Sunteți pe pagina 1din 24

Actele ce derivă de la

Guvernul României
Cuprins

1. Actele instituţiilor publice - actele exclusiv politice;


- actele juridice.

2. Guvernul României – structură şi rol conform Constituţiei române şi Legii nr. 90/2001.

3. Actele Guvernului – clasificare şi generalităţi.

4. Regimul constituţional al hotărârilor Guvernului.

5. Regimul constituţional al ordonanţelor Guvernului.

6. Doctrină privitoare la ordonanţele Guvernului (Consideraţii în legătură cu regimul


juridic aplicabil ordonanţelor guvernului de Tofan-Apostol Dana, Revista Dreptul nr. 4
din 1998, pag. 36).

7. Doctrină privitoare la ordonanţele de urgenţă ale Guvernului (Consideraţii în


legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor guvernului de Tofan-Apostol Dana,
Revista Dreptul nr. 4 din 1998, pag. 36; Conţinutul ordonanţei de urgenţă a guvernului
de Constantinescu Mihai, Revista Dreptul nr. 8 din 1998, pag. 30; Aprobarea
ordonanţei de urgenţă de Muraru Ioan, Constantinescu Mihai, Revista Dreptul nr. 7 din
1998, pag. 12).

8. Controlul jurisdicţional al actelor Guvernului. (Decizia nr. 548/1997 a Curţii


Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ; Decizia nr. 369/1998, a Curţii
Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ).

9. Decizii ale Curţii Constituţionale privitoare la neconstituţionalitatea unor


ordonanţe ale Guvernului.

10. Scurte concluzii

1. Actele instituţiilor publice

2
Doctrina română de drept public prezintă două categorii de acte ce emană de la instituţiile
publice, acestea fiind:
- actele exclusiv politice;
- actele juridice.

Actele exclusiv politice sunt cele ce reglementează organizarea politică a instituţiilor de stat şi
includ în sfera lor programe, moţiuni, declaraţii, etc.
Actele juridice pe de altă parte şi modul lor de adoptare sunt reglementate încă din constituţiile
statelor unde se prevăd norme clare privitoare la autoritatea statală care le poate emite şi totodată la
condiţiile sub care pot fi ele emise.
Constituţia conţine norme cu privire la administraţia publică atât în sens organic cât şi
material, fiind sursa tuturor prerogativelor de administraţie publică, care, conform părerii prof.
Vedel1, formează “ bazele constituţionale.”2
Astfel, în Titlul III al Constituţiei române sunt prevăzute prerogativele administrative ale
Preşedintelui şi ale Guvernului şi sunt precizate normele esenţiale privind administraţia publică.
Articolul 61 din Titlul III prezintă prerogativele Parlamentului ca fiind “unica autoritate legiuitoare
a ţării” şi le completează prin articolul 74 privitor la iniţiativa legislativă care poate aparţine atât
deputaţilor, senatorilor, cât şi Guvernului şi cetăţenilor în număr de cel puţin 100.000.
Articolul 108 din constituţie, intitulat “Actele Guvernului” delimitează clar condiţiile în care
Guvernul poate emite hotărâri şi ordonanţe. (alin. 2: “Hotărârile se emit pentru organizarea
executării legilor” ; alin. 3: “Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.” )
Totuşi, pe baza articolului 61 s-a iscat o controversă legată de constituţionalitatea unor acte
emise de către Guvern care, conform Constituţiei, nu are autoritate de putere legiuitoare. Doctrina
română vorbeşte mult despre această problemă făcând referire la numeroase decizii ale Curţii
Constituţionale privitoare la ridicarea unor excepţii de neconstituţionalitate legate de unele acte
emise de Guvern sau de articole din ele, decizii pe care le vom trata şi noi în părţile finale ale
lucrării de faţă.3
În temeiul art. 144 (1) din Constituţie Guvernul poate fi abilitat printr-o lege de abilitare sau
autorizare să emită ordonanţe într-o gamă de domenii precizate prin respectiva lege şi pentru o
perioadă de timp de asemenea bine determinată.4
Preşedintele are şi el o serie de acte juridice pe care le poate emite, printre care, amintim cu
titlu de exemplu decretele prezidenţiale care trebuiesc sa fie semnate de Primul-ministru, altfel
fiind lovite de nulitate. Ele pot fi atacate, asemeni tuturor actelor juridice administrative în cadrul
contenciosului administrativ, excepţie făcând doar cele ce intră în sfera finelor de neprimire ale
Legii contenciosului administrativ.5

1
Georges Vedel – defineşte administraţia publică ca fiind “ansamblul activităţilor Guvernului şi autorităţilor descentralizate,
străină conducerii relaţiilor internaţionale şi raporturilor dintre puterile publice, care se exercită sub un regim de putere publică.”
2
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, 2001, vol. I, pag. 129.
3
A se vedea Deciziile Curţii Constituţionale nr. 6/16 ianuarie 1997, nr. 148/3 iunie 1997, nr. 119/29 septembrie 1998, etc.
4
Exemplu: LEGEA Nr. 259 din 31 decembrie 1998 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe
5
Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004

3
2. Guvernul României – structură şi rol
conform Constituţiei române şi Legii nr.90/2001

Guvernul este instituţia cu sarcina fundamentală de a realiza politica unei naţiuni, el iniţiază,
modelează şi execută măsurile de redresare economică, de scădere a inflaţiei şi stabilizare
economică, răspunde de ordinea publică, de apărarea naţională şi de raporturile statului cu alte
state.1
Apariţia sa în România este strâns legată de apariţia primelor constituţii, el îmbrăcând iniţial
forma Consiliului de Miniştri. Un exemplu ar fi Constituţia de la 1923, în care se găsesc formulări
de genul: “ Consiliul de Miniştri este un organ de deliberaţiune şi deciziune” 2 Doctrina consideră
însă că apariţia ministerelor o precede pe cea a apariţiei Guvernului însuşi, ele fiind iniţial create
prin Regulamentele Organice prin desfiinţarea unor ranguri boiereşti deveniţi miniştri.
Una dintre controversele existente în doctrină este cea privitoare la calitatea Sfatului
administrativ de Guvern de fapt. Argumentele cele mai multe contrazic însă această părere
deoarece Sfatul administrativ a reprezentat doar o etapă premergătoare în calea apariţiei
Guvernului, lucru probat de lipsa autorităţii acestui sfat în faţa Domnului care deţinea puterea de
conducere şi administrare a statului, el putând aproba sau respinge hotărârile Sfatului administrativ.
Prima constituţie română care luminează şi conturează instituţia guvernului este cea din
1923, care precizează în art. 92: “Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui în modul
stabilit de Constituţie.”, după ce prima care numeşte această instituţie “guvern” este Constituţia din
1866, ea neprecizând însă prea multe atribuţii pentru el.

Guvernul în Constituţia română

Constituţia actuală legiferează rolul Guvernului prin intermediul articolului 102(1):


“Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.” , iar
prin intermediul alineatului 3 al aceluiaşi articol îi descrie componenţa: “Guvernul este alcătuit din
prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.”
Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat se răsfrânge şi asupra Guvernului prin
intermediul unui control parlamentar permanent, asigurându-se astfel menţinerea şi respectarea
statului de drept. Astfel, spre deosebire de alte constituţii care permit Guvernului să stabilească
exclusiv liniile politicii naţiunii pe plan intern şi extern, constituţia noastră acordă Guvernului
dreptul de a conduce politica generală a ţării în limita liniilor stabilite de Parlament.
Conform formulării prezente în constituţie, Guvernul are 2 atribuţii principale: de a asigura
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de a exercita conducerea administraţiei publice.
Referitor la prima sa funcţie, sunt necesare anumite precizări esenţiale. Astfel, deşi asigură
realizarea politicii interne şi externe, Guvernul nu o şi hotărăşte, aşa cum este cazul Constituţiei
Franţei de exemplu.3
De asemenea, Guvernul mai are şi rolul de a realiza conducerea generală a administraţiei
publice, ceea ce-i conferă o poziţie de organ central de competenţă materială generală, el având
atribuţii în toate domeniile activităţii administrative.
1
A. Iorgovan, op. cit. p. 357.
2
Ibidem, p.343.
3
Unde se precizează: ‘‘deliberează’’ în loc de ‘‘asigură realizarea’’.

4
Între cele două funcţii majore ale Guvernului există o legătură strânsă de interdependenţă:
pentru a-şi putea realiza obiectivele politice ale guvernării ţării, Guvernul trebuie, în mod
obligatoriu, să conducă întreaga administraţie publică. Doar în acest mod se pot implementa la
nivel de fond hotărârile şi deciziile sale în cadrul funcţionării armonioase şi sistematizate a
administraţiei.
Conducerea generală a administraţiei publice nu se poate face însă fără naşterea unor
raporturi de drept administrativ stabilite între Guvern pe de o parte, şi restul autorităţilor
administraţiei publice, pe de altă parte. Iau astfel fiinţă raporturi de subordonare (faţă de ministere,
prefecţi, etc.), raporturi de colaborare ( faţă de autorităţi centrale de acelaşi rang) şi raporturi de
tutelă administrativă (faţă de autorităţile locale alese de către cetăţeni). Acest lucru este regăsit în
art. 102 al. 2 din Constituţie: ‘‘În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu
organismele sociale interesate.’’
Alcătuirea Guvernului, aşa cum reiese din art. 102, alin. 3, cuprinde ‘‘Prim-ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică’’ fără a se preciza sau a se subînţelege măcar o
scară ierarhică interioară. Altfel spus, indiferent de calitatea membrilor Guvernului, fie ei miniştri
sau ocupanţi ai oricărei alte funcţii, ei se află pe picior de egalitate, având aceleaşi drepturi şi
obligaţii şi fiind obligaţi să colaboreze între ei pentru buna desfăşurare a activităţii Guvernului.

Guvernul în Legea 90/2001

Proiectul Legii nr. 90/2001 a fost adoptat de Camera Deputaţilor la 15 martie 2001 şi de
Senat la 21 martie 2001, ea fiind publicată şi intrând totodată în vigoare la data de 2 aprilie 2001.
Necesitatea ei este clară, fiind legea organică a Guvernului care îi defineşte mai bine atribuţiile şi
completează prevederile Constituţiei.
Definiţia Guvernului este regăsită în cadrul art. 1 , alin. 1: “Guvernul este autoritatea
publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi
care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice.” Se observă menţionarea votului de încredere acordat de Parlament ceea ce
evidenţiază controlul parlamentar dintre cele 2 puteri de stat.
În alineatul 5 al primului articol sunt prezentate şi funcţiile principale ale Guvernului prin
intermediul cărora se realizează programul de guvernare:
“a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional
necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii
publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan
intern şi extern;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi
în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.”
Pe larg funcţiile Guvernului sunt prezentate în articolul 11, din care amintim doar literele ce
prezintă funcţia normativă a sa:
“(…)b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;

5
c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de
abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
e) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le
supune spre adoptare Parlamentului;(…)”
În ceea ce priveşte modul de adoptare al hotărârilor, art. 27, alin. 1 precizează:
“(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile şi
ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru.”
Deci nu este relevant numărul participanţilor la şedinţă atâta timp cât se întruneşte majoritatea.
Tot în Legea nr. 90/2001 se precizează din nou, ca şi completare a Constituţiei, componenţa
Guvernului. Astfel, articolul 3 prezintă categoriile de membri ai Guvernului:
“(1) Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri.
(2) Din Guvern pot face parte şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-
ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de
încredere.”
Completarea faţă de Constituţie este alineatul 2 al articolului mai sus-menţionat, care nu
face altceva decât să dezvolte sintaxa “alţi membri stabiliţi prin lege organică” a art. 102 al 2 din
Constituţie, miniştrii delegaţi fiind deci membrii de care se vorbeşte în alin. 2 al art. 102.
Din punct de vedere normativ, art. 26 al Legii nr. 90/2001 descrie tipurile de legi şi totodată
modalitatea lor de adoptare:
“(1) În exercitarea atribuţiilor sale Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit
pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare
sau, în cazuri excepţionale, ordonanţe de urgenţă, potrivit art. 114 alin. (4) din Constituţie. 1
(2) Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de asemenea, pot
propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a
acestuia. Metodologia de elaborare şi înaintare la Guvern a acestor proiecte de acte normative se
aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(3) În cazul încetării mandatului său, în condiţiile prevăzute de Constituţie, până la depunerea
jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să îndeplinească numai actele
cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a
promova politici noi. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia
proiecte de lege.”

3. Actele Guvernului – clasificare şi generalităţi.

1
“(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va
face în şedinţa comună a celor două Camere.”

6
Conform art. 26, alin. 1-2 ale Legii nr. 90/2001, Guvernul poate adoptă, în principal, hotărâri
şi ordonanţe. 1 Pe lângă acestea, membrii săi îsi pot exercita dreptul de iniţiativă legislativă,
propunând Guvernului proiecte de hotărâri şi ordonanţe sau chiar proiecte de lege.
Constituţia română alocă şi ea un articol clasificării actelor emise de Guvern, intitulat chiar
Actele Guvernului:
“ART. 108
Actele Guvernului
(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
(2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
(3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta.
(4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul
Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care
au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.”
În practică însă s-au emis şi ordonanţe de urgenţă , nu doar hotărâri şi ordonanţe. Ordonanţele
de urgenţă, aşa cum le spune şi numele, au fost emise în situaţii de urgenţă, excepţionale când
trebuia rezolvată o situaţie stringentă. 2 Cazurile în care pot fi adoptate sunt precizate în Constituţie
3
la fel ca şi modul lor de adoptare. Ceea ce le diferă în principal de ordonanţe este lipsa necesităţii
unei legi de abilitare a Guvernului pentru a le emite, ele putând fi create şi înaintate spre dezbatere
şi aprobare parlamentului oricând situaţia este considerată a fi exceptională.
După cum prevede articolul 198 din Legea nr. 90/2001, hotărârile Guvernului sunt emise în
scopul organizării executării legilor emise în prealabil de legiuitor sau în scopul organizării
executării unor acţiuni sau evenimente aprobate prin respectiva hotărâre. Este cazul, spre exemplu,
al Hotărârii Nr. 1181 din 5 octombrie 2005 privind organizarea acţiunilor de comemorare a Zilei
Holocaustului în România (9 - 10 octombrie 2005) în care se aprobă organizarea acţiunilor pentru
această zi şi totodată modul ei de desfăşurare incluzând cheltuielile aferente.

Amintim cu titlu de exemplu următoarele hotărâri ale Guvernului:

1
“(1) În exercitarea atribuţiilor sale Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării
legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare sau, în cazuri excepţionale, ordonanţe de urgenţă, potrivit
art. 114 alin. (4) din Constituţie.
(2) Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de asemenea, pot propune Guvernului proiecte de
lege, în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia. Metodologia de elaborare şi înaintare la Guvern a acestor
proiecte de acte normative se aprobă prin hotărâre a Guvernului.”
2
Exemple: O. U. G. Nr. 135 din 29 septembrie 2005 privind modificarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism; O. U. G. Nr.
129 din 15 septembrie 2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală; O. U. G. Nr. 128 din 15 septembrie 2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Naţional
de Semnalări; O. U. G. Nr. 117 din 14 iulie 2005 privind acordarea unui sprijin direct al statului producătorilor agricoli pentru
înfiinţarea culturilor în toamna anului 2005; O. U. G. Nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European.
3
‘‘ART. 115 (4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.’’

7
- HOTĂRÂREA Nr. 1187 din 5 octombrie 2005 privind suplimentarea bugetului Ministerului
Apărării Naţionale pe anul 2005 din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut
în bugetul de stat;
- HOTĂRÂREA Nr. 1142 din 29 septembrie 2005 privind aprobarea renunţării la cetăţenia
română unor persoane;
- HOTĂRÂREA Nr. 1136 din 29 septembrie 2005 privind acordarea de către România a unui
ajutor umanitar de urgenţă, cu titlu gratuit, pentru Statele Unite ale Americii;
- HOTĂRÂREA Nr. 1125 din 22 septembrie 2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei.

Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, adoptate de Parlament, în care
sunt prevăzute atribuţiile şi durata pe care şi le poate exercita Guvernul. Este cazul, de exemplu, al
Legii Nr. 259 din 31 decembrie 1998 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe. În cadrul
acestei legi, sunt stipulate în primul articol următoarele:
‘‘ART. 1
În temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, Guvernul este abilitat ca, de la data intrării în
vigoare a prezentei legi şi până la reluarea lucrărilor Parlamentului în prima sesiune ordinară a
anului 1999, să emită ordonanţe în următoarele domenii(…)’’ După această menţiune sunt
enumerate domeniile în care Guvernul este abilitat să emită ordonanţe şi mai apoi, în articolele 2 şi
3 modul lor de adoptare:
‘‘ART. 2
(1) În conformitate cu dispoziţiile art. 114 alin. (3) din Constituţia României, până la reluarea
lucrărilor Parlamentului în prima sesiune ordinară a anului 1999, ordonanţele emise de Guvern în
temeiul art. 1 al prezentei legi vor fi depuse la Camera Deputaţilor şi la Senat spre aprobare,
potrivit procedurii legislative, nerespectarea termenului atrăgând încetarea efectelor acestora.
(2) Ordonanţele depuse de Guvern potrivit alin. (1) vor fi dezbătute cu prioritate.
ART. 3
În domeniile de abilitare prevăzute în prezenta lege, dacă au fost adoptate proiecte de legi sau
propuneri legislative de către una dintre Camerele Parlamentului ori au fost elaborate şi depuse
rapoarte ale comisiilor permanente sesizate în fond, acestea vor fi avute în vedere de Guvern la
emiterea ordonanţelor.’’

Amintim cu titlu de exemplu următoarele ordonanţe ale Guvernului:

- ORDONANŢA Nr. 53 din 25 august 2005 privind reglementarea unor măsuri financiare în
domeniul bugetar şi al contabilităţii publice;
- ORDONANŢA Nr. 52 din 25 august 2005 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de
curierat pentru materialele NATO clasificate;
- ORDONANŢA Nr. 46 din 11 august 2005 privind accelerarea absorbţiei fondurilor SAPARD
prin garantarea creditelor de cofinanţare cu activele achiziţionate în cadrul proiectelor SAPARD;
- ORDONANŢA Nr. 45 din 4 august 2005 privind organizarea pieţei produselor agricole şi
agroalimentare;
- ORDONANŢA Nr. 39 din 14 iulie 2005 privind cinematografia.

8
4. Regimul constituţional al hotărârilor Guvernului

Conform definiţiei care o conferă Constituţia hotărârii 1, aceasta reprezintă unealta principală a
Guvernului de exercitare a autorităţii sale executive. Altfel spus, prin intermediul hotărârilor sale,
Guvernul execută legile adoptate de Parlament, având posibilitatea de a fi atacat pentru ele în faţa
instanţei de contencios administrativ din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României.
Asta nu înseamnă însă că fără hotărâri ale Guvernului legile nu ar fi aplicate deoarece acest
lucru ar fi absurd. Este evident că legea este direct aplicabilă, fără a avea nevoie de o hotărâre
adiţională, însă de multe ori lipsesc instrumentele juridice2 care ar putea duce la corecta ei aplicare.
În acest moment intervine Guvernul care adoptă o hotărâre şi facilitează astfel buna aplicare a legii
şi totodată integrarea ei în sistemul juridic şi social.
Hotărârea de Guvern, potrivit regimului ei constituţional, intervine atunci când, în mod natural,
executarea unor prevederi din lege reclamă stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente,
care să asigure corecta lor aplicare, înlăturarea unor greutăţi sau organizarea corespunzătoare a
unor activităţi. Deci hotărârea nu poate fi decât secundum legem şi praeter legem, fiind de
neconceput hotărâri de Guvern emise direct în aplicarea Constituţiei. 3
Constituţionalitatea hotărârilor Guvernului constă, pe de o parte, în faptul că ele, potrivit art.
107 alin. 4 din Constituţie, trebuie semnate de Prim-ministru şi contrasemnate de miniştrii
responsabili ceea ce implica un grad ridicat de verificare a lor.
Pe de altă parte, având scopul de a înlesni punerea în aplicare a legii, emiterea lor este
controlată în permanenţă, nefiind permis să fie promulgate hotărâri ce contravin Constituţiei
deoarece astfel s-ar putea comite un abuz ce ar aduce grave prejudicii principiului separaţiei
puterilor în stat. Mai mult decât atât, caracterul constituţional al lor poate fi în permanenţă verificat
în practica instanţelor judecătoreşti prin ridicarea unor excepţii de neconstituţionalitate privitoare la
textul unor hotărâri. Pe durata în care Curtea Constituţională analizează excepţia invocată, întreaga
judecare a procesului se suspendă, ea fiind reluată după pronunţarea Curţii Constituţionale.
Un exemplu în acest sens ar fi decizia Nr. 410 din 14 iulie 2005 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 147/1992 privind blocarea, ridicarea,
depozitarea şi eliberarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile
publice. În acest caz excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de către Gheorghe Dobre în
Dosarul nr. 393/C/2005 al Tribunalului Gorj - Secţia comercială şi de contencios administrativ. La
această cerere reprezentantul Ministerului Public a apreciat că, în conformitate cu dispoziţiile art.
29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.
Obligaţia de a înainta Curţii Constituţionale sesizarea s-a menţinut totuşi conform regulii, astfel
încât prin Încheierea din 11 mai 2005, pronunţată în Dosarul nr. 393/C/2005, Tribunalul Gorj -
Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu privire la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 147/1992 privind blocarea,
ridicarea, depozitarea şi eliberarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe
drumurile publice. Autorul excepţiei a motivat acţiunea sa prin faptul că Hotărârea Guvernului nr.
147/1992 încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul de proprietate. El a apreciat că în
condiţiile în care "staţionarea pe drumurile publice a autovehiculelor staţionate neregulamentar este
1
“Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.” (art. 108, alin. 2)
2
A. Iorgovan, op. cit., pag. 400
3
Ibidem.

9
amănunţit şi foarte bine reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi de
Hotărârea Guvernului nr. 85/2003 [...], nu se impune existenţa altui act normativ, respectiv
Hotărârea Guvernului nr. 147/1992, care să reglementeze acelaşi segment din domeniul circulaţiei
pe drumurile publice, <<staţionarea autovehiculelor>>". Totodată a mai arătat că Hotărârea
Guvernului nr. 147/1992 "prevede blocarea autovehiculelor staţionate neregulamentar pe drumurile
publice, măsură prin care se încalcă dreptul de proprietate, respectiv atributul folosinţei bunului,
drept ce este garantat de Constituţia României şi de celelalte acte normative în vigoare".

Prin încheierea Curţii Constituţionale, se arată că aceasta, în numele legii, respinge ca fiind
inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 147/1992
privind blocarea, ridicarea, depozitarea şi eliberarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate
neregulamentar pe drumurile publice.
Acesta a fost un caz în care excepţia de neconstituţionalitate ridicată împotriva unei hotărâri a
Guvernului a fost respinsă de către Curte ca fiind inadmisibilă, deci nefondată. În fapt, majoritatea
excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate împotriva unor hotărâri ale Guvernului au fost respinse,
lucru ce probează, încă o dată, regimul lor constituţional şi controlul la care sunt supuse înainte de
a fi emise.

5. Regimul constituţional al ordonanţelor Guvernului

10
Ordonanţa reprezintă expresia unei competenţe legislative delegate întrucât Parlamentul este
unica autoritate legiuitoare a ţării conform Constituţiei, deci Guvernul pentru a participa la
activitatea legiuitoare are neapărată nevoie de o abilitare din partea Parlamentului, abilitare
concretizată prin intermediul legilor speciale de abilitare.1
Ordonanţele pot interveni numai în materiile în care se adoptă legi ordinare 2 şi sunt, prin
excelenţă izvoare de drept administrativ deoarece îşi păstrează caracterul de acte administrative.
Participarea Guvernului la complexul proces legiuitor este limitată şi nu poate fi concretizată
decât cu aprobarea Parlamentului. În anumite cazuri excepţionale însă, Guvernul poate emite
ordonanţe de urgenţă, pentru care nu are nevoie de o lege specială de abilitare. Chiar şi acestea
însă, conform art. 115, alin. 43, pot intra în vigoare doar după ce sunt aprobate de Parlament 4. Când
acesta nu se află în sesiune, este convocat de urgenţă pentru a putea analiza şi aproba respectivele
ordonanţe de urgenţă.
În ceea ce priveşte ordonanţele emise prin intermediul unei legi speciale de abilitare trebuie
menţionat că modul în care Parlamentul dă aceste legi este lăsat la latitudinea lui. 5 De regulă
aceste legi sunt emise doar pe perioada vacanţei parlamentare, timp în care Guvernul este abilitat
să dea ordonanţe pentru anumite domenii. Totuşi, Parlamentul poate abilita Guvernul, dacă doreşte,
să emită ordonanţe şi pe perioada sesiunilor sale. Acest lucru nu a fost întâlnit însă în practică până
acum.
Una din controversele care apar odată cu emiterea legilor de abilitare priveşte
constituţionalitatea lor, ele fiind considerate de mulţi ca fiind neconstituţionale deoarece
prerogativa legiferării aparţine în mod exclusiv Parlamentului. Din acest motiv, ele au fost atacate
de nenumărate ori prin ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate. Este cazul, de exemplu, al
Legii nr. 81/1992 de abilitare a Guvernului, a Legii privind abilitarea Guvernului de a emite
ordonanţe, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa din 30 iunie 1998, a Legii nr. 140
din 22 iulie 1999, etc. Analizând excepţiile invocate, Curtea Constituţională a decis de fiecare dată
să respingă ca nefondate excepţiile, considerând legile de abilitare ca fiind perfect constituţionale.
Nu numai legile de abilitare au fost însă de multe ori atacate ca fiind neconstituţionale. Este
cazul şi a nenumărate ordonanţe şi mai ales a ordonanţelor de urgenţă pentru care a fost pus în
discuţie caracterul excepţional al situaţiei în care au fost emise. Acest lucru este o dovadă în plus a
controlului dintre puterile statului, nedorindu-se să I se acorde Guvernului o prerogativă pe care nu
o are şi care să îi permită să facă abuzuri emiţând legi chiar şi atunci când nu are acest drept.
Procedura de atacare a ordonanţelor de urgenţă este una extrem de complicată şi aproape
imposibilă deoarece teoretic ar trebui ca cel ce atacă ordonanţa de urgenţă ca fiind
neconstituţională să-şi probeze afirmaţia în faţa Curţii Constituţionale administrând probe. Acest
1
A. Iorgovan, op. cit., pag. 401
2
Art. 114, alin. 1, Constituţie.
3
‘‘Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având
obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.’’
4
‘‘Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă
să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod
obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera
sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de
asemenea în procedură de urgenţă.’’ (art. 115, alin. 5)
5
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul
legilor organice. (art. 115, alin 1)

11
lucru este însă interzis de către legea organică a Curţii. Pe de altă parte însă, nici instanţele
judecătoreşti nu pot judeca această împrejurare deoarece ordonanţele au forţa juridică a legii,
nefiind permisă administrarea probelor împotriva lor. Deci dacă se ridică o excepţie de
neconstituţionalitate privitoare la o ordonanţă de urgenţă apare inadmisibilitatea prevăzută de
Legea organică a Curţii Constituţionale, luând astfel naştere un cerc vicios. Efectul acestei situaţii
constă în faptul că ordonanţele de urgenţă emise în locul hotărârilor de Guvern nu pot fi atacate
nici în contenciosul administrativ şi nici în cel constituţional. 1
Privitor la ordonanţele emise prin intermediul unei legi de abilitare trebuie precizat că ele
trebuiesc aprobate de Parlament doar atunci când legea de abilitare solicită acest lucru. 2 În caz
contrar se profilează ideea unei încrederi în Guvern bazată şi pe faptul că ele pot fi oricând atacate
în faţa Curţii Constituţionale pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Indiferent însă de
necesitatea aprobării lor de către Parlament, ele nu pot depăşi niciodată sfera legii de abilitare şi
nici perioada de timp pentru care Guvernul este abilitat.
Atunci când ordonanţele trebuie aprobate totuşi de către Parlament, aprobarea sau respingerea
lor se face printr-o lege în care se cuprind şi ordonanţele ale căror efecte au încetat, întrucât au fost
emise peste termenul de abilitare, care urmare a art. 115, alin 3.
Din momentul în care o ordonanţă este aprobată, ea trece din sfera actelor executivului în sfera
actelor legislativului, transformându-se în lege şi având forţa şi autoritatea unei legi. Parlamentul
are dreptul de a modifica ordonanţa înainte de a o emite, sau de a o modifica ulterior prin
intermediul unei legi.
În cazul în care legea de aprobare a ordonanţei este declarată neconstituţională de către Curtea
Constituţională, în baza articolul 146, lit. d din Constituţie3, decizia luată astfel are ca efect
scoaterea ordonanţei din circuitul juridic.

6. Doctrină privitoare la ordonanţele Guvernului

1
A. Iorgovan, op.cit. pag. 404
2
‘‘Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea
termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.’’ (art. 115, alin. 3, Constituţie)
3
‘‘ART. 146
Atribuţii
Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: (…) d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată
şi direct de Avocatul Poporului;’’

12
Unul din articolele cele mai cunoscute din doctrina privitoare la ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului este intitulat ‘‘Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor
Guvernului’’ şi aparţine d-nei Dana Apostol Tofan, lector univ. în cadrul Facultăţii de Drept a
Universităţii Bucureşti. Amintim acest articol în lucrarea de faţă deoarece prezintă foarte explicit
principalele controverse apărute legat de ordonanţele Guvernului.
Articolul apărut în Revista Dreptul nr. 4/1998 reprezintă o continuare mai aprofundată a altui
articol, scris de aceeaşi autoare şi intitulat ‘‘Despre natura juridică şi regimul juridic aplicabil
ordonanţelor Guvernului’’ care a apărut în Revista de drept public, nr. 1/1995.
Autoarea tratează pe larg practica Guvernului de a emite tot mai multe ordonanţe şi totodată
regimul constituţional şi legalitatea acestora. Se pune astfel în discuţie încălcarea unor principii
fundamentale de drept prin caracterul vădit exagerat al implicării Guvernului în activitatea
legiuitoare.
Singurul argument găsit în sprijinul activităţii Guvernului ţine de necesitatea punerii în aplicare
a atributului de executiv al Guvernului prin intermediul unor legi care să intermedieze şi să uşureze
totodată asimilarea hotărârilor executive de către societate. De asemenea, se mai consideră şi că
emiterea de ordonanţe accelerează procesul reformei şi ajută la dezvoltarea economică a statului
prin nepunerea de piedici în calea sa.
Privitor la ordonanţele emise în baza unei legi speciale de abilitare controversa principală care
apare priveşte momentul dezbaterii efective a acestora în Parlament atunci când legea de abilitare o
cere, moment care dacă nu este clar precizat poate interveni oricând, chiar şi ulterior publicării şi
chiar şi ulterior modificării lor.
În ciuda faptului că legea de abilitare limitează domeniile în care Guvernul poate emite
ordonanţe, există mereu un risc şi anume acela ca Guvernul, deşi nu are printre domeniile pentru
care a fost abilitat vreunul care să trebuiască reglementat prin legi organice, să emită totuşi
ordonanţe cu dispoziţii ce ar trebui reglementate doar prin lege organică, fiind necesar votul
majorităţii parlamentarilor. O astfel de ordonanţă este clar neconstituţională şi trebuie să fie de
drept abrogată.
Un exemplu de neconstituţionalitate ar fi cazul Ordonanţei Guvernului nr. 40/1997 care a
modificat şi completat Legea nr. 129/1996 privind transportul pe căile ferate. Problema în acest caz
constă în faptul că legea amintită a fost adoptată respectându-se prevederile art. 76 alin. 1 1 din
Constituţie, fiind deci o lege organică şi nicidecum una ordinară, motiv pentru care Ordonanţa
Guvernului este nelegală şi totodată neconstituţională.

7. Doctrină privitoare la ordonanţele de urgenţă ale Guvernului

1
‘‘ART. 76
Adoptarea legilor şi a hotărârilor
(1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.’’
(Constituţie).

13
Dintre toate cele 3 categorii de acte emise de Guvern, ordonanţele de urgenţă ridică cele mai
multe controverse şi sunt implicit cele mai atacate prin intermediul excepţiilor de
neconstituţionalitate.
După cum prevede Constituţia, ele pot fi emise doar în situaţii excepţionale. Legiuitorul a omis
însă să precizeze care ar putea fi aceste situaţii excepţionale, lăsând la interpretarea guvernanţilor
acest aspect. Este clar că interpretarea dorită este una sistematică pentru a se putea evalua cât mai
bine excepţionalul unei situaţii.
Având în vedere importanţa principiului separaţiei puterilor în stat pentru un stat democratic, de
drept, trebuie evitat ca Guvernul să emită astfel de ordonanţe de urgenţă în situaţii în care nu ar fi
necesar, preluând astfel din prerogativele adevăratului legiuitor, adică Parlamentul. Există deci un
risc al excesului de putere, risc ce implică necesitatea găsirii unei modalităţi de a-l controla.
Doctrina precizează1 şi practica Curţii Constituţionale demonstrează că deşi ordonanţele pot fi
supuse controlului de constituţionalitate2, atunci când problema constă în constituţionalitatea unei
ordonanţei de urgenţă, Curtea Constituţională nu se pronunţă cu privire la caracterul excepţional al
situaţiei care a determinat adoptarea respectivei ordonanţe de urgenţă.
În doctrină se critică atitudinea Guvernului de după anul 1997 de a emite foarte multe
ordonanţe de Guvern, acest lucru transformând sfera excepţionalului în cea a normalului. Unele
din cele mai discutate şi criticate de astfel de ordonanţe sunt: O. U. G. nr. 22/1997 pentru
modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991; O. U. G. nr. 36/1997
pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, etc.
O altă problemă ce a provocat adevărate dispute în doctrină priveşte caracterul normelor
conţinute în ordonanţele de urgenţă. În absenţa unei prevederi constituţionale exprese s-a
considerat că fiind vorba de o categorie distinctă şi specială de ordonanţe, ordonanţele de urgenţă
pot consacra şi norme juridice specifice legilor organice 3 spre deosebire de ordonanţele simple care
nu pot reglementa decât domenii rezervate legilor ordinare. Pe de altă parte acest punct de vedere a
fost considerat ca acordând prea multă putere Guvernului, fapt ce ar contravine principiului
separaţiei puterilor în stat.
În ceea ce priveşte posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în materia legii
organice, doctrina se împarte în doua tabere: pe de o parte se consideră că acest lucru nu este
admis, pe de cealaltă parte, fiind deja un fenomen încetăţenit în practică, este considerat ca fiind
admisibil. Principalul argument al celor ce contrazic această practică este situaţia constând în faptul
că Parlamentul prin legile sale de aprobare sau respingere a ordonanţelor care sunt legi ordinare nu
ar putea admite sau respinge o ordonanţă de urgenţă cu valoare de lege organică. Asta ar însemna,
în mod concret, ca prin votul majorităţii celor prezenţi (fiind vorba de o lege ordinară) să se voteze
practic o lege organică, încălcându-se astfel prevederile Constituţiei. Sau, dimpotrivă, se poate
decide aplicarea regulii prevăzute pentru legile organice, lucru ce ar fi la fel de neconstituţional.
Principalul argument al celor ce susţineau ca fiind constituţională măsura Guvernului de a
adopta ordonanţe de urgenţă pentru a reglementa materii dedicate exclusiv legilor organice este
acela că alin. 4 al art. 115 din Constituţie, spre deosebire de alin. 1 al aceluiaşi articol (care se
referă la ordonanţele emise pe baza unei legi de abilitare) nu exclude domeniu legii organice din
sfera de reglementare a ordonanţei de urgenţă. Argumentul a fost considerat a fi important dar nu si
suficient. Negarea legitimităţii constituţionale de a se reglementa prin ordonanţă de urgenţă în
1
I. Muraru, M. Constantinescu, Studii Constituţionale, Edit. Actami, Bucureşti, 1995, pag. 108
2
Fie anterior promulgării legii de aprobare, fie pe calea excepţiei ulterior.
3
A se vedea O. U. G. nr. 22/1997 şi O. U. G. nr. 36/1997.

14
materii rezervate de Constituţie legii organice se întemeiază pe următoarele argumente de
principiu:
- Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a ţării, îi este interzis să încuviinţeze, printr-o
lege de abilitare, ca Guvernul să poată reglementa, prin ordonanţe, în domeniul legilor
organice, astfel cum în mod expres prevede art. 115 alin 1 din Constituţie; cu atât mai mult
o asemenea interdicţie priveşte Guvernului când emite o ordonanţă de urgenţă care, prin
ipoteză, nu constituie expresia unei delegări legislative acordate de Parlament printr-o lege
adoptată în acest scop. Deci, pe calea ordonanţei de urgenţă, Guvernul nu poate mai mult
decât Parlamentul I-ar fi putut acorda;
- Din moment ce Parlamentul, în caz de urgenţă şi într-o situaţie excepţională nu poate printr-
o lege ordinară să modifice o lege organică, nici Guvernul nu o poate face pe calea
ordonanţei de urgenţă, deoarece ar însemna să aibă o competenţă legislativă mai mare decât
a puterii legiuitoare;
- Cazul excepţional, de care depinde constituţionalitatea emiterii ordonanţei de urgenţă
justifică, exclusiv, posibilitatea de a o emite, iar nu existenţa unei situaţii juridice
derogatorii, implicite, cu caracter de excepţie, faţă de ordonanţa emisă în temeiul unei legi
de abilitare, întrucât excepţiile nu pot fi decât exprese, aşa încât posibilitatea de a se
reglementa prin ordonanţă de urgenţă în domenii rezervate legii organice ar fi trebuit, de
asemenea, să fie expresă.
- Dacă ordonanţa de urgenţă ar fi altceva decât ordonanţa emisă în baza unei legi de abilitare
şi dacă specificul ei nu ar fi doar acela ca poate fi emisă, în conditţii restrictive ale art. 115,
alin 4 din Constituţie, în lipsa unei abilitări exprese acordate de Parlament, ar însemna că pe
calea ordonanţei de urgenţă să poată fi reglementate nu numai materii din domeniul legii
organice, dar şi domeniile rezervate reglementării din Constituţie, deci ale legii
constituţionale, ceea ce, evident, este inadmisibil.1

O altă problemă ce se ridică este cea legată de modalitatea abrogării unor legi prin ordonanţe de
urgenţă, aşa cum s-a procedat, de exemplu, în cazul Legii nr. 35/1997 privind regimul investiţiilor
străine în România care a fost abrogată expres prin intermediul O. U. G. nr. 31/1997, pentru ca mai
apoi, această ordonanţă de urgenţă, mai înainte de aprobarea ei de către Parlament, să fie aproape
integral expres abrogată (cu excepţia a 5 articole din totalul de 33) de către o altă ordonanţă de
urgenţă.
Rezultă, din cele arătate, că pentru justificarea legitimităţii constituţionale a ordonanţei de
urgenţă esenţială este existenţa cazului excepţional. Între împrejurarea anormală ce defineşte cazul
excepţional şi măsurile instituite printr-o ordonanţă de urgenţă relaţia este ca într-o ecuaţie: oricare
din aceste măsuri trebuie să corespundă exigenţelor impuse pentru salvgardarea unui interes public
ce ar fi sacrificat altminteri, datorită situaţiilor ce configurează cazul excepţional. Ordonanţa de
urgenţă reprezintă, de aceea, o ordonanţă provocată. Dincolo de aceste limite ea devine
neconstituţională, similară cu excesul de putere în emiterea unui act administrativ cu caracter
normativ.

8. Controlul jurisdicţional al actelor Guvernului

1
Mihai Constantinescu, Conţinutul ordonanţei de urgenţă a Guvernului, Revista Dreptul, nr. 8/1998.

15
Hotărârea, ordonanţa şi ordonanţa de urgenţă, ca acte ale Guvernului, au atât caracter normativ
cât şi caracter individual. Prin urmare, faţă de principiul accesului liber la justiţie consacrat în
Constituţie este neconceput în cadrul unui stat de drept un act al Guvernului care are şi caracter
individual să nu poată fi atacat pe motive de ilegalitate în faţa instanţelor de contencios
administrativ.
Mai departe vom analiza câteva decizii ale Curţii Supreme de Justiţie, secţia contencios
administrativ privitoare la unele hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului care au fost atacate în
practică în faţa acestei instanţe.

1. Decizie nr. 548/1997, emisă de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios
administrativ1

În cauză Consiliul Judeţean Ialomiţa a chemat în judecată Guvernul României pentru a se


dispune anularea hotărârii nr. 442/1994 privind finanţarea instituţiilor publice de cultură şi artă de
importanţă judeţeană şi a municipiului Bucureşti, precum şi a celor de sub autoritatea consiliilor
locale.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr. 419 din 20 iunie
1995 a respins acţiunea.
Considerând sentinţa netemeinică şi nelegală, reclamanta a declarat recurs. Recursul formulat nu
a fost însă considerat a fi fondat.
Potrivit Legii nr. 37/1990, în exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă, în vederea executării
legilor, acte normative de reglementare a relaţiilor sociale în diverse sectoare ale administraţiei
publice, precum şi acte cu caracter individual prin care se aplică direct dispoziţiile legale în diferite
cazuri concrete.
Hotărârea Guvernului nr. 442/1994 este un act normativ adoptat în exercitarea atribuţiilor
Guvernului şi în conformitate cu prevederile legale, ea reglementează modalitatea de punere în
aplicare a art. 24 din legea bugetului pe anul 1994, având dreptul de a redistribui bunurile
proprietate de stat în baza Decretului nr. 409/1995.
Referitor la patrimoniul unităţilor publice de cultură şi artă prevăzute în art. 1 din hotărâre, este
de precizat că acestea fac parte din domeniul public al statului, cât timp nu s-a făcut trecerea
patrimoniului în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, în conformitate cu prevederile
Hotărârii Guvernului nr. 113/1992.
Hotărârea nr. 442/1994 nu încalcă nici principiul autonomiei locale şi descentralizării serviciilor
publice prin art. 119 din Constituţie şi art. 1 din Legea nr. 69/1991. Astfel, pentru realizarea
strategiei culturale în folosul tuturor categoriilor sociale, prin Hotărârea Guvernului nr. 942 din 10
august 1990 s-a dispus organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, acesta întemeindu-şi
activitatea pe principiile autonomiei culturii şi artei, libertăţii de creaţie, neangajării politice,
primordialităţii valorii, şansei egale la cultură şi identităţii naţionale în circuitul mondial de valori.
Exercitarea atribuţiilor ministerului se face prin inspectoratele pentru cultură judeţene şi al
municipiului Bucureşti, organizate ca servicii descentralizate ale ministerului, astfel că, în mod
legal se prevede în art. 15 din Hotărârea nr. 442/1994 că preluarea activului şi pasivului
patrimoniului instituţiilor publice de cultură şi artă de importanţă judeţeană şi ale municipiului
Bucureşti prevăzute în art. 1, precum şi fondurile necesare funcţionării acestora pe întregul an

1
PUBLICATĂ ÎN: Dreptul nr. 3 din 1998, pag. 128

16
1994, se face de către Ministerul Culturii pe bază de protocol, prin inspectoratele de cultură
judeţene şi al municipiului Bucureşti.
În autoritatea consiliilor locale, municipale, orăşeneşti şi comunale rămân instituţiile publice de
cultură şi artă prevăzute în art. 2 din hotărâre, astfel că activitatea de coordonare se poate exercita
de consiliul judeţean.
Cum hotărârea instanţei de fond prin care s-a reţinut legalitatea Hotărârii nr. 442/1994 este
temeinică şi legală, recursul este nefondat şi a fost respins.

2. Decizia nr. 369/1998, emisă de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios
administrativ1

În cauză s-a formulat o acţiune în contencios administrativ, conform Legii nr. 29/1990, al cărei
obiect îl constituia constatarea neconstituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1998.
Cu toate că atât ordonanţele de urgenţă ale Guvernului cât şi cele emise de acesta în temeiul unei
legi de abilitare, sunt emise de o autoritate administrativă (Guvernul) ele au forţa juridică egală cu
aceea a unei legi (stricto sensu).
Întrucât, potrivit art. 144 lit. c din Constituţia României, precum şi Legii nr. 47/1992
neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe a Guvernului se poate ridica doar ca o excepţie
în faţa instanţelor judecătoreşti, în orice fel de cauze (civile, penale, comerciale sau de contencios
administrativ), dar soluţionarea excepţiei invocate este de competenţa exclusivă a Curţii
Constituţionale, rezultă că o acţiune directă în contencios administrativ (formulată în baza Legii nr.
29/1990) prin care se cere instanţei de contencios administrativ să constate ea însăşi
neconstituţionalitatea unei ordonanţe a Guvernului (indiferent de natura acesteia) este inadmisibilă,
întrucât în baza Legii nr. 29/1990 se poate examina dacă un act administrativ încalcă un drept
recunoscut de lege, iar nu dacă o ordonanţă a Guvernului cu putere de lege s-a emis potrivit
Constituţiei.
Faţă de cele expuse, s-a admis recursul ca fiind fondat şi s-a trimis cauza spre soluţionare Curţii
Constituţionale, conform art. 158 alin. 3 şi art. 159 pct. 1 C. pr. civ.

Iată deci 2 situaţii diferite înaintate Secţiei de Contencios administrativ a Curţii Supreme de
Justiţie, soluţionate diferit: uneia din ele I-a fost respins recursul iar celeilalte admis. Acestea sunt
doar 2 exemple din practica acestei instanţe însă le considerăm a fi suficiente pentru a evidenţia
controlul jurisdicţional asupra actelor emise de către Guvern.

9. Decizii ale Curţii Constituţionale privitoare la neconstituţionalitatea


unor ordonanţe ale Guvernului

1
PUBLICATĂ ÎN: Dreptul nr. 11 din 1998, pag. 150

17
Prin folosirea excepţiei de neconstituţionalitate privitoare la un act al Guvernul folosit în cadrul
unui proces, respectivul proces este suspendat până la soluţionarea excepţiei invocate, lucru ce
intră în competenţa directă a Curţii Constituţionale. În practică se observă un număr sporit de
asemenea invocări a excepţiei de neconstituţionalitate, fapt considerat în doctrină a fi pozitiv
pentru sistemul de drept deoarece presupune un control în plus al actelor Guvernului.
Vom trata mai departe, cu titlu de exemplu, câteva decizii ale Curţii Constituţionale privitoare
la neconstituţionalitatea unor ordonanţe ale Guvernului pentru a putea observa implicarea directă a
acestei instanţe în menţinerea echilibrului dintre puterea executivă şi puterea legislativă a ţării.

1. Decizia Nr. 464 din 20 septembrie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a


dispoziţiilor art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de
plată1

Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001


privind procedura somaţiei de plată a fost ridicată de Sanda Ionescu în Dosarul nr. 3.597/2005 al
Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti prin încheierea din 17 mai 2005.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de lege criticat
contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Constituţie, care garantează accesul liber la justiţie,
întrucât elimină posibilităţile de probare a netemeiniciei cererii formulate de creditor, încălcând
astfel dreptul la apărare. De asemenea, consideră că art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001
îngrădeşte dreptul la un proces echitabil.
Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a apreciat excepţia de neconstituţionalitate ca fiind
neîntemeiată şi a considerat că textul de lege criticat nu încalcă dreptul la apărare al debitorului,
întrucât procedura reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 este o procedură specială,
derogatorie de la dreptul comun, caracterizată în special prin celeritate. Instanţa a precizat că
limitarea mijloacelor de probă doar la înscrisuri, completate cu explicaţii şi lămuriri date de părţi, a
fost determinată tocmai de caracterul special al procedurii somaţiei de plată.
Guvernul consideră la rândul lui că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi
apreciază că prevederile art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 "tratează în mod echitabil şi
egal ambele părţi în cauză, oferind atât creditorului, cât şi debitorului posibilitatea să-şi susţină
interesele pe baza actelor depuse, precum şi prin explicaţii şi lămuriri date judecătorului".
Avocatul Poporului apreciază şi el că prevederile art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001
sunt constituţionale. În opinia sa, textul de lege ce formează obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate "nu conţine norme contrare dreptului părţilor interesate de a se adresa justiţiei

1
ART. 6
(1) Dacă nu a intervenit închiderea dosarului în condiţiile art. 5, judecătorul va examina cererea pe baza actelor depuse,
precum şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor, ce i-au fost prezentate potrivit art. 4 alin. (2) - (4).
(2) Când în urma examinării prevăzute la alin. (1) constată că pretenţiile creditorului sunt justificate, judecătorul emite
ordonanţa care va conţine somaţia de plată către creditor, precum şi termenul de plată.
(3) Termenul de plată nu va fi mai mic de 10 zile şi nici nu va depăşi 30 de zile. Judecătorul va putea stabili alt termen potrivit
înţelegerii părţilor.
(4) Ordonanţa se va înmâna părţii prezente sau se va comunica fiecărei părţi de îndată prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire. Totodată debitorului i se vor comunica cererea creditorului şi actele anexate la aceasta, dacă acestea nu i-
au fost comunicate potrivit art. 4 alin. (3).

18
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, de a beneficia de un proces
echitabil, precum şi de judecarea cauzei lor într-un termen rezonabil".
Curtea, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului
Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, decide să
respingă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001
privind procedura somaţiei de plată, ridicată de Sanda Ionescu în Dosarul nr. 3.597/2005 al
Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

2. Decizia Nr. 445 din 15 septembrie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a


prevederilor art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000
privind statutul şi regimul refugiaţilor în România

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (4) lit. a)
şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în
România, excepţie ridicată de Mohamad Ibrahim Mustafa Salim Al Mahdi în Dosarul nr.
417/RF/2005 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă, asigurări
sociale, contencios administrativ şi fiscal.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Mohamad Ibrahim Mustafa Salim Al Mahdi
într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei prin care
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins plângerea împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru
Refugiaţi de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege
criticat îngrădeşte exercitarea dreptului de liber acces la justiţie cu privire la un al doilea grad de
jurisdicţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil, fără a exista vreunul dintre motivele precizate în art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie. În
argumentarea acestor afirmaţii arată că termenul de 10 zile, prevăzut de art. 21 alin. (4) din
Ordonanţa Guvernului nr. 102/20001, nu poate fi considerat un termen rezonabil, întrucât "nu oferă
timpul material minim strict necesar" realizării actului de justiţie "cu respectarea tuturor garanţiilor
unui proces echitabil, inclusiv a dreptului la apărare". În acest sens arată că procedura accelerată de
soluţionare a cererilor de acordare a statutului de refugiat presupune intervievarea petentului de
către instanţa de judecată, cu asigurarea unui interpret, propunerea probelor şi administrarea
acestora. Probele sunt reprezentate de înscrisuri care atestă, pe de o parte, statutul personal al
petentului, care trebuie traduse, de regulă, într-o formă legalizată, iar pe de altă parte, relaţiile
referitoare la evoluţia situaţiei din ţara de origine a acestuia, furnizate de Consiliul Naţional Român
pentru Refugiaţi. De aceea, autorul excepţiei apreciază că termenul de 10 zile "contravine
intervalului minim de timp rezonabil care este necesar atât apărării, cât şi instanţei de judecată
pentru a soluţiona plângerea cu administrarea tuturor probelor necesare". Făcând o analogie cu
tratamentul juridic de care se bucură străinii în materia procedurii privitoare la obţinerea cetăţeniei
române, apreciază că în procedura de acordare a unei forme de protecţie se impune înlăturarea atât
a alternativei procedurii accelerate, cât şi a restricţiei exercitării căii de atac a recursului. De
asemenea, consideră că prin introducerea, în art. 19 alin. (2) lit. a) - d) din Ordonanţa Guvernului

1
Art. 21: (4) Instanţa soluţionează plângerea în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre motivată, prin care:
a) respinge plângerea pentru cel puţin unul dintre motivele prevăzute la art. 19 alin. (1);
b) admite plângerea şi dispune ca structura competentă a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotărârea să analizeze
cererea în procedură ordinară.

19
nr. 102/2000, a unor criterii, enumerate în mod limitativ, de apreciere a temeiniciei cererilor se
încalcă principiul independenţei justiţiei, prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituţie. În final, în
ceea ce priveşte garantarea dublului grad de jurisdicţie, autorul excepţiei face referire şi la
dispoziţiile art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi la cele ale art. 282^1 din
Codul de procedură civilă.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de
neconstituţionalitate. Precizează că accesul liber la justiţie nu presupune existenţa mai multor grade
de jurisdicţie, iar stabilirea acestora este atributul exclusiv al legiuitorului. Apreciază că termenul
de 10 zile este în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, care vizează celeritatea procesului.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios
administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Consideră
că textul de lege criticat nu îngrădeşte accesul la justiţie, petentul având posibilitatea să sesizeze
instanţa de judecată cu o plângere împotriva hotărârii date asupra cererii sale, analizată în
procedura accelerată. Limitarea accesului la mai multe grade de jurisdicţie nu reprezintă o
încălcare a liberului acces la justiţie, întrucât o instanţă a analizat susţinerile solicitantului statutului
de refugiat, care a beneficiat de un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil, fără
încălcarea dreptului la apărare.
Guvernul consideră de asemenea că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că
stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa
exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale
de procedură atât în ceea ce priveşte termenele de soluţionare a cererilor, cât şi posibilitatea
exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate.
Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest
sens arată că textele de lege criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate de
autorul excepţiei. Precizează că prevederile art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 "nu îngrădesc sub nici un aspect posibilitatea părţilor de a se adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime".
După ascultarea tuturor concluziilor, Curtea Constituţională decide să respingă excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr.
102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, ridicată de Mohamad Ibrahim
Mustafa Salim Al Mahdi în Dosarul nr. 417/RF/2005 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a
pentru conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.

Există cazuri când însăşi o lege pentru aprobarea unei ordonanţe de Guvern poate fi atacată ca
fiind neconstituţională. Acesta este şi cazul deciziei de mai jos:

3. Decizia Nr. 36 din 2 aprilie 1996 privind constituţionalitatea unei prevederi din Legea
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/1995

20
Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 21 martie 1996, de către Guvernul României,
pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii prevederilor articolului unic, punctul 6 din Legea
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/1995, în ce priveşte introducerea art. 11 în
cuprinsul acestei ordonanţe.1

Guvernul consideră ca aceasta prevedere este neconstituţională, pentru următoarele motive:


1. În temeiul art. 110 din Constituţie, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea
prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării
Guvernului este obligatorie. Prevederile art. 11 al ordonanţei, introdus prin lege, intră sub incidenţa
art. 110 din Constituţie, întrucât au fost adoptate fără sa se fi cerut informaţii de la Guvern.
Întrucât, la data adoptării Legii pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/1995, bugetul de
stat pe anul 1996 nu era aprobat, sunt aplicabile prevederile art. 137 alin. (3) din Constituţie,
potrivit cărora, "Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au
fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare
bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor
bugete".
Aşa fiind, majorarea cuantumului alocat cercetării-dezvoltării prin Legea pentru aprobarea
bugetului de stat pe anul 1995 reprezintă o modificare a acestuia, prevederile art 110 alin. (1) din
Constituţie fiind, de aceea, aplicabile.
2. Cel de-al doilea argument are în vedere faptul ca, potrivit art. 137 alin. (2) din Constituţie,
competenta de a elabora proiectul bugetului de stat aparţine, în exclusivitate Guvernului, acest
proiect trebuind sa reflecte priorităţile ce rezultă din programul de guvernare, acceptat de
Parlament la investirea Guvernului.
Dacă, prin legi având un alt obiect de reglementare, Parlamentul stabileşte proporţiile sumelor ce
urmează sa se aloce prin buget pentru diverse capitole de cheltuieli, proiectul de buget se
elaborează, de fapt, nu de către Guvern, ci de către Parlament, ceea ce afectează principiul
separaţiei puterilor şi reduce la o simplă operaţie aritmetică dreptul constituţional al Guvernului de
a întocmi acest proiect de lege.
De aceea prerogativa Parlamentului de a modifica orice prevedere bugetară se poate exercita
numai cu ocazia dezbaterii şi adoptării proiectului de lege alcătuit de Guvern.
În fine, se arată ca stabilirea, prin legi de reglementare a diferitelor domenii de activitate, a unor
bugete distincte ale acelor domenii anulează însuşi rolul Parlamentului în dezbaterea şi aprobarea
bugetelor anuale şi face astfel imposibilă abordarea unor priorităţi impuse de situaţiile specifice
fiecărui an.
3. Art. 11, constituind o prevedere bugetară, ar ti trebuit sa fie dezbătut şi aprobat în şedinţa
comuna a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, astfel cum prevede art. 62 alin. (2) lit. b) din
Constituţie. Textul constituţional nu a fost însă respectat, ceea ce constituie un alt motiv de
neconstituţionalitate, de ordin procedural.
4. Art. 137 alin. (5) din Constituţie prevede ca nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără
stabilirea surselor de finanţare. Or, deşi prin textul art. 11 al Ordonanţei Guvernului nr. 25/1995,
introdus prin legea pentru aprobarea acestei ordonanţe, se stabileşte o cheltuială bugetară, nu se
precizează sursa de finanţare, ceea ce contrazice textul menţionat din legea fundamentală.

1
Potrivit art. 11 al ordonanţei, introdus prin legea sus-menţionată, "Cuantumul alocat anual prin bugetul de stat pentru finanţarea
activităţilor de cercetare-dezvoltare prevăzute la art. 13 şi a altor cheltuieli prevăzute la art. 14 va fi de minimum 1% din
produsul intern brut".

21
5. Prevederile art. 11 implică unele consecinţe grave, întrucât necesită cheltuieli exorbitante de la
bugetul de stat. Tot astfel se arată ca raportarea unor prevederi bugetare la procente din produsul
intern brut face ca dispoziţia legală respectiva sa fie inoperantă, întrucât se referă la un indicator
economic postcalculat, al cărui cuantum se stabileşte după încheierea exerciţiului bugetar, făcând
imposibilă înscrierea unor sume certe în proiectul de buget de stat pe anul următor.

Curtea, ţinând seama de sesizarea Guvernului, de punctul de vedere al preşedintelui


Senatului, de opinia Comisiei juridice, de numiri, disciplina, imunităţi şi validări a Senatului, de
raportul judecătorului-raportor, precum şi de prevederile art. 11, introdus prin Legea pentru
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/1995, ce face obiectul sesizării, raportate la dispoziţiile
Constituţiei, în numele legii decide: constată ca dispoziţiile art. 11, introduse în Ordonanţa
Guvernului nr. 25 din 11 august 1995 privind reglementarea organizării şi finanţării activităţii de
cercetare-dezvoltare, prin articolul unic punctul 6 din legea pentru aprobarea acestei ordonanţe,
sunt neconstituţionale.
Decizia se comunică Preşedintelui României, precum şi preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, în scopul deschiderii procedurii prevăzute la art. 145 alin. (1) din Constituţie. 1

Acesta a fost un caz2 în care Curtea Constituţională a găsit excepţia neconstituţionalităţii ca


fiind fondată, motiv pentru care a admis-o. În practică numărul acestor situaţii este infinit mai mic
decât al acelora în care excepţia este respinsă de către Curte. Bineînţeles, doctrina este divizată şi
de această data: pe de o parte se susţine aspectul pozitiv al acestui fapt considerându-se că
probează constituţionalitatea actelor emise de Guvern deci bunul mers al sistemului judiciar, iar pe
de altă parte se exprimă suspiciunile privitoare la rigiditatea şi conservatorismul cu care ar putea fi
judecate aceste excepţii de către Curte.

10. Scurte concluzii

1
Deliberarea a avut loc la data de 2 aprilie 1996 şi la ea au participat. Ioan Muraru, preşedinte, Costică Bulai, Viorel Mihai
Ciobanu, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Lucian Stângu, Florin Bucur Vasilescu, Victor Dan Zlătescu, judecători.
2
Alte exemple: Decizia Nr. 83 din 19 mai 1998 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 22/1997 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată; Decizia
Nr. 101 din 9 iulie 1998 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/1997 pentru întocmirea bilanţului contabil special şi regularizarea unor credite şi dobânzi clasificate în
categoria "pierdere" la Banca Agricolă - S.A., modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 48/1997, etc.

22
Lăsând la o parte controversele apărute cu privire la actele emise de Guvern, necesitatea lor este
un lucru cert, ce nu poate fi negat şi se bazează în primul rând pe faptul că executivul nu şi-ar putea
pune în aplicare atribuţiile fără să aibă o metodă la îndemână în acest sens. De asemenea, dacă nu
ar exista aceste acte nu s-ar putea pune în aplicare cu aceeaşi uşurinţă nici legile emise de
Parlament. Rolul Guvernului apare deci şi ca de mediator între societate, pe de o parte, şi legiuitor,
pe de altă parte.
În plus, în orice formă de organizare existentă, în care cineva are o atribuţie supremă, nu
lipseşte un înlocuitor pentru acea persoană/instituţie pentru situaţiile de urgenţă. În cazul de faţă,
deşi Parlamentul este unica putere legiuitoare, totuşi este nevoie de “cineva” care să îi poată prelua
din atribuţii în situaţii excepţionale, iar acel cineva este Guvernul. Nu s-ar putea ca în cazul
vacanţei parlamentare, de exemplu, întreaga activitate legiuitoare să fie complet paralizată
deoarece acest lucru ar putea duce la grave consecinţe dacă ar fi neapărată nevoie de emiterea unui
act legislativ.
Bineînţeles că un echilibru este de dorit să fie păstrat întotdeauna în aşa fel încât cele două
puteri să se controleze reciproc şi să nu se ajungă la abuzuri de putere. Trebuie să ne amintim că
trăim într-un stat democratic, şi, mai mult decât atât, într-unul de drept, situaţie ce presupune ca şi
condiţie sine qua non respectarea unor principii de drept fundamentale aşa cum este cel al
separaţiei puterilor în stat.
Aşa cum Cicero spunea, 1 “Este o lege adevărată, dreapta raţiune, conformă cu natura,
răspândită în toţi, constantă, eternă. Această lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate
deroga de la ea.” Deci atâta timp cât un act al Guvernului va fi adoptat doar în scopul bunei
funcţionări a sistemului social şi juridic şi totodată în apărarea drepturilor oamenilor şi a ţării, el
are deja prima premisă şi poate cea mai importantă pentru a fi unul bun. În fond, nu trebuie uitat că
legile nu se emit decât atunci când sunt necesare şi menirea lor este de a ajuta şi nu de a împiedica
înfăptuirea dreptăţii.
Un ultim aspect ce trebuie reţinut este acela că societatea este alcătuită din oameni ce au, prin
calitatea lor de membri ai ei, dreptul de a avea iniţiativă legislativă sau de a ataca o lege existentă
pentru motiv de neconstituţionalitate, acestea făcându-se cu respectarea prevederilor Constituţiei.
Deci dacă vreodată ambiţia umană se ridică deasupra valorilor reale sau a drepturilor şi libertăţilor
celorlalţi, acest lucru trebuie corectat de îndată de oricine îl sesizează, prin mijloacele pe care le
are. Doar aşa putem perfecţiona lumea şi totodată sistemul juridic în care trăim şi putem spera la o
justiţie într-adevăr “legată la ochi” în timp.

Bibliografie

1
Est quidemvera lex, recta ratio, naturae congruens diffusa in omnes, constans sempiterna ... Huic lege nec abrogari fas est
neque derogari licet

23
 Iorgovan, Antonie - Tratat de drept administrativ, vol. I, editura AllBeck, Bucureşti,
2001
 Constantinescu, Mihai; Dumitru, Horţiu – Curtea Constituţională, decizii de constatare
a neconstituţionalităţii 1992 – 1998, editura Militară, Bucureşti, 1999.

 Revista Dreptul – numerele 3/1998, 4/1998, 7/1998, 8/1998.

 Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei


României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din
29 octombrie 2003.

 Dvoracek, Maria – Drept administrativ, editura Chemarea, Iaşi, 1993.

 Deleanu, Ion – Drept constituţional şi instituţii politice, editura Chemarea, Iaşi, 1992

 Popa, Nicolae – Teoria Generală a Dreptului, editura AllBeck, Bucureşti, 2003

 Tănase Gheorghe, Gh. – Separaţia puterilor în stat, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994

 Soft legislativ Lex2000

24