Sunteți pe pagina 1din 49

CAP. I.

ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

1.1. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ.

1.1.1. Noţiunea măsurilor de siguranţă.

Săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală este combătută cu ajutorul


sancţiunilor, însă săvârşirea acestora poate releva şi anumite stări de pericol
datorită cărora acestea s-au săvârşit şi care pot determina comiterea altor asemenea
fapte, comitere ce ar trebui prevenită.
Prevenirea manifestărilor unor astfel de stări periculoase nu se poate realiza
prin pedepse şi măsuri educative, nefiind întotdeauna vorba de infracţiuni.
Săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală, datorită existenţei unor stări de
pericol, se evită prin aplicarea măsurilor de siguranţă.
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal constând în mijloace de
constrângere cu caracter pur preventiv luate în vederea înlăturării unei stări de
pericol şi preîntâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, faţă de
persoanele care au comis astfel de fapte în prezenţa unei asemenea stări95
În acest sens noţiunea de măsuri de siguranţă a fost folosită pentru prima
dată de penalistul elveţian, Carol Stoos, fiind impusă prin lucrările Uniunii
Internaţionale de Drept Penal şi preluată în codurile penale ale mai multor ţări
europene.
În legislaţia noastră, termenul a fost preluat pe filieră italiană. Codul penal
din 1937 reglementează pentru prima dată măsurile de siguranţă ca sancţiuni de
drept penal distincte de pedepse, fiind inspirat în mare parte de Codul penal italian
din 1930.
Necesitatea luării măsurilor de siguranţă este relevată de faptul că cercetările
efectuate asupra personalităţii delincventului au dus la concluzia că faţă de
anumiţi delincvenţi reacţia socială sub forma pedepselor nu este în măsură să le
oprească înclinaţiile infracţionale96. Examenul psihic şi antecedentele penale ale
unor delincvenţi au permis să se constate o periculozitate sporită a acestora,
considerându-se că sunt o permanentă stare de pericol pentru societate şi
observându-se la aceştia insensibilitate la mijloacele represive.
Pornind de la modul cum erau reglementate măsurile de siguranţă în
proiectul Codului penal român I. Tanoviceanu le definea ca fiind „forme ale
reacţiei sociale constând în privarea de libertate sau purtând asupra patrimoniului,
luate în virtutea legii de autorităţile judiciare împotriva delincvenţilor socialmente
periculoşi, indiferent de orice chestiune de responsabilitate morală“.

95
M. Basarab, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p. 292
962
C. Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Ed. All Beck, 1999, p. 31.
2
1.1.2. Natura juridică a măsurilor de siguranţă.

În teoria dreptului penal au fost formulate opinii diferite cu privire la natura


juridică a măsurilor de siguranţă.
Într-o primă opinie s-a susţinut că măsurile de siguranţă sunt măsuri de
apărare socială şi că există identitate între măsurile de siguranţă şi pedepse.
Ambele erau considerate măsuri de apărare socială cu diferenţa că pedepsele pot fi
aplicate doar infractorilor capabili în vreme ce măsurile de siguranţă pot fi aplicate
atât capabililor cât şi incapabililor.
Această concepţie a fost îmbrăţişată de E. Ferri, M. Altavilla, E. Florian etc.
E. Ferri considera că statul organizează apărarea socială contra criminalităţii prin
măsuri de prevenire şi măsuri de represiune aplicabile fie antedelictum, fie
postdelictum.
În a doua opinie s-a susţinut că măsurile de siguranţă sunt măsuri
administrative.
Reprezentanţii acestei orientări (A. Rocco, Manzini, I. Rădulescu)contestau
caracterul de sancţiune de drept penal al măsurilor de siguranţă, întrucât acestea îşi
găsesc raţiunea în starea de pericol social a făptuitorului şi nu sunt individualizate
în raport cu pericolul social al faptei şi vinovăţia făptuitorului. De aceea se
considera că locul lor este în domeniul dreptului administrativ.
În doctrina italiană această opinie are şi un suport legislativ, deoarece
măsurile de siguranţă sunt reglementate în Codul penal italian din 1930 în titlul
denumit „Măsuri administrative de siguranţă“.
În realitate măsura de siguranţă nu are ca temei numai starea de pericol a
făptuitorului ci şi săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală fapt care le
conferă locul între sancţiunile de drept penal.
În a treia opinie s-a susţinut că măsurile de siguranţă sunt ca şi pedepsele
sancţiuni de drept penal deosebindu-se între ele prin natura şi funcţiile lor97.
În prezent nu există legislaţii penale bazate numai pe pedepse sau numai pe
măsuri de siguranţă, întrucât un sistem de sancţiuni de drept penal trebuie să aibă
atât un caracter retributiv cât şi unul preventiv.
Deşi se deosebesc de pedepse prin natura şi funcţia lor, măsurile de siguranţă
sunt acceptate în prezent ca sancţiuni de drept penal, paralele pedepselor, având o
funcţie de prevenţie specială.
O altă problemă care s-a pus a fost dacă măsurile de siguranţă sunt sancţiuni
penale sau sancţiuni de drept penal.
Această distincţie a fost făcută pentru prima dată de V. Dongoroz care
afirma că în timp ce „pedepsele sunt sancţiuni penale şi totodată sancţiuni de drept
penal, măsurile de siguranţă sunt numai sancţiuni de drept penal“98 .

Din punct de vedere semantic locuţiunile „sancţiuni penale“ şi „ sancţiuni de


drept penal“ sunt identice, astfel că opinia potrivit căreia din moment ce măsurile
de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, implicit sunt sancţiuni penale 99, este
97
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 631.
98
V. Dongoroz şi colab. , Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Parte generală, vol. II, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1970, p. 274.
99
M. Basarab, op. cit., p. 132.
3
justificată, neexistând nici o raţiune pentru a menţine o distincţie pur formală între
cele două noţiuni.

1.1.3. Scopul măsurilor de siguranţă.

Potrivit art. 111 alin.1 C. pen., măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea


unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală.
Din acest articol rezultă că prin luarea măsurilor de siguranţă faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală se urmăreşte atât un scop
direct (imediat) cât şi un scop indirect (mediat).

SCOPUL DIRECT (IMEDIAT)


Finalitatea imediată a luării oricărei măsuri de siguranţă este înlăturarea unei
stări de pericol.
Înlăturarea stării de pericol presupune preexistenţa acestuia iar măsura de
siguranţă apare ca un remediu prin care starea de pericol e înlăturată şi înlocuită cu
o stare de siguranţă pentru ordinea de drept.
În justificarea acestui scop măsurile de siguranţă se iau pe o durată
nedeterminată, atâta vreme cât starea de pericol persistă.

SCOPUL INDIRECT (MEDIAT)


Scopul mediat al măsurilor de siguranţă îl reprezintă preîntâmpinarea
săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranţă au astfel o funcţie de prevenţie specială împiedicând
reiterarea comportamentului ilicit de către făptuitorul faţă de care se ia o astfel de
măsură.
Preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală înseamnă, „a
pune un obstacol în calea realităţii din care decurge starea de pericol şi a o
împiedica să conducă sau să contribuie la săvârşirea unor astfel de fapte“100.

1.2. FELURILE MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ.

Codul penal din 1968 prevede în mod limitativ măsurile de siguranţă,


această tehnică legislativă fiind în concordanţă cu principiul legalităţii măsurilor
de siguranţă enunţat de art. 2. C. pen. care stipulează că: „legea prevede ce fapte
constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua
în cazul săvârşirii acestor fapte.
Art. 112 C. pen. poartă denumirea marginală „Felurile măsurilor de
siguranţă“ şi în cuprinsul său sunt enumerate limitativ următoarele măsuri de
siguranţă:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie,
ori altă ocupaţie;

100
V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol II., p. 280.
4
d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
e) expulzarea străinilor;
f) confiscarea specială;
g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată7.
Această enumerare nu constituie o ierarhizare a măsurilor de siguranţă, de
altfel nici nu este posibilă ierarhizarea lor deoarece fiecare din ele se diferenţiază
de celelalte prin cauza ce generează starea de pericol ce reclamă luarea măsurii
respective, prin intensitatea stării de pericol şi prin remediul prin care se înlătură
starea de pericol8, prin mijlocul prin care se urmăreşte înlăturarea ei.
Aceleiaşi persoane i se pot aplica în acelaşi timp mai multe măsuri (ex.
interdicţia de a exercita o profesiune şi confiscarea specială).
În raport cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a închisorii unele măsuri de
siguranţă se execută înainte de punerea în executare a acestora sau în timpul
executării (obligarea la tratament medical, internarea medicală, confiscarea
specială etc), iar altele după ce a fost executată pedeapsa închisorii sau după ce a
fost considerată ca executată (interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi
expulzarea străinilor).
Prin Legea nr. 197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii
din Codul penal art. 112 C. pen a fost completat introducându-se la lit. g., o nouă
măsură de siguranţă, respectiv interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată.

1.3 CLASIFICAREA MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ.

Clasificarea9 măsurilor de siguranţă a fost făcută după mai multe criterii:


a) după natura stării de pericol:
- măsuri de siguranţă personale motivate de starea periculoasă a
făptuitorului (periculozitate subiectivă, in personam) - ex: internarea medicală;
- măsuri de siguranţă reale privind lucrurile care provin din infracţiune sau
care au servit la comiterea ei, motivate de o stare de pericol obiectivă, in rem;
b) după statul persoanelor faţă de care se ia măsura:
- măsuri care se iau faţă de făptuitori care au capacitate juridică singura
măsură care se poate lua numai faţă de făptuitorii ce au capacitate juridică este
interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C. pen). Aceasta se justifică
prin aceea că această măsură de siguranţă presupune aplicarea unei pedepse (art.
111 alin. 3 C. pen);
- măsuri care se pot lua şi faţă de făptuitori incapabili.
c) după scopul urmărit:
- măsuri curative care se iau pentru a vindeca pe făptuitor de anumite boli
sau pentru a înlătura dependenţa acestuia de alcool, droguri etc. (art.113, art. 114
C. pen.);
- măsuri educative care se iau pentru a înlătura nepriceperea sau nepregătirea
în exercitarea unei profesii sau funcţii (art.115 C. pen.);
- măsuri eliminatorii care se iau pentru a elimina starea de pericol,
7
Introdus prin L. 197/2000 - Legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal
8
V. Paşca, Măsurile de siguranţă - sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex, 1998
9
V. Paşca, op. cit., p.101.
5
ex: expulzarea străinilor, confiscarea specială.
d) după substanţa lor:
- măsuri privative de libertate (internarea medicală);
- măsuri restrictive de libertate (obligarea la tratament medical);
- măsuri privative sau restrictive de drepturi ex: interzicerea de a se afla în
anumite localităţi;
- patrimoniale (confiscarea specială).
Faţă de această clasificare, confiscarea specială este o măsură de siguranţă,
este o măsură reală, care se poate lua şi faţă de făptuitorii incapabili, eliminatorie,
patrimonială, definitivă pentru că după executare nu se mai poate reveni asupra ei.

1.4. PRINCIPIILE DE APLICARE ŞI EXECUTARE A MĂSURILOR DE


SIGURANŢĂ.

1.4.1. Principiul legalităţii.

Principiul legalităţii cunoaşte în dreptul penal o triplă consacrare: legalitatea


incriminării (nullum crimen sine lege), legalitatea pedepselor (nulla poena sine
lege) şi legalitatea procedurilor judiciare (nullum judicium sine lege).
Acest principiu este consacrat în art. 2 C. pen. În domeniul dreptului penal
principiul legalităţii exprimă regula ca întreaga activitate de apărare socială
împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în conformitate cu
legea10.
În ceea ce priveşte măsurile de siguranţă principiul legalităţi conduce la
următoarele consecinţe:
a) nu se pot lua decât acele măsuri de siguranţă prevăzute de lege.
b) luarea măsurilor de siguranţă e permisă numai în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
Astfel ar fi nelegală situaţia instanţei de a confisca arma de vânătoare care a
servit la săvârşirea infracţiunii de omor, armă care îi fusese furată de inculpat
proprietarului, întrucât pot fi confiscate potrivit art. 118 lit. b lucrurile care au
servit la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului.
O altă consecinţă a principiului legalităţii obligă instanţele să nu aplice
măsurile de siguranţă decât în raport cu cazurile pentru care legea prevede
aplicarea lor.

1.4.2. Principiul umanismului.

Acest principiu vizează pe de o parte activitatea de legiferare în sensul


prevederii în legea penală a unor măsuri care să nu aducă atingere gravă drepturilor
şi libertăţilor fundamentale, şi pe de altă parte, activitatea de aplicare a măsurilor
de siguranţă în sensul că luarea acestor măsuri să nu prejudicieze grav şi ireversibil
pe făptuitor, ci doar să se înlăture starea de pericol şi să preîntâmpine săvârşirea
unor noi fapte prevăzute de legea penală11.

10
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. AII, Bucureşti 1997, p. 49.
11
C. Sima, op. cit., p.72.
6
Un alt aspect al umanismului legislaţiei penale române priveşte durata
măsurilor de siguranţă care deşi se iau pe durată nedeterminată, cu excepţia celei
prevăzute în art. 112 lit. d. C. pen., acestea sunt revocate de îndată ce starea de
pericol a încetat.
În ceea ce priveşte aplicarea măsurilor de siguranţă, instanţa de judecată nu
trebuie să ia decât acele măsuri care nu prejudiciază grav şi ireversibil pe făptuitor
sau familia sa şi numai atât cât e necesar pentru înlăturarea stării de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte penale.
În plus chiar legiuitorul a introdus în art. 117 alin. final un criteriu umanitar
în privinţa aplicării expulzării şi anume să nu existe motive serioase de a se crede
că persoanele în cauză vor fi supuse la tortură în statul în care urmează a fi
expulzate.

1.4.3. Principiul caracterului postdelictual al măsurilor de siguranţă.

Art. 112 alin 2. consacră principiul potrivit căruia măsurile de siguranţă se


iau faţă de persoanele ce au comis fapte prevăzute de legea penală. Este astfel
consfinţită o regulă potrivit căreia pentru a face obiectul unei măsuri de siguranţă
starea de pericol trebuie pusă în evidenţă prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
O faptă este prevăzută de legea penală în sensul că legea îi determină
conţinutul, indică elementul obiectiv al acesteia prezentând condiţiile în care fapta
este socotită ca prezentând un pericol social12.
Achitarea inculpatului pe motiv că fapta nu e prevăzută de legea penală
exclude luarea unei măsuri de siguranţă faţă de acesta. Săvârşirea unei fapte care
nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni conform art. 181 C. pen.
justifică luarea unei măsuri de siguranţă întrucât şi în acest caz există temerea că
făptuitorul va reitera comportamentul său ilicit, iar fapta săvârşită intră în categoria
faptelor prevăzute de legea penală, chiar dacă prin conţinutul său concret aduce o
atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege.
Măsurile de siguranţă se iau chiar dacă există o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei. (art.44-51. C. pen.) cu o singură excepţie - minoritatea
făptuitorului13.
Intervenţia unei cauze de înlăturare a răspunderii penale ori de executare a
pedepsei nu exclude luarea măsurilor de siguranţă. Aceeaşi situaţie e aplicabilă şi
în cazul intervenirii unor cauze de nepedepsiri prevăzute fie în partea generală a C.
pen., fie în partea specială a acestuia.
Măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă fapta a rămas în fază de tentativă.
Dacă tentativa nu este pedepsită de legea penală nu se poate lua faţă de făptuitor o
măsură de siguranţă. De asemenea, măsurile de siguranţă nu se pot lua când fapta
săvârşită nu mai e incriminată de legea penală nouă (art.12 alin 1 C. pen.)

12
G. Antoniu, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat“, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p.100.
13
M. Basarab, op. cit., p.292.
7
1.4.4. Starea de pericol - temei al măsurilor de siguranţă.

Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi


preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 111 alin.1 C.
pen.). În literatura juridică s-a afirmat faptul că „legea trebuie să instituie măsuri
speciale de siguranţă socială contra infractorilor consideraţi periculoşi, fie din
pricina stării lor de recidivişti, fie din pricina felului lor de trai, pe care legea îl
preconizează, fie din pricina antecedentelor lor hereditare sau personale,
manifestate printr-o crimă sau delict14.
Starea de pericol social care constituie temeiul măsurilor de siguranţă nu se
confundă cu pericolul social pe care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală şi
care constituie una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Starea de pericol
priveşte făptuitorul sau anumite lucruri având legătură cu fapta săvârşită de el şi
constituie o ameninţare pentru viitor.
Măsurile de siguranţă se pot lua doar atunci când starea de pericol a
făptuitorului devine evidentă cu ocazia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală iar pericolul ce decurge din această stare face să apară temerea serioasă, că
fără luarea unei măsuri de siguranţă făptuitorul ar putea săvârşi alte fapte
prevăzute de legea penală.
În cap. II, intitulat „Regimul măsurilor de siguranţă“ (art. 113-118) sunt
prezentate acele stări de pericol care au determinat pe legiuitor să instituie măsurile
de siguranţă.
Astfel în ceea ce priveşte confiscarea specială starea de pericol decurge din
deţinerea unor lucruri care prezintă periculozitate obiectivă.
Deşi starea de pericol este determinată în general de cauze ce ţin de persoana
făptuitorului, uneori ea poate rezulta din aceea că acesta deţine anumite lucruri
care prin ele însele prezintă o periculozitate obiectivă15.
Pentru a înlătura starea de pericol ce decurge din deţinerea acestor lucruri -
expres prevăzute de art. 118 C. pen. - este necesară scoaterea lor din sfera de
dispoziţie a făptuitorului.

1.4.5. Caracterul eminamente preventiv al măsurilor de siguranţă.

Pe lângă înlăturarea unor stări de pericol măsurile de siguranţă vizează


preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art.111 alin.1 C.
pen.).
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal destinate prevenirii
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, indiferent dacă sunt măsuri privative
de libertate, restrictive de drepturi sau patrimoniale.
Spre deosebire de pedepse, care au numai în subsidiar caracter preventiv, în
principal având un caracter retributiv, măsurile de siguranţă sunt lipsite de orice
componentă retributivă, unicul scop fiind înlăturarea stării de pericol şi odată cu
acestea prevenirea săvârşirii de infracţiuni16.
14
M. Georgescu - Măsurile de siguranţă, Cluj, 1938, p.223.
15
Gh. Nistoreanu - Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Academia de Poliţie Al. I. Cuza, Bucureşti
1991, p.61.
16
C. Sima - op. cit., p.79
8
Este unanim admis că pentru a fi eficientă lupta împotriva criminalităţii
trebuie să existe măsuri care să acţioneze şi după executarea pedepsei, care să
întregească activitatea de îndreptare a delincventului şi care să înlăture stările de
pericol cauzate de situaţia personală a făptuitorului sau de aflarea în posesia sa a
unor lucruri ce prezintă o periculozitate obiectivă şi să prevină săvârşirea de
infracţiuni.

1.4.6. Măsurile de siguranţă - sancţiuni care se iau pe durată nedeterminată,


imprescriptibile, dar revocabile.

Codul penal român de la 1968 a recunoscut principiul imprescriptibilităţii


măsurilor de siguranţă.
Acţiunea represivă a pedepsei, îşi poate pierde prin trecerea termenului de
prescripţie rolul său retributiv şi preventiv în vreme ce măsura de siguranţă trebuie
să-şi îndeplinească scopul de înlăturare a stării de pericol atâta timp cât aceasta
există. Dacă starea de pericol nu mai persistă, măsura de siguranţă poate fi
revocată.
Revocarea poate fi dispusă de instanţa de judecată atât la cererea persoanei
împotriva căreia s-a luat măsuri cât şi la cererea procurorului, dacă a încetat starea
de pericol care justificase luarea ei.
Întrucât măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unor stări de pericol,
iar instanţa de judecată nu poate stabili cât timp va dura această stare de pericol, în
principiu măsurile de siguranţă se iau pe durată nedeterminată.
9

CAP. II.

ANALIZA CONFISCĂRII SPECIALE

2.1. NOŢIUNE

Confiscarea specială este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial care


constă în trecerea în proprietatea statului cu titlu gratuit, a unor lucruri care, dacă ar
fi lăsate în continuare în detenţia făptuitorului, ar prezenta pericolul săvârşirii unor
noi fapte prevăzute de legea penală17.
Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, care sunt îndreptate
împotriva periculozităţii unor persoane, măsura confiscării este destinată să
înlăture o stare de pericol creată de anumite lucruri.18
Starea de pericol social specifică confiscării speciale constă în riscul
săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală dacă lucrurile în cauză ar fi
lăsate la dispoziţia făptuitorului. Unele lucruri sunt primejdioase prin natura lor
(ex. arme, droguri etc.), altele devin primejdioase prin destinaţia care li se dă (ex.
instrumente de efracţie), sunt de asemenea primejdioase lucrurile care au fost date
pentru săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplătii pe infractor, lucrurile
dobândite prin săvârşirea infracţiunii (monede falsificate, mărfuri contrafăcute) sau
orice lucruri deţinute în contra dispoziţiilor legale.
Existenţa pericolului social trebuie să rezulte fie din constatarea bazată pe
datele concrete ale cauzei care relevă că anumite obiecte au dobândit caracter de
lucruri periculoase în urma săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, fie pe
baza prezumţiei de pericol social pe care o implică existenţa prohibiţiei legale cu
privire la deţinerea anumitor lucruri sau substanţe19.
Prin confiscarea specială a bunurilor expres determinate de lege se
realizează fie o diminuare a patrimoniului celui sancţionat, fie se împiedică o
mărire a patrimoniului prin mijloace ilicite.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale are în unele cazuri un caracter
subsidiar regulilor imperative privind ocrotirea proprietăţii, bunurile putând fi
confiscate numai în măsura în care aparţin infractorului sau în măsura în care nu
servesc la despăgubirea părţii civile.

2.2 NATURA JURIDICĂ

Confiscarea specială este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial,


având natura juridică de sancţiune de drept penal.

17
C. Bulai op. cit. p. 162
18
V. Dongoroz şi colab. op. cit. p. 316
19
V. Dongoroz şi colab. op. cit. p. 317
10
Împotriva acestei opinii s-a argumentat că măsura confiscării speciale este o
sancţiune penală. Această a doua opinie a fost criticată 20 argumentându-se că
măsura confiscării speciale este o sancţiune de drept penal pentru că este
statornicită şi disciplinată de normele dreptului penal şi nu este o sancţiune penală
deoarece spre deosebire de pedepse - care numai ele sunt sancţiuni penale - nu este
specifică în mod exclusiv dreptului penal.
Nefiind o sancţiune penală, confiscării speciale nu i se aplică principiul legii
penale mai favorabile21 în materia măsurilor de siguranţă se aplică legea în vigoare
la data soluţionării cauzei22.
Confiscarea specială prezintă asemănări cu confiscarea administrativă care
este o sancţiune contravenţională.
Confiscarea administrativă este justificată tot de existenţa unei stări de
pericol social care decurge din natura lucrurilor ce au o legătură cu contravenţia
săvârşită şi priveşte lucruri limitativ şi expres prevăzute de lege.
Cele două sancţiuni se deosebesc prin sfera ilicitului ce justifică luarea lor şi
prin modul în care pot fi luate. Confiscarea administrativă poate fi luată de
organele competente să constate contravenţiile, pe când confiscarea specială e
justificată de săvârşirea unei infracţiuni şi poate fi luată de instanţa de judecată sau
de procuror prin ordonanţă.

2.3.REGLEMENTAREA CONFISCĂRII SPECIALE ÎN UNELE


LEGISLAŢII EUROPENE

Codul penal austriac intrat în vigoare la 1 ianuarie 1975 reglementează


măsurile de siguranţă în Titlul III sub denumirea de „Pedepse şi măsuri de
siguranţă“.
Confiscarea (art. 26) priveşte obiectele pe care făptuitorul le-a utilizat pentru
a comite fapta sau care au fost destinate pentru săvârşirea faptei. Confiscarea apare
ca fiind facultativă, putând fi luată ţinând cont de caracteristicile particulare ale
bunului, pentru a împiedica săvârşirea unor fapte penale. Aceste bunuri pot fi
confiscate şi dacă aparţin unor terţe persoane, dacă acestea nu oferă garanţia că
bunurile respective nu vor fi utilizate pentru comiterea unor noi infracţiuni.
Confiscarea acestor bunuri se poate dispune chiar dacă făptuitorului nu i se aplică
o pedeapsă.
Complementar confiscării este reglementată sancţiunea nulităţii actelor cu
titlu gratuit făcute în favoarea făptuitorului, înainte sau după comiterea infracţiunii,
dacă acestea au legătură cu comiterea faptei. Bunurile astfel obţinute se confiscă,
iar dacă nu se mai găsesc făptuitorul va fi obligat la plata echivalentului lor în bani.
 Noul Cod penal francez intrat în vigoare la 1.03.1994 dă confiscării
speciale caracterul de sancţiune bivalentă: pedeapsă complimentară când
priveşte bunuri ce constituie corpuri delicte şi măsură de siguranţă când
priveşte bunuri deţinute contrar legii.

20
V. Papadopol, „Confiscarea specială în practica judiciară“, R.R.D., nr. 5/1983, p. 32
21
V. Papadopol. M. Popovici „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980“, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982, p. 205.
22
V. Papadopol, op. cit., p. 34.
11
 Codul penal german din 1971 cu modificările şi renumerotarea articolelor
din 1975 reglementează măsurile de siguranţă în Titlul III sub denumirea
de „Măsuri de amendament şi de siguranţă“. Acest Cod nu enumeră
printre măsurile de siguranţă confiscarea specială, aceasta fiind
reglementată separat atât de pedepse cât şi de măsurile de siguranţă sub
denumirea „Confiscarea şi sechestrul“ dar din condiţiile generale de
reglementare a acesteia se poate concluziona că este o măsură de
siguranţă.
Confiscarea priveşte folosul obţinut de făptuitor prin comiterea infracţiunii şi
măsura e subsidiară dreptului la despăgubiri al victimei putând fi luată numai dacă
victima nu şi-a exercitat dreptul său la despăgubire.
Confiscarea poate privi şi bunurile obţinute de făptuitor prin înstrăinarea sau
înlocuirea celor dobândite din infracţiune sau dacă acestea nu se găsesc,
confiscarea priveşte echivalentul lor valoric.
Sechestrul urmat de trecerea în proprietatea statului a bunurilor sechestrate
(art. 74) priveşte bunurile produse prin infracţiune sau care au fost folosite pentru
comiterea ei, dacă aparţin făptuitorului şi dacă prin natura sau destinaţia lor
prezintă un pericol social, putând fi folosite la comiterea de noi infracţiuni.
Sechestrul poate fi dispus şi asupra bunurilor aparţinând unor terţe persoane,
dacă acestea, prin uşurinţa lor au făcut posibilă folosirea acestora la comiterea
infracţiunii.
 Codul penal italian reglementează măsurile de siguranţă în Titlul VIII, sub
denumirea „Măsuri administrative de siguranţă“, relevând concepţia
autorului său, penalistul A. Rocco, adept al concepţiei privind natura
administrativă a măsurilor de siguranţă.
Confiscarea specială (art. 240) poate fi facultativă sau obligatorie.
Confiscarea facultativă priveşte bunurile care au servit sau au fost destinate să
servească la săvârşirea infracţiunii, precum şi cele produse sau obţinute ca urmare
a infracţiunii, dacă nu aparţin altor persoane.
Confiscarea obligatorie se face asupra bunurilor care au fost date pentru
comiterea infracţiunii precum şi asupra celor a căror producere, folosire, port,
deţinere şi transmitere constituie infracţiune.
Necesitatea luptei împotriva crimei organizate de tip mafiot a determinat
reglementarea printr-o serie de legi a confiscării valorii bunurilor nejustificate de
către cei condamnaţi pentru asocieri de tip mafiot, extorsiune şi răpire de persoane,
camătă, reciclare şi spălare a banilor murdari.

2.4. CONDIŢIILE GENERALE ALE CONFISCĂRII SPECIALE

Pentru a putea fi luată măsura de siguranţă a confiscării speciale trebuie să fie


întrunite cumulativ trei condiţii:
 existenţa unei stări de pericol;
 săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau, după caz, a unei
infracţiuni;
 lucrurile confiscate să facă parte din cele limitativ enumerate de lege.
12
2.4.1. Existenţa unei stări de pericol

Potrivit art. 118 C. pen., scopul măsurilor de siguranţă este „înlăturarea unei
stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală“.
Luarea măsurilor de siguranţă, inclusiv a confiscării speciale e condiţionată de
existenţa unei stări periculoase23.
Dacă în cazul celorlalte măsuri de siguranţă starea de pericol este în legătură
directă cu persoana făptuitorului, în cazul confiscării speciale starea de pericol e
generată de natura, provenienţa sau destinaţia unor lucruri24 (periculozitatea
obiectivă25, sau in rem).
Această stare nu e intrinsecă lucrurilor, fiind relevată în legătură cu destinaţia
pe care făptuitorul le-o dă, cu modul de dobândire ilicit şi imoral al acestora sau cu
deţinerea lor în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale.
Starea de pericol pe care o generează aceste lucruri se prezintă „sub forma
unei temeri serioase că lucrurile considerate periculoase dacă nu ar fi scoase din
circulaţie, ar putea servi la săvârşirea de infracţiuni sau constituie o incitare, o
încurajarea la folosirea activităţilor infracţionale ca mijloc lesnicios de realizare a
unor profituri ilicite“.26
Starea de pericol rezultă din modul de dobândire a unor lucruri, atunci când
ele sunt produsul activităţii infracţionale (art. 118 lit. a), sau sunt dobândite în mod
vădit prin săvârşirea de infracţiuni (art. 118, lit.d), sau poate rezulta din destinaţia
pe care făptuitorul o dă unor lucruri, atunci când ele au servit sau au fost destinate
să servească la săvârşirea infracţiunilor (art. 118 lit. b), ori au fost date pentru a
determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a-l răsplăti pe făptuitor (art. 118 lit.c).
În doctrină au existat controverse asupra faptului dacă starea de pericol este
implicată cu necesitate de încadrarea lucrului în una din categoriile de lucruri
enumerate de art. 118 C. pen sau trebuie dovedită (şi este obiect al aprecierii
organelor judiciare) şi în consecinţă, dacă confiscarea lucrului încadrat în una din
aceste categorii este facultativă sau obligatorie.
Într-o opinie s-a arătat că spre deosebire de periculozitatea subiectivă, ce ţine
de anumite stări sau condiţii ale făptuitorului, care trebuie dovedită, periculozitatea
obiectivă (reală) este prezumată.
S-a arătat că, „existenţa pericolului este neîndoielnică, iar intensitatea
pericolului este de un grad ridicat în cazul lucrurilor vătămătoare sau primejdioase
prin natura lor şi a căror deţinere este oprită de lege“. Dimpotrivă, existenţa
pericolului social trebuie să fie dovedită în cazul obiectelor devenite primejdioase,
prin întrebuinţarea ce li s-a dat; în acest caz intensitatea pericolului poate prezenta
numeroase şi variate grade, în raport cu felul lucrului şi destinaţi lui, cu modul în
care a fost dobândit, cu persoana în mâinile căreia s-a aflat, cu rolul acesteia în
săvârşirea înfractiunii.27

23
C. Sima, op. cit., p. 151
24
V. Paşca op. cit., p. 220
25
V. Dongoroz, op. cit., p. 640.
26
V. Dongoroz şi colab. op. cit., Vol. II., p. 317
27
V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 317 (II).
13
S-ar putea deduce în cazul bunurilor care au servit sau au fost destinate să
servească la săvârşirea infracţiunii că periculozitatea obiectivă nu mai este
prezumată ci trebuie dovedită.
Într-o altă opinie s-a arătat că starea de pericol este prezumată în toate cazurile
prevăzute de art. 118 C. pen., dar în cazul lucrurilor prevăzute de art. 118 lit. b
prezumţia existenţei unei stări de pericol de natură să impună confiscarea este mai
puţin puternică, întrucât ea nu exclude aprecierea şi dovada contrară.
Starea de pericol este prezumată în toate cazurile prevăzute de art. 118 C.
pen., dar pentru a se lua măsura confiscării speciale trebuie să se dovedească
faptul că au fost produse de făptuitor prin fapta prevăzută de legea penală, că au
fost folosite sau au fost destinate să fie folosite la săvârşirea infracţiunii şi că
aparţin infractorului, ori să se dovedească faptul că au fost dobândite prin
săvârşirea infracţiunii şi nu servesc la despăgubirea părţii civile etc..
Exprimarea imperativă a legiuitorului, în sensul că „sunt supuse confiscării
speciale“ lucrurile enumerate limitativ în cuprinsul art. 118 C. pen., nu lasă nici un
echivoc în ce priveşte obligativitatea acestei măsuri, obligativitate determinată de
prezumţia legală a existenţei stării de pericol generată de rămânerea mai departe a
acestor bunuri în detenţia infractorului.28
Starea de pericol care justifică luarea măsurii de siguranţă a confiscării
speciale nu se confundă cu periculozitatea socială a infracţiunii care nu
influenţează cu nimic această măsură.
În cazul lucrurilor produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, a
lucrurilor date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti
pe infractor, ori a lucrurilor dobândite în mod vădit prin săvârşirea unei infracţiuni
sau a lucrurilor deţinute în contra dispoziţiilor legale, prezumţia existenţei stării de
pericol este o prezumţie absolută (juris et de jure), neputându-se face dovada
contrară, a inexistenţei stării de pericol în asemenea cazuri.
În cazul lucrurilor care au servit sau au fost destinate să servească la
săvârşirea unei infracţiuni, prezumţia existenţei unei stări de pericol de natură să
impună confiscarea acestora este mai puţin puternică, instanţele având posibilitatea
de a aprecia în ce măsură starea de pericol ar subzista prin lăsarea lucrurilor în
posesia infractorului. Admiţându-se proba contrară prezumţia este o prezumţie
relativă (juris tantum).
Instanţele au înlăturat măsura confiscării maşinii de cusut şi a foarfecelor în
cazul săvârşirii infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art.
281 C. pen., cu motivarea că aceste bunuri nu îndeplinesc condiţia de a prezenta o
stare de pericol, ele fiind utilizate în mod obişnuit în gospodărie, iar lăsarea lor pe
mai departe în posesia inculpatului nu generează o stare de pericol care să justifice
confiscarea lor.29
Potrivit unei opinii exprimate într-o decizie a Tribunalului Judeţean Iaşi,
măsura confiscării nu este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, care vor putea
aprecia de la caz la caz, asupra oportunităţii luării ei, în raport cu împrejurările
săvârşirii faptei, cu gradul de pericol social concret al acesteia, precum şi cu
pericolul social pe care îl prezintă persoana făptuitorului.30
28
V. Paşca, op. cit., p. 222
29
V. Paşca, op. cit., p. 224.
30
C. Sima, op. cit., p. 152.
14
Argumentele exprimate în favoarea acestui punct de vedere au fost că art. 111
C. pen., nu numai că cere condiţia existenţei unei stări periculoase, în vederea
luării unei măsuri de siguranţă dar impune şi dovada ei. Totodată, prin nici una din
prevederile sale, legea nu instituie expres o prezumţie a stării de pericol.
Prin folosirea expresiei „sunt supuse confiscării“ s-a urmărit să se determine
categoriile de lucruri asupra cărora poartă confiscarea şi nu să se impună obligaţia
confiscării, chiar şi în cazurile în care lucrul s-ar încadra în prevederile art. 118 C.
pen.
Cea mai mare parte a literaturii juridice şi a practicii judiciare contestă
valabilitatea punctului de vedere sus-menţionat, susţinând că expresia „sunt
supuse confiscării“, indică fără echivoc caracterul în principiu obligatoriu al
confiscării atunci când obiectul acestuia se subsumează unuia din categoriile de
lucruri enumerate de art. 118 lit. a-e C. pen.
Formularea imperativă folosită în art. 118 C. pen. cu privire la luarea
măsuri de siguranţă a confiscării speciale, este diferită de exprimarea art. 80 din C.
pen. anterior, care prevedea că instanţa „poate dispune confiscarea“ şi de expresia
folosită la celelalte măsuri de siguranţă prin care se arată că „pot fi luate“, relevând
caracterul obligatoriu al confiscării, în raport cu celelalte măsuri de siguranţă.

2.4.2. Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sau după caz a unei
infracţiuni.

Starea de pericol rezultată din deţinerea lucrurilor enumerate de art. 118 C.


pen. este relevată numai dacă se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
Confiscarea specială nu poate fi luată ante-delictum, doar săvârşirea faptei
prevăzută de legea penală sau, după caz, a infracţiunii relevă că aceste bunuri,
lăsate pe mai departe în posesia sau detenţia făptuitorului prezintă pericolul de a fi
folosite la comiterea unor noi infracţiuni sau ar încuraja comiterea unor astfel de
fapte.
În cazul bunurilor prevăzute de art. 118 lit. a şi e C. pen. este suficient
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, deoarece în aceste cazuri însăşi
producerea sau deţinerea acestora este în contra dispoziţiilor legale, posibilitatea
lăsării lor în circuitul civil prezentând o stare de pericol.
În cazul bunurilor prevăzute de art.118 lit. b, c şi d C. pen., care se află în
circuitul civil în mod obişnuit, starea de pericol social e relevată numai în măsura
în care dobândirea lor sau destinaţia care li s-a dat e ilicită, motiv pentru care
confiscarea lor nu se poate dispune decât în măsura în care fapta săvârşită
constituie infracţiune.
În cazul lucrurilor prevăzute de art. 118 lit. b, c, şi d Cod penal care se află în
circuitul civil în mod obişnuit, starea de pericol social e relevată numai în măsura
în care dobândirea lor sau destinaţia care li s-a dat e ilicită, motiv pentru care
confiscarea lor nu se poate dispune decât în măsura în care fapta săvârşită
constituie infracţiune.
Dacă există o infracţiune se poate dispune confiscarea lucrului chiar dacă
infracţiunea a fost amnistiată, a intervenit prescripţia răspunderii penale ori decesul
15
infractorului sau o altă cauză de încetare a procesului penal, sau dacă există o
cauză de nepedepsire31 (prevăzute în legi speciale).
Dezincriminarea faptei împiedică luare măsurii confiscării speciale a
lucrurilor, potrivit art. 12 C. pen., dacă nu a fost executată până la apariţia legii de
dezincriminare.
Dacă fapta constituie contravenţie şi pentru aceasta se prevede confiscarea,
instanţa va sesiza organele competente spre a constata contravenţia şi a lua măsura
confiscării.
Confiscarea poate fi dispusă şi dacă măsura nu este prevăzută de legea
veche deoarece potrivit art.12 alin.2. C. pen., legea care prevede măsuri de
siguranţă retroactivează.

2.4.3. Lucrurile să facă parte din cele limitativ enumerate de lege.

Numai lucrurile care au o legătură cu săvârşirea faptei prevăzute de legea


penală sau a infracţiunii după caz sunt susceptibile de a fi confiscate. Este nelegală
confiscarea unor sume de bani aflate asupra inculpatului, dar care nu au legătură cu
infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.32

2.5. OBIECTUL CONFISCĂRII SPECIALE.

Lucrurile enumerate generic dar limitativ de art. 118 C. pen., constituie


obiectul măsurii de siguranţă a confiscării speciale, legiuitorul dând noţiunii de
„lucruri“ semnificaţia pe care acestea o au în dreptul civil, semnificaţie sinonimă
cu aceea de bunuri.
Se înţelege prin lucru tot ceea ce se află în natură fiind perceptibil prin
simţurile noastre, având deci o existenţă materială. Pentru ca un lucru să devină
bun în sens juridic este necesar ca acesta să fie util omului, să aibă o valoare
economică şi să fie susceptibil de aproprierea sub forma unor drepturi ce intră în
compunerea unei patrimoniu33.
În general bunurile în legătură cu care se iau de obicei măsura de siguranţă a
confiscării speciale sunt bunuri mobile, dar nu este exclus să fie confiscate bunuri
imobile dacă se încadrează în vreuna din categoriile de lucruri prevăzute de art.
118 C. pen. Spre exemplu, este supus confiscării imobilul transmis în proprietatea
infractorului în scopul de a-l determina să comită infracţiunea sau pentru a-l
răsplăti pentru fapta comisă.
Dacă bunul supus confiscării este un bun frugifer, sunt supuse confiscării şi
fructele produse de acesta după data dobândirii lui de către infractor. Astfel, sunt
supuse confiscării dobânzile produse de sumele de bani date infractorului pentru
a-l determina să comită infracţiunea întrucât lăsarea lor în proprietatea infractorului
generează o stare de pericol putând să-l încurajeze în comiterea unor noi fapte
penale.
Legiuitorul a enumerat generic şi limitativ cinci categorii de bunuri
susceptibile să fie supuse confiscării: lucrurile produse prin săvârşirea faptei
31
G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, Vol II Ed. Academiei Române, p.158.
32
T.J. Constanţa, dec. pen. nr. 447/1981, R.R. D. nr. 11/1981, p.57.
33
O. Ungureanu, Manual de drept civil, Partea generală, Ed. Omnia UNI S.A.S.T. SRL, Braşov, 1997, p.85.
16
prevăzute de legea penală; lucrurile care au servit sau au fost destinate să
servească la săvârşirea unei infracţiuni dacă sunt ale infractorului; lucrurile care au
fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe
infractor; lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia; lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale.
Dispoziţiile cuprinse în legi speciale referitoare la confiscarea specială nu
prevăd alte categorii de lucruri susceptibile de a fi confiscate, acestea făcând parte
din cele rezultate, folosite sau destinate comiterii infracţiunilor prevăzute de legile
penale.
Există propuneri de lege ferenda să fie susceptibile de confiscare şi
mijloacele folosite la transportarea bunurilor provenite din săvârşirea unei
infracţiuni.34

2.5.1. Lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală (art. 118, lit. a
C. pen).

Actuala reglementare permite confiscarea acestor bunuri, chiar dacă fapta nu


constituie infracţiune (datorită uneia din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei prevăzute de art. 44-51 C. pen., spre deosebire de prevederile C. pen.
anterior (art. 80) care condiţionau confiscarea acestor bunuri de săvârşirea unei
infracţiuni.
Lucrurile cuprinse în această categorie sunt lucruri care nu au existat înainte
de săvârşirea infracţiunii, fiind create prin acţiunea care constituie elementul
material al infracţiunii. Aceste bunuri pot fi deci „produse“ numai prin săvârşirea
unei infracţiuni comisive.
În Partea specială a C. pen. sunt incriminate astfel de fapte cum ar fi:
„confecţionarea armelor şi muniţiilor“ (art. 279) „falsificarea de monedă metalică,
monedă de hârtie, titluri de credit public“ (art. 282), „contrafacerea obiectului unei
invenţii“ (art. 299).
În baza art. 118, lit. a C. pen. se vor confisca şi sumele dobândite prin
traficarea, vânzarea, punerea în circulaţie a bunurilor produse prin fapta prevăzută
de legea penală, cu excepţia cazurilor în care aceste sume servesc la despăgubirea
cumpărătorilor înşelaţi, necunoscând provenienţa ilicită a bunurilor, ori caracterul
lor contrafăcut.35
Dacă materialele sau materiile prime folosite la producerea lucrului provin
din sustrageri (furt, delapidare), lucrul produs prin fapta prevăzută de legea penală
se va confisca şi nu va fi atribuit persoanelor vătămate prin activitatea de
sustragere, deoarece lucrul produs nu mai corespunde de cele mai multe ori cu
folosinţa şi destinaţia componentelor folosite pentru realizarea sa, neputând
constitui o justă şi deplină despăgubire a persoanelor vătămate, iar pe de altă parte
lăsarea lor în circuitul civil ar prezenta o stare de pericol.36

34
A se vedea M. Basarab, op. cit., p. 182.
35
V. Dongoroz şi colab, op. cit., p. 320.
36
T. Vasiliu şi colab., Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1972, p. 53
în V. Paşca, op. cit., p. 230.
17
În practica judiciară sa decis că sunt confiscabile în baza art. 118 lit. a C.
pen., mijloacele de plată străine falsificate, monede falsificate, cecuri falsificate,
biletele de tren falsificate.
Dacă inculpatul a exercitat ilegal o meserie, sumele reprezentând
contravaloarea obiectelor produse în mod ilicit şi care nu s-au mai găsit în natură
nu vor fi confiscate, deoarece au fost realizate printr-o muncă socialmente utilă
depusă de făptuitor.37
Prin sentinţa penală nr. 128 din 15 februarie 1977, rămasă definitivă prin
nerecurare, Judecătoria Băileşti a condamnat pe inculpatul D. I. în baza art. 281 C.
pen., cu aplicarea art. 861 C. pen la 6 luni închisoare. În baza art. 112 lit. e şi 118
lit. b C. pen s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 6.700 lei.
S-a reţinut că inculpatul a exercitat meseria de fierar fără a poseda
autorizaţia necesară încasând pentru lucrările efectuate suma de 6.700 lei.
Împotriva sentinţei susmenţionate s-a introdus recurs extraordinar, prin care
se critică dispoziţia cu privire la confiscarea sumei realizată din munca depusă de
inculpat, suma care nu putea forma obiectul confiscării speciale.
Examinându-se actele dosarului se constată că fapta a fost bine reţinută în
sarcina inculpatului, constatându-se că în cursul anului 1976, acesta a exercitat
meseria de fierar, prin aceea că a confecţionat gard şi porţi de fier unor persoane
fără a avea autorizaţie, săvârşind prin aceasta infracţiunea prevăzută de art. 281 C.
pen.38
Speţa soluţionată de Secţia penală a Tribunalului Suprem aduce în discuţie
problema de a şti dacă în cazul infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii
sunt sau nu aplicabile dispoziţiile referitoare la confiscarea specială prevăzută de
art. 118 C. pen.
Tribunalul Suprem, admiţând recursul extraordinar a hotărât că în acest caz
nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 118 lit. b C. penal, întrucât bunurile produse nu
au servit sau au fost de natură să servească la săvârşirea infracţiunii.
Nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 118 lit. d Cod penal, obiectele
confiscate neîncadrându-se în categoria „lucrurilor dobândite în mod vădit prin
săvârşirea infracţiunii“. Lucrurile care fac parte din această categorie sunt lucruri
preexistente infracţiunii şi care ajung în posesia infractorului prin consumarea
acesteia, în vreme ce gardul şi porţile au fost produse după săvârşirea infracţiunii
de exercitare fără drept a unei profesii.
S-ar putea considera că gardul şi porţile din fier confecţionate de inculpat
sunt lucruri produse prin fapta prevăzută de legea penală, întrucât nu au existat în
momentul săvârşirii infracţiunii, fiind produse prin comiterea acesteia, iar suma de
6.700 de lei reprezintă contravaloarea obiectelor produse în mod ilicit şi care nu au
mai fost găsite în natură.
În cazul săvârşirii infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, nu sunt
aplicabile nici una din dispoziţiile art. 112, deoarece sumele obţinute reprezintă
rezultatul muncii efectuate, muncă socialmente utilă depusă de făptuitor.
Obiectul juridic special în cazul infracţiunii prevăzute de art. 281 C. penal îl
constituie relaţiile sociale care implică necesitatea ca regimul executării unor

37
T. S., s.p. d. 473 din 1978, „R.R.D.“ nr. 8/1978, p. 67.
38
T. S., s.p., decizia nr. 464 din 14 ianuarie 1978, în „R.R.D“. nr. 3/1979 cu notă de V. Ignat şi N. Ionescu.
18
anumite profesii sau activităţi să fie reglementat prin lege şi nu interzicerea
dreptului de a exercita aceste profesii.
Legea cere din partea făptuitorului ca mai înainte de a exercita o anume
profesie să obţină o autorizaţie prin care să se ateste dreptul său de a exercita
activitatea respectivă.
După cum s-a arătat în literatura juridică „ceea ce se pedepseşte în cazul
acestei infracţiuni nu este acţiunea materială a exercitării meseriei, ci faptul de a
nu avea autorizaţie“, condiţie în care activitatea se poate desfăşura în mod legal.
Se desprinde concluzia că actele de exercitare a unei profesii nu pot fi considerate
acte ilicite, ele nu s-au exercitat prin încălcarea unei norme care interzice acest
lucru, ci fără respectarea cadrului legal în care ele trebuie să se desfăşoare,
respectiv prin obţinerea unei autorizaţii.
Admiţând că actele de exercitare a unei profesii sunt licite, trebuie admis că
şi ceea ce s-a produs prin munca depusă (lucrurile produse şi remuneraţia cuvenită
muncii depuse), nu pot fi decât licite.
Întrucât prin incriminarea exercitării fără drept a unei profesii legiuitorul a
înţeles să pedepsească desfăşurarea activităţii în lipsa autorizaţiei cerute de lege şi
nu însă şi exercitare acestei activităţi în mod licit, deci concluzionăm că rezultatul
actelor materiale ce intră în conţinutul elementului material al infracţiunii (sumele
obţinute din valorificarea lor sau remuneraţia pe care o încasează inculpatul) nu pot
forma obiectul confiscării speciale.
Dacă lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală au fost distruse
de inculpat înainte de descoperirea faptei sau au fost consumate de acesta nu se va
putea dispune confiscarea acestora, nici prin obligarea inculpatului la plata
echivalentului bănesc al acestora.39

2.5.2. Lucrurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea


infracţiunii, dacă sunt ale infractorului (art. 118 lit. b).

Săvârşirea multor infracţiuni implică deseori folosirea unor lucruri care nu


prezintă ele însele o periculozitate, dar care o capătă prin folosinţa ce le-a fost dată
de infractor în activitatea infracţională şi lăsarea lor în continuare în posesia
infractorului creează temerea că acesta ar putea comite noi infracţiuni, prin
folosirea acestora.
Pentru ca aceste bunuri să poată fi confiscate trebuie să fie întrunite
cumulativ trei condiţii:
1. - să se săvârşească o infracţiune;
2. - lucrurile să fi servit sau să fi fost destinate să servească la săvârşirea
infracţiunii;
3. - lucrurile să aparţină infractorului.
La aceste condiţii se adaugă firesc condiţia privitoare la existenţa stării de
pericol.40
Spre deosebire de prevederile art. 118 lit. a C. pen., în cazul prevăzut în art.
118 lit. b C. pen., nu mai este suficient să se fi comis o faptă prevăzută de legea
penală, ci trebuie ca această faptă să constituie infracţiune — în formă consumată
39
V. Paşca, op. cit., p. 230.
40
V. Paşca, op. cit., p. 231.
19
sau chiar rămasă în faza de tentativă (dacă tentativa este incriminată). Tentativa
neincriminată neconstituind infracţiune nu justifică luarea măsurii de siguranţă a
confiscării speciale a bunurilor care au servit la săvârşirea ei.
În cazul în care fapta este lipsită de pericol social, conform art. 18 1 C. pen.,
nu se poate lua măsura confiscării bunurilor care au servit la săvârşirea ei,
deoarece fapta nu constituie infracţiune,41 şi deci nu sunt îndeplinite condiţiile art.
118 lit. b C. pen.42. Condiţia ca fapta săvârşită să constituie infracţiune nu este
îndeplinită iar lucrurile nu pot fi confiscate „dacă făptuitorul beneficiază de vreo
cauză care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51 C. pen.). Dacă însă fapta
constituie infracţiune, măsura confiscării lucrurilor care au servit la săvârşirea
infracţiunii se ia chiar dacă a intervenit o cauză de încetare a procesului penal.“43
În ceea ce priveşte problema dacă confiscarea specială poate fi dispusă atât
în cazul infracţiunilor intenţionate cât şi a celor săvârşite din culpă au existat
controverse.
Într-o opinie se consideră că în cazul luării acestei măsuri „legea penală nu
distinge între infracţiunile săvârşite din culpă sau cu intenţie 44 motiv pentru care
poate fi luată în ambele cazuri deoarece scopul măsurilor de siguranţă este
înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală“. În acest sens, în practică s-a dispus confiscarea armei de vânătoare care a
servit la săvârşirea unei infracţiuni din culpă.45
În a doua opinie s-a considerat că în cazul în care fapta a fost comisă din
culpă nu poate avea loc confiscarea, fiindcă lăsarea în continuare a lucrului în
posesia infractorului nu prezintă pericol social. 46 (Ex: nu se va dispune confiscarea
autoturismului implicat în săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de
art. 178 C. pen.).
Între infracţiunea săvârşită şi lucrurile susceptibile de a fi confiscate trebuie
să existe o legătură în sensul că au fost destinate să servească sau au servit la
săvârşirea infracţiunii, existând astfel o conexitate etiologică între mijlocul folosit
(lucrurile supuse confiscării) şi scopul urmărit (săvârşirea infracţiunii).
Lucrurile pot fi folosite în starea lor naturală sau pot să fie transformate,
pregătite, modificate, adaptate scopului urmărit. Aceste bunuri destinate prin
modificările făcute, săvârşirii infracţiunii, denotă intenţia infractorului, motiv
pentru care confiscarea bunurilor care au fost destinate săvârşirii infracţiunii poate
fi luată doar în cazul infracţiunii intenţionate.47
În legătură cu bunurile care au servit la săvârşirea infracţiunii există
controverse în sensul dacă în această categorie intră numai bunurile care au fost
folosite nemijlocit la realizarea acţiunii care constituie elementul material al laturii
obiective a infracţiunii48, sau în această categorie intră şi alte lucruri folosite la
realizarea întregii activităţi infracţionale şi care au avut un rol determinant în
41
G. Antoniu şi C. Bulai, op. cit., p. 173, M. Basarab, op. cit., p. 314.
42
Există şi opinia contrară în sensul că atunci când faptei i s-au aplicat dispoziţiile art. 18 1, confiscarea va putea fi
dispusă M. Basarab, op. cit., p. 314.
43
C. Bulai, op. cit., p. 600.
44
C. Sima, op. cit., p. 157.
45
T.J. Brăila d. p. 94/1982, R.R.D., nr. 10/1984, p. 68 cu note aprobative V. A. Ţonea şi G. Antoniu.
46
M. Basarab, op. cit., p. 313.
47
G. Antoniu şi C. Bulai, op. cit., p. 180.
48
În acest sens C. Turianu „Sinteză teoretică şi practică referitoare la confiscarea vehiculelor care au fost folosite la
săvârşirea infracţiunii, Dreptul nr. 4/1992, p. 64.
20
conceperea ei, fără ca măsura să poată fi extinsă la lucrurile folosite ulterior
consumării activităţii infracţionale.
Varietatea infracţiunilor şi a obiectelor ce pot fi folosite la săvârşirea
acestora face imposibilă o inventariere a situaţilor în care în practica judiciară s-a
luat măsura confiscării acestor lucruri.
Astfel s-a pus problema dacă vehiculul cu care au fost transportate obiectele
de la locul furtului trebuie considerat că a fost folosit la săvârşirea infracţiunii.
Într-o opinie se consideră că prin „luarea lucrului“ nu se înţelege numai
ridicarea lui de la locul unde se găseşte, în sensul că în acest moment furtul ar fi
fost consumat. Punerea lui în vehiculul aflat la locul faptei în vederea „însuşirii pe
nedrept“, se situează în sfera săvârşirii infracţiunii de furt, atunci când scopul
prevăzut de lege nu se poate realiza datorită volumului sau cantităţii bunurilor.49
În speţă, inculpatul a sustras la date diferite, trei porci în greutate de 50, 60
şi 200 kg, pe care i-a pus în căruţa aflată la locul faptei şi cu care i-a transportat la
domiciliul său.50
Conform art. 118 C. pen., pentru aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării
speciale a unui vehicul, pentru motivul că a fost destinat să servească la comiterea
unei infracţiuni de sustragere, este necesar să se stabilească, în primul rând, dacă
săvârşirea faptei a avut ca element determinant folosirea acestuia.
Pe de altă parte, prin „săvârşirea unei infracţiuni“ în sensul art. 118 lit. b C.
pen., trebuie să se înţeleagă întregul complex al activităţii psihice şi materiale, ce
include atât luarea hotărârii de a comite infracţiunea, cât şi toate activităţile legate
de comiterea acesteia. Caracterul determinant al folosirii efective sau al posibilităţii
folosirii vehiculului nu trebuie raportat numai la executarea nemijlocită a
activităţii de sustragere definite prin lege „luarea lucrului“ ci şi la procesul de
formare a rezoluţiei infracţionale, impunându-se a se stabili dacă hotărârea
făptuitorului de a comite fapta ar mai fi fost luată în cazul în care acesta nu era
conştient că se poate folosi de vehiculul ce-i aparţine.
Pentru luarea acestei măsuri trebuie să se verifice dacă există stare de
pericol ca urmare a deţinerii în continuare de către infractor a vehiculului,
aceasta putând fi apreciată, între altele, în raport cu numărul actelor de sustragere
săvârşite, folosindu-se acel vehicul.
Ori, în raport cu împrejurarea că vehiculul a fost folosit în repetate rânduri
la săvârşirea furturilor, instanţa a conchis în sensul existenţei stării de pericol în
cazul lăsării lui, în continuare, în patrimoniul inculpatului, existând temerea că
acesta s-ar putea servi de el la comiterea altor sustrageri.
Într-o altă speţă, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de
furt calificat în dauna avutului obştesc, iar potrivit art. 118 lit. b C. pen., s-a
dispus confiscarea căruţei şi calului aparţinând acestuia. În fapt, inculpatul s-a
deplasat noaptea pe tarlaua cooperativei agricole de producţie de unde a sustras o
cantitate mare de cartofi, pe care i-a transporta cu atelajul propriu, puşi în 22 de
saci, la domiciliu.
În cauză s-a declarat recurs extraordinar susţinându-se că furtul a fost
consumat în momentul în care sacii cu cartofi au fost ridicaţi de pe pământ, atelajul
fiind folosit doar pentru transportul lor. S-a mai subliniat că şi măsura de siguranţă
49
C. Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 342.
50
C.S.J., s.p., d. 104/1992 „Dreptul“ nr. 9/1992, p. 78.
21
a confiscării speciale nu putea fi luată aşa cum prevede art. 111 C. pen., pentru a fi
înlăturată o stare de pericol şi a fi preîntâmpinată săvârşirea faptelor prevăzute de
legea penală.
Susţinătorii opiniei prezentate mai sus consideră că prin activitatea de a lua,
caracteristică laturii obiective a infracţiunii de furt, se înţelege luarea din sfera de
stăpânire a persoanei, a bunului respectiv, astfel încât acea persoană încetează să
mai aibă la dispoziţia sa bunul luat. În consecinţă luarea este realizată din moment
ce prin schimbarea situaţiei de fapt anterioare a bunului, acesta nu se mai află la
dispoziţia celui care a săvârşit sustragerea, persoana deposedată nemaiavând
cunoştinţă de locul unde se găseşte bunul sustras şi nemaiavând posibilitatea de a
efectua vreun act material cu privire la acel bun.
În speţă, furtul nu s-a consumat în momentul când sacii de cartofi au fost
ridicaţi de pe pământ, fiind deci fără relevanţă împrejurarea că inculpatul a ridicat
sacii în căruţă şi i-a transporta spre casă. Căruţa a fost folosită în principal la
împosedarea infractorului cu bunul sustras şi ulterior la transportarea acestuia. Nu
are relevanţă transportul, ci împrejurarea că s-a recurs la căruţă pentru a fi luaţi
cartofii.
Dispoziţiile art. 118 lit. b C. pen., au avut în vedere întreaga activitate
infracţională, toată complexitatea acesteia, atât din punct de vedere obiectiv cât şi
subiectiv.
Făptuitorul, în momentul luării hotărârii infracţionale, a conceput şi modul
în care va realiza însuşirea pe nedrept a bunului, prin folosirea atelajului, astfel
săvârşirea furtului în condiţiile speţei, n-ar fi fost posibilă.
Pentru aceste considerente recursul extraordinar ar trebui respins51.
În concluzie conform acestei orientări este necesar ca instanţa să aprecieze
folosirea bunului şi în funcţie de criteriul subiectiv printr-o corelare exactă cu
starea de fapt (de exemplu în cazul unui furt - cu cantitatea, greutatea, volumul
bunurilor furate sau necesitatea sau nu a transportului acestora pentru ca subiectul
activ să se poată bucura de bunurile apropriate etc.52
Alţi autori53 au formulat rezerve exprimându-se în sensul că autovehiculele
ar putea fi folosite la săvârşirea sustragerilor numai în măsura în care ar fi dotate
cu mijloacele de smulgere, luare sau ridicare a obiectelor, caz în care ar fi implicate
efectiv în activitatea de săvârşire a infracţiunii, transportarea bunurilor fiind o
activitate care nu intră în conţinutul elementului material al infracţiunii de furt.
Prin concept, luarea ca modalitate de scoatere a lucrului din sfera de stăpânire a
persoanei în posesia sau detenţia a căruia se află, presupune o acţiune care se
desfăşoară asupra obiectului spre a-l scoate din starea anterioară (apucare, detaşare,
înhăţare, consumare), folosindu-se orice mijloace (mâna proprie, mijloace
mecanice, animal dresat etc.). Este greu de admis folosirea autovehiculului în
acţiunea de luare , deoarece prin natura sa acesta nu e un mijloc de luare, înhăţare,
detaşare, a obiectului material din locul în care se găseşte ci numai de transportare
a acestuia şi de ascundere după ce a fost luat prin alte mijloace.

51
A se vedea, d. 1093/1990 a C.S.J., s.p., în „Dreptul“ nr.2-3/1991,p.79.
52
Ionuţ - Florin Popa „Măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzută de art. 118 lit.b din Codul penal, cu
referire specială la confiscarea vehiculelor“, în „Dreptul“ nr. 6/2000,p. 104.
53
G. Antoniu şi C. Bulai, op. cit. p. 174.
22
Nici dacă făptuitorul s-ar găsi cu autovehiculul la locul faptei (în depozit, pe
câmp etc.) nu s-ar putea afirma că acesta participă la consumarea infracţiunii,
deoarece acesta trebuie încărcat de cineva şi anume de acela care realizează luarea
(sustragerea) obiectului.
Pe de altă parte va fi întotdeauna greu de definit ce înseamnă lucru de
volum mare sau din ce moment o cantitate de lucruri devine aşa de mare încât
justifică confiscarea vehiculului.
Situaţia nu se schimbă nici dacă autovehiculul ar fi adaptat special pentru
transportarea anumitor lucruri, deoarece chiar şi într-un asemenea caz este necesar
să se stabilească faptul că a fost efectiv implicat în procesul săvârşirii infracţiunii.
Instanţele au făcut distincţie între activitatea de transport a bunurilor după
consumarea infracţiunii de furt şi activitatea de transport care se înscrie în imediata
şi directa continuare a activităţii de luare a bunului, doar în acest din urmă caz
luând măsura confiscării vehiculului54.
Folosirea vehiculului pentru a transporta la domiciliul inculpatului bunurile
sustrase în vederea ascunderii în alt loc nu poate atrage luarea măsurii de siguranţă
a confiscării vehiculului, deoarece transportul bunurilor furate e o activitate
ulterioară consumării infracţiunii.
În argumentarea opiniei că vehiculele folosite la transportul bunurilor furate
nu fac obiectul confiscării speciale s-a afirmat că dacă sustragerea s-ar comite de
către o singură persoană care ulterior ar apela la alta pentru a transporta bunurile,
aceasta din urmă ar trebui considerată coautor din moment ce a transportat cu
autoturismul său bunurile sustrase55. În realitate el va avea calitatea de complice
intelectual dacă a promis că va transporta bunurile înainte de săvârşirea infracţiunii
sau de tăinuitor dacă nu a făcut o asemenea promisiune.
Despre mijloacele de transport nu se poate spune că sunt destinate săvârşirii
infracţiunii, iar transportul bunurilor nu este o infracţiune. Pe de altă parte trebuie
să se verifice şi existenţa unei stări de pericol ca urmare a deţinerii în continuare a
vehiculului de către infractor.
În speţă, inculpatul s-a deplasat în mai multe rânduri în comuna Doftana,
pentru a achiziţiona de la diferiţi cetăţeni unele cantităţi de gazolină pe care aceştia
le sustrăgeau de la rafinăria Dărmăneşti, gazolină pe care a transportat-o cu
autoturismul proprietate personală, transformat special în acest scop (prin
confecţionarea unui rezervor montat pe locul banchetei din spate), pe care ulterior
a revândut-o obţinând un beneficiu de 12.400 lei.
Pentru fapta comisă inculpatul a fost condamnat în temeiul art. 221 raportat
la art. 234 alin. 1 Cod penal (abrogat) dispunându-se şi confiscarea autoturismului
în conformitate cu prevederile art. 118 lit. b. Cod penal.
Împotriva acestei soluţii, a declarat recurs extraordinar Procurorul General,
susţinându-se în speţă, că autoturismul nu a fost destinat să servească la comiterea
infracţiunii de tăinuire, ci a fost folosit doar pentru transportul gazolinei la
domiciliu, astfel încât confiscarea lui, în baza art. 118 lit. b. Cod penal, nu este
legală.

54
V. Paşca, op. cit., p. 237.
55
C.S.J., s.p., D.673/1990 „Dreptul“ nr. 4-5/1991, p.83.
23
56
Recursul extraordinar, potrivit unei opinii , nu este întemeiat întrucât s-a
stabilit existenţa unui raport între folosirea autoturismului şi săvârşirea
infracţiunii, inculpatul transportând gazolina dobândită în condiţii ilicite la
domiciliul său, cu acel autoturism, special amenajat în acest scop. Aplicarea art.
118 lit. b. este justificată de prezumţia legală a existenţei unei stări de pericol ca
urmare a deţinerii în continuare a vehiculului de către infractor, întrucât inculpatul
a modificat autovehiculul tocmai pentru a servi la săvârşirea infracţiunii comise.
S-a considerat deci că în mod corect s-a aplicat măsura confiscării autovehiculului.
Potrivit unei alte opinii s-a introdus recurs extraordinar împotriva
confiscării fiindcă autoturismul nu a fost folosit şi nici destinat la comiterea
infracţiunii de tăinuire, ci doar la transportul gazolinei la domiciliu. Recursul
extraordinar nu a fost admis pe motiv că inculpatul a modificat autovehiculul
pentru a fi folosit la comiterea infracţiunii. S-a opinat că din moment ce infractorul
a transportat gazolina după ce a fost furată, autovehiculul nu a fost folosit la
săvârşirea infracţiunii, iar transformarea acestuia în rezervor nu înseamnă că a fost
destinat la comiterea infracţiunii57.
Infracţiunea de tăinuire se consumă prin primirea, dobândirea, transformarea
ori înlesnirea valorificării bunului sustras, fapt care face ca autovehiculul să nu fie
implicat în săvârşirea infracţiunii.
Dacă bunul sustras, lichid, a fost dus în alte recipiente, confiscarea specială
nu este justificată.
În speţă, din actele dosarului rezultă că inculpatul s-a deplasat cu un multicar
la un rezervor şi prin manevrarea ventilului de scurgere, a descărcat în mai mulţi
saci de polietilenă 130 litri de benzină pe care i-a transportat în afara unităţii,
ascunzându-i.
Ulterior, inculpatul a încercat să încarce sacii cu benzină în autoturismul său,
moment în care a fost prins de organele de pază ale unităţii.58
Faţă de această situaţie de fapt, considerăm că infracţiunea de furt în paguba
avutului obştesc, săvârşită de inculpat s-a consumat în momentul luării benzinei
din rezervor. Nu are relevanţă că, după sustragerea benzinei, inculpatul a încerca
să o transporte la domiciliul său cu autoturismul, deoarece această activitate este
posterioară activităţii infracţionale şi nu face parte din latura obiectivă a
infracţiunii de furt.
Cum autoturismul inculpatului nu a servit şi nici nu a fost destinat să
servească la săvârşirea infracţiunii, confiscarea acestuia în baza art. 118 lit. b. Cod
penal ar fi nelegală, cu atât mai mult cu cât din probele administrate în cauză, nu
rezultă nici împrejurarea că lăsarea autoturismului în proprietatea inculpatului ar
crea o stare de pericol.
Atunci când autovehiculul nu este deţinut în scopul săvârşirii infracţiunii -
scop ce ar putea rezulta din adaptarea acestuia în vederea sustragerii bunurilor
furate - confiscarea sa în baza art. 118 lit. b Cod penal nu este obligatorie chiar
dacă a servit la transportul unor lucruri furate. Această soluţie rezultă din condiţiile
generale în care poate fi dispusă confiscarea specială, prevăzute de art. 111 Cod
penal, şi anume - existenţa unei stări de pericol create de posibilitatea că, lucrul
56
C. Sima „Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000“, Ed. Lumina Lex, 2000, p.338
57
M. Basarab, op. cit., p. 322.
58
C.S.J., s.p., ds. 684/1990, „Dreptul “ nr. 1/1991, p.73.
24
considerat primejdios, dacă nu ar fi scos din circulaţie, să servească la comiterea de
infracţiuni ori să constituie o încurajare, o incitare la activităţi infracţionale, ca
mijloc de realizare în mod lesnicios a unor profituri ilicite.
În speţă, inculpatul, infractor primar, încadrat în muncă a furat din pădure o
cantitate de lemne în valoare de 4.000 de lei, pe care a transportat-o acasă cu
autoturismul proprietate sa.59
În aceste condiţii nu se poate aprecia că lăsarea vehiculului în posesia
inculpatului ar fi de natură să-l incite la folosirea acestuia în comiterea altor
infracţiuni.
În cazul în care bunurile ce au constituit obiectul furturilor au fost scoase
din secţiile de producţie de către autorii sustragerilor, care le-au dus cu braţele
până la gardul unităţii, fiind preluate apoi peste gard de unii dintre aceştia nu se
poate spune că autoturismul aparţinând complicelui, cu care aceste bunuri au fost
transportate de acolo la domiciliul celor dintâi a folosit la săvârşirea infracţiunii,
aşa încât măsura confiscării sale în baza art. 118 lit. b Cod penal este nelegală.60
În cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de Legea 2/1967 prin tăierea fără
drept de arbori şi ridicarea lor din pădure, atelajul folosit la transportul arborilor
poate fi confiscat în temeiul art. 118 lit. b. Cod penal, fiind folosit la săvârşirea
infracţiunii constând între altele din ridicarea arborilor tăiaţi din pădure.
În speţă, instanţa a reţinut că în ziua de 1 septembrie 1989, inculpaţii au tăiat
din pădurea Vlad-Ţepeş, aparţinând Inspectoratului Silvic Giurgiu, 6 stejari pe care
i-au transportat cu atelajele proprietatea fiecăruia, încercând ulterior să-i
valorifice.61
Instanţa de judecată a impus, pe lângă pedeapsă şi confiscarea specială a
atelajelor folosite.
Sunt susceptibile de a fi confiscate, în temeiul art. 118 lit. b. Cod penal, acele
lucruri care au constituit unul din mijloacele de care infractorul s-a folosit efectiv
la realizarea acţiunii sale, în cauzele deduse judecăţii trebuind a aprecia, de la caz
la caz, în ce măsură acel mijloc a fost indispensabil pentru comiterea faptei în
întregul ei.
Potrivit art. 30 din Legea 2/1967 (în prezent abrogată), constituia infracţiune
nu numai tăierea fără drept de arbori ci şi ridicarea acestora din păduri, acţiune
care de regulă nu se poate realiza fără folosirea de atelaje.
Această prevedere înlătură susţinerea potrivit căreia activitatea de transport a
arborilor tăiaţi nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii săvârşite, în aceste
condiţii atelajele fiind lucruri care au servit la săvârşirea faptei şi deci, sunt
susceptibile de confiscare.
Pentru a decide asupra luării măsurii, dispoziţiile art. 118 Cod penal, trebuie
corelate cu cele ale art. 111 din acelaşi cod, care reglementează condiţiile generale
în care poate fi dispusă confiscarea specială şi care se referă la existenţa unei stări
de pericol a lucrului care ar putea servi şi în viitor la comiterea unor infracţiuni.
Din probe rezultă că cei doi inculpaţi sunt fără ocupaţie, iar unul dintre ei a
mai fost condamnat pentru furt şi tâlhărie. În această situaţie, persoana

59
T.J. Mureş d. 91/1984, R.R.D., nr. 11/1984, p.73.
60
C. Crişu şi colab., Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română, 1989-1994, vol.II, Ed. Argessis 1995, p.203
61
Ibidem, p. 204.
25
făptuitorului determină şi existenţa unui stări de pericol a lucrului, astfel încât
măsura de confiscare dispusă de instanţă este justificată.
Nu este deci exclusă folosirea mijloacelor de transport la săvârşirea unei
infracţiuni când lemnele tăiate sunt legate cu lanţul ori cu frânghia şi trase cu
ajutorul maşinii sau a atelajului. În acest caz ele au servit în mod real la comiterea
infracţiunii.
Mijloacele de transport au servit la săvârşirea infracţiunii şi în cazul
tentativei de omor prin călcare intenţionată a persoanei cu autovehiculul, în cazul
vânării la lumina farurilor, în cazul transportării stupefiantelor, muniţiilor, armelor,
bunurilor de contrabandă, în cazul infracţiunii de favorizare şi tăinuire.
În cazul comiterii unei tentative de omor prin călcarea unei persoane cu
autoturismul aparţinând făptuitorului, vehiculul constituie un lucru care a servit la
săvârşirea infracţiunii şi este supus confiscării. Pentru aplicarea art. 118 lit. b Cod
penal nu se cere ca lucrul să fie dintre cele cu care în mod obişnuit, se comite un
anumit fel de infracţiune şi nici ca fapta să fie consumată.
În speţă, instanţa a reţinut că inculpatul, participând la săvârşirea unei
tâlhării de către mai multe persoane, a încercat să dispară, împreună cu aceştia de
la locul săvârşirii faptei cu autoturismul proprietatea sa pe care-l conducea.
Întâmplător în apropiere s-a aflat un grup de patru subofiţeri de miliţie, care
văzându-i pe agresori i-au somat să oprească autoturismul, unul din subofiţeri
postându-se în faţa acestuia, iar doi s-au apropiat lateral, solicitând inculpatului
actele.
Inculpatul a încetinit viteza autoturismului, dar nu a oprit, apropriindu-se de
subofiţerul care era în faţa autoturismului şi brusc a continuat să circule cu viteză
sporită.
În acest moment, cei doi lucrători de miliţie aflaţi în părţile laterale ale
autoturismului au fost proiectaţi pe carosabil, iar cel din faţă a avut prezenţa de
spirit de a se arunca pe capota autoturismului de unde s-a rostogolit pe carosabil,
inculpatul reuşind să dispară cu autoturismul de la locul faptei62.
Instanţa de judecată a dispus şi măsura de siguranţă a confiscării
autoturismului.
În recursul inculpatului se susţine că măsura confiscării autoturismului nu
este legală, deoarece art.118 lit. b Cod penal priveşte obiectele specifice comiterii
unei infracţiuni, ori autoturismul nu poate fi considerat un obiect specific pentru
săvârşirea unui omor, iar dispoziţiile legale privesc numai infracţiunile consumate
nu şi pe cele rămase în faza de tentativă.
Recursul nu e întemeiat.
Potrivit art. 144 Cod penal, prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege
săvârşirea oricăreia din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă. Coroborând dispoziţiile art. 118 lit.b cu prevederile
art. 144 Cod penal, rezultă că primul text de lege, referindu-se la lucrurile care au
servit la săvârşirea unor infracţiuni vizează atât infracţiunea consumată cât şi pe
cea rămasă în fază de tentativă.

62
T.S., s.p., dec. nr. 1600 din 20 iulie 1984, în R.R.D. nr. 7/1985, p.75.
26
Totodată, lucrurile folosite pentru săvârşirea unor astfel de fapte au o altă
destinaţie, ele devin „lucruri care folosesc la săvârşirea infracţiunii“ prin voinţa
făptuitorului care le dă o asemenea întrebuinţare.
În speţă, inculpatul s-a folosit de autoturismul proprietatea sa la săvârşirea
laturii obiective a infracţiunii pentru care a fost condamnat aşa încât în mod corect
instanţa a constatat că autoturismul este în sensul art. 118 lit. b. Cod penal „lucru
care a servit la săvârşirea infracţiunii“ şi a dispus confiscarea.
Este susceptibil a fi confiscat şi autovehiculul care a servit la săvârşirea
infracţiunii de favorizarea infractorului.
Folosirea vehiculului pentru a-l favoriza pe autorul unei infracţiuni de furt
prin transportarea bunurilor sustrase de la locul unde au fost ascunse, acţiune ce nu
se putea realiza altfel datorită volumului mare al lucrurilor sustrase şi anume 5 saci
de grâu în cantitate de 203 de kg - justifică confiscarea prevăzută de art. 118 lit. b.
Cod penal63.
Sub acest aspect nu prezintă relevanţă împrejurarea că autoturismul nu a fost
folosit în mod obişnuit la săvârşirea unor infracţiuni, că infracţiunea de favorizare
prezintă un pericol social mai redus decât fapta principală sau că nu este dovedită
posibilitatea ca în viitor inculpatul să mai comită fapte de acest fel; de vreme ce
autovehiculul a servit la realizarea laturii obiective a infracţiunii de favorizare,
lăsarea lui mai departe în patrimoniul inculpatului ar constitui o încurajare la
săvârşirea unor asemenea fapte.
Dacă autovehiculul folosit la săvârşirea unei infracţiuni a fost vândut ulterior
confiscarea nemaifiind posibilă, inculpatul trebuie obligat la plata unei sume
echivalente cu preţul obţinut dacă acesta nu este inferior valorii reale a acestuia64.
În cazul înstrăinării cu rea credinţă a lucrului care a servit la săvârşirea
infracţiunii, instanţele au obligaţia să dispună confiscarea lucrului în natură sau a
unei sume ce reprezintă contravaloarea acestuia.
Se confiscă arma de vânătoare care a servit la săvârşirea infracţiunilor, chiar
dacă acestea au fost săvârşite din culpă.
Prin sentinţa penală nr. 1125/1981 a Judecătoriei Brăila, inculpatul S.C. a
fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare
corporală din culpă65.
Prin rechizitoriu se solicitase şi confiscarea armei de vânătoare, în baza
dispoziţiilor art. 118 lit. b. Cod penal.
Problema care se pune este dacă confiscarea specială este compatibilă cu
infracţiunile din culpă.
Prima instanţă a considerat că atâta timp cât infracţiunea este săvârşită din
culpă şi nu cu intenţie folosirea armei la producerea rezultatului periculos a fost
făcută tot din culpă, nefiind realizată condiţia legii ca lucrul să fi servit la
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.
Soluţia a fost criticată, argumentându-se că prevederile art. 118 lit. b. Cod
penal nu fac vreo deosebire între infracţiunea intenţionată şi cea din culpă.

63
T.S. în compunerea prevăzută de art. 39 alin.2 şi 3 din Legea de organizare judecătorească, decizia nr. 29 din 10
iunie 1985 în R.R.D. nr. 4/1986, p. 72.
64
T.S., s.p., d. 2528/1987, R.R.D. nr. 7/1988.
65
T.J. Brăila, decizia pen. nr. 94/1982 în R.R.D. nr. 10/1984; cu note de Victoria- Aurora Ţonea şi G. Antoniu.
27
Pe de altă parte „a servi“ în sens etimologic înseamnă a ajuta, a folosi, aşa
încât nu există incompatibilitate între această noţiune şi infracţiunea din culpă,
lucrurile putând folosi şi la săvârşirea unor infracţiuni neintenţionate.
A se servi de un lucru presupune însă o manifestare de voinţă din partea
aceluia care întrebuinţează lucrul şi totodată cunoaşterea proprietăţilor lucrului ca
şi folosirea lui potrivit acestor însuşiri.
În cazul infracţiunilor din culpă ceea ce caracterizează procesele psihice care
stau la baza conduitei făptuitorului este neprevederea rezultatului faptei sale deşi
trebuia şi putea să îl prevadă, ori chiar dacă îl prevede nu-l acceptă socotind fără
temei că el nu se va produce.
În speţă, inculpatul a deţinut arma asupra sa, a cunoscut că arma este
încărcată şi că nu are voie să o poarte dincolo de zona de vânătoare. Tot astfel a
cunoscut că orice apăsare pe trăgaci ar putea avea consecinţe grave. Ceea ce a lipsit
din comportarea sa a fost prevederea faptului că o mişcare greşită ar putea
descărca arma şi produce vătămarea unei persoane, consecinţe pe care trebuia şi
putea să le prevadă, dată fiind experienţa sa.
Rezultă că un lucru poate servi nu numai la săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate, dar şi a unei infracţiuni din culpă, caracterul conştient al acţiunii
făptuitorului cu privire la lucrul de care se serveşte putând caracteriza oricare din
formele vinovăţiei.
Dacă legiuitorul ar fi vrut să limiteze aplicarea textului numai la ipoteza
când lucrul a servit la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate ar fi arătat-o expres
adăugând în text expresia „au servit cu intenţie“ sau o altă expresie echivalentă.
Arma însă nu ar putea fi confiscată pe motiv că a fost destinată să servească
unei infracţiuni din culpă. Dacă se va stabili însă că inculpatul a ţinut arma asupra
sa cu intenţia de a o folosi împotriva unei persoane însă nu a folosit-o deoarece în
raport cu condiţiile concrete, a crezut că e mai potrivit să folosească alt instrument
(de exemplu cuţitul) se va pune problema confiscării armei pe baza art. 118 lit. b.
Cod penal.
Opinia este susceptibilă de discuţii deoarece faptele din culpă nu relevă o
stare de pericol obiectivă în sensul art. 118 Cod penal şi deţinerea în continuare nu
prezintă un pericol social.
Arma de vânătoare cu care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de Legea nr.
103/1996, Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului66 trebuie confiscată,
chiar dacă făptuitorul are permis pentru folosirea ei.
Dacă la data pronunţării sentinţei de condamnare pentru infracţiunea de
braconaj prevăzută de lege, arma folosită de inculpat şi supusă confiscării nu mai
aparţine acestuia fiind dobândită între timp, în mod legal de un terţ de bună
credinţă, confiscarea ei în baza art. 118 lit. b. Cod penal nu mai este posibilă. În
acest caz, inculpatul va fi obligat la plata echivalentului bănesc al armei.
O abundentă practică judiciară există în legătură cu lucrurile care au servit
sau au fost destinate să servească infracţiunii de speculă. Abrogarea prin Legea nr.
12/1990 a modalităţilor infracţiunii de speculă reglementate de art. 295 lit. c şi d
Cod penal şi liberalizarea economiei a restrâns sfera produselor industriale care nu
pot face obiectul comerţului particular.

66
C. Butiuc, Drept penal. Partea generală, Ed. Augusta, Timişoara, 1999, p.230.
28
67
Fostul Tribunal Suprem a statuat printr-o decizie de îndrumare că în
cazurile de speculă sunt supuse confiscării speciale atât bunurile şi valorile găsite
la inculpat şi care au servit sau erau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii
cât şi sumele de bani ce au fost folosite pentru săvârşirea infracţiunii.
Dacă sumele de bani ce au fost folosite pentru săvârşirea infracţiunii nu au
fost găsite la inculpat, acesta va fi obligat la plata unor sume echivalente, mai puţin
pentru cele investite în bunurile confiscate în natură.
Atunci când infractorul a folosit în mod succesiv aceleaşi sume de bani la
mai multe operaţii de speculă, el nu va putea fi obligat decât la plata sumei
investite iniţial şi a sumelor dobândite prin săvârşirea infracţiunii.
În mod constant instanţele au statuat că sunt supuse confiscării sumele de
bani investite pentru achiziţionarea de produse în scop de revânzare sau pentru
achiziţionarea de produse în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă aceste
produse nu fac obiectul comerţului.
Dacă se confiscă lucrurile în natură, nu se mai justifică confiscarea sumei
respective pentru achiziţionarea acestora, iar dacă doar o parte din bunuri s-a găsit
şi s-a confiscat în natură, atunci valoarea acestora se va deduce din suma investită
ce urmează a fi confiscată.68
Soluţii şi opinii contradictorii s-au pronunţat în doctrina şi practica judiciară
în legătură cu confiscarea uneltelor de muncă folosite pentru exercitarea unei
profesii, în condiţiile exercitării neautorizate a acesteia şi a săvârşirii infracţiunii
prevăzute de art. 291 Cod penal. În speţă, Judecătoria Iaşi, prin sentinţa penală nr.
1567 din 16 aprilie 1969, a condamnat pe inculpatul D. G. la 7500 lei amendă
pentru infracţiunea prevăzută de art. 281 - cu aplicarea art. 74 şi 76 lit. f. Cod
penal. Fapta reţinută în sarcina inculpatului constă în aceea că a practicat meseria
de croitor la domiciliu fără a poseda autorizaţia legală.69
Împotriva acestei soluţii , Procuratura locală Iaşi a declarat recurs pe
motivul că nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. b. Cod penal,
nedispunându-se confiscarea bunurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii,
adică: maşina de cusut, foarfecele de croitorie şi panglica de măsurat (centimetrul)
care aparţineau inculpatului.
Instanţa de casare îşi însuşeşte punctul de vedere al instanţei de fond, cu
motivarea că prima instanţă nu era obligată să aplice măsura confiscării, chiar dacă
bunurile respective erau susceptibile de a fi confiscate.
Problema care se pune este de a şti dacă această infracţiune este susceptibilă
de a fi săvârşită prin intermediul unor obiecte materiale. Astfel, în cazul
infracţiunilor de omor, de vătămare corporală, de furt şi a altor infracţiuni de
comisiune (care se caracterizează prin efectuarea unor acţiuni pe care legea le
opreşte) şi săvârşite prin acte comisive, instrumentele de care s-a folosit infractorul
în desfăşurarea actelor comisive (cuţit, armă, topor) şi pe care le implică aceste
fapte sunt susceptibile de confiscarea specială.
Aceste obiecte au servit (sau puteau servi) la săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea prevăzută de art. 281 Cod penal, este însă o infracţiune
comisivă, săvârşită prin omisiune. În acest caz infracţiunea nu se comite prin
67
T.S. dec. de îndrumare nr. 3/1975, C.D. 1975 p. 24-32.
68
V. Paşca, op. cit., p. 234.
69
T. J. Iaşi, d. p. nr. 721/1969, cu note de G. Antoniu şi S. Proca, R.R.D. nr. 2/1985, p. 75.
29
intermediul unor obiecte materiale, pentru că ea presupune o conduită pasivă din
partea autorului, ceea ce exclude posibilitatea folosirii unor atare obiecte.
Autorul pur şi simplu se abţine, refuză să adopte conduita prescrisă de lege
sau alege o conduită pasivă.
Ceea ce se pedepseşte, în cazul acestei infracţiuni, nu este acţiunea de
confecţionare (în cazul nostru) a unor obiecte de îmbrăcăminte, ci faptul de a nu
avea autorizaţie, adică omisiunea îndeplinirii unor condiţii în care activitatea licită
să se poată desfăşura potrivit cerinţelor legii. Neîndeplinirea condiţiei legale de a
poseda autorizaţie nu se săvârşeşte cu vreun obiect material. Se poate deduce că
maşina de cusut, ca şi celelalte instrumente ale acestei meserii, nefiind folosite în
vederea săvârşirii unei infracţiuni, nu pot fi confiscate în baza art. 118 Cod penal.
Aceste obiecte materiale rămân simple mijloace de muncă, unelte ale
subiectului care nu-i conferă acestuia vreun pericol social deosebit şi ca atare nu
sunt susceptibili de confiscare.
Într-o altă opinie70, instanţa de judecată poată să dispună confiscarea specială
deşi maşina de cusut este un bun de uz casnic, gospodăresc, din moment ce şi-a
schimbat destinaţia iniţială, transformându-se într-un mijloc principal de producţie
în condiţii de nelegalitate, maşina de cusut devine un lucru supus confiscării.
Prin sentinţa penală nr. 1796 din 27 noiembrie 1979 Judecătoria Cluj-
Napoca l-a condamnat pe inculpatul M.T. la 3 luni închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 281 Cod penal.
Instanţa a reţinut că inculpatul M.T. (neîncadrat în muncă ) şi având încă o
condamnare a cărei pedeapsă a fost suspendată condiţionat a cumpărat un tractor
cu ajutorul căruia a pus în funcţiune un fierăstrău circular încorporat la o masă de
debitat buşteni, instalaţia cu care a executat lucrări de debitare (transformarea
buştenilor în scânduri) pentru numiţii G.M., M.T. şi P.A.71.
În baza prevederilor art. 118 Cod penal s-a dispus confiscarea tractorului, a
fierăstrăului circular şi a mesei de debitat buşteni.
Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul M.T. susţinând că nu sunt
îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 281 Cod penal,
lipsind elementul îndeletnicirii, el numai întâmplător tăind nişte buşteni pentru
câţiva prieteni ai săi, care l-au ajutat la unele treburi gospodăreşti. De asemenea
existenţa tractorului în gospodăria sa nu constituie o dovadă că l-a achiziţionat
pentru prelucrarea materialului lemnos, acesta folosindu-i pentru muncile agricole
pe care le efectuează pe terenul proprietatea sa de unde îşi agoniseşte cele necesare
traiului.
Recursul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat întrucât pe baza
probelor administrate s-a reţinut că inculpatul a cumpărat un tractor şi a instalat un
fierăstrău circular şi o masă de debitat buşteni, instalaţie pe care a folosit-o
debitând numai în ziua în care a fost prins în flagrant delict, un număr de 12
buşteni, în curte mai aflându-se încă 3 buşteni ce urmau a fi transformaţi în
scânduri.
S-a apreciat că în cauză, nu se putea dispune confiscarea tractorului pe
considerentul că acesta în sine nu putea duce la comiterea infracţiunii prevăzute de
art. 281 Cod penal, el fiind un simplu mijloc de muncă. Acţionarea fierăstrăului se
70
Ibidem, p. 77.
71
T.J.Cluj, d. pen. nr. 38/1980 în R.R.D. nr. 2/1981 p. 53 cu note de Gh. I. Petrescu.
30
putea face şi cu alt mijloc energetic (motor electric). De asemenea, prezenţa
tractorului în gospodăria unui agricultor nu constituie o dovadă concludentă, în
sensul că el l-a achiziţionat pentru comiterea infracţiunii ce a fost reţinută în
sarcina sa.
Aşadar, chiar dacă se reţine infracţiunea, nu ar putea fi confiscate decât
fierăstrăul şi maşina de debitat material lemnos, cu ajutorul cărora se pot
confecţiona prin tăiere scânduri sau alte profile de cherestea.
Într-o altă opinie72, s-a afirmat că în cazul analizat tractorul era inclus în
ansamblul instalaţiei de debitat buşteni şi ca atare, el era supus confiscării,
împreună cu fierăstrăul circular şi masa de debitat (acestea din urmă fiind elemente
oarecum secundare ale infracţiunii), între folosirea lui şi rezultat existând o
legătură directă, iar deţinerea lui în continuare de către infractor, putând favoriza
repetarea infracţiunii, deoarece un fierăstrău şi o masă de debitat sunt mai uşor de
procurat.
Există şi o a treia opinie73 care susţine că nici tractorul, nici fierăstrăul
circular, nici masa de debitat buşteni nu pot fi confiscate.
În cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 281 Cod penal, deţinerea
instrumentelor necesare exercitării profesiei nu creează o stare de pericol decât
dacă meseria ce s-ar exercita prin intermediul lor ar prezenta ea însăşi un pericol
pentru societate. În speţă, tăierea buştenilor nu presupune efectuarea unor activităţi
nocive sau periculoase pentru societate, iar instrumentele erau, cel puţin unele
dintre ele de folosinţă obişnuită în gospodărie, neputându-se considera că
rămânerea lor mai departe asupra făptuitorului ar prezenta un pericol. Pe de altă
parte folosirea acestora nu s-a făcut în scop speculativ ci în vederea producerii de
bunuri materiale necesare pentru gospodăria inculpatului şi a altor cetăţeni.
Chiar dacă nu s-ar admite că este exclusă confiscarea uneltelor în cazul
prezentat, instanţele ar putea să aprecieze de la caz la caz în ce măsură rămânerea
instrumentelor menţionate la dispoziţia făptuitorului ar prezenta un pericol care să
justifice confiscarea lor.
Se consideră că nu pot fi însă confiscate aparatele electrice de uz casnic
alimentate cu energie electrică sustrasă de făptuitor, deoarece acestea nu au servit
la săvârşirea infracţiunii, ci doar la consumarea energiei electrice sustrase74.
Soluţia nu este în afară de orice discuţie. Astfel deşi sustragerea energiei se
face printr-o operaţie ilicită de branşare prin eludarea contorului, operaţiunea
propriu-zisă de sustragere nu se poate realiza fără legarea unui consumator. Tot
astfel, simpla legare a unui consumator la sursa de energie nu realizează elementul
material al sustragerii, ci branşarea instalaţiei înainte de contor, la masa de energie
electrică.
Nu constituie lucru care a servit la săvârşirea infracţiunii apartamentul
inculpatei condamnate pentru proxenetism chiar dacă ocazional l-a pus la
dispoziţia unor femei pentru practicarea prostituţiei75.

72
T.J. Cluj, dec. pen. nr. 38/1980 cu notă de N Pleşan, R.R.D. nr. 2/1981, p. 52-56.
73
G. Antoniu şi C.. Bulai, op.cit., p.179.
74
T.S. s.p., d. 3210/1974 R.R.D. nr. 8/1975, p. 71
75
T.S., s. pen. dec. nr. 2973/1985, R.R.D. nr. 12/1986, p. 73.
31
Sunt însă supuse confiscării în cazul săvârşirii infracţiunii de răspândire de
materiale obscene, prevăzute de art. 325 Cod penal, atât casetele cu asemenea
conţinut cât şi aparatura electronică folosită pentru vizionarea lor.76
În speţă, fapta inculpaţilor de a fi organizat în locuinţa altor persoane,
vizionarea unor filme pornografice înregistrate pe casetă video, în schimbul unor
sume de bani încasate de la spectatori, constituie infracţiunea de răspândire a
materialelor obscene prevăzută de art. 325 Cod penal.
În asemenea situaţie sunt supuse confiscării speciale, în baza art. 118 Cod
penal (lit.b) nu numai casetele aparţinând unuia dintre inculpaţi ci şi aparatura
electronică proprietatea altui inculpat, filmele neputând fi vizionate fără folosirea
acestei aparaturi.
Lucrurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea
infracţiunii pot fi confiscate numai în măsura în care aparţin infractorului, fie şi în
coproprietate, deoarece rămânerea pe mai departe a acestor lucruri în proprietatea
infractorului menţine starea de pericol exprimată prin posibilitatea folosirii acestor
lucruri la comiterea unei noi infracţiuni.
Dacă lucrul care a servit sau a fost destinat să servească la săvârşirea
infracţiunii a fost înstrăinat va fi supusă confiscării suma obţinută din valorificarea
acestuia 77. Proprietatea asupra lucrului care a servit sau a fost destinat să servească
la săvârşirea infracţiunii poate fi exclusiv a făptuitorului ori poate fi proprietatea
comună a acestuia şi a altei persoane.
Dacă bunul aparţine unei alte persoane care l-a împrumutat infractorului sau
de la care a fost sustras de infractor nu se poate dispune confiscarea acestuia chiar
dacă a fost folosit la săvârşirea infracţiunii, urmând a fi restituit proprietarului; în
această situaţie s-a susţinut că lucrurile ar putea fi totuşi confiscate, dacă ar
prezenta ele însele periculozitate.
Aceste lucruri pot fi confiscate dacă nu aparţin făptuitorului numai în măsura
în care deţinerea lor este interzisă prin lege şi proprietarul acestora nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru deţinerea lor, dar în acest caz confiscare se
dispune în temeiul art. 118 lit. e. Cod penal.

2.5.3. Lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei


infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor (art. 118 lit. c).

Această categorie de lucruri susceptibile de a fi confiscate a fost prevăzută


doar prin prevederile Codului penal din 1968, legislaţiile anterioare cuprinzând
prevederi în acest sens doar în partea specială a Codului penal, în cazul
infracţiunilor de mită.
Şi în prezent există o strânsă legătură între prevederile art. 118 lit. b Cod
penal şi prevederile cuprinse în art. 254 alin. 3, 255 alin. 4, 256 alin. 2 şi 257
alin. 2 Cod penal, reglementările cuprinse în aceste articole fiind o aplicare a
prevederilor art. 118 lit. c Cod penal, la specificul infracţiunilor de dare şi luare de
mită, trafic de influenţă şi primire de foloase necuvenite.

76
V.Paşca, op. cit., p. 239.
77
T.S., s. p., dec. nr. 2528/1987, R.R.D. nr. 7/1988, p. 72.
32
Prin lucruri „date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni“ se înţeleg
banii sau alte bunuri cu valoare patrimonială, care i-au fost date făptuitorului
pentru a-l determina să săvârşească infracţiune anterior săvârşirii acesteia.
Prin lucruri „date pentru a răsplăti pe făptuitor“ se înţeleg de asemenea bani
sau alte obiecte evaluabile economic, care i-au fost remise făptuitorului ca răsplată
pentru infracţiunea săvârşită, deci după comiterea faptei.
Între „bunurile date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni“ şi
lucrurile care au servit la săvârşirea unei infracţiuni există o asemănare, în sensul
că şi lucrurile date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni au servit la
săvârşirea acesteia, dar numai în mod indirect prin impulsionarea activităţii
infracţionale.78
Uneori instanţele consideră că lucrurile date pentru săvârşirea unei
infracţiuni sunt în raport cu primitorul, lucruri dobândite prin săvârşirea
infracţiunii, dispunând confiscarea acestora în temeiul art. 118 lit. d. Cod penal.79
Soluţia a fost criticată în literatura de specialitate, întemeiat considerăm noi,
întrucât în vreme ce bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii au ajuns în
posesia făptuitorului ca urmare a activităţii sale proprii de deposedare a
persoanelor vătămate, lucrurile date pentru săvârşirea infracţiunii sunt primite de
făptuitor de la o persoană implicată în săvârşirea actului infracţional 80. Fapta celui
ce dă bani sau alte bunuri pentru a determina o altă persoană să comită infracţiune
sau pentru a-l răsplăti pe infractor poate constitui instigare sau, după caz,
complicitate la fapta comisă.
Lucrurile date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a
răsplăti pe infractor prezintă o stare de pericol obiectivă prin incitarea la
comiterea unei infracţiuni, prin încurajarea infractorului ca urmare a veniturilor
realizate din infracţiune, să comită noi asemenea fapte.
Starea de pericol a acestor lucruri este prezumată, prezumţia fiind absolută,
neputându-se face dovada contrară, a inexistenţei acestei stări, motiv pentru care
confiscarea acestor bunuri este obligatorie, instanţele neputând face aprecieri
asupra oportunităţii confiscării speciale a acestor lucruri.
Pentru a dispune confiscarea acestor bunuri este necesar ca fapta pentru care
s-au dat lucrurile respective să constituie infracţiune, chiar dacă aceasta rămâne în
faza de tentativă, chiar nepedepsite întrucât infractorul s-a desistat ori a împiedicat
producerea rezultatului.
Bunurile se confiscă şi în ipoteza instigării neurmate de executare, când cel
instigat nu a trecut la executarea faptei sau a denunţat autorităţilor oferta ce i s-a
făcut ori l-a înşelat pe cel de la care a primit bunurile81.
În cazul în care cel care a dat banii era sub imperiul unei constrângeri
morale, confiscarea nu operează, lucrurile restituindu-se celor ce le-a dat.82
Pentru a dispune confiscarea acestor lucruri este necesar ca acestea să fi fost
efectiv predate infractorului, neputând fi confiscate lucrurile care i-au fost numai
promise.

78
V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 321.
79
T.J. Braşov, dec. pen. nr. 462/1969, R.R.D. nr. 11/1974, p. 77
80
A se vedea V. Paşca, op. cit. p. 240
81
V. Dongoroz şi colab. , op. cit., p. 322
82
V. Paşca, op. cit., p. 241.
33
Dacă lucrurile prevăzute de art. 118 lit. c Cod penal au fost înstrăinate,
infractorul va fi obligat la plata unor sume echivalente.
Dacă valorile au fost restituite persoanelor care le-au dat, acestea vor fi
introduse în proces pentru a putea fi obligate să predea lucrurile supuse
confiscării. Dacă inculpatul a restituit o parte din suma primită, confiscarea se va
dispune de la inculpat pentru suma rămasă la el, iar diferenţa va fi confiscată de la
persoana căreia i-a fost restituită o parte din sumă.
Sumele de bani sau alte bunuri supuse confiscării pot fi date pentru
determinarea săvârşirii oricărei infracţiuni. Astfel instanţele judecătoreşti au dispus
confiscarea sumelor de bani date pentru săvârşirea infracţiunii de provocare
ilegală a avortului83. Condamnând pe inculpat pentru infracţiunea de provocare
ilegală a avortului, instanţa de fond este obligată să se pronunţe şi asupra măsuri
de siguranţă a confiscării speciale prevăzute de art. 112 lit. f. şi art. 118 lit. c din
Codul penal pentru sumele primite de la femeile cărora le-a întrerupt cursul
sarcinii dacă din probele administrate rezultă că au fost date pentru a determina pe
inculpat să săvârşească această activitate infracţională.
În speţă, s-a reţinut în fapt că inculpatul V.R., în calitate de medic primar la
Spitalul Clinic Timişoara a provocat ilegal numitei S.E., întreruperea cursului
sarcinii, condiţionând aceste acte de primirea unor foloase materiale. În baza art.
118 lit. d, combinat cu art. 254 alin. 2 Cod penal s-a dispus confiscarea sumelor de
bani primite.84
Decizia instanţei ridică problema temeiului juridic al confiscării care în speţă
a fost găsit art. 118 lit. d. combinat cu art. 254 alin.2 Cod penal.
Este unanim admis că prin lucrurile dobândite prin infracţiune se înţeleg
acele bunuri ce au ajuns în mâinile infractorului prin consumarea activităţii
infracţionale.
Din decizie rezultă fără echivoc că inculpatul a primit suma de bani în
vederea întreruperii cursului sarcinii în mod ilegal. Aceste foloase au constituit
tocmai motivul determinant ce l-a îndemnat să acţioneze. Nu prezintă importanţă
dacă darea lucrurilor s-a produs din iniţiativa celui ce a oferit sau la solicitarea
făptuitorului.
Dacă s-ar fi avut în vedere dispoziţiile părţii generale a Codului penal, în
speţă, măsura confiscării speciale trebuia dispusă în baza art. 118 lit. c, care se
referă la lucrurile date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni, şi nu a art.
118 lit. d din Codul penal, care are în vedere lucrurile dobândite prin săvârşirea
infracţiunii.
Considerăm că în cauză nu trebuie aplicate prevederile art. 118 Cod penal, ci
numai prevederile art. 254 alin. 2 Cod penal, dispoziţii cu caracter special.
Cu privire la confiscarea bunurilor dobândite de infractor ca urmare a
săvârşirii infracţiunii de primire de foloase necuvenite şi a infracţiunii de trafic de
influenţă, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că valorile primite se confiscă
numai dacă în momentul pronunţării hotărârii se aflau la condamnat în toate
celelalte cazuri condamnatul urmând să fie obligat la plata echivalentului lor în
bani. Alte instanţe au considerat, dimpotrivă, că aceste valori se confiscă indiferent
83
T.S., s.p. dec. nr. 3074/1985, R.R.D. nr. 9/1986, p. 74
84
„Confiscarea specială. Decesul inculpatului în timpul judecăţii. Introducerea în cauză a succesorilor cu note de V.
Dobrinoiu şi N. Cornea în R.R.D. nr. 7/1981, p. 47.
34
dacă se găsesc la inculpat sau au fost între timp restituite persoanelor de la care le
deţin.
Potrivit art. 256 alin. 2 şi 257 alin. 2, banii, valorile sau orice alte bunuri
primite se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul e obligat la plata
echivalentului lor în bani.
Din prevederile legale rezultă că banii, valorile şi celelalte bunuri primite
trebuie să fie luate de la persoanele care le deţin, textele nefăcând o distincţie după
persoana destinatarului.
Este adevărat că potrivit art. 256 alin. 2 Cod penal, dacă bunurile şi valorile
primite nu se găsesc, condamnatul trebuie obligat la echivalentul lor în bani, dar
această dispoziţie are în vedere situaţia în care identificarea şi preluarea bunurilor
nu mai sunt posibile în mod obiectiv, fie pentru că deţinătorul nu este cunoscut, fie
pentru că bunurile au fost distruse ori consumate sau când între timp bunul a fost
dobândit legal de un terţ de bună credinţă.
Obligarea inculpatului la plata echivalentului bănesc apare ca fiind o măsură
subsidiară, condiţionată de imposibilitatea găsirii bunurilor şi prin urmare a
preluării efective de la destinatarul actual.85
Această interpretare nu poate fi considerată contrară art. 111 alin.2 Cod
penal, deoarece în această situaţie bunurile fiind date infractorului pentru a
determina săvârşirea infracţiunii, măsura nu se ia împotriva persoanelor care le-au
dat şi care au transferat în mod voluntar proprietatea lor, ci faţă de inculpatul care
le-a dobândit în modul arătat.
În acest caz, dacă după restituirea lor bunul a fost înstrăinat sau consumat de
acea persoană obligaţia de a plăti echivalentul în bani revine acestei persoane iar
nu inculpatului.
Întreaga sumă primită pentru îndeplinirea unor acte referitoare la îndatoririle
de serviciu e supusă confiscării, fiind indiferent faptul că o parte din această sumă
a fost cheltuită de inculpat în interesul unităţii.
În speţă, inculpatul în calitate de şef al unui depozit de combustibil, prin acte
repetate şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins şi a primit de la
diferiţi conducători auto sume de bani ce totalizează 22.700 lei.86
Instanţa de judecată admiţând susţinerea inculpatului că din totalul sumelor
primite a reţinut pentru el numai 9.900 lei, restul dându-i la rândul său unor alte
persoane în scopul asigurării unei bune aprovizionări, precum şi pentru acoperirea
unor cheltuieli administrativ-gospodăreşti, a dispus confiscarea numai a sumei de
9.900 lei.
Soluţia este greşită fiind necesar a fi confiscată întreaga sumă de 22.700 lei
primită de inculpat.
Sumele primite ca mită nu se confiscă, ci se restituie mituitorului, în cazul în
care acesta a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita sau
dacă a denunţat autorităţii mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat pentru aceea infracţiune (art.255 alin.5).

85
Decizia nr. 3 din 7 aprilie 1973 cu privire la modul de soluţionare a unor probleme ivite în aplicarea dispoziţiilor
legale referitoare la măsurile de siguranţă, ale internării medicale şi confiscării speciale, R.R.D. nr. 6/1973, p. 101-
103.
86
T.S., s.p. dec. nr. 2976 din 23 decembrie 1982, în R.R.D. nr. 11/1983, p. 74
35
Prin sentinţa penală nr. 54/15 martie 1977 a Judecătoriei Feteşti, inculpatul
G.I a fost condamnat pentru 8 infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254
alin. 1 Cod penal.
Totodată în baza art. 254 alin.2 Cod penal, inculpatul a fost obligat să
plătească statului suma de 5.300 lei primită ca mită.87
Instanţa a reţinut în fapt că inculpatul a îndeplinit funcţia de şef de secţie
mecanizare la şantierul Feteşti al I.C.M. Ialomiţa, având următoarele atribuţii de
serviciu: coordonarea parcului auto şi de utilaje, gestionarea tuturor mijloacelor
fixe existente, redistribuirea maşinilor între conducătorii auto, achiziţionarea
pieselor de schimb, întocmirea pontajelor pentru şoferi, trimiterea maşinilor la
reparaţii capitale.
Profitând de aceste îndatoriri de serviciu, inculpatul a pretins şi a obţinut de
la S.I., M.I., B.D., T.S. şi I.I. diferite sume de bani, în total 5.300 lei pentru a
trimite unele maşini la reparaţii capitale şi pentru a efectua redistribuirea unor
maşini pe care sus-numiţii, în calitatea lor de conducători auto le aveau în primire.
În recurs sentinţa menţionată este criticată sub aspectul confiscării sumelor
ce au constituit obiectul mitei, susţinându-se că aceste sume trebuiau restituite
persoanelor care le-au dat, în baza art. 255 alin2,3,4 Cod penal, deoarece aceştia au
fost constrânşi să predea diferite sume de bani inculpatului sau au denunţat faptele
acestuia înainte de a începe urmărirea penală.
Dispoziţia de restituire prevăzută de art. 255 alin. ultim (după modificarea
Codului penal) se explică prin aceea că această constrângere de a da mită constituie
în ceea ce-l priveşte pe mituitor o cauză specială de înlăturare a caracterului penal
al faptei, iar denunţarea efectuată în condiţiile şi în termenul prevăzut de lege,
reprezintă o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale, căruia din
considerente de politică penală constând în necesitatea descoperirii şi sancţionării
faptelor mai periculoase de luare de mită legiuitorul a înţeles să-i acorde eficienţă
nu numai sub aspectul pedepsei ci şi sub aspectul măsurii de siguranţă a confiscării
speciale.
În literatura juridică s-a afirmat 88 la un moment dat că dispoziţiile art. 255
alin. 3 ar trebui abrogate şi deci implicit să se elimine şi această cauză de
neaplicare a confiscării speciale, dat fiind pericolul social al faptei şi caracterul
sancţionator al măsurii.
Bunul nu e periculos prin el însuşi ci prin aceea că a fost dat ca recompensă.
Comportamentul denunţătorului poate fi privit cel mult ca o circumstanţă
atenuantă, dar în nici un caz ca o situaţie care să impună absolvirea de răspundere
de vreme ce infracţiunea şi-a produs în întregime efectele.
Potrivit art. 256 alin. 2 şi 257 alin 2, banii, valorile sau orice alte bunuri
primite se confiscă şi în cazul infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi
trafic de influenţă.
În speţă, s-a reţinut că inculpatul prevalându-se că are influenţă asupra unor
funcţionari ai ambasadelor Germaniei şi Olandei a pretins şi a primit de la diverse

87
T.J. Ialomiţa, d. p. nr. 234/8 iulie 1977 în R.R.D. nr. 7/1978, p.53.
88
Doru Octavian, Propuneri „de lege ferenda“ privind sancţionarea infracţiunilor de serviciu şi în legătură cu
serviciul, R.R.D. 11/1981 p. 31
36
persoane sume de bani în valută şi în lei pentru a le facilita obţinerea vizelor de
intrare în acele ţări89.
Prima instanţă condamnându-l pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 257 Cod penal, l-a obligat în acelaşi timp pe acesta să restituie
sumele în lei şi în valută persoanelor de la care le-a primit.
Soluţia este greşită din acest ultim punct de vedere, deoarece în conformitate
cu art. 257 alin. 2 cu referire la art. 256 alin. 2 Cod penal, în cazul acestei
infracţiuni sumele de bani trebuiau confiscate.
În consecinţă fiind încălcate prevederile legale referitoare la obligativitatea
măsurii de siguranţă a confiscării speciale se înlătură dispoziţiile de obligare a
inculpatului de a plăti despăgubiri persoanelor de la care a primit sumele de bani,
decizându-se confiscarea acelor sume şi obligarea inculpatului la achitarea acestora
către stat, cele în valută prin convertirea în echivalentul lor în lei la cursul din
momentul plăţii.
Dacă persoana care a dat o sumă de bani (sau alte lucruri sau valori) denunţă
autorităţii traficul de influenţă mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat, banii se vor restitui acelei persoane.90
În perioada post-revoluţionară unele instanţe au ignorat practica judiciară
constantă, pronunţând soluţii contradictorii în privinţa confiscării „foloaselor
necuvenite“ specifice traficului de influenţă. Majoritatea Curţilor de Apel au
manifestat însă constanţă în privinţa principiului restituirii „foloaselor necuvenite“
către „cumpărătorul“ de trafic, de rea credinţă.
Treptat au început să se pronunţe, soluţii în sens contrar, cu motivarea că
banii sau bunurile primite contrar, cu motivarea că banii sau bunurile primite se
confiscă întotdeauna chiar dacă s-a denunţat de autor fapta înaintea sesizării
organelor de urmărire penală. Una din aceste hotărâri aparţine Curţii de Apel
Bucureşti, însă numai după câteva luni aceeaşi instanţă a pronunţat hotărâri în sens
contrar.91
Parchetul de pe lângă C.S.J. a avut aceeaşi atitudine oscilatorie, susţinând
iniţial teza restituirii foloaselor necuvenite către persoanele de bună credinţă.
În ultima perioadă a promovat însă recursuri în anulare prin care se solicită
confiscarea foloaselor necuvenite deşi subiecţii au denunţat faptele înainte de a fi
sesizat organul de urmărire penală. Într-un caz s-a solicitat să se confişte banii
chiar de la persoana care i-a dat întrucât inculpatul îi restituise între timp92.
Într-un alt memoriu pentru recurs în anulare s-a motivat că bunurile care au
servit traficului de influenţă fac parte din categoria celor enumerate de art. 118 lit.
c Cod penal, iar fapta celui ce oferă bani rămâne în sfera ilicitului deşi nu e
incriminată.
Infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă nu pot fi
analizate în afara celorlalte dispoziţii legale referitoare la infracţiunile de corupţie.
Totodată ar fi nedrept ca mituitorul-denunţător care comite o infracţiune ce
beneficiază de o clauză de nepedepsire să i se restituie foloasele, iar persoanele
89
C.S.J., s.p., dec. nr. 1970/19 mai 1999 în Dreptul nr. 12/2000, p.148
90
T.S., s.p., dec. nr. 2546 din 5 decembrie 1979 în V. Papadopol şi M. Popovici, op. cit., p. 208
91
V.Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1995 cu adnotări, Ed. Continent, p. 228-230
92
T. C. Medeanu, trafic de influenţă. Confiscare specială, în „Revista de drept penal“ nr. 1, Bucureşti, 2001, p. 85-
88.
37
implicate în infracţiunile de trafic de influenţă şi primire de foloase necuvenite să
nu beneficieze de acest drept, deşi legea nu-i consideră autori ai unei infracţiuni.

2.5.4. Lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii (art. 118
lit. d).

Prin lucruri „dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii“ se înţeleg


acele bunuri care au ajuns în mâinile infractorului prin consumarea activităţii
infracţionale93
Regimul confiscării acestora este un regim de „subsidiaritate în raport cu
rezolvarea acţiunii civile“94, lucrurile respective putând fi confiscate numai dacă nu
sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia.
Starea de pericol pe care o generează lăsarea pe mai departe a acestor lucruri
în posesia infractorului este prezumată, prezumţia fiind absolută. Această stare de
pericol derivă din temerea că prin păstrarea foloaselor obţinute din infracţiune,
infractorul ar fi încurajat să comită noi infracţiuni.
Fapta prin care lucrurile respective au fost dobândite trebuie să constituie
infracţiune, neputându-se lua măsura confiscării în situaţiile în care fapta este
lipsită în mod vădit de pericol social, potrivit art. 18 1 Cod penal sau există o cauză
care înlătură caracterul penal al faptei.
Sunt infracţiuni care duc la dobândirea unor lucruri în mod vădit,
infracţiunile contra patrimoniului, dar sunt şi alte infracţiuni care duc în mod vădit
la dobândirea unor lucruri care sunt susceptibile de confiscare în temeiul art.118 lit.
d Cod penal. Este cazul lucrurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunii de speculă,
abuz în serviciu, cerşetorie, prostituţie, proxenetism.
Problema dacă lucrurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii şi înlocuite de
infractor cu alte lucruri pot sau nu să fie confiscate a iscat controverse.
Într-o opinie s-a considerat că aceste bunuri nu pot fi confiscate cu
argumentarea că legea nu prevede posibilitatea confiscării altor bunuri, în afara
celor nemijlocit dobândite prin săvârşirea infracţiunii şi că prin confiscarea altui
lucru decât cel vizat expres prin dispoziţiile art. 118 lit. d Cod penal se încalcă
principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, înlocuirea echivalând cu luarea
unor măsuri de siguranţă pe care legea nu o prevede. Totodată s-a afirmat că
starea de pericol ce justifică confiscarea este legată de deţinerea a însuşi lucrului
dobândit prin săvârşirea infracţiunii95.
Opinia contrară are la bază ideea că lucrurile care au luat locul unor lucruri
iniţial dobândite prin infracţiune trebuie considerate ele însele ca lucruri dobândite
prin săvârşirea infracţiunii, iar în ceea ce priveşte starea de pericol, a cărui
înlăturare se urmăreşte prin confiscare este determinată de împrejurarea că
rămânerea lucrurilor dobândite prin săvârşirea unei infracţiuni în mâinile
infractorului ar semnifica o continuă incitare la săvârşirea de noi infracţiuni 96.
Practica judiciară s-a orientat spre acest ultim punct de vedere.
93
V. Dongoroz, op. cit., p. 320.
94
V. Paşca, op. cit. p.241.
95
A se vedea C. Sima, op. cit., p. 163
96
V. Dongoroz, op. cit., p. 322
38
În situaţia în care lucrurile sunt găsite în natură la infractor, ele sunt restituite
persoanei vătămate şi sunt confiscate numai dacă persoana vătămată nu este
cunoscută sau a decedat fără succesori, ori nu a solicitat dezdăunarea.
În aplicarea acestei reguli s-au întâmpinat dificultăţi în cazul lucrurilor cu
valoare economică ataşate unui cadavru.
În speţă, prin sentinţa penală nr. 487/1981, Judecătoria Timişoara a
condamnat pe inculpatul H.C. la 7 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal, iar în baza art. 319 Cod penal pentru
săvârşirea infracţiunii de profanare de morminte, la 8 luni închisoare.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus că inculpatul este obligat la despăgubirile
civile în favoarea moştenitorilor persoanei decedate.
În fapt, s-a reţinut că, la data de 10 octombrie 1980, victima D.I. a decedat în
urma unui accident de circulaţie.
Cu ocazia autopsierii cadavrului, inculpatul H.C. care efectua autopsia şi-a
însuşit o proteză dentară fixă compusă din 6 dinţi şi 8 coroane de aur.
În ceea ce priveşte posibilitatea sau lipsa posibilităţii de a dispune
confiscarea specială a protezei în literatura de specialitate s-au conturat 3 opinii.
Într-o opinie97 s-a afirmat că inculpatul a săvârşit numai infracţiunea de
profanare de cadavru (în prezent infracţiunea de profanare de morminte), prevăzută
de art. 319 Cod penal, nu şi infracţiunea de furt. Proteza dentară fiind încorporată
în organismul victimei a devenit parte componentă a acestuia, ca şi dinţii naturali,
iar după deces constituie o parte din cadavru. În aceste condiţii nu se poate spune
că proteza aparţine familiei defunctului care ar avea asupra ei un drept de
moştenire, membrii familiei ca succesori legali nefiind îndreptăţiţi să o detaşeze
din cadavru. O asemenea faptă este o infracţiune, indiferent de calitatea persoanei
care o comite, deoarece cadavrul nu poate constitui obiect al proprietăţii
succesorilor.
Drept urmare, în măsura în care prin săvârşirea acestei infracţiuni, inculpatul
şi-a însuşit dinţii de aur care au şi o valoare materială, aceştia trebuie confiscaţi ca
bunuri provenite din săvârşirea infracţiunii.
În a doua opinie98 se consideră că în acest caz, sub aparenţa unei singure
fapte se întâlnesc două activităţi: una prin care s-a realizat infracţiunea - mijloc - de
profanare şi alta prin care s-a comis infracţiunea scop - de furt.
Acţiunea care reprezintă elementul material al infracţiunii de profanare,
poate constitui în acelaşi timp elementul material al altor infracţiuni cum ar fi
distrugerea, ultraj contra bunurilor moravuri, favorizarea infractorului, furtul.
Totodată componentele artificiale ale corpului omenesc, dacă nu sunt inseparabil
cuprinse în corp pot fi obiectul furtului.
În această situaţie rudele în viaţă ale victimei pot avea calitatea de persoane
vătămate şi pot cere despăgubiri. Numai în măsura în care acestea nu au servit la
despăgubirea persoanei vătămate, aceste lucruri (proteza) pot fi confiscate.

97
T.J. Timiş, d.p. 356/1981, „R.R.D.“ nr. 2/1982, p. 56.
98
M. Sârbu, I. Dincă, nota la d.p. 356/1981 a T.J. Timiş, R.R.D. nr. 2/1982 p. 56.
39
99
Într-o altă opinie , lucrurile ataşate cadavrelor nu pot face obiectul
devoluţiunii succesorale, astfel că neputându-se justifica acţiunea civilă ele trebuie
confiscate.
Dacă infractorul a înstrăinat lucrurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii,
fără a se cunoaşte persoana căreia i le-a înstrăinat banii sau bunurile obţinute de
infractor ca urmare a înstrăinării servesc la dezdăunarea victimei, iar dacă depăşesc
valoarea pagubei se confiscă.
Nu sunt dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii veniturile
realizate prin exercitarea unei meserii fără autorizaţie, deoarece sunt rezultatul
muncii prestate.
Nu se confiscă în asemenea situaţii nici suma reprezentând echivalentul
impozitului neplătit de inculpat pentru veniturile din exercitarea ilicită a meseriei,
plata obligaţiilor fiscale neputându-se realiza prin confiscare.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale a lucrurilor dobândite în mod
vădit prin săvârşirea infracţiunii, dat fiind caracterul personal al răspunderii penale,
operează, dacă la comiterea faptei au contribuit mai multe persoane, doar în
măsura în care acestea au dobândit asemenea bunuri, neputând fi obligate în
solidar la plata întregii valori a bunurilor sustrase.100

2.5.6. Lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale.

Pentru o anumită categorie de lucruri, a căror deţinere sau transmitere


implică o stare obiectivă de pericol, legiuitorul a reglementat, de regulă, prin legi
speciale, regimul lor de deţinere şi transmitere.
Asemenea lucruri cum sunt armele, materiile şi materialele explozive,
substanţele toxice şi radioactive au un regim restrictiv de deţinere, iar încălcarea
acestuia constituie infracţiune.
Aceste lucruri pot fi însă confiscate chiar dacă fapta prin care s-a ajuns în
posesia lor nu are caracter penal, datorită stării de pericol prezumată a exista prin
deţinerea lor în contra dispoziţiilor legale.
În general categoria de lucruri confiscabile prevăzută de art. 118 lit. e , vine
în concurs cu categoriile de la lit. a) şi b) în sensul că de multe ori lucrurile
deţinute în contra dispoziţiilor legii sunt „produse“ prin fapte prevăzute de legea
penală (de exemplu deţinerea de arme fabricate fără drept, deţinerea de monede
falsificate) sau „au servit“ la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală (de
exemplu: arme de foc, stupefiante).
Prin sentinţa penală nr. 130 din 11 iunie 1997 a Tribunalului Bacău s-a
dispus condamnarea inculpatului M.A. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de arme şi muniţie şi a infracţiunii de trecere peste frontieră
fără autorizaţie a armelor şi muniţiei (contrabandă) prevăzută de art. 68 lit. c din
Legea 56/1992 privind frontiera de stat a României cu referire la art. 72 lit. b din
Legea 30/1978, cu aplicarea art. 73 din aceeaşi lege şi art. 75 lit. c Cod penal.
Acelaşi inculpat a mai fost condamnat la 1 an şi 8 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzute
99
V. Papadopol în nota la C.A. Bucureşti, s.l.p.d 252/1994, Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1994, Ed.
Continent, XXI, p. 47
100
T.J. Ilfov , dec. pen. nr. 116/1979, R.R.D. nr. 2/1979, p. 60.
40
de art. 279 alin. 1 Cod penal, iar în baza art. 33 lit. a şi 34 lit. a Cod penal s-a
aplicat pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei.101
În baza art. 118lit. e Cod penal s-a dispus confiscarea unui pistol de calibru 6
mm marca „Kesteru-Fegyvergyar“ cu butoiaş cu 4 cartuşe model VZD Made
Hungary şi un număr de 28 de capse Flobert Petronem de 6 mm şi a unui pistol cu
butoiaş tip „Kesteru“ cu 69 de capse, aflate la Poliţia municipiului Bacău, care au
fost ridicate de la inculpaţii M.A. şi L.C.I.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în cursul lunii noiembrie
1996, inculpatul M.A. a plecat cu trenul în Ungaria. Ajungând la Budapesta a
cumpărat un pistol tip „Kesteru“ de fabricaţie ungurească, o cutie de cartuşe, o
cagulă şi o pereche de mănuşi de bumbac.
În ziua de 17 noiembrie, inculpatul a ajuns la graniţa Ungariei cu România şi
a intrat în ţară prin punctul vamal Curtici, fără a declara arma şi muniţia la vamă.
Ajuns la Bacău, inculpatul M.A. a ascuns pistolul şi muniţia corespunzătoare
la locuinţa părinţilor, locuri care au fost descoperite în cursul cercetărilor penale.
Prin raportul de constatare tehnico-ştinţiifică balistică nr. 53339/23
noiembrie 1996 întocmit de Serviciul de criminalistică al Inspectoratului de Poliţie
al Judeţului Bacău s-a constat că pistolul deţinut de inculpatul M. A. este de tip
„Kesteru-Fergyregyar“, model VZD, de fabricaţie maghiară fiind în stare de
funcţionare şi constituind armă de foc în sensul legii penale, iar cele 30 de capse
constituie muniţie pentru pistolul respectiv, conţinând material exploziv în sensul
art. 4 din L. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor.
Prin adresa nr. 335.248 din 4 decembrie 1996 a I.P.J. Bacău s-a atestat că
inculpatul nu a avut autorizaţie pentru introducerea în ţară şi pentru deţinerea
pistoalelor şi muniţiilor respective.
În drept s-a reţinut că prin introducerea în ţară a pistoalelor şi muniţiei fără
autorizaţie legală, inculpatul a încălcat în acelaşi timp atât dispoziţiile art. 68 lit.
c din L. 56/1992 privind frontiera de stat a României cât şi cele prevăzute de art.
72 lit. b din L. 30/1978 privind codul vamal, existând doar un concurs de texte, iar
nu un concurs real sau ideal de infracţiuni, iar prin deţinerea armelor şi muniţiilor
respective, fără drept, pe teritoriul României inculpaţii au încălcat prevederile art.
279 alin. 1 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a introdus apel M. A., invocând faptul că nu a
comis nici o infracţiune, deoarece a cumpărat pistolul şi capsele din Ungaria, unde
nu i s-a cerut îndeplinirea vreunei condiţii sau formalităţi, iar întors în ţară,
cunoscând că are nevoie de autorizaţie, pe care o putea solicita în termen de 10
zile, a intenţionat să ceară o astfel de autorizaţie, dar nu a avut timp, fiind
descoperit de organele de poliţie.
Susţinerea inculpatului este lipsită de temei, deoarece chiar dacă în Ungaria
a putut cumpăra pistolul şi muniţia fără îndeplinirea vreunei formalităţi, pentru a
le introduce în România şi a le deţine legal pe teritoriul ţării, inculpatul avea
obligaţia ca mai întâi să le declare la vamă, să achite taxele vamale legale şi apoi
să obţină autorizaţie legală de deţinere, până la obţinerea unei astfel de autorizaţie
arma şi muniţia urmând a fi reţinute de organele vamale competente. Ori,
101
Augustin Ungureanu, Jurisprudenţa penală a Curţii de Apel Bacău, pe anul 1997, Lumina Lex, 1998, p. 216
41
inculpatul nu a respectat aceste obligaţii legale şi ca urmare, arma şi muniţiile
constituie „lucruri deţinute în contra dispoziţiilor legale“ şi se confiscă în temeiul
art. 118 lit. e C. pen.
Se încadrează în categoria prevăzută de art. 118 lit. e substanţele toxice
deţinute contrar anexei la Decretul 466/1979.
Prin sentinţa penală nr. 149 din 14 noiembrie 1996 a Tribunalului Bacău 102
s-a dispus condamnarea inculpatului C. V. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de stupefiante (şi substanţe toxice) prevăzută de art. 312 alin.
1 C. pen. precum şi a inculpatului C. S. M. la 1 an şi 6 luni închisoare pentru
săvârşirea aceleaşi infracţiuni.
În baza art. 118 lit. e C. pen., s-a dispus confiscarea cantităţii de 15,7 kg.
mercur, fiind deţinut contrar prevederilor legale, respectiv contrar anexei la
Decretul 466/1979.
În fapt s-a reţinut că inculpatul C. V., pensionar a primit de la o persoană
necunoscută cantitatea de 15,7 kg. mercur în 5 recipienţi din material plastic,
drept plată pentru repararea unui autoturism, pe care l-a păstrat în boxa de la blocul
în care locuieşte până la 15 martie 1996 când fiul său inculpatul C. S. C. - a luat
produsul respectiv pentru a-l valorifica, depozitându-l la domiciliul său.
În momentul în care inculpaţii aranjau valorificarea celor cinci recipienţi cu
mercur au fost surprinşi de organele de poliţie.
Constituie lucruri deţinute în contra dispoziţiilor legale ustensilele care pot fi
folosite la săvârşirea infracţiunii de pescuit ilicit (art. 28 lit. c cu aplicarea art. 29
din L. 12/1974 şi art. 28 lit. g din L. 12/1974) - (ex. prostovolul, setca etc.).
Prin sentinţa penală nr. 1265 din 28 martie 1996 a Judecătoriei Bacău s-a
dispus condamnarea inculpatului H. Şt. la 6 luni închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de pescuit ilicit (art. 28 lit. g din L. 12/1974) 103.
Prin aceeaşi sentinţă a fost confiscată de la inculpat o setcă, în baza art. 118
lit. e C. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa, a reţinut, în fapt, că la data de 13
septembrie 1995, în jurul orelor 1900, inculpatul s-a deplasat la lacul de acumulare
Răcăciuni, judeţul Bacău, la punctul numit „Profăr“ unde a întins, în apa lacului, o
plasă, tip setcă, pentru a prinde fără drept peşte, după care a plecat la domiciliul
său. A doua zi, când s-a dus la lac pentru a vedea dacă a prins peşte, a fost oprit de
organele de poliţie, recunoscând că deţine fără autorizaţie o setcă.
Deşi instanţa de apel a desfiinţat sentinţa reţinând că inculpatul este infirm
neputând fi încadrat în muncă, iar scopul urmărit nu a fost comercializarea
peştelui, ci asigurarea hranei, măsura de siguranţă se menţine setca încadrându-se
în categoria lucrurilor deţinute în contra dispoziţiilor legale.
Sunt „lucruri deţinute în contra dispoziţiilor legale“, armele de vânătoare
deţinute în lipsa autorizaţiei de a deţine armă şi muniţii (şi a permisului de armă).
Prin sentinţa penală nr. 1320 din 29 martie 1996 a Judecătorie Bacău s-a
dispus condamnarea inculpatului Z. D. la 8 luni închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzute de art. 279
alin. 2 C. pen., anterior modificării prin L. 140/1996. Prin aceeaşi sentinţă s-a

102
Ibidem, p. 209.
103
Ibidem, p. 499.
42
dispus confiscarea armei de vânătoare deţinută nelegal, potrivit art. 118 lit. e C.
pen.104
În fapt s-a reţinut că inculpatul a fost membru al A.G.V.P.S. - Filiala Bacău
până în august 1992, când a fost exclus din această asociaţie atât pentru că făcea
parte şi dintr-o altă asociaţie vânătorească (Asociaţia „Mistreţul“ Bacău), cât şi
pentru că a săvârşit mai multe acte de braconaj şi contravenţii sancţionate de Legea
26/1976.
Ca urmare a excluderii inculpatului din A.G.V.P.S., acesta avea obligaţia de a
preda arma de vânătoare şi muniţia organelor competente. În acest sens
Inspectoratul Judeţean al Poliţiei Bacău i-a făcut cunoscut inculpatului retragerea
permisului de armă şi anularea autorizaţiei de a deţine armă şi muniţii, precum şi
de a purta armă cu menţiunea că are obligaţia de a depune arma de vânătoare şi
muniţia la magazinul A.G.V.P.S. pentru vânzare, obligaţie neîndeplinită de
inculpat.
Faptul că inculpatul a devenit membru al Societăţii de vânătoare „Mistreţul“
Bacău nu conferea acestuia dreptul de a deţine armele de vânătoare deoarece acest
drept putea fi acordat exclusiv de către A.G.V.P.S. care împreună cu organele de
poliţie ţine evidenţa acestora şi exercită controlul legal.

CAP. III.

SITUAŢII DEOSEBITE PRIVIND CONFISCAREA SPECIALĂ

3.1. CONFISCAREA PRIN OBLIGAREA LA PLATA


ECHIVALENTULUI LUCRURILOR PREVĂZUTE
DE ART. 118 COD PENAL

104
Ibidem, p. 553.
43
Posibilitatea confiscării echivalentului bănesc al bunurilor prevăzute de art.
118 C. pen., atunci când nu se mai găsesc, fiind înstrăinate după comiterea faptei
este controversată în literatura juridică, mai ales în ce priveşte lucrurile care au
servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii.
S-a exprimat în acest sens opinia că numai lucrurile prevăzute de legiuitor în
cuprinsul art. 118 C. pen. relevă o stare de pericol care impune confiscarea lor, nici
litera legii nici temeiul raţional al dispoziţiilor legale nu ar autoriza obligarea
făptuitorului la plata echivalentului bunului înstrăinat.105
Nu au existat obiecţii în ce priveşte confiscarea sumelor de bani obţinute din
valorificarea bunurilor produse prin infracţiune, ori în ce priveşte confiscarea prin
obligarea inculpaţilor la plata echivalentului lucrurilor care au fost date pentru a
determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a-l răsplăti pe infractor şi nici cu
privire la confiscarea sumelor obţinute prin valorificarea bunurilor dobândite în
mod vădit din săvârşirea infracţiunii atunci când acestea nu au servit la
despăgubirea persoanei vătămate, considerându-se ca justificată confiscarea prin
obligarea la plata unei sume echivalente, deşi prevederile art. 118 C. pen. nu fac
referire la o asemenea substituire a lucrurilor.106
În ce priveşte lucrurile care au servit sau au fost destinate să servească la
săvârşirea unei infracţiuni s-a considerat că doar confiscarea lor în natură ar putea
înlătura starea de pericol social care o generează, exprimându-se rezerve faţă de
legalitatea confiscării echivalentului lor bănesc, în cazul în care au fost înstrăinate
după comiterea infracţiunii.107
Practica judiciară a arătat însă că există dese situaţii în care infractorii
înstrăinează asemenea lucruri după comiterea infracţiunii, în scopul de a eluda
dispoziţiile legale privitoare la confiscarea acestora.
Aceasta a determinat ca în literatura juridică 108 să se aprecieze că şi în
această situaţie se impune confiscarea echivalentului bănesc obţinut din
înstrăinarea bunului, deoarece lăsarea sumei la dispoziţia infractorului generează o
stare de pericol concretizată în posibilitatea reluării activităţii infracţionale prin
achiziţionarea cu banii respectivi a unor alte lucruri de care să se servească la
săvârşirea de noi fapte penale.
S-a formulat şi opinia că doar în cazul înstrăinării cu rea credinţă a lucrurilor
care au servit s-au au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii se poate
dispune confiscarea prin obligarea la plata echivalentului acestora, deoarece pot
exista situaţii juridice care fac ca lucrurile respective să ajungă în posesia unor terţe
persoane, încetând şi starea de pericol. Pot fi asemenea situaţii spre exemplu;
partajul bunurilor comune, decesul inculpatului şi moştenirea lucrurilor de către
succesori.109
Pentru luarea măsurii confiscării prin echivalentul acestor lucruri se cere să
persiste starea de pericol social şi după înstrăinarea lor, cerinţă dedusă din
prevederile art. 111 C. pen., care definesc scopul tuturor măsurilor de siguranţă ca
105
V. Papadopol, op. cit., p. 40.
106
V. Paşca, op. cit., p. 245.
107
V. Papadopol, op. cit., p. 40.
108
V. Paşca, Despre limitele confiscării prin echivalent a bunurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii, R.R.D.
nr. 6/1989, p. 35-39.
109
C. Turianu, L. Mihai, „Examen teoretic al practicii judiciare cu privire la aplicarea măsurii de siguranţă a
confiscării vehiculului care a servit la săvârşirea infracţiunii“, R.R.D. nr. 5/1987, p. 42.
44
fiind „înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală“.
Terţii dobânditori de rea credinţă pot fi şi ei subiecţi ai confiscării speciale în
situaţia în care cunosc provenienţa ilicită a lucrurilor dobândite.
Măsura confiscării prin obligarea la plata echivalentului lucrurilor are un
caracter de excepţie, operând numai în ipoteza în care confiscarea în natură a
lucrurilor nu este posibilă, din necesitatea ocrotirii bunei credinţe a dobânditorilor.
Confiscarea prin obligarea la plata unei sume echivalente lucrurilor
înstrăinate îşi păstrează caracterul de sancţiune de drept penal şi în consecinţă nu-i
sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la solidaritate, obligarea la dobânzile
aferente acestei sume sau obligarea părţii civilmente responsabile alături de
inculpat la plata acestei sume, deoarece răspunderea penală este personală.

3.2. CONFISCAREA SPECIALĂ PREVĂZUTĂ DE NORMELE PĂRŢII


SPECIALE A CODULUI PENAL ŞI DE
DISPOZIŢIILE CUPRINSE ÎN LEGI SPECIALE

3.2.1. Confiscarea specială prevăzută de normele Părţii Speciale a Codului


penal.

Deşi prevederile art. 118 C. pen. circumscriu o sferă largă a lucrurilor care
sunt susceptibile de a fi confiscate, legiuitorul a considerat necesar ca în Partea
Specială a Codului penal să insereze unele norme speciale privitoare la confiscarea
unor lucruri care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea anumitor
infracţiuni, au fost dobândite ca urmare a acestora sau au fost date pentru a
determina comiterea unei infracţiuni s-au pentru a-l răsplăti pe infractor.
Asemenea norme sunt cele prevăzute de art. 254 alin. 3, C. pen., art. 255
alin. 3, art. 256 alin. 2, art. 257 alin. 2 şi 329 alin. 3. Astfel potrivit art. 254 alin. 3
C. pen., „banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se
confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul e obligat la plata
echivalentului lor în bani.
Aceste norme, fac aplicarea principiilor cuprinse în art. 118 C. pen. cu care
se completează. Ele cuprind şi unele particularităţi. Astfel prevederile art. 254 alin.
3 au o sferă mai largă de aplicare, confiscarea banilor sau a valorilor care au
constituit obiectul luării de mită putând fi dispusă şi când aceştia au fost primiţi
pentru ca funcţionarul să facă o activitate licită care intră în atribuţiile sale de
serviciu, nefiind necesar ca el să mai comită o infracţiune.
Potrivit art. 118 lit. c Cod pen., lucrurile trebuie să fi fost date pentru a
determina comiterea unei infracţiuni s-au pentru a-l răsplăti pe infractor, pe când în
cazul infracţiunii de luare de mită banii sau alte foloase pot fi primite pentru ca
funcţionarul să îndeplinească sau să întârzie un act privitor la îndatoririle sale de
serviciu.
Deşi infracţiunea de luare de mită se poate realiza şi în varianta pretinderii
unor bani sau alte foloase, confiscarea specială operează doar cu privire la banii,
valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul „luării de mită“, confiscarea
specială neputând fi dispusă cu privire la banii sau bunurile pretinse de infractor.
45
În măsura în care banii, valorile sau orice alte bunuri au fost luate de către
funcţionarul mituit, confiscarea acestora se dispune integral chiar dacă inculpatul a
folosit parte din acestea pentru diferite activităţi în interesul unităţii110.
O problemă care s-a pus a fost ce se întâmplă dacă inculpatul a folosit o
parte din suma primită ca mită pentru a cumpăra un autoturism.
Într-o opinie111 s-a considerat că în acest caz se va dispune confiscarea
autoturismului precum şi a diferenţei până la concurenţa sumei ce a constituit
obiectul mitei, deoarece din moment ce suma primită ca mită poate fi confiscată
sub forma unui echivalent, dacă nu se găseşte în natură, în egală măsură pot fi
confiscate şi lucrurile cumpărate cu banii respectivi.
Într-o altă opinie112 se consideră că prevederile art. 254 alin. 3 exclud
confiscarea altor bunuri atunci când cele care au făcut obiectul luării de mită nu se
găsesc, putându-se dispune doar obligarea inculpatului la plata echivalentului
acestora.113
Prevederile art. 254 alin. 3 Cod pen., conţin, spre deosebire de prevederile
art. 118 C. pen. prevederi exprese privind confiscarea prin obligarea la plata
echivalentului în bani a bunurilor care au constituit obiectul luării de mită.
Dispoziţiile art. 254 alin. 3 Cod pen., privind confiscarea specială în cazul
infracţiunii de dare de mită trebuie aplicate prin corelare cu prevederile art. 255
alin 5 Cod pen. privind confiscarea specială în cazul infracţiunii de dare de mită.
Dacă mituitorul se află în situaţiile prevăzute de art. 255 alin. 2 şi 3
(constrângere sau denunţ), bunurile care au constituit obiectul luării şi dării de mită
nu se confiscă, ci se restituie acestuia.
În cazul infracţiunii de dare de mită e de precizat că se confiscă şi banii sau
bunurile oferite chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare (art. 255 alin. 4 Cod
pen.) spre deosebire de art. 118 lit. c Cod pen. care cer ca bunurile respective să fi
fost date infractorului.
În cazul infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă,
în mod similar se confiscă banii, valorile sau orice alte bunuri iar dacă nu se găsesc
condamnatul e obligat la plata echivalentului lor în bani, potrivit art. 256 alin. 2 şi
257 alin. 2 Cod pen.
Bunurile şi valorile obţinute de inculpat ca urmare a săvârşirii infracţiunilor
de primire de foloase necuvenite sau trafic de influenţă sunt supuse confiscării
chiar dacă au fost restituite persoanelor de la care le-a primit. Dacă după restituire,
bunurile sau valorile respective au fost distruse, consumate sau înstrăinate de
aceste persoane, acestea iar nu inculpatul vor fi obligate la plata echivalentului lor
bănesc.114
Dacă persoana care a dat bunurile a denunţat fapta autorităţilor competente,
mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat, bunul se va restitui acelei
persoane, iar dacă i-a fost restituit nu se va confisca.
Prin Legea nr. 140/1996, prevederile art. 329 Cod pen. privind incriminarea
infracţiunii de proxenetism au fost completate cu un nou alineat. Astfel potrivit art.
110
T. S., s.p., dec. nr. 2976/1982, R.R.D., nr. 11/1983, p. 74.
111
V. Papadopol şi Şt. Daneş, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1980-1985, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1989, p. 187.
112
V. Papadopol şi Şt. Daneş, op. cit., p. 189.
113
G. Antoniu şi C. Bulai, op. cit., p. 187.
114
V. Paşca, op. cit., p. 250.
46
329 alin. 3 Cod pen., banii, valorile, sau orice alte bunuri care au servit sau au fost
destinate să servească direct sau indirect la comiterea infracţiunii de proxenetism,
precum şi cele care au fost dobândite prin săvârşirea acesteia se confiscă iar dacă
nu se găsesc, condamnatul e obligat la plata echivalentului bănesc.

3.2.2. Confiscarea specială în temeiul unor dispoziţii cuprinse în legi speciale.

Unele dispoziţii cuprinse în legi speciale, dispoziţii cu caracter penal prevăd


măsura de siguranţă a confiscării speciale.
Astfel L. 64/1991 privind brevetele de invenţie a incriminat fabricarea,
folosirea sau punerea în circulaţie fără drept a obiectului unui brevet de invenţie.
Potrivit art. 59 alin. 3 din această lege pentru prejudiciile cauzate titularului,
acesta are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun, iar produsele
contrafăcute nu pot fi confiscate potrivit legii penale, respectiv potrivit art. 118 lit.
a Cod pen.
Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României prevede confiscarea
valorilor sau bunurilor materiale obţinute ca urmare a săvârşirii infracţiunii de
călăuzire în scopul trecerii frauduloase a frontierei. Această normă e o aplicaţie a
prevederilor art. 118 lit. d Cod pen.
Prin Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului s-
a prevăzut că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiunile prevăzute
de art. 75-80 se confiscă.
Sunt astfel supuse confiscării bunurile care au servit sau au fost destinate să
servească la împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu de a alege şi de a
fi ales (art. 75), a bunurilor folosite pentru violarea secretului votului (art. 76) ori a
banilor sau altor foloase date pentru a determina votarea unei anumite liste (art.
77), buletine sau cărţi false de alegător (art. 78).
Această sancţiune operează şi atunci când aceste infracţiuni sunt comise cu
prilejul alegerii Preşedintelui României, potrivit art. 27 din Legea nr. 69/1992.
Codul silvic (Legea26/1996) prevede în art. 98 că mijloacele de transport şi
uneltele folosite pentru săvârşirea infracţiunii de furt de arbori tăiaţi sau doborâţi
de fenomene naturale sunt supuse confiscării speciale în condiţiile prevăzute de art.
118 din Codul penal.
Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului (Legea 103/1996) prevede
în art. 36 că bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea
infracţiunilor de braconaj se confiscă, după cum sunt supuse confiscării şi trofeele
de vânat sau vânatul obţinut prin săvârşirea infracţiunilor incriminate prin această
lege.
Normele cuprinse în legi speciale cu caracter de norme complementare celor
cuprinse în Codul penal, prevederile art. 118 C. pen. constituind norme generale în
materia confiscării speciale, principiile care stau la baza reglementării sale având
aplicabilitate şi în domeniile reglementate prin legi speciale.

3.3. CONFISCAREA SPECIALĂ ŞI SECURITATEA


47
CIRCUITULUI CIVIL

3.3.1 Drepturilor coproprietarilor asupra bunurilor susceptibile de


confiscare.

Situaţia coproprietarilor interesează în măsura în care dreptul lor de


proprietate priveşte un bun care a fost folosit sau a fost destinat să folosească la
săvârşirea unei infracţiuni de către unul dintre coproprietari.115
Potrivit art. 118 lit. b C. pen., lucrurile care au servit s-au au fost destinate
să servească la săvârşirea unei infracţiuni sunt supuse confiscării, dacă sunt ale
infractorului.
Instanţele judecătoreşti au stabilit că măsura de siguranţă a confiscării
speciale nu poate avea ca obiect o cotă-parte dintr-un bun, ci numai bunul în
întregime116.
S-a motivat că pentru a dispune confiscarea unui bun nu interesează dacă
proprietatea infractorului asupra bunului este deplină sau se prezintă sub forma
coproprietăţii, deoarece legea nu distinge cu privire la modalitatea dreptului de
proprietate şi este incontestabil că şi în cazul coproprietăţii, bunul aparţine în
sensul legii civile şi art. 118 lit. b Cod penal, titularului acestui drept117.
Instanţele penale dispunând confiscarea unor bunuri aflate în coproprietate
au menţionat fie că ceilalţi coproprietari îşi pot valorifica ulterior drepturile, dar
fără a arăta în ce mod, fie că aceştia pot pretinde de la inculpat o desocotire prin
compensare în natură, ori prin echivalent bănesc 118sau că aceştia au la îndemână o
acţiune civilă de sine stătătoare pentru valorificarea drepturilor lor 119, ori că îşi pot
valorifica drepturile prin ieşirea din indiviziune în faţa instanţei civile 120 sau cu
prilejul unei contestaţii la executare.121
Aceste soluţii au fost criticate122, considerându-se că în contextul Constituţiei
din 1991 constituie o vădită încălcare a dreptului de proprietate al coproprietarilor
neinfractori.
Măsura de siguranţă a confiscării speciale este o sancţiune penală cu caracter
patrimonial şi are deci caracter personal. Condiţia prevăzută de art. 118 lit. b Cod
penal, în sensul că bunurile se confiscă dacă sunt ale infractorului, implică şi
condiţia subînţeleasă că aceste bunuri se confiscă numai în măsura în care aparţin
infractorului.
Prin efectul hotărârii de condamnare statul se substituie în drepturile
condamnatului coindivizar şi poate dobândi mai mult decât are infractorul
coproprietar, lichidarea stării de coproprietate făcându-se potrivit regulilor
dreptului civil.
În cea ce priveşte valorificarea drepturilor celorlalţi coproprietari pe calea
unei acţiuni în împărţeală, urmează a se face distincţie după cum această acţiune a
115
T. J. Bihor, dec. pen. nr. 7/1984, R.R.D. nr. 1/1985, p. 62.
116
T.S., dec. nr. 54/1985, R.R.D. nr. 7/1986, p.77-78.
117
T.J. Hunedoara, dec. pen. nr. 237/1986, în R.R.D. nr. 11/1986, p. 70.
118
T.J. Bihor, dec. pen. nr. 7/1984, R.R.D. nr. 1/1985, p. 62.
119
T.J. Maramureş, dec. pen. nr. 74/1986, R.R.D., nr. 7/1986, p. 78.
120
T.S., dec. nr. 54/1985 R.R.D. nr. 7/1980, pag. 77-78
121
V. Paşca, op. cit., p. 254
122
V. Paşca - Despre drepturile coproprietarului asupra vehiculelor confiscate pentru că au servit la săvârşirea unei
infracţiuni, Dreptul nr. 4/1990, p.45-49
48
fost rezolvată înainte de a se dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale sau
după luarea acesteia.
Starea de indiviziune poate înceta oricând, nimeni neputând fi obligat să
rămână în indiviziune. Dacă acţiunea prin care a fost cerută sistarea stării de
indiviziune a fost rezolvată înainte de condamnarea inculpatului şi bunul i-a fost
atribuit acestuia ca efect al ieşirii din indiviziune, bunul va trece în întregime în
proprietatea statului la data rămânerii definitive de condamnare a acestuia şi de
confiscarea bunului. Sub acest aspect numai prezintă importanţă faptul că la data
săvârşirii faptei bunul s-a aflat în coproprietatea mai multor persoane, înlăturarea
stării de pericol prevăzută de art. 111 C. pen., impunând confiscarea în întregime a
bunului, iar ca urmare a efectului declarativ al partajului, dreptul de proprietate al
inculpatului se consolidează retroactiv asupra întregului bun.123
Dacă o asemenea acţiune va fi pornită, după pronunţarea hotărârii de
confiscare a bunului dat fiind faptul că statul s-a substituit în drepturile inculpatului
coindivizar, drepturile celorlalţi coproprietari se vor stabili în contradictoriu cu
statul şi nu cu coproprietarul condamnat al cărui drept de proprietate s-a stins ca
urmare a hotărârii penale de confiscare a bunului.

3.3.2. Efectele confiscării speciale asupra drepturilor terţilor dobânditori.

Specificul stării de pericol care justifică luarea măsurii de siguranţă a


confiscării speciale face ca efectele acesteia să se extindă uneori şi asupra altor
persoane decât cea care a participat la săvârşirea infracţiunii sau a faptei prevăzute
de legea penală.
Este posibil ca bunurile care au fost produse prin infracţiune sau care au
servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni să fie
înstrăinate ulterior unor terţe persoane care pot sau nu să cunoască provenienţa sau
destinaţia lor ilicită.
Tratamentul juridic al acestor persoane este după cum acestea au fost de
bună credinţă sau de rea-credinţă.
Buna credinţă este prezumată potrivit art. 1890 C. civ., reaua-credinţă trebuie
dovedită şi sarcina probei revine în procesul penal organelor de cercetare penală.
Reaua-credinţă nu se identifică cu vinovăţia penală deşi sunt şi terţi
dobânditori de rea-credinţă care au ajuns în posesia bunurilor confiscabile prin
comiterea unei fapte proprii subsecvente infracţiunii principale, situaţie în care
confiscarea apare ca o consecinţă a acestei fapte care îmbracă forma tăinuirii sau
favorizării124.
Preţul modic, locul şi condiţiile în care s-a perfectat cumpărarea, lipsa
documentelor justificative pot contura reaua-credinţă a dobânditorului.
Terţii dobânditori de rea-credinţă pot fi subiecţi ai confiscării speciale în
măsura în care ajung să deţină bunuri confiscabile dintre cele prevăzute de art. 118
C. pen.

123
V. Paşca op. cit. p. 257
124
V.Paşca, op. cit., p. 257
49
În cazul terţilor dobânditori de bună credinţă, confiscarea operează doar
asupra sumelor de bani primite de infractorul vânzător de la aceştia.
În ceea ce priveşte bunurile a căror deţinere este în contra dispoziţiilor
legale, dobânditori nu se pot prevala de buna lor credinţă câtă vreme deţinerea
bunurilor este în contra dispoziţiilor legale.
Instanţele judecătoreşti125, au decis , ocrotind buna credinţă că dacă arma
care a servit la săvârşirea infracţiunii de braconaj a fost vândută unui terţ de bună-
credinţă, inculpatul va fi obligat la plata echivalentului bănesc al armei care nu
putea fi confiscat în baza art. 118 C. pen., în natură.
În cazul bunurilor dobândite în mod vădit din săvârşirea infracţiunii şi
înstrăinate de infractor, protecţia dobânditorilor de bună credinţă întemeiată pe
prevederile art. 1909 C. civ. nu poate paraliza restituirea bunului furat părţii
vătămate.

3.3.3. Efectele confiscării faţă de succesorii infractorului.

Codul penal anterior prevedea în mod expres în art. 163 alin.2 Cod penal că
dreptul de a confisca obiectele supuse acestei măsuri nu încetează prin moartea
învinuitului chiar dacă decesul a avut loc înainte de condamnare. Deşi Codul penal
actual nu conţine o astfel de prevedere ea este dedusă din prevederile art. 111 Cod
penal, care prevăd posibilitatea confiscării chiar în cazurile în care făptuitorului nu
i se aplică o pedeapsă.
Caracterul real al sancţiunii confiscării speciale şi provenienţa ilicită a
bunurilor justifică însă confiscarea acestor bunuri în mâna oricărui s-ar afla,
inclusiv în mâna succesorilor făptuitorului126.
Confiscarea specială nu poate fi luată cu privire la bunurile succesorale
decât în măsura în care succesorii au acceptat succesiunea, întrucât succesiunile
vacante revin statului, iar confiscarea specială nu se poate dispune în privinţa
bunurilor succesorale ce revin statului ca succesiuni vacante.

125
T.S., s.p., dec. nr. 1822/1979, Culegerea de decizii a Tribunalului Suprem, 1979, p.464
126
V. Paşca, op. cit., p. 261

Evaluare