UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA

VETERINARA BUCURESTI

Ecosistemul în pomicultura modernă

CĂTĂLIN ALEXANDRU ADRIAN

1
 CUPRINS

1. Importanţa producerii fructelor………………………..3

2. Pomicultura modernă..........................................3

3. Ecosistemul pomicol............................................6

2
1. Importanţa producerii fructelor

Apariţia speciei umane l-a obligat pe om să caute surse de hrană pentru a putea trăi şi a
perpetua specia. Primele generaţii au folosit fructele în mod direct, în stare naturală, fără prelucrare,
în funcţie de producţia primară a pomilor (Mac, 2003). Evoluţia a condus la transformarea omului
din starea de culegător în cea de cultivator. Aceasta a implicat, într-o primă fază, o selecţie a
speciilor de arbori şi de arbuşti fructiferi după calitatea fructelor obţinute, după nevoi şi după
cantitatea produsă. A avut loc astfel o transformare a speciilor din sălbatic în domestic prin
intermediul unor procese de ameliorare genetică, rezultând noi soiuri şi cultivaruri (Ghena și colab.,
2004).

Fructele reprezintă unele dintre cele mai sănătoase alimente pentru corpul omenesc. Au un
conținut mare în apă și un conținut foarte redus în grăsimi și calorii așa că pot fi consumate și în
cantități mai mari. Fructele dau savoare și varietate meselor. Fructele au un conținut mare de
glucide simple. Ele sunt cu atât mai dulci cu cât sunt mai coapte.Fructele mai proaspete au un
conținut mai mare de apă.Pepenii verzi si pepenii galbeni sunt fructele cu cel mai scăzut conținut în
de glucide tocmai datorită cantității importante de apă pe care o conțin.Cantitatea de glucide simple
din fructe crește dacă sunt supuse procesului de deshidratare ( în cazul merelor, prunelor, perelor,
caiselor). Fructele au și un conținut ridicat de fibre alimentare, care deși nu furnizează energie sunt
foarte importante pentru sănătate( reduc riscul de cancer, de diabet, obezitate, scad colesterolul .

Fructele constituie o sursă importanta de vitamine, minerale și antioxidanți. Vitaminele sunt

substanțe de care organismul are nevoie în cantități mici dar de care nu se poate lipsi, aceste
intervennd în desfășurarea unor procese vitale.Mineralele reprezintă 6% din greutatea corporala și
îndeplinesc funcții extrem de diverse și de importante pentru organism. Au un conținut redus de
grăsimi și calorii și protejează organismul împotriva bolilor de inimă și a cancerului.

2. Pomicultura modernă
Pomicultura moderna se straduiește continu sa-si imbunatatească tehnologiile de productie
pentru realizarea anual de productii mari si de calitate.Ca in orice alt sector al agriculturii ,trebuie sa
ne conducem dupa principiile fermierilor din vestul Europei unde piata concurentială este nemiloasă
si de accea comanda sociala este = productii mari si de calitate , cu costuri mici pe kg .de produs si
care in ultimii 30 de ani au primit un puternic sprijin financiar din partea statului, pentru
modernizare si remodernizare.

3
 În pomicultură sarcinile principale ale agrotehnicii sunt următoarele: obţinerea unor recolte
constante şi superioare atât cantitativ, dar mai ales calitativ, menţinerea speciilor pomicole în stare
bună şi asigurarea longevităţii lor privind productivitatea, precum şi întreţinerea corespunzătoare a
livezilor, în vederea reducerii contaminării ecosistemului pomicol cu substanţe poluante.
Pomicultura modernă şi durabilă se bazează pe tehnologii de cultură îmbunătăţite, în acest scop
urmărindu-se intervenţia raţională şi sistematică a omului în viaţa speciilor pomicole, de-a lungul
întregii lor perioade de creştere şi dezvoltare individuală.

Pomicultura modernă, de mare randament, impune parametri ecologici, biologici şi

tehnologici precişi în care asigurarea succesului se bazează pe cunoaşterea corelaţiei dintre ei,
alegerea soiului şi portaltoiului etc., cu implicaţii asupra productivităţii, şi în special, a calităţii
fructelor, deziderat din ce în ce mai important.
De asemenea, rezultatele cultivării unei specii sau a unui soi, mai ales din punct de vedere
calitativ, depind de interacţiunea dintre genotip şi mediu şi sunt modulate de tehnicile culturale, ca
şi de imputurile energetice.
Deocamdată, lipsesc cercetările fundamentale privind modul în care speciile şi soiurile reacţionează
la diferiţi agenţi stresanţi. De aceea, în prezent se impune, mai mult ca oricând, aprofundarea
ştiinţifică a conceptului de vocaţie pomicolă, pentru a obţine producţii competitive, pentru a asigura
soiurilor condiţiile necesare exprimării întregului lor potenţial genetic.
În prezent, în România există intense preocupări pentru extinderea şi diversificarea
plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi în zonele colinare şi de câmpie, unde factorii naturali sunt
deosebit de prielnici, cât şi în cele înalte unde fiecare locuitor doreşte şi are posibilitatea să-şi
asigure din propria livadă fructele necesare consumului familial şi chiar disponibilităţi pentru turişti
etc. Nu trebuie pierdut din vedere nici impactul pomiculturii asupra decorului peisagistic al zonei.
Zonele cu vocaţie deosebită pentru pomicultură trebuie precizate, apărate cu fermitate de
expansiunea edilitară, deoarece plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi, în special din zonele colinar-
montane, aduc preţioase servicii societăţii. Totodată, recomandăm identificarea de noi zone pentru
dezvoltarea pomiculturii şi, în acest sens, zonele înalte răspund cel mai bine eforturilor depuse. Iată
de ce propunem o scurtă analiză - prezentare a acestor zone care sunt şi vor fi “viitorul” pomiculturii
românesti şi nu numai, aceasta nu în detrimentul celorlalte zone, ci ca o completare a lor.
Pentru sporirea resurselor alimentare şi economice este necesar utilizarea cu o eficienţă
maximă a întregului fond funciar pretabil agriculturii, precum şi prin reintroducerea în circuitul
agricol şi a terenurilor înalte, în special a celor asa - zise “improprii”. Pentru ajungerea la acest
deziderat se pune problema efectuării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare specifice, pe bazine

4
hidrografice, activităţi privind prevenirea şi combaterea eroziunii solului, corectarea reacţiei acide a
solului, eliminarea excesului de apă etc.
În prezent, câştigă tot mai mult teren teza privind reconsiderarea agriculturii tradiţionale, pe fondul
agriculturii intensive, care răspunde celor mai complexe obiective: asigură sporuri constante de
producţie, menţine echilibrul ecologic, satisface restricţiile de ordin financiar şi material. Această
reconsiderare nu vizează practicarea unor metode arhaice în agricultură, ci, dimpotrivă are în vedere
introducerea celor mai moderne tehnologii, care să permită asigurarea protecţiei mediului,
regenerarea naturală a fertilităţii solului, menţinerea însuşirilor genetice ale soiurilor.
Unele specii pomicole (nuc, alun, castan, scoruş, corn, măr, prun) în anumite condiţii
tehnologice, corelate cu condiţiile ecologice pot avea o longevitate remarcabilă, cu acţiune benefică
asupra mediului. Totodată, aceste specii au importanţă deosebită economică şi socială.
Specii pomicole (mur, cătină albă, scoruş, alun, corn) au o plasticitate ecologică ridicată cu
posibilităţi de valorificare chiar şi a celor mai degradate terenuri. Totodată, majoritatea arbuştilor
fructiferi au o acţiune sanogenă asupra solului şi mediului.
Elaborarea unor tehnologii diferenţiate zonal, funcţie de condiţiile mai dificile din zonele înalte
trebuie să reprezinte un domniu important de activitate a specialiştilor din cercetare, învăţământ,
producţie. In această privinţă trebuie să se ţină seama de relaţia dintre tradiţie şi inovaţie precum şi
de experienţa câştigată de pomicultorii locali.
Se poate concluziona că funcţia sinteză a pomiculturii atât din zonele de şes, cât şi din cele
colinar montane, este aceea de a crea echilibrul agro-silvo-pastoral-ecologic necesar între om şi
natură, de a popula şi valorifica superior chiar şi zone mai greu accesibile. Prin aceasta se răspunde,
totodată, unor obiective actuale ale omenirii : obţinerea resurselor, menţinerea cadrului natural,
demografia, hrana etc.,cu scopul valorificării superioare a condiţiilor ecologice, atenuarea poluării
mediului ambiant, reţinerea şi ocuparea cât mai completă a forţei de muncă necesară, creşterea
producţiei agricole şi pomicole.

5
3. Ecosistemul pomicol
Pentru a putea vorbi despre un ecosistem în general, avem nevoie de două componente
indisolubile: biotopul şi biocenoza (Maxim, 2008). Cultura pomilor fructiferi are la bază aceste
componente ecologice. Biotopul este partea ne-vie a ecosistemului, fiind constituit din mediul şi
condiţiile de mediu aferente plantaţiei (Berca, 1998). Biocenoza este reprezentată de pomii fructiferi
împreună cu toate componentele vii care contribuie la realizarea productivităţii biologice:
microrganismele din sol, insectele polenizatoare, micorizele, ciupercile, bacteriile, virusurile etc.
Relaţiile dintre elementele ecosistemului determină evoluţia 4 mecanismului mediu-plantă, care are
ca finalitate producţia primară şi producţia secundară (Rusu, 1999).
Reducerea gradului de poluare a ecosistemului pomicol, prin realizarea tratamentelor cu
substanţe chimice la momentul optim, ţinând cont de programele de prognoză şi avertizare şi
folosind, desigur, substanţele potrivite, în dozele recomandate, folosirea unei tehnologii de cultură
cât mai ecologică, cu efecte pozitive asupra solului şi speciilor pomicole cultivate, precum şi
întreţinerea solului prin sisteme eficace: înierbarea intervalelor, mulcirea pe rândul de pomi şi
folosirea unui număr cât mai redus de erbicide, sau chiar reducerea acestuia prin combaterea
buruienilor pe cale mecanică sau prin lucrări agrotehnice sunt doar câteva dintre verigile tehnologice
îmbunătăţite de-a lungul timpului în vederea sporirii producţiei şi calităţii acesteia. De asemenea,
cultivarea soiurilor rezistente la boli şi dăunători, reducând astfel numărul de tratamente, a soiurilor
rezistente la factorii climatici nefavorabili (secetă, îngheţ, exces de umiditate), reducând astfel
pagubele determinate de aceştia şi cultivarea unui număr redus de soiuri dintr-o specie altoite pe
portaltoi de vigoare foarte mică sau, care menţin pomii la o înălţime mică favorabilă executării
operaţiunilor de îngrijire a acestora sunt tendinţe importante în dezvoltarea pomiculturii.
Intervenţia raţională a omului în cultura speciilor pomicole constă în dirijarea conştientă a
creşterii şi dezvoltării acestora, printr-o serie întreagă de acţiuni conştiente, aplicate la timp, atât
asupra mediului înconjurător (lucrările solului, irigarea, aplicarea îngrăşămintelor, îmbunătăţirea
condiţiilor de temperatură, lumină etc.), cât şi direct asupra speciilor pomicole (tăieri, tratamente,
normarea încărcăturii).
În livezile intensive, toate eforturile sunt îndreptate în direcţia asigurării condiţiilor optime
de creştere a pomilor, ca urmare lucrările solului şi cele de protecţie a pomilor împotriva bolilor şi
dăunătorilor se execută ireproşabil. Solul trebuie întotdeauna menţinut curat de buruieni şi fără
crustă, prin praşile cât mai dese pe rând şi lucrări repetate între rânduri.
Lucrările solului reprezintă veriga principală în tehnologia culturilor, acţionând asupra
însuşirilor fizice, chimice, biologice şi în final, asupra fertilităţii solului care reprezintă „suportul”

6
pentru fiecare cultură agricolă. În tehnologia de cultură a pomilor şi arbuştilor fructiferi alegerea
sistemului de întreţinere şi lucrare a solului constituie o operaţiune importată deoarece trebuie să
ţinem cont de: condiţiile pedoclimatice ale zonei de cultură, sistemul de cultură, particularităţile
biologice ale speciei, soiului şi portaltoiului, dotarea tehnică.
Prin alegerea celui mai bun sistem de întreţinere şi lucrare a solului pomii nu vor fi concuraţi
de buruieni pentru absorbţia substanţelor nutritive şi, astfel, se vor obţine producţii de fructe
constante şi de calitate. Întrucât o tehnologie de cultură a pomilor integrată presupune folosirea
metodelor preventive şi curative în orice verigă tehnologică (combaterea buruienilor, a bolilor şi
dăunătorilor) se va căuta realizarea metodelor cel mai puţin poluante pentru ecosistemul pomicol.
Dintre speciile de climat temperat, mărul deţine primul loc pe plan mondial atât în ceea ce priveşte
suprafaţa livezilor cât şi producţia de fructe şi va reprezenta în continuare o pondere însemnată din
totalul patrimoniului pomicol naţional (36%) cât şi din totalul producţiei de fructe (51,6%), fiind
urmat de păr, piersici şi nectarine şi prun.

7
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Maxim, A., 2008, Ecologie generală și aplicată, Editura Risoprint, ClujNapoca.

2. Berca, M., 1998, Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor, Editura Grand,
Bucureşti.
3. Rusu, T., 1999, Protecţia mediului şi a muncii, Editura Mediamira, ClujNapoca.