Capitolul 3

NELINIARITĂŢI ALE COMPORTAMENTULUI MATERIALELOR

- VII-

3.9. Comportamentul visco-elastic şi visco-plastic al materialelor

În paragrafele precedente s-a neglijat influenţa temperaturii şi a duratei încărcării

asupra comportării mecanice a materialelor. În general, rezistenţa mecanică a materialelor
scade cu creşterea temperaturii iar caracteristicile mecanice devin dependente de timp.
Conform teoriei visco-plasticităţii, tensiunile şi deformaţiile specifice care se produc în
material după iniţierea curgerii sunt dependente de timp.
Studiul comportamentului visco-plastic al materialelor este necesar în anumite condiţii
de solicitare, inclusiv în procesele de fabricare şi de prelucrare ale acestora. Se spune că un
material este viscos dacă tensiunile care se produc în acesta sunt dependente de viteza de
deformaţie.
Viteza de deformaţie se defineşte ca variaţia deformaţiei specifice atunci când timpul
creşte cu o cantitate foarte mică:

∆ε
ε = . (3.80)
∆t
Materialele visco-elastice combină proprietăţile elastice cu cele viscoase. În acest caz
tensiunile sunt funcţie atât de deformaţiile specifice cât şi de viteza de deformaţie.
Comportarea materialelor visco - elastice poate fi descrisă cu ajutorul unor modele
mecanice de tipul celor din Fig.3.25, formate din arcuri, amortizoare şi elemente cu frecare
uscată, care se deblochează atunci când forţa de tracţiune depăşeşte o valoare limită.

a) b) c)

d) e) f)
Fig.3.25
 α) Modelul Maxwell

Primul model este alcătuit dintr-un arc cu constanta E şi un amortizor liniar, cu

coeficientul de amortizare η , legate în serie (Fig.3.25,a).
Între tensiuni şi viteza de deformaţie există relaţia:

σ σ
ε = + , (3.81)
E η

unde „punctul” indică diferenţierea în raport cu timpul t iar E şi η caracterizează materialul

(E-modulul de elasticitate; η -coeficientul de viscozitate).
Să presupunem că modelul Maxwell este supus unei sarcini F0 , aplicată instantaneu
şi care apoi rămâne constantă. Pentru o astfel de sarcină arcul se deformează imediat ce se
aplică sarcina. Amortizorul nu se deblochează instantaneu la aplicarea forţei, dar este întins
cu viteză constantă atâta timp cât este aplicată forţa.
Modelul Maxwell poate simula comportamentul unui material care, la aplicarea în
momentul iniţial t0 a unei forţe care apoi rămâne constantă, are un răspuns elastic urmat de
de o curgere viscoasă constantă (Fig.3.25,d).

β) Modelul Kelvin-Voigt

Conform acestui model, arcul şi amortizorul sunt legate în paralel (Fig.3.25,b). Relaţia
între tensiuni şi viteza de deformare este:

σ = Eε + η ε , (3.82)

În contrast cu modelul Maxwell, atunci când modelul Kelvin-Voigt este încărcat şi apoi
descărcat, în structură nu rămân deformaţii permanente. Se utilizează pentru a modela
materiale care la descărcare, deşi revin la starea de referinţă, nu parcurg acelaşi traseu ca la
încărcare (Fig.3.25,e). Acest comportament, caracterizat de histerezis, este asociat unei
disipări de energie.

χ) Modelul visco-elastic

Al treilea model corespunde materialului visco-elastic şi constă dintr-un arc, un

amortizor şi un cursor cu frecare uscată, legate ca în Fig.3.25,c. Elementul cu frecare uscată
este activat la tensiuni superioare limitei de curgere σ c .
Materialul poate fi caracterizat ca liniar elasto-plastic cu ecruisare (Fig.3.25,f).
Relaţia tensiune-viteză de deformare se poate scrie sub forma:

σ 1 H
ε = + ( σ − σ c − Hε ) + σ , (3.83)
E η ηE

unde H este parametrul de ecruisare, definit în relaţiile (3.52-3.53).

Al treilea model trebuie utilizat atunci când se cunosc (este preferabil să poată fi
măsurate) proprietăţile elastice, viscoase şi de ecruisare ale materialului. Modelul este
utilizat pentru a caracteriza comportamentul sticlei şi al materialelor sticloase. În acest model
sunt incluse şi efectele variaţiilor de temperatură, ceea ce permite simularea proceselor de
încălzire sau de răcire.

În practică au fost dezvoltate şi sunt utilizate numeroase modele complexe, cu

caracteristici specifice, care satisfac anumite proprietăţi, măsurate sau anticipate, ale
materialului.

2
3.10. Fluaj şi relaxare

Fenomenul de fluaj (Eng. creep) este un exemplu de comportament visco-elastic.

Reprezintă o deformaţie ireversibilă, care continuă să crească în timp sub sarcină constantă.
Un fenomen complementar îl reprezintă relaxarea tensiunilor, adică reducerea acestora la
deformaţii specifice constante.
Fluajul se întâlneşte la multe metale la temperaturi ridicate dar sunt şi materiale (ca
plumbul, betonul şi anumite mase plastice) la care fenomenul se produce chiar la
temperatura camerei.
La majoritatea metalelor fluajul apare la temperaturi peste 0.3 ⋅ Tt , unde Tt este
temperatura absolută de topire. La materialele ceramice fluajul se produce la temperaturi
peste 0.4 ⋅ Tt . La plumb fluajul este semnificativ la temperatura de 27 0C în timp ce la
filamentele din tungsten ale becurilor electrice fenomenul începe la temperaturi de 1500 0C.
În consecinţă, pentru structuri care lucrează sub sarcină la temperaturi ridicate, fluajul
este un important factor pentru proiectare. Studiul fluajului este necesar în diverse aplicaţii
industriale, la turbine cu gaz sau abur, la ţevile supraîncălzitoarelor cazanelor cu abur, la
reactoare nucleare, cuptoare, motoare cu reacţie etc.

Dacă pe un model visco-elastic se aplică brusc o sarcină, aceasta va avea ca efect

deformarea imediată a structurii. Dacă sarcina este menţinută la un nivel constant,
deformaţia specifică va creşte progresiv, chiar la viteze mici de deformare. După o perioadă
mai mare de timp geometria structurii se poate schimba semnificativ, ceea ce poate duce, în
cele din urmă, la cedare.
O curbă tipică de fluaj are trei stadii (Fig.3.26):

Fig.3.26

În primul stadiu viteza de deformare scade în timp (fluaj nestabilizat). Fluajul primar
se desfăşoară pe o perioadă relativ scurtă de timp. Deformaţia specifică de fluaj reprezintă
sub 1% din deformaţia specifică totală. Reducerea vitezei de deformare este determinată de
ecruisarea materialului, care limitează deplasarea dislocaţiilor. În acest domeniu
comportarea mecanică este puternic dependentă de eventualele solicitări care au produs
dislocaţii înaintea începerii fluajului (cu alte cuvinte, comportarea mecanică este dependentă
de „istoria materialului”).

Stadiul secundar se caracterizează prin viteză de deformare relativ constantă- fluaj

stabilizat (staţionar). În acest domeniu viteza de deformare este minimă iar deformaţia

3
specifică creşte continuu în timp. Stabilizarea fenomenului se explică prin faptul că
încetinirea fluajului prin ecruisare este compensată de activarea termică a mişcării
dislocaţiilor şi de fenomene de difuzie, odată cu creşterea temperaturii.
În stadiul terţiar, viteza de deformare creşte rapid cu timpul până la cedarea
materialului (fluaj accelerat). În timpul fluajului terţiar se produce acumularea deteriorărilor
sub formă de cavităţi interne care cresc progresiv, reducând secţiunea efectivă a piesei şi, în
consecinţă, conducând la creşterea locală a tensiunilor.
Deoarece funcţionarea în regiunea terţiară nu este indicată, se consideră că sfârşitul
duratei de serviciu a unei piese coincide cu încheierea celui de-al doilea stadiu (al fluajului
stabilizat). În programele de analiză cu elemente finite, de regulă, se modelează primele
două stadii ale fluajului.
În cazul calculului numeric cu diferite programe de analiză cu elemente finite:
(COSMOS, ANSYS) trebuie avut în vedere faptul că nu orice tip de element finit poate fi
utilizat pentru verificări la fluaj.

În cazul fluajului, viteza de deformare poate fi funcţie de tensiune, deformaţie

specifică, temperatură, timp sau alte variabile.
Pentru un material conform cu modelul Maxwell, dacă la t=0 se aplică o tensiune
constantă σ A , variaţia deformaţiei specifice în timp se poate determina prin integrarea
ecuaţiei (3.81) în raport cu timpul

 1 1 
ε ( t ) = σ A  + t  . (3.84)
E η 
Deformaţia specifică variază liniar cu timpul, ca în figura 3.27.

Pe de altă parte, dacă o deformaţie specifică ε A este aplicată brusc unui material
visco-elastic, tensiunea variază în timp (descreşte în timp). Fenomenul se numeşte relaxare.
Considerând modelul Maxwell şi substituind ε A în ecuaţia (3.81), rezultă:

E
− t
η . (3.85)
σ (t) = ε A E e

Reprezentarea grafică a relaţiei (3.85) este dată în Fig.3.28.

Fig.3.27 Fig.3.28

În continuare se va studia fluajul unui material visco-elastic, al cărui comportament

este guvernat de ecuaţia (3.83).

4
 Când o tensiune constantă σ A este aplicată structurii, din (3.83) rezultă:

1 1 H
ε + Hε = ( σ A − σ c ) + σ A . (3.86)
η η ηE

Aceasta este o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi, cu soluţia:

 − t 
H
σ A (σ A − σ c )  η
ε = +  1− e . (3.87)
E H  
 

Pentru materiale cu coeficient de ecruisare H diferit de zero, variaţia deformaţiei

specifice în funcţie de timp este prezentată în Fig.3.29.
Se poate constata că după o perioadă de timp deformaţia specifică se stabilizează
(tinde către o valoare aproape constantă), adică ajunge într-o stare staţionară. Dacă
materialul este perfect visco-elastic (H=0), atunci ecuaţia (3.87) devine:

σ A (σ A − σ c )
ε = + t. (3.88)
E η

Variaţia în timp a deformaţiei specifice este de forma prezentată în Fig.3.30. În acest

caz se poate constata că nu mai este îndeplinită condiţia de atingere a unei stări staţionare şi
că deformaţia visco-elastică continuă un timp nelimitat.

Fig.3.29 Fig.3.30

Studiul fluajului s-a dezvoltat în legătură cu materialele pentru piese şi structuri care
lucrează la temperaturi înalte, cu scopul identificării acelor modificări în proiectarea acestora
cu efecte pozitive asupra durabilităţii şi duratei de serviciu.
S-a observat o semnificativă influenţă fluaj-oboseală, studii recente având ca obiectiv
influenţa fluajului asupra rezistenţei la oboseală şi mecanismul de deteriorare în aceste
condiţii.
Încercările la fluaj se fac conform ASTM Standard E139-96, pe evpruvete fabricate
conform ASTM Standard E8-96a.