Sunteți pe pagina 1din 7

Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii prozatori români ai


secolului al XX-lea. Opera sa cuprinde povestiri, nuvele și romane. Temele esențiale ale
creației sadoveniene sunt istoria (”Frații Jderi”, ”Neamul Șoimăreștilor”, ”Zodia
Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă” etc.), viața satului românesc (”Hanu-Ancuței”,
”Bordeienii”, ”Baltagul” etc.), natura (”Dumbrava minunată”, ”Țara de dincolo de
negură”, ”Împărăția apelor”), condiția umană (”Locul unde nu s-a întâmplat nimic”,
”Apa morților”, ”Haia Sanis”).
Scris în numai 17 zile, ”Baltagul” a apărut în anul 1930. Romanul este considerat
o capodoperă a prozei românești, îndeosebi pentru concizia, dinamismul și armonia
compoziției.
Romanul ”Baltagul” preia nucleul epic al baladei populare ”Miorița”, pe care-l
dezvoltă într-o narațiune densă, structurată în 16 capitole, având în centrul ei tema
căutării și a cunoașterii adevărului. Acțiunea romanului este plasată la confluența dintre
lumea patriarhală a satului moldovenesc de munte și universul orașului în care-și fac
simțită prezența elementele noii civilizații de început de secol al XX-lea.
Nucleul epic al romanului este simplu: Nechifor Lipan, oier înstărit din satul
Măgura Tarcăului, pleacă la Dorna să cumpere oi. Soția sa, Vitoria, îngrijorată că soțul
ei nu s-a întors nici după 73 de zile, când el nu întârzia niciodată mai mult de două luni,
pleacă pe urmele sale pentru a afla adevărul și a înfăptui dreptatea.
”Baltagul” este un roman mitologic, a cărui geneză se revendică în primul rând
de la balada ”Miorița” , dar și de la alte vechi mituri ale lumii, precum mitul lui Isis și
Osiris, mitul Persefonei, mitul zeului Ra. Romanul prelucrează în mod strălucit aceste
mituri și îmbogățește simbolurile cunoscute cu noi semnificații. Adevărat epos al lumii
arhaice românești care păstrează de veacuri aceleași ocupații, îndeletniciri, tradiții și
obiceiuri străvechi, ”Baltagul” este în primul rând un roman păstoresc, partea nescrisă
a ”Mioriței”, după cum afirmă Vladimir Streinu. Romanul mitic preia și dezvoltă
motivele principale din balada ”Miorița”: motivul transhumanței, motivul complotului
sau al conflictului dintre ciobani pentru avere, motivul animalului credincios, motivul
măicuței bătrâne, care în roman devine motivul căutării adevărului și înfăptuirii dreptății
de către soția lui Nechifor Lipan. Faptul că autorul s-a inspirat din balada ”Miorița” o
confirmă însuși motto-ul romanului: ”Stăpâne, stăpâne/Mai cheamă și-un câine”. Cu
alte cuvinte, tema romanului o constituie evocarea satului patriarhal de munte, cu
tradiții, obiceiuri și legi nescrise, care sunt coduri morale pentru oamenii de pe Rarău.
Romanul ”Baltagul” se caracterizează printr-o mare varietate tematică: tema socială,
istorică, psihologică, de aventuri, de dragoste, justițiară și de formare a unei
personalități. În acest sens, din urmă, romanul este prefigurarea formării unui caracter

1|Page
și a unei personalități, un bildungsroman, romanul de inițiere al lui Gheorghiță în viață
și în legile ei nescrise, romanul devenirii sale ca bărbat, dintr-un tânăr fecior.
În acest sens, personajul care reprezintă cel mai bine pe ciobănașul moldovean
din balada ”Miorița” este acest tânăr flăcău, care înfăptuiește dreptatea și răzbună
moartea tatălui său, simbol până la urmă al triumfului vieții, dreptății și adevărului,
asupra morții, fărădelegii și necinstei, întruchipate în roman de cei doi ucigași ai tatălui
său, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Întocmai ca-n liturghia creștină, ”cu moarte pre
moarte călcând”, el ia o viață în schimbul vieții nevinovate a tatălui său și înfăptuiește
astfel Judecata cea de pe urmă.
După unii cercetători ai romanului, se disting în roman o temă principală și una
secundară, tot astfel precum este un roman psihologic și un roman de acțiune, un roman
al dimensiunii interioare a faptelor în sufletul personajelor principale și un roman al
acțiunii exterioare:
- Tema principală o constituie restabilirea echilibrului inițial într-un univers
păstoresc în care se produce un dezechilibru printr-un omor, un omor determinat
de cauze materiale;
- Tema secundară este dată de descrierea monografică a unei lumi arhaice, cea a
satului românesc de munte la confluențele secolului al XIX-lea și al XX-lea, în
care încep să pătrundă, timid, dar neliniștitor, elementele civilizației moderne. În
altă ordine de idei, tema romanului o constuie soarta omului de a fi muritor,
fortuna labilis, căutarea și cunoașterea adevărului. Criticul literar Perpessicius
apreciază că ”Baltagul” este romanul unui suflet de munteancă, care nu se dă în
lături de la greutăți și care este neobosită până nu dezleagă firul întâmplărilor.”
Căci lumea evocată de Sadoveanu este tocmai lumea păstorilor, veche de când
lumea, cu legi devenite sacre, acea lume căreia însuși Dumnezeu ”i-a pus
rânduială și semn” și locuitorilor ei le-a orânduit să aibă ”o inimă ușoară ca să
vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera, și cel
cu băutura, și s-aveți muieri frumoase și iubețe”.
- Structura compozițională:
- Acțiunea se desfășoară linear, urmărind un fir epic concentrat în trei nuclee epice
care corespund celor trei părți ale romanului:
- Partea I (expozițiunea și intriga) cuprinde capitolele I-VI și are ca nucleu epic
așteptarea. Această parte epică are un caracter expozitiv.
- Partea a II-a (desfășurarea acțiunii) cuprinde capitolele VII-XIII și se
caracterizează printr-un caracter dinamic, acțiunea este lineară și este dată de
căutarea lui Nechifor Lipan de către Vitoria Lipan și Gheorghiță, fiul ei.
- Partea a III-a (punctul culminant și deznodământul) cuprinde capitolele XIV-XVI
și are un caracter dramatic. În acest nucleu epic asistăm la împlinirea actului
jutițiar prin ”legea baltagului”. Această parte conține pregătirile de
înmormântare, cu respectarea tradițiilor, înmormântarea osemintelor lui Lipan,
demascarea ucigașului, pedepsirea lui și a complicelui în fața autorităților.
Această parte este dramatică pentru că Vitoria menține tensiunea prin relatarea

2|Page
faptelor, așa cum crede că s-au petrecut, prin argumente strivitoare, care-l
descumpănesc pe ucigaș.
-
Povestirea romanului pe capitole:
- I. Romanul debutează cu o povestire parabolică. Acțiunea e localizată în
Moldova, Munții Tarcăului, satul Măgura, în care locuiește Vitoria Lipan.
Nechifor Lipan, soțul Vitoriei, plecase toamna, la Dorna, să cumpere niște oi și nu
revenise la timp. Fiul său, Gheorghiță, era plecat cu turmele de oi la apa Jijiei,
iar acasă rămăseseră Vitoria și Minodora, fiica acesteia, care avea o relație de
dragoste cu fiul dascălului din sat. În somn Vitoria are un semn rău despre soarta
soțului său: îl vede ”călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfințit o
revărsare de ape.”
- II. Se produce un alt semn: cocoșul cântă pe prispa casei întors în afară, un semn
de plecare, spuse Vitoria. Mama își anunță fiica de intenția ei de a o căsători cu
”un român așezat cu casă nouă și cu oi în munte.”
- III. Vitoria se adresează părintelui Daniil pentru sfat, iar preotul o îndeamnă să
aștepte, căci el crede că soțul ei întârzie dintr-o pricină oarecare. La aceasta,
Vitoria răspunde că Nechifor ”poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari și cu
petrecere, ca un bărbat ce se află, însă după aceea vine la sălașul lui.”
- IV. Soția încearcă să afle ceva despre cel dispărut cu ajutorul babei Maranda,
vrăjitoarea satului. Bătrâna îi ghicește în cărți, spunându-i Vitoriei că ”una cu
ochi verzi și cu sprâncene îmbinate” îl reține lângă ea pe bărbat, însă Vitoriei,
cunoscându-și bine soțul, nu-i prea vine a crede.
- V. Vitoria nu ascultă vorbele răutăcioase ale bătrânelor din sat, și este hotărâtă
să-l caute pe dispărut oriunde ar fi el. Ea își pregătește cu de-amănuntul plecarea,
își pregătește sufletul, ținând post negru douăsprezece vineri la rând și rugându-
se. De asemenea își pune în orânduială casa și gospodăria și își gândește drumul
pe care-l va urma.
- După Bobotează primul drum îl face la mănăstirea Bistrița pentru ca Sfânta Ana
să-i lumineze mintea și să-i arate calea pe care s-o urmeze. Arhimandritul o
povățuiește să meargă la Piatra și să se adreseze stăpânirii pământești. ”Sfânta
Ana are să puie cuvânt la scaunul Împărăției celei mari. (...) Du-te la polițai și la
prefect și spune-le întâmplarea, ca să facă cercetări.”
- VI. Vitoria și Gheorghiță au plecat de dimineață la Piatra, unde au oprit la un han
pe care îl cunoșteau; acolo au întrebat de prefect. Munteanca i-a povestit
prefectului că soțul ei plecase să cumpere niște oi de la Dorna și nu s-a mai
întors, deși trecuseră șaptezeci și trei de zile. Prefectul o asigură că are să
cerceteze și că trebuie să scrie o plângere (o jalbă).
- Acasă Vitoria se rugă de părintele Daniil să-i facă jalba, iar în jalbă îl rugă să
scrie de toate necazurile ei. Ea plănuiește să plece la Dorna cu fiul ei, iar pe
Minodora s-o ducă la mănăstirea Văraticului unde avea o soră de-a mamei
călugăriță, iar casa o va lăsa pe mâna părintelui Daniil. La data de 27 februarie
o duce pe fată la mănăstire, iar pe drum îi spuse: ” – Fată, a vorbit ea fără

3|Page
supărare; tu să nu fii proastă și să nu te bocești pe tine. Astăzi e o sfântă luni și
începem împlinirea hotărârii.”
- VII. În 9 martie, într-o zi de iarnă cu soare, părintele Daniil a făcut o slujbă
importantă. Vitoria și Gheorghiță au adus la biserică multe daruri. După ce
munteanca ajunse acasă, nici nu apucă să-i dea de mâncare băiatului, că deja la
poartă erau preotul Milieș, domnul Iordan, negustorul și mușteriul lui Nechifor,
domnul David. Deoarece stăteau mai prost cu banii, Vitoria a trebuit să vândă
niște marfă – cel care o cumpăra era negustorul. Primește în schimb 38.000 de
lei. În acea seară dăduse o dihanie în vite, dar Mitrea, argatul, rezolvă problema.
În dimineața următoare pregătiră cai și baltagul făcut de fierrul satului și
blagoslovit de preot. ”Gheorghiță purta aninat în lanț (...) baltagul. Vitoria
potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoi tarniței.”
- VIII. Gheorghiță, Vitoria și negustorul David plănuiu drumul în Vara Dornei. În
drumul lor, făcură un popas pe malul Bistriței, lângă o topliță; de-acolo au pornit
de-a lungul Bistriței până ce i-a prins noaptea lângă un han la Donea. Acolo
munteanca se preface că-l caută pe Nechifor pentru niște bani și află că acesta nu
a mai fost văzut pe-acolo din toamnă.
- Cei trei au pornit iar la drumeție, următorul popas fiind la casa lui David, la
Călugăreni, lângă Piatra Teiului. În acea seară Vitoria a început să depene
amintiri cu Lipan. În dimineața următoare merseră la Fărcașa unde se opriră din
nou, ”Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe (...) și i le spunea din
lăuntru, cu bănuieli și suferințe vechi.”
- IX. La Fărcașa îi găzduiește un fierar, moș Pricop, de la care Vitoria află că soțul
ei oprise acolo, pentru potcovirea calului său, în drum spre Dorna.
- X. Pe drum, la Borca, Vitoria și Gheorghiță întâlnesc un botez la care au fost
nevoiți să participe, ceva mai departe, pe gheața de pe apa Bistriței, la Cruci, îi
oprește un alai de nuntași, care ”au întins plosca și au ridicat pistoalele. Ori beau
(...) ori îi omoară acolo pe loc”, iar ei se conformează. Ajunși la Vatra Dornei
află de la un slujbaș că în noiembrie Nechifor cumpărase trei sute de oi,; din
acestea vânduse o sută de oi altor doi gospodari, împreună cu care plecase mai
departe.
- XI Vitoria Lipan află de la un crâșmar că soțul ei poposise acolo împreună cu doi
ciobani. Vitoria, indicând semnalmentele soțului ei, mai ales căciula brumărie pe
care el o purta, și calul cu țintă în frunte, merge din cârciumă în cârciumă. Mama
și fiul fac din nou un popas, după ce trec de satul Sabasa peste muntele
Stânișoara, trecând piscul sub crucea care se cheamă a Talienilor, însoțiți de
Niculăieș, fiul crâșmarului din Sabasa, domnul Toma, în satul Suha, unde
crâșmarul, domnul Iorgu Vasiliu, își aduce aminte de trecerea turmei de trei sute
de oi, dar însoțită fiind numai de doi stăpâni, fapt confirmat și de soția lui. Pe
unul dintre oieri îl chema Calistrat Bogza. Pentru femeia oierului dispărut începe
”să se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace (...) Nechifor Lipan nu mai
era.”

4|Page
- XII. Soția domnului Vasiliu îi spuse Vitoriei că pe celălalt îl cheamă Ilie Cuțui și
ambii sunt locuitori ai satului Doi meri. Vitoria discută cu cei doi ciobani, ei
spunând că i-au plătit lui Nechifor oile la Crucea Talienilor. Reveniți în Sabasa,,
Vitoria și fiul ei opresc la cârciuma domnului Toma, după care îl recunoaște pe
Lupu, câinele soțului său, într-o gospodărie.
- XIII. Gospodarul care-l ținuse pe Lupu i-a căutat stăpânul înainte de a-l lua.
După ce plătește o recompensă, ea îl ia cu sine. Era deja primăvară și Vitoria,
împreună cu câinele, care o însoțea, asemenea fiului, își conduce stăpânii într-o
prăpastie. Nechifor ”era acolo, însă împuținat de dinții fiarelor.” Iar craniul
uman purta urmă de baltag.
- XIV. Privind resturile pământești ale tatălui său, Gheorghiță ”plângea ca un copil
mic”, dar mama lui era fermă și se duse în sat după ajutoare. A treia zi sosește
subprefectul Anastase Balmez, care constată moartea violentă a lui Lipan. Acesta
îi sugerează Vitoriei să întrebe ciobanii ce i-au ajutat pe Bogza și pe Cuțui să
ducă oile de la Dorna dacă știu de vânzarea de oi.
- XV. În timpul interogatoriului la care-i supune, în Suha, pe Bogza și Cuțui,
subprefectul primește răspunsurile date Vitoriei în timpul discuției cu ei de la
primărie. Vitoria invită pe subprefect și pe cei doi ciobani la înmormântare.
Rămășițele pământești ale lui Lipan sunt îngropate în cimitirul din Suha. ”Eu (...)
am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu și-am fost mulțămită și
înflorită cu dânsul. Iar de-acum îmi mai rămân puține zile, cu nor” sunt cuvintele
de rămas-bun ale Vitoriei pentru soțul său, Nechifor.
- XVI. La casa domnului Toma, din Sabasa, are loc praznicul de după
înmormântare. Vitoria îi cere lui Bogza să-i dea baltagul său lui Gheorghiță
pentru ca flăcăul să-l admire. Apoi povestește cum a fost ucis bărbatul său: urca
muntele Stânișoara împreună cu doi tovarăși, dintre care unul l-a lovit în cap cu
baltagul pe la spate și l-a împins în vale, cu cal cu tot. Celălalt stătea de pază ca
să nu fie văzuți de cineva. Calistrat Bogza se înfurie, căci se simțea învinuit: ” –
Destul! Răcni omul, destul!” și se repede să-l atace pe Gheorghiță. Gheorghiță îl
lovește cu baltagul în frunte și dă drumul câinelui, ce-l mușcă de gât. Simțind că
va muri, ciobanul recunoaște crima sa și a lui Ilie Cuțui și se roagă de iertare.
- Vitoria îi spune fiului său că va plăti tot ce trebuie pentru a recupera turma de oi
furată, de asemenea o vor lua pe Minodora de la mănăstire, dar mama tot nu este
de acord cu relația ei cu feciorul dascălului.
- În roman se întâlnește mitul lui Osiris, cel adus la viață de soția sa, Isis, ca
triumfător asupra morții și al lumii subterane, ca zeu al creației, al vieții după
moarte și al regenenării continue și mitul Persefonei, zeița tărâmului umbrelor,
care guverenază lumea celor morți și care se face răspunzătoare de dispariția și
apariția vegerației în timpul iernii, respectiv al primăverii.
- Osiris a fost un rege egiptean, de obicei identificat ca zeul vieții după moarte, al
lumii subterane, și al morților, dar mai cunoscut ca zeu al tranziției, resurecției și
regenerării. Ca cârmuitor al celor morți, Osiris a fost uneori numit ca ”rege al
celor vii”: egipenii antici considerau pe cei morți binecuvântați drept ”cei vii”.

5|Page
Osiris a fost considerat fratele lui Isis, Set, Nephthys și Horus, cel bătrân, și tatăl
lui Horus cel tânăr.
- Osiris este tatăl mitologic al zeului Horus, a cărui concepție a fost descrisă în
mitul lui Osiris, un mit central în credința egipteană antică. Mitul îl descrie pe
Osiris ca fiind ucis de fratele său Set, care a dorit tronul lui Osiris. Isis a unit
rămășițele trupului lui Osiris, dar unica bucată a corpului care lipsea era
phallusul. Isis a confecționat un falus din aur și l-a adus la viață pentru scurt timp
pe Osiris prin rostirea unei vrăji e care o învățase de la tatăl său. Isis devine astfel
mama lui Horus, înainte ca Osiris să moară din nou. Astfel, deoarece Horus s-a
născut după învierea lui Osiris, Horus devine reprezentarea unui nou început și
cel care îl înfrânge pe diabolicul Set. Tot astfel cum soarele s-a crezut că-și
petrece noaptea în lumea subterană, și a fost, ca urmare ”renăscut” în fiecare
dimineață, Ptah-Seker-Osiris a fost identificat atât ca Zeu al Creației, regele lumii
subterane, zeul vieții după moarte, al vieții, morții și regenărării.
- Persefona (adică "Cea care curmă lumina") este în mitologia greacă zeița care
stăpânește în timpul iernii, alături de Hades, lumea umbrelor, fiind însă în timpul
verii și zeița fertilității. Era fiica lui Zeus și a Demetrei. În mitologia romană,
Persefona este venerată sub numele de Proserpina. Legenda ei spune că stă în
infern cu Hades, stăpânitorul lumii de dincolo. Acolo va trebui să rămână timp de
6 luni pe an, însemnând Toamna şi Iarna. Fiind rugat de Demetra, Zeus a
acceptat ca Persefona să stea în infern numai jumătate din an, însemnând
perioada rece a anului, când Demetra pleacă de pe Olimp şi recoltele se veştejesc.
Când vine Primavara şi Persefona se întoarce din infern, natura devine din nou
verde.
- Deși eliberată din Infern, Persefona a rămas legată de lumea umbrelor, deoarece
a apucat să mănânce acolo un sâmbure de rodie. În fiecare iarnă ea trebuie deci
să se întoarcă în Infern și să petreacă o treime a anului acolo. De aceea iarna este
anotimpul deznădejdii Demetrei, cel în care vegetația moare.
- Astfel, romanul se face purtătorul unui mesaj profund optimist, înnoitor și
regenerator : acela de a înfăptui dreptatea și a restabili adevărul, cu speranța
unui nou început, a unei noi renașteri la viață, odată cu venirea anotimpului
primăvara. Ciclul viață-moarte este privit cu optimism aici, ca un lucru firesc,
moartea nefiind altceva decât o altă fațetă a vieții, o călătorie a soarelui în
regiunile subpământene, cu promisiunea unei noi renașteri în ziua ce vine, a unui
nou început. Astfel, alături de valențele creștin-ortodoxe, acest roman mai
ascunde și valențe mitologice, populare, românești sau universale, credința
românilor în viața după moarte, în vața de apoi, în renașterea, învierea și
regenerarea continuă. În roman acest continuator al vieții tatălui său se face
Gheorghiță, devenit dintr-un tânăr flăcău, timid și sfios, un adevărat bărbat
pregătit să înfăptuiască dreptatea și să răzbune exemplar moartea tatălui său. El
se face astfel purtătorul unui mesaj de biruință și de promisiune a unui nou
început.

6|Page
- Purtând titlul romanului, baltagul este un instrument simbolic în roman: secure cu
două tăișuri, instrument al crimei din motive egoiste, materiale și cel al
răzbunării, al restabilirii dreptății. Astfel, munteanca vede pe baltagul lui
Calistrat Bogza că stă scris sânge, și acesta este sângele nevinovat al lui Nechifor
Lipan. În mâinile lui Gheorghiță, baltagul devine instrumentul înfăptuirii
dreptății, totodată umane și divine, însemnul că tinerețea sa a luat sfârșit, inițierea
al cărei exponent se face în roman mama sa, și el a devenit în sfâșit bărbat,
pregătit să ia greutățile vieții în piept.
- În sfârșit, Vitoria Lipan simbolizează femeia de la munte, munteanca aprigă,
puternică, curajoasă, dârză, perseverentă, inteligentă, înțeleaptă, hotărâtă în a-și
face singură dreptate și a nu se da bătută până la aflarea adevărului cu privire la
moartea soțului său. Ea reprezintă totodată soția credincioasă, fidelă, devotată, o
adevărată mamă de familie și instrument al inițierii lui Gheorghiță în încercările
vieții, pe care acesta le trece cu bine.
- Nicolae Manolescu afirmă despre romanul ”Baltagul”: "G. Călinescu se înșeală
când limitează Baltagul la transhumanță. (...) Existenţa unui calendar al vieţii
păstorilor e lucru cert, dar nu mişcarea lor milenară este aici elementul esenţial,
ci mişcarea Vitoriei, care nu urmăreşte traseul transhumanței (Nechifor pierise
într-un loc unde nu mai fusese decât o singură dată înainte), şi care este o ieşire
din spaţiul consacrat, deci mitic. (...) Motivul ieşirii din spaţiul consacrat şi acela
al căutării sunt caracteristicile romanului. Vitoria vrea să ştie de la început ce s-a
întâmplat cu bărbatul ei... acesta rămâne mobilul principal.”Scriitorul dovedește
o extraordinară cunoaștere a pământului şi a oamenilor, el este un observator al
legilor, scrutând vremea. Sadoveanu surprinde trăsăturile ce definesc această
colectivitate, oamenii de la munte, fără lirism. Baltagul e "un roman realist în
sensul cel mai propriu. (...) Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate şi
mai puţin sentimentalism" (N. Manolescu).

7|Page