Habitatul uman este o comunitate – un grup de oameni trăind pe o
suprafaţă bine definită. Dezvoltarea acestei comunităţi implică transformarea mediului natural într-un mediu artificial care include o varietate de structuri şi instalaţii proiectate în scopul creării de condiţii favorabile activităţii productive şi recreaţii umane precum şi a altor activităţi ale vieţii umane. Habitatul include existenţa unor infrastructuri fizice, a locuinţelor, transportului, apei, evacuării reziduurilor precum şi a surselor de energie, în acelaşi timp este necesară şi o infrastructură socială materializată prin servicii publice, educaţionale şi culturale. Factorii de mediu: apa, aerul, solul, flora, fauna au suferit sub impactul activităţii umane modificări calitative şi cantitative importante, mai ales în ultimile decenii, ca urmare a valorificării intense a resurselor naturale, dezvoltării industriei, centrelor populate (aşezările umane) etc. Activităţile din mediul urban şi cele din mediul rural constituie surse de poluare pentru toţi factorii de mediu cu implicaţii grave asupra sănătăţii umane şi de aceea aceste activităţi trebuie controlate şi dirijate, astfel încât să se reducă la minim impactul asupra mediului. Mediul în care trăieşte omul este definit în primul rând de calitatea aerului, apei, solului, locuinţei, alimentelor pe care le consumă, precum şi de mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Strâns legată de aceşti factori, influenţată şi determinată imediat sau după o perioadă de timp, este starea de sănătate a populaţiei. Sănătatea (după Organizaţia Mondială a Sănătăţii) reprezintă integritatea sau buna stare fizică, psihică şi socială a individului şi colectivităţilor, colectivităţii umane. Prezentarea acestor aspecte este importantă pentru a înţelege strânsa legătură între mediul curat sau poluat şi starea noastră ( a oamenilor) de sănătate. Starea de confort şi de sănătate a populaţiei poate fi perturbată de poluare sub toate formele ei, fie că este poluare chimică, poluare fonică, poluare acustică sau alt gen de poluare. Cunoaşterea şi determinarea unor factori de risc de mediu au o deosebită importanţă şi constituie poate, cea mai valoroasă activitate pentru promovarea şi păstrarea stării de sănătate a populaţiei. Evaluarea stării de sănătate a populaţiei constă în identificarea factorilor de risc, care ţin de: calitatea aerului; alimentarea cu apă potabilă; colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide şi solide de orice natură; zgomotul rural şi zgomotul urban; habitatul + condiţii improprii (zgomot, iluminat, aglomerarea populaţională, etc.); calitatea serviciilor (de toate tipurile) oferite populaţiei. În condiţiile dezvoltării civilizaţiei, cu toate avantajele şi dezavantajele ei, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu au devenit pentru întreaga umanitate un obiectiv primordial, o sarcină dificilă a cărei realizare, presupune numai eforturi material - financiare şi organizatorice naţionale şi internaţionale, ci şi fundamentarea unor concepţii ştiinţifice pentru această activitate şi dezvoltarea unei constitute ecologice. În concepţia de elaborare a strategiilor şi politicilor economice ale guvernelor s-a produs o modificare esenţială, potrivit căreia s-a considerat că activitatea de producţie a mediului reprezintă o componentă necesară transformării sistemului economic şi al dezvoltării durabile a societăţii. Transformările acre au loc la nivel global în ceea ce priveşte calitatea mediului, impun găsirea unor soluţii pentru a asigura menţinerea echilibrului ecologic al planetei, în condiţiile unei dezvoltări durabile. Politicile de mediu trebuie armonizate cu programele de dezvoltare în toate domeniile,iar reuşita luptă împotriva poluării nu poate fi decât rezultatul coordonării şi dezvoltării economiei globale. Managementul ecologic are la bază un principiu confirmat: prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică decât tratarea. Lumea a evoluat, ecosistemele şi-au schimbat complet componenţa, unele au fost artificializate complet de forţa umană, constituţia genetică a populaţiilor s-a schimbat şi ea; este necesar pentru păstrarea sănătăţii individuale şi colective, pentru asigurarea durabilităţii ei, longevităţii ei, de o nouă armonie om-mediu înconjurător, de sublinierea şi de luarea în considerare a relaţiei om-mediu şi din punct de vedere medical. Mediul înconjurător al societăţii secolului nostru este deopotrivă o realizare extraordinară şi o capcană pentru sănătate. Iată de ce trebuie să avem cunoştinţe despre mediul înconjurător, ecosisteme, ecosisteme umane, factorii de mediu şi influenţa acestora asupra sănătăţii noastre. Bolile cardiace şi cancerul au devenit maladii primordiale ale contemporaneităţii. Urbanizarea nu trebuie să neglijeze spaţiile largi, parcurile, locurile de agrement, casele cu grădini, confortul şi comodităţile. De viaţa socială, de cadrul desfăşurării ei, depinde, în mare măsură, starea sănătăţii oamenilor secolului nostru. Ca rezultantă a interacţiunii mediu-bază genetică, sănătatea este tot mai tributară noului mod de viaţă. I. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR – COMPONENTELE MEDIULUI
Mediul reprezintă totalitatea condiţiilor de climă şi relief în care
trăiesc organismele. Mediul înconjurător reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi în activităţi umane, acre, în strânsă interacţiune, asigură menţinerea echilibrului ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi cele de dezvoltare a societăţii. Factorii naturali ai mediului înconjurător sunt: apa, aerul, solul, organismelor vegetale şi animale, precum şi procesele şi fenomenele naturale generate de interacţiunea lor. Calitatea factorilor de mediu constă în compoziţia lor chimică naturală optimă pentru asigurarea vieţii. Protecţia mediului = ocrotire + conservare. Ocrotirea mediul înconjurător înseamnă protecţia acestuia prin acţiuni legiferate, care scot din incidenţa omului speciile rare, pe cale de dispariţie, precum şi anume spaţii geografice cu mare valoare naturală, declarate monumente ale naturii. Conservarea mediul înconjurător constă în utilizarea raţională şi eficientă a resurselor mediului, adoptarea celor mai potrivite forme şi procese tehnologice, agrozootehnice sau silvice, lucrări pentru limitarea şi prevenirea efectelor dăunătoare ale unor fenomene naturale (inundaţii, alunecări de teren, eroziune accelerată). Componentele mediului Prin integrarea sistemelor biologice în mediul fizico – chimic (abiotic), rezultă sistemelor ecologice, care sunt ierarhizate. Sistemele ecologice ierarhizate sunt: ecosfera, complexele macroregionale de ecosisteme, complexele regionale de ecosisteme, ecosistemelor. Ecosfera reprezintă unitatea dintre troposferă şi biosferă. Troposfera, mediul fizico – chimic planetar, cuprinde cele 3 sfere ale Pământului: toată sfera lichidă (hidrosfera), o mică parte din sfera solidă (litosfera) şi partea inferioară a sferei gazoase (atmosfera), populate de componentele biosferei (sfera vieţii). Hidrosfera - masa totală de apă liberă în stare lichidă sau solidă de pe suprafaţa Pământului, precum şi sub sau deasupra acestei suprafeţe., cu un volum total de apă de 1,44 x 109 km3. Din această cantitate, 97% constituie oceanul planetar, 2% calotele polare de gheaţă şi doar 1% apele continentale de suprafaţă şi subterane. Litosfera sau scoarţa terestră este constituită din partea superficială a masei terestre, până la adâncimea de 16-40 Km, formată din roci cu densitate şi greutate mici. Deşi reprezintă doar 0,14% din masa Pământului, litosfera este foarte importantă, reprezentând sursa directă de nutrienţi pentru producătorii primari şi indirectă pentru organismele din celelalte categorii trofice. Atmosfera este învelişul din jurul planetei, alcătuit din gaze, vapori de apă, praf, cu o grosime de 10000 de Km. aproximativ 99% din masa atmosferei este situată într-un strat cu o grosime de 30 de km. Biosfera este prezentă îndeosebi în partea inferioară a atmosferei (numită troposferă), până la altitudinea medie de circa 12 km. Grosimea troposferei creşte de la poli către ecuator. Ea realizează permanent schimbări materiale şi energetice cu hidrosfera, litosfera , biosfera. Biosfera reprezintă doar o peliculă subţire de „viaţă” care, comparată cu masa terestră constituie doar 1%. Componentele biosferei se găsesc de la cele mai mari adâncimi oceanice până pe munţii cei mai înalţi, de circa 9000 de metri şi în aer chiar până la 20000 de metri. În atmosferă, viaţa este întâlnită îndeosebi până la 3000-4000 de metri, la altitudini mari fiind reprezentată de spori şi ciuperci, granule de polen, seminţe de plante, insecte, acarieni, păianjăni. În hidrosferă, componentele biosferei se găsesc îndeosebi în zona superioară a oceanului planetar, până la 200 metri adâncime în zonele litorale şi până la adâncimea medie de 2000 de metri a blocurilor continentale. Unele forme de viaţă au fost însă întâlnite: până la 11022 metri în Groapa Mariane din oceanul Pacific; pe banchinezele polare; pe zăpezile veşnice din munţi; în apele termale; în zona dorsalelor oceanice, chiar la temperaturi de circa +1500C. În litosferă, diferitele specii pot fi prezentate: în pătura superficială a solului (animale, rădăcinile plantelor, descompunători); în peşteri; în pelicula de apă de pe straturile petrolifere, până la 4000 de metri adâncime. Complexele de ecosisteme cuprind mai multe ecosisteme alăturate, acvatice şi terestre, naturale şi antropizate. Sunt complexele regionale extinse pe zone mai restrânse (Rezervaţiile Biosferei Delta Dunării şi Retezat etc.) şi complexe macroregionale (tundra, taigaua, stepa, savana, pădurea tropicală etc). Sistemul socio-economic uman este un sistem ecologic complex, dominat de specia umană, nu atât prin număr cât mai ales prin intensitatea activităţii desfăşurate, prin dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. El include oraşele, comunele, agrosistemele, centrele industriale etc. Relaţia dintre ierarhia sistemelor bilogice şi ecologice Fiecare componentă a ierarhiei sistemelor ecologice include ca subsistem o componentă a ierarhiei sistemelor bilogice. Fiecare componentă a ierarhiei sistemelor biologice este un subsistem al ierarhiei sistemelor ecologice. Mediul înconjurător este constituit din totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activitatea umană, care în strânsă interacţiune influenţează condiţiile de viaţă ale omului şi de dezvoltare a societăţii. Apa, aerul şi solul, elementele constituiente ale biosferei, sunt cunoscute şi sub denumirea de factori de mediu. În fiecare dintre acestea se dezvoltă o faună şi o floră specifice, cărora, pentru a putea supravieţui, trebuie să li se asigure un mediu ambiant cât mai curat şi sănătos. II. SĂNĂTATEA ŞI FACTORII DE MEDIU
II.1Apa II.1.1 Sursele de poluare, poluanţii
Sursele de poluare şi poluanţii generează maladii infecţioase transmise
prin apă şi maladii neinfecţioase datorită prezenţei în apă a unor substanţe chimice. Maladiile generate şi transmise prin intermediul apei au ca origine apele uzate orăşeneşti sau industriale; substanţele chimice provenite din aer, sol sau chiar din apele uzate Maladiile infecţioase transmise prin apă sunt generate de poluanţii următori: bacterii care generează: holera (afecţiune bacteriană digestivă proliferată de un germen); febra tifoidă proliferată de bacilul tific, Salmonella typhi; dizenteria generată de bacilii dizenterici, Shigella disenteriaie; leptospirozele generate de leptospire patogene etc.; viruşi care generează: poliomelita, hepatita virală, conjuctivita de bazine de îmbăiere (provocată de un adenovirus) etc.; paraziţi care generează: amibiaza sau disenteria amibiană, cea mai răspândită parazitoză de natură hidrică (cel care elimină parazitul în mediul extern este omul bolnav, câinele, porcul etc.); lambliaza, parazit eliminat tot de omul bolnav şi excepţional de animale; tricomoniaza parazitoză în a cărei transmitere apa joacă un rol deosebit de important, alături de contactul direct sexual interuman; maladia este determinată de un flagelat (Triconomas vaginalis) foarte puţin rezistent în mediul extern unde dispare în cîteva ore etc. În privinţa maladiilor infecţioase, datorate unor substanţe chimice din apă (minerale, radioactive, toxice etc.) se menţionează maladiile următoare, având ca provenienţă: substanţele minerale: guşă endemică (creşterea patologică a volumului glandei tiroide), întâlnite în regiunile submontane şi care dă naştere la complicaţii nervoase şi endocrine; caria dentară care în unele ţări atinge proporţii de 90-95% din totalul populaţiei; bolile cardiovasculare datorate lipsei de calciu şi magneziu din apa de băut. Cercetări recente au arătat lipsa din apă a unor alte elemente ca sodiu, crom, cupru etc. au efecte negative; substanţele toxice, prezente în apă, aer şi sol din ce în ce mai mult, în urma industrializării şi chimizării agriculturii, conduc la contractarea a diferitelor maladii dintre care se menţionează cele care conduc la intoxicarea cu nmitraţi (NO3) sau mai exact cu nitriţi rezultaţi prin transormări, ca urmare a unui proces de reducere, în perioadele calde ale anului. Nitriţii pătrund în sânge, intră în combinaţie cu hemoglobina formând methemoglobina, rezultând un deficit de oxigen. Maladia, cunoscută sub numele de cianoză infantilă sau methemoglobinemia, este întâlnită des la copii. Alte substanţe toxice posibile prezente în apă: plumb, mercur, cadmiu, arsen, pesticide etc.; substanţele radioactive acţionează numai când acestea depăşesc radioactivitatea flaturală (rareori) şi atunci datorită folosinţei substanţelor lor radioactive extrase din mine şi folosite în diferite scopuri.
II.1.2 impactul asupra mediului
Maladiile transmise prin intermediul apei au efecte negative asupra