Dreptul Tratatelor Curs

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, ECONOMICE ŞI

ADMINISTRATIVE
PROGRAM DE STUDIU: MASTER COOPERARE INTERNAŢIONALĂ
ÎN JUSTIŢIE
DISCIPLINA DREPTUL TRATATELOR
DREPTUL TRATATELOR
I. CONSIDERAŢII GENERALE
Ordinea politică mondială cunoaşte ca principal instrument democratic de

realizare a sa tratatul internaţional. Realitatea mondială se măsoară, însă, în
dimensiunea efectivă şi valorizatoare a efectelor tratatelor internaţionale. Încetarea
efectelor tratatelor internaţionale poate reprezenta poarta către haos şi primitivism,
sau poate reprezenta poarta către realizarea valorii.
Exprimând – în maniera cea mai limpede, directă şi neechivocă – voinţa şi
interesul statelor prezente în viaţa internaţională de a se conforma unor reguli, tratatul
internaţional constituie principalul izvor1 al dreptului internaţional.
Intensitatea vieţii internaţionale, necesitatea colaborării între state, prezentă
în cele mai diverse planuri, îşi găsesc expresia în încheierea unui număr tot mai
mare de tratate bilaterale şi multilaterale. Convenţiile multilaterale şi procesul de
făurire a acestora reprezintă unul din fenomenele juridice esenţiale2 ale vieţii
internaţionale.
Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o
metodă eficientă şi precisă de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele
internaţionale au o importanţă covârş itoare în desfăşurarea relaţiilor
internaţionale, iar ca sursă juridică influenţa acestora este în continuă creştere.
Rolul lor în cadrul dreptului internaţ ional public se manifestă sub două
aspecte principale: pe de o parte, contribuie la codificarea dreptului, iar pe de altă
parte contribuie la dezvoltarea sa progresivă.
În timp ce codificarea conduce la o mai mare acurateţe a reglementărilor,
dezvoltarea progresivă conduce, în principiu, la creşterea calităţii dreptului
internaţional, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal. Există în prezent domenii
ce sunt de neconceput în absenţa tratatelor internaţionale (cum ar fi drepturile
omului, dreptul internaţional, investiţiile internaţionale şi comerţul internaţional,
transporturile şi comunicaţiile internaţionale etc.). Codificarea dreptului tratatelor
s-a realizat prin Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, fără ca
aceasta să epuizeze toată problematica ce se iveşte cu prilejul încheierii, executării,
modificării sau încetării tratatelor internaţionale. Cunoaşterea dreptului tratatelor
este esenţială pentru înţelegerea modului în care funcţionează relaţiile
internaţionale şi dreptul internaţional (chiar dacă ne găsim într-o sferă a relaţiilor
sociale în care prezenţa factorului politic este constantă).
Rolul dreptului tratatelor nu se reduce doar la contribuţii în relaţiile dintre
state, ci, dimpotrivă, este în creştere. Dreptul tratatelor are vocaţia de a
reglementa absolut toate relaţiile ce se desfăşoară între entităţi ce au capacitate
internaţională (organizaţii internaţionale guvernamentale, popoare care luptă
pentru eliberare), chiar dacă asupra unor aspecte există opinii divergente. Într-
adevăr, uneori reglementările dreptului tratatelor nu constituie decât un împrumut
fără forţă juridică.
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, Continent XXI, Bucureşti, 1995, 11; Anghel,
I.M., Dreptul tratatelor, I, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, 49; Mazilu, D., Dreptul internaţional
public, II, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 17; Molea, M.C., Viciile de consimţământ în Dreptul
Internaţional Public, Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, 15; Popescu, D., Năstase, A., Drept
internaţional public, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1997, 42; Geamănu,
G., Drept internaţional contemporan, Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, 24; Preda-
Mătăsaru, A., Tratat de drept internaţional public, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 54 Anghel, I.M.,
Dreptul
II. TRATATUL INTERNAŢIONAL.
CONCEPTE FUNDAMENTALE
A. Ce este un tratat?
Preliminarii
Convenţia de la Viena (1969) defineşte noţiunea de tratat, fără a epuiza,

însă, domeniul. Ea fixează mai degrabă categoria tratatelor cărora le vor fi
aplicabile reglementările Convenţiei. Potrivit articolului 2 din Convenţ ie, tratatul
este „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul
internaţional, fie că este consemnat într-un instrument internaţional unic, fie în
două sau mai multe instrumente conexe, şi oricare ar fi denumirea sa
particulară”.
Termenul „tratat” este utilizat de cele mai multe ori generic, primind
numeroase definiţii şi denumiri. Comisia de Drept Internaţional a arătat că : „La
termenii de tratat, convenţie, protocol, se adaugă alţi termeni utilizaţi mai puţin
frecvent, cum sunt declaraţie, cartă, convenant, pact, act, statut, înţelegere,
concordat, în timp ce denumiri ca declaraţie, acord şi modus vivendi sunt utilizate
pentru tipuri de înţelegeri mai mult sau mai puţin formale. În ceea ce le priveşte pe
ultimele, nomenclatura lor este aproape nelimitată. Chiar dacă există câteva
denumiri, precum acordul, schimbul de note, schimbul de scrisori, memorandum
of agreement, agreed minut, mai des întâlnite decât altele... nu există o folosinţă
exclusivă sau sistematică pentru un anumit tip, particular, de tranzacţii”.
Convenţia de la Viena nu cere ca un tratat să aibă o anumită denumire
sau să conţină anumite elemente particulare. De aceea, dacă există o dispută
privind statutul unui instrument, se va folosi un test obiectiv pentru a clarifica
problemele, ţ inând cont de termenii instrumentului şi de circumstanţele
particulare în care acesta a fost conceput.3 De exemplu, minutele unei întâlniri
pot să conţină un tratat. În cauza Qatar vs. Bahrain, Curtea Internaţională de
Justiţie constată şi explică în modul următor: „Curtea nu găseşte necesar să
considere care ar fi fost intenţiile ministrului de externe
3
Fitzmaurice, M., The practical working of the law of treaties/International Law, Malcom D.
Evans, Oxford University Press, Oxford, 2003, 174
al Bahrainului, sau cele ale ministrului de externe al Qatarului. Cei doi miniştri
au semnat un text prin care se consemnează înţelegerea acceptată de guvernele
lor, iar câteva dintre ele sunt cu aplicare imediată. Semnând acest text, prin
ministrul de externe al Bahrainului, acesta nu este în poziţia să afirme că a
subscris doar la o formulare politică, şi nu la o înţelegere internaţională
(juridică – n.a.)”.
De vreme ce tratatul este o modalitate prin care se creează obligaţii
juridice, trebuie să existe intenţia părţilor de a naşte raporturi juridice.
Raportorul Comisiei de Drept Internaţional precizează că acest element este
prezent implicit în fraza „guvernat de dreptul internaţional”. Totuşi, există unele
instrumente ce pot lua forma unor înţelegeri internaţionale, dar prin care nu s-a
intenţionat crearea de obligaţii juridice, cum ar fi, spre exemplu, Actul
Final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(1975). Actul stabileşte că nu se supune înregistrării în baza articolului 102 al
Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi este, în general, văzut ca un act fără forţă
obligatorie.
Neînregistrarea unui tratat potrivit articolului 102 nu înseamnă că
instrumentul respectiv nu este un tratat, aşa cum un act înregistrat nu presupune că
este el însuşi un tratat. Spre exemplu, Declaraţia din 1957 a Egiptului privind
naţionalizarea Canalului Suez a fost supusă înregistrării de către Egipt, chiar dacă
nu era un tratat.
Asemenea documente (cum ar fi şi Declaraţia de la Stockholm din 1992 cu
privire la Mediul Uman şi Declaraţia de la Rio din 1992 cu privire la Mediu şi
Dezvoltare), denumite uneori soft law, nu au un statut legal complet lămurit. Ceea
ce se ştie este că, atât timp cât nu oblig ă juridic, acestea nu pot fi utilizate în faţa
instanţelor. În acelaşi timp ele nu pot fi ignorate, deoarece, aşa cum am amintit,
aceste norme de soft law pot fi întâlnite într-un tratat sau ar putea chiar să se
transforme în norme ale dreptului cutumiar internaţional. De exemplu,
Declaraţia Ministerială din 1988 cu privire la Marea Baltică şi Declaraţ ia din 1992
privitoare la Marea Baltică s-au transformat în cele din urmă în Convenţia din
1992 privitoare la Protecţia Mării Baltice şi a zonei Mării Baltice (Convenţia de la
Helsinki).
Anumiţi autori consideră acest soft law ca o alternativă mai flexibilă la
elaborarea unui tratat. Alţi autori consideră că tot acest concept este de neimaginat,
întrucât dacă nu creează obligaţii atunci nu intră în categoriile juridice ale
dreptului, ba poate conduce chiar la subminarea autorităţii dreptului.
De asemenea, din practica Curţii Internaţ ionale de Justiţie, reiese că
uneori chiar şi actele unilaterale ale statelor pot avea efect obligatoriu. Ele
trebuie însă să exprime foarte clar intenţia de a obliga pe cel care le efectuează (de
a crea obligaţii) iar circumstanţ ele elaborării lor să nu conţină obscurităţi. În cauza
Testelor Nucleare, Curtea Internaţională de Justiţie a precizat, cu
deosebită claritate, că luările unilaterale de poziţii ale statelor pot avea efecte
obligatorii dacă intenţia lor de a crea obligaţ ii este foarte clară; că există o
evidenţă clară privind circumstanţele în care ele sunt elaborate; iar această
chestiune trebuie abordată cu multă precauţie şi diligenţă. Totuşi, s -a argumentat
că există puţine dovezi care confirmă punctul de vedere al Curţii şi că, în orice caz,
nu au existat suficiente dovezi ale intenţiei, pe baza situaţiei de fapt în cauza dată
spre soluţionare. Condi ţia de existenţă a intenţiei a fost reiterată de către Curte, în
cauza Disputei de Frontieră.
Denumirea de „tratat internaţional” evoc ă realizarea unei operaţiuni
juridice4 cu semnificaţii internaţionale5. Termenul „tratat” apare utilizat într-o
varietate de situaţii, motiv pentru care definirea sa nu este unică. Totuşi,
raportându-ne la situaţiile în care este utilizat, se pot desprinde două accepţiuni
principale. Într-o primă accepţiune, tratatul este apreciat în sens larg, exprimând
înţelegerea realizată între subiecte ale dreptului internaţional cu scopul de a
produce efecte de drept internaţional.
Tratatul, în sens larg, este considerat, în doctrină, ca fiind orice acord, orice
înţelegere între state, cu scopul de a crea, a modifica sau a stinge între acestea un
raport de drept6. Ca urmare, un document internaţional ce exprimă existenţa unor
voinţe concordante, indiferent de denumire, va fi considerat tratat internaţional.
Convenţia de la Viena din 1969 conţine reglementări în acest sens7. Dacă un act
internaţional se încheie între subiecte de drept internaţional (1), generează drepturi
şi obligaţii cu caracter internaţional (2), atunci intenţia părţilor, indiferent de
denumirea particulară a actului, fără îndoială, se manifestă în sensul încheierii unui
tratat internaţional.
Stricto sensu, tratatul este apreciat într-o manieră complexă, încorporând
atât negotium iuris potrivit unor reguli exacte, cât şi instrumentum iuris. Tratatul
reprezintă un acord de voinţă stabilit în scris prin care două sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale creează sau intenţionează să creeze între ele un raport
care operează în sfera dreptului internaţional8. Ca urmare, în sens restrâns tratatul
presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Pe de altă parte, în mod tradiţional, denumirea de „tratat” este atribuită
doar unor categorii de acorduri internaţionale, prin care se reglementează
probleme de importanţă deosebită, cum sunt tratatele de pace, tratatele de alianţă
etc.9 Calificarea îşi găseşte rădăcinile în antichitate, fiind nuanţată şi
În sensul de negotium iuris
Efectele sale depăşesc sfera unui singur stat
Le Fur, L., Précis de droit international public, Dalloz, Paris, 1931, 189
Articolul 2(1)(a)
McNair, D., The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961, 3-4
Le Fur, L., Précis de droit, 190
extinsă de reprezentanţ ii diferitelor curente, îndeosebi şcoala dreptului natural.10
Această ultimă distincţie este întâlnită cu ocazia definirii tratatelor, fiind atribuită
uzanţelor diplomatice moderne. Potrivit Enciclopediei Britanice, prin tratat se
înţelege un contract11 sau un alt instrument scris prin care două sau mai multe state
se obligă în conformitate cu dreptul internaţional. Potrivit uzanţelor diplomatice
moderne, termenul „tratat” este limitat la categoria celor mai importante înţelegeri
internaţionale, în timp ce acele înţelegeri de o importanţă mai redusă sau inferioară
au fost denumite convenţii, acorduri, înţelegeri, protocoale, acte12 etc.
Un tratat este, în general, negociat între plenipotenţiari investiţi de guvernele
lor cu „puteri depline” (full powers) pentru a încheia tratatul potrivit instrucţiunilor
primite. „Semnătura, totuşi, este în prezent prezumată a fi obiect al ratificării de către
guvern, mai puţin dacă s-a renunţat la aceasta”.13 Sigur că înţelesul acestei ratificări
este de exprimare a consimţământului statului de a se lega prin tratat, ceea ce în
dreptul românesc presupune ratificarea de către Parlamentul României a tratatului.
Separat de aceste condiţii exprese, instrumentul nu leagă formal pă rţile până când
ratificările (instrumentele) n-au fost schimbate (exchange).14 Un tratat multilateral
este în mod obişnuit negociat în cadrul unei conferinţe diplomatice ce se încheie cu
semnarea tratatului.15
Denumirile atribuite tratatelor internaţionale în relaţiile internaţionale nu
sunt utilizate consecvent de către state, chiar dacă este vorba de tratate cu acelaşi
caracter şi cu acelaşi conţinut.
Prin elaborarea Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor16,
autorii acesteia s-au preocupat şi de lămurirea înţelesului expresiei „tratat
internaţional”.
Potrivit articolului 2(1)(a) din Convenţie17 „prin expresia „tratat” se
înţelege un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de
Potrivit istoricului Titus Livius, Menippus, trimisul regelui Antioh pe lângă romani, a împărţit
tratatele în 3 categorii: tratate între învins şi învingător, tratate de prietenie şi de pace, tratate de
alianţă; Hugo Grotius consideră că unele tratate stabilesc acelaşi lucru ca şi dreptul natural, în timp
ce altele adaugă ceva la acesta; Grotius, H., Despre dreptul războiului şi al păcii, XV, Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, 416
Se are în vedere ideea de act internaţional constituit prin acordul de voinţă al unor părţi aflate pe
poziţii de egalitate juridică
The New Encyclopaedia Britannica, 11, Encyclopaedia Britannica Ltd., Chicago, 907
Idem
Idem
Idem
Întocmită la 23 mai 1969, Convenţia a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980, după a treizecea zi de
la data depunerii celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau aderare (articolul 84 din
Convenţie)
Convenţia din 1969 privind dreptul tratatelor
dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau
mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”. Pe de altă
parte, la paragraful 2 al aceluiaşi articol se precizează că dispoziţiile paragrafului 1
privind expresiile folosite în Convenţie nu prejudiciază folosirii acestor expresii,
nici sensurilor ce li se poate da în dreptul intern al unui stat.
Acordurile dintre state şi organizaţii internaţionale şi cele intervenite între

organizaţii internaţionale au fost excluse în mod deliberat18 din categoria tratatelor
la care face referire expresă Convenţia de la Viena din 1969, din motive de
preciziune, deoarece aceste acorduri fac obiectul unei convenţii separate, adoptată
şi deschisă spre semnare în 1986.
Potrivit ghidului de informaţii privind tratatele19 al Naţiunilor Unite,
termenul „tratat” (treaty) poate fi utilizat într-un sens generic comun sau într-un
sens particular ce presupune un instrument cu anumite caracteristici.
în sens generic: termenul „tratat” este utilizat în mod frecvent ca un
termen general ce cuprinde toate instrumentele ce obligă în dreptul internaţional şi
încheiate între entităţi internaţionale, indiferent de denumirea formală. Utilizarea
termenului în sensul generic este confirmată de ambele Convenţii de la Viena, din
1969 şi, respectiv, din 1986. Chiar dacă prin Convenţia de la Viena din 1969 s-a
prevăzut ca părţile la tratat să fie entităţi statale, ulterior, Convenţia din 1986
extinde noţiunea de tratat, incluzând şi acordurile internaţionale la care
organizaţiile internaţionale sunt părţi. Pentru a vorbi despre „tratat” în sens
generic, un instrument trebuie să întrunească o varietate de condiţii. În primul
rând, va trebui să fie un instrument obligatoriu, ceea ce înseamnă că părţile
contractante au intenţionat să creeze drepturi şi obligaţii. În al doilea rând,
instrumentul trebuie să fie încheiat de state sau organizaţii internaţionale ce au
capacitatea de a încheia tratate. În al treilea rând, instrumentul trebuie să fie
guvernat de dreptul internaţional. În al patrulea rând, angajamentul trebuie
efectuat în formă scrisă.
în sens particular: nu există o regulă consecventă cu privire la practica
statelor de a utiliza termenul „tratat” ca denumire pentru un instrument
internaţional. În general termenul „tratat” este rezervat acelor materii de o anumită
generalitate, importanţă, necesitând o solemnitate aparte a înţelegerii. Exemplele
tipice de instrumente internaţionale ce poartă denumirea de „tratate” sunt tratatele
de pace, tratatele privind frontiera, tratatele privind extrădarea şi tratatele privind
relaţiile de prietenie, de cooperare şi comerţ. Utilizarea termenului „tratat” pentru
instrumentele internaţionale s-a redus considerabil în ultimele decenii, în favoarea
altor denumiri.
Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 13
United Nations Treaty Collection – Treaty Reference Guide, http://untreaty.un.org (ultima
accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
B. Natura juridică a tratatului internaţional
1. Relevanţa în plan internaţional
Tratatul internaţional are o natură juridică, iar, în concret, aceasta

presupune că produce efecte de drept într-un regim determinabil prin aplicarea
regulilor generale ale dreptului. Sigur că, referindu-ne la sfera socială în care îşi
realizează menirea, tratatul internaţional, spre deosebire de alte acte juridice,
prezintă trăsă turi particulare, specifice. În primul rând, faptul că părţile tratatului
sunt în general entităţi statale, iar regimul aplicabil tratatului este guvernat de
dreptul internaţional.
Ceea ce este într-o măsură importantă necesar de identificat, privitor la
tratatul internaţional, este dacă natura sa juridică se particularizează în sfera
exclusivă a dreptului internaţional sau nu. Interesul practic al problemei constă în
aceea că de soluţ ia adoptată depinde analiza altor probleme de drept şi de fapt:
raportul dintre dreptul intern şi internaţional, culpabilitatea unui stat în relaţiile
internaţionale etc. În ce ne priveşte, apreciem că natura juridică a tratatului este
exclusiv internaţională. De altfel, o serie de autori, în mod direct sau indirect,
convin asupra acestei solu ţii. În acest sens, profesorul Ion Anghel afirmă că20
„riguros vorbind, un tratat internaţional priveşte statele–părţi, deci subiectele de
drept internaţional, care sunt destinatarele prevederilor pe care acest document le
cuprinde”.
În sprijinul tezei privind natura juridică internaţională a tratatului se poate
porni şi de la fundamentul acestuia: principiul autonomiei de voinţă a subiectelor
de drept. Aceasta înseamnă că subiectele de drept sunt libere să se oblige şi să-ş i
creeze drepturi prin încheierea de tratate, să determine conţinutul şi întinderea
acestor drepturi şi obligaţii. Or, tratatul internaţional reprezintă expresia practicii
externe a statelor; acestea înţeleg să colaboreze în viaţa internaţională şi, ca
urmare, în această sfer ă se va reglementa conduita acestora cu putere normativă,
adică obligatorie. În dreptul intern caracterul obligatoriu nu operează direct, ci
poate fi doar dedus, şi, în cel mai bun caz, subînţeles.
Caracterul juridic al tratatului internaţional este de esenţa acestuia, tocmai
pentru că înţelegerile internaţionale se realizează pe anumite fundamente anterior
existente, a căror exprimare o regăsim în dreptul cutumiar şi convenţional. Nu
întâmplător, la articolul 2(1)(a) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor
întâlnim următoarea formulare: „prin expresia „tratat”, se înţelege un acord încheiat
în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional…”. Aceasta presupune că în
ceea ce priveşte încheierea şi executarea sa, orice tratat internaţional trebuie să
respecte un nucleu de reguli ale dreptului internaţional, tot
20
Anghel, I.M., Tratatul internaţional şi dreptul intern, Lumina Lex, Bucureşti, 1999, 11
astfel cum prin conţinutul său nu trebuie să lezeze acest nucleu. Avem în vedere
nucleul constituit din regulile de ius cogens, dar şi alte reguli consfinţite pe baza şi
cu respectul acestora – indiferent de caracterul convenţional sau cutumiar al unor
asemenea reguli. Despre existenţa unei atari conformităţi se poate convinge orice
cititor al Convenţiei de la Viena; chiar apariţia unei noi norme imperative de drept
internaţional, dacă această normă intră în conflict cu orice tratat în vigoare, duce la
nulitatea tratatului cu efecte ex nunc.21
Determinarea concretă a acordului încheiat între state (respectiv convenţie,
acord, pact, protocol, act final, statut) nu influenţează natura juridică a actului
internaţional. Important de reţinut este că nu există o denumire întru totul exactă
pentru tratatele internaţ ionale. Mai mult, înţelesul majorităţii termenilor utilizaţ i
în dreptul tratatelor este foarte variabil, schimbându-se de la o ţ ară la alta şi de la o
constituţie la alta. În dreptul internaţional se poate spune că înţelesul variază de la
un tratat la altul: fiecare tratat este, sau a fost, un microcosmos prevăzut, în
clauzele sale finale, lege a propriei sale existenţe, în proprii săi termeni.22
În practica internaţională, în prezent, cel mai adesea întâlnim următoarele
denumiri:
Tratat (treaty) – cu această denumire sunt desemnate acele acorduri
politice mai importante, ce au influenţă decisivă asupra relaţiilor dintre două sau
mai multe state (ex. Tratatele de pace).
Convenţia (convention) – desemnează acorduri referitoare la domenii
specializate (ex. Convenţie consulară bilaterală). Această expresie este folosită şi
pentru desemnarea acordurilor multilaterale constituite în cadrul ONU (ex.
Convenţia privind dreptul mării, 1982).
Acord (agreement) – înseamnă o înţelegere intervenită între guverne, pe
baza împuternicirii date de acestea, în probleme de importanţă mai redusă. Se
apreciază că nu are un conţinut tehnic foarte precis.23 Unii autori consideră că la
un astfel de acord se ajunge cu ignorarea formelor solemne, fără intervenţia şefului
de stat sau a Parlamentului, ele încheindu-se numai la nivelul organului executiv.
Această formă a luat naştere în SUA, unde poartă denumirea de executive
agreement. Aplicarea lor s -a răspândit repede şi în alte state, aproape jumătate din
tratatele internaţionale moderne se încheie la nivel de guverne, prin această
procedură simplificată, adică accelerată. Bineînţeles că şi aceste acorduri obligă
statele.24
Acord de sediu – este o categorie de tratate internaţionale care are ca obiect
stabilirea între două subiecte de drept internaţional a unui spaţiu (teritoriu
Articolul 64 din Convenţia de la Viena

Reuter, P., Introduction to the Law of Treaties, Kegan Paul International, Londra, 1995, 29
Anghel, I.M., Tratatul internaţional, 36
Bokor Szegő, H., Nemzetkőzi Jog, Aula, Budapesta, 50
şi/sau imobil) unde una dintre părţile acestui acord îşi va desfăşura activitatea.
Acordurile de sediu au o poziţie secundă în raport cu noutatea pe care o exprimă
voinţ a pă rţilor, deoarece anterior încheierii acordului de sediu, de regul ă, statele
părţi la acordul de sediu au convenit prin acordul de bază, statul unde urmează să
se organizeze noul sediu, fă ră însă a se preciza exact locaţia administrativ ă.
Astfel, spre exemplu, prin Acordul de cooperare pentru prevenirea şi combaterea
infracţionalit ăţii transfrontaliere, semnat la Bucureşti la 26 mai 1999, s-a stabilit
că Centrul SECI se va înfiinţ a şi va avea sediul la Bucureşti, România [articolul
13(1)].25 Ulterior, a fost încheiat Acordul de sediu dintre România ş i Centrul
Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru Combaterea
Infracţionalităţii Transfrontaliere, semnat la Bucureşti la 2 octombrie 200026. La
articolul 8(1) din Acordul de sediu se menţionează locaţia sediului Centrului SECI.
Pact (pact) – prin această denumire părţile vor să accentueze noutatea şi
solemnitatea unei convenţii încheiate. De exemplu, prin Pactul Briand-Kellogg
statele au renunţat pentru prima dată în relaţiile interstatale la folosirea războiului
ca instrument de politică naţională.
Protocol (protocol) – expresia desemnează acele documente care
completează prevederile unui tratat sau reglementează executarea acestora. De
exemplu, Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) este completată de
Protocolul din 1967; Convenţiile de la Geneva din 1949 au fost completate prin
Protocoalele din 1977. Excepţional, au fost situaţii când un document individual de
o importanţă majoră a fost desemnat cu denumirea de protocol (Protocolul de la
Geneva din 1925 referitor la interzicerea folosirii gazelor asfixiante, otrăvitoare şi
a altor gaze şi unelte bacteriologice în scopuri beligerante).
Carta (charta) – de cele mai multe ori desemnează actul de constituire a
unei organizaţii internaţionale (ex. Carta ONU). Actele constitutive ale
organizaţiilor sunt desemnate şi prin expresia „constituţii”. Spre exemplu,
Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Compromis (compromise) – este denumirea acelor convenţii în care părţile
se înţeleg să lase diferendele juridice intervenite între ele la latitudinea unui organ
judecătoresc internaţional.
A se vedea Legea nr. 208 din 1 decembrie 1999 privind ratificarea Acordului de cooperare
pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, semnat la Bucureşti la 26 mai
1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 31 decembrie 1999
A se vedea Legea nr. 48 din 12 martie 2001 pentru ratificarea Acordului de sediu dintre România
şi Centrul Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru Combaterea
Infracţionalităţii Transfrontaliere, semnat la Bucureşti la 2 octombrie 2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.131 din 15 martie 2001
Concordat (concordat) – acordurile între Vatican ş i un alt stat. De
exemplu, Acordul intervenit între Vatican şi Italia în 1984, care a luat locul celor
anterioare.
Act – este, de regulă, genul de tratat ce cuprinde reguli enunţiative de drept.
Act final – desemnează deseori lucrările conferinţelor diplomatice.
Act general – acord multilateral ce stabileşte un anumit regim juridic unei
instituţii sau cadrul juridic într-un domeniu al relaţiilor internaţionale.
Declaraţie comună – poate reprezenta un act internaţional prin care se
enunţă un set de principii juridice sau se afirmă o atitudine comună a statelor.
Printr-o declaraţie se poate declara dreptul existent sau să se creeze un nou drept.
Uneori declaraţia cuprinde principii de politică (de ex. Declaraţia Comună a
Miniştrilor Afacerilor Externe, Mircea Geoană şi Igor Ivanov, efectuată cu prilejul
semnării Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre România şi
Federaţia Rusă, Moscova, iulie 2003).
Alteori, acordul încheiat între state sau guverne poartă denumiri improprii
unuia sau altuia dintre sistemele de drept naţionale ale celor două părţi, însă, în
pofida acestui aspect, în spatele denumirii se află un acord internaţional. Există
chiar posibilitatea ca denumirea pe care o poartă acordul să nu releve întocmai
existenţa unui tratat, ci mai degrabă a unui angajament politic, sau a unui act
internaţional prin care se iterează o anumită poziţie de principiu adoptată de
respectivul stat; totuşi, din conţinutul tratatului poate să reiasă natura juridică a
documentului. Pentru acest motiv, uneori este util ca în legislaţia naţională specială
în materia tratatelor, să se facă trimiteri concrete la dispoziţii din Convenţ ia de la
Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, în sensul preluării doar a unei denumiri
largi ce poate cuprinde o paletă largă de documente. Practica internaţională
satisface impedimentele ivite în legislaţia naţional ă şi permite adaptarea denumirii
unui document internaţional la o serie de acte însuşite de către state în realizarea
politicii externe. Astfel, spre exemplu, Legea nr. 590/2003 privind tratatele
cuprinde mai multe menţiuni referitoare la termenul „declaraţie”, la articolele
1(j)(k), 22(5), 23(1)(i), 25(8), fără însă a se referi la această noţ iune prin a-i atribui
sensul unui acord internaţional, ci doar prin a se referi la sensul clasic al
declaraţiei, ş i anume acela de act interpretativ sau care încorporează o rezervă sau
o pozi ţie unilaterală adoptată de statul român. Cu toate acestea, din practica
încheierii de tratate, rezultă indubitabil că statul român a încheiat numeroase tratate
internaţionale care poartă denumirea de „declaraţie”. Pentru a se sublinia
caracterul bilateral sau multilateral al documentului, de regulă se adaugă termenul
„comună” la acela de „declaraţie”.27
27
A se vedea, spre exemplu, Declaraţia Comună privind cooperarea dintre Ministerul
Administraţiei şi Internelor din România şi Ministerul de Interne al Landului Baden-Wurttemberg,
semnată la Bucureşti, la 30 octombrie 2007, aprobată prin H.G. nr. 202 din 28 februarie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 7 martie 2007
Aranjament – desemnează actul prin care se stabilesc măsuri de
implementare a unui tratat preexistent sau când se stabileşte un regim provizoriu.
Avenant – instrument diplomatic ce modifică un altul anterior, ce are
caracter comercial.
Declaraţie unilaterală – act ce exprimă poziţia unui stat relativ la o
problemă determinată, putând constitui parte a unui tratat.
Comunicatele comune – pot consfinţi încheierea unui acord internaţional şi
cuprind, uneori, chiar textul acordului.
Cartel – înţ elegere intervenită între beligeranţi cu privire la răniţi,
prizonieri, circulaţia persoanelor.
Schimb de note (exchange of notes) – preschimbarea „notelor” referitoare
la un anumit subiect (note cu conţinut concordant) de către autorităţile afacerilor
externe a două state, cu scopul de a constitui o înţelegere în probleme de
importanţă mai redusă, în general. În astfel de cazuri, acordul părţilor nu este
conţinut într-un singur document comun, ci în notele cu aceleaşi texte ale celor
două state părţi [vezi Convenţia de la Viena, articolul 2 (1)(a)]. Bineînţeles, numai
acel schimb de note poate fi considerat tratat internaţional care naşte, generează
drepturi şi obligaţii internaţionale. Schimbul de note desemnează schimbul de
scrisori, schimbul de corespondenţă sau schimbul de comunică ri, reprezentând
„două instrumente unilaterale”, fiecare emanând de la un stat sau organizaţie
internaţională , şi care leagă părţ ile prin procedura de schimb. Este o formă foarte
flexibilă de tratat, des utilizată în prezent.
Spre exemplu, Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii
Italiene privind recunoaşterea reciprocă a permiselor de conducere auto, a fost
încheiat prin schimb de Note Verbale şi a intrat în vigoare la data de 17 august
2002, adică la 60 de zile de la data primirii Notei verbale de răspuns din partea
Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Italiene, în conformitate cu articolul
11(2) din Acord.
Modus vivendi – const ă în rezolvarea unei probleme, temporar, printr-un
acord provizoriu. De regulă, este urmată de încheierea unui tratat cu clauze
detaliate.
Gentlemen’s agreement – este un acord despre a cărui natură juridică şi
efecte există controverse în literatura juridică. Această expresie este folosită, de
regulă, pentru promisiunile orale făcute în cadrul discuţiilor diplomatice. Uneori
este şi notată sub formă de schimburi de note sau schimburi de scrisori. Aceste
acorduri sunt prezente în cadrul organizaţiilor internaţionale. De exemplu, prin
acest mod s-a hotărât împărţirea locurilor de membru nepermanent în cadrul
Consiliului de Securitate a ONU.
Memorandum of Understanding (MOU) – un acord des întâlnit în practică,
chiar dacă nivelul de încheiere este de regulă unul inferior celui de stat. Cu titlu de
exemplu, amintim Memorandumul de Înţelegere dintre
Ministerul Administraţiei şi Internelor din România şi Ministerul de Interne şi al
Relaţiilor Naţionale din Regatul Ţărilor de Jos şi Ministerul Justiţiei din Regatul
Ţărilor de Jos în domeniul afacerilor interne, semnat la Haga la 21 aprilie 2004,
aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 1473/2004.28 Între aceleaşi părţi a
fost încheiat Memorandumul de Înţelegere privind cooperarea în domeniul
urgenţelor civile, semnat la Bucureşti la data de 19 aprilie 2005, aprobat prin
Hotărârea Guvernului României nr. 854/2005.29
Scrisoare de înţelegere (letter of agreement) – în practica încheierii unor
asemenea documente se observă că acestea intervin îndeosebi în domenii sectoriale
mai puţin exhaustive, cum ar fi suport şi asistenţă tehnică pentru dezvoltare şi se
încheie pentru perioade destul de scurte, cu posibilitatea prelungirii prin acte
adiţionale. Uneori, încheierea unor documente de acest gen pretinde o îndeplinire
rapidă a procedurilor interne necesare intrării în vigoare a acordului. Un exemplu
în acest sens ar fi Scrisoarea de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul
Statelor Unite ale Americii privind controlul drogurilor si aplicarea legii, semnată
la Bucureşti la 3 iulie 2001, ratificată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 4
din 19 iulie 2001.30 Prin Scrisoarea de Înţelegere, se urmăreşte realizarea în comun
de către părţi a unor proiecte prin care să se întă rească capacitatea instituţiilor
române cu atribuţ ii în aplicarea legii de a lupta împotriva activităţilor şi
organizaţiilor criminale. Acest efort de cooperare include susţinerea de seminarii
de pregă tire de scurtă durată şi furnizarea de echipamente specifice destinate
aplicării legii.
În ceea ce priveşte intrarea în vigoare a acordului, la punctul 9 din
Scrisoarea de înţelegere (Încetarea valabilităţii) se stipulează:
„ A. Prezenta scrisoare de înţelegere va intra în vigoare la data primirii de
către GSU (Guvernul Statelor Unite ale Americii ) a notificării scrise prin care
GR (Guvernul României) informează despre îndeplinirea procedurii legale interne
necesare pentru intrarea sa în vigoare, dacă această notificare este primit ă în
termen de 20 de zile de la semnarea prezentei scrisori de înţelegere. Orice parte
poate denunţa această scrisoare de înţelegere prin notificarea prealabilă a unei
astfel de intenţii, transmis ă celeilalte părţi cu 90 de zile înaintea datei avute în
vedere pentru încetarea valabilităţii prezentei scrisori de înţelegere. Încetarea
valabilităţii acestei scrisori de înţelegere va anula orice obligaţii asumate de părţi
privind contribuţiile în temeiul acesteia, cu excepţia plăţilor pentru angajamente
făcute cu terţi înaintea datei notificării intenţiei de denunţare a prezentei scrisori
de înţelegere.” Ca urmare, intrarea în vigoare este dependentă de îndeplinirea
procedurilor interne într-un termen foarte scurt de la semnare şi notificarea acestui
fapt. Teoretic, neîndeplinirea acestor condiţii, ar conduce la ineficienţa juridică a
acordului semnat.
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 23 septembrie 2004
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 5 august 200
2. Relevanţa în plan intern pentru România
2.1. Reglementare legală

Reglementarea cadru în materia tratatelor este cuprinsă la articolul 91(1)
din Constituţia României, în conformitate cu care „Preşedintele încheie tratate
internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin
lege” (s.n.).
Ceea ce interesează la această secţiune este în primul rând observarea
distincţiei pe care o realizează constituantul prin instituirea prevederii anterior
citate. În primul rând, se observă că dispoziţia distinge două categorii de tratate
internaţionale:
1) Tratate internaţionale încheiate în numele României de Preşedinte,
în urma negocierii lor de către Guvern;
2) Alte tratate internaţionale, afară de cele de la punctul (1).
Întrebarea firească este ce criteriu de distincţie a fost utilizat pentru această
categorisire ?
Se pare c ă singurul criteriu de distincţie, într-adevă r real, este stabilit prin
raportare la entitatea juridică care are capacitatea de a încheia tratate. Astfel,
potrivit acestui criteriu, clasificarea va putea fi reformulată, obţinându-se
următoarele două categorii :
tratate încheiate de Preşedintele României;
tratate încheiate de alte entităţi, stabilite prin lege.
Astfel reformulată, clasificarea evidenţiază poziţia şefului statului român în
cadrul politicii externe, poziţie întemeiată pe dispoziţiile articolului 80 al
Constituţiei României, în conformitate cu care „Preşedintele României reprezintă
statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale a ţării”.
Categoriile de tratate enunţate de Legea nr. 590/2003 sunt regăsite la
articolul 2 (1): „România, Guvernul României, precum şi ministerele şi alte
autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru care această atribuţie este
special prevăzută de legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat,
tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”.
Din redactarea articolului 2(1) al Legii nr. 590/2003 rezultă o nouă clasificare31 a
tratatelor internaţionale încheiate de autorităţile statului român, şi anume:
tratate la nivel de stat;
tratate la nivel guvernamental;
tratate la nivel departamental.
Luând în considerare întreaga dispoziţie reglementară amintită se poate
cu uşurinţă deduce ideea că această clasificare are la bază acelaşi criteriu precum
în cazul clasificării rezultate din interpretarea textului constituţional, respectiv
entitatea care are capacitatea de a încheia tratate internaţionale, potrivit
legislaţiei române. Cu toate acestea, de această dată clasificarea este mai detaliată
şi, totodată, exprimă în mare măsur ă importanţa domeniului în care intervine
tratatul ce se încheie. De altfel, aşa cum se va observa ulterior, această idee este
evidenţiată şi de alte norme ale Legii nr. 590/2003.
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 20 iulie 2001
2.2. „Ratificarea”, „Aderarea”, „Aprobarea” sau „Acceptarea” sunt
procedurile interne legale prin care prevederile unui Acord sunt receptate în
dreptul intern
În absenţa unei proceduri de acest gen, executarea Acordului de că tre
autorităţile române este lipsită de fundament legal. Această idee este pusă în
lumină de Constituţia României şi de Legea nr. 590/2003; pentru aceasta, în
conformitate cu prevederile articolului 24(1) din Legea nr. 590/2003, după
adoptare, actul normativ de aprobare se publică în Monitorul Oficial al României,
însoţit de textul în limba română al tratatului. Acesta din urmă este corpul
normativ care intră în ordinea juridică internă, obligând deopotrivă pe toţi
destinatarii ce urmează să-i asigure executarea în spiritul bunei -credinţe.
Normativele ce alcătuiesc ordinea juridică internă trebuie redactate în limba
română, deoarece sunt acte oficiale şi se supun exigenţelor articolului 13 din
Constituţia României. Principiul utilizării limbii române în redactarea actelor
Năstase, A., Aurescu, B., Păunescu, I., Legea nr. 590/2003 privind tratatele - comentată şi
adnotată -, ADIRI, 40: autorii conchid fără echivoc (în legătur ă cu articolul 22 din lege) că
alineatele 1 şi 2 reamintesc tipurile de acte normative care se adoptă, după caz, în vederea
exprimării consimţământului părţii române de a deveni parte la un tratat: lege sau ordonanţă de
urgenţă de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare şi hotărâre a Guvernului de aprobare,
acceptare sau aderare. Există chiar opinii că regulile de la articolul 22(1)(2) sunt o repetiţie a celor
cuprinse la articolul 19 – Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. III, Lumina Lex, 2000, 208
normative interne, reprezintă la rândul să u una dintre cauzele care, alături de
principiul publicităţii în Monitorul Oficial al României şi de principiul statuat la
articolele 10 şi 11 din Constituţia României (al exercitării întocmai şi cu bună
credinţă a tratatelor), creează necesitatea ratificării, aderării, aprobării sau
acceptării.
În ceea ce priveşte nivelul actului normativ prin care se produce
receptarea, trebuie analizat articolul 19 din Legea nr. 590/2003, unde se
precizează categoriile de tratate a căror ratificare se face prin lege.
Recurgând la interpretarea acestui fapt juridic, rezultă că un acord va fi
supus ratificării prin lege în următoarele condiţii:
a) sunt încheiate cel puţin la nivel guvernamental;
procedurile convenţionale nu se pot aplica în dreptul intern decât dacă
se adoptă noi dispoziţii normative;
noile dispoziţii normative trebuie să aibă forţa juridică a unei legi.
a) indiferent de nivelul la care sunt încheiate, acestea prevăd cerinţa
ratificării lor.
Potrivit articolului 20 din Legea nr. 590/2003, „Tratatele semnate la nivel
guvernamental care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 19, precum şi
tratatele semnate la nivel departamental, sunt supuse Guvernului spre aprobare
prin hotărâre.” Prevederea de la articolul 20 este generală şi stabileşte domeniul
de incidenţă prin metoda eliminării excepţiilor. Astfel, pot fi supuse spre aprobare
prin hotărâre de guvern toate acordurile care nu cad sub incidenţa articolului 19, id
est acelea pentru care nu este necesară ratificarea prin lege. Totodată, se poate
reţine că prin hotărâre de guvern pot fi aprobate acorduri ce se încheie fie la nivel
guvernamental fie la nivel departamental. Ca urmare, nivelul la care se încheie nu
reflectă altceva decât poziţia pe care o ocupă în sistemul instituţional-juridic
entitatea care încheie tratatul, fără însă să se poată aprecia că, din punct de vedere
internaţional, acest concept (al nivelului) ar avea vreo importanţă, deoarece atât
guvernul cât şi departamentul (spre ex. un minister) nu au calitatea de subiecte de
drept internaţional public. În acelaşi timp, răspunderea internaţională pentru
executarea întocmai şi cu bună credinţă a documentului internaţional revine în
ambele situaţii României, prin Guvernul României, drept consecinţă a două surse:
regula internaţională de drept cutumiar; şi existenţa temeiului juridic
guvernamental – hotărârea de guvern. Apreciem că noua înfăţişare a relaţiilor
internaţionale convenţionale reflectă în mod evident existenţa unei practici a
încheierii acordurilor internaţionale atât la nivel guvernamental, cât şi la nivel
departamental. Ca urmare, există o regulă cutumiară generală în domeniul
dreptului tratatelor, potrivit căreia pot fi părţi la acorduri internaţionale guvernele
statelor şi departamente ale statelor în măsura în care dreptul intern al acestora le
permite să acţioneze ca atare; totuşi, acest lucru nu reprezintă o dovadă a calităţii
de subiect de drept al acestor entităţi; în realitate, statul este nu doar cel ce-şi
asumă răspunderea pentru încheierea respectivelor acorduri, dar şi cel care atribuie
respectivelor entităţi competenţa de a acţiona astfel, iar această atribuire este
esenţială tocmai datorită incapacităţii in rem în plan internaţional a altor entităţi
decât cele care au calitatea de subiect de drept internaţional public.
Actul de drept intern prin care se „ratifică” un acord internaţional nu este
neapărat dictat în mod exclusiv de domeniul în care intervine respectivul acord
internaţ ional, existând mai multe criterii care determină încadrarea într-o categorie
sau alta, dintre cele care fie se „ratifică” prin lege, fie sunt aprobate prin hotărâre
de guvern, tot astfel cum nu reprezintă un criteriu absolut nici nivelul la care se
încheie. Astfel, spre exemplu, există acorduri care se încheie în domeniul
finanţărilor, însă asemenea acorduri pot fi ratificate fie prin lege fie prin hotărâre
de guvern, în funcţie de existenţa sau inexistenţa anumitor criterii prevăzute de
lege, cum este situaţia avută în vedere la articolul 19(1)(g) din Legea nr. 590/2003.
Aici întâlnim următoarea prevedere: „(1) Se supun Parlamentului spre ratificare
prin lege următoarele categorii de tratate: ... g) tratatele la nivel guvernamental
care se referă la asumarea unui angajament financiar care ar impune sarcini
suplimentare la bugetul de stat;” Ca urmare, ratificarea unui acord care intervine
în domeniul finanţărilor, se va face prin lege ori de câte ori acea finanţare constă
din asumarea unui angajament financiar ce are ca şi consecinţă sarcini
suplimentare la bugetul de stat. Altfel, acordurile respective pot fi aprobate prin
hotărâre de guvern. Totodată, se poate observa că acordurile la care face referire
prevederea de la litera g) sunt semnate la nivel guvernamental, chiar dacă
ratificarea lor se face prin lege. Ca urmare, în cazul de faţă criteriul care a stat la
baza stabilirii nivelului actului intern de „ratificare” nu a fost nivelul entităţii care
semnează acordul ci un domeniu de linie din sfera domeniului finanţelor publice.
În pofida faptului că prevederea de la litera g) are pretenţia de a fi foarte
concretă , evocând o situaţ ie determinată, în interpretarea acesteia se pot ivi
anumite probleme pentru simplul motiv că nu este foarte bine exprimat conţinutul
expresiei „sarcini suplimentare la bugetul de stat”, deşi ar fi trebuit să se aleagă o
exprimare foarte exactă, întrucât prevederea stabileşte o excepţie de la regula
potrivit căreia acordurile de finanţare se aprobă prin hotă râre de guvern. Această
din urmă regulă rezultă implicit din interpretarea mai multor prevederi ale Legii nr.
590/2003, interpretare ce duce la concluzia că legiuitorul a intenţionat ca
acordurilor ce intervin în domeniul finanţelor să li se aplice o procedură cât mai
rapidă , pentru ca acestea să-şi producă într-un timp relativ scurt efectele urmărite
de către părţi.
În literatura de specialitate41 s- a afirmat că fac obiectul prevederii de la
litera g) „doar acele tratate prin care se asumă un angajament financiar care
41
Năstase, A., Legea nr. 590/2003, 37
impune sarcini suplimentare, deci care ar conduce la diminuarea bugetului de
stat”. Totuş i, nici această afirmaţie nu pare să ofere un răspuns precis deoarece
diminuarea bugetului de stat este o expresie lipsită de rigoare juridică în condiţiile
în care bugetul de stat reprezintă o instituţie juridico-financiară în care sunt
cuprinse atât cheltuieli cât şi venituri, fă ră a se pune problema diminuării acestuia
decât eventual în comparaţie cu un buget anterior. Din acest punct de vedere
expresia „sarcini suplimentare la bugetul de stat” este mai corespunzătoare
deoarece reflectă corect care este locul unui angajament financiar în cadrul
bugetului de stat, fără a utiliza expresia „majorează” sau „diminuează”. Asemenea
expresii sunt indicate doar atunci când se face referire la balanţa de venituri şi
cheltuieli.
Totodată, în practica Consiliului Legislativ al României se pare că
prevalează punctul de vedere potrivit căruia orice angajament financiar al unei
instituţii a administraţiei publice centrale a cărui destinaţie este execuţia unui
proiect pe termen lung (spre exemplu 5 ani, dar nu mai puţin de 1 an bugetar)
impune sarcini suplimentare la bugetul de stat. În acest sens, spre exemplu, a se
vedea Avizul Consiliului Legislativ, referitor la proiectul de Hotărâre pentru
aprobarea Acordului de cofinanţare între Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare şi Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru implementarea
proiectului „Întărirea capacităţii Guvernului României de a gestiona situaţiile
dificile generate de dezastre naturale – Dezvoltarea capacităţii pentru situaţii de
urgenţă (CDES)”, semnat la Bucureşti la 4 aprilie 2007 şi la 2 mai 200742; aviz
nr. 1005 din 26.07.2007. Urmând înţelesul atribuit de Consiliul Legislativ
prevederii de la litera g), ajungem la concluzia că orice angajament financiar din
partea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat constituie o sarcină
suplimentară la bugetul de stat.
Poziţia Consiliului Legislativ relativ la această problematică este
criticabilă, deoarece lipseşte de rost termenul „suplimentar”, căci dacă înţelesul
prevederii analizate ar fi fost cel dat de Consiliul Legislativ, atunci legiuitorul ar fi
utilizat fie expresia „care impune sarcini la bugetul de stat”, fie expresia „care
majorează volumul cheltuielilor în bugetul de stat”, ambele în locul celei în
vigoare: „care impune sarcini suplimentare la bugetul de stat”.
Apreciem că, pentru a lămuri înţelesul prevederii de la litera g) este utilă
raportarea la natura juridică a bugetului de stat, pe de o parte, precum şi la poziţia pe
care, de principiu, legiuitorul o acordă documentelor internaţionale ce implică
angajamente financiare, în acelaşi timp cu luarea în considerare a poziţiei părţilor la
acord. Analiza prevederilor articolului 138 din Constituţia noastră conduce la
42
În prezent, Acordul de cofinanţare este aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 873 din
1 august 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 11 septembrie 2007
concluzia că bugetul de stat se aprobă prin lege; în acest spirit, Legea nr. 500/2002
privind finanţele publice stabileşte regula potrivit căreia „(1) Legea bugetară
anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi cheltuielile
bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar.” Ca urmare,
respectând principiile de drept în domeniul actelor normative, îndeosebi cel al
ierarhiei juridice, se ajunge la concluzia că orice modificare a sistemului de
venituri şi cheltuieli poate fi realizată doar dacă ne găsim în prezenţa unui act
normativ de nivelul legii. Ca urmare, consecinţa acestor prevederi este că acele
angajamente internaţionale care presupun operaţiuni financiare ce conduc la
modificarea faptică a bugetului de stat aprobat prin lege trebuie la rândul lor să fie
„ratificate” printr-un act juridic de acelaşi nivel. Tocmai din acest motiv, Legea nr.
590/2003 utilizează expresia „sarcini suplimentare”. Dimpotrivă, ori de câte ori
angajamentele financiare asumate prin acordul internaţional se vor executa din
sume alocate deja în cadrul bugetului de stat, respectiv atribuite în bugetul unui
ordonator de credite, respectivul acord internaţional nu trebuie „ratificat” prin
lege, ci poate fi aprobat prin hotărâre de guvern. Acest principiu este exprimat
implicit şi prin dispoziţia de la articolul 6 din Legea nr. 500/2002: „Legile
bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de
rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de
rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale,
cu excepţia termenelor din calendarul bugetar.” În acest sens se pronunţă şi autorii
lucrării citate anterior: „Per a contrario, nu va fi necesară ratificarea tratatelor
prin care se acordă sprijin financiar părţii române, deci care au o influenţă
pozitivă asupra bugetului de stat sau prin care este afectat doar bugetul alocat
deja al unei instituţii, în aceste cazuri fiind suficientă aprobarea tratatului prin
hotărâre a Guvernului”.43
Idem
Potrivit articolului 25(9) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, „Intrarea
în vigoare a tratatelor se face cunoscută prin ordin al ministrului afacerilor
externe, care se publică, făr ă plat ă, în Monitorul Oficial al României, Partea a I,
în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data intrării în vigoare”.
Prevederea de la articolul 25(9) este menită să asigure publicitatea textului
tratatului internaţional încheiat. Totodată, trebuie să se facă distincţie între
publicarea tratatului necesară intrării în vigoare a acestuia pentru ordinea juridică
de drept intern (tratatul fiind încorporat în actul normativ intern prin care se face
ratificarea, aderarea etc.) şi publicarea în scopul publicităţii tratatului, incluzând
în această din urmă ipotez ă şi pe aceea a publicităţii efectuate cu privire la
momentul intrării în vigoare a acestuia.
Referindu-ne la identificarea fiecăreia dintre cele două ipoteze, arătăm că
publicarea este, în general, o operaţiune necesară pentru producerea de efecte juridice
a tratatului, iar în ceea ce priveşte România, publicarea este o condiţie a existenţei
tratatului rezultată din convergenţa operaţiunii de încheiere a tratatului cu operaţiunea
de adoptare (în sens larg) a actului de ratificare. Astfel cum s-a afirmat „Chiar dacă
intrarea în vigoare a celor două documente – a actului normativ şi a tratatului – se
face după reguli specifice şi are loc la date diferite (una este intrarea în vigoare a
legii de ratificare, care fiind un act intern, se produce conform legislaţiei naţionale şi
alta este încheierea tratatului şi intrarea lui în vigoare, care se face potrivit dreptului
internaţional şi survine ulterior)” legătura dintre actul normativ de ratificare şi
tratat este aşa de strânsă pentru a nu spune că, într-o anumită măsură acestea apar ca
un act comun, astfel încât nici unul nu este de conceput fără celălalt; actul normativ,
prin care se ratifică tratatul reprezintă modul de exprimare a consimţământului de a
fi legat prin acel tratat, în vreme ce tratatul constituie obiectul însăşi al actului
normativ, reprezintă raţiunea adoptării actului normativ.46
47
În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză luată spre analiză, publicitatea
tratatului, ea pune în discuţie diligenţa autorităţilor române competente
manifestată în scopul asigurării cunoaşterii diferitelor aspecte ale
V.I.Anghel, vol. III, 355
unui tratat, în special, în ipoteza conturată prin articolul 25(9) din Legea nr.
590/2003, a datei intrării în vigoare a unui tratat internaţional.
C. Clasificarea tratatelor
Tratatele internaţionale comportă diverse clasificări, în funcţie de criteriile
ce stau la baza distincţiei lor, cum ar fi: obiectul tratatelor, calitatea subiectelor,
numărul părţilor, durata determinată de părţi, posibilitatea de aderare, forma pe
care o îmbracă etc.
în raport cu obiectul lor de reglementare, tratatele pot fi politice,
economice, sociale, culturale etc. Se consideră că această clasificare nu are o
importanţă deosebită, mai puţin în privinţa unor chestiuni administrative (ex.
evidenţa acestora);
în raport de perioada avută în vedere de părţi la încheierea tratatului,
pentru ca acesta să producă efecte juridice, se deosebesc tratate cu termen şi tratate
încheiate pe durată nedeterminată;
în raport cu posibilitatea de a deveni parte la tratat şi alte subiecte decât
cele ce l-au negociat şi semnat, deosebim tratate închise şi tratate deschise;
în raport cu forma pe care o îmbracă, există tratate propriu-zise şi
tratate în formă simplificată;
în raport cu caracterul conţinutului material, se disting tratate-contract
şi tratate lege49. În literatura juridică s-a pus întrebarea dacă această categorie a
tratatelor internaţ ionale şi cea a legilor interne ale unui stat se aseamănă sau sunt
diferite. Tratatele-contract, astfel cum rezultă ş i din denumirea lor, se aseamănă
mult cu contractele din dreptul privat şi mai puţin cu legile. Chiar se afirmă că,
astfel cum sunt contractele între particulari, tratatele sunt legea statelor semnatare;
ele nu obligă decât după ce au fost valabil încheiate. Tratatele-lege cuprind,
precum legea în dreptul intern, reguli juridice cu aplicare generală şi permanentă .
Totuşi, în dreptul intern legea se aplică tuturor membrilor colectivităţii, în timp ce
în dreptul internaţional comunitatea nu poate impune norme membrilor să i, în mă
sura în care aceştia din urmă nu sunt de acord (ca regul ă generală). Regula
comportă excepţii, atunci când se au în vedere normele ius cogens.
Ordinul ministrului afacerilor externe nr. 1.883 din 10 august 2007 privind publicarea textelor
unor tratate, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 632 din 14 septembrie 2007
Există autori care consideră că la baza acestei clasificări stă criteriul funcţiei, dar în ce ne
priveşte considerăm criteriul principal al clasificării cel amintit, deoarece faptul că în conţinutul
material al tratatelor-lege întâlnim obligaţii identice pentru toate părţile le deosebeşte de tratatele-
contract, caz în care părţile urmăresc lucruri diferite şi stipulează prestaţii reciproce; a se vedea
pentru o opinie diferită Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional public. Sinteze
pentru examen, All Beck, Bucureşti, 2000, 199
În raport cu calitatea subiectelor participante, există tratate încheiate între
state, tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale şi tratate încheiate
între organizaţii internaţionale. Importanţa clasificării constă în aceea că tratatele
interstatale au cadrul de bază reglementat în Convenţia de la Viena din 1969, iar
celelalte două categorii în Convenţia de la Viena din 1986;
În raport de natura juridică, unii autori fac distincţia între tratatele
creatoare de drepturi şi tratatele administrative. Cele din prima categorie consacră
norme cu un caracter destul de general şi abstract, având în vedere o varietate de
ipoteze în care urmează să se facă aplicarea regulilor cuprinse în acestea. Tratatele
administrative reglementează cazuri individuale concrete, cum ar fi, spre exemplu, un
acord privind schimbul de prizonieri. Ambele categorii de tratate sunt supuse aceloraşi
reguli juridice internaţionale privind modul de încheiere, de executare şi stingere a lor.
Totuşi, una dintre diferenţieri constă în faptul că îndeplinirea tratatului administrativ
echivalează cu încetarea acestuia, în timp ce în cazul tratatelor creatoare de drepturi nu
se produce acelaşi efect;
În raport cu numărul părţilor contractante, se cunosc tratate bilaterale şi tratate
multilaterale. Clasificarea este una dintre cele mai importante, deoarece
apartenenţa tratatului la una sau alta din categorii determină şi aplicarea unor
reguli juridice diferite privind mecanismul de încheiere şi chiar de încetare a lor.
Tratatele bilaterale au o existenţă originară în relaţiile internaţionale. Fiind singura
formă cunoscută vreme îndelungată, numeroase dintre normele actuale generale
privitoare la tratatele internaţionale s-au format pe baza practicii legate de tratatele
bilaterale. Practica tratatelor multilaterale primeşte anvergură abia târziu, în a doua
jumătate a secolului XIX. Un factor determinant al acesteia este evoluţia
tehnologică galopantă, care atrage apariţia şi utilizarea unor servicii adecvate
nevoilor statelor (serviciile poştale şi de telegraf). În secolul XX, tratatele
multilaterale devin un instrument esenţial în evoluţia comunităţii internaţionale, în
raporturile dintre state, dar şi în strânsă legătură cu constituirea organizaţiilor
internaţionale (organizaţiile internaţionale au la bază un act constitutiv acceptat de
statele membre printr-un tratat multilateral; de asemenea, organizaţiile
internaţionale oferă cadrul încheierii a numeroase dintre tratatele internaţionale).
Tratatele multilaterale pot fi clasificate, la rândul lor, în tratate particulare şi tratate
generale, sau tratate deschise ori tratate închise. La tratatele particulare participă un
număr limitat şi predeterminat de state, în timp ce la tratatele generale participă
majoritatea statelor. Tratatele închise (spre ex. NATO sau tratatele de constituire a
Uniunii Europene) stabilesc foarte clar care sunt părţile contractante, iar participarea
ulterioară este condiţionată de voinţa părţilor iniţiale şi de condiţiile concrete pe care
le stabilesc acestea. În rândul tratatelor particulare sunt incluse şi tratatele regionale,
ce cuprind state care aparţin aceloraşi regiuni geografice; acestea sunt tratate închise
ab initio. Tratatele deschise fac posibilă participarea statelor care nu au fost
nominalizate de la început sau nu au participat din proprie voinţă la negocierea
textului şi semnarea tratatului; altfel spus, statele originare la tratat nu cunosc
eventualii parteneri viitori, dar îi acceptă în condiţiile tratatului. Asemenea tratate
reglementează probleme de interes general, ce exprimă la un moment dat valorile
comune ale societăţii internaţionale. Participarea se face de regulă printr-un act
unilateral de aderare sau prin mecanisme speciale de admitere de noi membri (de
regulă la tratatele constitutive ale organizaţiilor internaţionale)50
____________________________
50
O prevedere de acest gen este consacrată de Actul de bază al ONU la articolul 4 referitor la
primirea de noi membri
D. Convenţia de la Viena (1969)
Convenţia de la Viena a fost deschisă pentru semnare la 23 aprilie 1969 şi a
intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980. Pentru elaborarea Convenţiei au fost
cercetate reglementările existente în domeniu şi elaborate proiecte de către
Comisia de Drept Internaţional cu mai mulţi ani înaintea adoptării. Dezbaterile
efective s-au desfăşurat în cadrul a două Conferinţe ale Naţiunilor Unite (privind
dreptul tratatelor), care au avut loc la Viena din 26 martie până în 24 mai 1968 şi
din 9 aprilie până la 22 mai 1969.
Convenţia care i-a urmat, cea de la Viena din 1986, privind dreptul
tratatelor dintre state şi Organizaţii internaţionale ori dintre Organizaţii
internaţionale, a adaptat regulile anterior edictate specificului materiei proprii şi,
deşi nu este în vigoare, se consideră ca fiind aplicabilă precum dreptul.
Convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate
internaţionale, este în vigoare. Totuşi, nu toate regulile sale sunt considerate ca
exprimând dreptul cutumiar internaţional.
1. Domeniul de reglementare al Convenţiei de la Viena

Convenţia de la Viena reglementează tratatele încheiate în formă scrisă
între state. Aceasta nu înseamnă că acordurile în formă orală nu produc efecte
potrivit dreptului internaţional, sau că principiile cuprinse în Convenţia de la
Viena (1969) nu pot să se aplice unor astfel de înţelegeri, ci înseamnă doar că
asemenea acorduri nu sunt guvernate exclusiv de Convenţia de la Viena
(1969)51.
Problemele legate de succesiunea tratatelor, răspunderea statelor, sau
efectul declanşării de ostilităţi sunt excluse din sfera de reglementare a
Convenţiei (articolul 73). Altfel spus, nu constituie obiectul acesteia. De
asemenea, Convenţia nu este retroactivă, aplicându- se doar tratatelor încheiate
după intrarea sa în vigoare (conform articolului 4). O altă trăsătură a Convenţiei
este că acţ ionează ca o normă subsidiar ă (reziduală), aplicându-se numai dacă
tratatul nu prevede altfel, dacă părţ ile nu se înţeleg altfel sau dacă nu s-a stabilit că
intenţia părţilor a fost alta. Deşi Convenţia de la Viena din 1969 nu se aplică
relaţiilor dintre state şi Organizaţ ii internaţionale per se, acele prevederi ale
Convenţiei care reflectă reguli ale dreptului cutumiar internaţional se aplică şi
unor asemenea tratate [articolul 3(b)]. În plus, prevederile Convenţiei de la Viena
(1969), aplicabile între statele părţi la aceasta, privesc şi tratate la care sunt părţi
alte subiecte ale dreptului internaţional în afara statelor [articolul 3(c)]
– cum ar fi organizaţiile internaţionale.
2. Terminologie
Potrivit Convenţiei, aceasta „se aplică tratatelor încheiate între

state”(articolul 1) . Pe cale de interpretare a textului, rezultă că statele care au
încheiat un tratat au calitatea de părţi ale tratatului, sens în care se utilizează
expresia de stat-contractant la un tratat. Convenţia preia din limbajul specific
domeniului tratatelor o anumită distincţie între statul contractant faţă de care un
tratat a intrat în vigoare şi statul contractant legat printr-un tratat, indiferent că acel
tratat a intrat în vigoare sau nu. Astfel, potrivit articolului 2(1)(f)(g):
– prin expresia „stat contractant”, se înţelege statul care a consimţit a se
lega prin tratat, fie că acesta a intrat sau nu în vigoare; în timp ce,
– prin expresia „parte”, se înţelege statul care a consimţit să se lege prin
tratat şi faţă de care tratatul a intrat în vigoare.
3. Raportul dintre Convenţia de la Viena şi dreptul cutumiar

Două probleme principale privesc fixarea raportului dintre Convenţia de
la Viena şi dreptul cutumiar internaţional:
care sunt prevederile Convenţiei ce codifică dreptul cutumiar şi care
dintre prevederi reprezintă o dezvoltare progresivă şi
cum acţionează dreptul cutumiar în raport cu tratatele?52
51
Fitzmaurice, M., The practical working, 176
3. Aplicarea Convenţiei de la Viena de către România
În practica României deseori se afirmă că România nefiind parte la

Convenţ ia de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969, dispoziţiile
acesteia se aplică numai în mă sura în care prevederile acesteia se regăsesc
menţionate în cadrul acordurilor particulare, ori rezultă explicit din dispoziţiile
acordurilor, ş i numai în măsura în care nu contravin legislaţiei române în vigoare.
Spre pildă, un asemenea acord îl reprezintă Acordul dintre Guvernul României şi
Guvernul Republicii Ungare privind transportul combinat internaţional, semnat la
Budapesta la 12 martie 1997 şi ratificat prin Legea nr. 60 din 10 martie 199855.
O asemenea practică pare să fie una stereotipă şi, evident, prezintă avantaje
incontestabile, deoarece permite statului român să adopte soluţ ii flexibile în
practica tratatelor. E important de reţinut că neincluderea în Acord a unor
dispoziţii ale Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor nu exclude cu totul
aplicarea unor dispoziţii ale acesteia, anume cele care reprezintă o codificare a
dreptului tratatelor şi nici nu pot fi eludate prin acordul părţilor dispoziţii cu
caracter de ius cogens.
Aplicarea acelor norme ale Convenţiei care reprezintă o codificare a

dreptului cutumiar, fie la data încheierii Convenţiei fie la momentul încheierii
acordului particular, altele decât cele cu caracter de ius cogens, este limitată de
două condiţii: – părţile să nu fi prevăzut în mod expres că astfel de norme nu pot să
se aplice; – prin normele Convenţiei să nu se contrazică conţinutul unor norme din
cuprinsul Acordului.
Ca urmare, problema aplicării unor dispoziţii ale Convenţiei se pune atunci
când părţile nu au făcut referiri în cuprinsul Acordului, referiri legate de
neaplicarea Convenţiei. De altfel, pentru ca dispoziţiile Convenţiei să nu fie
aplicabile în totalitatea lor, este necesar ca părţile să consimtă expres aceasta. În
plus, părţ ile trebuie să consimtă expres că asemenea dispoziţii „se vor aplica
numai în măsura în care ele nu contravin legislaţiei române în vigoare”. O astfel
de prevedere dă expresie concepţiei moniste cu primatul dreptului intern. Acest
aspect apare în disonanţă cu sistemul consacrat prin articolul 10 din Constituţia
României, potrivit căruia normele cutumiare ce alcătuiesc dreptul internaţional
general au aplicabilitate directă pentru reglementarea relaţiilor României cu alte
state. Faptul că acest efect le este atribuit de Constituţia României, fără a se
menţiona alte condiţii, are semnificaţia c ă normelor dreptului internaţional general
li se atribuie valoare constituţională. O astfel de idee denotă faptul că normele
Constituţiei României, la care ne-am referit, au consacrat sistemul monist cu
primatul dreptului internaţional . În realitate nu există vreo contradicţie, deoarece
în temeiul articolului 11 din Constituţie aplicarea dreptului internaţional general în
raporturile convenţionale dintre state este limitat de voinţa părţilor, mai puţin când
e vorba de norme cu caracter de ius cogens.

Sinclair, Sir I., The Vienna Convention on the Law of Treaties, Oxford University Press, Oxford,
1984, 10-21
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 10 martie 1998
STRUCTURA INTERNĂ A TRATATULUI
A. Consideraţii generale
Preliminarii
Tratatele sunt, în mod categoric, cele mai importante instrumente de

reglementare a relaţiilor internaţionale. Ele pot fi încheiate între state, între state şi
organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale. Organizaţiile
internaţionale, îndeosebi Organizaţia Naţiunilor Unite, joacă un rol important în
elaborarea dreptului internaţ ional, atât în etapa de iniţiere şi proiectare a regulilor
internaţionale, precum şi în etapa de evaluare a acestora56.
Tratatele internaţionale parcurg, anterior intră rii lor în vigoare, o serie de
etape şi proceduri menite să conducă la elaborarea acestora şi la viabilitatea lor în
conformitate cu dreptul internaţional. Etapele parcurse cu prilejul încheierii57 unui
tratat reflectă bine corelaţia dintre conţinut şi formă, care trebuie să existe pentru
ca tratatul să ia fiinţă şi să producă efecte juridice. Procedura de încheiere a unui
tratat reflectă într-o mare măsură existenţa incipientă a condiţiilor de validitate ale
acestuia, datorită garanţiilor multiple de exprimare liberă a consimţământului
părţilor, procedurii exprimării libere a consimţământului părţilor, precum şi
procedurii deosebite de realizare şi fixare a conţinutului viitorului tratat.
Se spune deseori58 că valabilitatea unui tratat este condiţionată atât de
elemente exterioare lui, cât şi de elemente intrinseci acestuia. Din prima categorie
de elemente fac parte capacitatea părţilor şi consimţământul, în timp ce condiţiile
caracteristice tratatului se referă la un obiect licit şi o cauză licită. Aceasta nu este
singura clasificare şi enumerare a elementelor tratatului internaţional. Unii autori
le grupează altfel: subiectele sau păr ţile tratatului, respectiv statele sau alte
subiecte de drept internaţional; voinţa părţilor, liber

Procedura de încheiere a tratatelor presupune negocierea tratatului, semnarea acestuia şi exprimarea
consimţământului statelor negociatoare de a fi legate prin tratat. Termenul „încheiere” în dreptul
internaţional primeşte şi alte accepţiuni mai restrânse (a se vedea Molea, M.C., Dreptul tratatelor
internaţionale, Academia Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, 59)
exprimată ; obiectul tratatului59. Al ţi autori alătură acestor elemente condiţia ca
tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional 60. Indiferent care este
aranjamentul sintezei elementelor esenţiale ale tratatului, în fapt, toţi autorii se
preocupă de aceleaşi aspecte: subiectele sau părţ ile tratatului să fie subiecte de
drept internaţional; voinţa părţilor la încheierea tratatului să fie exprimată în mod
liber, pentru ca acel acord să poată avea forţă juridică; obiectul tratatului să fie licit
şi posibil61.
Una din problemele ce comportă serioase discuţii doctrinare o reprezintă
forma pe care trebuie să o îmbrace tratatele internaţionale pentru a fi considerate
valabile. Deşi importanţa materiei reglementate şi calitatea părţilor presupun o
solemnitate deosebită a înţelegerii intervenite între acestea, totuşi reglementările
internaţionale nu impun o formă ad validitatem tratatelor internaţionale, esenţială fiind
exprimarea neechivocă a consimţământului de a fi parte la tratat. În practica
internaţională jurisdicţională s-a confirmat această idee62.
B. Subiectele tratatelor internaţionale

1. Preliminarii
Articolele 7 şi 8 ale Convenţiei de la Viena (1969) privesc aspecte
referitoare la încheierea tratatelor. Una din chestiunile de importanţă deosebită este
cea a deplinelor puteri. Potrivit articolului 2(1)(c) din Convenţie, prin
„depline puteri” se în ţelege „un document emanând de la autoritatea competentă
a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte
statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru
a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a
îndeplini oricare alt act cu privire la tratate”. Deţinătorul acestora este autorizat,
în virtutea lor, să adopte şi să autentifice textul unui tratat şi să exprime
consimţământul statului de a fi legat prin tratat. Există însă un număr din ce în ce
mai mare de tratate care au îndeosebi caracter bilateral şi care încheiate în formă
simplificată nu cer prezentarea deplinelor puteri (cum ar fi schimbul de note)63.
Geamănu, G., Dreptul internaţional, 479-490; Mazilu, D., Drept internaţional public, II, Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, 20; Rad, M., Curs de drept internaţional public –
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/MarcelaRad/cap.1html (ultima accesare de către autor la
22 aprilie 2008), V; Preda-Mătăsaru, A., Tratat de drept, 224-226
Popescu, D., Năstase, A., Drept internaţional, 220
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 244-245
În cauza Statutul juridic al Groenlandei de Est (Danemarca versus Norvegia), A/B53, 1933,
CPJI a considerat că declaraţia orală a ministrului de externe ca reprezentant cu puteri depline a
statului, referindu-se la o chestiune internaţională, angajează statul reprezentat
În plus, distinct de operaţiunile de negociere, adoptare, autentificare sau
exprimare a consimţământului de a fi parte la tratat, problema prezentării
deplinelor puteri este exprimată în textul articolului 2 prin formularea „oricare alt
act cu privire la tratate”. În pofida faptului că o asemenea formulare pare
generală, numai acele acte menţionate în concret în deplinele puteri vor fi
autorizate. Expresia „oricare alt act cu privire la tratate” include următoarele
categorii de acte:
(1) acte cu privire la statutul tratatului, cum sunt actele prin care se
declară invaliditatea, încetarea sau retragerea, ori suspendarea executării unui
tratat64;
declaraţiile sau notificările de natură a reprezenta instrumente juridice
prin care se extind sau modifică obligaţiile unui stat, cum sunt, spre exemplu,
notificarea aplicării provizorii sau notificarea extinderii teritoriale;
declaraţiile în baza articolului 36(2) al Statutului Curţii Internaţionale
de Justiţie65.
Deplinele puteri trebuie deosebite de simplele scrisori de acreditare
(credentials), care sunt utilizate în cadrul organizaţiilor internaţionale sau
Articolul 67 din Convenţia de la Viena menţionează expres necesitatea prezentării deplinelor

puteri de către reprezentantul statului care notifică nulitatea, suspendarea sau încetarea unui tratat la
care este parte
UN Depositary Practice, paragraful 105; cu privire la această sferă a actelor avute în vedere de
expresia „oricare alt act cu privire la tratate” a se vedea Anthony, A., Modern Treaty Law and
Practice, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, 58-9
guvernelor gazdă a unei conferinţe internaţionale de că tre delegaţii ce participă la
negocierea tratatelor multilaterale. Scrisorile de acreditare autorizează delegatul
numai în scopul adoptării textului unui tratat sau semnării actului final. Dar,
semnarea tratatului însuşi necesită depline puteri sau instrucţiuni specifice din
partea guvernului. Deplinele puteri şi scrisorile de acreditare pot fi cuprinse într-un
singur document66.
Când o persoană neautorizată îşi arogă un drept în legă tură cu încheierea
unui tratat, articolul 8 al Convenţiei de la Viena prevede că această acţiune nu
produce efecte juridice, cu excepţia faptului când, ulterior, este confirmată de către
stat. Pe de altă parte, articolul 47 al Convenţiei de la Viena prevede că atunci când
un reprezentant autorizat exprimă consimţământul de a fi legat prin tratat, deşi
acest lucru i-a fost expres interzis de către statul său, acest fapt nu invalidează acel
consimţământ, mai puţin dacă interdicţia a fost notificată celorlalte state
negociatoare.
Legea nr. 590/2003 privind tratatele defineşte deplinele puteri la articolul
1(e) astfel: „prin depline puteri se înţelege documentul eliberat de Ministerul
Afacerilor Externe, semnat de ministrul afacerilor externe şi învestit cu sigiliul de
stat, potrivit reglementărilor şi practicii internaţionale, care consemnează
aprobarea pentru participarea la negocieri, pentru semnarea tratatelor la nivel de
stat sau de guvern sau pentru participarea delegaţiilor române la reuniuni
internaţionale”. Evaluarea acestei definiţii legale conduce la concluzia că probabil
s-a dorit o definire foarte generală îns ă neexhaustivă a operaţiunilor ce necesită
prezentarea deplinelor puteri. Altfel, interpretându-se strict formulările
operaţiunilor pentru care se eliberează un asemenea document, vom ajunge la
concluzia că sunt excluse de la această procedură o gamă variată de operaţ iuni,
precum autentificarea, semnarea ad referendum, notificări şi declaraţii în legătură
cu statutul juridic al tratatului, sau cu privire la aplicarea acestuia în timp şi spaţiu,
notificări de interpretare, ratificarea etc. Pe de altă parte, ipoteza unei definiri cu un
grad mare de generalitate apare mai degrabă confuză decât oportună, deoarece
specificul deplinelor puteri trebuie să constea în precizie, aceasta din urmă fiind o
exigenţă ce ţine de scopul instituirii procedurii deplinelor puteri. O altă observaţie
ce poate fi efectuată este legată de sfera actelor internaţionale cu privire la care
operaţiunile statului român necesită a fi efectuate de persoane care trebuie să
prezinte depline puteri. Definiţia nu circumscrie clar această sferă, ci, dimpotrivă,
pare să creeze confuzie prin faptul că menţionează operaţiunea de negociere fără a
mai detalia cu privire la care tip de tratate (la nivel de stat, guvernamental sau
departamental), după care menţionează operaţiunea de semnare, precizând exact că
aceasta vizează tratatele la nivel de stat sau de guvern. Pornind de la această
66
idee, se pot desprinde mai multe concluzii. În primul rând, reglementarea Legii nr.
590/2003 restrânge în mod nejustificat sfera operaţiunilor pentru care la nivel
internaţional este necesară prezentarea deplinelor puteri, îndeosebi asemenea
operaţiuni fiind legate de ratificarea unui tratat ori de încheierea unor acte
ulterioare referitoare la tratatul ratificat. Această restrângere nu poate fi justificată
pe nici un considerent, în condiţiile în care scopul Legii nr. 590/2003 a fost să
reglementeze exhaustiv domeniul încheierii, executării şi încetării tratatelor
internaţionale cu premisa participării statului român sau a autorităţilor interne la
operaţiuni legate de acestea.
În al doilea rând, dacă luăm în considerare prevederile cuprinse la articolul
17 al legii, articol care alcătuieşte secţiunea a 4-a intitulată „Deplinele puteri”,
vom ajunge la concluzia că textul este nepotrivit în raport cu practica globală în
domeniul precizat. Atât pentru tratatele la nivel de stat şi guvernamental, cât şi
pentru tratatele la nivel departamental, sunt necesare depline puteri potrivit
prevederilor articolului 17 numai dacă partenerul solicită asemenea depline puteri.
Prevederea este lipsită de pertinenţă practică , deoarece ea evidenţiază (sau cel
puţin pare să evidenţieze) existenţ a unei reguli în domeniul prezentării deplinelor
puteri. În realitate, o asemenea regulă cutumiară la nivel internaţional nu există
decât cu privire la tratatele bilaterale. Dimpotriv ă, pentru semnarea – sau
efectuarea altor operaţiuni privitoare la încheierea tratatului – unui tratat
multilateral este necesară prezentarea deplinelor puteri, chiar dacă pentru
efectuarea altor acte, inclusiv semnarea Actului Final al unei conferinţe
diplomatice, sunt suficiente scrisorile de acreditare67. Totodat ă, din prevederile
articolului 17 al legii rezultă implicit că deplinele puteri sunt necesare doar cu
prilejul negocierii sau semnării.
În al treilea rând, se impune observaţia că dispoziţiile articolului 1(e) nu
sunt corect corelate68 cu cele ale articolului 17, care lasă să se întrevadă
posibilitatea eliberării de depline puteri şi cu prilejul negocierii sau semnării unui
tratat la nivel departamental, dacă partenerul solicită expres aceasta. Ca urmare, se
impune de lege ferenda adăugarea în cuprinsul definiţiei de la articolul 1(e) şi a
tratatelor încheiate la nivel departamental.
Analizând cine [persoană fizică] poate încheia un tratat, ajungem la un
aspect foarte important, şi anume, care sunt subiectele tratatelor internaţionale
Cu privire la existenţa practicii menţionate, a se vedea Anthony, A., Modern Treaty Law and
Practice, 60; de asemenea, este relevant faptul că semnarea Actului Final produce efecte juridice
nesemnificative – în acest sens a se vedea Anthony, A., Modern Treaty Law and Practice, 73-4
Profesorul Ion Anghel, în lucrarea sa de importanţă deosebită, având în vedere că este prima,
singura până în prezent şi efectuată pe baza unei experienţe solide, subliniază faptul că
reglementarea de la articolul 17 al Legii privind tratatele nu se potriveşte cu cea de la articolul 1(e)
a aceleiaşi legi – Anghel, IM, Dreptul tratatelor. Addendum. Comentarii asupra „Legii nr.
590/2003 privind tratatele”, vol.III, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, 63
sau, mai general, subiectele dreptului internaţional. Dreptul internaţional
reprezintă ansamblul de reguli şi principii ce reglementează relaţiile şi conduita
statelor între ele. Dreptul internaţional este privit deseori în sensul de drept
internaţional public, adică reglementând problemele drepturilor dintre mai multe
naţ iuni ori chiar dintre naţiuni şi cetăţeni sau subiecţi aparţinând altor naţ iuni69.
Spre deosebire de dreptul internaţional public privit mai degrabă ca un völkerrecht
, dreptul internaţional privat priveşte controversele dintre persoane fizice şi
juridice în calitate de particulari apărute în cadrul unor relaţii ce depăşesc limitele
unei singure naţiuni70.
Dreptul internaţional este înrădăcinat în acceptul statelor de a constitui un
sistem aplicabil în relaţiile dintre ele. În acest context cutuma internaţională şi
tratatul internaţional reprezintă sursele primare ale dreptului internaţional. Dreptul
internaţional cutumiar se formează prin conduita statelor de a urma anumite
practici generale şi de valoare în afara unei obligaţii legale, dar considerând că
aceste practici reprezintă dreptul71. Cutuma internaţională a fost codificată în urma
dezbaterilor în cadrul Conferinţei de la Viena, adoptându-se în acest sens
Convenţia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969). Dreptul internaţional
convenţional rezultă din înţelegerile internaţionale (International agreements) ce
se pot stabili în numeroase forme de către părţile contractante prin manifestarea lor
de voinţă. Statele, de asemenea, pot crea cutume internaţionale prin practica unor
conduite generale ce sunt întâlnite în mod repetat, devenind larg recunoscute şi
acceptate.
2. Clasificarea subiectelor dreptului tratatelor
Asemănător clasificării subiectelor dreptului internaţional public, şi

subiectele dreptului tratatelor pot fi grupate după diverse criterii; o enumerare
generală a acestora ar putea fi următoarea:
statele – subiecte tipice şi primare;
organizaţiile internaţionale guvernamentale – subiecte derivate;
naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei;
alte entităţi a căror calitate de subiect de drept internaţional este
contestată în practica internaţională şi doctrină.
În funcţie de structura acestora distingem categoria subiectelor primare şi
cea a subiectelor secundare. În categoria subiectelor primare sunt cuprinse toate
statele, deoarece acestea au un element natural propriu, şi anume teritoriul, în timp
ce în cea de-a doua categorie sunt cuprinse organizaţiile internaţionale, Sfântul
Scaun şi Ordinul Militar de Malta, subiecte care nu au o bază teritorială în mod
natural proprie. Astfel cum se precizează în doctrină, între subiectele primare şi
cele secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi organizaţiile internaţionale)
există deosebiri care se exprimă şi în planul calităţilor de subiecte ale dreptului
tratatelor86.
În funcţie de momentul apariţiei acestor subiecte întâlnim subiecte ce-şi
găsesc originea odată cu apariţia comunităţii internaţionale, precum şi subiecte
care s-au format în decursul istoriei.
În funcţie de rolul pe care-l îndeplinesc în cadrul comunităţii, întâlnim
subiecte fundamentale şi nemijlocite, cum este situaţia statelor a căror existenţă
rezultă din fiinţarea naturală a unei naţiuni, precum şi subiecte cu funcţiuni
specializate, de regulă acesta fiind cazul organizaţiilor internaţionale.
În funcţie de sursa capacităţii juridice internaţionale şi a temeiului legal ce
o consacră, întâlnim subiecte naturale şi subiecte recunoscute ca având o asemenea
capacitate. Astfel, statul dobândeşte în mod natural această capacitate prin însăşi
existenţa sa şi interdependenţa unitară dintre acesta şi elementele alcătuitoare
(populaţia, teritoriul, puterea publică); această capacitate juridică este rezultată
prin însuşi faptul formării lor. În situaţia altor entităţi, capacitatea juridică poate fi
atribuită de către state prin prevederea expresă în acordurile internaţionale de
constituire a entităţii respective.
2.1. Statele
Datorită afectaţiunii specifice dreptului internaţ ional şi elementelor unice
pe care le prezintă statele ca subiecte ale acestuia, ele sunt apreciate ca fiind
subiecte „tradiţionale” ale societăţii internaţionale, în sensul că ele sunt dramatis
personae ale scenei internaţionale de la originea sa87. În privinţa altor entităţi,
ţinându-se cont de fizionomia structurală a acestora, ele sunt apreciate în doctrină
ca fiind subiecte atipice de drept internaţional, în categoria acestora fiind menţ
ionate Sfântul Scaun, organizaţiile internaţionale şi, uneori, individul 88. Ceea ce
influenţează evoluţia dreptului internaţional în general şi, implicit, accepţiunile cu
privire la calitatea de subiect de drept internaţ ional sunt, pe de o parte, dinamica
relaţiilor internaţionale, dar, în acelaşi timp şi ceea ce este de evidenţă şi
notorietate în doctrină şi în practica internaţională şi exprimând chiar datul în
dreptul internaţional: astfel, în mod tradiţional legea internaţională îşi găseşte
temeiul în viziunea societăţ ii internaţionale alcătuite din state suverane, care au o
putere suverană asupra teritoriilor lor, fapt ce a determinat crearea regulilor
juridice aplicabile între ele doar pe baza acordului de voinţă liber exprimat.
Elementul central al întregului sistem internaţional este această concepţie statală ,
deoarece de acest factor depinde primordial funcţionarea şi viabilitatea lor.
Această concepţie era direct inspirată din dreptul privat, în care interesele private
predomină şi se pot manifesta deplin atât timp cât nu intră în contradicţie cu
ordinea publică. Este incontestabil faptul că după cel de-al doilea război mondial a
avut loc o anumită schimbare în relaţiile internaţionale, de o manieră atât de
puternică încât şi-a pus amprenta asupra structurii şi dinamicii dreptului
internaţional. Această manieră se traduce prin crearea unor sisteme normative şi
instituţionalizate ce se depărtează oarecum de interesele suverane ş i particulare ale
unui stat în vederea servirii intereselor omenirii. Tocmai de aceea, se constată o
dezvoltare a diverselor ramuri din cadrul dreptului internaţional, deoarece au la
bază conceptul unui interes comun pentru omenire: protecţia drepturilor omului,
relaţiile de pace şi colaborare în întreaga comunitate internaţională, conservarea
biosferei etc. De altfel, finalitatea acestei evoluţii este previzibilă dacă ţinem cont
de unul din principiile de bază ale sistemului de drept, formulat de Ulpianus:
„Publicum ius est quod ad statuari rei Romanae spectat, privatum quod ad
singulorum
Anghel, I.M., Subiectele…, 35

Schwarzenberger, G., A Manual of International Law, I, Stevens and sons, Londra, 1967, 79;
Thiermann, O., Messing Jr., F.A., Assasination policy / The Washington Times, 6 octombrie 2002 -
se afirmă: „of particular importance is whether a terrorist is classified as a combatant or a
criminal. If a terrorist is classified as a combatant, then that individual is subject to the law of war,
and targeting that individual lethal force would be perfectly justifiable. However if a terrorist is
classified as a criminal, then that individual is subject to criminal law, and such action would no
longer be permissible”
86
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 74
utilitatem”.
Subiectele dreptului internaţional ar trebui să prezinte următoarele
caractere:
– o structură centrală susceptibilă de a exercita un control autonom şi
efectiv pe un teritoriu dat;
– să aibă un teritoriu care nu aparţine sau nu mai aparţine unui alt stat
suveran, cu o comunitate ai cărei membri nu datorează supunere
autorităţilor externe.
Sigur că, deşi aceste reguli prezintă o mare generalitate, există numeroase
alte instrumente juridice şi de cercetare la care specialiştii se raportează în
determinarea unei entităţi statale. În acest sens, sunt utilizaţi ca factori de
importanţă maximă principiul efectivităţii şi atitudinea statelor preexistente de
recunoaştere sau nerecunoaştere a noii entităţi. În doctrina internaţională91
prevalează punctul de vedere potrivit căruia pentru ca o entitate să aibă
personalitate juridică de tip statal este necesară întrunirea a patru elemente:
existenţa unui teritoriu determinat;
o populaţie permanentă (organizată şi cu un număr considerabil de
membri);
un guvern;
capacitatea de a intra în relaţii cu alte state92.
2.2. Insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională

Insurgenţii constituie subiect al dreptului tratatelor, dar sunt recunoscuţi de
comunitatea internaţională în măsura în care fac dovada exercitării unor drepturi
care sunt în mod tipic statale. Statutul lor este prin esenţă temporar, deoarece prin
lupta pe care o desfăşoară ajung în timp să se constituie într-un stat sau dispar de
pe scena internaţională. Capacitatea lor juridică este limitată, putând participa şi
încheia doar anumite tratate ş i având o poziţie distantă în raport cu un număr mare
de state. Caracteristic insurgenţilor este faptul că aceştia beneficiază de un statut
internaţional în măsura în care se impun ca o putere efectivă, în principal, prin
forţă. Pe de altă parte, acestei recunoaşteri i se opune poziţia suverană adoptată de
„ guvernul legitim”, poziţie ce imprimă deseori un caracter intern conflictului
dintre insurgenţi şi guvernul legitim, înlăturând oarecum posibilitatea aplicării
regulilor dreptului internaţional tocmai datorită principiilor sale.
98
Bârsan, C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, I, Bucureşti,
C.H.Beck, 2005, 14
Harris, D.J., Cases and Materials on International Law, Sweet & Maxwell, Londra, 1991, 732;
206; Parisi, F., The Formation Of Customary – www.law.gmu.edu/faculty/ papers/docs/01-06.pdf
(ultima accesare de către autor la 23 aprilie 2008)
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 75 – se arată că la Conferinţa de Codificare s-a prezentat un
amendament în sensul că numai statele suverane să aibă capacitatea juridică de a încheia tratate, dar
a fost respins, arătându-se că noţiunea de suveranitate este vagă; a se vedea şi
Documents officiels/ Conference des Nations Unies sur le droit des traites, Nations Unies, New
York, 1969, 30-31
A se vedea Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional, 66
Acest element este prevăzut de Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor din 1933 de la
Montevideo: „capacity to conduct international relations”
2.3. Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran de Malta
În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite colectivit
ăţi nestatale cum este cazul Sfântului Scaun şi al Ordinului Suveran de Malta. În
literatura de specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este reprezentativă
în procesul de reconceptualizare a dreptului internaţional, în sensul acceptării în sfera
subiectelor dreptului internaţional şi a altor entităţi decât cele tipic statale, marcând
astfel trecerea de la categoria subiectelor de drept cu o organizare esenţialmente
teritorială, la cele care au un caracter totalmente diferit. Astfel, se apreciază că statutul
de subiect de drept internaţional al Sfântului Scaun nu se bazează pe caracterul său
teritorial, acesta fiind doar un rezultat necesar, ci mai degrabă rolul primordial în
această calificare rezultă din poziţia Papei ca ş ef al unei organizaţii mondiale –
Biserica Romano-Catolică. Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870 sub
suveranitatea Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată.
Urmare a încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia şi Sfântul
Scaun, acesta din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de
Vatican. În doctrină mai există dispute în privinţa acceptării Vaticanului ca subiect
de drept internaţional de tip statal, într-o opinie argumentându-se că acestuia îi
lipsesc elementele faptice şi juridice specifice statului (suveranitatea şi
independenţa), teritoriul său este foarte restrâns şi nu beneficiază de o autonomie a
serviciilor sale publice.
Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe ideea

tradiţională că Papa este „ suveran secular”101 , încă din perioada de formare a
dreptului internaţional, pe de o parte, precum şi că este şeful unei organizaţii
mondiale – Biserica Romano-Catolică, pe de altă parte.
Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929.
Totuşi, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:
teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri juridice multiple;
populaţia este foarte mică, iar naţionalitatea are caracter temporar şi
supletiv;
nu posedă autonomia serviciilor sale publice.
Caracterul statal al Sfântului Scaun este recunoscut de statele din
comunitatea internaţională cu care acesta întreţine relaţii diplomatice. Sfântul
Scaun întreţine relaţii speciale cu Italia şi are relaţii cu alte state.
Sfântul Scaun are capacitatea de a încheia tratate internaţionale în interesul
Bisericii şi în scopuri spirituale sau în domeniul temporal.
3. Capacitatea părţilor
Capacitatea părţilor poartă asupra validităţii tratatului internaţional

deoarece, în mod firesc, angajarea statului sau a altei entităţi este dependentă
întotdeauna de existenţa unei aptitudini atribuite, justificarea acestei aptitudini
fiind dat ă de dreptul natural ori de dreptul pozitiv, opiniile autorilor fiind împărţite
cu privire la acest ultim aspect.
Dreptul pozitiv nu conţine o reglementare exhaustivă şi unitară a materiei
capacităţii de a încheia tratate, întâlnindu-se doar reglementări disparate,
directe161 sau indirecte.
În general, autorii de drept internaţional insistă asupra ideii că „încheierea
tratatelor reprezintă una dintre cele mai vechi şi cele mai caracteristice manifestări
ale independenţei sau suveranităţii din partea statelor”162.
În dreptul internaţ ional, timpul istoric şi-a pus amprenta specifică şi asupra
sferei entităţilor cu capacitate de a încheia tratate. Se observă existenţa, într-o
primă etapă, a concepţiei (devenită tradiţională) că ius tractum este un drept
specific şi exclusiv al statului, pe care şi-l exercită „fie individual, fie acţionând
colectiv prin organizaţii internaţionale publice, adică prin organizaţii de state
create prin tratate”163. În aceeaşi direcţie de abordare a problemei capacităţii nu s-
a acceptat ideea de a avea dreptul de a încheia tratate, statele semi- suverane,
afirmându-se că această capacitate este extrem de restrânsă, iar câteodată chiar
suprimată164. S-a fundamentat deseori această capacitate pe ideea de independenţă
a unui stat; dreptul de a negocia şi de a contracta ar fi o consecinţă a manifestării
independenţei statelor, alături de alte drepturi, cum sunt dreptul la acţiuni
coercitive şi r ăzboi; dreptul de reprezentare sau delegaţie; dreptul de egalitate;
dreptul la respect mutual; dreptul la comerţ165. Teoria nu mai corespunde într-o
măsură substanţială.
Chiar dacă se poate vorbi de o limitare a lui ius tractum, iar alteori chiar de
inexistenţa acestuia sau lipsa de efectivitate a exercitării acestei capacităţi, atunci când
ne referim la state care nu sunt suverane sau pe deplin independente, respectiv la alte
entităţi decât statele, totuşi abordarea trebuie făcută prudent deoarece dreptul
internaţional corespunde într-o măsură directă transformărilor din cadrul comunităţilor
internaţionale, iar acestea sunt numeroase. În literatură166 s-a
Potrivit articolului 6 din Convenţia de la Viena (1969) „orice stat are capacitatea de a încheia
tratate”
McNair, D., The Law of Treaties, 35 – citat de Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor,
22
Oppenheim, L., International Law. A Treatize, Arnold McNair, Longmans, Londra, 1928, 883-884,
citat de Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 248
Fauchille, P., Traité de droit, 461
Molea, M.C., Dreptul tratatelor, 83
considerat capacitatea de a încheia tratate ca decurgând, în mod inerent, din
calitatea de subiect de drept internaţional. Într-un context apropiat s-a subliniat167
că ius tractum al statelor este erodat din două direcţii:
– apariţia şi înmulţirea organizaţiilor internaţionale168, îndeosebi a
organizaţiilor supranaţionale169;
– procesul de fragmentare a statelor170.
Pe de altă parte, numărul entităţilor care au calitatea de subiect de drept
internaţional variază în funcţie de evoluţ ia relaţiilor internaţionale, dar şi de
transformările ce au loc în cadrul dreptului internaţional.
Subiectele principale ale tratatelor sunt statele, regula fiind c ă acestea pot
încheia absolut orice fel de tratate, fiind ţinute doar la respectarea regulilor
dreptului internaţional relative la validitatea171 tratatului internaţional. În anumite
situaţii această capacitate este limitată , ca urmare a unor împrejurări obiective care
exclud încheierea unor tratate, cum este situaţia neutralităţii permanente sau,
uneori, apartenenţa la o federaţ ie. În ce priveşte organizaţiile internaţionale, în
general capacitatea acestora este limitată la obiectivele fiecărei organizaţii în parte.
Există situaţii când la încheierea unui tratat participă un subiect de drept
recunoscut în cadrul comunităţii internaţionale. Întrucât această participare
echivalează uneori cu exercitarea de facto a lui ius tractum, statele participante pot
men ţiona în cuprinsul actului dacă acesta are valoare de recunoaştere a acestuia
sau faptul că nu are. Dacă nu prevăd nimic în acest sens, atunci prin încheierea
tratatului se creează prezumţia recunoaşterii172.
Nu sunt tratate internaţionale actele intervenite între persoane fizice sau
persoane juridice, pe de o parte, şi un stat pe de altă parte, precum nici acordurile
dintre persoane juridice din state diferite173.
Gautier, P., Verhoeven, J., Essai sur la définition des traités entre états : la pratique de la
Belgique aux confins du droit des traités, Émile Bruylant, Bruxelles, 1993, 102; Anghel, I.M.,
Dreptul tratatelor, I, 247
Consecinţa înmulţirii organizaţiilor internaţionale este faptul că tot mai multe domenii apar
reglementate, astfel că, inevitabil se produce o interferenţă complexă între atribuţiile şi
competenţele statelor şi cele ale organizaţiilor internaţionale
Organizaţiile internaţionale preiau din competenţa statelor, atât în perioada desfăşurării
integrării, cât şi ulterior până la definitivarea integrală
Federalizarea accentuată sau mai puţin accentuată a unor state presupune transferul unor competenţe
suverane statelor din cadrul federaţiei
McNair, D., The Law of Treaties, 35
Openheim, L., International Law, 883-884; astfel recunoaşterea poate fi expresă sau tacită, iar
întreţinerea de relaţii diplomatice ori încheierea de tratate cu o entitate separată în cadrul unui stat, dar
care luptă pentru cucerirea independenţei, echivalează cu recunoaşterea tacită (chiar implicită, n.a.) – Le
Fur, L., Précis de droit, 329
Spre exemplu, Red Line Agreement, din 31 iulie 1928, intervenită între câteva companii
petroliere private, cu privire la delimitarea zonelor de influenţă în Orientul Apropiat, Geamănu, G.,
Dreptul internaţional, 480
Problema capacităţii de a încheia tratate vizează următoarele entităţi
juridice: statele suverane şi independente (statele unitare, statele federale,
confederaţiile de state, uniunea personală, uniunea reală de state), statele
dependente, statele cu neutralitate permanentă, organizaţiile internaţionale,
popoarele care luptă pentru eliberare, Sfântul Scaun.
3.1. Statele suverane şi independente. Se poate spune că statele suverane şi

independente sunt subiecte directe şi nemijlocite ale dreptului internaţional, cu
capacitate deplină, fiind apte să se manifeste independent în relaţiile internaţionale,
stabilind raporturi juridice. Fiind o consecinţă a suveranităţii, statele au capacitate
deplină şi deci, sunt subiecte ale tratatului internaţional. Mecanismul este urmă
torul: doctrina suveranităţii implică o dublă revendicare, şi anume, autonomie în
politica externă şi competenţa exclusivă în afaceri externe174 . Mergând mai
departe cu raţionamentul, existenţa autonomiei este îngrădită de o împrejurare:
absenţa unei autorităţi supreme internaţionale. Ca urmare, independenţa ca o
consecinţă a suveranităţii presupune autonomie a politicii externe, iar manifestarea
sa concretă se exprimă prin încheierea de tratate internaţionale.
Capacitatea de a încheia tratate internaţionale constituie o instituţie juridică
generală a dreptului internaţional, iar în cadrul acestuia ea este specifică dreptului
tratatelor. Fiind un drept primordial interstatal175, dreptul internaţional cunoaşte ca
subiecte originare ale sale statele. Caracteristica generală a
statelor ca subiecte de drept internaţional o constituie calitatea lor de state
suverane176.
Se pune des problema în literatură177 de a se şti care este fundamentul şi
izvorul capacităţii, adică a aptitudinii statelor de a se manifesta în relaţii
internaţionale, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii prin încheierea de
tratate internaţionale.
Uneori178 s-a înclinat, şi pe bună dreptate, înspre acceptarea ideii că este o
axiomă faptul că statele au capacitatea de a negocia şi a încheia tratate. Totuşi, s-a
preferat inserarea acestei dispoziţii la articolul 6 din Convenţia de la
174
A se vedea termenul „sovereignty” în Evans, G., Newnham, J., Dicţionar de relaţii
internaţionale, Universal Dalsi, Anglia, 2001, 515
Cavaré, L., Droit international public positif, II, A. Pedone, Paris, 1969, 77; Anghel, I.M., Dreptul
tratatelor, I, 247
Molea, M.C., Dreptul tratatelor, 84
Idem, 89; Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 23; Anghel, I.M., Dreptul tratatelor,
I, 247
În acest sens, în timpul lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional, cu prilejul pregătirii Convenţiei de la
Viena privind dreptul tratatelor, au existat opinii potrivit cărora nu era necesar ca în textul Convenţiei să se
prevadă că statele au capacitatea de a încheia tratate internaţionale, deoarece această afirmaţie echivalează cu
un pleonasm – a se vedea Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 250
Viena, dar mai degrabă din dorinţa de a sublinia această capacitate pe care o
posedă orice stat, chestiune ce constituie, de altfel, un fapt pozitiv.
Înclinând între ideea că este o axiomă , se naşte doctrina explicării
existenţei sale: statul posedă această capacitate în virtutea suveranităţii sale.
Importanţa acestei lămuriri constă în aceea că identifică fundamentul real al
capacităţii, deosebindu-l de tărâmul confuziei, ori cel puţin distingându-se opinia
către care înclinăm, spre deosebire de teoria potrivit căreia statul ca subiect al
tratatului internaţional posedă această calitate în virtutea unor norme imperative
ale dreptului internaţional.
În practica internaţională şi în doctrina juridică se pune şi problema care state
anume sunt suverane şi independente, ori dacă suveranitatea unora nu este limitată de
împrejurări obiective sau chiar auto-limitată. Existenţa unor situaţii deosebite are drept
consecinţă repercusiuni asupra capacităţii de a încheia tratate internaţionale. În acest
context apare distincţia 179 dintre statele unitare180 suverane şi independente, statele
federale, confederaţiile de state, uniunea personală, uniunea reală de state, statele
dependente, statele cu neutralitate permanentă.
Caracterul unitar al unui stat nu este incompatibil cu o largă descentralizare
a lui. În acest sens, sugestiv este exemplul Regatului Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord, care este stat unitar în cadrul căreia Irlanda de Nord beneficiază
de largă autonomie181.
În cazul statelor compuse se pot identifica mai multe state alcătuitoare, care
uneori îşi pierd suveranitatea lor externă, păstrându-şi în general, dar în parte,
suveranitatea lor internă. Statele compuse se pot grupa în două categorii182:
asociaţiile de state şi ierarhiile de state. În categoria asociaţiilor de state se includ:
misiunile personale, misiunile reale, confederaţiile de state, statele federale.
3.2. Uniunea personală desemnează asociaţia de state reprezentată de un

monarh unic, fiecare stat din cadrul asociaţiei păstrându-şi deplină suveranitatea
internă şi externă. Exemple de uniuni personale sunt183: Marea
La baza acestei distincţii stă în principal modul în care se poate înfăţişa puterea de stat constituită pe un
teritoriu determinat
Un stat apare ca fiind unitar, în sensul dreptului internaţional public, atunci când în raporturile
sale cu alte state acesta acţionează ca subiect unic de drept internaţional
A se vedea Drăganu, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, I, Lumina
Lex, Bucureşti, 2000, 223
Idem, 224; în cazul asociaţiilor de state, suveranităţile diferitelor state alcătuitoare sunt egale
între ele, în timp ce în categoria ierarhiilor de state există deosebiri între suveranităţile statelor
alcătuitoare, unul dintre aceste state având o poziţie predominantă
Drăganu, T., Drept constituţional, 224, unde este citat de Lapradelle, A., Cours de droit
constitutionel, Paris, 1912, 46-47
Britanie şi Hanovra (1714-1837)184; Marele Ducat de Luxemburg185 ş i Ţările de
Jos (1815 la 1890); Belgia şi Congo186 (1885-1908); Neuchâtel şi Prusia187;
Marea Britanie şi India188 după 1877; Rusia şi Finlanda, anterior anului 1917;
Danemarca şi Islanda 189 (1907-1918); Austria şi Ungaria (1848)190; Norvegia şi
Suedia191; Lituania şi Polonia192 (1386-1569).
3.3. Uniunea reală este alcătuită din cel puţin două state aflate sub
suveranitatea unui singur şef de stat, statele păstrându-şi şi în interior o
Această uniune personală a luat sfârşit odată cu urcarea pe tron a reginei Victoria în 1837. Statul
Hanovra nu admitea succesiunea la tron a unei femei, decât în situaţia inexistenţei vreunui succesor de
sex masculin în toate liniile. În această formă de uniune, fiecare stat avea propria lege succesorală (la
tron), astfel încât atunci când acestea nu au mai coincis, uniunea a luat sfârşit; a se vedea Le Fur, L.,
Précis de droit, 70
Cazul Olandei şi al Marelui Ducat de Luxemburg a luat sfârşit, ca existenţă de uniune
personală, în 1890, odată cu venirea la putere în Olanda a reginei Wilhelmine. Ducatul Luxemburg
excludea la acea dată femeile de la succesiune
186
Exemplul Belgiei şi Congo este mai deosebit, deoarece situaţia Congo-ului a fost multă vreme
deosebită în ce priveşte consacrarea sa în dreptul internaţional, respectiv asimilată cu un fel de
proprietate privată a regelui Belgiei, Leopold II. Congo fusese descoperit de Stanley; ulterior s-a
creat Asociaţia Internaţională a Congo-ului care a fost recunoscut ca un stat independent de
Conferinţa de la Berlin din 1885. Din acel moment statul independent Congo s-a aflat în cadrul
unei uniuni personale cu Belgia. În anul 1908 regele Leopold al Belgiei a anexat Congo la Belgia în
temeiul unei legi belgiene din 1908, prin care se făcea aplicaţia unei idei patrimoniale decurgând
din suveranitate, într-un mod foarte „interesant”; pentru mai multe amănunte vezi Errera, P., Traité
de droit public bèlge: droit constitutionnel: droit administratif, Giard & Brière, Paris, 1918
O uniune personală care a reunit principatul Neuchâtel (Elveţia) şi Prusia, luând sfârşit prin
Tratatul de la Paris din 26 mai 1857
Unii autori au apreciat că după 1 ianuarie 1877 a existat o uniune personală între Marea Britanie
şi Imperiul Indiilor, iar regele Marii Britanii şi Irlandei de Nord era în acelaşi timp împăratul
Indiilor – a se vedea Rivier, A.P.O., Principes du droit des gens, I, Arthur Rousseau, Paris, 1896,
95; opinia că ar fi existat o uniune personală este semnalată în doctrină – a se vedea Despagnet, F.,
Cours de droit international public, Ch. de Boeck, Recueil Sirey, Paris, 1910, 101
Având un caracter temporar, uniunea personală s-a constituit în 1907 în urma unei decizii a
comisiei constituită în 1907 de regele Danemarcei
În perioada 1848-1867 între Austria şi Ungaria s-a ivit o situaţie deosebită, conferind celor două
caracterul unei uniuni personale. După revoluţia din 1847, Dieta Ungară trimite la Viena o delegaţie care
cere împăratului o serie de drepturi pentru naţiunea maghiară. Concomitent Dieta votează toate
reformele cerute de Partidul Liberal, iar Guvernul de la Viena acceptă cererile delegaţiei, printre care
mutarea Dietei de la Presburg (Bratislava) la Pesta şi acceptă sesiuni anuale
Sunt exemplificate Austria şi Ungaria, respectiv Norvegia şi Suedia, de către unii autori care
neagă caracterul real al acestei uniuni – a se vedea Bidermann, H.J., Die rechtliche Nature der
österreichisch-ungarischen Monarchie, Funck-Brentano et Sorel, Paris, 1877, 39
În 1386 ducele Lituaniei, Jagellon, s-a căsătorit cu regina Poloniei, Hedroige, rezultând o
uniune personală între Polonia şi Lituania, uniune ce a luat sfârşit în 1569 prin Tratatul de la
Lublin, transformându-se în uniune reală
personalitate distinctă193, dar din punct de vedere extern formând un singur stat.
Între exemplele de uniuni reale menţionate în literatură, întâlnim: Uniunea Austro-
Ungară194 (1867-1908); Lituania şi Polonia195 după 1569, Norvegia şi Suedia196
(1815-1905); Rusia şi Finlanda 197 (1867-1917); Anglia, Scoţia şi Irlanda198;
Danemarca şi Islanda199; Muntenia şi Moldova200 (1859-1862).
3.4. Confederaţia de state201 se caracterizează prin aceea că statele
alcătuitoare îşi păstrează suveranitatea internă şi externă, dar acţionează în comun,
urmărind aceleaşi obiective de securitate internaţională şi înflorire economică, sens
în care de comun acord încheie un tratat. Confederaţia202 î şi stabileşte acţiunile de
politică externă prin intermediul unei Diete, care este o adunare de diplomaţ i.
Hotărârile dietei se iau pe bază de acord între toţi membrii acesteia, dar ele nu
devin obligatorii pentru fiecare stat alcătuitor decât după ce sunt aprobate de
organul competent din fiecare stat federal203.
Alexianu, G., Curs de drept constituţional, I, Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1930, 152; statele
alcătuitoare ale uniunii reale au o constituţie, legi şi administraţie proprie, au guvern propriu. Dieta
votează legile organice ale noului stat, numite „legile de la 1848”. După această dată, până la 1917
între cele două state apar deseori tensiuni
Această uniune reală s-a înfăptuit în anul 1867 în baza Compromisului de la acea dată,
intervenit între Austria şi Ungaria, prin care cele două sunt declarate state distincte, egale în
drepturi, supuse aceluiaşi suveran: împărat în Austria şi rege apostolic în Ungaria. Acestea aveau
un „guvern” comun pentru afacerile străine
Este menţionată ca fiind o uniune personală între anii 1386 până în 1569 când prin Tratatul de la
Lublin a fost transformată într-o uniune reală; a se vedea Fauchille, P., Traité de droit, I, 234
Actul lui Karl al XIII-lea din 6 august 1815 a reunit Norvegia şi Suedia sub acelaşi sceptru. În 1905
cele două state s-au despărţit. Totuşi în perioada uniunii fiecare stat a avut guvernare şi legislaţie
proprie, cu parlamente şi ministere distincte. Opiniile autorilor diferă cu privire la caracterul personal al
uniunii, ea fiind considerată a fi mai degrabă o uniune reală sau o federaţie – Le Fur, L., Précis de droit,
71
Deşi există puncte de vedere diferite, unii autori consideră că Rusia şi Finlanda au alcătuit o
uniune reală între anii 1867-1917; Brie, S., Theorie des Staatenverbindungen, Grass, Barth Co.,
Breslau, 1886; Despagnet, F., La question finlandaise au point de vue juridique, Paris, 1901, 77
A se vedea Fauchille, P., Traité de droit, I, 239
În perioada interbelică este amintită ca singurul caz de uniune reală cunoscut după 1918; Le Fur, L.,
Précis de droit, 72
Apreciată de unii autori ca fiind o uniune reală, prin alegerea la 24 ianuarie 1859 a lui Cuza ca domn
al ambelor ţări, în timp ce Convenţia de la Paris recunoştea fiecăreia o adunare legislativă şi putere
executivă proprie. În 1862 se transformă în stat unitar, domnitorul Cuza formând un singur parlament
pentru ambele principate (a se vedea Alexianu, G., Curs de drept, 154)
A se vedea Fauchille, P., Traité de droit, I, 242; există două sisteme principale privitoare la
caracterizarea formei confederative, susţinându-se pe de o parte că statul confederat nu are
personalitate morală, în timp ce al doilea sistem priveşte confederaţia ca o persoană morală de
drept public; a se vedea de Lapradelle, A., Cours de droit, 50; Borel, E., Étude sur la souveraineté
de l’État fédératif, Berna, 1886, 65
Ca formă de stat a fost apreciată ca o asociaţie mai mult politică decât juridică; Fauchille, P.,
Traité de droit, 242
Pentru amănunte, a se vedea Alexianu, G., Curs de drept, 164; Drăganu, T., Drept
constituţional, 225
Forma confederativă de state este alcătuită între anii 1815-1866 în cazul
aşa numitei Confederaţii germane204, până în anul 1799 în cazul Cantoanelor
elveţiene205, între anii 1781-1787 în cazul Confederaţiei celor treisprezece state
americane206, Republica Provinciilor Unite a Ţărilor de Jos207 şi Imperiul
Britanic208.
Astfel, cum remarca profesorul Tudor Drăganu, „forma de stat confederal
aparţine nu numai trecutului, dar se pare şi viitorului. Astăzi se vorbeşte tot mai
mult de o viitoare confederaţie europeană”209.
3.5. Statul federal este o asociaţie de state, ce-şi transferă în parte şi

suveranitatea internă către organele federale, iar suveranitatea externă a fiecăruia
dintre acestea se contopeşte într-o nouă suveranitate comună. Statul federal este
condus de un organism central şi este superior suveranităţii tuturor statelor din
federaţie. Statul federal nu admite participarea unui stat doar cu o porţiune de teritoriu
în federaţie dar, totodată, nici unul dintre state nu poate câştiga o porţiune de teren în
dauna altuia210. Sunt amintite ca exemple de state federale: Mexicul,
Confederaţia germană s-a înfiinţat prin articolul 53 şi urm. din Actul Final al Congresului de la
Viena, din 9 iunie 1815, fiind completat substanţial prin actul adiţional din 15 mai 1820. A fost o
asociaţie de peste 30 de state, formată din regatul Prusiei, imperiul austriac şi regatul Danemarcei,
constituită sub imperiul unor preocupări de ordin pur politic. Ca urmare a unor lupte desfăşurate între
state ale confederaţiei, în 1866, prin articolul 4 al Tratatului de la Praga din 23 august s-a pronunţat
dizolvarea Confederaţiei
Elveţia a fost recunoscută ca stat autonom prin tratatele de la Westsphalia (1648). La acea dată
exista o confederaţie de treisprezece cantoane. În 1718 alte şase cantoane intră în confederaţie.
După 1798 intervin o serie de schimbări mai mult sau mai puţin de facto, războaie civile, care
afectează ţinuturile helvetice. Conferinţa de la Viena din 1815 consacră tot un statut de
Confederaţie pentru majoritatea cantoanelor. Prin Constituţia federală din 1848, federaţia de state
trece la statutul de stat federal; a se vedea Bluntschli, J.C., Geschichte des schweizerischen
Bundesrechtes von den ersten ewigen Bünden bis auf die Gegenwart, Stuttgart, 1875
La 4 iulie 1776 se proclamă independenţa celor 13 State Unite ale Americii, iar în 9 iulie 1778
se elaborează Pactul de Confederaţie şi perpetuă unire, intrat în vigoare în 1781. Consiliul de
delegaţi ai Statelor (Congresul) are dreptul de război şi pace, dreptul de legaţie şi dreptul de a
reprezenta confederaţia. Confederaţia durează până la adoptarea Constituţiei din 1787, după care
Statele Unite au o organizare de stat federal
Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos au avut organizarea unei confederaţii de state între 1580 şi 1795; a se
vedea Fauchille, P., Traité de droit, 245
Unii autori apreciază că după primul război mondial Imperiul Britanic s-a apropiat de o
confederaţie de state, având în vedere marile colonii cu guvernare proprie: Canada, Terra-Nova,
Africa „australă”, Federaţia australiană, Noua Zeelandă; idem
Drăganu, T., Drept constituţional, 225
Alexianu, G., Curs de drept, 166
Columbia, Brazilia, Republica Argentina, Statele Unite ale Americii de Nord211,
Elveţia212, Germania213, Marele Imperiu Britanic214, URSS215.
3.6. Statele dependente216 sunt întâlnite sub diverse forme, precum: statul
vasal, statul protejat, dominioanele britanice, teritoriile sub mandat şi statele sub
tutelă internaţională.
3.6.1. Statul vasal217 are suveranitatea ştirbită prin aceea că faţă de un alt
stat, denumit stat suveran, are obligaţii militare şi băneşti, în schimbul cărora i se
oferă protecţie. În materie de tratate internaţ ionale, militare şi politice, statul vasal
nu are capacitate deplină ci este nevoit să acţioneze în conivenţă cu statul suveran.
În plus, deseori, statul suveran intervine în ordinea internă a statului vasal. Acesta
din urmă, uneori, nu are dreptul de a bate monedă218.
Se apreciază că de iure în prezent vasalitatea aparţine istoriei. Istoria aminteşte
situaţii de vasalitate des întâlnite în raporturile câtorva ţări europene faţă de imperiul
otoman. Teritoriile româneşti s-au aflat în diferite perioade istorice în raporturi de
vasalitate cu Poarta Otomană219. Alte situaţii renumite, de vasalitate, sunt Serbia din
1856 până la 1878, Bulgaria între 1878 şi 1908, Egiptul între 1840 şi 1914, Creta între
1899-1913, Coreea faţă de China din secolul al XVII-lea până în 1895. Starea de
vasalitate afectează capacitatea de a încheia tratate220.
După 1787, odată cu adoptarea noii Constituţii, cele 13 State anterioare se unesc într-un singur stat cu
organe centrale de conducere. Preşedintele este ales de un grup de electori şi are drepturi foarte mari.
Legătura dintre state este făcută pe baza unei Constituţii care primeşte prin Convenţie adeziunea statelor,
dar este supusă ratificării legislaturii fiecărui stat. Deoarece justiţia este paznicul Constituţiei şi apără cu
înverşunare organizarea statului federal, Statele Unite au devenit în scurtă vreme cel mai organizat şi
puternic stat federal, Alexianu, G., Curs de drept, 191 şi urm.
Idem, 167-176
Organizarea imperiului german din a doua jumătate a secolului XIX apare ca un stat federal, în
realitate apropiindu-se de un stat unitar menţinut prin autoritate şi forţă. După primul război mondial,
Germania apare ca un puternic stat federal, evoluând şi transformându-se într-un stat unitar naţional. În
prezent Germania este din nou un stat federal, având la bază Constituţia din 1949
Alexianu, G., Curs de drept, 194-203
Pe baza Constituţiei din 1936 a URSS s-a constituit o uniune de state federale complexă. În prezent
Federaţia Rusă, conform Constituţiei din 12 decembrie 1993, este alcătuită din republici, teritorii,
regiuni, oraşe de importanţă federală, o regiune autonomă, toate egale în drepturi, ca subiecte ale
federaţiei; a se vedea Drăganu, T., Drept constituţional, 227
Este utilizată şi terminologia de „ierarhii de state” sau state „semi-suverane”
Ceea ce caracterizează statul vasal nu este natura obligaţiilor sale faţă de statul suzeran, ci faptul
că acestea i se impun forţat şi cu un caracter perpetuu, ceea ce face ca ele să constituie o adevărată
capitis deminutio pentru suveranitatea lui; Drăganu, T., Drept constituţional, 228
Tratatul de la Paris din 1856 a prevăzut suveranitatea Turciei faţă de Principatele Române
Se citează (Mc Nair) ca exemplu de raporturi de vasalitate cele dintre Marea Britanie şi Republica Africa
de Sud fundamentate pe Convenţia de la Londra din 27 februarie 1884, potrivit căreia toate tratatele ce se
doreau a fi încheiate de Republica Africa de Sud trebuiau aprobate în prealabil de autorităţile britanice.
Deoarece tratatul de extrădare din 1895 încheiat între Olanda şi Republica Africa de Sud nu fusese supus
condiţiei aprobării amintite, unii jurişti au propus informarea Guvernului britanic
3.6.2. Statul protejat este un stat semi-suveran, a cărui situaţie juridică nu
difer ă substanţial de cea a statului vasal, dar aceasta are o dinamică aparte,
generată de momente istorice ale apariţiei protectoratului, diferite faţă de cele în
care s-au născut raporturile de vasalitate. Exemple de protectorate sunt: Tunisia
sub protectorat francez (1882-1956); Cuba sub protectoratul Statelor Unite (1903),
Republica Dominicană (1907) şi Nicaragua (1911) sub protectoratul Statelor
Unite. Efectele instituirii stării de protectorat pot consta într-o anexare sau într-o
simplă reprezentare externă, sau în promovarea în comun a unor intense activităţi
economice. În Europa, în perioada contemporană este cunoscută existenţa a două
protectorate: principatul
de Lichtenstein sub protectoratul Elveţiei şi Monaco sub protectoratul Franţei221.
În cazul statelor aflate sub protectorat, capacitatea de a încheia tratate este
limitată sau nu există. Dreptul de a încheia tratate şi limitele exerciţiului acestuia
reiese din conţinutul raportului dintre statul protector şi statul protejat, astfel cum
sunt acestea fixate prin tratatul sau tratatele de bază referitoare la protectorat.
Existenţa unui regim de protectorat nu presupune inexistenţa personalităţii juridice
a statului protejat222.
3.6.3. Dominioanele Britanice223 (între primul şi al doilea război mondial)

sunt menţionate în literatură ca formă de „ierarhie de state”, cunoscută sub
denumirea de „Comunitatea Britanică de naţiuni”. Commonwealth (comunitate)
este în general asociat cu istoria imperială britanică, folosit pentru a desemna acele
teritorii (dominioane) care, deşi făceau parte oficial din Imperiu, aveau o
guvernare internă proprie şi un grad semnificativ de libertate în politica externă. În
acest sens, termenul dominioane desemna o relaţie mai relaxată, de mai redusă
subordonare decât cea desemnată prin termenele de „colonie” sau „imperiu”224.
Dominioanele aveau calitatea de subiecte de drept internaţ ional şi concret legătura
acestora cu Imperiul Britanic consta în faptul că regele (regina) Angliei numea
pentru teritoriile225 respective un guvernator, care reprezenta Coroana Britanică.
Geamănu, G., Dreptul internaţional, 191

CIJ într-una din cauzele soluţionate a apreciat că Marocul (aflat la acea dată sub protectorat) „şi-a
menţinut personalitatea sa ca stat în dreptul internaţional” – a se vedea Drepturi ale cetăţenilor
Statelor Unite ale Americii în Maroc (Franţa versus Statele Unite ale Americii), 1952, 176
Drăganu, T., Drept constituţional, 229
Evans, G., Newnham, J., Dicţionar de relaţii, 93
După 1948 s-a renunţat la termenii „britanic” şi „dominioane”, asociaţia devenind
„Commonwealth of Nations”, fiind constituită din state independente şi recunoscute ca subiecte de
drept internaţional
105
Teritoriile sub mandat226 sunt teritoriile fostelor colonii germane ori
provincii ale Imperiului Otoman, a căror administrare, după primul război
mondial, şi-a asumat-o Liga Naţiunilor, care a mandatat semnatarele tratatelor de
pace să exercite această competenţă sub controlul ei până la momentul când
teritoriile sub mandat aveau potenţialul de a se autoguverna.
Statele sub tutelă internaţională (Trusteeship)227 sunt întâlnite în perioada

postbelică în sistemul organizat de ONU, urmărindu-se coordonarea şi protecţia
populaţiilor băştinaşe din fostele colonii, într-o manieră dezvoltătoare a unui statut
propriu, chiar statal. În sistemul Cartei ONU tutela internaţională se poate realiza fie prin
intermediul unor state împuternicite prin acorduri încheiate de ele cu ONU, fie în mod
direct de către organele ONU, îndeosebi Consiliul de Tutelă.
3.7. Statele cu neutralitate permanentă au personalitate juridică

internaţională completă228 dar capacitatea acestora de a încheia tratate este
limitată. Această limitare decurge inerent din statutul de neutralitate al acestor
state. Pe plan teoretic, apare discuţia dacă această capacitate limitată afectează sau
nu dreptul de a încheia tratate în toate domeniile, chiar dacă în acest fel s-ar
contraveni statutului de neutralitate al acestor state. De asemenea, s-a pus
problema dacă statutul de neutralitate afectează capacitatea de a încheia tratate.
„Sistemul mandatelor” prevăzut de articolul XXII al Convenţiei Ligii Naţiunilor a fost atribuit lui Jan
Smuts, dar a fost propus pentru prima dată în 1919 de G.L.Beer, membru al personalului lui Woodrow
Wilson. Africa de Sud a primit răspunderea administrativă pentru fosta Africă de Sud-Vest Germană,
prin mandatul din 1920, până când teritoriile şi populaţiile aşezate pe acestea vor deveni suficient
pregătite pentru a stăpâni regulile autodeterminării şi a-şi dobândi un statut legal de sine stătător. În
funcţie de stadiul acestui proces, Liga a introdus trei tipuri de mandate, înfiinţând şi o Comisie
Permanentă pentru Mandate ce avea atribuţia de a supraveghea procesul. Chiar dacă sistemul mandatelor
pare astăzi părtinitor şi demodat, acesta se remarcă prin faptul că a fost prima experienţă de control
internaţional asupra unor teritorii dependente. Acest sistem, departe de a fi perfect, a contribuit la
prăbuşirea sistemului colonial
Sistemul tutelei este o versiune mai nouă a sistemului originar (sistemul mandatelor), dar are acelaşi
obiectiv general (supravegherea internaţională până la momentul când populaţia băştinaşă îşi hotărăşte
statutul). Consiliul de Tutelă, organ al ONU, este subordonat Adunării Generale şi are rolul de a
supraveghea teritoriile care nu se autoguvernează şi sunt desemnate drept teritorii sub tutelă. În 1950
existau unsprezece teritorii sub tutelă şi şapte state aveau calitatea de tutori. Africa de Sud a refuzat
multă vreme să-şi plaseze teritoriul mandatat (Africa de Sud-Vest) în sistemul de tutelă şi până nu
demult „rămăsese singura problemă nerezolvată lăsată de cel de-al doilea război mondial”. În 1989, în
schimbul retragerii trupelor cubaneze din Angola, Africa de Sud a fost de acord să pună în mişcare
procesul de autodeterminare. Din cele unsprezece teritorii, numai unul singur (teritoriul aflat sub tutela
SUA în Insulele Pacificului) nu şi-a dobândit independenţa. Acest teritoriu, aflat sub supravegherea
Consiliului de Securitate, a fost declarat „teritoriu strategic”, pentru a conveni intereselor militare şi de
securitate ale SUA în Pacific. SUA are dreptul de veto în legătură cu orice acţiune de natură să-i
prejudicieze interesele sale
A se vedea Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 255; Geamănu, G., Dreptul internaţional, 184-
188; Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 25-26
Răspunsurile sunt diferite în literatura de specialitate229. În esenţă se pune
problema conflictului între reguli internaţionale cu caracter general şi reguli
bilaterale sau cu o aplicabilitate mai restrânsă. Statutul de neutralitate presupune în
orice caz o conduită conformă, fiind excluse încheierea de tratate de alianţă, sau de
garanţie, prin alte acorduri politice, sau militare ce au ca scop pregătirea
războiului, dezvoltarea armamentelor de orice fel în sprijinul unor puteri străine,
producerea şi experimentarea de arme nucleare, conducerea oricărui plan de
agresiune sau sprijinul oricărei forme de agresiune. Se apreciază că în prezent
statele neutre trebuie să acţioneze în limitele unei neutralităţi pozitive.
Sunt enumerate printre statele cu neutralitate permanentă, tradiţ ională sau
nu, cazurile Belgiei230, Luxemburgului231, Elveţiei 232, Laosului233 etc.
3.8. Organizaţiile internaţionale au o capacitate juridică limitată,
potrivit competenţelor conferite de state prin actul de constituire a organizaţiei234.
Capacitatea acestora de a încheia tratate rezultă din calitatea de subiecte ale
dreptului internaţional pe care o deţ in. Manifestându-se o ascendenţă în ce
priveşte recunoaşterea organizaţiilor ca subiecte autonome şi independente ale
dreptului internaţ ional şi îndeosebi a dreptului tratatelor, fundamentul capacităţii
juridice de a încheia tratate poate forma totuşi obiectul unor discuţii
Idem
Belgia a dobândit statut de neutralitate prin protocolul din 20 ianuarie 1831, care hotărăşte
separarea Belgiei de Olanda. Potrivit articolului 5 Belgia este un stat neutru permanent. Cele cinci
puteri (Austria, Anglia, Franţa, Prusia, Rusia) îi garantează neutralitatea permanentă, precum şi
integritatea şi inviolabilitatea teritoriului său. Acest protocol a fost confirmat prin Tratatul din 26
iunie 1831. Printr-un tratat din 1839, Olanda se obligă în cele din urmă la respectarea neutralităţii
Belgiei
Marele Ducat al Luxemburgului a dobândit neutralitate prin Tratatul din 11 mai 1867, semnat la
Londra de puterile semnatare ale tratatului din 1839 şi de Italia. Neutralitatea Luxemburgului a fost
recunoscută de toate puterile semnatare: Austria, Belgia, Franţa, Marea Britanie, Italia, Ţările de Jos şi
Prusia, şi garantată de aceste puteri, cu excepţia Belgiei care era neutră. În 1914 Germania a încălcat
neutralitatea Luxemburgului. Regimul de neutralitate a fost abrogat prin condiţiile de pace impuse în
1919-1920 de Puterile Centrale. Deoarece neutralitatea Luxemburgului, conform tratatului, este
demilitarizată, aceasta a determinat specialiştii să susţină că Luxemburgul neutru a fost autorizat să intre
în Societatea Naţiunilor (a se vedea Fauchille, P., Traité de droit, 714)
Elveţia a semnat cu Franţa în 1521 un tratat de pace perpetuă, tratat care a fost reînnoit cu Ludovic al
XIV-lea la 4 septembrie 1663. Prin alte tratate Elveţia şi-a creat relaţii de prietenie cu aproape toate ţările
din Europa. În 1815, în Congresul de la Viena şi cel de la Paris, puterile europene au făcut declaraţii
exprese prin care recunoşteau în mod autentic neutralitatea permanentă a Elveţiei
În 1962 la Conferinţa de la Geneva pentru Laos, statele participante au efectuat o declaraţie în
termenii următori: „Potrivit voinţei guvernului şi poporului regatului Laos, exprimată la 9 iulie 1962 în
declaraţia guvernului Laos cu privire la neutralitate, recunosc şi vor respecta prin toate mijloacele,
neutralitatea Laosului”
şi controverse doctrinare, dar, indiferent de acest demers teoretic, practica statelor
confirmă puterile juridice ale organizaţiilor internaţionale. După al doilea război
mondial, codificându-se regulile în domeniul tratatelor internaţionale, concomitent
s-a câştigat o poziţie substanţială de către organizaţiile235 internaţionale, ce s-a
întărit exponenţial cu trecerea timpului.
Convenţia de la Viena din 1986 consacră capacitatea acestor subiecte de a
încheia tratate internaţionale. Desigur, această capacitate trebuie să se manifeste
potrivit scopurilor şi funcţiilor organizaţiei236. Potrivit Convenţiei din 1986
„capacitatea unei organizaţii internaţionale237 de a încheia tratate este guvernată
de regulile acestei organizaţii”238.
3.8.1. Comunitatea Europeană. Uniunea Europeană. Influenţa exercitată
de calitatea de membru a acestor organizaţii asupra relaţiilor internaţionale ale
statelor membre
Referitor la competenţa Comunităţii Europene (CE) de a încheia acorduri
internaţionale, de principiu sunt relevante dispoziţiile articolul 281 din Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene (TCE), dispoziţii potrivit cărora aceasta are
personalitate juridică, precum şi dispoziţiile întâlnite în cadrul TCE care, în funcţie
de materia reglementată, conferă Comunităţii capacitatea de a încheia tratate cu
unul sau mai multe state terţe sau organizaţii internaţionale, şi în special cele ale
articolului 300, care stabilesc procedura încheierii unor astfel de documente.
Caracterul obligatoriu al tratatului încheiat vizează şi statele membre, potrivit
articolului 300(5) din TCE.
Se apreciază că cel mai vechi precedent de organizaţie internaţională care a încheiat un tratat îl constituie
Comitetul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi care, la 4 octombrie 1875, a încheiat un acord cu Franţa privind
sediul acestuia la Breteuil (a se vedea Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 290)
În acest sens s-a pronunţat şi CIJ prin Avizul consultativ privind Despăgubiri pentru prejudicii
suferite în serviciul Organizaţiei Naţiunilor Unite, 1949: „în timp ce un stat posedă totalitatea
drepturilor şi îndatoririlor internaţionale recunoscute de dreptul internaţional, drepturile şi
îndatoririle unei astfel de entităţi, precum organizaţia, trebuie să depindă de scopurile şi funcţiile
sale, astfel cum sunt specificate sau rezultând implicit din documentele sale constitutive şi
dezvoltate în practică”, 180
Sensul noţiunii de „organizaţie internaţională” este cel consacrat de dreptul internaţional şi precizat
de Comisia de Drept Internaţional, adică o organizaţie alcătuită în principal din state şi în mod
excepţional din alte organizaţii internaţionale în număr foarte mic şi cuprinzând eventual membri
asociaţi care nu sunt încă state sau pot fi chiar alte organizaţii internaţionale – ONU, Doc. A/Conf.129/4,
1 mai 1985, 20 şi urm.
Potrivit Convenţiei din 1986 de la Viena privind dreptul tratatelor, între state şi organizaţii
internaţionale sau între organizaţii internaţionale „regulile organizaţiei” sunt cuprinse în actele
constitutive ale organizaţiei, în deciziile şi rezoluţiile adoptate în conformitate cu actele menţionate
precum şi rezultă din practica stabilită a organizaţiei
Prin urmare, competenţa de a încheia tratate internaţionale cu state terţe
sau organizaţii internaţionale este recunoscută statelor membre ale Comunităţii
europene, însă aceasta este limitată, în principal, de două condiţii:
tratatul să nu se încheie într-un domeniu în care competenţa aparţine exclusiv
Comunităţii; în acest sens, urmează să se ţină cont de articolul 5 din TCE, care stipulează
că principiul subsidiarităţii nu se aplică în domeniile care aparţin competenţei exclusive a
Comunităţii (spre exemplu în domenii care sunt incompatibile cu unitatea pieţei comune şi
aplicarea uniformă a dreptului comunitar);
tratatele încheiate cu state terţe nu vor contraveni reglementărilor
comunitare sau nu vor face mai dificilă îndeplinirea obiectivelor cuprinse în tratate.
Regula generală în cadrul Comunităţii este că statele au competenţa de a
încheia tratate internaţionale cu state terţe, în măsura în care autorităţile
comunitare nu au intervenit încă în domeniul respectiv239.
Una dintre coordonatele implicite care trebuie avută în vedere atunci când,
în mod practic, se pune problema încheierii unui tratat este de a se şti care este
disponibilitatea României (sau a statelor membre UE) de a încheia tratate
internaţionale, sau, altfel spus, să se identifice dacă există coordonate-premisă
juridice europene în politica externă a statului român. Chestiunea sub aspect
teoretic este destul de simplă, în sensul că prin ratificarea Tratatului de aderare se
pune în discuţie cadrul convenţional al României, iar prevederile articolului 11(2)
din Constituţia României, republicată, urmează să fie văzute într-o nuanţă majoră
nouă. Relaţia dintre ratificarea Tratatului de aderare şi cadrul convenţional al
României reflectă într-o manieră particulară complexitatea fenomenului de
aderare/integrare în Uniunea Europeană.
Regula de bază care trebuie avută în vedere este prevăzută la articolul 307
din TCE. Potrivit dispoziţiilor acestui articol, statele membre au obligaţia de a
adopta măsurile necesare pentru eliminarea incompatibilităţilor cu dreptul
comunitar în tratatele la care sunt parte. O altă nuanţă a regulii (consecinţă
juridică) este că încheierea oricăror acorduri sau tratate internaţionale de către
statele membre trebuie realizată în aşa fel încât acestea să nu conţină dispoziţii
conflictuale în raport cu obiectivele Comunităţii sau cu prevederi ale dreptului
comunitar. În fine, încheierea oricăror acorduri de către Comunitatea Europeană
presupune readaptarea cadrului convenţional al statelor membre, ori de câte ori
acesta conţine prevederi incompatibile cu noua „normă comunitară”.
Totodată, în ceea ce priveşte competenţa de a încheia acorduri
internaţionale, este relevant faptul că instituţiile comunitare acţionează atât în
virtutea competenţelor atribuite expres prin actul constitutiv al organizaţiei
(Comunităţile au fost concepute ca organizaţii internaţionale şi, abia ulterior, în
cadrul procesului de integrare, le-au fost transferate şi conferite prerogative
statale), cât şi în conformitate cu principiul puterilor implicite. Teoria puterilor
239
A se vedea Ţinca, O., Drept comunitar general, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, 150 – acesta îl
citează pe Guy Isaac
implicite a fost recunoscută în jurisprudenţa internaţională, aşa cum afirmam şi
anterior; în conformitate cu această teorie, organizaţiile internaţionale beneficiază
de competenţe şi pot exercita funcţii neatribuite în mod expres, dar indispensabile
pentru realizarea obiectivului care i-a fost conferit organizaţiei internaţionale prin
actul constitutiv. În dreptul comunitar este aplicabilă teoria competenţei implicite.
În acest sens, Curtea de Justiţie în cauza Fedéchér, a statuat următoarele:
„competenţa de a-şi asuma angajamente internaţionale poate rezulta nu numai
dintr-o atribuire explicită într-un tratat, dar să decurgă de asemenea, în mod
implicit din dispoziţiile acestuia”.
Cât priveşte Uniunea Europeană, acordurile internaţionale încheiate în
domeniul politicii externe şi de securitate comună sau în domeniul cooperării
poliţieneşti ş i judiciare în materie penală sunt izvoare ale dreptului comunitar,
reprezentând o componentă a legislaţiei secundare.
Tratatul privind Uniunea European ă240 (TUE) stabileşte la articolul 24(1)
al Titlului V (Prevederi relative la Politica externă şi de securitate comună) că „În
cazul în care, în aplicarea prezentului titlu, este necesar să se încheie un acord cu
unul sau mai multe state membre sau organizaţii internaţionale, Consiliul poate
autoriza preşedinţia, sprijinită de Comisie dacă este cazul, să angajeze negocieri
în acest scop. Astfel de acorduri se încheie de către Consiliu, la recomandarea
preşedinţiei”.
Titlul VI al Tratatului privind Uniunea Europeană este intitulat „Dispoziţii
privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne”. Potrivit articolului 29
din TUE, în scopul realizării obiectivelor Uniunii, şi fără a aduce atingere
competenţelor Comunităţii Europene, statele membre consideră ca fiind o problemă de
interes comun cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. De asemenea, în
conformitate cu articolul 34(2) din TUE, cooperarea judiciară în domeniul penal se
poate realiza fie prin adoptarea unor poziţii comune, decizii cadru, decizii, fie prin
încheierea unor convenţii internaţionale. Totodată, potrivit articolului 38 din TUE,
„Acordurile prevăzute la articolul 24 pot reglementa domeniile care intră sub
incidenţa prezentului titlu”, respectiv a Titlului VI (dispoziţii privind cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală).
Astfel cum se poate observa, la Titlul V ş i la Titlul VI din TUE sunt vizate
domenii diferite, dar între care poate exista o anumită întrepătrundere.
O analiză poate să pornească de la domeniul reglementat şi metoda de
reglementare. În primul rând ne găsim în sfera cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală, astfel că materia aparţine de principiu pilonului III interguvernamental.
Ca urmare, statelor membre li se lasă o marjă de dispoziţie în a acţiona şi
a-şi asuma obligaţii convenţ ionale, procedura fiind una interguvernamentală;
astfel, la articolul 34(2)(d) din TUE se stabileşte: Consiliul poate „să elaboreze
240
Forma consolidată publicată la 29 decembrie 2006 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C
321 E/3; a se vedea şi http://www.europarl.europa.eu/transl_es/RO/juri/ treaties/ tue_consolidat.doc
(ultima accesare de către autor la 21 aprilie 2008)
convenţii pe care le recomandă spre adoptare statelor membre în conformitate cu
normele lor constituţionale. Statele membre angajează procedurile aplicabile în
termenul stabilit de Consiliu.”
Pe de altă parte, domeniul reglementat la Titlul V face parte din pilonul II
şi, cu toate că procedura de luare a deciziilor este tot interguvernamentală,
acordurile încheiate vor obliga instituţiile Uniunii chiar dacă ele nu vor fi
obligatorii pentru toate statele membre în măsura în care nu au fost îndeplinite
anumite condiţii. Însă aceste condi ţii trebuie îndeplinite într-o perioadă de timp
conformă cu necesităţile statelor membre. Ca urmare, atunci când în fapt
procedura aplicabilă pentru încheierea unei convenţii ce intervine în pilonul III, se
stabileşte totuş i, în conformitate cu articolul 24 din Tratat, încheierea unei
convenţii potrivit procedurilor aplicabile în cadrul pilonului II, înseamnă că statele
membre la momentul elaboră rii acestui tratat şi al convenirii sale au înţeles că
anumite domenii sunt de o importanţă deosebită pentru îndeplinirea obiectivelor
Uniunii şi presupun diminuarea marjei proprii de acţiune a statelor membre, astfel
că procedura aplicabilă va fi cea stabilită pentru pilonul II.
3.9. Capacitatea şefilor de triburi şi a popoarelor indigene de a încheia tratate
a fost deseori criticată în doctrina de specialitate şi în practica internaţională.
Făcând un examen riguros pe baza criteriilor oferite de dreptul
internaţional, numeroşi specialişti241 au apreciat că tratatele încheiate de popoarele
indigene nu se circumscriu exigenţelor cerute de validitatea tratatelor
internaţionale. Totuşi, în practică s-a făcut apel la anumite situaţii speciale,
conferindu-se valoare juridică internaţională anumitor acorduri încheiate de
asemenea entităţi. Printre aceste cazuri sunt enumerate anumite înţelegeri încheiate
de triburile indiene anterior adoptării documentului „The Indian Apropriation
Act”242 din 3 martie 1871.
Cazul aşa numitelor „entităţi tribale” este calificat de unii specialişti ca
fiind un caz tratat într-o manieră injustă de factorii politici statali şi chiar de către
comunitatea internaţională. Este vorba de consecinţele tratării şi asimilării
triburilor în cadrul societăţii dominante aflate pe teritoriul unui stat, devenind
astfel subiecte de drept intern, neputând deci deveni parte la tratate. Descalificarea
entităţilor tribale are ca efect invocarea aplicării clauzei rebus sic stantibus în
materia tratatelor. Constatarea care se impune este că schimbarea fundamentală a
împrejură rilor, constând în dispariţia entităţilor tribale ca entităţi suverane dotate
cu capacitate internaţională, este argumentul principal pentru a legifera degajarea
statelor de obligaţiile lor convenţionale.
Max Huber apreciază că popoarele indigene nefiind considerate membre ale comunităţii
naţiunilor, înţelegerile pe care acestea le încheie nu intră în categoria tratatelor internaţionale
După adoptarea acestui act triburile indiene devin componentă a naţiunii americane, încetând să mai deţină
capacitate distinctă de a încheia tratate internaţionale
S-a apreciat, de asemenea, că evoluţ ia dreptului internaţional243 a condus
la legiferarea descalificării entităţ ilor tribale, antrenând violarea şi descalificarea
tratatelor încheiate de acestea.
În prezent există indicii că entităţile tribale trebuie recalificate, iar tratatele
încheiate de acestea să fie considerate ca fiind valabile din punct de vedere
internaţional.
Asemenea indicii sunt oferite pe cale jurisprudenţială244, de doctrină245, de
noile schimbări aduse de evoluţia dreptului internaţional246.
3.10. Capacitatea insurgenţilor şi mişcărilor de eliberare naţional ă,
dreptul internaţional contemporan le recunoaşte o capacitate specifică de a încheia
tratate internaţionale, punându-se problema calităţii de subiecte de drept
internaţional a acestora.
Dobândirea calităţii de subiect de drept internaţional are ca efect
posibilitatea acestor entităţ i de a exercita drepturi potrivit regulilor de drept
internaţional. Există opinii potrivit cărora existenţa mişcării de eliberare nu atrage
în mod automat dobândirea calităţii de subiecte de drept internaţional, ci numai
dacă sunt întrunite mai multe condiţii, printre care247 aceea de a avea un organ
reprezentativ care să se manifeste în numele naţiunii situată pe un teritoriu
determinat. O asemenea ipoteză nu poate fi verificată, deoarece până în
Evoluţia dreptului internaţional apare sub diverse aspecte, printre care şi dezvoltarea statului naţiune
ca unic mod de organizare politică, având ca urmare negarea şi distrugerea oricăror altor forme şi
modele politice suverane. Tribul, care până la începutul secolului al XVIII-lea reprezenta o entitate
politică suverană, a încetat să mai existe pe scena internaţională. De la un statut de drept internaţional a
trecut la un „statut tribal” de drept intern
În cauza Talton versus Mayes (1896) Curtea Supremă a trebuit să decidă asupra îndoielii de a şti
dacă dispoziţiile constituţionale în materie penală se aplică dreptului penal al naţiunii Cherokee. Curtea
Supremă a decis că puterea locală de autoadministrare a naţiunii Cherokee a existat înainte de adoptarea
Constituţiei Statelor Unite, iar aceasta nu s-a modificat niciodată. De aceea, indienii ce trăiesc în
rezervaţii nu beneficiază de protecţia constituţională, dar se supun cutumelor şi tradiţiilor tribale. În acest
fel, judecătorul american a afirmat existenţa unei sfere de competenţă duble şi o ordine juridică dublă,
cauzată de preexistenţa societăţilor tribale în raport cu statul. În aceeaşi măsură, aceasta presupune
recunoaşterea existenţei unei entităţi străine în cadrul statului. Dacă indienii nu pot pretinde beneficiul
dispoziţiilor constituţionale aceasta înseamnă că, ei nu sunt consideraţi subiecţi americani, ci subiecţi
indieni supuşi normelor tribale. Decizia recunoaşte entităţile tribale ca fiind suverane şi independente de
constrângerile constituţionale şi ale legii federale cu excepţia situaţiei când Congresul limitează puterea
lor tribală; printre alte cazuri judiciare în materie, amintim decizia din 1959 a Curţii Supreme a SUA,
pronunţată în speţa Williams versus Lee, decizia pronunţată în 1991 în cauza Blatchford versus Native
Village of Noatak
Se consideră că dacă argumentul esenţial şi principal care a legitimat teza invalidităţii tratatelor
(dispariţia triburilor) nu mai este valabil, atunci s-ar putea afirma juridic că subzistă teza validităţii
tratatelor
În contextul actual evoluţia dreptului internaţional ridică problema autohtonilor, afirmând
respectarea tratatelor în proiectul Declaraţiei popoarelor autohtone
A se vedea cu privire la această problemă Preda-Mătăsaru, A., Tratat de drept, 26; Năstase, A.,
Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional, 106
prezent popoarele care au luptat pentru emancipare şi-au creat în timp asemenea
organe reprezentative, iar nu întotdeauna de la începutul luptei. În ce ne priveşte,
apreciem că nu îndeplinirea unor asemenea condiţii atrage dobândirea calităţii de
subiect de drept internaţional, dar eficienţa exerciţiului drepturilor în relaţiile
internaţionale depinde în mare măsură de existenţa organului reprezentativ. Astfel,
se ridic ă problema legitimităţ ii şi validităţii încheierii unui tratat de către
persoane sau entităţi ce pretind că reprezintă mişcarea, dar nu sunt investite de
vreun organ reprezentativ. Chiar dacă nu s-au declarat state independente,
popoarele care luptă pentru eliberare beneficiază de sprijin internaţional politic248,
militar249, uneori, material250, umanitar251 ceea ce presupune, sub aspect juridic,
exercitarea unor drepturi cum sunt dreptul de a intra în raporturi cu alte state,
dreptul de a primi asistenţă, dreptul de a încheia tratate, dreptul de a beneficia de
protecţia legii internaţionale. Este bine de ş tiut că recunoaşterea unor asemenea
facilităţi depinde într-o mare măsură de politica internaţională, de posibilităţile
financiare pe care le are mişcarea de eliberare, pe de o parte, iar graniţa dintre acea
miş care dizident ă care rămâne la nivelul unui fenomen ilicit potrivit legii interne
şi mişcarea de eliberare supusă unor reglementări internaţionale este deseori
invizibilă.
Afirmarea mişcărilor de eliberare a cauzat mutaţii serioase în sistemul de
drept internaţional, dar într-o măsură şi mai mare a influenţat aşa numitele
Sprijinul politic are deseori consecinţe importante, atât direct cât şi indirect. Astfel, spre exemplu,
ţările musulmane şi arabe au susţinut pentru mult timp cauza palestiniană folosindu-şi influenţa în
diverse scopuri: pentru a câştiga bani ca ajutor pentru refugiaţi, pentru a presa alte ţări să boicoteze
Israelul, pentru a încuraja recunoaşterea OEP ca purtător de cuvânt al poporului palestinian şi astfel să
plaseze cerinţele palestiniene în agenda internaţională. Astfel, cauza palestiniană a angajat superputeri în
timpul războiului rece, rămânând apoi o trăsătură a politicilor regionale, deşi mişcarea palestiniană însăşi
era slabă din punct de vedere militar. Prin opoziţie, deşi succesele militare ale talibanilor au dus la
dominaţia a peste 90% din teritoriul afgan, opoziţia combinată a Rusiei, SUA, Israelului, Chinei şi a altor
adversari ai mişcării au privat-o de recunoaşterea ca guvern legitim al Afganistanului şi au făcut
zadarnice eforturile talibanilor de a obţine locuri în organizaţiile internaţionale. A se vedea Byman, D.L.,
Khalk, P., Hofman, B., Roseman, W. şi Brannan, D., Trends in Outside. Propaganda este un instrument
esenţial pentru a genera sprijin politic şi strângere de fonduri pentru orice insurecţie contemporană
Statele oferă uneori sprijin militar direct alăturându-şi forţele armate celor ale insurgenţilor. Astfel,
talibanii, croaţii, bosniacii, forţele pro-CSI din Tadjikistan şi alte câteva insurecţii au obţinut victorii
asupra rivalilor lor în mare parte datorită sprijinului militar oferit de statele vecine – idem
Există chiar sublinieri critice în ce priveşte toleranţa cu care se acceptă de către comunitatea
internaţională acordarea acestui ajutor. Astfel, unor organizaţii ilicite le este relativ uşor să opereze în
străinătate, mai ales în ţările democratice, unde grija faţă de libertăţile civililor, presiunea politică
exercitată de diasporă şi alţi factori au condus la o tolerare de facto a activităţilor de strângere de fonduri
ale insurgenţilor
Este foarte adevărat că una din formele de ajutor dintre cele mai importante, şi anume
oferirea unui adăpost sigur, poate fi „acordată” datorită slăbiciunii unui stat şi nu datorită unei
politici deliberate. Aceasta se întâmplă atunci când statele nu pot să-şi controleze graniţele sau când
controlează efectiv doar părţi izolate ale ţării
teze ale suveranităţii. În faţa schimbărilor, specialiştilor le-a rămas doar
constatarea că dreptul internaţional public modern pare să fi spart armura
suveranităţii252.
Afirmarea mişcărilor de eliberare253 în plan internaţional este strâns legată
de problema apartheid-ului254 şi a condamnării acestuia de către comunitatea
internaţională. Reflexele juridice ale acestei condamnă ri apar sub forma a
numeroase instrumente internaţionale care proclamă principiul egalităţii în drepturi
şi autodetermină rii popoarelor, precum şi dreptul acestora de a-şi stabili liber
statutul lor politic şi de a urmări dezvoltarea lor economică, socială şi culturală, iar
fiecare stat are obligaţia de a respecta acest drept255.
Numeroase instrumente juridice internaţionale consacră reguli prin care se
stabileşte o conduită favorabilă realizării aspiraţiilor mişcărilor de eliberare. Carta
Drepturilor şi Obligaţiilor Economice prevede că „este dreptul şi datoria tuturor
statelor ca să elimine, deîndată şi împreună, colonialismul, apartheidul,
discriminarea rasială, neo-colonianismul şi toate formele de agresiune
străină…”256 . De asemenea, un spirit asemănător guvernează acele prevederi din
articolul 7 al Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. 3314 (XXIX) din 1974
referitoare la definirea agresiunii: „Nimic din prezenta definiţie, ş i în special
articolul 3, nu poate în nici un fel să afecteze dreptul la
A se vedea Hailbronner, K., The Legal Status of Population groups in a multinational State under
Public International Law / Israel yearbook on human rights, Yoram Dinstein, Tel Aviv University-
Faculty of Law, Tel Aviv, 1990
În 1946 India a ridicat problema apartheidului în faţa ONU pentru prima oară, oferindu-şi
sprijinul împotriva legislaţiei discriminatorii adoptată de Guvernul Africii de Sud faţă de indienii
din Africa de Sud, în dezacord cu Tratatul de la Cape Town din 1927. Astfel, s-a declanşat o luptă
acerbă împotriva apartheidului de către toate naţiunile în curs de dezvoltare, ce şi-au utilizat puterea
numerică în cadrul Adunării Generale a ONU pentru a da o formă legală aspiraţiilor lor, respectiv
printr-o serie de rezoluţii
Apartheid – cuvânt african care înseamnă „separare”. Se referă îndeosebi la politicile de
segregare rasială practicate de Republica Africa de Sud după 1948, când a venit la putere Partidul
Naţional. Revoluţia neagră care a caracterizat politica africană în cea de-a doua jumătate a secolului
al XX-lea nu a fost considerată încheiată de majoritatea africanilor până nu s-a pus capăt dominaţiei
albilor din Africa de Sud. Lupta împotriva apartheidului a marcat politica mondială în secolul XX.
Regimul de la Pretoria, asediat internaţional, a subzistat până în 1989 datorită alinierii Africii de
Sud la politica războiului rece alături de ţările occidentale. După 1989 legislaţia apartheidului a
suferit o degradare continuă şi după 1994 Africa de Sud a intrat în faza post-apartheid. Pentru
detalii a se vedea Evans, G., Newnham, J., Dicţionar de relaţii, 33-36
Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2625 (XXV)/1970; Dinstein, Y., Collective Human Rights of
Peoples and Minorities / ICLQ, 25, 1976, 102; Partsch, K.I., Recent Developments in the Field of
Peoples Rights/Human Rights Law Journal, VII, 1986, 177
Articolul 16 din Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale Statelor- Rezoluţia Adunării
Generale a ONU nr.3281 (XXIX) adoptată la 12 decembrie 1984. Definiţia Agresiunii este
adoptată la 14 decembrie 1974 de Adunarea Generală a ONU; traducere conform textului
autodeterminare, la libertate şi independenţă , aşa cum decurge din Cartă, al
popoarelor lipsite prin forţă de acest drept şi la care se refer ă Declaraţia asupra
principiilor dreptului interna ţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare între
state conform Cartei ONU, îndeosebi al popoarelor supuse unor regimuri
coloniale sau rasiste, sau altor forme de dominaţie străină şi nici dreptul acestor
popoare de a lupta în acest sens şi de a solicita şi obţine ajutor potrivit
principiilor Cartei şi în conformitate cu declaraţia sus-menţionată”257.
În ce priveşte practica judiciară, sunt des menţionate în literatură258
considerentele judecătorului Tanaka de la CIJ expuse în opinia consultativă cu
privire la Namibia. Se apreciază că regula nediscriminării şi neseparării pe
temeiuri rasiale a devenit o regulă a dreptului internaţional cutumiar şi pe deasupra
este bazată pe Carta Naţiunilor Unite, îndeosebi articolele 55 şi 56, precum şi alte
acte ale Naţiunilor Unite, devenind astfel un principiu general, putând fi văzut ca
un izvor al dreptului internaţional conform cu prevederile articolului 38 (1)(a) – (e)
a Statutului CIJ.
În Avizul consultativ în cauza Naţiunilor Unite, Curtea a arătat că practica
de apartheid este contrară prevederilor Cartei ONU, îndeosebi cu articolele 55 şi
56; a arătat de asemenea că prohibirea apartheidului prin numeroase rezoluţii ale
Adunării Generale, poate fi privită tehnic ca o evidenţă a unei reguli cutumiare de
drept internaţional259.
257
Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale, Regia Autonomă
Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2000, 404
258
A se vedea Rama Rao, T.S., Human Rights in Developing Countries/New horizons of
international law and developing countries, S.K. Agrawala, T.S. Rama Rao, J.N. Saxena,
International Law Association, Bombay, 1983, 22
259
„Este indiscutabil, aspecte ce se sprijină pe documentele anexate declaraţiei scrise a Republicii
Sud Africane formulată în cadrul acestor proceduri, faptul că politica oficială guvernamentală a
Africii de Sud în Namibia este de a reuşi să separe fizic în mod definitiv rasele şi grupurile etnice
în zone separate din Teritoriu. Aplicarea acestei politici a necesitat, aşa cum s- a recunoscut de
Africa de Sud, măsuri restrictive de control adoptate în mod oficial şi puse în aplicare în Teritoriu
de puterea represivă/coercitivă a fostului Mandatar. Aceste măsuri stabileau limitări, excluderi sau
restricţii pentru persoanele ce făceau parte din grupurile de populaţie indigenă în ceea ce priveşte
participarea acestora la anumite tipuri de activităţi, domenii de studii sau de pregătire, muncă sau
angajare şi îi supuneau, totodată, la restricţii sau excluderi când era vorba de reşedinţă sau liberă
circulaţie în multe părţi ale Teritoriului. Conform Cartei Naţiunilor Unite, fostul Mandatar s-a
obligat să respecte, în cadrul unui teritoriu ce avea statut internaţional, drepturile omului şi
libertăţile fundamentale ale tuturor, fără discriminare bazată pe rasă. A stabili şi a pune în
aplicare diferenţieri, excluderi, restricţii şi limitări bazate exclusiv pe rasă, culoare, obârşie,
naţionalitate sau origine etnică, fapt ce constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului,
constituie o încălcare flagrantă a scopurilor şi principiilor Cartei” (a se vedea Opinia consultativă
privind Namibia, CIJ, www.cij-icj.org) (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)– t.a. (a se
vedea Opinia consultativă privind Namibia, CIJ, www.cij-icj.org) (ultima accesare de către autor la
22 aprilie 2008)
Un document important în materie îl constituie Actul Final de la Helsinki
(1975) care prevede la principiul VIII că „În virtutea principiului egalităţii în
drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, toate popoarele
au în permanenţă dreptul, în deplină libertate, de a determina aşa cum doresc şi
atunci când doresc statutul lor politic intern şi extern, fără nici un amestec din
afară şi de a înfăptui conform voinţei lor dezvoltarea lor politică, economică,
socială şi culturală.
Statele participante reafirmă importanţa universală a respectării şi
exercitării efective a egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a
dispune de ele însele pentru dezvoltarea de relaţii prieteneşti între ele ca şi între
toate statele; ele reamintesc, de asemenea, importanţa eliminării oricărei forme de
încălcare a acestui principiu”.
În procesul de auto-determinare sau de luptă pe calea insurecţiilor, odată ce s-
au constituit bazele unui nou stat, între acesta şi statul ce-l cuprindea anterior intervine
un acord. Uneori, în practica internaţională se anticipează, încheindu-se acorduri
înainte de a putea vorbi de existenţa unei entităţi statal.
C. Încheierea tratatelor
1. Consideraţii generale
Tratatele internaţionale ce se încheie în formă scrisă cuprind de regulă

următoarele părţi şi elemente: titlul, prin care se desemnează generic obiectul
tratatului şi, uneori, părţile – atunci când numărul acestora este predeterminat;
invocaţia liminară, întâlnită foarte rar în prezent (la statele islamice)271;
preambulul, ce cuprinde enumerarea părţilor contractante, expunerea de motive şi
contextul politic în care părţile situează tratatul; dispozitivul, ce cuprinde
prevederile reglementare ale materiei; clauzele finale, ce cuprind mecanismul de
intrare în vigoare a tratatului, data şi locul semnării, semnăturile reprezentanţilor
părţilor etc.; anexele272, ce formează de regulă o unitate cu tratatul (hărţi,
declaraţii de interpretare, schimburi de scrisori etc.).
Tratatele internaţionale bilaterale pot fi redactate273 şi încheiate fie într-o
singură limbă de circulaţie internaţională, fie în limbile celor dou ă părţi sau în trei
limbi, adă ugându-se la cele două limbi ale părţilor o limbă de circulaţie
internaţională. În fiecare caz, tratatele sunt redactate în două exemplare originale.
Tratatele multilaterale sunt redactate şi încheiate în mai multe limbi de circulaţie
internaţională, părţile stabilind prin consens în care anume. Tratatele elaborate în
cadrul organizaţiilor internaţionale sunt formulate în limba oficială a organizaţiei
respective274. Acestea se fac într-un singur exemplar original păstrat de depozitar.
2. Etapele încheierii unui tratat
Pe cale cutumiară s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale care

desemnează ş i concretizează procesul de încheiere a unui tratat internaţional.
Aceste reguli au fost codificate prin Convenţia de la Viena din 1969 privind
dreptul tratatelor, urmată de Convenţia din 1986. Convenţiile stabilesc o serie de
reguli cu valoare supletivă, precum şi, uneori, anumite norme imperative275.
Prin invocaţia liminară se invocau anumite divinităţi ca garant al bunei credinţe a statelor
semnatare ale tratatului, fiind o practică generalizată din antichitate până în Evul Mediu; a se vedea
pentru detalii Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 32
Pentru ca acestea să fie privite ca parte organică a tratatului trebuie să existe referiri la ele în
dispoziţiile de fond ale tratatului, cuprinse de regulă în dispozitiv
În trecutul îndepărtat limba latină a fost limba diplomatică, iar ulterior limba franceză, fiind utilizată
pentru redactarea tratatelor
Spre exemplu, în cadrul ONU se utilizează şase limbi: engleză, arabă, franceză, chineză, rusă şi spaniolă
Multe din dispoziţiile convenţionale referitoare la o etapă sau alta a procesului de încheiere a tratatelor
cuprind menţiunea „în afara cazurilor în care părţile nu convin altfel”
Potrivit Convenţiei „orice stat dispune de capacitatea de a contracta”276.
Procedurile ce vizează încheierea efectivă a tratatelor pot fi grupate în mai multe
etape. O primă etapă o constituie, bineînţeles, stabilirea conţinutului şi obiectului
tratatului de către părţi, activitate ce poartă denumirea de negociere. Aceasta este
urmată de încheierea efectivă a tratatului, ceea ce presupune îndeplinirea unor
proceduri ce conferă caracter obligatoriu acestuia, pentru a fi neîndoios că părţile
şi-au întâlnit voinţele concordante de a se lega prin tratat. Pregătirile de negociere
sunt coordonate de către părţi pe cale diplomatică, acestea stabilindu-şi pentru
început domeniul de negociere. În această fază se stabilesc o serie de chestiuni
preliminare foarte importante pentru reuşita şi evoluţia ulterioară a negocierilor
277
. Procedura de încheiere prezintă deosebiri esenţiale în funcţie de categoria de
tratat ce urmează să se încheie, respectiv dacă este un tratat bilateral sau
multilateral, regional sau general, deschis sau închis etc.
În cadrul procesului de încheiere278 a unui tratat internaţional, pot fi
deosebite de la caz la caz, mai multe etape distincte:
– negocierea textului;
– autentificarea textului;
– exprimarea consimţământului părţilor de a se obliga prin tratat;
– intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatului.
2.1. Negocierea
Elaborarea textului tratatelor internaţionale presupune existenţa negocierii
efectuate de către reprezentanţii statelor interesate. Tratatul bilateral este rezultatul
negocierilor dintre reprezentanţii a două state, în timp ce negocierea tratatelor
multilaterale se face în cadrul unor conferinţe internaţionale convocate în acest
scop de către statele interesate. Organizaţiile internaţionale, pentru negocierea
tratatelor încheiate în cadrul lor, fie convoacă o conferinţă specială, fie desfăşoară
negocierile în cadrul unui organ existent al organiza ţiei internaţ ionale.
Negocierile se poartă de reprezentanţii statelor investiţi cu atribuţii speciale în
acest domeniu. Dreptul intern al fiecărui stat (Constituţia sau legi speciale)
desemnează expres organul îndreptăţit să încheie un tratat internaţional în numele
statului. Dacă organul îndreptăţit să încheie un tratat este mandatat în acest sens, el
este obligat să prezinte acel document ce poartă denumirea de „depline puteri”,
definite în Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) astfel: „documentul
emanând de la autoritatea competentă a
Articolul 6 din Convenţia de la Viena (1969)

Spre exemplu, părţile se informează chiar cu privire la componenţa delegaţiei ce va participa la
negocieri
Termenul de încheiere e utilizat aici în sens larg
unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte
statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru
a exprima consim ţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a
îndeplini oricare alt act cu privire la tratat” [articolul 1(c)]. Persoana ce prezintă
„deplinele puteri” se numeşte „plenipotenţiar”. Mandatul trebuie să stabilească
exact întinderea sa, adică dacă plenipotenţiarul are mandat numai pentru
desfăşurarea negocierilor sau şi pentru semnarea acordului rezultat din negocieri.
Împuternicirile, în cazul tratatelor internaţionale bilaterale, sunt schimbate reciproc
la începerea negocierilor. În cazul conferinţelor internaţionale care au ca scop
elaborarea unor tratate internaţionale multilaterale, pentru primirea şi verificarea
autenticităţii împuternicirilor se constituie o comisie separată. În anumite situaţii,
dacă se impune, împuternicirea poate fi confirmată ulterior pentru acele persoane
care au participat la un act legat de încheierea unui tratat fără a prezenta anterior
deplinele puteri. Potrivit practicii internaţionale, reflectată şi de Convenţia de la
Viena din 1969, pe lângă persoanele special împuternicite prin „deplinele puteri”
există persoane care, în baza funcţiei pe care o deţin în stat, nu au nevoie să
prezinte deplinele puteri în vederea negocierii şi semnării tratatului.
Aceste persoane sunt:
– şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe;
– şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor
bilaterale, între statul acreditant (care îl trimite) şi statul acreditar (statul gazdă);
– reprezentanţii acreditaţi ai statelor, participanţi la o conferinţă
internaţională, sau reprezentanţii statelor dintr-o organizaţie internaţională sau pe
lângă un organ al acesteia, în vederea negocierii textului tratatului în cadrul
conferinţei sau organizaţiei respective.
La conferinţele internaţionale se admit de regulă, pentru a facilita mersul
negocierilor, anumite reguli de procedură prin care se determină şi modul în care
se va face adoptarea proiectului de tratat. Asemenea reguli sunt utile în cazul
tratatelor multilaterale cu largă participare de state; în cazul unui număr restrâns de
state participante sau în cazul tratatelor bilaterale adoptarea se face la sfârşitul
negocierilor prin acordul direct al părţilor. În cazul participării unui număr mare de
state, constatarea acordului vizavi de proiectul textului tratatului se poate face prin
votare, fiind suficient votul afirmativ a 2/3 dintre statele participante, cu excepţia
cazului când aceeaşi majoritate decide că se va aplica altă regulă. Statele
negociatoare pot să stabilească adoptarea textului tratatului fără vot, prin
aclamaţie, eventual.
2.2. Autentificarea textului

Acordul de voinţă al părţilor la un tratat internaţional trebuie, din punct de
vedere tehnic, să fie dovedit prin mijloace de consemnare, înregistrare, mărturie a
unui text comun. Textul comun este rezultatul final al negocierilor dintre părţi.
Pentru a se consemna textul convenit de către părţi, se utilizează drept mijloc
procedural „autentificarea”281.
Articolul 7 din Convenţia de la Viena

Articolul 9 din Convenţia de la Viena stabileşte modul de adoptare a textului tratatelor
Astfel, autentificarea reprezintă o consecinţă directă a necesităţii de a
adopta textul unui tratat, adică a necesităţii de a fixa forma şi conţinutul unui tratat,
odată ce părţile au convenit asupra acestuia. Autentificarea constă în a dovedi că
textul stabilit este autentic şi definitiv, adică exprimă cu adevărat cele convenite de
negociatori şi că asupra acestui text nu mai sunt posibile modificări de făcut.
Autentificarea textului unui tratat se poate face prin variate metode:
semnarea sau parafarea textului; semnarea ad referendum sau parafarea textului;
semnarea actului final al conferinţei; includerea textului într-o rezoluţie a Adunării
Generale; altă modalitate stabilită de părţi.
Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor stabileşte la articolul
10, în legătură cu autentificarea, următoarele: „Textul unui tratat este stabilit ca
fiind autentic şi definitiv:
respectându-se procedura prevăzută în acest text sau convenită de
statele participante la elaborarea tratatului; sau,
în lipsa unei atare proceduri, prin semnarea ad referendum sau
parafarea, de către reprezentanţii acestor state, a textului tratatului sau a actului
final al unei conferinţe în care textul a fost încorporat”.
Rolul autentificării este de a produce dovada textului asupra căruia
negociatorii au căzut de acord.
Din interpretarea prevederii de la articolul 10 al Convenţiei de la Viena
rezultă că rolul autentificării este de a evidenţia că textul unui tratat este stabilit ca
fiind autentic şi definitiv.
Efectul principal al autentificării este de a produce instrumentul juridic
care consemnează voinţa părţilor cu privire la textul tratatului.
În ceea ce priveşte practica statuat ă în România, sub aspectul formulării
existente în clauzele finale ale tratatelor, se poate contata o oarecare lipsă de
acurateţe. Astfel, spre exemplu, în Tratatul 283 cu privire la relaţiile de bună
vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina, semnat la Constanţa la 2
iunie 1997, la articolul final 29 se stabileşte: „Art. 29 Prezentul tratat va fi
înregistrat la Secretariatul O.N.U., în conformitate cu art. 102 din Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Încheiat la Constan ţa la 2 iunie 1997, în două exemplare originale, fiecare
în limbile română şi ucraineană, ambele texte fiind autentice”. Analiza textului
conduce la concluzia că ne găsim în prezenţa unui singur tratat, dar care este
încheiat în două exemplare originale; în mod evident fiecare exemplar în parte
consemnează textul tratatului atât în limba română, precum şi în cea ucraineană.
Diferenţa dintre cele două exemplare este că, în timp ce unul dintre acestea (cel ce
revine părţii române) este intitulat – în limba română –
„Tratatul284 din 2 iunie 1997 cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi
cooperare dintre România şi Ucraina” şi este semnat prima dată de reprezentantul
României, cel de-al doilea este intitulat „Tratatul din 2 iunie 1997 cu privire la
relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre Ucraina şi România” şi este
semnat prima dată de Ucraina. Ca urmare, nu pot exista decât două ipoteze:
fie apreciem că este vorba de textele originalelor atunci când se face
menţiunea „ambele”;
Tratatul a fost ratificat prin Legea nr. 129 din 14 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 157 din 16 iulie 1997
Pentru textul tratatul a se vedea Monitorul Oficial al României nr. 157 din 16 iulie 1997
2.3. Parafarea textelor
După negocierile purtate, textul tratatului trebuie autentificat. În cazul tratatelor
bilaterale, dacă dintr-un motiv anume289 după încheierea negocierilor nu se
semnează tratatul, negociatorii vor aplica pe fiecare pagină a textului negociat
parafa lor290, operaţiune ce poart ă denumirea de parafare. Parafarea atestă doar
autenticitatea proiectului de tratat negociat, fără a presupune asumarea vreunei
obligaţii din cuprinsul acestuia. Textul parafat poate fi modificat doar după
reînceperea negocierilor. Parafarea unui text are valoarea semnăturii dacă statele
participante la negocieri au stabilit în acest sens în mod expres. La conferinţele
internaţionale autentificarea textelor tratatelor adoptate se face prin semnarea
actului final. Actul final schiţează succint împrejurările convocării conferinţei,
participanţii, enumeră tratatele elaborate la acea conferinţă şi eventualele
comunicate sau hotărâri; textul acestora se publică în actul final sau în anexe. Prin
semnarea actului final, participanţii la conferinţă recunosc doar autenticitatea
textului de tratat ce figurează în acel act final. Ca urmare, semnarea tratatului poate
să aibă o dublă semnificaţie: fie de autentificare (provizorie sau definitivă) a
textului tratatului, fie de exprimare a consimţământului statului de a se obliga prin
tratat. Atunci când semnarea are valoare de autentificare a textului, semnarea
echivalează cu atestarea solemnă de către statele care au participat la negocieri a
faptului că negocierile s-au încheiat iar textul semnat are o formă definitivă, făr ă
să mai poată fi modificat unilateral de către vreunul dintre statele participante.
În ce priveşte ordinea semnării tratatului, există diverse reguli de politeţe
internaţională291. Exemplarul original al tratatelor multilaterale rămâne în
păstrarea statului pe al cărui teritoriu s- a desfăşurat conferinţa diplomatică. Acest
depozitar va îndeplini o serie de atribuţii administrative legate de tratat 292, fiind
metaforic calificat ca o „cutie poştală” a tratatului. În situaţia conferinţelor
internaţionale întrunite în cadrul organizaţiilor internaţionale, depozitarul tratatelor
adoptate este secretarul general al organizaţiei internaţionale. Statul sau organizaţia
internaţională depozitară face copii autentice ale tratatului pentru statele interesate.
Semnarea tratatelor multilaterale se face la conferinţă la o oră special destinată
acestui scop.
3. Elaborarea actelor de ratificare/aprobare a tratatelor
3.1. Procedura prezentării proiectelor

Articolul 28 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele prevede faptul că
proiectele de acte normative prin care se supun ratificării de către Parlament,
aprobării de că tre Guvern, respectiv publicării în Monitorul Oficial al României,
tratate trebuie să fie însoţite de următoarele documente de motivare:
expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor
legislative;
note de fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor
Guvernului; ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii
de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de
expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora;
referate de aprobare – pentru celelalte acte normative.
La care România a aderat prin Legea nr. 84 din 3 decembrie 1993, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 292 din 15 decembrie 1993
Spre exemplu, atunci când împuternicitul nu are drept de semnătură, urmând ulterior să fie semnat
De asemenea, legea stabileşte faptul că expunerile de motive, notele de
fundamentare şi referatele de aprobare constituie instrumentele de prezentare şi
motivare ale noilor reglementari propuse.
Cu privire la motivarea actelor normative, Legea nr. 590/2003 privind
tratatele, prevede la articolul 29 elementele care fundamentează iniţierea actului
normativ ce trebuie cuprinse în instrumentul de prezentare şi motivare şi care se
referă, în principal, la:
a) cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la
insuficienţ ele reglementărilor în vigoare, la existenţa unor
neconcordanţe legislative sau a unui vid legislativ;
principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, cu evidenţierea

elementelor noi;
efectele avute în vedere, în funcţie de obiectul reglementării;
implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în
vigoare;
implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor
tratate ori acorduri internaţionale, precum şi măsurile de adaptare necesare;
fazele parcurse în pregătirea proiectului şi rezultatele obţinute,
evidenţiindu-se studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiştii consultaţi,
preocupările de armonizare legislativă;
b) pentru ordonanţele de urgenţă trebuie prezentate distinct elementele
obiective ale situaţiei extraordinare care impune reglementare imediată, nefiind
suficientă utilizarea procedurii parlamentare de urgenţă, precum şi eventualele
consecinţe care s-ar produce în lipsa luării măsurilor legislative propuse.
3.2. Avizarea proiectelor de acte normative

Avizarea proiectelor de acte normative de ratificare, respectiv a proiectelor
de acte normative prin care se supun aprobării Guvernului tratate, constituie una
dintre etapele procedurale obligatorii, dacă ne raportăm la dispoziţiile Legii nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată. Astfel, la articolul 8, Avizarea proiectelor, se prevăd
următoarele reguli:
„(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de
acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în
aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării.
(2) După elaborarea lor şi încheierea procedurii de avizare prevăzute la
alin. (1), proiectele de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele de
ordonanţe si de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod
obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.
293
Spre exemplu, dacă tratatul semnat priveşte drepturi ale persoanelor aflate pe teritoriul său,
acesta nu poate adopta în intervalul de timp amintit, dispoziţii interne contrare celor cuprinse în
tratat, decât eventual într-un sens dezvoltător al con ţinutului acelor drepturi; în fapt o asemenea
atitudine este reclamată de principiul bunei credinţe în dreptul tratatelor
3.3. Avizul Consiliului Legislativ
Aşa cum am arătat mai sus, articolul 8 din Legea nr. 24/2000 stabileş te
faptul că după elaborarea proiectelor de legi, propunerilor legislative, precum si a
proiectelor de ordonanţe si de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului şi după
încheierea procedurii de avizare prezentate anterior, actele normative se supun în
mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.
Obiectul avizului Consiliului Legislativ, potrivit Legii nr. 73/1993 pentru
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, îl constituie:
– concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în
domeniu, cu reglementările Uniunii Europene si cu actele internaţionale la care
România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative,
natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată;
– asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea
contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ,
asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de
tehnica legislativă, precum si a limbajului normativ;
– prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare,
prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare,
urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea
reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite. [(articolul 3(3)]
Efectele avizului. Avizul Consiliului Legislativ are caracter consultativ
[(articolul 3(3) şi articolul 4(2)], motiv pentru care autoritatea care adoptă actul
normativ (Parlament sau Guvern) nu este obligată să ţină cont de propunerile sau
observaţiile din aviz. Cu toate acestea, actul normativ nu poate fi supus dezbaterii
în vederea adoptării decât dacă a fost emis avizul Consiliului Legislativ.
Temeiul constituţional. Potrivit articolului 79 din Constituţia României,
republicată, „Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al
Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea
sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială
a legislaţiei României.
Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc
prin lege organică”.
4. Intrarea în vigoare a tratatului şi înregistrarea tratatului
Intrarea în vigoare a tratatului marchează data de la care statul, care şi-a

asumat efectiv o obligaţie, este obligat să aplice în practică tratatul. Fiecare tratat
intră în vigoare în modul şi la data convenită de statele contractante. De regulă
modalităţile de intrare în vigoare a tratatului sunt consacrate în dispoziţiile finale
ale acestuia.
În general, data intrării în vigoare a unui tratat este prevăzută expres în
textul acestuia. Dacă tratatul nu prevede, momentul intrării în vigoare este
convenit ulterior de către părţile care au participat la negocieri. Dacă nu există
asemenea dispoziţii sau un asemenea acord, tratatul intră în vigoare de îndată ce
consimţământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au
participat la negociere. Când consimţământul unui stat de a fi legat prin tratat este
stabilit la o dată posterioară intrării în vigoare a zisului tratat, acesta, dacă nu
dispune altfel, intră în vigoare faţă de acest stat la acea dată. Intrarea în vigoare a
unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice faţă
de statele părţi.
În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul
schimbării instrumentelor de ratificare sau al notificării actului de aprobare sau
acceptare. Documentele prin care statele îşi comunică îndeplinirea procedurilor
interne de exprimare a consimţământului sunt denumite instrumente de ratificare
sau de aderare.
În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, data intrării în vigoare a tratatelor
se poate stabili în funcţie de acumularea unui număr minim, prestabilit prin
dispoziţiile tratatului, de instrumente de ratificare sau aderare. În asemenea situaţii,
practic statele condiţionează intrarea în vigoare de participarea unui anumit număr
de state. În anumite cazuri tratatul condiţionează intrarea sa în vigoare de
manifestarea consimţământului de a fi legate prin tratat a anumitor state
determinate.
5. Publicitatea internă
Publicitatea nu reprezintă o etapă a încheierii unui tratat internaţional, însă

aceasta reprezintă o metodă utilizată ca urmare a încheierii unui tratat
internaţional, provizoriu sau definitiv, situându-se în funcţie de caz fie anterior
momentului încheierii definitive, fie ulterior acestui moment.
Din punct de vedere al locului pe care-l ocupă această procedură în cadrul
sistemului de drept, răspunsul diferă după cum ne referim la publicitatea
internaţională sau la publicitatea realizată în cadrul dreptului intern şi exclusiv pe
baza acestuia. Dacă pentru prima situaţie, publicitatea reprezintă o formulă de
aducere la cunoştinţa subiectelor de drept internaţional public a prevederilor unui
tratat, în cea de a doua situaţie scopul publicităţii diferă în funcţie de
caracteristicile dreptului intern, iar formele prin care aceasta se asigură sunt
variate.
D. Consimţământul
Preliminarii
Exprimarea consimţământului de către state pentru a fi parte la un tratat

constituie un mecanism prin care tratatul devine un act juridic.300
În conformitate cu articolul 11 al Convenţiei de la Viena (1969):
„Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se poate exprima prin
semnare, prin schimbul instrumentelor care constituie tratatul, prin ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare, sau prin oricare alt mijloc, dacă s-a convenit
astfel”. Articolul 11 enumeră o serie de mijloace specifice de exprimare a
consimţământului de a fi legat, permiţ ând totodată ca părţile să adopte oricare alt
mijloc cu care sunt de acord. Cea mai precisă metodă este, deci, ca părţile unui
tratat să stabilească ele însele modalitatea de exprimare a consimţământului.
Spre exemplu, România a semnat Convenţia europeană a drepturilor omului la data de 7

octombrie 1993, şi a ratificat-o prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 135 din 31 mai 1994. Convenţia a intrat în vigoare în ordinea juridică internaţională abia la
momentul la care au fost depuse instrumentele de ratificare (a Convenţiei şi a Protocoalelor
adiţionale) la Secretarul general al Consiliului Europei, în conformitate cu articolul 66 paragraful 3
al Convenţiei Liga Naţiunilor şi ulterior ONU au publicat şi publică numeroase cărţi conţinând
tratate internaţionale depuse lor spre înregistrare
1. Semnarea
Semnarea exprimă consimţământul de a fi legat prin tratat doar atunci când
aceasta reprezintă etapa finală a încheierii tratatului. Astfel, spre exemplu, este
cazul Acordului dintre CE şi SUA privind procesarea şi transferul de date înregistrate
ale numelor pasagerilor de către transportatorii aerieni la Departamentul pentru
Securitate Naţională a SUA, Biroul Vamal şi de Protecţie a Frontierelor, care, potrivit
informării Consiliului privind data intrării în vigoare (Jurnalul Oficial 2004 C 158), a
intrat în vigoare la data semnării acestuia, astfel cum se prevedea la articolul 7 din
Acord. În caz contrar, semnarea are efectul de autentificare definitivă a textului unui
tratat.
2. Ratificarea
Ratificarea este înţeleasă ca un act formal, solemn din partea unui şef de
stat prin care este dată aprobarea şi angajamentul de a executa obligaţiile asumate.
Consimţământul de a fi legat prin tratat este exprimat de ratificare dacă (a)
tratatul prevede expres astfel; (b) statele negociatoare au convenit, pe altă cale, că
ratificarea este necesară; (c) când tratatul a fost semnat, sub rezerva ratificării; (d)
când intenţia statului de a semna sub rezerva ratificării rezultă din deplinele puteri
sau a fost exprimată în timpul negocierilor.
Ratificarea este un act necondiţ ionat şi, mai puţin atunci când tratatul
prevede altfel, nu este dependentă de recepţionarea sau depozitarea instrumentelor
de ratificare de către celelalte state. Tendinţ a în practica internaţională este de a se
relaxa formalităţile de ratificare.
3. Aderarea
Această formă324 a consimţământului de a fi legat prin tratat este reglementată

de articolul 15 al Convenţiei de la Viena (1969). Aderarea reprezintă modalitatea prin
care un stat exprimă consimţământul său de a deveni parte la un tratat, atunci când
nu a fost în poziţia de a îl semna. Un stat poate adera la un tratat numai dacă tratatul
prevede această posibilitate sau dacă părţile au fost de acord. Tratatele care
reglementează regimuri regionale de cele mai multe ori permit aderarea doar prin
invitare cum ar fi Convenţia din 1992 privind protecţia Mediului Marin din zona Mării
Baltice (amintită mai sus).
4. Acceptarea şi aprobarea
Cele două sunt metode recunoscute, şi adeseori utilizate, de exprimare a
consimţământului de a fi legat prin tratat, fiind reglementate de articolul 14(2) din
Convenţia de la Viena (1969). Potrivit articolul 14(2) al Convenţiei, „consimţă
mântul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin acceptare sau
aprobare în condiţii asemănătoare acelora care se aplică ratificării”. Nu există o
diferenţă foarte mare între semnarea sub rezerva acceptării sau aprobării şi
semnarea sub rezerva ratificării. Utilizarea acestor metode de consimţ ire la tratat a
fost iniţiată pentru a simplifica procedura, spre exemplu pentru a evita condiţiile
constituţionale care ar putea fi cerute de autoritatea parlamentară anterior
ratificării. Regulile aplicabile ratificării sunt aplicabile şi acceptă rii sau aprobării
şi, cu excepţia faptului când se prevede altfel, acceptarea şi aprobarea au acelaşi
efect ca şi ratificarea. Exprimarea consimţământului de a fi parte, prin acceptare
sau aprobare fără semnare în prealabil, este analoagă aderării. În multe din cele
mai recente Convenţii încheiate sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite (cum
ar fi Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la regimul juridic al utilizării cursurilor
de apă nenavigabile din 1997), toate mijloacele de consimţire la tratat sunt
enumerate ca opţiuni posibile şi valabile.
E. Aspecte formale
1. Forma tratatului
Realizarea angajamentelor internaţionale şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse în
textul acestora nu depind de o anumită formă pe care trebuie să o îmbrace tratatul
internaţional. Totuşi, există numeroase argumente în favoarea formei scrise, iar
practica statelor în acest sens este evidentă. Un prim argument constă în amploarea
efectelor pe care le generează încheierea unui tratat internaţional. Aceste efecte se
produc în legătură directă cu viitorul populaţiei unui stat ce se leagă prin tratat.
Aspecte practice
Dorim să facem câteva precizări cu privire la situaţia tratatelor încheiate şi
în limba română şi la practica de stat a României în materia publicării şi a intrării
în vigoare a tratatelor.
Ataşarea textului tratatului în limba română nu este neapărat consecinţa
unei proceduri cu caracter internaţional derulată în vederea încheierii tratatului
internaţional, decât atunci când aceasta se realizează pentru respectarea regulii
alternatului.
Regula alternatului se întemeiază pe principiul egalităţii suverane a statelor
şi presupune ca, la întocmirea documentului care încorporează cele convenite de
părţi, nici una dintre acestea să nu apară într-o poziţie de superioritate. Ca urmare,
tratatul se întocmeşte ca un document original pentru fiecare parte, pe alternatul
fiecărei părţi locul de onoare revenind acesteia, iar semnarea respectă aceeaşi
regulă. Bineînţeles regula este exprimată neechivoc mai ales în cazul tratatelor
bilaterale.
Pe de altă parte, trebuie să se observe că nu întotdeauna un tratat se încheie
în toate limbile părţilor astfel încât apare întrebarea dacă este necesară traducerea
în limba naţională a textului documentului şi care este temeiul legal. Răspunsul nu
depinde de regulile dreptului internaţional, ci de regulile dreptului intern. Astfel,
Constituţia României, republicată, cuprinde cel puţin două reguli relevante la
articolele 13 şi 78; aici se stabileşte că limba oficială în România este limba
română şi, totodată, faptul că legea se publică în Monitorul Oficial al României.
De asemenea, articolul 108(4) stabileşte aceeaşi regulă a publicităţii cu privire la
hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern.
2. Înregistrarea şi publicarea tratatului
La momentul negocierilor, statele participante desemnează un stat

depozitar,350 care este însărcinat să urmărească evoluţia (circuitul) instrumentului
internaţional (conform articolelor 79 şi 80 ale Convenţiei de la Viena cu privire la
dreptul tratatelor). Atunci când tratatul intră în vigoare, statul depozitar este
însărcinat să trimită tratatul la Secretariatul general al Naţiunilor Unite pentru a fi
înregistrat şi publicat.
309
Aceste cauze sunt prevăzute la articolele 46-53 din Convenţie
2.1. Înregistrarea tratatului
Cu excepţia cazului când ONU procedează la înregistrarea din oficiu a
tratatului, „înregistrarea unui instrument prezentat de un stat nu implică din
partea Secretariatului nici un fel de judecată cu privire la natura instrumentului,
statutul unei părţi sau alte întrebări similare”. Secretariatul aplică Regulamentul
adoptat de Adunarea generală la 14 decembrie 1946351. Analiza practicii
Secretariatului şi statelor membre ale Organizaţiei permite determinarea
semnificaţiei articolului 102 din Cartă. Astfel cum apar cuvintele esenţiale,
respectiv noţiunile de „tratate şi acorduri internaţionale”, reiese că autorii
articolului 102 au preferat termenul de „acord” mai mult decât cel de
„angajament”, care a fost reţinut de articolul 18 din Pactul Societăţii Naţiunilor.
2.2. Publicarea tratatului

Noţiunea de publicare internaţională. Ideea alcătuirii unui singur
jurnal în care să figureze toate tratatele în vigoare a fost emisă se pare pentru prima
oară de M. de Holtzendorff în 1875. S-a spus atunci că satisfacerea nevoilor
politice şi exigenţele ştiinţei, reclamă cunoaşterea cu uşurinţă a conţinutului exact
al convenţiilor internaţionale. Ulterior, în 1883, Institutul de Drept Internaţional a
constituit o comisie însărcinată cu examinarea mijloacelor prin care ar fi posibil să
se obţină o publicaţie universală, eficientă şi unitară a tratatelor şi convenţiilor
intervenite între state. Lucrările comisiei au rămas fără efect, prin nesusţinerea
proiectului întocmit.
Publicarea unei culegeri de acte internaţionale nu este posibilă decât dacă
actele statelor sunt dintru-nceput adunate. Tratatul trebuie la început să fie
înregistrat şi în cele din urmă publicat. Obligaţia trimiterii textului tratatului în
vederea înregistrării sale cade în sarcina statelor contractante. Dacă această
obligaţie este îndeplinită, tratatul va fi înregistrat şi publicat.
Obligaţia de a transmite tratatul. Această obligaţie a fost
consacrată pentru prima oară la momentul intrării în vigoare a Pactului Societăţii
Naţiunilor, care prevede la articolului 18 că „toate tratatele sau angajamentele
internaţionale încheiate pe viitor de un membru al Societăţii Naţiunilor trebuie să
fie imediat înregistrate la Secretariat şi publicate de îndată ce este posibil. Nici
unul dintre aceste tratate sau angajamente internaţionale nu va fi obligatoriu
înainte de a fi înregistrat”.
F. Nulitatea tratatelor
Preliminarii
Motivele de nulitate a tratatelor prevăzute de Convenţia de la Viena pot fi

clasificate în două categorii: nulităţi relative (prevăzute de articolele 46-50) şi
nulităţi absolute (prevăzute la articolele 51-53). Diferenţa principală dintre aceste
motive este că nulităţile relative determină nulitatea tratatului la cererea statului
afectat, în timp ce nulităţile absolute presupun că tratatul este nul ab initio şi fără
nici un efect juridic361.
Convenţia de la Viena nu face nici o diferenţă în această privinţă între
tratatele bilaterale sau cele multilaterale. Totuşi, în cazul tratatelor bilaterale
efectul juridic al stabilirii unei cauze de nulitate relativă este acelaşi ca în situaţia
stabilirii unei cauze absolute de nulitate: tratatul nu produce efecte juridice. În
cazul tratatelor multilaterale, totuş i, existenţa unei cauze de nulitate absolută
presupune că tratatul nu are forţă juridică în integralitatea sa, în timp ce nulitatea
relativă – însemnând că a fost viciat consimţământul unui stat anume – nu
afectează validitatea tratatului ca întreg, deoarece celelalte state rămân părţ i şi vor
continua executarea tratatului. Potrivit articolului 69(4) al Convenţiei de la Viena
din 1969, „în cazurile în care consimţământul unui stat anume de a fi legat printr-
un tratat multilateral este viciat, regulile precedente se aplică în relaţiile dintre
acel stat şi părţile la tratat”, adică efectele nulităţii se vor produce cu privire la
raporturile dintre statul lezat şi celelalte state părţi, fără a se aplica în relaţiile
dintre celelalte state părţi inter se.
1. Cauze care determină declararea nulităţii

Nulitatea tratatelor este considerată de unii autori una dintre cauzele de
încetare a aplicării unui tratat. În realitate, ea nu este o cauză de încetare, ci de
invaliditate. Totuşi, într-un sens extrem de larg, dar care se îndepărtează de sensul
strict juridic apropiindu-se de situaţia faptică, termenul „încetare” poate acoperi şi
sfera nulităţilor. Nulitatea tratatelor intervine:
– în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de ius cogens)
aflată în vigoare în momentul încheierii sale, sau apărută ulterior;
– în cazul în care se constată existenţa unui viciu de consimţământ care a
afectat acordul de voinţă al părţilor în momentul încheierii tratatului.
1.1. Încălcarea normelor imperative
Regula stabilită de Convenţia privind dreptul tratatelor, potrivit căreia „este
nul orice tratat care în momentul încheierii sale este în conflict cu o normă
imperativă a dreptului internaţional general” (articolul 53), are drept consecinţă
faptul că statele nu pot să încalce sau să modifice printr-un tratat o normă
internaţională de ius cogens. Normele de ius cogens constituie un nucleu normativ
care fundamentează existenţa unei ordini legale în societatea internaţională,
impunându-se cu obligativitate tuturor membrilor acesteia. Un tratat încheiat cu
încălcarea unei norme imperative se consideră nul din momentul încheierii sale. În
cazul apariţiei unei noi norme de ius cogens, orice tratat existent care este în
conflict cu norma imperativă devine nul pentru viitor (ex nunc) (articolul 64).
1.2. Viciile de consimţământ
Conform dispoziţiilor Convenţiei privind dreptul tratatelor, dacă un stat nu
a fost în măsură să-şi exprime liber consimţământul său de a se obliga în baza unui
tratat acesta poate să invoce nulitatea tratatului. Viciile de consimţământ care
determină anularea unui tratat pot consta în:
– încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului privind competenţa de
a încheia tratate;
– eroare;
– dol;
– coruperea reprezentantului unui stat;
– constrângerea unui stat sau a reprezentantului său.
Cavaré, L., Droit international, 133

CPIJ, www.icj-cij.org, Seria A/B, nr. 53, 71 (ultima accesare de către autor la 23 aprilie 2008)
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, 404
2. Tipuri de nulitate
Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate – absolută şi relativă

– având regimuri juridice distincte.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul al cărui
consimţământ a fost viciat şi poate fi acoperită ulterior prin confirmare de către
acelaşi stat (articolul 45). Se sancţionează cu nulitate relativă viciile de
consimţământ rezultând din: încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului
privind competenţa de a încheia tratate, din eroare, dol sau coruperea
reprezentantului statului.
Nulitatea absolută sancţionează viciile de consimţământ rezultând din
constrângerea exercitată asupra statului sau a reprezentantului său şi tratatele
contrare unei norme imperative. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice
stat parte la tratat şi chiar din oficiu, de către o instanţă internaţională. Nulitatea
absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
Toate caracterele amintite sunt enumerate într-o manieră generală, dar cu
menţiunea că ele nu prezintă integral un caracter absolut.
G. Amendarea şi modificarea
1. Cadrul general
Creşterea numărului tratatelor multilaterale a avut drept consecinţă crearea

procedurilor de amendare şi, pentru a face acestea din urmă mai flexibile, s-a
impus necesitatea elaborării procedurilor de modificare. Sediul legal al materiei îl
constituie dispoziţiile cuprinse în articolele 39-41 din Convenţia de la Viena
(1969). Comisia de Drept Internaţ ional a explicat faptul că amendarea este o
problemă formală determinând schimbări în cadrul textului tratatului în timp ce
modificarea este o procedură mai puţin formală, ce produce efecte doar asupra
anumitor părţi ale tratatului. Cu toate acestea, în practică este adesea dificil a
distinge între cele două proceduri.
Amendarea tratatelor trebuie deosebită de revizuirea tratatului. Revizuirea
este un proces mult mai cuprinzător, având drept consecinţă schimbarea tratatului.
În ambele cazuri însă, de regulă, este necesară întrunirea unei conferinţe
diplomatice. Este şi cazul Convenţiei din 1992 privind protecţia mediului marin al
zonei Mării Baltice, unde la articolul 30 se arată că: „O conferinţă în scopul unei
revizuiri generale sau al unui amendament la această Convenţie va fi stabilită
cu consimţământul Părţilor Contractante sau la solicitarea Comisiei”.
Amendarea trebuie supusă aprobării de către părţile la un tratat. Totuşi,
anumite tratate – cum este Convenţia de la Helsinki din 1992 – conţin anexe tehnice
ce ar putea, dacă tratatul prevede astfel, să fie amendate printr-un sistem simplificat
prin care un amendament la o anexă este considerat ca acceptat la sfârşitul unei
perioade specificate, cu excepţia situaţiei când în această perioadă de timp un stat
parte a formulat obiecţii scrise şi le-a înaintat către Depozitar369.
2. Situaţia specială a clauzei pasarelă la nivelul Uniunii Europene
2.1. Aspecte introductive

Prin stabilirea unui mecanism complex, diferit de mecanismul de adoptare
a tratatului, dar optim din punct de vedere al eficienţei, de modificare a executării
tratatului, statele membre ale UE au încercat să răspundă unor cerinţe obiective
care apar în contextul evoluţiei relaţiilor în cadrul Uniunii, cum ar fi necesitatea de
a stabili un spaţiu comun de libertate, securitate şi justiţie, în mod real.
2.2. Procedura activării clauzei pasarelă

Decizia de activare se ia de Consiliul European cu unanimitate de voturi, la
iniţ iativa Comisiei sau a unui stat membru şi după consultarea Parlamentului
European. Decizia se ratifică de toate statele membre.
2.3. Semnificaţia activării clauzei pasarelă

Transferul unui domeniu din pilonul interguvernamental în cel comunitar
presupune un transfer de suveranitate, astfel că statele membre, indiferent de
poziţia adoptată în cadrul Consiliului, sunt obligate să implementeze la nivel
naţional actele comunitare adoptate, transferate în pilonul comunitar prin această
procedură.
Transferul de suveranitate se poate realiza, din punct de vedere
constituţional, în temeiul prevederilor articolului 148 din Constituţ ia României,
republicată. De altfel, relativ recent (decembrie 2006), Consiliul Legislativ a
apreciat că activarea clauzei pasarelă nu ar aduce atingere prevederilor
constituţionale în vigoare în România.
2.4. Fundamentarea clauzei pasarelă

Clauza constituie o alternativă aflată la dispoziţia părţilor tratatului de a opera
modificări cu privire la modul de executare a tratatului, de aşa natură încât să permită
o mai bună realizare a obiectivelor şi scopului tratatului. Avantajul pe care-l prezintă
inserarea unei asemenea clauze constă în aceea că părţile nu mai sunt obligate să
încheie un nou protocol sau tratat de modificare a celui iniţial. Acestea au posibilitatea
de a opera modificări în ceea ce priveşte executarea tratatului chiar în timpul
executării acestuia, printr-o alternanţă juridică.
Privită pragmatic, o clauză pasarelă poate să presupună fie absenţa
aplicării vreodată a unor dispoziţii, fie aplicarea acestora şi încetarea altor
dispoziţii ale tratatului, cu atât mai mult cu cât, astfel cum se cunoaşte,
transferul de competenţe c ătre instituţiile comunitare este un proces ireversibil.
3. Modificarea tratatelor. Problema raportului dintre legea română

privind tratatele şi Convenţia de la Viena (1969)
Modificarea unui tratat internaţional la care România este parte poate fi

realizată numai cu respectarea legislaţiei naţionale, dat fiind faptul că autorităţile
statului român nu pot acţiona în afara legii naţionale, ci numai pe baza şi în
condiţiile prevăzute de legislaţia naţională.
Ca urmare, problema care se pune în practica elaborării de texte de
documente internaţionale este în ce măsură asemenea texte pot cuprinde
reglementări contrare, prin tehnica pe care o consacră, prevederilor legii speciale
care reglementează domeniul tratatelor. O primă chestiune ce trebuie lămurită este
aceea că de principiu o asemenea reglementare internaţional ă este valabilă, astfel
că obligă părţile la executarea sa. Pe de altă parte, dacă reglementarea naţională
nu este respectată există riscul apariţiei unei imposibilităţi de drept în executarea
obligaţiilor asumate.
3.1. Amendarea şi modificarea
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor stabileşte la articolul 39
regula generală371 potrivit căreia un tratat poate fi amendat prin acordul părţilor.
Totodată, din modul de sistematizare a textului Părţii a IV-a (Amendarea şi
modificarea tratatelor) a Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor rezultă o
anumită distincţie între modificare şi amendare. Astfel, dacă amendarea
presupune o modificare a tratatului care leagă părţile – chiar dacă această
modificare nu este însuşită de toate părţile – modificarea vizează de regulă
relaţiile mutuale dintre anumite păr ţi la tratat şi este permisă numai în condiţiile
tratatului. De asemenea, literatura de specialitate confirmă existenţa distincţiei.372
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, cuprinde dispoziţii relevante la
capitolul III, secţiunea a 2-a intitulată „Modificarea şi încetarea valabilităţii
tratatelor”. Chiar dacă nu poate fi vorba propriu-zis de o „modificare a
valabilităţii”, la articolul 32(1) se stabileşte regula că „tratatele în vigoare se
modifică în conformitate cu prevederile acestora sau prin acordul părţilor”.
Expresia folosită de legiuitor, „modificare”, este utilizată în sens larg, avându-se în
vedere atât modificarea cât şi revizuirea sau amendarea unui tratat.
În ceea ce priveşte procedura de modificare, la articolul 32(2) din Legea
nr. 590/2003 se stabileşte că „modificarea tratatelor în vigoare urmează
procedura prevăzută pentru încheierea acestora, cu excepţia cazurilor în care
tratatul respectiv prevede expres o procedură distinctă”. În literatura de
specialitate (şi se pare chiar autorul legii – n.n.) s-a considerat că regula prevăzut ă
la articolul 32(2) se referă la două aspecte principale: pe de o parte, aspectul intern
constând în operaţiunile de „avizare şi aprobare a operării modificării (…)
respectiv la cea de exprimare a consimţământului ” şi, pe de alt ă parte, aspectul
internaţional constând în operaţiunile desfăşurate „în relaţia cu cealaltă
parte/celelalte părţi la tratat”373.
3.2. Consimţământul mutual

Uneori, în practica încheierii tratatelor, apar situaţii când anumite concepte
sau prevederi cuprinse în acestea contravin legislaţiei naţionale a uneia dintre
părţi. În asemenea cazuri se pune problema modificării acestor tratate, chiar dacă
acest lucru ar fi unul anevoios, mai ales atunci când „ratificarea” tratatului s-a
făcut prin lege potrivit prevederilor din Legea nr. 590/2003.
Sunt relevante pentru identificarea unei soluţii prevederile Convenţiei de la
Viena privind dreptul tratatelor, respectiv articolul 39 teza a I-a, în conformitate cu
care „Un tratat poate fi amendat prin acordul părţilor” (regula generală).
De altfel, articolul 32 din Legea nr. 590/2003 permite, de principiu,
modificarea acordului prin consimţământul mutual al părţilor.
Anghel I.M., Dreptul tratatelor, vol. III, 322

Anghel I.M., Dreptul tratatelor, vol. III, 323
Năstase, A., Legea nr. 590/2003 privind tratatele, 64
Legea nr. 590/2003 privind tratatele; autorii exemplifică ipoteza „modificării prin schimb de note
verbale a unui tratat încheiat în formă clasică sau posibilitatea ca modificările la tratat să intre în
vigoare de la data semnării, deşi tratatul iniţial a intrat în vigoare la data ultimei notificări privind
ratificarea sau aprobarea tratatelor”
4. Condiţia intrării în vigoare
Una dintre condiţiile modificării unui tratat internaţional o reprezintă în

mod firesc existenţa obiectului modificării. De principiu, nu se poate modifica
ceea ce nu există din punct de vedere juridic ori ceea ce nu au produs păr ţile care
convin modificarea. Astfel, spre exemplu, printr-un acord internaţional nu se poate
modifica un act unilateral al unui stat, tot astfel cum nu se poate modifica un act
care nu poate fi calificat drept tratat. Bineînţ eles, avem în vedere instituţia
modificării unui tratat internaţional, iar nu orice fel de modificare.
Pentru acest motiv, condiţia existenţ ei obiectului modificării apare drept
una firească atunci când ne referim la instituţia modificării unui tratat
internaţional.
5. Revizuirea tratatelor
Revizuirea tratatelor trebuie deosebită de amendarea tratatelor. Revizuirea

este un proces mult mai cuprinzător având drept consecinţă schimbarea tratatului.
În ambele cazuri însă, de regulă, este necesară întrunirea unei conferinţe
diplomatice. Este şi cazul Convenţiei din 1992 privind protecţia mediului marin al
zonei Mării Baltice, unde la articolul 30 se arată că: „O conferinţă în scopul unei
revizuiri generale sau a unui amendament la această Convenţie va fi stabilită cu
consimţământul Părţilor Contractante sau la solicitarea Comisiei”.
O situaţie des întâlnită în practică este reprezentată de utilizarea unuia
dintre termenii: revizuire, amendare şi modificare astfel încât să fie vizată , în
acelaşi timp, ideea de „revizuire, modificare şi amendare”, situaţia fiind de natură
să conducă la „diluarea” înţ elesului acestor termeni, precum şi a modificărilor pe
care operaţiunile în sine le produc în structura tratatelor. Exemplificăm, în acest
sens, Acordul dintre România şi Regatul Spaniei pentru reglementarea şi
organizarea circulaţiei forţei de muncă între cele două state, semnat la Madrid la
23 ianuarie 2002 (ratificat prin Legea nr. 464 din 9 iulie 2002, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 559 din 30 iulie 2002).
În cuprinsul Acordului nu sunt prevăzute proceduri speciale pentru
modificarea acestuia, doar sunt stabilite atribuţii de propunere de revizuire în
sarcina unui comitet mixt de coordonare, potrivit articolului 15.
Prin observarea termenilor Acordului rezultă că ideea de „revizuire,
modificare şi amendare” este sugerată în termenii generali ai Acordului prin simpla
menţiune că părţile pot în anumite condiţii să propună „revizuirea” acordului.
În practică trebuie să se urmărească cu grijă chestiunea revizuirii pentru ca
părţile prin diverse acte de modificare să nu realizeze în fapt un nou acord; o astfel
de situaţie poate fi întâlnită în ipoteza introducerii unui nou subiect de drept. În
această situaţie nu ne vom găsi în ipoteza unei revizuiri ci a încheierii unui nou
acord.
H. Suspendarea şi încetarea tratatelor

Preliminarii
Prevederile de bază privind suspendarea şi încetarea tratatelor sunt incluse

la articolele 54-59 din Convenţia de la Viena (1969). Încetarea unui
tratat poate interveni din cauze de încetare ce sunt intrinseci tratatului sau poate
rezulta din cauze exterioare tratatului377. În ce priveşte cauzele intrinseci de
suspendare sau încetare, regula generală din articolul 54 este că un tratat poate înceta
sau o parte se poate retrage dintr-un tratat în conformitate cu prevederile acestuia
sau, în cazul în care o asemenea prevedere nu există, în orice moment prin
consimţământul tuturor părţilor, exprimat după consultarea acestora. Articolul 57
prevede că executarea unui tratat de către toate părţile sau de către una anume poate fi
suspendată în conformitate cu dispoziţiile tratatului în cauză.
Anumite tratate prevăd că ele r ămân în vigoare doar pentru o perioadă
determinată de timp, faţă de altele ce încetează prin hotărârea părţilor
contractante. Ca şi în cazul renunţării, anumite tratate prevăd o perioadă de
vigoare obligatorie, până se naşte posibilitatea efectuă rii unei notificări, în timp ce
altele nu prevăd o asemenea cerinţă. De exemplu, Convenţia de la Helsinki din
1992 prevede că în orice moment, după expirarea a 5 ani de la intrarea sa în
vigoare, oricare dintre păr ţi poate, prin adresarea unei notificări scrise către
depozitar, să se retragă de la tratat. Retragerea produce efecte din 30 iunie a anului
următor anului în care depozitarul a fost notificat cu privire la retragere378.
Articolul 58 al Convenţiei de la Viena (1969) prevede posibilitatea
suspendării executării unui tratat multilateral prin înţelegerea anumitor părţi la
tratat. Acest articol trebuie coroborat cu articolul 41 care prevede modificarea
prevederilor unui tratat între anumite părţi. Articolul 59 acoperă cazul abrogării
tacite a tratatului. Există o problemă specială privitoare la raportul dintre
abrogarea tacită în conformitate cu articolul 59 şi articolul 30, care priveşte efectul
succesiunii de tratate privitoare la acelaşi domeniu şi care se referă la cazurile în
care părţile au intenţionat în mod clar ca tratatul anterior să fie abrogat sau
executarea sa să fie suspendată în întregime prin încheierea tratatului subsecvent.
Încetarea unui tratat internaţional reprezintă ieşirea din vigoare a acestuia
sau faptul că acesta nu mai produce efecte.
Încetarea tratatului internaţional este determinată de apariţia unor evenimente sau
împrejurări care atrag încetarea efectelor acestuia. Expresia „încetarea tratatului”
nu este adecvată situaţiei analizate deoarece, practic, nu actul încetează ci efectele
sale (regulile, drepturile şi obligaţiile, situaţiile juridice create de tratatul
respectiv). Distincţia prezintă importanţă deoarece nu actul ia sfârşit, iar efectele
tratatului pot să înceteze numai cu privire la un grup de state, ceea ce înseamnă
stingerea unor obligaţii născute prin tratat şi, concomitent, menţinerea altora.
Încetarea unui tratat se deosebeşte de nulitate; în timp ce încetarea produce
efecte ex nunc, nulitatea exclude producerea oricăror efecte de către tratatul
invalid.

1. Încetarea ca urmare a voinţei părţilor
Încetarea unui tratat379 având ca premisă voinţa comună a părţilor poate să

intervină ca efect al următoarelor cauze:
– dacă a survenit evenimentul precizat în tratat;
– dacă a expirat perioada stabilită pentru executarea tratatului;
– prin operarea unei condiţii rezolutorii;
– prin denunţare sau retragere, dacă aceste modalităţi sunt expres prevăzute în
textul tratatului sau sunt acceptate de către toate celelalte state-părţi;
– în cazul acordului expres al părţilor cu privire la încetarea tratatului;
– în cazul unui acord tacit380;
– în cazul revizuirii;
– ca urmare a executării tratatului;
– ca urmare a scăderii numărului de părţi sub limita prevăzută de tratat381 .
2. Încetarea independent de voinţa comună a părţilor
În anumite cazuri tratatul îşi încetează sau suspendă efectele:

– în absenţa unei voinţe manifestate de părţile la tratat în acest sens;
– ca urmare a încălcării substanţiale a tratatului de către una din părţi;
– ca urmare a intervenirii unor schimbări de circumstanţe;
– survenirea imposibilităţii de executare;
– dispariţia uneia dintre părţi;
– războiul.
2.1. Încetarea personalităţii juridice a unei părţi

Considerăm util să ne aplecăm mai atent asupra situaţiei în care uneia
dintre părţi îi încetează personalitatea juridică, aceasta fiind urmare a faptului că
partea respectivă a fost dizolvată.
Această problemă, respectiv a încetării personalităţii juridice a uneia din
părţile la un tratat, poate să apară, în practica statelor, şi într-un cadru de
importanţă mai redusă, respectiv în ceea ce priveşte tratatele încheiate la nivel
departamental. Cu privire la acest aspect Legea nr. 590/2003 nu cuprinde referiri.
În aceste condiţii singurele temeiuri juridice pentru analiza problematicii sunt
prevederile generale de la articolul 34 al actului normativ menţionat. Potrivit
alineatului (1) al acestui articol „Încetarea valabilităţii tratatelor prin acordul
părţilor sau prin denunţare, renunţare ori retragere urmează procedura prevăzută
pentru intrarea în vigoare a acestora.”
Reglementarea este evident procedurală însă enumeră implicit şi cauzele care pot
conduce la încetarea unui tratat.
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, II, 931

Încheierea unui tratat incompatibil cu un tratat precedent poate avea o asemenea semnificaţie
Există tratate care prevăd în cuprinsul lor faptul că acestea îşi vor înceta valabilitatea dacă
numărul părţilor va scădea sub o anumită limită. Spre exemplu, Convenţia asupra circulaţiei
rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968, (România a ratificat Convenţia asupra circulaţiei
rutiere, prin Decretul nr. 318/1980) prevede la articolul 51 faptul că Prezenta convenţie va înceta
de a fi în vigoare dacă numărul părţilor contractante este mai mic de cinci pentru o perioadă
oarecare de 12 luni consecutive
2.2. Încetarea ca urmare a succesiunii tratatelor. Aderarea la Uniunea
Europeană
Încetarea unor tratate ca efect al succesiunii este una dintre chestiunile întâlnite
deseori în practica de stat a României în perioada recentă, datorită aderării la
Uniunea Europeană. Explicaţia încetării sau menţinerii diferitelor acorduri nu este
însă întotdeauna simplă şi uşor de găsit deoarece contextul încetării este unul
foarte complex, astfel că ipotezele care se ivesc sunt numeroase:
încetarea este stabilită expres în conţinutul Tratatului de aderare;
încetarea nu este stabilită expres, însă prevederile esenţiale ale unor
tratate încheiate de România anterior aderării sunt incompatibile cu obiectivele şi
prevederile Tratatului instituind Uniunea Europeană.
În principal, prima ipoteză383 aduce în discuţie o obligaţie internaţională (de
natură comunitară) al cărei conţinut este precis determinat, astfel că statul român
urmează să găsească mijloacele cuvenite pentru a o îndeplini ori pur şi simplu se va
supune noii realităţi, după caz, deoarece prima ipoteză cuprinde la rândul său diverse
alte categorii de tratate (tratate care încetează ca urmare a aderării potrivit dispoziţiilor
exprese ale părţilor, tratate care trebuie să înceteze deoarece prevederile lor sunt
incompatibile cu dreptul comunitar).
Cea de-a doua ipoteză384, însă, este deosebit de complicată, deoarece sunt
dificil de identificat uneori situaţiile de incompatibilitate, iar pe de altă parte,
trebuie să se identifice cu exactitate care este mecanismul care conduce la
încetarea unui tratat, dacă într-adevăr o altă soluţie nu este acceptată sau posibilă.
Acordurile bilaterale de readmisie încheiate de România cu state
membre ale Uniunii Europene reprezintă una dintre situaţ iile ce pot fi
încadrate în cea de- a doua ipoteză. Problema care s-a pus odată cu aderarea
României la UE a fost dacă asemenea acorduri mai sunt în vigoare, atâta vreme
cât, se poate susţine că libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar este
guvernată de prevederile Tratatului de instituire a Comunităţii Europene şi ale
Tratatului privind Uniunea Europeană , precum şi reglementările europene
subsecvente, adoptate în cadrul pilonului I (comunitar) sau pilonului III (Justiţie şi
Afaceri Interne).
3. Situaţia încetării valabilităţii unor prevederi ale unor instrumente

încheiate, sub imperiul dreptului internaţional public, între state membre ale
Uniunii Europene
Acordul între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, al Republicii

Federale Germania şi al Republicii Franceze privind eliminarea treptată a
controalelor la frontierele comune, semnat la Schengen la 14 iunie 1985386, nu
cuprinde dispoziţii exprese privind încetarea acestuia, ci doar cu privire la intrarea
în vigoare şi la aplicarea Acordului.
Explicaţia inexistenţei unor prevederi relative la încetare constă în aceea că
Acordul are specificul acordurilor de integrare, proces care înlătură ideea de
încetare prin mecanisme obiş nuite însă, ipotetic, se pune problema încetării sale
prin executarea obligaţiilor cuprinse în acord, dar în condiţiile în care prevederile
sale sunt complet integrate de dreptul comunitar.
Problema încetării unor dispoziţii ale Convenţiei se pune însă. Expresia
„înlocuire” sugerează implicit încetare, fără să se reducă doar la atât. Scopul
„înlocuirii” şi, totodată, cauza înlocuirii o va constitui în principiu introducerea
unor prevederi noi prin care se realizează mai consistent obiectivele Acordului
Schengen. Pentru acest motiv la articolul 142(1) paragraful al doilea se precizează
că problema înlocuirii sau amendării se va pune doar ţinându-se cont de faptul că
dispoziţiile Convenţiei Schengen pot prevedea o cooperare mai largă decât cea
care rezultă din dispoziţiile convenţiilor amintite. Această prevedere se va corela
cu cea de la paragraful 3 al aceluiaşi articol potrivit căreia „dispoziţiile care sunt
contrare celor convenite între statele membre ale Comunităţilor Europene se vor
adapta în orice caz”. Ca urmare, apreciind că statele membre pot conveni atât
măsuri de implementare a prevederilor Convenţiei cât şi dispoziţii de lărgire a
cadrului cooperării, asemenea acţiuni vor avea totuşi ca efect modificarea
Convenţiei Schengen în măsura în care respectivele prevederi instituie obligaţii
care intră în conflict cu cele din Convenţie.
Abrogarea unor dispoziţii cuprinse în Convenţie se face într-o modalitate
originală, respectiv prin luarea unor hotărâri într-un cadru instituţional diferit de
cel creat prin tratatul ale cărui dispoziţii sunt abrogate.
Această situaţie este posibilă în contextul în care, astfel cum am mai spus,
Convenţ ia Schengen face parte şi ea din categoria tratatelor de integrare.
Exemplificăm în acest sens prevederile articolului 39(1) din Regulamentul CE nr.
562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 de
instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de că tre
persoane387, în temeiul căruia au fost abrogate articolele 2-8 din Convenţia de
punere în aplicare a Acordului Schegen.
Rămânând tot în cadrul comunitar, merită să analizăm, pe scurt, prevederi
cuprinse într-un alt document încheiat sub auspiciile dreptului internaţional public,
de mai multe state ale Uniunii Europene, în domenii care se circumscriu cooper
ării în materia consolidării colaborării între autorităţile de aplicare a legii. Este
vorba despre Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Regatul
Spaniei, Republica Franceză, Marele Ducat de
Luxemburg, Regatul Ţărilor de Jos şi Republica Austria privind aprofundarea
cooperării transfrontaliere, în special în vederea combaterii terorismului,
criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, semnat la Prüm la 27 mai 2005
(Tratatul de la Prüm).
Potrivit articolului 47(1) din Tratatul de la Prüm, prevederile tratatului se
aplică numai în măsura în care sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, ceea
ce înseamnă că soluţia aleasă de negociatori a fost nu în sensul încetării automate a
acelor prevederi din Tratat care vin în contradicţie cu dreptul comunitar, ci doar în
sensul inaplicabilităţii acelor dispoziţii, stabilind în acest fel o oarecare ierarhie.
O soluţie originală priveşte dezvoltarea ulterioară a domeniului
reglementat prin Tratat, în sensul că se are în vedere ipoteza în care materia
tratatului să fie reglementată în viitor prin acte comunitare, astfel că pă rţile pot
înlocui sau modifica prevederile Tratatului devenite incompatibile, iar până la
momentul respectiv vor prevala dispoziţiile comunitare.
387
Codul Frontierelor Schengen
4. Încetarea prin denunţare, ca urmare a asumării unei obligaţii în
acest sens prin Tratatul de aderare
În contextul aderării la Uniunea Europeană, anumite tratate internaţionale

la care România este parte, urmează a fi denunţate, dat fiind faptul că această
situaţie intervine în urma obligaţiilor pe care România şi le-a asumat printr-un alt
tratat internaţional, respectiv prin Actul privind condiţiile de aderare a Republicii
Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea
Europeană, denumit în continuare Act de aderare, ce constituie anexă la Tratatul de
aderare388.
În concret, la articolul 6(10) din Actul de aderare se prevede: „Cu efect de
la data aderării, Bulgaria şi România se retrag din orice acord de liber schimb
încheiat cu ţări terţe, inclusiv din Acordul central european de comerţ liber.
În măsura în care acordurile încheiate între Bulgaria, România sau
amândouă aceste state, pe de o parte, şi una sau mai multe ţări terţe, pe de altă
parte, nu sunt compatibile cu obligaţiile care decurg din prezentul protocol,
Bulgaria ş i România iau toate măsurile pentru a elimina incompatibilităţile
constatate. În cazul în care Bulgaria sau România întâmpină dificultăţi în
adaptarea unui acord încheiat cu una sau mai multe ţări terţe înainte de aderare,
trebuie să se retragă din acordul respectiv, în conformitate cu clauzele
acordului”. Astfel cum se poate observa, articolul 6(10) din Actul de aderare are
în vedere două ipoteze generale: o primă ipoteză priveşte încetarea prin retragere a
oricărui acord dintre România şi state terţe, atunci când acordul în cauză are drept
obiect liberul schimb; a doua ipoteză priveşte orice acord, indiferent de obiectul să
u care urmează să înceteze în conformitate cu clauzele sale, ori de câte ori nu este
posibilă o adaptare de aşa manieră a acordului încât prevederile sale să nu vină în
conflict cu obligaţiile care decurg din Actul de aderare.
Un exemplu din practica României, cu privire la aplicarea articolului 6(10),
paragraful 2, îl reprezintă Hotă rârea Guvernului României nr. 1216/2006 389. În
cuprinsul hotărârii, la articolul 1 se stabileşte că se denunţă acordurile şi
convenţiile prevăzute în anexa care face parte din hotărâre. Hotărârea în discuţie
priveşte acele acorduri ale României încheiate cu ţări terţ e, în domeniul protecţiei
plantelor şi a carantinei fitosanitare. Totuşi, urmare a unui studiu atent al
acordurilor a căror denunţare se proclamă de către România, se va putea observa
că nu întotdeauna reiese clar sau este prevăzută o procedură de încetare a tratatului
prin denunţare, motiv pentru care nici nu se poate afirma că un anumit tratat a
încetat în conformitate cu prevederile sale.
388
Tratatul dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală
Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda,
Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al
Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria,
Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica
Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale
Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a
României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost
ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 465 din 1 iunie 2005
5. Încetarea ca urmare a constatării incompatibilităţii cu dreptul
comunitar
În general incompatibilitatea unor prevederi convenţ ionale cu prevederi

interne din legislaţia statelor părţi nu are ca efect încetarea acelor prevederi şi nici
măcar ineficienţa acestora.
Atunci însă când incompatibilitatea priveşte prevederi cuprinse în acte
internaţionale convenţionale, problema abrogării tacite şi cel puţin ipoteza
modificării unora dintre acestea se poate pune.
În contextul celor două ipoteze de mai sus problema care se naşte teoretic şi se iveşte
deseori în practică este dacă incompatibilitatea dintre prevederi convenţionale
cuprinse în tratate încheiate între statele membre UE, pe de o parte şi dispoziţii
cuprinse în actele instituţiilor comunitare, pe de altă parte, poate avea ca efect
încetarea prevederilor convenţionale. Din punctul nostru de vedere, posibilitatea
încetării este exclusă atât timp cât ea nu este rezultatul unor prevederi exprese
cuprinse în prevederi convenţionale internaţionale, posibilitate care nu este deloc
exclusă şi s-ar circumscrie prevederilor articolului 54(1)(a) din Convenţia de la
Viena cu privire la dreptul tratatelor. Această imposibilitate s-ar datora şi faptului
că cele două categorii de acte (comunitare şi convenţionale internaţionale) au o
natură juridică diferită şi fac parte din sisteme de drept diferite (dreptul comunitar;
dreptul internaţional public).
6. Câteva consideraţii privind problema compatibilităţii între tratatele
încheiate de România şi prevederile constituţionale
În articolul 11(1) din Constituţia României, republicată, se reiterează 390 unul

din principiile fundamentale ale dreptului internaţional, într-o formulare detaliată:
„Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte”. Regula este exprimată prin adagiul latin pacta
sunt servanda şi stă la baza dreptului tratatelor, fixând o normă de conduită a statelor
în ce priveşte tratatele internaţionale la care sunt părţi. Pe de altă parte, această regulă
nu atrage în mod automat consecinţa că tratatele încheiate de România ar avea valoare
constituţională, ci, aşa cum am arătat, regula pacta sunt servanda impune doar
obligaţia îndeplinirii întocmai şi cu bună-credinţă a obligaţiilor ce decurg din aceste
tratate. Totuşi, problema nu este deloc simplă, deoarece, în mod firesc, apare
întrebarea ce se întâmplă dacă un asemenea tratat conţine norme ce contravin unor
dispoziţii constituţionale, pe de o parte, în timp ce, potrivit tot unei dispoziţii cu
valoare constituţională (pacta sunt servanda), statul român se obligă la punerea în
aplicare a acelor norme? S-ar putea sau nu invoca legitim neconstituţionalitatea şi
implicit să se refuze executarea tratatului în cazul existenţei neconformităţii
dispoziţiilor cuprinse în acestea şi dispoziţiile constituţionale?
389
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 808 din 26 septembrie 2006
390
Textul constituţional reafirmă de fapt, o obligaţie preexistentă, care există pentru statul român
în virtutea dreptului internaţional general – a se vedea V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu,
Constituţia României – comentată şi adnotată, Lumina Lex, 1997, 56
IV. ÎNTINDEREA OBLIGAŢIILOR JURIDICE
A. Efectele în timp şi spaţiu ale tratatelor

Efectele tratatului au un caracter de generalitate şi de permanenţă, în
limitele prevederilor acestuia. Părţile la tratat s-au legat prin acesta şi trebuie să-l
execute întocmai şi cu bună-credinţă; numai în condiţiile stabilite de dreptul
internaţional o parte la tratat poate evita executarea obligaţiilor pe care şi le-a
asumat.
1. Aplicarea teritorială a tratatelor
În principiu, tratatele se aplică cu privire la teritoriul părţilor contractante 398;

în anumite situaţii tratatul se aplică numai pe o parte a teritoriului părţilor contractante
sau poate avea chiar o aplicare extrateritorială, adică să se aplice asupra teritoriului
unor state terţe399. Tratatul poate conţine clauze ce limitează aplicarea teritorială şi
lasă statului parte la tratat dreptul de a determina teritoriile care vor fi supuse tratatului
(clauza colonială) ori subordonează extinderea tratatului consimţământului dat de
autorităţile locale care posedă competenţe în domeniul încheierii şi aplicării tratatului
(clauza federală).
2. Aplicarea în timp a tratatelor
Convenţia de la Viena (1969) prevede regula generală a neretroactivităţii

tratatelor (articolul 28). Dispoziţiile unui tratat obligă un stat-parte doar în ceea ce
priveşte actele sau faptele petrecute după momentul intrării în vigoare a tratatului.
Statele pot să deroge de la regula neretroactivităţii, cu condiţia ca această
posibilitate să fie prevăzută în textul tratatului.
Tratatele se aplică din momentul intrării lor în vigoare. Durata de aplicare a
unui tratat poate fi prevăzut ă în textul tratatului sau poate să fie nedeterminată.
Aplicarea tratatului poate să fie suspendată sau poate să înceteze ca urmare a
intervenirii anumitor cauze.
B. Principiul pacta sunt servanda

Principiul pacta sunt servanda este consacrat de articolul 26 al Convenţiei
de la Viena, potrivit căruia, „orice tratat în vigoare este obligatoriu (leagă părţile
– n.a.) pentru părţile sale şi trebuie executat de acestea cu bună credinţă”. Buna
credin ţă este ea însăşi un principiu juridic şi face parte integrantă din principiul
pacta sunt servanda.
Articolul 26 din Convenţia privind dreptul tratatelor (1969)

Astfel, conform articolelor 109-114 din Tratatul de la Versailles din 1919
C. Tratatele şi statele terţe
Preliminarii
Problema tratatelor şi a statelor care nu sunt părţi – state terţ e – este analizată în
articolele 34-38 ale Convenţiei de la Viena (1969). Regula fundamentală privitoare
la raportul dintre tratate şi statele terţe este exprimată prin maxima pacta tertiis
nec nocent nec prosunt, consacrată de articolul 34. Convenţia reglementează, în
continuare regimul obligaţiilor (articolul 35) şi al drepturilor (articolul 36) ce se
pot naşte dintr-un tratat pentru un stat terţ. În ce priveşte naşterea obligaţiilor
pentru state terţe, exigenţele sunt atât de stricte încât, atunci când sunt îndeplinite,
acestea formează în realitate un adevărat acord colateral între părţile tratatului şi
statul terţ şi acest acord colateral va reprezenta baza legală a obligaţiei, mai
degrabă decât tratatul original401.
Există anumite diferenţ e procedurale în ce priveşte stabilirea unei obligaţii
faţă de stabilirea unui drept, în sarcina, respectiv favoarea unui stat terţ. Statul terţ
trebuie să accepte obligaţia expres, în scris, în timp ce în cazul dreptului,
asentimentul statului terţ este prezumat, mai puţin atunci când se prevede altfel
sau există indicaţii în sens contrar. Orice obligaţie ce se naşte pentru un stat terţ
poate fi revocată sau modificată doar de către părţi şi de către statul terţ, cu
excepţia faptului când este stabilit că acestea au convenit altfel. Orice drept născut
pentru statele terţ e poate fi revocat sau modificat doar de către părţi dacă s-a
stabilit că intenţia părţilor era ca dreptul să poată fi revocat, sau să fie obiect al
modificării fără consimţământul statului terţ. Este în general recomandabil să se
facă o apreciere precaută în vederea stabilirii faptului dacă un tratat cuprinde sau
nu o stipulaţie in favorem tertii.
400
INTERPRETAREA
Aspecte generale
„Nu există parte a dreptului tratatelor în care abordarea textului scris să
fie mai trepidantă decât chestiunea interpretării” – afirma lordul McNair în 1962.
Problema complexă a interpretării tratatelor este discutată, în general, în lumina
lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional din timpul codificărilor dreptului
tratatelor, a principiilor de interpretare incluse în Convenţia de la Viena (1969) şi a
jurisprudenţei curţilor şi tribunalelor, insistând asupra cauzelor soluţionate de
Curtea Internaţională de Justiţie.
Scopul interpretării este de a lămuri înţelesul textului pe care părţile au
intenţionat să-l dea „în raport cu circumstanţele în legătură cu care problema
interpretării s-a născut”, cum arăta profesorul Oppenheim. Bazându-se pe
jurisprudenţa Curţii Internaţionale, Raportorul Comisiei de Drept Internaţional, Sir
Gerald Fitzmaurice a elaborat următorul set cuprinzător de principii de
interpretare:
Principiul I: realitatea textului (actuality of textuality) – adică tratatele se
interpretează în starea în care sunt, în baza textelor lor reale.
Principiul II : înţelesul natural şi comun (the natural and ordinary
meaning) – adică, sub rezerva principiului contemporaneităţii (când este aplicabil),
cuvintelor particulare şi frazelor trebuie să li se dea sensul lor normal, natural şi
neforţat în contextul în care au apărut. Acest principiu poate fi înlă turat doar dacă
există o evidenţă directă că termenii utilizaţi vor fi înţeleşi într-o manieră diferită
de înţ elesul lor ordinar şi natural, în caz contrar o astfel de interpretare va conduce
la un rezultat nepotrivit sau absurd.
Principiul III: integrarea (integration) – adică tratatele trebuie interpretate
ca un întreg. Acest principiu este de importanţă fundamentală şi presupune că păr
ţile individuale, capitolele sau secţiunile tratatului nu vor fi interpretate decât în
întregul lor context.
Celelalte principii rezultă din cele trei principii subliniate mai sus. Acestea
sunt:
Principiul IV: efectivitatea (effectiveness), (ut magis valeat quam pereat) – adică
tratatele vor fi interpretate în legătură cu obiectul şi scopul lor declarat. De
asemenea, prevederile speciale vor fi interpretate astfel încât să li se dea efectul
deplin în concordanţă cu sensul normal al cuvintelor şi al textului în întregul său,
astfel încât fiecărei părţi a textului să-i fie atribuite o motivaţie şi un înţeles.
Principiul V: practica subsecventă (subsequent practice) – se va recurge la
practica subsecventă a părţilor în legătură cu tratatul.
Principiul VI: contemporaneitatea (contemporaneity) – adică termenii
tratatului trebuie interpretaţi în lumina uzajului lingvistic curent la momentul când
tratatul a fost încheiat407.
Malgosia Fitzmaurice arată că, în general, există trei moduri principale de
interpretare:
Interpretarea subiectivă (intenţia părţilor), interpretarea obiectivă
(textual ă) şi interpretarea teleologică (sau a obiectului şi scopului). Aceste trei
moduri de interpretare nu se exclud reciproc, iar Convenţ ia de la Viena (1969) le
consacr ă pe toate trei. O asemenea consacrare exprimă, de fapt, încercarea de
conciliere între interpretarea obiectivă şi subiectivă care este foarte dificilă,
controversată şi, într-un fel spus, imposibil de realizat. Pentru Comisia de Drept
Internaţional, punctul de plecare a fost mai degrabă textul decât intenţ ia părţilor,
deoarece se prezumă că textul reprezintă expresia reală a ceea ce părţile au
intenţionat în fapt. De asemenea, se pare că metoda preferată a Curţii
Internaţionale de Justiţie este de a se baza pe textul tratatului408.
B. Aspecte practice
Articolul 31(1) prevede că: „Un tratat va fi interpretat cu bună credinţă în
conformitate cu sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în
lumina obiectului şi scopului său”.
Curtea Internaţională de Justiţie a confirmat în numeroase cauze ideea că
această regulă este o normă de drept cutumiar internaţional. Principiul subliniat
mai sus este că un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă. Regula de interpretare
este o procedură ce trebuie să ţină cont de trei elemente: (1) textul, (2) contextul,
şi (3) obiectul şi scopul. Contextul tratatului reiese din anumite detalii conferite de
articolul 31(2) şi cuprinde orice instrument relevant, intervenit între părţi cu
prilejul încheierii tratatului, precum şi preambulul şi anexele tratatului. Nu există o
ierarhie între diferitele elemente ale articolului 31 ci, mai degrabă, acestea reflectă
o progresie logică409. Curtea Internaţională de Justiţ ie a aderat îndeosebi la
interpretarea textuală, considerând-o implicit ca fiind cea mai importantă. În cauza
Libia vs. Ciad, Curtea a statuat că:„Interpretarea trebuie să se bazeze înainte de
toate pe textul tratatului. Ca o măsură suplimentară trebuie să se recurgă la
mijloacele de interpretare, cum sunt lucrările pregătitoare ale tratatului”.
Articolul 31 reflectă principiul că un tratat trebuie interpretat cu bună credinţă,
această regulă făcând corp comun cu principiul pacta sunt servanda.
C. Lucrări pregătitoare
Articolul 32 al Convenţiei de la Viena (1969) stabileşte clar că mijloacele
suplimentare de interpretare – inclusiv travaux préparatoires
(lucrările pregătitoare) – vor fi utilizate pentru a confirma înţelesul unui tratat
sau ca un ajutor la interpretare atunci când, urmărindu-se aplicarea articolului
31, înţelesul este ambiguu sau obscur sau conduce la rezultate care sunt evident
absurde sau nerezonabile. Atât Opinia consultativă în cauza privind angajarea
femeilor pentru muncă de noapte, cât şi cea în cauza Insulei Kasikili/Sedudu,
menţionată mai sus, reliefează utilizarea mijloacelor suplimentare pentru a
confirma o interpretare rezultată pe baza articolului 31. Totuşi utilizarea lucrărilor
pregătitoare ca mijloc suplimentar de interpretare, naşte numeroase dificultăţi,
astfel cum se evidenţiază şi din fazele jurisdicţionale ale cauzei Qatar vs. Bahrein.
Fitzmaurice, M., The practical working, 185-186

Aust, A., Modern Treaty Law and Practice, 187
Problema în această cauză s-a focalizat asupra întrebării dacă statele Qatar
şi Bahrein au ajuns vreodată la un acord care să permită unuia dintre ele să
prezinte cazul lor în faţa Curţii fără aprobarea expresă a celuilalt. Curtea a decis că
natura fragmentară a lucr ărilor pregătitoare sugerează c ă acestea pot fi utilizate
doar cu mare grijă, dar a notat următoarele: „proiectul iniţial autoriza explicit
sesizarea Curţii de către una sau cealaltă dintre părţi, dar această formulă nu a
fost reţinută. Mai mult decât atât, textul adoptat în final prevede că sesizarea
Curţii nu ar putea fi efectuat ă decât de către cele două Părţi acţionând de comun
acord, fie împreună, fie separat. Curtea nu vede pentru ce renunţarea la o
redactare corespunzând interpretării pe care Qatar-ul o dă procesului verbal de
la Doha, ar implica ca aceasta să fie interpretată potrivit tezei. În consecinţă, ea
nu apreciază că ar putea să deducă din lucrările pregătitoare astfel cum i-au fost
prezentate – adică reduse la diversele proiecte menţionate mai sus.
D. Obiectul şi scopul tratatului

Preliminarii
Articolul 31 al Convenţiei de la Viena (1969) stipulează că un tratat trebuie

interpretat „în lumina obiectului şi scopului său”, dar aceasta este o formulare
vagă şi insuficient definită, astfel că se transformă într-un mijloc de interpretare
îndoielnic. Într-adevăr, chiar Comisia de Drept Internaţional a avut anumite
îndoieli cu privire la utilizarea acestui criteriu, îndeosebi în ce priveşte rezervele.
O altă problemă priveşte raportul dintre „obiectul şi scopul” unui tratat pe de o
parte şi principiul efectivităţii, pe de altă parte411.
Obiectul tratatului internaţional „reprezintă însăşi raţiunea de încheiere a
acestuia” şi este reprezentat de drepturile şi obligaţ iile pe care şi le asumă părţile.
Obiectul tratatului trebuie, pentru a putea să fie valabil şi eficient, să fie angajat pe
anumite coordonate. Concret, aceasta înseamnă ca obiectul tratatului să fie real,
posibil şi licit.
1. Relaţia dintre obiectul tratatelor şi regulile de ius cogens
1.1. Noţiunea de „regulă imperativă”

Regulile de ius cogens sunt cuprinse în norme juridice de aplicaţie
universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ, care dau
expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de
drept internaţional. Aceste principii, consacrate în Carta ONU, au fost afirmate şi
în Declaraţia Adunării Generale ONU din 1976, fiind considerate norme
imperative (de ius cogens) de la care statele nu pot deroga prin convenţii contrare.
Asemenea principii determină conţinutul celorlalte principii, reguli şi instituţii
juridice ale dreptului internaţional. În ce ne priveşte, considerăm că nu se identifică
întocmai principiile fundamentale ale dreptului internaţional cu normele
imperative, categoria principiilor putând fi mai largă. Tendinţa care se manifestă în
dreptul internaţional este de a primi caracter imperativ toate principiile
fundamentale ale dreptului internaţional.
A se vedea pentru mai multe detalii Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, 372-377
A se vedea Preda-Mătăsaru, A., Tratat de drept, 225
Sunt considerate a fi principii fundamentale ale dreptului internaţional
următoarele:
– Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile
dintre state sau principiul neagresiunii;
– Principiul suveranităţii şi al egalităţii suverane a statelor;
– Principiul soluţionării paşnice a diferendelor;
– Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state – care, în
dreptul contemporan nu mai constituie un principiu de strictă interpretare, multe
domenii care au fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând
competenţei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul cooperării internaţionale
(de exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale omului);
– Principiul cooperării internaţionale;
– Dreptul popoarelor la autodeterminare;
– Principiul pacta sunt servanda;
– Principiul inviolabilităţii frontierelor;
– Principiul integrităţii teritoriale;
– Principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
– Principiul bunei vecinătăţi.
1.2. Descrierea principiilor cu caracter ius cogens
1.2.1. Preliminarii. Punerea problemei. „Constituind un act consensual

prin excelenţă, rezultat al voinţei concordante a părţilor, tratatul se întemeiază pe
intenţia acestora de a-i respecta prevederile şi de a se achita cu bună credinţă de
prevederile sale”414. De aici decurge caracterul obligatoriu al tratatelor415 şi
limitele caracterului obligatoriu al tratatelor. Sigur că acest caracter obligatoriu
este ocrotit în dreptul internaţional în măsura în care sunt realizate condiţiile de
validitate a tratatelor, şi anume liceitatea obiectului şi libertatea
consimţământului416.
Referitor la legalitatea obiectului, aceasta se exprimă prin raportarea
conţinutului tratatului la angajamentele convenţionale anterioare, la regulile
aparţinând dreptului cutumiar şi la regulile care ţin de morala universală. Prin
această raportare se poate evidenţia conformitatea dintre conţinutul tratatului şi
obligaţiile ce rezultă din ordinea juridică prestabilită. În cazul în care acestea se
contrazic, se spune despre obiectul tratatului că este ilicit.
1.2.2. Conceptul şi caracteristicile principiilor de ius cogens. Normele
imperative reflectă în orice sistem de drept intenţia de a se ocroti valori esenţiale
pentru funcţionarea sistemului şi atingerea obiectivelor generale ale societăţii. În
dreptul internaţional s-au format şi consacrat un număr de principii fundamentale
ce au caracter de ius cogens, fiind reguli de maximă generalitate ce exprimă într-o
formă concentrată obiectivele urmărite de normele particulare cuprinse în tratate şi
înţelegeri internaţionale pentru reglementarea relaţiilor sociale. De aici concluzia
că principiile de ius cogens au un rol hotărâtor şi semnificativ în procesul
elaborării şi aplicării normelor juridice.

Temeiul caracterelor obligatorii este precizat de numeroşi autori şi concretizat în numeroase teze ce
se pot grupa în 2 mari categorii: teorii care întemeiază forţa obligatorie a tratatelor pe voinţa statelor
contractante, şi teorii care încearcă să fundamenteze forţa obligatorie a tratatelor pe o regulă de drept
preexistentă; Idem
Se arată429 că normele de ius cogens prezintă următoarele caracteristici:
– sunt recunoscute de toţi membrii comunităţii internaţionale;
– pot constitui o excepţie faţă de alte reguli, chiar generale ale dreptului
internaţional;
– dacă sunt violate, revine statului care afirmă că s-a produs încălcarea unei
norme de ius cogens să facă dovada existenţei normei respective.
1.2.3. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa.

Legitimitatea războiului a fost definitiv eradicată abia în secolul XX, în
condiţiile în care acesta se poartă cu caracter de agresiune. Principiul nerecurgerii la
forţă şi la ameninţarea cu forţa are o existenţă relativ recentă. Mai mult decât atât, în
secolul XX prin tratate internaţ ionale sunt prohibite orice acte care ar constitui
ameninţare cu for ţa sau ar periclita unul dintre elementele ce definesc personalitatea
juridică statală. Ca urmare, aplicarea acestui principiu determină lipsirea de efecte
juridice valabile a acelor tratate încheiate în scopul recurgerii la forţă şi pe de altă
parte angrenează răspunderea juridică . Sub acest aspect, în dreptul internaţional
contemporan răspunderea statului are o sferă mult mai largă decât în trecut430. În
prezent, orice fapte sau acte de agresiune ce constituie o ameninţare sau o violare a
păcii antrenează răspunderea juridică.
1.2.4. Principiul suveranităţii şi al egalităţii suverane a statelor. Acest principiu
este rezultatul evoluţiei dreptului cutumiar internaţional fiind astfel consacrat în
cuprinsul a numeroase acte internaţionale cu valoare universală431. Acest principiu
are valoare de ius cogens şi exprimă regula că „statele au drepturi ş i obligaţii
egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile
de ordin economic, social, politic sau de altă natur ă”. Datorită importanţei sale
deosebite amintim şi dispoziţiile Actului final al CSCE de la Helsinki (1975), care
reiterează principiul egalităţii suverane şi îl alătură principiului respectării
drepturilor inerente suveranităţii.
1.2.5. Principiul cooperării şi bunei-vecinătăţi este consacrat de Carta ONU astfel:
„Scopurile Naţiunilor Unite sunt următoarele: (…) 3. Să realizeze cooperarea
internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic,
social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă
sau religie”474. În virtutea acestui principiu statele au dreptul de a încheia tratate de
bună vecinătate şi cooperare, dar au şi obligaţia de a coopera, prin stabilirea de
convenţii internaţionale, prin a recurge la mecanisme şi proceduri diplomatice menite
să ducă la o destindere internaţională, la soluţionarea oricăror diferende a căror
A se vedea Geamănu, G., Principiile fundamentale, 17

Idem, se arată că dacă două sau mai multe state ar stabili, prin tratate, norme speciale, contrare
principiilor fundamentale, aceste norme ar fi lipsite de temei juridic. În acest sens, articolul 103 din
Carta ONU prevede că „în cazul unui conflict între obligaţiile Membrilor Naţiunilor Unite,
decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional, vor
prevala obligaţiile decurgând din prezenta Cartă”. Astfel, se conferă principiilor cuprinse în Cartă
caracter imperativ, interzicându-se crearea unor norme particulare derogatorii
A se vedea Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 61
Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, 381
Idem
430
Instituţia răspunderii este considerată în vechiul drept internaţional mai degrabă ca o
răspundere de drept civil
431
Spre exemplu Declaraţia ONU asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile
de prietenie şi colaborare între state – sesiunea jubiliară XXV, 1970
prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale 432.
1.2.6. Principiul pacta sunt servanda. Acest principiu are o origine ce se
pierde în negura vremurilor, fiind acceptat pe cale cutumiară în practica statelor.
Este apreciat de numeroşi autori de drept internaţ ional ca o regulă cu caracter
sacru, subliniindu-se în acest fel inviolabilitatea sa absolută, chiar şi pentru
situaţii deosebite. Potrivit regulii pacta sunt servanda, un tratat leagă părţile şi
trebuie să fie respectat în mod strict, adică să fie executat cu bună credinţă433.
1.3. Scurte consideraţii
Violarea obligaţiilor internaţionale, atingerea drepturilor primordiale ale
statelor sau derivatelor acestora, sau încălcarea dreptului convenţional, angajează
responsabilitatea statului, din partea că ruia provine această violare. Ideea angajării
unei atari responsabilităţi nu a fost primită fără reţineri de către specialiştii
dreptului, existând un anumit curent de opinie potrivit căruia ideea responsabilităţii
statelor este contrară noţiunii de suveranitate. În acest sens, s-a apreciat că statele
sunt proprii judecători ai responsabilităţii lor deoarece nu există vreo jurisdicţie
căreia acestea să se subordoneze, totodată obligaţia de reparare a viol ării comise
nu intervine din altă cauză afară de voinţa proprie manifestată de statul, autor al
faptului prejudiciant. Sigur că aceleaşi state, în procesul de dezarmare, de
menţinere a păcii si securităţii internaţionale, în practică au renunţat la rigoarea
excesivă a efectelor presupuse de dreptul lor la suveranitate. În acest context, s- au
stabilit uzaje ce tind la repararea pacifistă a violării dreptului. La rândul ei această
teză a fost calificată ca fiind falsă, inexactă şi periculoasă: inexactă pentru că
ignoră existenţa unei puteri coercitive superioare, confundând dreptul generator cu
dreptul sancţionator şi neagă primul, deoarece acesta nu se întâlne şte cu al doilea;
este periculoasă, deoarece potrivit ei responsabilitatea statelor ar avea o bază
precară şi ar fi una după bunul plac ş i arbitrară. Astfel, un stat ambiţios s-ar scuza
întotdeauna de violările săvârşite în scopul atingerii propriilor interese. Aceasta ar
reprezenta doctrina favorabilă statelor învingătoare şi celor opresoare.
Potrivit unor teorii mai atente, fundamentul responsabilităţii reciproce a
statelor constă în necesitatea respectării regulilor de justiţie în raporturile dintre
membrii comunităţii internaţionale, care reprezintă în acelaşi timp şi fundamentul
dreptului internaţional. Sigur că în absenţa unei autorităţi superioare, se ajunge la
situaţia ca un stat să eludeze responsabilitatea sa; dar oare aceasta înseamnă că nici
nu poartă răspundere? Oare un debitor insolvabil încetează a mai fi debitor?
Violarea de către un stat a uneia dintre obligaţiile internaţionale, antrenează
în sarcina sa o responsabilitate morală sau o responsabilitate juridică . În prima
situaţie, singura sancţiune se exprimă prin opinia publică, în timp ce în a doua
situaţie se poate cere despăgubirea şi chiar reparaţia prin forţă.
În doctrina juridică mai recentă se insistă asupra răspunderii obiective, ară
tându-se că fundamentul răspunderii internaţionale îl reprezintă nerespectarea unei
norme a dreptului internaţional public.
432. Articolul 2(3) din Carta ONU

A se vedea Pellet, A., Le règlement pacifique des diférends / Droit international public, P.U.F.,
Paris, 131 şi urm.
433A se vedea Cloşcă, I., Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state,
Politică, Bucureşti, 1980
2. Scopul tratatului
Scopul tratatului internaţional constă în rezultatul urmărit de autorii

acestuia. Desigur, se cuvine să distingem între părţile la tratat şi participanţii la
negocierea şi elaborarea tratatului internaţional. Dacă scopul urmărit de a doua
categorie este contrar atât ordinii internaţionale, prin care înţelegem ordinea dată
de principiile de ius cogens, precum şi contrar scopului avut în vedere de pă rţile la
tratat, nu ne aflăm în fa ţa unui tratat cu scop ilicit şi nici nu ne gă sim în prezenţa
unui tratat lovit de nulitate. Tocmai în acest context apare cu evidenţă ideea că
scopul tratatului încheiat este cel urmărit de părţ ile la tratat, deoarece acest scop a
determinat manifestarea acordului de voinţă. Ca urmare, nu are relevanţă scopul
urmărit de participanţii la elaborarea tratatului atâta timp cât păr ţile la tratat îl
interpretează şi acţionează într-o manieră licită, posibilă şi în conformitate cu ius
cogens.
Domeniul în care produce efecte juridice tratatul dă deseori specificitate şi
scopului său. Astfel, este licit ca printr-un tratat să se stabilească reguli prin care să
se urmărească anihilarea unor practici ilegale şi vicioase, cum sunt de pildă
comerţul cu sclavi, traficul de persoane, publicaţiile obscene.
Doctrina semnalează două trăsături ale scopului tratatului, pentru a ne găsi
în prezenţa unui tratat valabil. Scopul trebuie să fie licit şi posibil. Ceea ce este util
de menţionat este că în Convenţia de la Viena (1969) nu se reglementează expres
condiţiile scopului tratatului şi nici efectele neîndeplinirii unor condiţii. Rolul
elabor ării acestei teorii a invalidităţii tratatului în situaţia unui scop ilicit şi
imposibil aparţine doctrinarilor.
E. Principiul efectivităţii
Acest principiu, reflectat de maxima Magis valeat quam pereat, a fost luat
în considerare de Comisia de Drept Internaţional, care a observat că,
„atunci când un tratat este deschis la două interpretări, dintre care una permite
tratatului să producă efecte potrivite, iar cealaltă nu, buna credinţă şi obiectul şi
scopul tratatului cer ca prima interpretare să fie adoptată”. Deşi principiul
efectivităţii poate opera ca un criteriu de testare a „obiectului şi scopului”
tratatului, el nu este limitat la aceasta. El operează, de asemenea, într-un context
mai larg, pentru a se da efect termenilor unui text. Curtea Internaţională de Justiţie
a utilizat acest principiu pentru a verifica intenţia cuprinsă (subliniată) de tratat şi
ca punct de plecare într-o discuţie mai vastă.
Principiul efectivităţii are două înţ elesuri. Primul este că toate prevederile
unui tratat sau ale altui instrument ar trebui să se presupună că s-a intenţionat să
aibă semnificaţie şi că este necesar să exprime înţelesul intenţional. De aceea o
interpretare care conduce la ineficienţa unui text şi la lipsa sa de înţ eles este
incorectă. În al doilea înţeles principiul efectivităţii operează ca un mecanism de
testare a „obiectului şi scopului” şi presupune că instrumentul ca întreg şi fiecare
prevedere a sa trebuie să fie luată ca intenţionând să ajungă la o finalitate, şi de
aceea o interpretare care face textul ineficient spre a ajunge la acel obiectiv este de
asemenea incorectă. Profesorul Thirlway a observat că această ultimă abordare
este similară criteriului
„obiectului şi scopului”, şi „de aceea, acest criteriu va fi utilizat cu precauţie”.
F. Tratatele plurilingve
O problemă care priveşte interpretarea tratatelor poate apărea în cazul

tratatelor redactate în mai multe limbi. Comisia de Drept Internaţional a afirmat,
legat de această problemă , că: „....majoritatea tratatelor formale conţin o
prevedere expresă determinând statutul diferitelor versiuni lingvistice. Dacă nu
există o asemenea prevedere, se pare că se acceptă în general că fiecare din
versiunile în care textul tratatului a fost încheiat să fie considerată autentică, şi de
aceea autoritară pentru scopul interpretării. Câteva tratate plurilingve, conţinând
mai mult de unul sau două articole, sunt fără discrepanţe între texte (...)
pluralitatea de texte poate fi o serioasă surs ă adiţională de ambiguitate şi
obscuritate în termenii tratatului. Pe de altă parte, atunci când înţelesul tratatului
este ambiguu sau obscur într-o limbă, dar este clar şi convingător în ce priveşte
intenţia părţilor în altă limbă, caracterul plurilingv al tratatului facilitează
interpretările textului al cărui sens este îndoielnic”. Practica judiciară pare să
confirme această poziţie. În cauza Mavrommatis Palestine Concession, Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională a trebuit să interpreteze fraza „public
control” şi „contrôle public” din textul în engleză şi franceză al Mandatului
pentru Palestina. Curtea a afirmat: „.. Când între două versiuni, având egală
autoritate, există una care apare cu un înţeles mai larg
decât cealaltă, este necesar să se adopte interpretarea cea mai limitată (restrâns
ă) care poate fi efectuată pentru a armoniza ambele versiuni şi care, oricât de
departe s-ar ajunge, este neîndoielnică în raport cu intenţia comună a părţilor”.
Materia este acoperită de articolul 33 al Convenţiei de la Viena, articol care
reflectă în principiu această abordare generală a problemei. În ce priveşte
problema interpretării a două texte egal autentice, dar care permit interpretări
diferite, în conformitate cu articolul 33(4) „se va adopta sensul care, ţinându-se
seama de obiectul şi de scopul tratatului, împacă cel mai bine aceste texte”.
Regula stabilită nu are semnificaţia că se va adopta în mod necesar înţelesul care
rezultă din textul unuia dintre cele două texte autentice ale aceluiaşi tratat. Regula
stabileşte că interpretarea trebuie să ducă la un rezultat care să împace cel mai bine
înţelesul ambelor texte egal autentice.
VI. REZERVELE LA TRATATE
A. Aspecte generale
Conform normelor dreptului internaţional, statele-părţi la un tratat
multilateral pot recurge la mecanismul tradiţional în dreptul internaţional al
tratatelor privind delimitarea apriorică a câmpului obligaţiilor internaţionale
asumate, prin intermediul rezervei488.
Instituţia rezervei este o importantă inovare în dreptul tratatelor, oferind posibilitatea
semnă rii, ratificării, aprobării, aderării sau succesiunii la tratate multilaterale a unui
stat care intenţionează să privească în mod diferit obligaţiile sale contractuale în raport
cu reglementările generale cuprinse în acel tratat, prin excluderea sau modificarea
unora sau mai multora dintre reglementările tratatului. Rezerva se face printr- o
declaraţie a statului contractant489. Ea este posibilă doar în cazul tratatelor
multilaterale, întrucât în situaţia tratatelor bilaterale textul tratatului se elaborează cu
acordul deplin al statelor părţ i, ceea ce presupune că dezacordul asupra unor puncte
de negociere are drept consecinţă sau neperfectarea tratatului, sau excluderea acelor
puncte din cuprinsul său. Instituţia rezervei s- a încetăţenit în a doua jumătate a
secolului XIX, când practica încheierii de tratate multilaterale a căpătat anvergură.
Greutatea obţinerii acordului unanim din partea tuturor părţilor contractante a impus
apariţia instituţiei rezervei, modalitate flexibilă pentru angajarea statelor printr-un
tratat. S-a considerat mai util ca un stat ce -şi rezervă o anumită poziţie în raport cu
anumite chestiuni din tratat să poată să participe la tratat, chiar dacă numai într-o
măsură limitată. În privinţa statelor americane, se poate aminti practica Uniunii
Panamericane, ce prezintă particularităţi şi specificităţi. În această idee, amintim că
potrivit practicii panamericane un tratat determinat este valabil în forma sa
originală de elaborare între statele care au ratificat tratatul făr ă rezerve; tratatul
este valabil şi între statele care au avut rezerve şi cele care au acceptat acele
rezerve, în relaţiile dintre ele, în varianta modificată prin rezervă; tratatul nu este
valabil între statele care au efectuat rezerva ş i cele care au contestat-o. Convenţia
de la Viena a acordat reglementării o şi mai mare elasticitate. Aceasta consacră
următoarele reguli de principiu în materia rezervelor:
– criteriul de apreciere a rezervei constă în compatibilitatea cu obiectul şi
scopul tratatului la care se formulează rezerva respectivă491;
– în cazul în care un tratat tace în legătură cu posibilitatea formulării de
rezerve, se pot formula rezerve dacă sunt compatibile cu obiectul şi scopul
tratatului;
– nu se poate formula rezervă la un tratat care exclude expres acest
lucru492; unele tratate prevăd expres dispoziţiile la care se pot formula rezerve;
– dacă din numărul limitat al statelor contractante, din obiectul şi scopul
tratatului, reiese că aplicarea integrală a tratatului constituie o premisă importantă,
formularea de rezerve este admisă numai dacă se consimte unanim de către toate
statele părţi;
Rad, M., Curs de drept - http://idd.euro.ubbcluj.ro/ interactiv/ cursuri/ marcela rad/cap5.html (ultima
accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
Rezerva este definită în Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) ca fiind o declaraţie
unilaterală a unui stat - independent de textul tratatului şi având un caracter facultativ - emisă cu
ocazia semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la un tratat, prin care statul urmăreşte
să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii ale tratatului, în ceea ce priveşte
aplicarea lor faţă de acel stat [articolul 2(d)]
– la actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale se pot formula
rezerve numai cu consimţământul organului competent al organizaţiei;
– vis-à-vis de rezerve, celelalte state pot formula obiecţii, fără a se aduce atingere
în acest fel valabilităţii tratatului între statul care adaugă rezerva şi cel care acceptă
expres sau tacit rezerva; între aceste state tratatul obligă în forma modificată,
potrivit principiului reciprocităţii rezervei;
– între statele care formulează rezerva şi cele care obiectează, tratatul
trebuie considerat valabil cu excepţia reglementării la care se referă rezerva; statul
care contestă rezerva poate să îşi exprime expres dorinţa de a nu fi obligat în nici
un fel prin tratat în raport cu statele ce au formulat rezerve;
– dacă tratatul prevede expres în cuprinsul său că se admit anumite rezerve,
celelalte părţi contractante nu pot formula obiecţii.
Rezervele au aceeaşi natură ca actul de încheiere a tratatului. Ca urmare,
dacă rezerva s-a precizat cu ocazia semnării în cazul tratatelor ce trebuie ratificate
sau aprobate, aceasta trebuie repetată şi în aceste din urmă etape, în caz contrar
actul se consideră retractat. Un stat poate emite următoarele tipuri de rezerve:
rezerve ratione temporis (prin care delimitează aplicarea temporală a tratatului),
rezerve ratione loci (privind aplicarea teritorială a tratatului), rezerve privind
dispoziţii pe care statul le respinge, le contestă sau le defineşte într-o manieră
proprie, conform legilor interne.
B. Convenţia privind Genocidul434

Rezervele la tratatele multilaterale constituie una din cele mai problematice
chestiuni în dreptul tratatelor. În conformitate cu articolul 2(d) al Convenţiei de la
Viena, „prin expresia <rezervă> se înţelege un act unilateral, oricare ar fi
conţinutul ş i oricum s-ar numi acesta, efectuat de un Stat, atunci când
semnează, acceptă sau aprobă un tratat, sau aderă la acesta, prin care îşi
manifestă intenţia de a exclude sau de a modifica efectul juridic al anumitor
prevederi ale tratatului cu privire la aplicarea lor faţă de Statul respectiv”.
Abordarea modernă derivă din Opinia Consultativă a Curţii Internaţionale în
cauza Rezerve la Convenţia privind Genocidul, prin care se statuează în esenţă
următoarele: „Un Stat care a făcut şi a menţinut o rezervă care a fost respinsă de
către una sau mai multe părţi la Convenţie, dar nu şi de către celelalte, poate fi
considerat ca fiind parte la Convenţie dacă rezerva este compatibilă cu obiectul şi
scopul Convenţiei; altfel, Statul nu poate fi considerat ca fiind parte la
Convenţie”.
C. Problematica formulării rezervelor de către România cu

privire la Convenţia privind reprimarea capturării ilicite a
aeronavelor
La Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, încheiată la
Haga, la 16 decembrie 1970, numeroase state496 au efectuat rezerve în ceea ce
priveşte aplicabilitatea articolului 12(1), referitor la jurisdicţia obligatorie a Curţii
434
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată şi deschisă spre
semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 260A (III) din 9 decembrie 1948
şi intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951. România a aderat la Convenţie la 2 noiembrie 1950 prin
Decretul nr. 236, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 110 din 2 decembrie 1950
Internaţionale de Justiţie asupra diferendelor dintre statele contractante referitoare
la interpretarea sau aplicarea Convenţ iei. România a ratificat această Convenţie
prin Decretul497 Consiliului de Stat nr. 143/1972, prilej cu care a formulat
următoarea rezervă: „Republica Socialistă România, potrivit articolului 12
paragraful 2 din convenţie, declară că nu se consideră legată de dispoziţiile
paragrafului 1 din acest articol al Convenţiei pentru reprimarea capturării ilicite
a aeronavelor. Poziţia Republicii Socialiste România este aceea că diferendele
privind interpretarea sau aplicarea convenţiei vor fi supuse Curţii Internaţionale
de Justiţie numai cu consimţământul tuturor părţilor în litigiu, pentru fiecare caz
în parte”.
În expunerea de motive la Decretul amintit, se precizează următoarele: „La
13 octombrie 1971 Republica Socialistă România a semnat Convenţia pentru
reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, încheiată la Haga la 16 decembrie
1970 în cadrul conferinţei internaţionale de drept aerian, convocată în acest scop
din iniţiativa Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale.
Convenţia defineşte elementele infracţiunii de capturare ilicită a
aeronavelor civile, pe care statele se obligă să o reprime prin pedepse severe.
Statele contractante îşi asumă de asemenea obligaţia de a lua măsurile
necesare pentru a stabili competenţa lor jurisdicţională în ceea ce priveşte
infracţiunea de capturare ilicită a aeronavelor, precum şi orice act de violenţă
împotriva pasagerilor sau echipajelor, în legătură directă cu infracţiunea, şi de a
proceda imediat la anchete preliminare pentru stabilirea faptelor.
Totodată, statele contractante se angajează să- şi acorde asistenţa
judiciară cea mai largă în vederea pedepsirii infractorilor, să ia toate măsurile
pentru a menţine sau restitui controlul aeronavei comandantului ei legitim, să
înlesnească pasagerilor şi echipajului, cât mai grabnic cu putinţă, continuarea căl
ătoriei şi să restituie fără întârziere aeronava şi încărcătura sa celor care au
dreptul să le deţină.
Infracţiunea este socotită ca un caz de extrădare între statele contractante
în condiţiile tratatelor bilaterale de extrădare încheiate între ele, sau, în lipsa
acestora, în condiţiile dreptului lor intern. Statul care subordonează extrădarea de
existenţa unui tratat multilateral are latitudinea, în lipsa unui asemenea tratat cu
statul care cere extrădarea, să considere convenţia ca fiind baza juridică a
extrădării.
Republica Socialistă România, care s-a pronunţat în mod constant în
favoarea rezoluţiilor adoptate în Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite în problema prevenirii şi capturării ilicite a aeronavelor şi a semnat
Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, este interesată de a
deveni parte prin ratificare, la acest instrument internaţional. Dispoziţiile
convenţiei oferă cadrul juridic favorabil unei cooperări internaţionale eficace
pentru prevenirea şi reprimarea actelor de deturnare a aeronavelor, fără a aduce
atingere prerogativelor suverane ale statelor contractante.
Fitzmaurice, M., The practical working, 191-192

Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. III, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, 76
La momentul prezent, din 182 de state părţi la Convenţie, doar următoarele state şi-au
menţinut rezervele efectuate în ceea ce priveşte acest subiect: Bahrain, Belarus, Brazilia, China,
Cuba, Egipt, Guatemala, India, Indonezia, Malawi, Mozambic, Oman, Peru, Arabia Saudită, Africa
de Sud, Siria, Tunisia, Ucraina şi Vietnam
497
Publicat în Buletinul Oficial nr. 49/09.05.1972. Denumirea convenţiei în engleză: Convention for the
Suppression of Unlawful Seizure of Aircraft, The Hague, 16 December 1970
Cu ocazia depunerii instrumentelor de ratificare urmează să se facă o
rezervă la dispoziţiile articolului 12(1) în sensul neacceptării jurisdicţiei
obligatorii a Curţii Internaţionale de Justiţie, pentru reglementarea diferendelor
privind interpretarea sau aplicarea convenţiei.
În scopul ratificării Convenţiei pentru reprimarea capturării ilicite a
aeronavelor, încheiată la Haga la 16 decembrie 1970, a fost emis alăturatul
decret”.
Pentru stabilirea oportunităţ ii menţinerii rezervei formulate de România,
trebuie identificate şi stabilite două chestiuni:
Care au fost motivele formulării rezervei la momentul ratificării
Convenţiei şi dacă aceste motive se menţin;
Dacă există motive de actualitate pentru a fi retrasă rezerva formulată,
adică pentru a schimba situaţia juridică existentă în prezent.
Cu privire la problematica de la punctul 1, efectuarea rezervei era binevenită la
momentul respectiv, cu atât mai mult cu cât condiţiile politice de atunci nu îngăduiau
de principiu o cedare definitivă a atribuţiilor jurisdicţionale finale către un organism
străin de sistemul politic în care era ancorată România435.
Evident această stare de lucruri a încetat la momentul actual, astfel că, sub
acest aspect, retragerea rezervei ar fi oportună.
Cu privire la aspectele de la punctul 2, problema se poate pune în ceea ce
priveşte existenţa altor motive de a menţine rezerva, decât cele existente la data
formulării rezervei. Oportunitatea retragerii rezervei trebuie apreciată prin
raportare la obiectul Convenţiei, la circumstanţele specifice, în prezent, României
raportate la domeniul de reglementare al Convenţiei, precum şi prin raportare la
alte motive.
D. Problema rezervelor la tratatele privind drepturile

omului
Sistemul rezervelor consacrat în Convenţia de la Viena se dorea a fi
cuprinză tor, dar a devenit clar în anii 1980 că era dificil de aplicat, în special în
ceea ce priveşte compatibilitatea rezervelor asupra tratatelor în domeniul
drepturilor omului cu „obiectul şi scopul” lor. Ca urmare, în anul 1983 a fost
adăugată pe agenda de lucru a Comisiei de Drept Internaţional materia dreptului şi
practicii în legătură cu rezerva la tratatele privitoare la drepturile omului.
E. Declaraţii interpretative
Declaraţiile interpretative nu sunt reglementate de Convenţia de la Viena
(1969). Ele sunt adăugate la tratate de către guverne la momentul semnării,
ratificării sau acceptării şi au un caracter explicativ, deoarece evidenţiază cum
anume înţelege un stat conţinutul obligaţiilor tratatului atunci când îşi exprimă
consimţământul de a fi legat prin acel tratat.
435
O dovadă în sensul că condiţiile politice de la acea vreme au influenţat formularea de rezerve
este că ţări din acelaşi sistem au formulat de asemenea rezerve la articolul 12 din Convenţie dar şi-
au retras rezerva imediat dup ă 1990 sau în următorii ani; spre ex. Ungaria la 10 ianuarie 1990,
Bulgaria la 9 mai 1994, iar Polonia la 23 iunie 1997
VII. CAUZELE DE ÎNCETARE
A. Violarea substanţială
Articolul 60 al Convenţiei de la Viena (1969) stabileşte consecinţele
violării obligaţiilor unui tratat, consecinţe ce derivă din dreptul tratatelor mai
degrabă decât din dreptul răspunderii statelor. Principiul călăuzitor este cel al
reciprocităţii. Comisia de Drept Internaţional a apreciat cu precauţie „violarea
substanţială”. Ea a considerat că o înc ălcare a unui tratat, oricât de serioasă ar fi,
nu pune capăt ipso facto tratatului dar, între anumite limite şi sub rezerva
garantării dreptului de a invoca încălcarea tratatului ca motiv de încetare sau
suspendare a executării sale, ea trebuie recunoscută. Articolul 60 al Convenţiei
conţine o reglementare în acest sens436.
Abordând strict efectul violării substanţiale, aceasta tinde să distrugă
echilibrul dintre nevoia de a menţine stabilitatea tratatelor ş i nevoia de a asigura o
protec ţie potrivită victimei inocente lezată prin violare, deşi pare că primul
obiectiv ar avea prioritate. Este foarte adevărat că o aplicare foarte strictă a
articolului 60 al Convenţiei este făcută de Curtea Internaţională de Justiţie. De
exemplu, în cauza Gabčikovo-Nagymaros, Curtea a ră spuns cererii Ungariei prin
care susţinea că acţiunile Slovaciei în raport cu alte tratate întăresc poziţia Ungariei
şi acţiunile acesteia din urmă, astfel: „numai violarea substanţială a acelui tratat,
de către un stat parte la acel tratat, va îndreptăţi o altă parte să pretindă că
aceasta este o cauză de încetare a tratatului”. Curtea a demonstrat că, în timp ce
violarea oricărui alt tratat sau reguli de drept internaţional cutumiar poate
îndreptăţi un stat să ia alte măsuri, cum sunt contramăsurile, aceasta nu constituie
însă un motiv de încetare a tratatului potrivit dreptului tratatelor.
Această cauză este edificatoare şi în ceea ce priveşte conţinutul unei violări
substanţiale. Ungaria a pretins că edificarea canalului de trecere în executarea
planului cunoscut sub denumirea de „Varianta C” de către Cehoslovacia, dar care
nu era autorizat prin tratatul original din 1977 încheiat între părţi, constituie un
motiv de a invoca violarea substanţială a tratatului. Cehoslovacia a cerut să se
constate că planurile sale erau justificate ca un răspuns legitim faţă de violarea
anterioară de către Ungaria a tratatului. Curtea a considerat că Cehoslovacia a
violat într-adevăr tratatul din 1977, prin aceea că a deviat cursul apei Dună rii într-
un canal de trecere, în luna octombrie 1992, dar că edificarea lucrărilor anterioară
acestei fapte nu a fost ilegală. De aceea notificarea efectuată de Ungaria în mai
1992, prin care considera că tratatul a încetat pe motiv de violare substanţială, era
prematură, deoarece nici o violare nu intervenise la acea dată. Mai mult decât atât,
Curtea a considerat că prin încercarea de a pune capăt tratatului din 1977, prin
mijlocirea unei declaraţii efectuate în 6 mai 1992 cu efecte în 19 zile mai târziu,
adică în 25 mai 1992, Ungaria nu a acţionat în concordanţă cu principiul bunei
credinţe şi de aceea a prejudiciat prin chiar conduita proprie dreptul său de a pune
capăt tratatului. Curtea a statuat că: „situa ţia va fi aceeaşi chiar dacă
Cehoslovacia, la momentul pretinsei încetări, a violat o prevedere esenţială pentru
atingerea obiectului şi scopului tratatului”.
436
Legătura dintre violarea substanţială a unui tratat şi dreptul răspunderii
statelor, referindu-ne îndeosebi la contramăsuri, este deosebit de complexă şi
dificil de evaluat. Cu toate că nu a fost rezolvată de Comisia de Drept Internaţional
în lucrările sale privind dreptul tratatelor, se pare că există concomitent două
regimuri juridice. Această idee se desprinde din Comentariile Comisiei de Drept
Internaţional cu privire la Proiectul de articole privind răspunderea statelor,
potrivit căruia instituţia „răspunderii statelor” nu priveşte „consecinţele unei
încălcări repetate a efectului obligatoriu al regulilor primare (de exemplu,
dreptul unui stat lezat de a înceta sau suspenda un tratat pentru violarea sa
substanţială, aşa cum este reglementat de articolul 60 al Convenţiei de la Viena
privind dreptul tratatelor)”. Raportorul special, James Crawford, a explicat că:
„Există totuşi o distincţie clară între acţiunile luate pe baza dreptului tratatelor
(cum este codificat de Convenţia de la Viena) şi conduita ce se naşte în temeiul
răspunderii statelor (care nu este tratată de Convenţia de la Viena). Dreptul
tratatelor priveşte în special conţinutul regulilor primare, precum şi validitatea
încercărilor de a le modifica. Dreptul răspunderii Statelor ia ca atare existenţa
regulilor primare (indiferent de baza lor legală) şi se preocupă cu problema dacă
o conduită necorespunzătoare cu acele reguli poate fi scuzabilă şi, dacă nu este,
care sunt consecinţele unei astfel de conduite. De aceea, este firesc să se aplice
încălcărilor materiale Convenţia de la Viena, precum şi numeroasele prevederi
ale tratatului ce se preocupă de chestiunea suspendării, iar regulile propuse în
Proiectul de articole să se aplice în privinţa proporţionalităţii etc., în legătură cu
contramăsurile”437.
437
A se vedea al treilea Raport privind responsabilitatea statelor, A/CN.4507/Add
C. Schimbarea fundamentală de circumstanţe
Schimbarea fundamentală de circumstanţe ca şi cauză de încetare a
tratatului este controversată. Principiul stabilităţii obligaţiilor contractuale şi
convingerea că „funcţiunea dreptului este de a da forţă contractelor sau
tratatelor chiar dacă acestea devin împovărătoare pentru părţi” militează
împotriva aplicării acestei cauze. Această nevoie se opune punctului de vedere
potrivit căruia „Nu se poate insista în a pietrifica starea afacerii care a devenit
anacronică deoarece se bazează pe un tratat care fie nu conţine clauze specifice
în privinţ a posibilei sale încetări, fie chiar se proclamă pe el însuşi ca fiind
încheiat pentru veşnicie”510. Articolul 62 exprimă o abordare particulară mai
precaută. El acceptă că încetarea pentru aceste motive este posibilă, dar în scopuri
limitate. De exemplu, cauza nu poate fi invocată în legătură cu un tratat care
stabileşte graniţe. Mai mult, aşa cum e în cazul articolului 61, un stat nu poate
invoca articolul 62 dacă schimbarea a fost cauzată prin violarea propriilor
obligaţii internaţionale, fie în temeiul tratatului în cauză sau al oricărui alt acord
internaţional.
B. Imposibilitatea de executare
Această cauză de încetare este bine stabilită şi de necontestat. Art.61 al
Convenţiei de la Viena (1969) o limitează la „dispariţia permanentă sau
distrugerea unui obiect indispensabil pentru executarea tratatului”. Cauza nu
poate fi invocată de o parte care a fost ea însăşi instrumentul cauzator al unor astfel
de circumstanţe ivite în legătură cu violarea de către ea a propriilor obligaţii. Încă
o dată, Curtea Internaţională de Justiţie a făcut o interpretare restrânsă. În cauza
Gabčikovo-Nagymaros, Ungaria a susţinut că obiectul esenţial al tratatului din
1977 era o investiţie economică comună care nu era în conformitate cu necesităţile
mediului şi a încetat să mai existe, determinând ca tratatul din 1977 să fie
imposibil de executat. Curtea a observat că dacă exploatarea comună a investiţiei
nu mai era posibilă, aceasta s-a datorat eşecului Ungariei în executarea majorităţii
lucrărilor de care ea era responsabilă în temeiul Tratatului din 1977 şi, cum am
menţionat adineaori, imposibilitatea de executare nu poate fi invocată de către o
parte ca o cauză de încetare a tratatului atunci când ea este rezultatul propriei
greşeli a acestei părţi în executarea obligaţiilor sale rezultate din tratat.
510
Fitzmaurice, M., The practical working, 198. Autoarea îi citează pe profesorii Oppenheim şi
Nahlik
VIII. Câteva probleme privind exprimarea
consimţământului României de a deveni parte la anumite tratate
internaţionale în contextul aderării la Uniunea Europeană
1. Preliminarii
Astfel cum se cunoaşte, sediul general al materiei îl reprezintă Convenţia

de la Viena privind dreptul tratatelor, aceasta stabilind regula consacrată în dreptul
internaţional general potrivit căreia „Consimţământul unui stat de a fi legat printr-
un tratat poate fi exprimat prin semnătură, prin schimbul instrumentelor care
constituie tratatul, prin ratificare, acceptare, aderare sau aprobare, ori prin
oricare alt mijloc convenit”.
În pofida faptului că lucrurile par simple în ceea ce priveşte determinarea
modalităţii de exprimare a consimţământului de a deveni parte la un tratat,
tocmai pentru că această chestiune este de importanţă crucială pentru părţi, acestea
având posibilitatea de a preciza cu claritate, în mod consensual, calea de urmat
pentru exprimarea consimţământului, se pare că tocmai acest aspect conduce
uneori la complicaţii . Astfel, spre pildă, se pune problema în cazul unor convenţii
(cum este Convenţia privind constituirea Oficiului European de Politie, încheiată
la 26 iulie 1995, întemeiată pe dispoziţiile articolului K. 3 din Tratatul privind
Uniunea Europeană) dintre cele menţionate la articolul 3(3) al Actului privind
condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptă rile tratatelor pe
care se întemeiază Uniunea Europeană, denumit în continuare Act, care face parte
integrantă din
Tratatul de aderare a Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană559.
În concret, la articolul 3(3) al Actului pe care se întemeiază Uniunea
Europeană se stabileşte faptul că Bulgaria şi România aderă la convenţiile şi
protocoalele enumerate în Anexa I. Aceste convenţii şi protocoale intră în vigoare
cu privire la Bulgaria şi România la data stabilită de Consiliu prin deciziile
prevăzute la alineatul (4).
Facem precizarea că de la data întocmirii materialului şi până în prezent au fost adoptate o serie
de documente comunitare relevante pentru analiza noastră, sens în care enumerăm următoarele:
Decizia Consiliului 2007/543/CE din 23 iulie 2007 privind aderarea Bulgariei şi a României la
Convenţia privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie (Convenţia Europol); Decizia
Consiliului 2007/763/CE privind aderarea Bulgariei şi a României la Convenţia cu privire la
asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată
de către Consiliu la 29 mai 2000 în temeiul articolului 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană
Această legătură generală între dreptul comunitar şi dreptul internaţional public este evidenţiată
în felul următor în literatura de specialitate: „atât dreptul internaţional public, cât şi dreptul
comunitar, au luat fiinţă pe calea tratatelor...Aşadar, elementul consensual existent în ceea ce
priveşte dreptul internaţional public, şi care constituie o trăsătură esenţială a acestuia, este
prezent şi în ceea ce priveşte dreptul comunitar, tratatele prin care au fost constituite instituţiile
comunitare fiind considerate de toţi autorii de specialitate ca izvoare primare sau originare ale
dreptului comunitar” – a se vedea Duculescu, V., Dreptul integrării europene. Tratat elementar,
Lumina Lex, Bucureşti, 2003, 253
Astfel se adeveresc spusele ducelui de Rochefaucauld: „Nu există circumstanţe, oricât de rele
ar fi, din care un om înţelept să nu poată învăţa ceva util, tot astfel cum nu există circumstanţe,
oricât de bune ar fi pe care cel neînţelept să nu le folosească spre paguba lui.” – François de
Rochefoucauld, publicist francez care a trăit între anii 1613-1680; scrierile sale privesc îndeosebi
noţiuni de morală
Publicată în Jurnalul oficial C 316 din 27.11.1995, 2
În raport cu această prevedere, problema care s-a pus în practica de stat a celor două
ţări, România şi Bulgaria, a fost de a determina în ce măsură prevederea de la articolul
3(3) din Act stabileşte o obligaţie de executare a celor două state ori constituie un
mijloc de exprimare a consimţământului de a deveni parte la tratatele din anexă, id est
dacă prevederea are ca efect direct şi automat aderarea.
În concluzie, la modul general, sub aspect teoretic două probleme
principale se ivesc:
– o chestiune de interpretare a unei prevederi internaţionale convenţionale;
– determinarea modalităţilor de exprimare a consimţământului de a deveni
parte la un tratat.
Bineînţeles, cele două chestiuni sunt strâns legate între ele.
2. Argumente care sprijină ideea că are loc o aderare automată în

temeiul articolului 3(3) din Act
Fiind o chestiune de interpretare a tratatului, mijloacele care se pot utiliza
sunt cele precizate în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (articolele 31
şi 32 sunt relevante).
Argumente de interpretare de ordin logico-gramatical sprijină această idee.
Astfel, prevederea menţionată urmează a fi interpretată utilizându-se principiul
integrării, ceea ce presupune a identifica locul pe care-l ocupă această prevedere în
cuprinsul tratatului. Este important de reţinut faptul că prevederea este cuprinsă la
articolul 3 din cadrul Părţii Întâi a Actului intitulată „Principii”. Totodată, acest Act
cuprinde, astfel cum stabileşte articolul 2(2) din Tratatul de aderare a Republicii
Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, Condiţiile referitoare la admitere şi
adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea, care decurg în urma aderării şi
care se aplică de la data aderării până la data intrării în vigoare a Tratatului de
instituire a unei Constituţii pentru Europa561 (..). De altfel, în preambulul Actului se
reiterează ideea că acesta se aplică în conformitate cu articolul 2 din Tratatul de
aderare.
Argumente de interpretare sistematică
Un element textual, obiectiv, de care trebuie să ţinem cont la interpretarea
prevederii, îl constituie ansamblul regulilor prevăzute la articolul 3 din Act în raport
cu prevederile cuprinse la celelalte articole din cuprinsul Părţii Întâi şi, acestea din
urmă luate integral, în raport cu cele cuprinse la alte Părţi din Act.
Racordarea progresivă la sistemul de acorduri comunitare şi tratate
încheiate între statele membre reprezintă o metodă specifică procesului de
integrare şi, totodată, constituie continuarea firească a receptării acquis-ului
comunitar, itinerată cu multă vreme anterior datei de 1 ianuarie 2007.
Tratatul dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală
Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda,
Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al
Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria,
Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica
Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale
Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a
României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005 a fost
ratificat prin Legea nr. 157/2005, publicată în M. Of., Partea I, nr. 465 din 1 iunie 2005
Aspectul demonstrează adevărul spuselor lordului McNair în 1962: „Nu există parte a dreptului
tratatelor în care abordarea textului scris să fie mai trepidantă ca şi chestiunea interpretării”
Un interes aparte îl reprezintă alineatul (4), care prevede următoarele:
„Consiliul, hotărând în unanimitate, la recomandarea Comisiei ş i după
consultarea Parlamentului European, efectuează adaptările necesare în temeiul
aderării la convenţiile şi protocoalele prevăzute la alineatul (3) şi publică textele
adaptate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”. Acest alineat pare din nou să
învârt ă cercul ipotezelor cu privire la conţinutul alineatului (3), deoarece, credem,
în mod firesc, că se ridică întrebarea: dacă prevederea de la alineatul (4) constituie
o prevedere de tipul condiţie a aderării României la Uniunea Europeană, iar
alineatul (3) stabileşte producerea efectului aderării la convenţiile şi protocoalele
enumerate în Anexa 1, atunci de ce mai este nevoie ca adaptările necesare să fie
efectuate de Consiliu, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European? Totuşi, apreciem că această prevedere este
una strict procedurală, stabilind procedura necesară, dar obligatorie, de declanşat şi
de parcurs, în scopul adaptării necesare în temeiul aderării la convenţiile şi
protocoalele prevăzute la alineatul (3). Urmărind această ipoteză, Comisia este
obligată să recomande adaptările, iar consultarea Parlamentului European este de
asemenea obligatorie, urmând ca asupra acestor adaptă ri Consiliul să hotărască în
unanimitate, cvorum, de asemenea, obligatoriu.
Apreciem că analiza complexă a prevederilor articolului 3 conduce la
concluzia că în temeiul alineatului (3), de la data aderării României la Uniunea
Europeană – 1 ianuarie 2007 – se produce efectul aderării la convenţiile şi
protocoalele enumerate în Anexa I, aderare ce va avea anumite consecinţe
accesorii, precum este aceea a adaptării convenţ iilor ş i protocoalelor respective la
noua situaţie juridică ce constă în prezenţa unui nou stat parte la aceste tratate.
2.3. Convenţia privind constituirea Oficiului European de Poliţie
Totuşi, pentru o abordare cât mai largă a problematicii este nevoie şi de analiza
prevederilor acestor acorduri şi reliefarea unor trăsături, analiză necesară şi pentru
a stabili procedurile ce însoţesc şi urmează efectului aderării. Pentru aceasta, vom
lua ca exemplu Convenţia privind constituirea Oficiului European de Poliţie,
încheiată la 26 iulie 1995, întemeiată pe dispoziţiile articolului K.3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană (Convenţia EUROPOL). Acest document a fost
semnat de plenipotenţiarii statelor member ale UE şi a avut drept scop instituirea
Oficiului European de Poliţie (EUROPOL), în vederea intensificării cooperării
poliţieneşti între statele membre, în contextul agravării unor fenomene
infracţionale cu caracter transfrontalier.
Este important de reţinut faptul că, deşi Convenţia se încheie într -un regim
de drept internaţional public, totuşi există puternice elemente şi circumstanţe care
leagă această Convenţie de valorile protejate de dreptul comunitar şi de
sistemul instituţional comunitar. Asemenea legături, astfel cum vom demonstra
în continuare, conduc la ideea că sistemul de Convenţii şi Protocoale prevăzute în
Anexa I la care face trimitere articolul 3(3) din Act reprezintă una dintre
componentele de bază ale desăvârşirii Uniunii Europene şi ale adâncirii pe
verticală a procesului de integrare.
Un prim element este reliefat chiar în titlul Convenţiei: Convention based
on Article K.3 of the Treaty on European Union on the establishment of a
European police Office. Articolul K.3 din TUE (actualul articol 34) cuprinde
prevederea prin care se instituie, printre altele, posibilitatea Consiliului de a
elabora convenţii a căror adoptare o va recomanda statelor membre în
conformitate cu normele lor constituţionale.
În temeiul aceluiaşi articol, Consiliul a adoptat Actul din 26 iulie 1995
privind stabilirea Oficiului European de Poliţie, având drept anexă textul
Convenţiei Europol. Prin adoptarea Actului, Consiliul a acţionat îndeosebi „în
scopul realizării obiectivelor Uniunii” astfel cum prevede şi articolul K.1 din
TUE, apreciind ca fiind un domeniu de interes comun al statelor membre
„cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi a luptei împotriva terorismului,
traficului ilegal de droguri şi a altor forme grave de criminalitate internaţională,
inclusiv dacă este necesar, anumite aspecte ale cooperării vamale, în legătură cu
organizarea la scara uniunii a unui sistem de schimb de informaţii în cadrul unui
Oficiu European de Poliţie (EUROPOL)”[articolul K.1(1) – actualul articol 29].
2.4. Poziţia Comisiei CE

Importantă este şi poziţia Comisiei CE578 referitoare la problema
necesităţii abrogării printr-un Protocol a Convenţiei Europol, în ipoteza în care se
doreşte convertirea regulilor acestei Convenţii în reguli ale unei decizii sau ale
unei decizii-cadru luate în baza articolului 34(2)(b)(c) din TUE. Această poziţie
prezintă importanţă deoarece problematica abrogării sau a încetării unor dispoziţii
prezintă, de principiu, anumite similarităţi cu problematica amendării, cel puţin
sub aspectul mecanismului general prin care se realizează. Printre raţionamentele
Comisiei, reţinem următoarele:
„Articolul 43 al Convenţiei Europol priveşte amendarea Convenţiei
Europol, iar nu convertirea ei completă. În orice caz, potrivit art. 34 al TUE,
legislatorul european are libertatea de a alege între instrumentele aflate la
dispoziţia sa.
Această libertate nu poate fi restrânsă sau delimitată printr-o prevedere a
legislaţiei secundare.
Nici o prevedere a Convenţiei Europol nu poate să delimiteze puterile
conferite legiuitorului în temeiul dreptului comunitar primar. Faptul că în 1995
legiuitorul a instituit Europol-ul prin mijlocirea unei convenţii, recomandată pentru
adoptare de către statele membre, nu înseamnă că în 2006 situaţia a rămas aceeaşi,
datorită irevocabilităţii ei, astfel că legiuitorul poate să pună capăt convenţiei doar
prin intermediul unei convenţii de abrogare ce va fi recomandată pentru adoptarea
statelor membre. Amintim în acest context că aparţine legislaţiei primare, iar nu celei
secundare, de a stabili dacă o situaţie dată poate sau nu să fie schimbată (a se vedea,
spre pildă, articolul 118 din TCE).
Raţiunile de mai sus sunt justificate de dreptul internaţional public. Un
tratat încetează oricând prin consimţământul tuturor părţilor. Dreptul
internaţional public nu pretinde o anumită formă prin care să se exprime
consimţământul părţilor.
Nici dreptul primar al Uniunii nu pretinde legiuitorului european să
abroge convenţiile dintre statele membre prin convenţ ii de abrogare pentru a se
asigura că Parlamentele naţionale sunt implicate în mod corespunzător. Atunci
când Consiliul a adoptat decizia cadru cu privire la mandatul european de
arestare, nu s-a pus problema abrogării convenţiilor de extrădare sau de
578
Bruxelles, 21 iunie 2006, SEC (2006) 851
extrădare simplificată încheiate între statele membre, prin convenţii de abrogare.
Admiţ ând că legiuitorul european ar opta pentru abrogarea Convenţiei
Europol prin intermediul unei alte convenţii, atunci finalul Convenţiei Europol ar
depinde de un protocol ce ar urma să fie aprobat de parlamentele naţionale ale
statelor membre. Dar legiuitorul european nu este obligat s ă procedeze în acest
fel. În termeni strict juridici, în baza art. 34 din Tratatul UE, este legal pentru
legiuitorul european să pună capăt Convenţiei Europol prin intermediul unei
decizii sau al unei decizii-cadru, în baza art. 34 din Tratatul UE, prin înlocuirea
Convenţiei Europol. Opţ iunea între decizie, decizie-cadru sau convenţie este o
chestiune de eficienţă politică.579
În orice caz, dacă legiuitorul european optează pentru înlocuirea
Convenţiei Europol printr-o decizie sau o decizie-cadru, rolul parlamentelor
naţionale nu va fi exclus. Departe de acest lucru, într-adevăr, autorităţile
naţionale relevante vor fi implicate într-o varietate de forme. Distinct de rezervele
parlamentare, care cel mai adesea sunt formulate înainte ca un instrument să fie
adoptat, noul instrument va urma totuşi să fie transpus în sistemele juridice
naţionale ale statelor membre, dat fiind faptul că instrumentele prevăzute la art.
34 alin. (2) lit. (b) sau (c) al Tratatului Uniunii nu au efect direct 580. Noul
instrument poate conţine prevederi care să asigure încetarea valabilităţii Convenţ
iei Europol doar când statele membre au adoptat măsurile legislative naţionale.
În fine, posibilitatea pentru legiuitorul european de a pune capăt Convenţ iei
Europol prin utilizarea unui nou instrument legislativ prevăzut de Tratatul de la
Amsterdam reflectă natura evolutivă a dreptului Uniunii care nu poate fi stabilit
imuabil în forma pe care a avut-o potrivit Tratatului de la Maastricht. Dacă
legiuitorul consideră că obiectivele UE privind cooperarea poliţienească prin
Europol pot fi mai bine atinse prin stabilirea unui nou cadru juridic pentru
Europol, puterea sa legislativă nu poate depinde de intrarea în vigoare a unei
convenţii ce necesită a fi ratificată de statele membre. Este suficient să amintim că
intrarea în vigoare a unei convenţii depinde de existenţa unui anumit număr
adecvat de ratificări, care nu întotdeauna au fost obţinute în trecut. Tratatul de la
Amsterdam a introdus noi instrumente legislative pentru a remedia eşecul
convenţiilor încheiate în temeiul Tratatului de la Maastricht, dar care nu au intrat
niciodată în vigoare. De aceea, este evident că dreptul primar ar fi lipsit de
efectivitatea sa dacă legiuitorul european ar putea utiliza noile instrumente numai
după adoptarea unor convenţii de abrogare a convenţiilor încheiate anterior
intrării în vigoare a Tratatului de Amsterdam.
În concluzie, Comisia apreciază că intrarea în vigoare a unui Protocol de
abrogare a Convenţiei Europol nu constituie o precondiţie necesară pentru
convertirea Convenţiei Europol printr-o decizie sau o decizie-cadru, pe baza art.
34 alin. (2) lit. (b) sau (c) a TUE”.
Ghidul Serviciului Juridic al Consiliului privind elaborarea iniţiativelor statelor membre

statuează că alegerea „va fi decisă în lumina faptului dacă măsura propusă este sau nu subiect al
unei proceduri de ratificare internă în statele membre. Aceasta este o chestiune care trebuie
analizată în lumina exigenţelor constituţionale şi tradiţiilor din statele membre”
Articolul 42 din Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 privind instituirea EUROJUST în scopul
întăririi luptei împotriva infracţiunilor grave prevede o perioadă de timp limită în care decizia trebuie
transpusă
2.5. Practica de stat a României privind interpretarea articolului 3(3) din Actul
de aderare şi modul de intrare în vigoare a Convenţiei EUROPOL împreună cu
Protocoalele la aceasta.
România s-a aflat în situaţia de a stabili mecanismul de aderare la
Convenţia EUROPOL ş i la Protocoalele la aceasta, precum şi data intr ării în
vigoare a prevederilor acestor tratate cu privire la România, dată fiind necesitatea
respectării angajamentelor asumate prin aderarea la UE şi menţionate la articolul
3(3) din Act.
Poziţia României a fost în sensul că interpretarea articolului 3(3) constă în
ideea aderării automate a României la convenţiile şi protocoalele din Anexa I la
Act, aderare care este o consecinţă a încheierii Tratatului de aderare a României la
UE. Astfel, prin ratificarea de că tre Parlamentul României a Tratatului, România
şi-a exprimat consimţământul de a fi legată, prin aderare, şi cu privire la
convenţiile şi protocoalele din Anexa I.
Pentru a statua interpretarea de mai sus, a fost emis Ordinul ministrului
afacerilor externe nr. 715/2007MO prin care s-a dispus publicarea în Monitorul
Oficial al României, a interpretării articolului 3(3) din Actul de aderare, al cărui
conţinut îl redăm în cele ce urmează:
„ART. 1 – În temeiul art. 3 paragraful (3) din Actul privind condiţiile de
aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea Europeană, respectiv din Protocolul privind condiţiile şi
aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria ş i a României în
Uniunea Europeană, începând cu 1 ianuarie 2007, România a devenit parte la
convenţiile şi protocoalele menţionate în anexa I la Tratatul de aderare.
ART. 2 – Versiunile în limba română ale convenţiilor şi protocoalelor din
anexa I la Tratatul de aderare vor fi publicate în ediţia specială în limba română
a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene”.
Ordinul a fost emis în temeiul articolului 38(4) din Legea nr. 590/2003
şi al articolului 4(5) din Hotărârea Guvernului României nr. 100/2004 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările şi
complet ările ulterioare. Articolul 38(4) din Legea nr. 590/2003 prevede faptul că
prin ordin al ministrului afacerilor externe se fac cunoscute date şi informaţii
privind evoluţiile survenite în privinţa tratatelor încheiate de România, precum şi
textele tratatelor revizuite, care se publică, fără plată, în Monitorul Oficial al
României, Partea I. În literatura juridică este împărtăşită ideea582 că prin
prevederile de la articolul 3 alineatul (3) din Act, de la momentul aderării
României la Uniunea Europeană s-a produs şi efectul aderării României la
convenţiile şi protocoalele prevăzute în Anexa I.
Practica instituţiilor comunitare cu competenţe confirmă ideea aderării automate.

Astfel, spre exemplu, Comisia CE a înaintat Recomandarea de Decizie a
Consiliului privind aderarea Bulgariei şi României la Convenţia privind utilizarea
tehnologiei informaţiilor de către serviciile vamale, încheiată la 26 iulie 1995 în
temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană. De asemenea,
Recomandarea de Decizie a Consiliului privind aderarea Bulgariei şi României la
Convenţia privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele
membre ale Uniunii Europene, adoptată de către Consiliu la 29 mai 2000 în
temeiul articolului 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
MO
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 29 martie 2007
3. Argumente care se opun ideii că are loc o aderare automată în
temeiul articolului 3(3) din Act
Interpretarea logico-gramaticală a textului articolului 3(3) nu

conduce neapărat la concluzia că are loc o aderare automată. Astfel, în mod
obişnuit, expresia „Bulgaria şi România aderă la ..”, urmează să exprime o
conduită pe care statele părţi la un tratat şi-o asumă inter partes. Ca urmare, în
termenii fireşti şi obişnuiţi ai Actului, ipotetic vorbind, prevederea menţionată ar
institui obligaţia României să adere la Convenţiile şi Protocoalele prevăzute în
Anexa I, iar nicidecum ideea că prevederea are drept efect aderarea automată sub
rezerva împlinirii unor condiţii. O atare interpretare este susţinută de exemple
comparative din domeniul tratatelor internaţionale; spre pildă, o prevedere de
genul „statele părţi se asigură că ...”, cuprinsă într-un tratat, semnifică ideea că
statele părţi urmează să ia măsuri prin care să execute această obligaţie de
asigurare. Tot astfel, o expresie de genul „statele părţi aderă” poate avea
semnificaţia că acestea urmează să-şi execute obligaţia asumată.
Convenţia Europol
La titlul VII din Convenţia Europol întâlnim dispoziţiile finale referitoare
la raporturile Europol cu state şi organizaţii terţe, la amendarea Convenţiei, la
efectuarea de rezerve, la aplicabilitatea tratatului, depozitare şi la posibilitatea
aderării unor state noi. Astfel, apreciem ca fiind relevante prevederile articolelor
43-46 din Convenţ ie, referitoare la aderarea unor „noi state membre” şi la
amendarea Convenţiei.
Articolul 46 este important pentru situaţia analizată deoarece prevede
ipoteza aderării unor state la Uniunea Europeană şi stabileşte procedura şi
condiţiile în care aceste state pot adera la Convenţia Europol. La modul general
vorbind, articolul conferă acestui tratat un caracter semi -deschis, deoarece nu
permite aderarea decât acelor state care sunt membre ale U.E. Însă, procedând la o
interpretare firească a acestor prevederi, în mod necesar se va ajunge la concluzia
că aderarea la Convenţie în alt mod decât cel stabilit la articolul 46 constituie o
excepţie şi, ca urmare, aceasta ar fi trebuit prevăzută în chiar cuprinsul Convenţ
iei, potrivit principiului general de interpretare care statuează că excepţiile sunt de
strictă interpretare.
3.3. Poziţia Serviciului juridic al Consiliului UE raportată la probleme incidente

ipotezei. Un interes deosebit îl suscită discuţiile 585 la nivelul Serviciului juridic al
Consiliului Uniunii Europene privind procedura de amendare a Convenţiei Europol,
deoarece opiniile exprimate argumentează prin raţionamente incidente în mare măsură
şi situaţia de faţă. Problema supusă atenţiei Serviciului juridic constă, în principiu, în a
se răspunde la întrebarea „Dacă este posibilă amendarea Convenţiei Europol de atare
manieră încât orice alte amendări ale Convenţiei să fie efectuate fără a mai fi
necesară recomandarea adresată statelor membre de a le adopta în conformitate cu
procedurile lor constituţionale”. Mai general, întrebarea care s-a ridicat este dacă este
posibil juridic a se introduce în Convenţia Europol o procedură de amendare a unor
sau a oricăror prevederi ale acesteia printr-un act al Consiliului, procedură care va
deveni efectivă prin adoptarea acestui act, fără a mai fi necesară adoptarea de către
statele membre în conformitate cu propriile exigenţe constituţionale.
4. Consideraţii critice şi concluzii
În prezenţa atâtor argumente pro şi contra ideii de aderare, ne rămân de

efectuat unele precizări şi de formulat unele concluzii care se desprind din studiul
domeniului.
În primul rând, în ceea ce priveşte efectul Actului, considerăm că este evident şi
de netăgăduit faptul că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană a avut
loc şi aderarea statului nostru la convenţiile şi protocoalele menţionate în lista de
la Anexa I. Astfel, s-ar putea concluziona că ne găsim în prezenţa unei „aderări
automate”.
De asemenea, în ceea ce priveşte momentul intrării în vigoare pentru
România a respectivelor convenţii şi protocoale, astfel cum confirmă şi practica
Comisiei CE, acest moment va fi stabilit prin aplicarea procedurii prevăzută la
articolul 3(3)(4) din Act, în sensul că printr-o decizie, Consiliul, hotărând în
unanimitate la recomandarea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European, efectuează adaptările necesare în temeiul aderării la convenţiile şi
protocoalele prevăzute la alineatul (3) şi publică textele adaptate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, stabilind totodată data intrării în vigoare.
D. Capacitatea prefectului şi a instituţiei prefectului de a

încheia acorduri internaţionale supuse dispoziţiilor Legii nr.
590/2003 privind tratatele internaţionale
1. Preliminarii
În contextul politico-legislativ actual, „prefectul” a dobândit o importanţă

certă şi de netăgăduit, atât în realizarea politicii de guvernare naţională cât şi în
promovarea intereselor unităţilor administrativ-teritoriale din România, pe calea
stabilirii de raporturi juridice exclusiv interne, dar ş i a unor raporturi juridice de
drept internaţional public sau de drept internaţional privat.
Fenomenul de globalizare redimensionează rolul şi atribuţiile prefectului, în
contextul actual activitatea sa manifestându-se accentuat în relaţii de cooperare cu
autorităţi şi entităţi străine, deosebindu-se prin aceasta de perioada anterioară
anilor 1990 când problemele care presupuneau o cooperare internaţională
rămâneau, de principiu, în competenţa organelor reprezentative ale statului român,
iar actele de cooperare cu caracter internaţional se încheiau la nivel de stat.
În contextul evocat mai sus, atribuţiile şi competenţele prefectului au
constituit, în perioada de după 1990, obiectul de reglementare al mai multor acte
normative, fie cu caracter incidental, fie principal.
2. Locul instituţiei prefectului în cadrul administraţiei publice locale,

potrivit reglementărilor constituţionale. Este o chestiune elementară de analiză
şi interpretare a normei juridice aceea de a identifica semnificaţia faptului că
instituţia „prefectului“ este reglementată la articolul 123 al Constituţiei, alături de
autorităţi locale şi orăşeneşti, precum şi alături de consiliul judeţean, în cadrul
aceleiaşi secţiuni, intitulată, aşa cum spuneam, „administraţia publică locală“.
Astfel cum spuneam mai sus, trăsătura comună tuturor autorităţilor, a căror
reglementare este cuprinsă la secţiunea V, este că acestea se încadrează, utilizând
criteriul competenţei, în categoria organelor locale. Pe de altă parte, un alt element
comun a cărui prezenţă ar putea fi dedusă pe cale de interpretare ar fi acela ca
organele locale să se constituie şi să funcţioneze după un singur set de principii.
Pentru o bună reprezentare a acestor principii, redăm dispoziţiile articolului 120
din cadrul secţiunii V, articol intitulat „principii de bază“:
„(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se
întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării
serviciilor publice.
(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei
minorităţi naţionale au o pondere semnificativă, se asigur ă folosirea limbii
minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice locale ş i cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile
prevăzute de legea organică”.
Condiţii constituţionale de exercitare a unor atribuţii de putere publică

prin încheierea de tratate internaţionale. Sediul materiei este cuprins în principal
la articolele 10, 11, 20 şi 91 din Constituţia României, însă comentariul acestora
presupune o analiză mult prea amplă601, în acest studiu rezumându-ne la a
evidenţia una dintre condiţiile constituţionale primordiale cu privire la competenţ a
de a încheia tratate internaţionale a prefectului, condiţie de a cărui existenţă
depinde pentru un răspuns afirmativ. Astfel, la articolul 91(1) Constituţia prevede
următoarele reguli: „(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele
României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un
termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă
sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege”. Ca urmare, în timp ce
capacitatea Preşedintelui României de a încheie tratate internaţionale, rezultă chiar
în virtutea unei norme constituţionale, capacitatea altor entităţi de a încheia diverse
acorduri internaţionale este doar prezumată ca posibilitate, în măsura în care
legiuitorul le conferă acestora în mod explicit capacitatea de a încheia tratate.
3. Coordonate legislative
Legea nr. 340 din 12 iulie 2004 privind prefectul si instituţia prefectului stabileşte
cadrul juridic necesar exercitării în concret a mandatului prefectului şi, totodat ă,
cuprinde reglementări relevante relative la competenţele acestuia în domeniul
stabilirii unor raporturi juridice cu autorităţi străine.
La articolul 1 al legii se reiterează faptul că prefectul este reprezentantul
Guvernului pe plan local. În afară de numeroase reguli procedurale şi principii pe
baza cărora prefectul îşi desfăş oară activitatea, Legea nr. 340/2004 are meritul de
a consacra la nivel de lege distincţia existentă între prefect şi aparatul de lucru al
acestuia. În acest sens, se stabileşte la art. 1^1 că „pentru exercitarea de către
prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor legi se
organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea prefectului”.
601
A se vedea Victor Duculescu, Nicolae Ploeşteanu, Adrian Pătraşcu, Felix Zaharia, Adrian Boantă,
„Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică”, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, 208-230
Această instituţie este în fapt un aparat de specialitate care are drept sarcină
să asigure îndeplinirea atribuţ iilor prefectului constând în controlul actelor
autorităţilor publice comunale, orăşene şti şi judeţene, precum şi coordonarea
serviciilor publice ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-
teritoriale. Organizarea acestui aparat pe lângă prefect a făcut posibil ca legea să
vorbească de „instituţia prefectului” şi să -i atribuie acesteia personalitate juridică.
În acest sens, la articolul 1^1(2) din Legea nr. 340/2004 se stabileşte c ă „Instituţia
prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi
buget propriu”. Această situaţie de fapt şi de drept nu schimbă însă caracterul de
organ unipersonal al prefectului, dat fiind c ă, în cadrul structurii organizatorice a
prefecturii, numai manifestările de voinţă ale prefectului, concretizate în diferitele
lui acte, sunt generatoare de efecte juridice. Totuşi, cu privire la problema central ă
supusă atenţiei noastre, se constată că întrebările se înmulţesc relativ la cine
încheie actul de asociere sau cooperare, prefectul sau instituţia prefectului, ori
ambele ipoteze sunt viabile? Care dintre aceste acte sunt supuse regulilor dreptului
internaţional şi care nu? Sunt unele dintre aceste categorii de acte, supuse
dispoziţiilor Legii nr. 590/2003 privind tratatele încheiate la nivel de stat,
guvernamental sau departamental, în timp ce alte acte sunt supuse dispoziţiilor
necesare încheierii unor acte la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale?
Problema determinării entităţii competente să încheie acte de asociere sau
cooperare cu instituţii şi autorităţi similare din străinătate se pune deoarece
practica autorităţilor de stat din România evidenţiază faptul că aparatul de lucru al
prefectului, autointitulat deseori, datorită unei exagerări verbale, „prefectura”602, a
preluat în mod constant atribute care în realitate trebuie să revină prefectului
potrivit reglementărilor constituţionale şi, în condiţiile în care acesta este „este
garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local“
[articolul 1(3) din Legea nr. 340/2004].
Articolul 24 din Legea nr. 340/2004 statuează:

„(1) În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte
următoarele atribuţii principale: (....)
asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;
dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern
şi a politicilor de integrare europeană;
m) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii
similare din ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune“.
Ca urmare, în măsura în care am admite că prefectul este o autoritate a
administraţiei publice centrale, atunci se poate admite şi faptul că acesta are
capacitatea de a încheia tratate internaţionale.
602
Astfel, spre exemplu, Legea nr. 142 din 4 mai 2004 privind modificarea articolului 2 din
Ordonanţa Guvernului României nr. 66/1999 pentru aderarea României la Conven ţia cu privire la
suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961,
statuează la articolul unic că „Autorităţile române competente să aplice apostila prevăzuta la art. 3
alin. 1 din convenţie sunt: curţile de apel, pentru actele prevăzute la art. 1 lit. a), c) şi d), şi
prefecturile, pentru actele oficiale prevăzute la art. 1 lit. b)“
E. Problema „succesiunii statelor” – cazul Republicii Moldova în
contextul internaţional contemporan
1. Introducere
Transformările intervenite după anii 1989-1990 ca urmare a reformării

Uniunii Sovietice au ridicat o serie de probleme atât politice cât şi juridice. În
planul dreptului internaţional aceste probleme sunt legate, în principal, de
autodeterminare, delimitări teritoriale şi minorităţi etnice. Contextul nou creat
641
De exemplu, Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Ucrainei privind cooperarea în
domeniul gospodăririi apelor de frontieră, semnat la Galaţi la 30 septembrie 1997
priveşte şi constituirea statului Moldova într-un cadru teritorial ce a aparţinut
cândva statului român. În 1940 acest teritoriu, locuit în majoritate de persoane de
etnie română, a fost încorporat la Uniunea Sovietică. Teritoriul a fost reorganizat
din punct de vedere administrativ, o parte fiind reunită cu fosta Republică
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească şi creându-se astfel Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească iar o parte fiind cedată Republicii Sovietice
Socialiste Ucrainene.642
În analiza situaţiei create, unul dintre elementele juridice ce trebuie avute în
vedere este Tratatul de pace de la Paris.643 Tratatul autoriza Italia, România,
Ungaria, Bulgaria şi Finlanda să-şi reasume responsabilităţ i în calitate de state
suverane în relaţiile internaţionale. Alături de numeroasele sale statuă ri în ce
priveşte România se recunosc noile graniţe cu Uniunea Sovietică, astfel cum
acestea fuseseră conturate după 1940. Prin prisma acestui instrument, se pare că
încorporarea teritoriilor amintite apare ca recunoscută de jure de majoritatea
statelor la acea vreme. Însă atitudinea comunităţii internaţionale faţă de
modalitatea concretă de luare în stăpânire a acelor teritorii nu a fost nici unitară,
nici consecventă şi nici permanentă. În acest sens, este relevant că poziţia ţă rilor
occidentale644 faţă de cazul Statelor Baltice (Letonia, Estonia, Lituania) se sprijină
pe argumente juridice prezente şi în cazul anexării teritoriilor Basarabiei şi
Bucovinei. Această poziţie constă în esenţă în faptul că se consideră protocolul
adiţional secret la Pactul Ribbentrop-Molotov – prin care s-au adus Statele Baltice
în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, precum şi presiunea militară exercitată de
conducerea sovietică asupra parlamentelor baltice pentru a accepta un ultimatum
necesar formării guvernării în stil sovietic
– drept grave violări ale principiilor elementare ale dreptului internaţional, cum
sunt autodeterminarea şi suveranitatea. De aceea, în literatura de specialitate s-a
concluzionat că anexarea Statelor Baltice de către Uniunea Sovietică trebuie
apreciată ca fiind ilegală645 . Tocmai de aceea, considerăm că este necesară cel
puţin o reevaluare la nivel doctrinar a situaţiei faptice prezente în anii 1940, pentru
a putea construi o bază juridică corectă de apreciere a statalităţii Republicii
Moldova în perioada contemporană. Altfel spus, se pune problema succesiunii la
tratate a statului moldovean pe două coordonate diferite: este acesta un stat
succesor constituit prin exercitarea dreptului la autodeterminare sau prin
exercitarea unor drepturi conferite statelor din Uniune pe baza constituţiei
acesteia?
A se vedea Serebrian, O., Originile conflictului transnistrean/Magazin Istoric, 10 (451), 2004, 5-9
Semnat la 10 februarie 1947
A se vedea pentru o retrospectivă a acestui caz Yakemtchouk, R., Harmel, P., Les républiques baltes
et la crise du fédéralisme sovietique/Studia Diplomatica , XLIII, 4-6, 1990, VII, 3-408
Aprecierea legală a absorbţiei celor trei State Baltice în cadrul Uniunii Sovietice este realizată
de autori de prestigiu (a se vedea Marek, K., Identity and Continuity of States in Public
International Law, Droz, Geneva,1968)
2. Fundamentul statalităţii prin autodeterminare
Unul din principiile fundamentale ale dreptului este cel potrivit căruia nici
un beneficiu legal nu poate să rezulte în baza unui act sau fapt ilegal, principiu
formulat în limba latină ca ex iniuria non oritur ius. Aplicând acest principiu la
situaţia de fapt şi anume ocuparea teritoriului Basarabiei şi Bucovinei de Nord ca
acţiune ilicită, reiese că Uniunea Sovietică nu a avut niciodată drepturi suverane
asupra acestor teritorii. Caracterul ilicit al luării în stăpânire rezultă prin prisma
diferitelor norme ale dreptului internaţional consacrate încă din acea perioadă646,
norme încălcate de Uniunea Sovietică. Fără a detalia, vom enunţa doar câteva:
regula neagresiunii, pacta tertiis nec nocent nec prosunt, pacta sunt servanda etc.
Se impune o scurtă analiză cu privire la modul în care Uniunea Sovietică a
încălcat regula neagresiunii. Chiar dacă după primul război mondial atât Uniunea
Sovietic ă cât şi Ucraina au declarat că nu recunosc nici o valabilitate a unui act
privitor647 la Basarabia, încheiat fără participarea lor, situaţia s-a schimbat la
mijlocul perioadei interbelice. Această schimbare s-a produs datorită unor acorduri
încheiate de Uniunea Sovietică. Astfel, în anul 1933, la Londra s-au încheiat două
convenţii între Uniunea Sovietic ă, pe de o parte, ş i toţi vecinii acesteia, pe de altă
parte; mai mult, Uniunea Sovietică încheie cu Mica Antantă aşa-zisul Pact oriental.
Unul dintre meritele acestor convenţii este că ele subliniază consensul statelor cu
privire la definirea agresorului, în conformitate cu renumitul raport Politis. Potrivit
acestui raport „va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internaţional Statul
care primul va comite (...) invazia militară, chiar fără declarare de război, pe
teritoriul unui alt stat”. Totodată, „nici un act de agresiune nu va putea fi justificat
nici prin situaţia internă a Statului, nici prin conduita lui internaţională”. Faţă de
obligaţiile internaţionale asumate de părţi prin încheierea convenţ iilor, profesorul
Georges Scelle afirmă: „pentru ca să existe o agresiune nu este
Chiar dacă în principal erau parte a dreptului cutumiar internaţional

Deşi este cunoscut faptul că, după primul război mondial recunoaşterea unirii Basarabiei la
România are drept dovadă hotărârea definitivă a Consiliului Suprem al Aliaţilor, totuşi încheierea
tratatului din 28 octombrie 1920 între reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Japoniei, de o parte,
şi ai României, de altă parte, nu s-a finalizat printr-o ratificare completă. Japonia nu a ratificat acest
tratat, întrucât printr-un acord secret în 1925 a ajuns la un acord cu Uniunea Sovietică în privinţa
insulei Sahalin şi şi-a asumat obligaţia de a nu ratifica tratatul privitor la Basarabia. Însă, problema
recunoaşterii din partea comunităţii internaţionale nu are nevoie de dovezi expres formulate,
deoarece ea poate să rezulte implicit, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat în legătură cu România,
deoarece după primul război mondial ea a intrat în raporturi internaţionale cu statele lumii fără a se
contesta validitatea plebiscitelor ce au fundamentat România Mare
necesar ca să fie indiscutabilă competenţa teritorial ă a unui stat lezat. Este de
ajuns ca puterea guvernamentală să se extindă de fapt asupra unui teritoriu
determinat. Noi vedem aici reapărută noţiunea exact descrisă cu privire la
articolul 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor de către celebrul jurist italian
Scialoja, noţiunea de protection posesoire.(...) Rusia a recunoscut de acum înainte
că o violare a frontierelor basarabene va constitui o agresiune”648.
Totuşi, la 23 august 1939 se încheie Protocolul adiţional secret la tratatul
sovieto-german de neagresiune, ce consacră, la punctul 3 interesul Uniunii
Sovietice faţă de Basarabia. Acest protocol care împărţea Europa de Est în zone de
influenţă pentru Uniunea Sovietică şi Germania, este nul ab initio, deoarece
contravenea principiilor şi normelor general admise ale dreptului internaţional,
prin aceea că decidea soarta unor state terţe fără acordul şi nici măcar prezenţa
reprezentanţilor acestora (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi
România). Această nulitate este atrasă de un principiu, consacrat de Convenţia de
la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în conformitate cu care un tratat nu va
crea nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul acestuia,
principiu general de drept existent anterior convenţiei în formă cutumiară. Ca o
consecinţă a încheierii Protocolului adiţional secret, la sfârşitul lunii iunie a anului
1940 Uniunea Sovietică iniţiază acţiuni prin care teritoriile Basarabiei şi Bucovinei
de Nord au fost ocupate de trupele sovietice.649
De aceea, apreciem că modalitatea de constituire a Republicii Moldova în
cadrul Uniunii Sovietice s-a realizat printr-un act de forţă, contrar dreptului
internaţional. Populaţia aflată în aceste teritorii a purtat mai departe drepturi
suverane fără ca acestea să- i fie limitate prin ordinea constituţională sovietică ce
contravenea unor asemenea drepturi.
3. Teza sovietică versus teza noilor state independente
Prin prisma celor relatate, se desprinde principala controversă, şi anume dacă

formarea Republicii Moldova ca stat independent în anul 1991 este rezultatul
exerciţiului dreptului la autodeterminare al populaţiei existente în teritoriile amintite,
ori este rezultatul exercitării unui drept de secesiune în conformitate cu
Scelle, G., L'agression et la légitime défence dans les raports internationaux, 5-7, 1936,
Bulletin, 395-440
La data de 26 şi 27 iunie 1940 Guvernul Uniunii Sovietice a adresat Guvernului României
notele ultimative prin care „propune” ca în decurs de patru zile (la 28 iunie) să se evacueze
teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti, iar trupele sovietice să ocupe în acelaşi timp
teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei. În faţa acestui act de forţă, Guvernul român prin
telegrama din 28 iunie, ora 11, a răspuns că „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea
recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să
primească condiţiile de evacuare stabilite în răspunsul sovietic”
dispoziţiile Constituţiei Uniunii Sovietice. Referindu-ne la cazul statelor baltice,
subliniem că în timp ce apărătorii independenţei baltice s-au referit la principiile
dreptului internaţional pentru a restaura republicile de dinainte de război,
reprezentanţii sovietici au avut mereu în vedere că problema independenţei ţărilor
baltice a fost o chestiune constituţională internă fără dimensiune internaţională. Acest
punct de vedere a reflectat poziţia oficială că Statele Baltice au consimţit intrarea
trupelor sovietice în 1939 şi 1940 şi că, odată cu încorporarea lor în Uniunea
Sovietica, aceste ţări şi-au pierdut statutul lor sub dreptul internaţional. Ca urmare,
declaraţiile de independenţă ale ţărilor baltice sunt considerate ilegale de către
Federaţia Rusă, întrucât ele au încălcat Constituţia Uniunii Sovietice, care în articolul
72 dădea dreptul fiecărei republici să se retragă din uniune. Potrivit Moscovei,
independenţa ţărilor baltice trebuie oricum văzută mai degrabă ca o secesiune decât ca
o restauraţie a independenţei650.
4. Independenţa Republicii Moldova şi recunoaşterea acesteia
În procesul de constituire a Republicii Moldova se impun două date şi

anume 23 iunie 1991 când a fost adoptată Declaraţia de suveranitate a Republicii
Moldova şi 27 august 1991 când a fost adoptată Declaraţia de independenţă. În
consecinţă , Republica Moldova a fost recunoscută de majoritatea statelor lumii, în
prezent acest stat fiind membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al instituţiilor ei
specializate, membru al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, al
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică, face parte din Comunitatea Statelor
Independente, activează în cadrul Cooperării Economice a Mării Negre, Comisiei
Dună rii şi al altor organizaţii internaţionale. Dar, deşi este un stat independent din
1991, trupele ruseşti au rămas cantonate la Est de râul Nistru, susţinând populaţia
slavă, îndeosebi rusofonă şi ucraineană şi proclamând aşa-numita republică
Transnistria.
În acest context istorico-politic nu este de ignorat, din nou, exemplul ţărilor
baltice. Spre deosebire de alte republici din fosta Uniune Sovietică, aceste ţări au
fost primite în Uniunea Europeană şi în cadrul tuturor structurilor internaţionale.
Din toate actele care au însoţit aceste aderări a reieşit că cele trei state şi-au
redobândit locul cuvenit în Europa, loc pierdut ca urmare a protocolului secret la
Pactul Ribbentrop Molotov.
Continuitatea istorică susţinută de statele Uniunii Europene în realizarea
propriei sale politici a servit într -un fel tocmai pentru a-şi justifica un tratament
diferenţiat în raport cu celelalte foste state din Uniunea Sovietică651. Astfel, la
A se vedea Yakemtchouk, R., Harmel, P., Les républiques baltes, 208

A se vedea în acest sens van Elsuwege, P., State Continuity and its Consequences: The Case of the
Baltic States / Leiden Journal of International Law, 2(16), 377-388
1 mai 2004, Letonia, Estonia şi Lituania au devenit state membre a Uniunii
Europene, ceea ce nu s-a întâmplat în privinţ a celorlalte state, foste republici
sovietice. În acest fel, ţările baltice au primit un tratament identic cu acela al ţărilor
central europene – Polonia, Cehia şi Ungaria – care au fost primite în NATO în
1999. Rusia s-a opus puternic oricărei extinderi a Alianţei sau a Uniunii în privinţa
ţărilor baltice, susţinând ideea că alianţa va pătrunde pe teritoriul fostelor republici
sovietice. Cu atât mai mult o extindere cu privire la Republica Moldova pare a fi
nepotrivită total intereselor Rusiei. În acest context, problema succesiunii devine
deosebit de delicată, deoarece aceasta va fi singurul argument legal puternic pe
care-l poate invoca Republica Moldova în sprijinul unei posibile aderări la Uniune,
pentru a se opune oricăror pretenţii ruseşti. Pe de altă parte, pretinse susţineri
sovietice ar fi solid argumentate pe fapte. În primul rând, chiar dacă s-ar
recunoaşte de majoritatea statelor că perioada sovietică a fost ilegală, totuşi este
imposibil să se pretindă că aceasta nu a existat niciodată. Spre exemplu, este util de
amintit prezenţa unei puternice minorităţi ruse în Moldova de astăzi, minoritate ce
reprezintă 13% din întreaga populaţie a Moldovei. Se poate opune, pe de altă parte,
principiul restitutio in integrum, dar o astfel de restaurare a situaţiei este
considerată în prezent mai degrabă o ficţiune juridică (legal fiction) decât o
posibilitate. Desigur este dificil să se restabilească o situaţie care a durat cu 50 de
ani înainte. Însă această perspectivă serveşte mult la identificarea sursei statalităţii
Moldovei. Tocmai de aici reiese că experienţa independenţei de dinainte de război
dă statelor baltice o pozi ţie unică în comparaţie cu celelalte foste state din
Uniunea Sovietică. Mai mult, principiul continuităţii juridice este un element
constitutiv al ordinii constituţionale baltice şi serveşte principalelor linii directoare
pentru elaborarea legilor interne şi externe652. Mai mult, au fost emise teze şi au
existat chiar declaraţii oficiale din partea guvernelor ţărilor baltice cu privire la
recunoaşterea ocupaţiei ilegale şi acordarea unor despăgubiri pentru măsurile
abuzive ale guvernării sovietice. Bineînţeles că asemenea cereri nu au fost
nicidecum recunoscute de Rusia, altfel ar însemna să recunoască teza baltică a
continuităţii statale, opţ iune cu consecinţe politice mari pentru alte cazuri sensibile
cum sunt delimitarea graniţelor şi chestiunea minorităţilor.
Este, de asemenea, amintit, în sprijinul poziţiei sovietice, principiul ex
factis ius oritur, în conformitate cu care o violare a dreptului internaţional va fi
privită ca legală odată ce dovada permanenţei este prezentă. Pe de altă parte, se sus
ţine că aplicarea acestui principiu nu trebuie nici bănuită nici admisă decât „în
ultimă instanţă, când presiunea normativă a faptelor a ajuns la vârf şi toate
şansele de restitutio in integrum au dispărut pentru acea perioadă rezonabilă de
timp apreciată”653. Principiul ce justifică în general în dreptul internaţional
van Elsuwege, P., State Continuity, 382
Marek, K., Identity and Continuity, 562
dobândirea statalităţii este uti possidetis. Recent există voci chiar din partea
Federaţiei Ruse care susţin ideea unirii Republicii Moldova cu România, dar după
ce Transnistria îşi va fi dobândit independenţa654.
5. Concluzii
Din cele expuse se observă că motivaţiile juridice se întrepătrund cu cele

politice, astfel că privitor la dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice practica statelor nu
este consecvent ă, îns ă este sporadic consistentă. Cazul Statelor Baltice este un
exemplu ce oferă satisfacţia urmăririi în linii aproximative a unor principii ale
dreptului internaţional, cum este cel al continuităţii statale, întemeiat pe congruenţa
altor principii cum sunt restitutio in integrum şi quod nullum est nullum producit
effectum. Cert este că, atât cazul acestor ţări, precum şi poziţia altora reflectă prezenţa
unei cutume concrete, de altfel necontestată şi confirmată de Convenţia de la Viena
din 1969, potrivit căreia un act nu poate crea nici drepturi nici obligaţii în privinţa
statelor terţe, în speţă actul adiţional secret la Tratatul Ribbentrop-Molotov este
considerat nul şi neavenit. S -ar putea observa de asemenea că această cutumă este una
negativă, în sensul de a nu recunoaşte efectele juridice produse de actul amintit. Pe de
altă parte, problema asumării poziţiei de state succesoare ale Uniunii Sovietice din
partea fostelor republici sovietice nu este rezolvată. O asemenea succesiune ar
însemna să se recunoască (în spe ţă avem în vedere Republica Moldova) irelevanţa
caracterului ilicit al actului de ocupaţie sovietică, dar, mai mult decât atât, să se
îngreuneze drumul către o posibilă integrare europeană pe viitor a Republicii
Moldova. Aceasta, deoarece ar însemna ca baza succesiunii să o constituie exercitarea
dreptului de secesiune a acestui stat în conformitate cu Constituţia Sovietică din 1977.
În acest context, anumite pretenţii ale Federaţiei Ruse, prin care să se argumenteze că
această extindere a Uniunii este interzisă pe motiv că se face în defavoarea propriei
zone de influenţă, vor apărea legitime. Însă, asemenea pretenţii sunt evident în
contradicţie cu principiul suveranităţii statului moldovean, mai puţin dacă această
suveranitate se exercită pe liniile directoare ale Comunităţii Statelor Independente din
care, de altfel, face parte. Singura motivaţie legală temeinică ce ar justifica oricând o
pozi ţie liberă în raport cu fenomenele internaţionale este în realitate recunoaşterea
faptului că Republica Moldova s-a constituit ca stat prin exercitarea dreptului de
autodeterminare. O asemenea exercitare nu se subscrie accepţiunii existente în
Convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, ci noţiunii de
succesiune configurată uneori în doctrina juridică. Relevanţa definiţiei doctrinare este
654
A se vedea, proiectul lui Belkovski, S., directorul Institutului de Strategie Naţională a Rusiei
(2004) în http://www.moldova.org (ultima accesare de către autor la 22 aprilie 2008)
arătată pe deplin de afirmaţia profesorului Victor Duculescu: „Prin succesiunea
statelor se înţ elege exercitarea suveranităţii rezultând din dreptul popoarelor şi
naţiunilor la autodeterminare, care îşi găseşte expresia în adoptarea unei anumite
poziţii faţă de transmisiunea, cu titlu universal, a drepturilor şi obligaţiilor
internaţionale, transmisiune condiţionat ă de consimţământul noului stat”.655 Este
de asemenea importantă precizarea că o astfel de „succesiune” nu se subscrie în
cazul Republicii Moldova dispoziţiilor articolului 34 din Convenţia de la Viena
(1978). Această constatare se bazează pe mai multe argumente: pe de o parte
practica statelor nu este generală în a se conferi drepturi unui stat succesor în
sensul articolului 34 şi, în plus, se susţine în doctrină, că această Convenţie nu
exprimă în totalitate dreptul cutumiar internaţional. Totodată, Convenţia a intrat în
vigoare abia la 6 noiembrie 1996, deci după ce a avut loc fenomenul apariţiei
noului stat independent şi, potrivit dispoziţiilor articolului 7(1) al Convenţiei,
dispoziţiile sale se aplică doar succesiunii de state intervenită după intrarea sa în
vigoare. Astfel, în timp ce se pare că Federaţia Rusă este statul continuator al
Uniunii Sovietice, nu acelaşi lucru poate fi spus despre noile state independente,
care nu sunt în mod automat succesoare la obligaţiile din tratatele încheiate de
statul predecesor. Dimpotrivă, acestea sunt libere să aleagă dacă acceptă sau
resping executarea unor asemenea tratate. Aceasta este de altfel regula tabula rasa,
consacrată de articolul 16 al Convenţiei. S-ar putea opune regula amintită exact
într-o manieră opusă şi anume că, deoarece Convenţia nu a fost ratificată sau nu s-
a aderat la ea de către anumite state656, ea nu va fi obligatorie nici pentru noile
state independente. De asemenea, Convenţia nu a devenit drept cutumiar datorită
lipsei practicii statelor. Cu toate acestea, articolul respectiv reflectă principiul de
bază al suveranit ăţii, principiu evidenţiat şi de dreptul tratatelor, şi anume că un
stat nu poate fi legat prin vreun tratat fără consimţământul să u. În plus, există
intenţia manifestată de noile state independente ce reiese din Declaraţia efectuat ă
în iulie 1992, potrivit căreia participarea la tratatele încheiate de fosta Uniune
Sovietică va fi decisă în conformitate cu principiile şi normele dreptului
internaţional individual de către fiecare dintre statele membre în funcţie de
specificul fiecărui caz concret şi de caracterul şi conţinutul fiecărui tratat.
Duculescu, V., Dreptul succesiunii, 46

În acest sens arătăm că acest document (Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor
la tratate) nu a fost ratificat de către Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina, Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste. Dintre Statele Baltice, singura care a ratificat Convenţia este
Estonia, în anul 1991
TRATATE
________________________________________________________________
1521 – Tratatul de pace perpetuă dintre Elveţia şi Franţa
1569 – Tratatul de la Lublin
1648 – Tratatele de la Westfalia
1815 – Actul final al Congresului de la Viena
1820 – Actul adiţional la Actul final al Congresului de la Viena 1831
– Tratatul de garantare a neutralităţii permanente a Belgiei
1839 – Tratatul prin care Olanda se obligă la respectarea neutralităţii Belgiei
1856 – Tratatul de la Paris
1866 – Tratatul de la Praga
1867 – Tratatul de garantare a neutralităţii permanente a Luxemburgului
1875 – Acordul de la Breteuil privind sediul Comitetului Internaţional de Măsuri şi
Greutăţi
1884 – Convenţia de la Londra
1895 – Tratatul de extrădare dintre Olanda şi Africa de Sud
1899 – Convenţia a II-a de la Haga privind declararea războiului
1907 – Convenţia de la Washington pentru înfiinţarea Curţii de Justiţie
Interamericană
1907 – Convenţia a XII-a de la Haga
1919 – Tratatul de la Versailles
1919 – Tratatul de Pace de la Saint-Germain-en-Laye
1919 – Pactul Societăţii Naţiunilor
1919 – Convenţia din 1919 privind angajarea femeilor pentru munca de noapte
1921 – Carta constitutivă a OIM
1925 – Protocolul de la Geneva referitor la interzicerea folosirii gazelor asfixiante,
otrăvitoare şi a altor gaze şi unelte bacteriologice în scopuri beligerante
1927 – Tratatul de la Cape Town
1928 – Tratatul (Pactul) Briand-Kellog
1929 – Tratatul de la Laterano
1933 – Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi obligaţiile statelor
1938 – Acordul de la München
1939 – Tratatul sovieto-german de neagresiune
1945 – Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
1945 – Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
1946 – Convenţiile de la Geneva privind transferul unor bunuri de la Liga
Naţiunilor la Organizaţia Naţiunilor Unite
1946 – Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite
1947 – Tratatul de la Lake Success privind sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
1948 – Convenţia de la Geneva privind prevenirea şi pedepsirea genocidului 1949
– Convenţiile de la Geneva
1949 – Tratatul Organizaţiei Atlanticului de Nord
1950 – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
1950 – Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid
1951 – Convenţia referitoare la situaţia refugiaţilor
1951 – Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
1956 – Convenţia privind interzicerea sclaviei, a comerţului cu sclavi şi alte
practici asemănătoare
1957 – Convenţia europeană cu privire la extrădare
1957 – Tratatul de la Roma privind constituirea Comunităţii Economice Europene
1957 – Tratatul de la Roma privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei
Atomice
1957 – Declaraţia egipteană privind naţionalizarea Canalului Suez
1957 – Tratatul de la Paris
1961 – Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice
1966 – Pactul Internaţional privitor la drepturile economice, sociale şi culturale
1966 – Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice
1967 – Protocolul adiţional la Convenţia din 1951 referitoare la situaţia
refugiaţilor
1969 – Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor
1969 – Convenţia americană privind drepturile omului
1975 – Actul final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa
1977 – Protocoalele adiţionale ale Convenţiei de la Geneva din 1949
1978 – Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate
1982 – Convenţia de la Montego Bay privind dreptul mării
1983 – Convenţia de la Viena cu privire la succesiunea statelor referitoare la
problemele privind proprietatea, arhivele şi datoriile
1984 – Concordatul între Vatican şi Italia
1986 – Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii
internaţionale sau între organizaţii internaţionale
1986 – Convenţia guvernamentală româno-sovietică
1986 – Actul Unic European
1988 – Declaraţia Ministerială cu privire la Marea Baltică
1990 – Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei asupra dimensiunii
umane a OSCE
1990 – Tratatul de la Kiev dintre RSFSR şi RSS Ucraina
1990 – Carta de la Paris pentru o nouă Europă
1990 – Tratatul de Uniune dintre Republica Federală Germană şi Republica
Democrată Germană
1991 – Acordul de la Minsk cu privire la crearea Comunităţii Statelor
Independente
1991 – Tratatul dintre Rusia şi Armenia
1991 – Declaraţia de la Alma-Ata
1992 – Declaraţia de la Stockholm cu privire la Mediul Uman
1992 – Declaraţia de la Rio cu privire la Mediu şi Dezvoltare
1992 – Declaraţia privitoare la Marea Baltică
1992 – Convenţia de la Helsinki privitoare la Protecţia Mării Baltice şi a zonei
Mării Baltice
1992 – Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite pe cale
de succesiune
1992 – Tratatul de la Maastricht
1993 – Acordul Oslo I
1993 – Acordul de Asociere între România şi Comunităţile Europene
1994 – Convenţia de la Sofia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea
durabilă a fluviului Dunărea
1994 – Protocolul nr. 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
1995 – Convenţ ia-cadru a Consiliului Europei privind protecţia minorităţilor
naţionale
1996 – Acordul Oslo II
1996 – Acordul încheiat de Republica Federală Germania cu Macedonia
1996 – Acordul încheiat de Republica Federală Germania cu Croaţia
1996 – Acordul încheiat de Republica Federală Germania cu Bosnia-Herţegovina
1997 – Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la regimul juridic al utilizării
cursurilor de apă nenavigabile
1997 – Acordul ruso-ucrainean privind împărţirea flotei ex-sovietice din porturile
Mării Negre
1997 – Tratatul de prietenie şi cooperare între Rusia şi Ucraina
1997 – Tratatul de prietenie şi bună vecinătate între România şi Ucraina
1997 – Acordul de la Galaţ i dintre Guvernul României şi Guvernul Ucrainei
privind cooperarea în domeniul gospodăririi apelor de frontieră
1997 – Tratatul de la Amsterdam
2001 – Acordul de la Viena cu privire la problemele de succesiune a fostei
Iugoslavii
2003 – Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între România şi
Federaţia Rusă, semnat la Moscova
2003 – Declaraţia comună a Miniştrilor Afacerilor Externe ai României şi
Federaţiei Ruse
2003 – Tratatul între România şi Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-
ucrainene, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră
2004 – Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa
REZOLUŢII ALE CONSILIULUI DE SECURITATE
AL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
_______________________________________________________________
242 (1967)
435 (1978)
827 (1993)
955 (1994)
1173 (1998)
1267 (1999)
REZOLUŢII ALE ADUNĂRII GENERALE

A NAŢIUNILOR UNITE
_______________________________________________________________
95 (1946)
97 (1946)
110 (1947)
181 (1947)
364 (1949)
482 (1950)
2160 (1966)
2265 (1970)
2918 (1972)
3102 (1973)
3314 (1974)
3281 (1984)
47/135 (1992)
55/12 (2000)
ALTE DOCUMENTE
_____________________________________________________
__________
1917 Declaraţia Balfour
1928 Red Line Agreement
1964 Declaraţia de constituire a OEP
1964 Carta Naţională Palestiniană
1988 Declaraţia de independenţă a Palestinei
1990 Declaraţia privind suveranitatea de
stat a Ucrainei 1991 Declaraţia de
independenţă a Republicii Slovenia 1991
Declaraţia de suveranitate a Republicii
Moldova 1991 Declaraţia de independenţă
a Republicii Moldova
1993 Declaraţia de principii cu privire la procesul de pace din
Palestina
1993 Recomandarea nr. 1201 a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei cu privire la un protocol adiţional la
Convenţia Europeană a drepturilor omului referitor la
drepturile minorităţilor naţionale

Dreptul Tratatelor Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Tratatelor Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, ECONOMICE ŞI

Ordinea politică mondială cunoaşte ca principal instrument democratic de

Convenţia de la Viena (1969) defineşte noţiunea de tratat, fără a epuiza,

Acordurile dintre state şi organizaţii internaţionale şi cele intervenite între

Tratatul internaţional are o natură juridică, iar, în concret, aceasta

Articolul 64 din Convenţia de la Viena

2.1. Reglementare legală

1. Domeniul de reglementare al Convenţiei de la Viena

Potrivit Convenţiei, aceasta „se aplică tratatelor încheiate între

3. Raportul dintre Convenţia de la Viena şi dreptul cutumiar

În practica României deseori se afirmă că România nefiind parte la

Aplicarea acelor norme ale Convenţiei care reprezintă o codificare a

Fitzmaurice, M., The practical working, 176

Tratatele sunt, în mod categoric, cele mai importante instrumente de

Fitzmaurice, M., The practical working, 177

B. Subiectele tratatelor internaţionale

Articolul 67 din Convenţia de la Viena menţionează expres necesitatea prezentării deplinelor

2. Clasificarea subiectelor dreptului tratatelor

Asemănător clasificării subiectelor dreptului internaţional public, şi

Anghel, I.M., Subiectele…, 35

2.2. Insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională

Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe ideea

Capacitatea părţilor poartă asupra validităţii tratatului internaţional

3.1. Statele suverane şi independente. Se poate spune că statele suverane şi

3.2. Uniunea personală desemnează asociaţia de state reprezentată de un

3.5. Statul federal este o asociaţie de state, ce-şi transferă în parte şi

3.6.3. Dominioanele Britanice223 (între primul şi al doilea război mondial)

Geamănu, G., Dreptul internaţional, 191

Statele sub tutelă internaţională (Trusteeship)227 sunt întâlnite în perioada

3.7. Statele cu neutralitate permanentă au personalitate juridică

Tratatele internaţionale ce se încheie în formă scrisă cuprind de regulă

2. Etapele încheierii unui tratat

Pe cale cutumiară s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale care

Articolul 6 din Convenţia de la Viena (1969)

2.2. Autentificarea textului

Articolul 7 din Convenţia de la Viena

3. Elaborarea actelor de ratificare/aprobare a tratatelor

3.1. Procedura prezentării proiectelor

principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, cu evidenţierea

3.2. Avizarea proiectelor de acte normative

4. Intrarea în vigoare a tratatului şi înregistrarea tratatului

Intrarea în vigoare a tratatului marchează data de la care statul, care şi-a

Publicitatea nu reprezintă o etapă a încheierii unui tratat internaţional, însă

Exprimarea consimţământului de către state pentru a fi parte la un tratat

Spre exemplu, România a semnat Convenţia europeană a drepturilor omului la data de 7

Această formă324 a consimţământului de a fi legat prin tratat este reglementată

2. Înregistrarea şi publicarea tratatului

La momentul negocierilor, statele participante desemnează un stat

2.2. Publicarea tratatului

Motivele de nulitate a tratatelor prevăzute de Convenţia de la Viena pot fi

1. Cauze care determină declararea nulităţii

Cavaré, L., Droit international, 133

Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate – absolută şi relativă

Creşterea numărului tratatelor multilaterale a avut drept consecinţă crearea

2.1. Aspecte introductive

2.2. Procedura activării clauzei pasarelă

2.3. Semnificaţia activării clauzei pasarelă

2.4. Fundamentarea clauzei pasarelă

3. Modificarea tratatelor. Problema raportului dintre legea română

Modificarea unui tratat internaţional la care România este parte poate fi

3.2. Consimţământul mutual

Anghel I.M., Dreptul tratatelor, vol. III, 322

Una dintre condiţiile modificării unui tratat internaţional o reprezintă în