefanic şi Dumitru (1968),
până la adâncimea de 1 m au demonstrat zonarea cantitativă şi calitativă a microflorei în jurul
rădăcinilor. În cadrul acestor experiențe se poate observa cu ușurință influenţa rădăcinilor de
grâu dar și a adâncimii asupra intensificării proceselor metabolice în planta de grâu (deci şi
eliberarea de exudate radicelare), când plantele ajung la înflorit.
Bacterioriza
Bacterioriza este un fenomenul produs de microflora bacteriană capabilă să intre în
relaţii nepatogene, de convieţuire cu sistemul radicular al plantelor superioare. (fenomenul
“rizosferă“, restrâns la speciile bacteriene, este considerat ca un caz general de simbioză).
Un exemplu deosebit de bacterioriză îl constituie simbioza dintre plantele leguminoase
şi bacteriile din genurile Rhizobium şi Bradyrhizobium capabile să realizeze nodozități.
Această capacitate a bacteriilor a fost denumită “virulenţă“. Pe timp de secetă se
formează un număr mai mic de nodozităţi, iar dispoziţia lor în sistemul radicular se corelează
cu mărimea acestora (cele de pe colet şi axul primar sunt totdeauna mai bine dezvoltate),
soiurile timpurii de soia formează nodozităţi mai puţine decât soiurile tardive, iar aciditatea
solului frânează procesul de nodulare.
Au fost descrise 3 etape în formarea nodozităţilor:
1) Infecţia perişorului radicular. Perişorii elimină diferite substanţe nutritive pentru
bacterii. Triptofan-ul, este transformat de bacterii în acid indolilacetic (AIA) sau heteroauxină,
substanță activă în procesul creşterii. Bacteriile mai produc deasemenea şi un mucilagiu
polizaharidic extracelular care stimulează planta în producerea unei enzime
(poligalacturonază), care împreună cu heteroauxina acţionează asupra perişorului radicular,
curbându-l puternic. În această zonă de curbură, bacteriile se înmulţesc şi mai mult şi cu
ajutorul poligalacturonazei penetrează peretele perişorului radicular. De la nivelul peretelui se
va întinde, spre interior un tub celulozic( numit filament de infecție) produs de perişor, în care
se vor înmulţi bacteriile simbiotice.
Fig. 8.1. Pătrunderea bacteriilor radicicole în perişorul radicelar, formarea

filamentului de infecţie şi a ţesutului bacteroid al nodozităţii A. - 1. Celule epidermice; 2.
perişor radicelar; 3. bacterii radicicole; B. -1. celule din parenchim cortical; 5. filament de
infecţie cu bacterii radicicole; C.- Nodozitate de soia. (Fred şi colab.,1932)
2). Formarea nodozităţii. Filamentul de infecţie se apropie de celulele
preformate din cortex, le stimulează să se dividă repetat până se formează ţesutul interior al
nodozităţii. El se ramifică şi pătrunde în celulele tetraploide. În faza următoare, acestea sunt
invadate de bacteriile care rup veziculele formate în filamentul de infecţie.
3). Stadiul intracelular. Bacteriile eliberate din filamentul de infecţie se înmulțesc
rapid şi apoi îşi schimbă însuşirile fizice şi fiziologice, intrând într-un stadiu, de bacteroid,
când nu se mai, multiplică şi încep să fixeze azotul molecular, în strânsă simbioză cu planta.
În același timp planta elaborează, în nodozitate, un pigment roşu - leghemoglobina - cu rol în
realizarea proceselor de oxidoreducere necesare pentru fixarea diazotului.
Rădăcinile de soia cu nodozităţi tipice, în unele zone din China, în trecut, erau păstrate
în stare uscată la aer, iar în primăvară la o nouă înființare a culturii se stropeau semințele
înainte de semănat cu apă în care erau sfărâmate nodozități.
Micoriza
Micoriza este fenomenul de simbioză produs de fungi, care îşi trimit miceliul la
suprafaţa sau/şi în interiorul rădăcinii plantelor superioare lemnoase şi erbacee. Acest
fenomen este foarte răspândit în natură, dar cunoaşterea mai aprofundată a sa se limitează mai
mult la arbori.
a). Ectomicoriza produsă prin învăluirea suprafeţei rădăcinilor de către hifele
miceliene, care prin ectoenzime celulozolitice dizolvă pereţii celulari ai exodermei radiculare
şi pătrunde în spaţiile intercelulare. Pe calea difuziunii prin pereţii celulari se produce
schimbul de substanţe nutritive şi energetice. Împletitura de micelii din spaţiile intercelulare
din ţesutul epidermic şi cel al scoarţei radiculare este denumită împletitura lui Hartig.
b). Endomicoriza este mai răspândită decât ectomicoriza. Hifele miceliene pătrund în
celulele rădăcinilor unde sunt în contact nemijlocit cu plasma celulară, dar se răspândesc şi în
spaţiile intercelulare, precum şi în solul din jurul rădăcinilor. Ţesutul vascular al plantelor este
populat cu micelii numai în cazuri excepţionale. Caracteristic acestui tip de micoriză este
faptul că, în celulele rădăcinii, hifele produc formaţii speciale: arborescente şi veziculare.
Echilibrul care asigură simbioza se produce prin capacitatea plantei de a digera o parte
din hife.
c). Ectoendomicoriza reprezintă manifestarea simultană a celor 2 tipuri de micoriză:
ecto şi endomicoriză. Fungii care pot produce micorize sunt puţin cunoscuţi deoarece nu li s-
au putut pune în evidenţă organele de fructificare. S-a adus dovada experimentală a realizării
micorizei la peste 50 de specii de fungi aparţinând ordinelor: Agaricales (Hymenomycetes)
sau Lycoperdales (Gastromycetes) din clasa Basidiomycetes. Totodată, nu s-a putut aduce
dovada capacităţii tuturor plantelor de a forma micoriză. Rippel-Baldes (1952) aprecia că 2/3
din plantele europene ar fi asociate cu hife miceliene - micorizice. In ceea ce priveşte
simbioza la plantele anuale - erbacee, nu se ştie dacă există sau apare numai ca un parazitism
acceptat, nevătămător (Howard, 1943; Winter, 1953).
1. Tipuri de relații pozitive ce se stabilesc între micoorganismele din sol.

2. Tipuri de relații negative ce se stabilesc între micoorganismele din sol.
3. Tipuri de relații indiferente ce se stabilesc între micoorganismele din sol.
4. Care sunt principalele interrelații ce se stabilesc între microorganismele din sol
și plantele superioare?
1. Ștefanic Gh., și colab – Biologia Solurilor Agricole, Ed. Elisavaros, București
2006
2. Zarnea G., - Tratat de microbiologie generală, Ed. Academiei Române,
București 1994
REZUMATUL TEMEI
Echilibrul vital al solului se poate realiza prin diferite mecanisme, din care unele ţin
de resursele energetice şi de hrană, altele, de tipurile de relații dintre diferitele segmente ale
micropopulaţiei solului şi altele, depinzând de interrelaţiile dintre covorul vegetal al solului
şi microfloră. Interrelaţiile din sânul micropopulaţiei solului sunt diverse, se desfăşoară
variat ca intensitate în timp şi spaţiu, şi adesea îşi schimbă caracterul, trecând de la
interrelaţii benefice, la cele de tip contrar şi vice-versa, în funcție de diferitele condiţii de
mediu.
Relații pozitive ce se stabilesc între micoorganismele din sol: simbioza,
comensalism și sinergism.
Relații negative ce se stabilesc între micoorganismele din sol: antagonismul,
parazitismul și prădătorismul.
Relații indiferente ce se stabilesc între micoorganismele din sol: neutralismul ( și
într-o oarecare măsură comensalismul).
Principalele interrelații ce se stabilesc între microorganismele din sol și plantele
superioare sunt: spermosfera, rizosfera, simbioza și micoriza.
Tema nr. 4
FERTILITATEA SOLULUI
- Definiția fertilității solului
- Metodele de cercetare și de evaluare a nivelului de fertilitate a solului
- Evaluarea biologică a nivelului de fertilitate a solului
Obiectivele temei
- cunoașterea și înțelegerea diferitelor definiții ale fertilității solurilor
- cunoașterea principalelor metode de cercetare și evaluare a nivelului de fertilitate a
solului
4.1. Definiția fertilității solului în opoziție cu definiția calității și productivității

Plecând de la definiția dată de G. Pavlovschi și M. Groza (1947), care prevedea că
”Fertilitatea solului nu depinde numai de prezența substanțelor nutritive în cantități fiziologic
echilibrate, ci este caracterizată prin alți factori, a căror identificare este posibilă numai prin
aplicarea metodelor speciale, cu care putem evidenția și urmări funcțiunile (sublinierea
noastră) pe care le îndeplinește solul arabil, în sistemul de conlucrare cu plantele și
microorganismele”, G. Ștefanic, în 1994 a și b (a emis o altă definiție, asemănătoare,
analitică). Fertilitatea este însușirea fundamentală a solului, care rezultă din activitatea
vitală a micropopulației, a rădăcinilor plantelor, a enzimelor acumulate și a proceselor
chimice, generatoare de biomasă, humus, săruri minerale și substanțe biologic active. Nivelul
fertilității depinde de nivelul potențial al proceselor de bioacumulare și mineralizare, acestea
depinzând de programul și condițiile evoluției subsistemului ecologic și de influențele
antropice.” Mai târziu, G. Ștefanic (2006) a definit sintetic fertilitatea solului, astfel:
”Fertilitatea solului este caracteristica dobândită de scoarța terestră, mărunțită, de a
întreține procese complexe de natură biologică, chimică și fizică acumulatoare de biomasă,
humus și săruri minerale”. Conforma acestei definiții, mai sintetice, măsurile agrotehnice
trebuie să amelioreze, sau măcar să mențină nivelul fertilității solului, iar măsurile fitotehnice
(aplicate culturilor) să asigure creșterea și dezvoltarea plantelor, fără să afecteze negativ starea
culturală a solului.
Literatura științifică și tehnică, din ultimele 5 decenii ale secolului XX, a dezbătut pe
larg definirea fertilității solului, ca atribut al proceselor vitale, complexe, pedo-genetice din
stratul de la suprafața terrei, învelișul vegetal fiind unul din factorii indispensabili de
accelerare și întreținere a proceselor de solificare, prin sinteza autotrofă a celei mai mari
cantități de materie organică, cea a vegetației. V.R. Viliams (1929-1947) a ilustrat magistral
apariția solului fertil, postulând că solul se deosebește calitativ de roca mamă, oricât de
mărunțită și afânată, oricât de bogată în argilă și nisip și oricât de bine îmbibată cu apă ar fi
aceasta. Definiția fertilității solului dată de V.R. Viliams (”Fertilitatea este capacitatea
solului de a satisface, într-o măsură sau alta, nevoile plantelor în factorii tereștri ai vieții
lor”) a cuprins în ea greșeala de a integra necesitățile învelișului vegetal printre
caracteristicile proprii ale solului. Cunoștințele despre procesele pedo-genetice, din primul
sfert al secolului XX și intervențiile agrotehnologice, din ce în ce mai puternice (pentru
creșterea mărimii recoltelor) au nuanțat implicațiile învelișului vegetal, în sensul de a-i conferi
calitatea de indicator al fertilității solului, chiar dacă s-a dovedit că unele tehnologii sporesc
recoltele și consecutiv, după o vreme, determină deteriorarea însușirii fundamentale a solului,
fertilitatea.
În ultimii ani ai secolului XX, a apărut o nouă concepție (pe care o considerăm ca
pseudo-științifică) de implicare decisivă a intereselor economice în cercetarea și tehnicile de
cultivare a pământului. Exemplificăm cele menționate mai sus, prin remarca lui M. Sébillotte
(1989): …..”ideea de fertilitate (a solului – n.n.) aparține mai mult domeniului
reprezentărilor sociale decât celei a conceptelor științifice”, iar R. Chaussod (1996) devine
mai ferm, afirmând că ”noțiunea de calitate biologică a solurilor este, în mod evident, legată
de noțiunea mai generală de calitate a solurilor, care tinde să înlocuiască vechea noțiune de
fertilitate a solurilor”. Aici intervenim noi demonstrând că noțiunile ”fertilitate a solului” și
”calitate biologică a solului” nu aparțin aceluiași domeniu semantic. Noțiunea de ”fertilitate a
solului” definește fenomenul, însușirea fundamentală a solului, care poate fi evaluată prin
teste de complexități diferite, cantitative. Noțiunea de ”calitate biologică a solului”
desemnează o categorie filozofică ce nu poate fi estimată, testată, deoarece ea este o
abstracție a gândirii omenești și este și subiectivă.
Un alt mod de definire a fertilității solului a fost oferit de C. Chiriță (1955),
confundând fertilitatea solului cu capacitatea de producție, cu productivitatea sa: ”Fertilitatea
– formată în procesul milenar de solificare, prin acumulări continue de transformări –
trebuie concepută ca o însușire specifică și esențială a solului, care nu poate înregistra
salturi, de la un an la altul, în funcție de variațiile factorilor climatici și nu se poate aprecia,
după nivelul variabil al producției obținute, fără suficiente măsuri de luptă împotriva secetei
și a altor factori dăunători…….fertilitatea unui sol anumit trebuie apreciată în raport cu o
anumită vegetație naturală sau cultivată, care folosește, în mod optim, însușirile lui în aria
geografică respectivă. În mod concret, nu este deci suficient să spunem că un sol este fertil, ci
trebuie să precizăm pentru ce plantă anume manifestă o fertilitate ridicată. Astfel vom spune:
sol fertil pentru grâu, sol fertil pentru cartofi, sol fertil pentru pin, sol fertil pentru brad etc.”
După numai 3 ani, J. Pochon și H. de Barjac (1958) repetă, aproape indentic această definiție,
din care rezultă că se confundă însușirea de fertilitate a solului cu cea de productivitate a sa.
Este necesar să subliniem diferențele de concepție semantică dintre fertilitatea solului,
pe de o parte, productivitatea unui sol și capacitatea de producție a unui sol. Pe de altă parte.
Pentru corectitudine, definițiile fertilității solului propuse de G. Ștefanic (1994 a și b; 2006)
corespund, întru-totul, semanticii. Productivitatea solului, în mod corect se referă la
capacitatea solului și a plantelor de a da, împreună, producție agricolă, mare, mică medie etc.,
(este o însușire de calitate). Capacitatea de producție reprezintă fenomenul, adică producția
este concretă, exprimată prin unități de măsură. Ultimele precizări nu au nici o legătură cu
fertilitatea solului, care se referă la însușirea fundamentală a solului, independent de specia
vegetală cultivată, care joacă rolul unui factor exterior de influență
4.2. Metodele de cercetare și de evaluare a nivelului de fertilitate a solului:

fiziologice, pedo-enzimatice și chimice
Cum s-a văzut, din definiția corectă a fertilității solului, aceasta este suma tuturor
proceselor vitale, biochimice și chimice, desfășurate de micropopulația solului, într-o sferă a
condițiilor ecologice specifice și în interacțiune cu condițiile de mediu ale zonei geografice.
Cercetarea separată a componentelor viețuitoarelor din sol a fost prima abordare a
cercetătorilor, curând abandonată, pentru că oferea rezultate nesatisfăcătoare pentru
înțelegerea proceselor din sol. Informații mai concludente, tip ”instantanee fotografice” au
furnizat cercetările chimice ale solului, reunind conținuturile chimice cu cele microbiologice.
Astfel de cercetări au permis expunerea statică a conținuturilor chimice, minerale și
organice, dinamica acestora fiind obținută numai prin comparație de la o dată la altă dată de
analiză de laborator. În cele din urmă, analizele dinamice biologice și biochimice ale
proceselor, metodele de analiză, etapizarea lor în timp și analiza statistică au început să dea
speranțe pentru interpretarea proceselor vitale, ceea ce a permis să se inițieze metode noi de
cercetare și interpretare, găsindu-se unii indicatori primari, sintetici și complecși de
caracterizare a stării de fertilitate a solurilor, de la protosoluri și până la cele climax și a
consecințelor produse de intervențiile antropice cu diferite scopuri, dar mai ales agricol.
Dintre metodele de cercetare și de evaluare a nivelului de fertilitate a solului,
prezentăm în tabelul 4.1., pe cele utilizate, cu succes, în cercetarea românească, în ultimii 20
de ani.
Tabelul 4.1.
Potențialele fiziologice și enzimatice și conținuturile chimice necesare pentru
determinarea stării de fertilitate a solului
Principalele potențiale fiziologice Principalele Conținuturile principale
potențiale chimice
enzimatice
1. Respirația 1.Fosfataza totală 1. Humus
2. Biomasa 2.Amidaza totală 2. Carbon extractabil(C)
3. Celulozoliza 3.Acizi huminici (Cah)
4. Fixarea liberă (nesimbiotică) a N2 4. Acizi fulvici(Cf)
5. Amonificarea 5. Azotul total + nitric
6. Nitrificarea 6. Fosforul organic
În cazul cercetărilor de rutină, pentru a aprecia nivelul de fertilitate a solurilor, din

cauza neuniformității accentuate a solurilor, pentru început este bine să se execute analizele
care oferă informații generale, comparabile între ele, cum ar fi determinarea potențialurilor de
respirație și de fixare-nesimbiotică a diazotului atmosferic, a reacției chimice a solului și de
conținut în humus. Nivelul fertilității solului este dat de nivelul respirației, al fixării
nesimbiotice a azotului atmosferic, de pH-ul solului de conținutul de humus și de cel al
humusului extractabil. Analizele acestea se vor executa în probe medii de sol, extrase din
stratul arabil, în intervalul lunilor aprilie-mai, înainte de administrarea îngrășămintelor
chimice. Analizele biologice sunt capabile să dea informații, atât asupra nivelului proceselor
de sinteză, cât și a celor de mineralizare. Un dezechilibru constatat între însușirile active ale
solului ne va folosi și la tratamentele care trebuie să fie aplicate pentru corectarea
dezechilibrului.
În concluzie, analiza simultană a însușirilor fiziologice, biochimice și a celor
agrochimice este obligatorie și mai puțin costisitoare decât analiza completă agrochimică,
oferind informații despre însușirea fundamentală - fertilitatea solului - nu o situație de
moment, iar măsurile de redresare a fertilității solului vor remedia, cu siguranță,
dezechilibrele care vor fi constatate.
4.3. Evaluarea biologică a nivelului de fertilitate a solului
4.3.1. Metoda de evaluare a respirației solului

Principiul metodei are la bază faptul că viețuitoarele aerobe respiră, absorbind
oxigenul atmosferic, cu care realizează oxidarea compușilor organici, din mediul înconjurător
(din care obține energia necesară propriilor procese vitale) și elimină dioxid de carbon
(Stoklasa J., 1922 și Dommergue Y., 1960). Determinarea cantitativă a respirației se face, în
cele mai corecte condiții, în laborator, cu respirometrul G. Ștefanic (1988; 1991 și 1994), care
se auto-alimentează cu oxigen și măsoară cantitatea de dioxid de carbon eliminată în timp de
24 de ore, la temperatura constantă de 280C (vezi fig. 1).
Respirometrul, din fig.1, constă dintr-un flacon de respirație (1) din sticlă, de 150
mililitri, șlefuit la gură, în care se introduc: un păhărel din material plastic, înalt de 65 mm și
cu diametrul de 40 mm (ca cele de pilule medicinale), în care se pune un tub de dren (din
material plastic) și proba de sol, proaspăt, cernut prin sita de 2 – 2,5 mm, iar în exterior se
introduc 15 ml de soluție de NaOH 0,2 n. În flaconul de respirație se mai introduce un alt
păhărel (4), cu același diametru ca păhărelul (2), dar cu înălțimea de 44 mm, în care se
introduc 200 mg de MnO2. Capacul flaconului 4 este șlefuit ca să închidă perfect flaconul (1),
iar, prin construcția sa, este sudat central cu un tub comunicant (6), cu brațe inegale ca
diametru în care se introduce apă oxigenată 10% v/v, la nivel comunicant, dar brațul scurt se
termină cu vârf de pipetă. Apa oxigenată are rolul de supapă de echilibru între presiunea
atmosferică și presiunea internă, după montarea gata de lucru, a aparatului. Modul de lucru: În
timpul incubării, se consumă din oxigenul din aparat și totodată se produce o slabă depresiune
în aparat (ceea ce înseamnă depresiune parțială a oxigenului care s-a combinat spontan în CO2
și acesta, tot spontan, se va combina cu sodiul din hidroxidul de sodiu, realizându-se un vid
parțial. Vidul foarte slab care se realizează în aparat determină eliminarea bulelor de apă
oxigenată, prin vârful de pipetă al brațului subțire al vasului comunicant, care căzând pe
pulberea de MnO2 va determina instantaneu eliberare de oxigen și dispariția carenței de
oxigen, deci continuarea respirației solului. În aparat, timp de 24 de ore, cât durează analiza
respirației, vor decurge automat și autonom: producere de CO2, prin respirația solului,
captarea acestuia în NaOH și formare de H2O. Se produce un vid foarte slab care
absoarbe picături de apă oxigenată, restabilind echilibrul de presiune atmosferică din
aparat. În timp de 24 de ore, se reiau automat ciclurile descrise. În final, se determină mg de
CO2 /100 g sol, prin titrarea cantității de NaOH neconsumată în procesul de respirație.
Aparatul permite determinarea respirației solului, la zeci de probe de sol, simultan, într-o tavă
de mici dimensiuni, evitându-se carența de oxigen în timpul respirației. În mod natural, dar și
prin activitatea de realizare și întreținere a învelișului vegetal al solurilor, se asigură solului
noi cantități de celuloză sintetizată prin asimilația clorofiliană a plantelor. Este de la sine
înțeles, că de cantitatea de materie vegetală care moare, în sol și deasupra sa, depinde nivelul
și multitudinea de procese biologice și bioenergetice din sol și în cele din urmă, nivelul
fertilității solului. În consecință, de nivelul proceselor de descompunere a celulozei din sol
depinde și nivelul de fertilitate și prin urmare, testul de biodegradare a celulozei reprezintă
unul din modurile de evaluare a fertilității solului.
4.3.2. Metoda pentru determinarea potențialului celulozolitic al solului

Celuloza reprezintă depozitul de carbon bioenergetic cel mai important din sol. Acesta
s-a format în timpul evoluției scoarței terestre, contribuind la formarea solului, prin procese
biologice și chimice reprezentând, în continuare și în prezent, o sursă energetică pentru
micropopulația heterotrofă, aerobă, a solului, care contribuie în măsură predominantă la
sinteza și rezerva de humus a solului. În mod natural, dar și prin activitatea de realizare și
întreținere a învelișului vegetal al solurilor, se asigură anual, solului, noi cantități de celuloză.
Este de la sine înțeles, că printre testele folosite de Biologia Solului pentru a cunoaște nivelul
și modul cum evoluează fertilitatea solului, atât în condiții naturale, cât și sub acțiunea
tehnologiilor agricole, evaluarea activității celulozolitice, din care rezultă moleculele de
glucoză (material energetic pentru toată microflora heterotrofă) reprezintă un indicator
deosebit de important.
Principiul metodei de analiză a fost preluat după I.S.Vostrov și A.N. Petrova
(1965), cu modificările aduse de G. Ștefanic (1994 a și b) de a înlocui peticele de pânză de
bumbac pur, cu pânză pătrată (6x6 cm) de bumbac cu amestec de material sintetic (elastan) cu
proporția de 25-50%, pentru ca prin distrugerea parțială a fibrei celulozice, peticul de pânză
să-și păstreze (aparent) forma și integritatea după spălarea cu apă cu detergent și uscarea la
sec, înainte de cântărirea inițială și finală. Diferența dintre cântărirea inițială și cea finală
(după 18 zile de incubare la 280C.) reprezintă celuloză biodegradată. La fiecare probă
proaspătă de sol, într-o placă Petri cu diametrul de 12 cm., se așează un strat subțire de
pământ, peste care se așează un petic de pânză, cântărit cu precizia de mg., identificat prin
număr curent și literă (a, b, c) prin cântărire și înscriere în registru, ca variantă și repetiție. Se
umectează ușor cu apă distilată. Apoi se așează un nou strat de sol și un nou petic de pânză și
iar umectat cu apă distilată. Se așează al treilea petic de pânză, în același fel ca celelalte și iar
un strat fin de pământ. Se acoperă cu capacul plăcii Petri). O dată pe săptămână se controlează
pentru umiditate). După 18 zile de incubare, peticele de pânză sunt scoase, spălate cu apă și
detergent, limpezite bine și după uscare la sec, sunt cântărite din nou.
Calcularea rezultatului se face prin formula:
Cbd (mg/100 mg de pânză) = (Gi – Gf) x 12 / 100, în care:
Cbd = celuloză biodegradată; Gi – Gf = diferența dintre cântărirea inițială și cea finală;
12 = 12% conținutul de celuloză în 100 mg de pânză, cu care s-a lucrat (peticele de pânză 6 x
6 cm); 100 mg pânză.
4.3.3. Metoda de evaluare a potențialului de fixare-liberă, nesimbiotic diazotului

atmosferic.
Principiul metodei a fost elaborat de S.A. Waksman și Karunacker (1924), corectat de
G. Ștefanic și Georgeta Oprea (2010), prin aceea că, solul cercetat pentru determinarea
potențialului de fixare – liberă (nesimbiotică) a diazotului atmosferic, este recoltat, ca probă
medie, de cel puțin 1 kg de sol, condiționat imediat prin cernere prin sita de 2-2,5 mm,
determinată umiditatea (raportată la sol complet uscat) și determinat, totodată conținutul de Nt
(prin metoda clasică, Kjeldahl, exprimată în mg N / 100 g de sol s.u.) și conținutul de nitrați
(exprimat în mg / 100 g de sol s.u.).
Numai astfel se poate obține cantitatea de diazot atmosferic, dobândită prin
procesul de fixare liberă (nesimbiotică) microbiană.
Mersul analizei (după Z. Borlan și C. Hera, 1973).
Se cântărește 1 g de sol uscat la aer, triturat foarte fin, cu precizia de 1 mg. Se
introduce cantitativ în eprubeta de mineralizare, se adaugă prin prelingere pe peretele
eprubetei, 8 ml de acid sulfuric concentrat și un gram de catalizator. Se așează o pară de sticlă
pe gura eprubetei pentru condensarea vaporilor de trioxid de sulf produși în timpul fierberii
acidului sulfuric. Eprubeta, astfel pregătită, este lăsată în repaus până a doua zi, timp în care
se produce o mineralizare slabă, evitându-se astfel formarea spumei în timpul fierberii
acidului sulfuric. Apoi, eprubeta este introdusă în aparatul de mineralizare, care realizează,
treptat, temperatura de 3750C. Dacă nu ar fi catalizatorul, acidul suluric ar fierbe la 3380C și
mineralizarea ar fi nesatisfăcătoare. Seleniul, din catalizator, reduce acidul sulfuric la acid
sulfuros, iar oxigenul eliberat oxidează materia organică din proba de sol. Mineralizarea este
considerată terminată atunci când conținutul lichid al eprubetei de mineralizare pierde
culoarea galbenă, iar reziduul mineral depus pe fundul eprubetei va avea o culoare albicioasă.
Micile granule negre din reziduu pot fi produse de oxidul de mangan și nu sunt luate în
considerare.
Distilarea și titrarea amoniului. După răcirea lichidului, din eprubeta în care s-a
realizat mineralizarea probei de 1 g de sol, se ridică puțin para de sticlă și cu o pisetă se spală,
pe toate părțile, cu jeturi de apă distilată. Apele de spălare sunt captate în totalitate în eprubeta
cu lichidul de mineralizare. Conținutul eprubetei de mineralizare este deversat cantitativ în
aparatul Kjeldahl, de distilare, inclusiv apele de spălare și câteva picături de soluție alcoolică
de fenolftaleină, care va da lichidului o culoare roșie. Se mai adaugă în jur de 200 ml de apă
distilată și circa 40 ml de hidroxid de sodiu 33%, pentru alcalinizarea lichidului de
dezagregare, marcată de trecerea culorii de la roz – la albastru-violet, vârful de pipetă al
refrigerentului distilatorului Kjeldahl fiind introdus într-un balon din sticlă de 300 ml, cu 10
ml de soluție de acid boric + indicator mixt, pentru captarea amoniului distilat. Distilarea, în
funcție de puterea sursei de încălzire, durează 15-20 de minute, nu înainte de a se fi captat
cca. 100 ml de distilat. Distilatul se titrează cu acid sulfuric 0,005 n. Cantitatea de acid
sulfuric folosită la titrarea probei, minus cantitatea de acid sulfuric folosită la titrarea probei
oarbe, reprezintă o cifră care se introduce în formula
în care:
- Echivalentul N este cantitatea de azot, 0,00007 g, care corespunde la 1ml de acid
sulfuric 0,005 n;
- V1 reprezintă ml de acid sulfuric consumați la titrarea probei de sol;
- V2 reprezintă ml de acid sulfuric consumați la titrarea probei oarbe
- f – factorul soluției de acid sulfuric 0,005 n;
- 100 – coeficient de raportare la 100 g de sol s.u.
- m – cantitatea de sol (g) luată în analiză.
Prepararea reactivilor speciali:
Prepararea acidului sulfuric 0,005 n. Se prepară mai întâi acid sulfuric 1 n:
13,9 ml acid sulfuric concentrat (D=1,84) se toarnă, în porțiuni mici, peste 300 ml de apă
distilată, într-un flacon de 1000 ml. După răcire, cu apă distilată se aduce la volumul de 500
ml și se omogenizează. Se obține astfel acid sulfuric cu concentrația de 1 n. Apoi, se prepară
acidul sulfuric 0,005 n: 5 ml de acid sulfuric 1 n, și se diluează la volumul de 1000, la balon
cotat. Aceasta este soluția de lucru care se păstrează, gata de lucru, în flacon etichetat: soluție
de acid sulfuric 0,005 n și se scrie și factorul de corecție pentru normalitate.
Stabilirea factorului de corecție pentru normalitate: Echivalentul-gram al tetraboratului de
sodiu – Sörensen, cu 10 H2O (borax) este 190,11 g. Pentru 0,005 n (n/200) se face calculul:
190,11 : 200 = 0,95355 g borax. Acesta se dizolvă cu apă distilată, fiartă și răcită și se
introduce la cota de 1000 ml, de asemenea cu apă distilată fiartă și răcită (ca să nu conțină
CO2). Se repartizează câte 10 ml, din această soluție, în 5 vase conice sau vase Berzelius, se
adaugă -3-4 picături de indicator mixt și câte o baghetă magnetică, pentru agitare, și apoi,
agitând continuu, se face titrarea cu acid sulfuric 0,005 n. Cantitatea medie de acid sulfuric
folosită la titrare, se introduce în formula:
f = 0,00095055 x 10 / 0,00095055 x ml
În care:
- 0,00095055 reprezintă gramele de borax
- 10 sunt ml de soluție de borax
- ml reprezintă acid sulfuric 0,005 n
de exemplu: s-a titrat, în medie, cu 10,2 ml de acid sulfuric 0,005 n, preparat de noi. Din
calcularea valorii f, prin formula de mai sus, se obține valoarea factorului de corecție (f) =
0,980
Prepararea catalizatorului pentru mineralizarea solului. Se prepară următorul amestec
uscat: K2SO4 – 100 g + CuSO4 (5 H2O) 10 g + seleniu metalic pulvis – 1 g. Se triturează toate
substanțele la un loc și se păstrează într-un borcan bine închis.
Prepararea indicatorului mixt. Se dizolvă 0,33 g verde de brom-crezol și 0,165 g de roșu
de metil, în 500 ml de alcool etilic 96%. Diluția astfel obținută se ajustează la pH 4,5 cu
câteva picături de NaOH sau de HCl 10%, până se obține o culoare violaceu-roz. Separat se
prepară o soluție de 4% de acid boric cu indiator mixt (40 g de acid boric cu indicator mixt) ,
dizolvat în cca. 700 ml de apă fiartă, se introduc într-un balon cotat de 1000 ml. Se mai
adaugă 200 ml de alcool etilic de 960 și 20 ml de indicator mixt), se aduce la pH 4,5 – 5,0 cu
NaOH sau HCL 10%. Acesta se recunoaște după culoareaoluției (văzută în gâtul balonului
cotat) violet-roz, Se completează la cotă cu apă distilată fiartă și răcită.
Determinarea conținutului de nitrați (N-NO3)
În timpul incubării solului (30 de zile) procesul de nitrificare se realizează și pe seama
diazotului fixat nesimbiotic. Cantitatea de nitrați formată în timp de 30 de zile de incubare a
probei de sol, dacă nu este determinată, se pierde și astfel, cantitatea de amoniu ar fi mai mică
și deci, în mod greșit, s-ar calcula o cantitate mai mică de azot fixat. Proba de sol (datorită
acidității solului) manifestă o nitrificare mai scăzută. În acest caz, se determină o fixare mai
mare a diazotului atmosferic, ceea ce nu este adevărat, tocmai pentru că nu se ține seama de
nitrații care se pierd în timpul fierberii în acid sulfuric a probei de sol.
Prin urmare este obligatorie determinarea cantității de nitrați și însumarea lor cu azotul
total (Kjeldahl), atât înainte cât și după incubarea solului.
Determinarea conținutului de nitrați (N-NO3) se face atât la probele de sol incubat
30 de zile, cât și la probele de control (uscate și neincubate), prin metode colorimetrice sau
electro-metrică, cu electrod special.
Metoda cu reactivul acid fenol-disulfonic (Grandval-Laju), preluată de la Z. Borlan și C.
Hera (1973.) Acid 2,4 disulfonic. Se dizolvă 59,7 g de fenol cristalizat, în 400 ml de acid
sulfuric concentrat, cu d=1,84. Soluția obținută se ține pe o baie de apă, la fierbere, timp de 6
ore, timp în care se produce reacția de sulfonare a fenolului. În condițiile de păstrare la rece,
sub 150C, acest reactiv poate cristaliza. În acest caz se licheface prin încălzire ușoară. Soluția
de hidroxid de sodiu 25% (în greutate). Într-un vas de sticlă termorezistentă de 1 litru se
dizolvă 250 g de hidroxid de sodiu în 750 ml de apă distilată. Soluția etalon conținând 0,100
mg azot nitric / 1 ml, Se iau 0,7222 g de azotat de potasiu, chimic pur (uscat timp de 2 ore la
900C) și se dizolvă în apă distilată în balon cotat de 1 litru (soluția se păstrează în sticlă de
culoare închisă și la rece) Pentru prepararea etalonului de lucru, cu 0,01 mg de azot nitric / ml,
soluția etalon de bază cu 0,1 mg azot nitric / ml, soluția de bază se diluează de 10 ori cu apă
distilată (10 ml etalon de bază cu 0,1 mg azot nitric / ml se aduce cu apă distilată la 100 ml, în
balon cotat.
Mersul analizei. Producerea extractului de sol. Nefiind adsorbiți de coloizii solului
și nici precipitați de elementele constitutive ale acestuia, nitrații pot fi ușor extrași din sol,
chiar cu apă distilată. Pentru a obține însă extracte limpezi, libere de materie organică și
coloizi minerali, dizolvarea nitraților și scoaterea lor din sol, în vederea determinării
colorimetrice se face cu o soluție de sulfat de calciu, diluată, care împiedică solubilizarea
materiei organice și dispersarea coloizilor. Într-un vas de extracție de 250 ml se iau 20 g de
sol uscat sau cantitatea corespunzătoare de sol umed. Aceasta se stabilește cu ajutorul
formulei: cantitatea de sol umed corespunzătoare la 20 g de sol uscat, în grame = 20 + (20 x
U : 100), în care, U este umiditatea solului în % la 100 g de sol complet uscat. În balonul de
extracție se adaugă 0,25 g de sulfat de calciu
(Ca SO4 2H2O) și 100 ml de apă distilată. Se agită mecanic, 10-15 minute, apoi se filtrează
prin hârtie de filtru, cu porii fini. Prelucrarea în continuare a extractului, astfel obținut, se
face pe 2 căi, depinzând de conținutul de cloruri din sol,
Colorimetrarea. Dacă solul conține mai puțin de 15 mg de ioni de clor la 1 kg, nu
mai trebuie luată precauțiunea de îndepărtare a acestora, eroarea determinată de interferența
lor fiind practic neglijabilă. În acest caz, din extractul cu soluție de sulfat de calciu, se
pipetează între 5 și 50 ml (funcție de conținutul nitraților din sol) într-o capsulă de sticlă sau
porțelan, în care se adaugă apoi un vârf de cuțit de carbonat de calciu (cca. 0,05-0,1 g
CaCO3), pentru a preveni pierderile de acid nitric din extractele acide. Nitrații se concentrează
prin evaporarea la sec, pe o baie de apă, la fierbere, sau mai simplu, într-o etuvă, la 900C, cu
ventilație. Reziduul din capsulă se tratează, la rece, cu 2 ml de acid fenoldisulfonic, având
grijă ca prin rotirea capsulei, acidul să vină în contact cu întreaga suprafață care a fost umezită
cu extractul de sol. Reactivul acid fenoldisulfonic se lasă să reacționeze cu nitrații timp de 15
minute, după care conținutul capsulei se diluează cu cca. 25-30 ml de apă distilată și prin
frecare cu o baghetă de sticlă se obține dizolvarea completă a reziduului. În continuare, acidul
se neutralizează cu o soluție 25% de NaOH adăugată picătură cu picătură până când soluția
nitroderivaților acidului fenoldisulfonic se colorează în galben. Prin adăugarea, în plus, a 1-2
ml de soluție de hidroxid de sodiu se crează un mediu puternic alcalin, în care colorația
nitroderivaților respectivi nu-și mai modifică intensitatea. Soluția colorată se trece cantitativ,
într-un balon cotat de 100 ml, se aduce la cotă, cu apă distilată, se pune dopul și se
omogenizează prin câteva răsturnări. În modul descris mai sus, (evaporarea pe baie de apă,
tratare cu acid fenoldisulfonic și alcalinizare cu NaOH) se prepară scala de etaloane cu 0, 10,
20, 40, 80 și 120 mg de azot din nitrați, în volumul de colorimetrare de 100 ml. Se poate
prepara, în 3 repetiții, un singur etalon, cu concentrația de N-nitric, apropiată de valorile
similare cu cele ale solului, introdus ca probă a cărei extracție este înregistrată la fel cu cele
aparținând solului cercetat. Citirea concentrației culorii probelor de sol cercetate se face la
extincția de 420 nm.
Calcularea rezultatelor analizei, în situația când solul nu conține cloruri, se face cu ajutorul
următoarei formulei generale:
N-NO3 mg / 1 kg de sol = micrograme N-NO3 / alicot x (100+0,2 U : 20 x a)
în care: - micrograme / alicot este cantitatea de azot din nitrați, în micrograme aflate în
porțiunea alicotă de extract luată pentru evaporare; U = umiditatea solului în procente; a –
volumul de extract, în mililitri, luat pentru evaluare și dozarea colorimetrică a nitraților.
Metoda R. Marinescu (1976) cu modificările aduse metodei Peter-Griss.
Determinarea azotului nitric bazată pe reducerea nitraților la nitriți și dozarea colorimetrică a
ionului nitros, cu ajutorul reacției Griss, metodă simplă, rapidă și nu necesită aparatură
specială, reactivi toxici sau soluții cu concentrații mari de acizi. Ca reducător se utilizează, de
obicei, zinc pulbere, în condiții în care potențialul său de reducere este scăzut, în așa fel încât
reacția să fie oprită la prima treaptă de reducere. În afară de tipul de metal și concentrația
acizilor, gradul de reducere este determinat, în mare măsură, de natura componentelor
însoțitoare prezente în extract, ceea ce constituie o dificultate în reducerea cantitativă a
nitraților. Această dificultate poate fi înlăturată introducând ioni de calciu în mediul de
reacție. În prezența acestora, zincul, la pH 9,6-9,7 reduce cantitativ nitrații la nitriți, în orice
extract apos, indiferent de natura materialului se menționează că la concentrații mici de nitrați,
prin adăugarea în exces a soluției de NaOH, datorită apariției întârziate a colorației galbene,
cu intensitate stabilă, apare o creștere a densității optice (și nu datorită intensității culorii), fapt
care amplifică extincția în mod eronat.
Atenție ! Dacă zincul pulbere este prea vechi și nu are calitatea corespunzătoare
de reducător, se recomandă ca o cantitate convenabilă de zinc să fie fiartă timp de o oră
în acid acetic diluat 10%, apoi filtrat prin hârtie de filtru (sub sucțiune) și uscat în etuvă.
Abia după aceasta poate fi folosit în reacție,pentru că este perfect recondiționat.
Reactivii necesari: a. Soluție tampon cu pH 9,6-9,7, cu ioni de cadmiu: Se dizolvă
0,3 g de acetat de cadmiu în aproximativ 400 ml de apă distilată. Se amestecă cu o soluție
obținută din 10 ml HCl concentrat (D=1,19) și 35 ml de amoniac 25% (D=0,91), adăugate pe
rând în aproximativ 500 ml de apă distilată.
b. Zinc metal pulbere. C. Reactiv pentru formarea colorantului azoic oranj1. Se încălzește (la
50-600C). Soluția obținută din 900 ml apă distilată și 100 ml acid glacial în care se dizolvă, pe
rând 0,25 g acid sulfanilic și apoi 0,2 g alfa-naftol. După răcire se adaugă 100 ml de soluție
amoniacală 10% (v/v). Soluția se păstrează în sticlă brună, sau la întuneric. d. Se dizolvă
0,7218 g KNO3 în apă distilată și se aduce la cota de 1000 ml, cu apă distilată. Se obține o
concentrație de 2 micrograme de N-NO3 / ml de soluție etalon.
Mersul analizei
1. Obținerea extractului. Se cântăresc 10 g de sol uscat și măcinat fin, care se introduc într-
un balon conic de 100 ml. Se adaugă 25 ml apă distilată, se lasă 30 de minute, agitând din
când în când, apoi se filtrează. În extractul astfel obținut se poate determina direct azotul
nitric, atunci când materialul nu conține nitriți, sau pe de o parte azotul corespunzător sumei
N-nitros + N-nitric, pe de alta,cel corespunzător azotului nitros, prin diferență, aflându-se apoi
azotul nitric.
2. Determinarea sumei N-nitric + N-nitros. În vase conice de 25 ml (sau în eprubete mari)
se pipetează 1 ml din extractul apos filtrat. Se adaugă 9 ml din soluția (a) și aproximativ 10
mg de zinc pulbere. Se agită timp de 10 minute, apoi se filtrează. Se pot lucra serii de 10
probe, agitând cu mâna, sau serii mult mai mari, agitând mecanizat flaconul bine închis. Se
iau 2 ml din supernatant, cu grijă să nu se absoarbă din zincul depus pe fundul vasului, se trec
într-o eprubetă, se adaugă 2 ml de reactiv de colorare (c). Se lasă 30 de minute la 25-300C,
pentru dezvoltarea colorației maxime, care rămâne stabilă 24 de ore. Se măsoară extincția la
474 nm, față de o probă oarbă obținută în același mod de lucru, extractul fiind înlocuit cu apă
distilată,
Pentru obținerea curbei standard, din soluția (d) se iau 1, 2, 3, 4, 5 ml, se trec în
flacoane cotate de 50 ml și se aduc la cotă cu apă distilată. Prin colorimetrare se ajunge la o
extincție corespunzătoare concentrațiilor de 2, 4, 6, 8 și 10 micrograme de N-NO3 / ml.
Rezultatele colorimetrării se introduc, ca valori X într-o ecuație liniară, Y fiind cantitatea de
nitrați. Prin formula următoare se determină N-total nitric mg / 100 g sol s.u. de sol s.u.
mg N (NO2 + NO3) = C x V x 0,1 / a
în care: C reprezintă micrograme N total / ml extract; V = volumul extractului de sol, în
mililitri; a = cantitatea de sol luată în analiză, în grame; 0,1 – coeficient de transformare a
microgramelor în mg / 100 g de sol
4.3.4. Metoda de evaluare a activității fosfatazice totale a solului

Începând cu deceniul 3 al secolului XX, în Știința Solului și-a făcut loc o nouă ramură,
Enzimologia Solului. Denumită mai târziu, ca și sinonim, Pedo-microbiologie. Protagoniști
în acest nou domeniu, pot fi citați: I.F. Radu (1931), O. T. Rotini (1931 și 1932), G.
Pavlovschi și I. Ionescu (1940), G. Pavlovschi și M.Groza (1947), H.T. Rogers (1942), V.F.
Kuprevici (1950), E. Hofmann și A. Seegerer (1951). După 1951, în literatura științifică
despre enzimele din sol, au apărut numeroși cercetători (Ș. Kiss și M. Boaru, fig. 2). În 1978,
s-a publicat Soil Enzimology, sub redacția lui R.G. Burns, în care sunt reuniți 15 dintre
numeroșii cercetători pedo-enzimologi, printre care Ș. Kiss și colab., autorii capitolului 3,
”Soil polysccharidases: Activity and Agricultural importance”.
Ceea ce se remarcă, în toate lucrările de Enzimologia solului, este că se folosesc, în
toate cercetările, metode inspirate principial din medicină, biologie sau biochimie, prin care se
determină activitatea enzimatică din sol, evaluată față de un substrat enzimatic, specific,
adăugat la proba de sol cercetată. (În medicină, se determină câte unități internaționale de
enzimă conține materialul cercetat, ceea ce în sol nu prezintă nici o relevanță, pentru că tot
ceea ce ajunge în sol (natural sau prin preocupare umană) conține tot felul de enzime și chiar
izo-enzime, mai multe sau mai puține).
Încă din 1965, G. Ștefanic și E. Tomescu au descris o nouă metodă de cercetare
enzimatică a solului, prin care se determină activitatea totală (globală) a fosfatazelor, de
orice fel, din sol, prin care ionul fosfat, din orice combinație organică din sol este eliberat în
mediul înconjurător, ceea ce în agricultură este important pentru nutriția plantelor (M.E.
Irimescu și G. Ștefanic, 1998). În 2008, G. Ștefanic și N. Gheorghiță (2008), au descris o
nouă metodă, bazată pe principiul de mai sus, amidaza totală, prin care se eliberează în sol
ionii de amoniu. Numai aceste 2 metode au fost apoi integrate, ca indicatori primari, în
determinarea nivelului fertilității solului. Metodele pentru fosfataza totală și pentru amidaza
totală au calitatea de a fi cu adevărat ecologice, pentru că se inhibă numai activitatea
micropopulației solului, fără a modifica activitatea propriu zisă a enzimelor. Până în prezent,
nu am pus în evidență decât aceste 2 hidrolaze, dar acestea concurează pentru nutriția cu
fosfor și cu amoniu a plantelor. Nu este important pentru cercetător să afle cât de multe au
fost particulele enzimatice și nici cât de mult a fost descompus substratul specific enzimatic.
Interesează să se știe, că în condiții similare cu cele naturale, nivelul produsului enzimatic a
fost mai mare sau mai mic și eventual, să observe dacă un anumit factor de influență, sau mai
mulți, au produs vreo modificare a nivelului de activitate enzimatică și de produs enzimatic,
folositor pentru nutriția micropopulației solului și a culturilor vegetale. Prin analizele
efectuate cu aceste metode se obțin rezultate foarte mici, de ordinul: N-amoniu și P-fosfați, în
mg/100 g de sol s.u. Apreciem ca juste astfel de rezultate, pentru că, raportate la 1500 de tone
de sol / ha / an (în orizontul 0 - 10 cm) acestea reprezintă peste 10 kg (în cazul pedo-amidazei
totale) și până la peste 700 kg P (în cazul pedo-fosfatazei totale, în perioada caldă a anului,
acestea sunt cantități credibile, dacă le raportăm la 150 kg N / ha sau 15-20 kg P / ha / an
administrate anual ca fertilizanți. De aceea, propunem ca activitatea enzimatică a solului,
obținută prin adăugare de substrat specific, să păstreze denumirea de potențial enzimatic al
solului, iar activitatea obținută fără adăugare de substrat să fie denumită activitate
pedo-enzimatică.
1. Definiția fertilității solului (Ștefanic 2006).

2. Care sunt principalele potențiale fiziologice și enzimatice necesare pentru
determinarea stării de fertilitate a solului.
3. Care sunt metodele de evaluare biologică a nivelului de fertilitate a solului.
2. Ștefanic G., - Metode de analiză a solului (biologică, enzimatică și chimică), Revista
Probleme de Agrofitotehnie Teoretică și aplicată, vol. XXVIII, ICCPT - Fundulea
2006
REZUMATUL TEMEI
G. Ștefanic (2006) a definit sintetic fertilitatea solului, astfel: ”Fertilitatea solului

este caracteristica dobândită de scoarța terestră, mărunțită, de a întreține procese
complexe de natură biologică, chimică și fizică acumulatoare de biomasă, humus și săruri
minerale”
Principalele potențiale fiziologice
1. Respirația
2. Biomasa
3. Celulozoliza
4. Fixarea liberă (nesimbiotică) a N2
5. Amonificarea
6. Nitrificarea
Principalele potențiale enzimatice
1.Fosfataza totală
2.Amidaza totală
Principalele metode de evaluare biologică a nivelului de fertilitate a solului sunt:

evaluarea a respirației solului, a potențialului celulozolitic al solului, a potențialului de
fixare-liberă nesimbiotică a diazotului atmosferic și evaluarea activității fosfatazice
totale a solului.
Tema nr. 5
EVALUAREA NIVELULUI DE FERTILITATE A SOLULUI PRIN

INDICATORI
- Indicatori de fertilitate simpli
- Indicatori pedo-enzimatici
Obiectivele temei
- cunoașterea modului de calculare, transformare și interpretare a indicatorilor de
fertilitate
- cunoașterea metodelor pentru determinarea indicatorilor de fertilitate
În tema 4, a acestui curs, a fost dezbătută definiția fertilității solului, într-o concepție
consecvent – biologică, formulată de G. Ștefanic (1994). Această definiție face posibilă
compararea solurilor, de oriunde s-ar afla, prin faptul că se constituie o scară cu valori de la 1
până la 100 pentru fiecare tip de analiză de laborator, în care cea mai mare valoare, de la
fiecare tip de analiză, a fost considerată ca Valoare Empirică Maximă (Valoarea Empirică
Maximă - VEM). Pentru aceasta dăm un exemplu în tabelul 5.2., în care sunt înscrise valorile
obținute la analizele unor însușiri caracteristice pentru: respirație, celulozoliză și fixarea –
liberă (nesimbiotică) a diazotului atmosferic. Asemenea valori nu pot fi comparate între ele și
nici mediile lor, pentru că sunt mult prea diferite între ele ca mărime și atunci am recurs la
transformarea lor în procente, pentru fiecare însușire a solului luându-se ca valoare 100,
valoarea determinată de noi ca fiind maximă posibil, după mii de analize, pe care am denumit-
o VEM. Fiecare valoare absolută pentru o însușire a solului înscrisă în tabelul 5.2. se aplică
formula de transformare în procente, astfel: X% = Xa * 100 : VEM , în care, X% este cifra
rezultată la analiză, transformată în procent. Xa este valoarea, în cifre absolute, obținută prin
testare (analiză), 100 este raportarea în procente și VEM este Valoarea Empirică Maximă. În
cele ce urmează, dăm valorile VEM pentru fiecare tip de analiză.
VEM pentru respirație = 100 mg CO2 / 100 g sol s.u. în 24 de ore.
VEM pentru celulozoliză = 12 mg celuloză / 100 g pânză descompusă (dispărută) în
18 zile de incubare
VEM pentru potențialul solului de a fixa-liber diazotul atmosferic = 20 mg N /
100 g sol s.u. în timp de 30 de zile de incubare la 280C = 20 mg/ 100 g sol s.u..
5.1. Evaluarea nivelului de fertilitate a solului prin indicatori biologici simpli: respirație,
celulozoliză și fixare – liberă (nesimbiotică) a diazotului atmosferic și prin Indicatorul
sintetic – IPAV% (Indicatorul Potențialului Activității Vitale)
Tabelul 2 conține rezultatele analizelor biologice, pe repetiții, pentru a se face și
analizele statistice.
Tabelul 5.2.
Valorile determinate pentru potențialele de respirație, celulozolitic și de fixare a
diazotului armosferic pentru cernoziom cambic, preluvosol roșcat și luvosol albic.
Potențialul solului de:
Tipul Repetiția respirație celulozoliză fixare de
genetic diazot
de sol mg / 100 g de sol sau celuloză
Rezultatele la testări
Cernoziom R-1 39.9 2,55 13,4
cambic R-2 41,8 2,65 12,0
(Czcb) R-3 40,5 2,45 12,7
Preluvosol R-1 21,8 2,64 17,7
roșcat R-2 24,8 2,98 17,2
(Elrș) R-3 25,5 2,71 17,4
Luvosol R-1 13,9 1,84 7,1
albic R-2 14,2 1,88 7,4
(LVal) R-3 14,0 1,80 7,2
În tabelul 5.3 sunt trecute rezultatele analizelor (din tabelul 5.2) transformate în % din
Valoarea Empirică Maximă (VEM = 100), specifică la fiecare tip de testare. Astfel, pentru
respirație, prima valoare de la analiza respirației (39,9 din tabelul 5.2) s-a transformat în
57,0% din VEM din tabelul 5.3 și așa mai departe s-a calculat pentru celulozoliză și fixarea
nesimbiotică. În final s-a calculat media celor 3 activități vitale din solurile cercetate și s-a
constatat că IPAV% pentru cernoziom și preluvosolul roșcat sunt nediferențiate statistic, pe
locul întâi, urmate de luvosolul albic, la diferență semnificativă, pe locul 2. Activitățile vitale
de la cernoziom și de la preluvosolul roșcat sunt nediferențiate statistic, probabil, ca un caz
particular, pentru că probele de sol au fost recoltate din pajiștea din parcul de la USAMV –
București, acoperit cu arbori seculari, (care lasă anual cantități mari de frunze și întreține o
fertilitate ridicată a solului), iar proba de sol, de la ICCPT-Fundulea, s-a recoltat din pajiștea
vecină, neacoperită de arbori și deci cu un aport mai redus de masă vegetală.
Tabelul 5.3.
Rezultatele testărilor transformate în % din VEM

Tipuri de Potențialul solului de:
sol Repetiția respirație celulozoliză fixare N2 IPAV % Media
mg / 100 g de sol sau de celuloză IPAV %
Cernoziom R-1 57,0 21,25 67,0 49,2
Cambic R-2 59,7 22,1 60,0 49,6 a 48,7
(Czcb) R-3 57,9 20,4 63,5 47,3
Preluvosol R-1 31,1 22,0 88,5 47,2
roșcat R-2 35,4 24,8 86,0 48,7 a 48,2
(Elrș) R-3 36,4 22,6 87,0 48,7
Luvosol R-1 19,9 15,3 35,5 23,6
albic R-2 20,3 15,7 37,0 24,3 b 23,
(LVal) R-3 20,0 15,0 36,0 23,7
DL P 1% 2
5.2. Evaluarea nivelului de fertilitate a solului prin indicatori pedo-enzimatici

simpli: fosfataza totală și amidaza totală și prin indicatorul sintetic – IPAE%
(Indicatorul Potențialului Activității pedo-Enzimatice)
Activitatea enzimatică a solului a primit, de la diferiți autori, ocazional, și denumirea
de activitate pedo-enzimatică. Deoarece încă din 1955, cu revenire și îmbunătățiri aduse
metodelor de analiză, de G. Ștefanic și colaboratorii (1965; 1971; M.E. Irimescu-Orzan și G.
Ștefanic; G. Ștefanic și N. Gheorghiță, 2008) au propus ca analizele enzimatice pentru sol să
se facă fără adăugare de substrat enzimatic, pentru că în acest fel se determină obiectiv și
ecologic capacitatea solurilor de a manifesta potențialele adevărate ale hidrolazelor. Astfel,
proba de sol, în condițiile inhibării activității vii ale microorganismelor, vor exprima în
mărime naturală nivelul activității fosfatazice totale și amidazice totale. Alte activități
hidrolazice nu au fost determinate, dar adăugarea de substrate specifice enzimelor cercetate
dau rezultate exagerate și nu exprimă decât că enzimele se află în sol, mai multe sau mai
puține, neasigurându-se nici măcar cantitatea de substrat în conformitate cu ”constanta
Michaelis – Menton”, așa cum se practică în medicină. Din acest motiv, recomandăm ca
analizele realizate fără adăugare de substrat specific, cu rezultate corecte, dacă se raportează
la hectar, să fie exprimate ca efecte ale activității pedo-enzimatice, disociindule astfel de
denumirile de potențial enzimatic sau de activitatea enzimelor din sol,
Activitatea pedo-fosfatazică a solului se determină astfel: Amestecul inactivat și
neincubat. 10 g de sol proaspăt recoltat, cernut prin sita de 2-2,5 mm, înlăturate resturile de
materiale organice sau minerale din probă, se introduc în flacoane speciale, care pot fi închise
etanș. Se adaugă 10 ml de soluție de glucoză de 0,25 g / 100 ml, preparată în soluție
antiseptică de azidă de sodiu de 0,015%. Amestecul acesta este agitat ușor pentru
uniformizare și după 15 minute se adaugă 15 ml de soluție de alaun de potasiu 0,3%, flaconul
este bine închis, se agită 15 minute și se filtrează. În filtrat se determină cantitativ glucoza.
Amestecul de sol cu adausurile descrise, (fără alaun de potasiu), este incubat la 280C, timp
de 24 de ore. La scoaterea din termostat i se adaugă alaun de potasiu, 15 ml de alaun de
potasiu 0,3% și este filtrat. Următoarele operații se execută în același fel, la probele incubate
și neincubate. Se execută colorimetrarea cantității de glucoză, se scade extincția de la probele
active din extincția de la proba inactivă, cantitatea de glucoză dispărută este echivalată cu
cantitatea de fosfor (P) și se raportează la 100 g de sol s.u.
În tabelul 5.4. sunt înscrise, ca model, rezultatele de la analizele pentru fosfataza totală
și amidaza totală, iar în tabelul 5.5. sunt valorile procentuale calculate din VEM = 100
Tabelul 5.4.
Activitatea pedo-fosfatazică totală și pedo-amidazică totală la 3 tipuri genetice de sol
Tipul Activitatea enzimatică

genetic Fosfataza Amidaza totală
de sol Repetiția totală
mg / 100 g de sol s.u.
Cernoziom R-1 0,51 6,92
cambic R-2 0,41 7,16
(Czcb) R-3 0,49 5,73
Preluvosol R-1 1,23 1,76
roșcat R-2 1,27 1,67
(Elrș) R-3 1,31 1,81
Luvosol R-1 0,74 3,14
albic R-2 0,76 3,18
(LVal) R-3 0,81 3,16
Potențialului Activității Enzimatice (IPAE).

Se realizează același algoritm ca și pentru determinarea IPAV%.
IPAE% = (Ft% + At%) : 2
Tabelul 5.5.
Rezultatele testărilor, pedo-enzimatice, transformate în % din VEM și media
IPAV % + IPAE% = ISB%
Tipuri de Repetiții Fosfataza Amidaza IPAE % Media Media
sol totală totală IPAE% ISB%
Cernoziom R–l 2,55 27,68 15,11
cambic R - ll 2,05 28,64 15,33 a 14,37 a 31,53
(Czcb) R - lll 2,45 22,92 12,68
Preluvosol R–l 6,15 7,04 6,77
roșcat R – ll 6,35 6,68 6,51 b 6,73 a 27,41
(Elrș) R - lll 6,60 7,24 6,92
Luvosol R–l 3,70 12,56 8,13
albic R–l 3,80 12,72 8,26 b 8,24 b 18,05
(LVal) R - lll 4,05 12,64 8,34
DL P 1% = 3,49
Indicatorul Sintetic Chimic (ISC%) reprezintă media indicatorilor simpli (rezultatele
analizelor chimice) pentru aceleași probe de sol analizate biologic: (conținutul în humus, azot
total - Kjeldahl și reacția chimică a solului (pH-H2O).
Tabelul 5.6.
Conținutul în humus (Ct%), azot total (Nt%) și valorile pH-H2O pentru
cernoziom cambic, preluvosol roșcat și luvosol albic
Conținutul solurilor în:

Tipuri de sol Repetiția Humus (Ct%) Azot total pH (H2O)
(Nt%)
mg / 100 g de sol sau indicele pH
Cernoziom R-l 1,52 0,140 7,29
cambic R-2 1,52 0,140 6,01
(Czcb) R-3 1,64 0,140 5,60
Preluvosol R-1 0,76 0,110 4,68
Roșcat R-2 0,77 0,117 4,69
(ELrș) R-3 0,78 0,110 5,00
Luvosol R-1 0,82 0,087 4,62
Albic R-2 0,81 0,086 5,53
(LVal) R-3 0,82 0,086 6,03
VEM 100 = 4,20 = 0.25 = 8.30
Tabelul 5.7 cuprinde rezultatele analizelor agrochimice (din tabelul 5.6.), transformate
în valori relative, în raport cu VEM = 100, specifice fiecărui parametru: humus, azot
total sau pH-H2O.
Tabelul 5.7.
Rezultatele transformărilor în % din VEM specific fiecărui parametru și
comparația mediilor aritmetice ISC%
Conținutul solului
Humus Azot total pH ISC ISC%
Tipuri de sol Repetiția (Ct%) (Nt%) (H2O) % media
mg / 100 g de sol sau reacția
Cernoziom R-1 35,076 56,00 87,83 59,86
cambic R-2 35,076 56,00 72,41 54,72 a 56,20
(Czcb) R-3 38,59 56,00 67,47 54,02
Preluvosol R-1 17,88 44,00 56,39 39,42
Roșcat R-2 18,12 46,80 56,51 40,48 b 40,25
(Elrș) R-3 18,35 44,00 60,24 40,86
Luvosol R-1 19,29 34,80 55,66 36,58
Albic R-2 19,06 34,40 66,63 40,03 b 38,91
(LVal) R-3 19,29 34,40 72,65 40,11
VEM = 100 4.20 0,25 8,30 DL P% 0,1 = 3.32
Tabelul 5.7. ne arată că ISC% cel mai mare este la cernoziom. Celelalte 2 tipuri
de sol sunt statistic egale ca valoare în ceea ce privește ISC%.
Evaluarea nivelului fertilității solurilor testate (prin Indicatorul Complex al Fertilității
Solurilor (ICFS%) se face prin reunirea, sub forma mediei aritmetice procentuale a tuturor
rezultatelor analizelor: biologice, biochimice (pedo-enzimatice) și agro-chimice. Interpretând
datele tabelului 5.8., constatăm că cernoziomul cambic, caracterizat prin Indicatorul Complex
al Fertilității Solului, se situează pe primul loc (în urma analizei varianței, obținându-se cea
mai mare valoare medie a tuturor testelor comparate, ICFS % = a 56,20.
Tabelul 5.8.
Calcularea Indicatorului Complex al Fertilității Solului, (ICFS%), ca medie
aritmetică procentuală a ISB% și ISC%
Tipurile de sol Repetiția Potențialul solului
ISB % ISC % Medii (R) Media ICSF%
Crnoziom Rl 32,15 64,53 48,34
Cambic R ll 32,46 59,06 45,76 a 50,24
(Czcb) R lll 29,99 67,50 56,63
Preluvosol RI 26,98 43,01 34,99
Roșcat R II 27,60 44,30 35,95 b 35,66
(Elrș) R lll 27,66 44,45 36,05
Preluvosol Rl 15,86 39,41 27,63
albic R ll 16,28 42,82 29,55 c 29,19
(LVal) R lll 16,02 44,74 30,38
1. Ce este valoarea empirică maximă și cum se află ea?

2. Ce reprezintă ICFS?
2. Ștefanic G., Gheorhiță Niculina A new approach for quantification of soil amidasic
potențial, Romanian Agricultural Research 2008, vol. 25, pag. 51-53
REZUMATUL TEMEI
Evaluarea nivelului de fertilitate al unui sol se face pe bază de indicatori, aceștia
oferă informații despre diferitele intensități ale proceselor ce se desfășoară în sol la un
moment dat.
Pentru a putea compara rezultatele obținute pe diferite tipuri de soluri (având în
vedere că rezultatele sunt diferite ca mărime de la o analiză la alta) acestea se transformă în
procente luând ca 100 VEM determinată după mii de analize.
Evaluarea nivelului fertilității solurilor testate (prin Indicatorul Complex al
Fertilității Solurilor (ICFS%) se face prin reunirea, sub forma mediei aritmetice procentuale
a tuturor rezultatelor analizelor: biologice, biochimice (pedo-enzimatice) și agro-chimice.
Tema nr. 6
METODELE DE AMELIORARE ALE FERTILITĂȚII ȘI

PRODUCTIVITĂȚII SOLURILOR AGRICOLE
- Ameliorarea stării fizice a solului prin lucrările de bază și de întreținere
- Ameliorarea conținutului de elemente nutritive pe tot parcursul vegetației active a
culturilor
- Corectarea acidității solului prin amendamente calcaroase
Obiectivele temei
- cunoașterea impactului lucrărilor de bază asupra însușirilor solului
- înțelegerea efectului pe termen lung a administrării necorespunzătoare a îngrășămintelor
chimice
- cunoașterea rolului amendamentelor calcaroase
Solul agricol este solul cultivat de om pentru obținerea hranei și a celorlalte produse
pentru întreținerea vieții. Cultivarea solului înseamnă că acesta trebuie afânat, însămânțat sau
plantat, combătute buruienile, bolile criptogamice, carențele minerale, dăunătorii și în caz de
secetă sau climat secetos, trebuie asigurată irigația. Toate, aceste acțiuni ale cultivatorului se
înscriu în tehnologii de cultivare, care la rândul lor sunt: tehnologii, care privesc atât
agrotehnica cât și fitotehnia. Ne vom ocupa, în special, de agrotehnică, menită să asigure, în
limitele condițiilor locale ecologice, starea afânată a orizontului arabil, un bun drenaj al apei
pluviale sau din irigație, condiții optime de viață (aerație nutriție și energie), să combată, când
este cazul, acumularea substanțelor toxice, excesul de apă și deci producerea de gaze toxice
(metan, hidrogen sulfurat), acidifierea – chiar și prin îngrășămintele chimice etc.
6.1. Ameliorarea stării fizice a solului prin lucrările de bază și de întreținere.

Pentru drenarea apei și oxigenarea orizontului arabil se folosesc mijloace mecanice
sau/și prin administrarea de composturi.
Vom dezvolta învățămintele propagate de E. Pfeiffer în lucrarea ”La fėconditė de la
terre”, 1972, acceptate, în lumea întreagă, de curentele de Agricultură biodinamică,
Agricultură durabilă, Agricultură sustenabilă sau Agricultură ecologică, în cazul arăturii,
scarificării (subsolierii) și prășitului. Aici, trebuie să amintim, că G. Ionescu - Șișești și D.
Săndoiu, în Analele Institutului de Cercetări Agronomice al României, reluând recomandările
agrotehnicii germane, au experimentat în România, în perioada 1936-1940 și au recomandat
ca solul să fie arat la 12-15 cm adâncime, pentru că aici se dezvoltă microflora producătoare
de humus și de mineralele necesare creșterii și dezvoltării plantelor cultivate. Arăturile mai
adânci, de 25-40 cm, nu numai că sporesc inutil cheltuielile, dar sunt chiar dăunătoare pentru
viața microbiană a solului. Astfel, arăturile adânci și foarte adânci aduc la suprafață din
rezervele de humus stabil, le degradează, după câțiva ani, distruge agregatele stabile le
solului, prin degradarea humusului care le leagă și în cele din urmă, adâncește și mai mult,
sub 40 cm adâncime, formarea hardpanului, favorizând băltirea apei din ploile abundente,
torențiale, creând astfel anaerobioza, chiar în orizontul arabil, pentru că microflora aerobă
dezvoltată puternic în condițiile acestea, consumă rapid oxigenul și deci creând condiții
neprielnice pentru orice cultură agricolă. Prin urmare, arătura superficială, executată atunci
când ”solul te primește”, adică are umiditate potrivită, este favorabilă, atât pentru recolte
bune, cât și pentru transformarea îngrășămintelor organice (composturilor aerobe) în nutrienți
pentru plante, dar și pentru sinteza humusului nou.
Aici, Biologia Solului citează și alte beneficii aduse de lucrarea superficială a solului
(prășitul sau lucrarea cu cultivatorul): reducerea evapo-transpirației (G. Pavlovschi și N.
Băjescu, 1943); lucrarea se face mai repede; și costurile sunt mai mici; semințele de buruieni
nu sunt îngropate adânc, ca apoi să fie scoase la suprafață și să mărească gradul de
îmburuienare.
6.2. Ameliorarea conținutului de elemente nutritive pe tot parcursul vegetației

active a culturilor
Compostul din gunoi de grajd, sau orice alte composturi, produse pe cale aerobă (cu
un raport C / N, apropiat de cel al humusului tânăr) ajută la formarea agregatelor măzărate de
sol și deci la un raport aer/apă convenabil creșterii și dezvoltării masei de rădăcini. Un sol, în
care se introduce anual 1 kg de compost, bine făcut / m2 sau 10 t / ha /an, sau 2 kg / m2
însemnând 20 t / ha / odată la 3-4 ani asigură, pe mulți ani, o creștere și o dezvoltare sănătoasă
a culturilor. În astfel de culturi nu se vor observa niciodată carențe de microelemente și
macroelemente, iar plantele vor fi mai sănătoase. Îngrășămintele chimice acidifică, chiar și
solurile cernoziomice, iar cele azotate limitează capacitatea solului de a fixa (nesimbiotic) –
liber, diazotul atmosferic. Cercetările noastre au demonstrat (G. Ștefanic și colab., 2010;
2011) că anual, în lunile calde ale anului se fixează azot în proteina bacteriilor Azotobacter
chroococum și alte microorganisme, precum și în amoniac și nitrați, între 108 și 266 kg / ha,
lunar, din azotul gazos, atmosferic. ceea ce în 6 luni de vegetație înseamnă 648 – 1596 kg /
ha. Acest azot, câte puțin, este fixat în sol în fiecare secundă, se asimilează de plante, de
microflora heterotrofă și microfaună și nitrații, produși din același amoniac, nu sunt levigați în
adâncimea solului, așa cum se petrece cu cantitatea de 150-200 kg / ha / an de azot nitric și
amoniacal, dați dintr-odată, din îngrășămintele minerale. Dacă cu îngrășămintele chimice așa
se întâmplă în fiecare an, când se produce fertilizare cu composturi, în orice cantitate s-ar
administra, acest fenomen nu este posibil, pentru că azotul organic din composturi, trebuie să
fie mai întâi amonificat, apoi, ceea ce nu este asimilat microbian și prin plantele cultivate este
nitrificat și din nou consumat de microorganisme și plantele cultivate.
Trebuie amintit că plantele cultivate pe astfel de soluri, cu pH-H2O de 5-6, fertilizate
cu îngrășăminte chimice își sporesc mult recoltele și chiar în mod rentabil, fără să se dea
atenție la viața din sol și la deteriorarea conținuturilor de microelemente, macroelemente și
calitatea humusului. Chiar și microflora din sol se adaptează, dând semnale de creștere a
nivelului proceselor vitale ale solului. Dar în asemenea condiții, dacă bacteriile aerobe sunt
oprimate, se dezvoltă, mucegaiurile (micromicetele) care sunt tolerante la aciditatea solului.
Ei, și ce dacă ! ar spune adepții îngrășămintelor chimice, fără să știe că dacă crește numărul și
biomasa fungilor (ascomicetelor, ciupercilor microscopice, mucegaiurilor), printre
mucegaiurile favorizate de mediul acid al solului sunt și mai favorizate mucegaiurile
fitopatogene pentru rădăcinile plantelor (și așa slăbite de aciditate), precum și cele care
vehiculate de vânt, ajung pe frunze și aici vor cauza motive pentru agricultori să mărească
numărul de stropiri și sortimentul de fungicide. Adeseori se vorbește între ”specialiști”: am
fertilizat solul cu azotat de amoniu și cu superfosfat, așa că voi avea o recoltă mai mare !
Fals !. Solul nu a fost fertilizat ci i s-a mărit productivitatea.
Prin îngrășămintele chimice se poate mări numai productivitatea solului și uneori
chiar și a plantelor (în loc de 10 de boabe în spic se pot obține 30 de boabe în spicul de grâu,
deci mai mulți urmași).
6.3. Corectarea acidității solului prin amendamente calcaroase

Aciditatea solului este considerată ca o frână pusă tuturor proceselor microbiologice
care asigură biodegradarea aerobă a resturilor organice, vegetale, animale și deșeurilor
organice din gunoaiele menajere. Procesele de biodegradare se petrec și în mediu acid, dar cu
încetineală și cu produse intermediare, din care, în timp îndelungat, apare humusul acid.
Agricultorii știu de multă vreme că prin administrarea calcarului măcinat se poate corecta
acest defect al solului, dar pentru că tratarea solurilor cu amendamente calcaroase necesită
cheltuieli suplimentare, chiar dacă se fac odată la câțiva ani, neavând mijloace financiare și
mulțumindu-se cu recolte mai mici (alte ori din ignoranță), nimeni nu a testat în ce măsură
suferă microflora solului și merg înainte pe aceeași cale. Acolo unde solul este mai puțin acid
(cum ar fi de exemplu preluvosolul roșcat), în laboratorul de chimia și biologia solului al
Agrotehnicii, în vase de vegetație, în care s-a corectat aciditatea preluvosolului roșcat, de la
Moara Domnească, fixarea-liberă (nesimbiotică) a diazotului atmosferic a crescut cu 300%.
Desigur, în câmpul mare, sunt necesare și alte măsuri de ameliorare a însușirilor solului:
subsolaj (scarificare) la 50-60 cm, nivelare și administrarea compostului aerob.
1. La ce adâncime se recomandă efectuarea lucrărilor de bază ale solului conform

cercetărilor efectuate?
2. Ce cantitate de azot se fixează în lunile calde ale anului conform cercetărilor lui
Ștefanic și colab.?
2. Buturugă M.D., Ștefanic Gh., Săndoiu D.I., Bădulescu L., – Ecological methods of
pedo-enzymatical analysis for soil fertility control, Romanian Biotehnological Letters
2016, vol. 21.
3. Săndoiu D., Arăturile, Editura Ceres, București, 1973.
REZUMATUL TEMEI
Lucrarea solului superficial este benefică atât pentru recolte, cât și pentru
transformarea îngrășămintelor organice în substanțe nutritive ce vor fi folosite de către
plante, dar și pentru sinteza humusului nou. Lucrările adânci în general sporesc inutil
cheltuielile și sunt dăunătoare pentru microorganismele din sol.
Agregarea particulelor elementare ale fazei solide a solului este îmbunătățită prin
aplicarea de composturi produse pe cale aerobă.
În general aplicarea de îngrășăminte chimice duce la acidifierea solurilor, aceste
condiții limitează activitatea microorganismelor, pe când folosirea de composturi duce la o
creștere și dezvoltare sănătoasă a plantelor de cultură dar și a microorganismelor din sol. Pe
solurile acidifiate se vor dezvolta în mod deosebit fungii, mucegaiurile fiind favorizate în
acest mediu, deci se vor dezvolta microorganismele patogene care vor distruge rădăcinile
plantelor.
Aciditatea solului poate fi corectată prin aplicarea o dată la câțiva ani a
amendamentelor calcaroase, însă este o lucrare ce necesită cheltuieli suplimentare pe
unitatea de suprafață (deci rar efectuată), deși beneficiile acesteia au fost demonstrate în
cadrul laboratoarelor de specialitate.

Biologia-Solului F R1

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biologia-Solului F R1

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE

ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREȘTI

DEPARTAMENTUL DE STUDII PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT

Dr. ing. ȘTEFANIC GHEORGHE

Şef lucr.dr. NICHITA MIHAELA

Cunoașterea, înțelegerea și interpretarea proceselor fundamentale din sol, realizate de

1.1. Definiția și obiectivele Biologiei solului

1.2. Definiția pedologică a solului și a stării sale de pedo-climax.

1.4. Metodele de cercetare și de evaluare a stării de fertilitate a solurilor

1. Definiția biologiei solului.

Biologia solului este știința care se ocupă cu cunoașterea, clasificarea și activitățile

VIAȚA DIN SOL

Clasificarea micropopulației solului

Semnificația ecologică a fungilor

Semnificația ecologică a algelor

Factorii care influenţează numărul şi activitatea microorganismelor sunt :

Microflora solului prezintă o mare sensibilitate la variațiile factorilor de mediu.

Test de evaluare nr. 2

1. Tipuri de microorganisme (din punct de vedere ecologic) care se găsesc în sol.

INTERRELAȚII MICROBIENE ÎN SOL

Fig. 8.1. Pătrunderea bacteriilor radicicole în perişorul radicelar, formarea

1. Tipuri de relații pozitive ce se stabilesc între micoorganismele din sol.

4.1. Definiția fertilității solului în opoziție cu definiția calității și productivității

4.2. Metodele de cercetare și de evaluare a nivelului de fertilitate a solului:

În cazul cercetărilor de rutină, pentru a aprecia nivelul de fertilitate a solurilor, din

4.3.1. Metoda de evaluare a respirației solului

4.3.2. Metoda pentru determinarea potențialului celulozolitic al solului

4.3.3. Metoda de evaluare a potențialului de fixare-liberă, nesimbiotic diazotului

4.3.4. Metoda de evaluare a activității fosfatazice totale a solului

1. Definiția fertilității solului (Ștefanic 2006).

G. Ștefanic (2006) a definit sintetic fertilitatea solului, astfel: ”Fertilitatea solului

Principalele metode de evaluare biologică a nivelului de fertilitate a solului sunt:

EVALUAREA NIVELULUI DE FERTILITATE A SOLULUI PRIN

Rezultatele testărilor transformate în % din VEM

5.2. Evaluarea nivelului de fertilitate a solului prin indicatori pedo-enzimatici

Activitatea pedo-fosfatazică totală și pedo-amidazică totală la 3 tipuri genetice de sol

Tipul Activitatea enzimatică

Potențialului Activității Enzimatice (IPAE).

Conținutul solurilor în:

1. Ce este valoarea empirică maximă și cum se află ea?

METODELE DE AMELIORARE ALE FERTILITĂȚII ȘI

6.1. Ameliorarea stării fizice a solului prin lucrările de bază și de întreținere.

6.2. Ameliorarea conținutului de elemente nutritive pe tot parcursul vegetației

6.3. Corectarea acidității solului prin amendamente calcaroase

Test de evaluare nr. 6

1. La ce adâncime se recomandă efectuarea lucrărilor de bază ale solului conform

S-ar putea să vă placă și