1.
Cultura – definiție, tipuri, perspective teoretice asupra culturii
Cultura = mod de viață împărtășit de membrii unei comunități sau „trusă de
unelte” care ne asigură echipamentul necesar pentru a face față
problemelor zilnice ale vieții, transmisă din generație în generație și de la
individ la individ;
Cultura rezidă, în principal, în bunuri intangibile, dar include și tehnologia
sau obiectele materiale:
Cultură nonmaterială: creații abstracte/bunuri intangibile care influențează
comportamentul indivizilor (ex.: limbă, valori, reguli, cunoaștere, credințe,
preferințe, gesturi etc.);
Cultură materială: obiecte fizice/bunuri tangibile produse și utilizate de o
societate
(unelte, sculpturi, jucării, îmbrăcăminte etc.);
Cultura materială depinde de cea nonmaterială pentru semnificații.
Biologia explică ceea ce este co mun în diverse societăți;
Cultura explică de ce există diferențe/diversitate la nivelul indivizilor și al
societăților.
Perspective teoretice asupra culturii - Sociologia evoluționistă
Cultura și biologia nu reprezintă două sfere separate ce pot să
interacționeze într-o anumită măsură, ci cultura este ea însăși, cel puțin în
parte, biologică; - Există o distincție clară între:
Cultura transmisă – ceea ce se înțelege, în sens larg, prin cultură;
Cultura creată – înainte de a fi transmisă, cultura trebuie „creată” de membrii
unui grup sau societăți, iar cultura este rezultatul interacțiunii dintre
predispozițiile genetice și mediul natural în scopul asigurării adaptării; -
Cultura reprezintă principalul mod de adaptare a individului la mediul său
(selecția naturală a favorizat adaptarea prin învățare, în detrimentul
adaptării prin mutație/ schimbare genetică);
Mediul este, astăzi, creat de indivizi, astfel că natura (nature) și cultura
(nurture) nu pot fi separate.
$ celorlalți. • Relativ la așteptările celorlalți, se poate vorbi despre: - altul
2.Vehiculele culturii: simboluri, limbă, valori, norme (Prezentare 4–Cultură
și societate)
Simboluri = semne, obiecte, imagini care reprezintă, indirect, o noțiune, idee,
sentiment etc.;
ajută la comunicarea de idei (ex.: iubire, prietenie, pace, ură) pentru că
exprimă concepte abstracte cu obiece vizibile (ex.: gesturi, îmbrăcăminte),
dar și la comunicarea de informații (ex.: sunetul unei sirene ca semn al unei
urgențe);
cultura nu poate exista fără simboluri pentru că nu ar putea exista
semnificații împărtășite de membrii unui grup/societăți;
simbolurile pot fi universale sau specifice unei culturi, având semnificație
doar pentru indivizii care împărtășesc aceeași cultură: - un steag poate fi o
sursă de patriotism, naționalism sau credințe religioase; - îmbrăcămintea
sau bunurile deținute sunt simboluri de status.
Limba = cod de simboluri prin care sunt exprimate idei și care le permit
indivizilor să gândească și să comunice cu alte persoane; Limbaj =
abilitatea de a comunica prin simboluri;
Esența culturii este transmiterea și împărtășirea de semnificații;
Limba are trei tipuri diferite de relații cu cultura:
Limba reprezintă/include cultura – limba include valorile și semnificațiile unei
societăți, dar și ritualuri, ceremonii, povești etc. (este necesară pentru
integrare); - Limba e un simbol al culturii – o limbă comună e semnul că
oamenii împărtășesc aceeași cultură (ex.: culturi naționale), în vreme ce o
limbă distinctă poate simboliza un subgrup, o subcultură;
Limba creează un cadru pentru cultură – ipoteza relativității lingvistice –
gramatica, stuctura și categoriile limbii influențează modul în care vedem
realitatea.
Valorile = idei comune/împărtășite despre obiective dezirabile; în general,
idei despre ce e bine/rău, dezirabil/indezirabil;
Valorile nu dictează comportamentul de urmat, dar oferă citerii de evaluare
a indivizilor, obiectelor și evenimentelor și de justificare a propriilor
comportamente; • Valori generale (fericire è căsătorie fericită) și specifice
(cooperare între soți);
• Valori universale (securitate) și particulare (securitate prin
copii/economii/educație); - Valorile contradictorii – se află în conflict unele
cu altele, sunt reciproc exlusive și există pentru că unele societăți sunt
suficient de permisive pentru a accepta comportamente/acțiuni diverse (ex.:
individualism versus colectivism, umanitarism versus muncă și realizări
personale).
Normele = reguli comune de comportament, care specifică ceea ce trebuie
și ce nu trebuie să facem;
Norme prescriptive – ne spun ce comportament este potrivit sau acceptabil
(ex.: oamenii trebuie să-și plătească taxele sau să deschidă ușa unei
persoane care are mâinile ocupate);
Norme proscriptive – ne spun ce comportament este nepotrivit sau
inacceptabil (ex.: legi care interzic depășirea vitezei legale sau „bunele
maniere” care ne interzic să trimitem mesaje în timpul orelor).
• O normă este un model de acțiune, care trebuie aplicat în anumite
împrejurări și: - este asumat de către individ în mod conștient (reflexele
automate sau orice tip de obișnuință nu reprezintă norme);
are o semnificație și o valabilitate supraindividuală;
este enunțat explicit ca model supraindividual de comportament; - nu
solicită un comportament imposibil sau un comportament necesar.
$ diferențele de clasă socială, etnie, rasă etc.);
3.Surse de diversitate culturală (Prezentare 5 – Diversitate culturală)
1. Mediul – condițiile de mediu determină o serie de caracteristici specifice
unei societăți: ce haine sunt practice, feluri de mâncare, tipul de economie,
gradul de raritate/abundență a resurselor; 2. Izolarea – în absența unei
interacțiuni cu alte culturi, o cultură va dezvolta norme și valori unice; în
acest context, evoluția este o adaptare la mediu și nu se datorează influenței
externe; - din secolul al XIX-lea, aproape nicio cultură nu mai este izolată.
Difuzia culturală – reprezintă procesul prin care aspecte ale unei culturi/
subculturi devin parte a unei alte culturi (ex.: domesticirea animalelor sau
Valentine’s Day); - reprezintă motivul principal al transformării culturii și
similitudinii dintre culturi; - la nivelul cel mai general, difuzia culturală devine
globalizare a culturii, prin care elemente culturale (ex.: valori, modă, stiluri
muzicale etc.) se răspândesc global.
Tehnologia – cunoașterea, tehnicile și uneltele cu ajutorul cărora indivizii
transformă resursele în obiecte utilizabile, dar și cunoașterea și
îndemânările necesare pentru utilizarea a ceea ce este dezvoltat/produs; -
uneltele/tehnicile disponibile într-o societate influențează normele și valorile
acesteia și, implicit, relațiile sociale; - ex.: mijloacele de comunicare:
platformele de socializare (Facebook) au modificat atitudinea față de
conceptul de intimate, dar și accesul la intimitate.
Mass-media – promovează cultura populară = aspecte ale culturii care sunt
larg accesibile și răspândite, în general în rândul oamenilor obișnuiți, în
contrast cu cultura superioară (elita) = aspecte ale culturii în general limitate
la clasele superioare (ex.: opera, arta, muzica clasică etc.); - instituțiile
mass-media reflectă, în general, valorile culturale existente dar, în anumite
situații, pot schimba valorile.
$ Status social = poziție determinată social întrun grup sau societate,
4.Emoțiile – definiție, tipuri, caracteristici (Prezentare 6 – Emoțiile)
O emoție este rezultatul combinației dintre un proces evaluativ mental,
simplu sau complex, și răspunsurile dispoziționale față de acel proces,
rezultând într-o stare emoțională și schimbări mentale adiționale;
Emoții primare: înnăscute, pre-organizate, universale: fericire, tristețe, furie,
teamă, dezgust, uimire și dispreț;
Emoții secundare/emoții de rang superior: variații în intensitate ale emoțiilor
primare, care sunt reglate de experiență: euforia sau extazul sunt variații ale
fericirii; melancolia și nostalgia sunt variații ale tristeții; panica și timiditatea
sunt variații ale fricii;
Emoții de fundal/dispoziții (background emotions): nu sunt nici pozitive, nici
negative, deși pot fi percepute ca preponderent plăcute sau neplăcute, și
sunt experimentate cel mai adesea de-a lungul vieții.
Emoțiile primare, de bază sunt:
involuntare, automate și neconștientizate;
în principal „susținute” de sistemul limbic, în special amigdala;
subiectul nu este conștient de majoritatea proceselor emoționale primare.
Emoțiile secundare:
apar atunci când subiectul începe să experimenteze sentimentele și să
formeze conexiuni sistematice între categorii de obiecte și situații pe de o
parte, și emoții primare pe de altă parte;
în principal „susținute” de cortexul prefrontal și cortexul somatosenzorial.
În general, emoțiile nu sunt subiective și „private”, ci obiective și „publice”;
ele se reflectă în expresia feței, postură, voce și/sau comportamente
specifice. Ele implică un anumit ritm cardiac, tensiune arterială, conductanță
electrică a pielii, răspunsuri e n d o c r i n e etc.
$ Conflictul de rol – apare atunci când există așteptări incompatibile de rol,
5.Socializarea și identitatea de sine. Teorii privind formarea conceptului
de „eu” (Prezentare 7 – Socializarea)
Socializarea este procesul de interacțiune socială prin care indivizii
achiziționează o identitate de sine, precum și îndemânările fizice, mentale
și sociale necesare pentru supraviețuirea în societate.
Socializarea este procesul de interacțiune socială prin care indivizii
achiziționează o identitate de sine, precum și îndemânările fizice, mentale
și sociale necesare pentru supraviețuirea în societate.
• Identitatea personală/conceptul de eu reprezintă totalitatea credințelor și
sentimentelor despre noi înșine:
eul fizic (sunt gras);
eul activ (sunt bun la șah);
eul social (sunt bun cu alții);
eul psihologic (cred în pacea lumii).
• Conceptul de eu se dezvoltă în copilărie (când accentul este pus pe
componenta fizică și cea activă) și se consolidează în perioada adultă (cu
accent pe eul social și cel psihologic).
Sinele oglindă (Charles Horton Cooley) – reprezintă modul în care
sentimentul despre „eu” este derivat din percepțiile altora: - ne imaginăm
cum le apărem altora (personalitate și înfățișare); - ne imaginăm cum judecă
ceilalți personalitatea și înfățișarea noastră; - dezvoltăm conceptul de sine:
- atitudine favorabilă è sine întărit; - atitudine nefavorabilă è sine diminuat.
Asumarea rolului (George Herbert Mead) – reprezintă procesul prin care o
persoană își asumă mental rolul unei alte persoane/grup pentru a înțelege
lumea din punctul de vedere al celuilalt; • „Eu” există de la naștere, dar
„mine” se dezvoltă în trei etape: - etapa pregătitoare (0-3 ani) – copiii imită
adulții, preiau rolurile fără a le înțelege semnificațiile; - etapa de joacă/play
(3-5 ani) – prin intermediul limbajului și simbolurilor, copiii își asumă roluri
specifice; - etapa conștientizării/game – copiii înțeleg poziția proprie și a
celorlalți și utilizează reguli è devin conștienți de cerințele și așteptările
semnificativ – așteptările persoanelor importante; - altul generalizat –
așteptările tuturor persoanelor cu care interacționăm (echivalează cu
învățarea normelor și valorilor unei culturi).
$ comune; Ex.: soții, vecinătatea, națiunea etc.
6.Socializarea – definiție, tipuri, agenți ai socializării (Prezentare 7 –
Socializarea)
Socializarea este procesul de interacțiune socială prin care indivizii
achiziționează o identitate de sine, precum și îndemânările fizice, mentale
și sociale necesare pentru supraviețuirea în societate.
Socializarea primară – dezvoltarea personalității și învățarea rolurilor, care
se desfășoară în copilărie; - copiii învață normele și valorile societății, iar
conformarea la regulile sociale este importantă pentru a obține acceptarea
celorlalți.
Socializarea secundară – începe în adolescență și se continuă pe tot
parcursul vieții; - socializare anticipativă – ne pregătește pentru poziții
sociale anticipate, viitoare (în special în adolescență); - socializare
ocupațională – însușirea valorilor, comportamentelor și competențelor
specifice unei profesii (în special în perioada adultă). • Fiecare status social
achiziționat în viața privată (părinte, soț, membru al unui grup etc.) sau
profesională implică învățarea de noi reguli și norme.
Resocializarea – proces de învățare a unui set nou de atitudini, valori și
comportamente, total diferit de experiențele anterioare, printro schimbare
abruptă și extremă; - resocializare voluntară – individul își asumă un nou
status (ex.: convertire religioasă); - resocializare involuntară – are loc, de
obicei, într-o instituție totală = loc unde indivizii sunt izolați de restul societății
pentru o anumită perioadă de timp și ajung sub controlul oficialităților care
conduc instituția (mănăstiri, pușcării, aziluri, armată etc.). • În instituțiile
totale, cei nou incluși își pierd pozițiile sociale și relațiile anterioare, sunt
forțați să renunțe la identitatea de sine pentru a-și forma una nouă; toate
aspectele vieții sunt strict controlate, se renunță la haine pentru uniformă,
există un program fix, controlat; • Procesul prin care indivizii sunt
resocializați urmărește, mai întâi, o depersonalizare a acestora și, ulterior,
formarea unei noi identități de sine.
Agenții socializării sunt persoane, grupuri, instituții care ne învață ce trebuie
să știm pentru a deveni/fi membri ai societății și care ne modifică profund
personalitățile, conceptul de sine, comportamentul.
1. Familia
cel mai important agent al socializării, interacțiunea cu familia fiind esențială
pentru dezvoltarea fizică, emoțională și cognitivă a individului;
Membrii familiei sunt primii educatori, care ne învață nu doar lucruri practice,
ci și credințe, valori, obiective etc.
Ulterior, părinții încearcă să obțină conformare și obediență, îndemânări de
bază, pregătirea pentru relațiile din afara familiei.
Conceptul de sine format în copilărie are consecințe de durată, fiind baza
pentru dezvoltarea ulterioară;
Religia, clasa socială și etnia părinților influențează comportamentul sau
credințele copilului și așteptările celorlalți;
Copiii își însușesc cultura dominantă și subcultura părinților (limbă, atitudini,
credințe, valori, norme etc.). Agenții socializării
2. Școala – ne învață nu doar îndemânări de bază sau cunoștințe tehnice,
dar și valorile centrale ale societății (ale culturii dominante);
Dacă familiile tind să trateze copiii ca persoane speciale, cu nevoi și
probleme unice, școala nu oferă atenție individualizată (face abstracție de
Procesul de educație formală durează mai mult decât educația informală (în
familie);
Școala este, în general, responsabilă pentru:
învățarea pentru a deveni membri productivi ai societății;
transmiterea culturii dominante;
control social și dezvoltare personală;
selecție, instruire și ocuparea unor poziții în societate.
3. Grupul de prieteni
de regulă, persoane de aceeași vârstă, cu status social similar și cu interese
comune;
Presiunea grupului creează conformare (aceeași îmbrăcăminte, aceleași
preocupări, gusturi, de regulă elemente ale unei subculturi), dar valorile
grupului și cele ale familiei pot intra în conflict;
aderarea este benevolă, însă trebuie respectate normele grupului è
învățarea de comportamente și norme;
contribuie la sentimentul de apartenență și modelează conceptul de sine al
indivizilor;
oferă libertate față de părinți și alte autorități, se bazează pe solidaritate și
încredere reciprocă. Agenții socializării
4. Mass-media
presa scrisă, TV, Internet, cărți și reviste, filme, reclame etc.;
pot fi un instrument de validare a ceea ce știm deja sau pot promova
violență, sexualitate, rasism etc.;
$ evalua evenimentele și situațiile sociale;
7.Status și rol – definiție, tipuri, legătura dintre status și rol (Prezentare 8 –
Structura socială, status și rol)
caracterizată de anumite așteptări, drepturi, datorii, ce există independent
de persoanele care ocupă un status;
Set de statusuri – totalitatea statusurilor pe care o persoană le ocupă la un
moment dat;
Statusurile deținute de un individ fac parte din indentitatea de sine a acestuia
și îl ajută să răspundă la întrebarea „Cine sunt eu?” – pentru a răspunde la
această întrebare, orice individ apelează la identitatea socială derivată din
sau bazată pe setul de statusuri deținute.
Tipuri de status
Status atribuit (prescris) – poziție socială conferită la naștere sau primită
involuntar mai târziu în viață, bazată pe atribute asupra cărora individul nu
are control: • Ex.: rasă, etnie, vârstă, sex
Status dobândit (achiziționat) – poziție socială pe care o persoană și-o
asumă voluntar, ca rezultat al alegerilor personale, merit sau efort direct:
Statusuri pozitive: dobândite ca rezultat al abilităților personale sau
competiției (ex.: ocupație, educație);
Statusuri negative: dobândite, de regulă, în urma nerespectării regulilor
sociale (ex.: criminal, drogat).
Statusurile prescrise au o influență foarte mare asupra statusurilor
dobândite.
Rolul = set de așteptări comportamentale asociate unui anumit status;
- este aspectul dinamic al statusului: ocuparea unui status implică „jucarea”
unui rol; • Așteptarea de rol – definiția grupului sau societății cu privire la
modul în care un rol specific trebuie jucat;
Performanța de rol = modul în care o persoană joacă efectiv rolul. -
performanța nu este întotdeauna conformă cu așteptarea.
provenite de la două sau mai multe statusuri deținute simultan de o
persoană: • Ex.: prieten și student, angajat și părinte è Prioritizarea sau
compartimentalizarea rolurilor.
Tensiunea de rol – apare atunci când așteptările/cerințele incompatibile de
rol provin de la un singur status ocupat de o persoană: • Ex.: o mamă cu
responsabilități față de soț, copil, gospodărie, angajator
Distanțarea de rol – apare atunci când o persoană indică intenționat o lipsă
de angajare sau atașament față de un anumit rol: - nepotrivirea de rol: rolul
nu corespunde așteptărilor persoanei sau așteptările celorlalți sunt prea
ridicate.
Dezangajarea/ieșirea din rol
Dezangajarea (role exit) – apare atunci când o persoană renunță la rolurile
sociale care au fost centrale pentru identitatea de sine; • Ex.: foști
condamnați, foști călugări, divorțați, pensionari Etape:
incertitudine (frustrare cu privire la roluri);
căutarea de alternative (acțiune în vederea unei schimbări); • punctul de
cotitură (decizia finală); • crearea unei noi identități.
$
8.Procese sociale – definiție și tipuri (Prezentare 9 – Procese sociale și
grupuri sociale )
Proces social = formă de interacțiune socială prin care membrii societății se
raportează la ceilalți:
a) Schimbul – interacțiune voluntară în care părțile schimbă beneficii
tangibile/ intangibile, reciproc avantajoase; Ex.: prietenie, mariaj, afaceri,
politică etc.
Schimbul funcționează bine atunci când indivizii întorc favorul pe care l-au
primit, menținând un echilibru între a da și a lua;
Norma reciprocității = stă la baza schimbului și se referă la menținerea
balanței între „a da” și „a lua”;
Aproape toate relațiile voluntare implică așteptarea schimbului, deși
recompensa poate să nu fie egală;
Relațiile de schimb pot fi și, adesea, sunt inegale, însă indivizii evaluează în
permanență avantajele relației.
b) Cooperarea – indivizii lucrează împreună pentru a atinge obiective
Dacă schimbul este un „negoț” („eu îți dau ceva, iar tu îmi dai altceva în
schimb”), cooperarea este muncă în echipă;
Indivizii cooperează atunci când există o amenințare comună, când
cooperarea este în interesul lor, când există un sentiment de apartenență și
identitate.
c) Competiția – lupta pentru resursele limitate, reglementată de reguli
împărtășite; • Apare atunci când obiectivele indivizilor sunt reciproc
exclusive și când există reguli clare pentru condițiile în care victoria este
considerată dreaptă, iar învingerea tolerabilă;
Competiția poate stimula progresul, dar poate duce la diminuarea cooperării,
la stress și inegalități sociale;
Competiția este problematică în special în grupurile primare, informale (ex.:
familie, prieteni)
d) Conflictul – lupta pentru resurse limitate fără existența sau fără
respectarea unor reguli împărtășite (nicio tactică nu este interzisă);
Conflictul cu cei din afară poate fi bun deoarece sporește solidaritatea și
coeziunea grupului („noi împotriva celorlalți”);
De la națiuni întregi (grupuri mari, formale) la școli (grupuri mici,
formale/informale), grupurile au aflat că inițierea unui conflict cu cei din afară
ajută la limitarea conflictului în interior.
Schimbul, cooperarea, competiția și chiar conflictul sunt aspecte importante
ale relațiilor noastre cu ceilalți, foarte puține dintre relațiile noastre implicând
doar un singur tip de proces social;
Interacționăm cu alți indivizi într-o gamă largă de relații, temporare sau
permanente, formale sau informale.
$
9.Grupuri sociale – definiție, caracteristici, tipuri. Rețele sociale
(Prezentare 9 – Procese sociale și grupuri sociale )
Grup social = ansamblu de persoane, format din doi sau mai mulți indivizi,
cu următoarele caracteristici: - membrii interacționează frecvent, în cadrul
unei structuri de statusuri, reguli și norme recunoscute; - membrii
împărtășesc un sentiment comun de apartenență și de interdependență. •
Grupurile se bazează pe solidaritate, ajută indivizii la integrarea în societate
și oferă beneficii (tehnici de rezolvare a problemelor/supraviețuire,
satisfacerea nevoilor personale și emoționale).
Grupuri primare: - caracterizate de interacțiunea directă, „față-în-față”; -
informale, mai puțin specializate, mici și personale (familia, prietenii, colegii
etc.); - interacțiunile sunt bazate pe emoții, relațiile sunt relativ permanente
și generează un puternic sentiment de loialitate și apartenență, fiind sursă
de identitate personală; - servesc, în principal, la satisfacerea nevoilor
expresive (apartenență, sprijin emoțional).
Grupuri secundare: - formale, specializate, de dimensiuni mari și
impersonale; - comunicarea este, de obicei, indirectă, iar durata temporară;
- relațiile sunt raționale și contractuale, iar participanții interacționează
pentru îndeplinirea unui obiectiv clar; - ajută la satisfacerea nevoilor
instrumentale (achiziția de cunoaștere/abilități); - deciziile sunt bazate pe
rațiune și reguli, iar coeziunea este slabă, bazată pe interes. Tipuri de
grupuri
• Toate grupurile stabilesc granițe, făcând distincție între cei care fac parte
dintr-un grup și cei care nu fac parte, cele două categorii de persoane fiind
tratate diferit:
„In-group” – grup căruia un individ îi aparține și cu care se identifică;
„Out-group” – grup căruia un individ nu îi aparține și față de care manifestă
competiție și chiar ostilitate.
Distincția între „noi” și „ceilalți” ne ajută la construirea identității de sine și la
perceperea stimei de sine;
În plus, grupurile sunt solidificate de această distincție: percepția existenței
unui inamic sau a unui grup ostil duce la creșterea coeziunii grupului;
Cu toate acestea, distincția „noi” - „ei” poate promova discriminarea pe
criterii de clasă, rasă, sex, vârstă etc.
Criteriile stabilite de grupuri pentru a deveni membru pot fi: - formale și clar
definite (ex.: apartenența la un club exclusivist); - informale și vag definite
(ex.: apartenența la grupul de prieteni).
$
10.Conformare și obediență – definiție și caracteristici. Tipuri de
conformare (Prezentare 10 – Conformare și obediență)
Conformarea = proces de modificare a comportamentului pentru a fi în acord
cu normele stabilite de societate, subcultură sau alt grup.
Așa cum se întâmplă cu gusturile muzicale, multe dintre lucrurile în care
credem nu sunt adevărate sau corecte în sens absolut, ci sunt doar lucruri
pe care grupurile din care facem parte le acceptă ca adevărate sau corecte;
Interacțiunea în grup sporește conformarea;
Opinia majorității/opinia grupului ne afectează judecățile și modul de a
Grupurile au puterea de a influența indivizii, inclusiv în sensul perpetuării
ideilor false.
Conformare informațională: atunci când obiectul judecății este subiectiv sau
ambiguu, conformarea este rezultatul dorinței de a fi corecți. Indivizii vor
accepta norma de grup atunci când nu sunt siguri de informațiile pe care le
dețin, când au dubii cu privire la corectitudinea propriilor opinii.
Conformare normativă: atunci când obiectul judecății nu este ambiguu,
conformarea apare ca rezultat al dorinței de a fi acceptați în grup, de a nu fi
considerați diferiți sau devianți:
Conformare publică: acceptare publică, de suprafață a influenței normative,
fără a se schimba convingerile profunde;
Conformare privată: acceptare totală a influenței normative, care duce
inclusiv la schimbarea convingerilor profunde.