Sunteți pe pagina 1din 77

Universitatea „Petre Andrei” din Iasi

Facultatea de Drept

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Suport curs
Cap.I – Normalitate – anormalitate; sănătate psihică – boală psihică

I.1. Preocupări şi abordări în domeniul normaliţătii şi anormalităţii, al sănătaţii


psihice şi al bolii

Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune


relativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi, în plus, face interesantă
precizare că “în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect
sănătos, individ care la drept vorbind nu există “ (Sillamy N., 1995 ).
Cuvântul “normal“ provine din latinescul “norma” (unghi drept) adică ceea ce nu
oscilează nici la dreapta nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci
un termen calificativ implicând o valoare (ex. Aş vrea să devin normal). Normalul este şi
un termen descriptiv indicând o medie (ex. Aş vrea să fiu normal ca și ceilalţi, ca toată
lumea). Anomalie provine din cuvântul grec “omalos” care înseamnă egal, regulat, neted.
El este opus regularităţii.
O normă este ceea ce corespunde unui model comun, unei reguli; a normaliza,
înseamnă a impune o exigenţă unei existenţe, unui dat care prin varietatea lui poate părea
straniu sau chiar ostil.
A fi anormal este altceva decât a avea o anomalie. Anormal este un adjectiv, un
termen apreciativ introducând o diferenţă calitativă.
Prelipceanu D. (Tratat de sănătate mintală, vol.I), arată că, în sens general, nevoia
de normalitate derivă din, şi exprimă, nevoia umană de ordine. Într-un univers entropic,
omul şi, cu prioritate inteligenţa umană, realizează o funcţie ordonatoare. Desigur,
această ordonare nu poate fi făcută decât cu anumite limite deoarece emitentul normelor
este prin excelenţă omul, fiinţă esenţialmente subiectivă. Se creează deci paradoxul prin
care omul, ca entitate subiectivă, emite norme (obiective) aplicabile propriei
subiectivităţi. Normele acestea vor avea obiectivitate diferită de cea care priveşte materia
vie supusă legilor naturii care sunt, în răceala lor statistică, cu adevărat obiective.
Acelaşi autor arată că norma, este în esenţa sa, o convenţie umană larg împărtăşită
social. Ea derivă din aprecierea, din valorizarea comună a unor stări şi fapte sociale.
Lăzărescu M. (Psihopatologie clinică), subliniază că se cere precizat ce se
înţelege prin normalitate (şi inclusiv sănătate), anormalitate, boală şi defect.
Problematica cuplului, normalitate – anormalitate este mai apropiată de “generalitatea”
normelor, a abordării statistice, a regulilor şi legilor, pe când problematica “bolii” e mai
legată de “ concretul” cazului dat, adică de cazuistică.

CRITERII DE NORMALITATE ( după Ellis şi Diamond )

1. Consţiinţă clară a eul-ui personal


2. Capacitate de orientare în viaţă
3. Nivel înalt de toleranţă şi frustrare
4. Autoacceptare
5. Flexibilitate în gândire şi acţiune
6. Realism şi gândire antiutopică
7. Asumarea responsabilităţii pentru propriile tulburări emoţionale
8. Angajarea în activităţi creatoare
9. Angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante
10. Conştiinţă clară a interesului social
11. Gândire realistă
12. Acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia
13.Îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă

Ionescu G. (1995, Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie) face o distincţie


între anormalitate şi boală arătând că anormalitatea se referă la conduite şi
comportamente, este un fundal, pe când boala este un fapt individual cu o anumită
procesualitate. Anormalitatea s-ar referi la structură şi organizare psihică, iar boala la
procese morbide.
Anormalitatea este deci, prin opoziţie cu normalitatea, o îndepărtare de a normă
al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a
zonei de referinţă. Sensul este important în perspective calitativă. Astfel, antropologic, în
zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă un rol creator în istoria
omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă la îndepărtarea de
normă în sens negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre
dizarmonie, dezorganizare, destructurare.
În opinia lui Lăzărescu M., domeniul bolii “se îndepărtează de norma ideală a
comunităţii în sensul deficitului, al neîmplinirii persoanei umane ce eşuează în zona
dizarmoniei nefuncţionale, necreatoare“. Trecerea spre patologie a subiectului este
însoţită de disfuncţionalitatea acestuia în sistemul în care este integrat.
După Enăchescu C. (Tratat de psihopatologie), se deosebesc patru tipuri de
comportamente anormale :
- comportamentul de tip criză bio-psihologică de dezvoltare sau involuţie
(pubertate, adolescenţă, climax, andropauză), cu caracter pasager şi reversibil;
- comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare afectivă, carenţe
educaţionale, disfuncţii familiale şi în modul de viaţă), ce creează dificultăţi de
adaptare ;
- comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite delictuale agresive,
toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent sau episodic ;
- comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de natură exogenă,
endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variabile (stări reactive, nevroze,
psihopatii, psihogenii, endogenii ).
Sănătatea umană deci, poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care
defineşte normalitatea existenţei individului, semnificând menţinerea “echilibrului
structural“ al persoanei (în plan corporal-biologic şi psihic conştient) atât în perspectiva
internă cât şi în cea externă, echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant
concret.
Boala umană pe cealaltă parte, se caracterizează în general, prin perturbarea la
diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în
perspectiva corporal-biologică sau psihic-conştientă. Perturbarea indusă de boală
determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi
obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale,
dazadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident ) ori evoluţia spre constituirea
defectualităţii sau deteriorării grave.
Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea
ei biologică, psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca analiza normalităţii
psihice, a psihismului văzut ca un “multiplex, să implice nu numai corelaţii biologice, ci
şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice”.
Boala psihică este şi va rămâne o dimensiune (poate cea mai tragică) a fiinţei umane
şi prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuieşte umanul din noi. Dar ea
va fi şi absenţa libertăţii interioare a individului, incapacitatea de a se adapta armonios în
mijlocul colectivităţii şi imposibilitatea de a crea pentru semeni, prin şi cu ei. În acest
sens, boala va dezorganiza esenţa umană în tot ceea ce are ea definitoriu.
I.2. Concepţiile medicale şi psihosociale ale raportului dintre normal şi patologic

I.2.1. Perspectiva raţionalităţii şi a realismului gândirii.

Urmărind de-a lungul evoluţiei lor diferitele concepţii şi doctrine care au elaborat
criteriile de definire a normalităţii psihice, putem observa că ele au şi o rezultantă
comună.
În acest sens, cea mai obişnuită modalitate de definire a normalităţii psihice o
reprezintă gradul în care comportamentul individual reuşeşte să ofere un răspuns
semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii
funcţiilor activităţii psihice a omului, care intervin, în grade diferite, atât în construcţia
situaţiei, cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi coerent faţă de ea. Acest
criteriu, aşa numit al “raţionalităţii“, implică examinarea personalităţii din punct de
vedere al constanţei sau repetiţiei formelor ei de exteriorizare comportamentală. Din acest
punct de vedere orice persoană se prezintă ca formănd un ansamblu unitar de trăsături
psihice şi comportamentale centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate.
Aceasta înseamnă că noi aşteptăm ca ea să se comporte în limitele unei game de
posibilităţi “scontate”, consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind
complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative în anumite situaţii.
Ruperea acestei consistenţe interne şi, implicit, variaţia puternică a conduitei
semnificative echivalează cu destructurarea personalităţii.
Neavând doar un conţinut biologic sau neuropsihic, ci şi o determinantă social-
culturală, aceste elemente determină posibilităţile de creaţie şi de adaptare a omului la
mediu, proces în care se transformă atât mediul cât şi personalitatea umană. Spre
deosebire de realismul gândirii, specific omului normal din punct de vedere psihic,
falsificarea reflectării senzoriale, lipsa de unitate în cunoaştere şi gândire, ca şi
incoerenţa, caracterizează în mare parte simptomatologia anormalităţii. Alienarea “eu-
lui“, consideră N. Mărgineanu (Condiţia uman ), se conjugă cu gândirea dezorganizată,
lipsa de disciplină psihologică, socială şi a muncii, deprimare şi neîncredere în viitor şi
oameni, în condiţiile în care balanţa de temperament şi comportament este inexistentă.
Din contră, identitatea “eu-lui”, care caracterizează normalitatea, este construită pe
cunoaştere şi gândire realistă, în plan intelectual, pe stăpânire şi conducere de sine în
acord cu normele sociale, în plan volitiv, şi pe bucuria de viaţă, încrederea în oameni şi în
viitor, sub unghi emotiv.
I.2.2. Perspectiva tensiunii şi a conflictului dintre EU şi lume

Pentru psihanalişti, psihicul nu este echivalent cu conştientul. Teoria lor explică


faptul că boala psihică intervine ca urmare a ruperii echilibrului dintre impulsurile de
natură bilogică şi mecanismele de control cultural. Concepţia psihanalitică impune o
reconsiderare radicală a noţiunii de “normalitate”, prin generarea teoretică a unei
autentice toleranţe morale şi culturale, întemeiate pe recunoaşterea libidoului. Stabilind
pentru prima dată în istoria psihiatriei o relaţie unitară între ideea de inconştient şi
variatele distorsiuni ale comportamentului, Freud (Introducere în psihanaliză) face din
noţiunea de “conflict” un suport fundamental al înţelegerii raportului dintre normalitate-
anormalitate. În acest sens, conflictul dintre conştiinţă şi lume, dintre inhibiţiile impuse se
Superego şi pulsiunile libidoului, apare ca un tip de dezechilibru care afectează adaptarea
sănătoasă la mediu şi induce în interiorul persoanei criza propriei sale identităţi.
Confruntat cu propriile tentaţii instinctive interdicţiile unui Supraeu care impune norme
precise de comportament, Eul suferă adeseori alterări ireversibile. În cazul rezistenţei sale
faţă de conflict, el îşi dezvoltă o serie de mecanisme protective constând în refulare,
regresiune, formaţie reacţională, izolare, proiecţie, introiecţie etc. În felul acesta,
comportamentul dominat de pulsiuni şi instincte sau de motivaţii inconştiente este
considerat ca fiind patologic, chiar şi în cazul unor indivizi normali din punct de vedere
psihic.
În consecinţă, din perspectiva acestei concepţii, normalitatea nu mai trebuie
înţeleasă ca adaptare a individului la societate, ci, dimpotrivă, în termenii adaptării
societăţii la nevoile omului. Societatea este de fapt patogenă şi pentru a restabili
normalitatea trebuie reconsiderate structurile ei.
I.2.3. Concepţia negativă şi pozitivă asupra normalităţii

Noţiunile de “boală” şi “suferinţă” psihică circumscriu conţinuturi extrem de


contradictorii şi diferite, fără a corespunde unui mod clinic identificabil în toate cazurile
şi în toate situaţiile. Absenţa bolii reprezintă un criteriu relativ, care nu delimitează
îndeajuns semnificaţiile normalităţii de conţinutul real al anormalităţii. Criteriul
“suferinţei” operează mai ales în raport cu incapacitatea de adaptare a individului la stres
şi cu starea de disconfort şi anxietate resimţite ca urmare a producerii unor evenimente cu
substrat tensional. Acest criteriu nu reuşeşte însă să evidenţieze cu claritate gradul de
dezorganizare şi alterare a personalităţii, deoarece absenţa bolii nu este întotdeauna un
indicator semnificativ al prezenţei sănătăţii mentale.
Spre deosebire de concepţia negativă, concepţiile pozitive asupra normalităţii se
referă la o multitudine de aspecte, dintre care se pot enumera următoarele :
- sănătatea psihică şi atitudinile individuale faţă de sine; acceptarea “eu-lui” cu
limitele sale; perceperea personalităţii;
- creşterea, dezvoltarea şi maturizarea; schimbările intervenite în personalitate ;
- gradul de integrare şi de consistenţă a personalităţii; raportul cu ideile cuturale ale
mediului social-istoric (atitudinea faţă de religie şi faţă de ideile filosofice) ;
- gradul de autonomie şi independenţă personală; capacitatea de a elabora decizii în
raport cu diferite situaţii;
- capacitatea de a vedea lumea aşa cum este ea ; simţul relaţiei şi al empatiei;
- capacitatea de adaptare la mediu; fomarea şi rezolvarea problemelor.
I.2.4.Actualizarea şi realizarea fiinţei umane

În viziunea pe care o promovează psihologia umanistă, nu există o dimensiune


ideală a normalităţii, după cum nu poate exista nici o structură ideală de personalitate.
Dorind în permanenţă să fie activ şi să se” actualizeze” în act, omul “normal” este acela
care se declară responsabil pentru propria viaţă şi pentru găsirea căilor optime de
dezvoltare a propriei personalităţi. Într-o astfel de înţelegere, în evoluţia ei,
personalitatea, nu ar fi dirijată nici de impulsuri biologice, nici de stimuli exteriori, nici
exclusiv de raţionalitate, ci numai de intuiţia şi spontaneitatea omului în raport cu
libertatea pe care şi-o impune şi o ia ca model de referinţă. Din acest punct de vedere,
criteriul fundamental al normalităţii l-ar reprezenta forţa de construcţie şi dezvoltare a
propriei personalităţi. Accentul cade aici nu pe homeostază, ca finalitate a omului bolnav,
ci pe forţele pozitive şi constructive ale omului sănătos.
Normalitatea este, astfel, echivalentă cu dinamismul condiţiei umane şi cu
tendinţa omului de a urmări în cursul existenţei sale un proiect fundamental : realizarea
propriei personalităţi. În cursul realizării acestui proiect, crede A. Maslow (Deficiency.
Motivation and Growth Motivation, în Current Theory and Research in Motivation),
individul uman este dominat de o tendinţă către autorealizare sau autoactualizare, care
implică două feluri de motivaţii: cele “deficitare” şi cele de “fiinţare”.
Motivaţiile deficitare se referă la tendinţa omului de a-şi satisface trebuinţele
fundamentale constând în: nevoi organice, de securitate, de apartenenţă şi de prestigiu.
Nesatisfacerea lor creeză frustrări afective puternice, marginalizând individul.
Dimpotrivă, satisfacerea lor asigură individului posibilităţi de realizare a propriei
personalităţi.
Conform acestei concepţii, normalitatea implică motivaţiile fundamentale ale
orientării omului în cadrul existenţei sale şi care determină împlinirea sa ca personalitate
integrală.
Limita ei principală constă în absolutizarea echilibrului, prin “caracterul static,
non-tensionat, pe care îl oferă vieţii umane“. Pe lângă aceasta, fiinţa umană nu poate fi
redusă la un ansamblu de trebuinţe, ci trebuie inclusă într-un cadru social-
istoric,”sănătatea“ reprezentând un factor de bază al progresului economic şi social.
I.2.5. Criteriul adaptării şi dinamica personalităţii

Adaptarea persoanei nu se face la un mediu static, ci la un mediu dinamic, care


dobândeşte mereu noi valenţe şi noi dimensiuni, influenţate chiar de dezvoltarea
personalităţii şi pe care, la rândul lor,o influenţează. Construcţia omului ca personalitate
este atât produs al construcţiei lumii, cât şi a construcţiei “eu-lui”, dezvoltarea
personalităţii fiind –cum arată H. Ey –“embriologia raţiunii “. Deci, normalitatea trebuie
privită ca o noţiune dinamică, traiectoria construcţiei persoanei impunând atît afirmarea
treptată a potenţialului său de adaptare la mediu, cît şi variabilitatea permanentă a
condiţiilor ambianţei. Urmărind îndeaproape concepţia lui H.Ey, Joshi Purusthottam
distinge două criterii mai importante :
a) criteriul structural: teoriile care utilizează acest criteriu consideră continuitatea ca
element central al studiului personalităţii, abordând dezvoltarea ei succesivă,
conform unor etape precise şi determinate. Anormalitatea este definită în funcţie
de structură: ieşirea din repertoriul comportamentelor prescrise de structură
constituie anormalitatea;
b) criteriul schimbării: teoriile care urmăresc acest criteriu fac apel la principiul
actualizării progresive a potenţialităţilor organismului, care se exteriorizează în
planul acţiunii. Personalitatea este privită aici în profunzime, evidenţiindu-se
faptul că ea nu e aceeaşi de la o perioadă la alta. În ceea ce priveşte anormalitatea,
aceasta este considerată ca o dezvoltare unilaterală şi liniară, contrară unei creşteri
şi lărgiri a potenţelor individului. Descriind personalitatea în aspectul ei evolutiv,
modelul schimbării postulează unicitatea personalităţii, spre deosebire de modelul
structural care pune accentul pe aspectele ei generale şi comune.
Cele două modele reprezintă, în fapt, cele două mari orientări din psihologia şi
psihiatria actuală: cea bazată pe modelul psihanalitic şi cea orientată de psihologia
umanistă.
I.2.6. Normalitate culturală şi sănătate mintală

Pe baza cercetărilor efectuate, s-a conchis că există o dependenţă strânsă între


normalitate şi cadrul cultural, comportamentele sociale normale ale membrilor unei
comunităţi fiind dictate şi determinate – în esenţa lor – de cultura de apartenenţă.
Cultura reprezintă un sistem de modele, comportamente simbolice sau proiecte de
viaţă, explicite sau implicite, condiţionate de procesul istoric şi împărtăşite de
totalitatea sau majoritatea membrilor grupului. Pe această bază, toate actele vieţii
biologice şi sociale ale omului, de la cele mai simple la cele mai complexe, variază de
la o cultură la alta, imprimând normalităţii caractere specifice.
În fapt, societatea determină forme de comportament cultural ( “modele”) la care
indivizii se adaptează mai mult sau mai puţin, iar această formă de adaptare nu poate
fi judecată decât din interiorul grupului, conform normelor sale de reglare a
conduitelor. Dacă reacţiile comportamentale, care nouă ne par morbide, sunt
comandate de aceste norme, nu mai avem de-a face cu stare patologică, ci cu
mecanisme culturale normale.
I.2.7. Devianţă comportamentală şi structură socială

O cultură trebuie privită ca un ansamblu de instituţii care creeză şi generalizează o


personalitate “tipică”. Relaţiile dintre aceste instituţii (familie, şcoală, instituţii create pe
baze economice, politice, culturale etc.) reprezintă organizarea internă şi modul de
funcţionare specifică a societăţii respective sau, ceea ce se numeşte printr-un concept
sintetic, “structura ei socială“. Nefiind reductibilă la o problemă de psihologie
individuală, structura socială implică problema normalităţii din punct de vedere al
relaţiilor constante între instituţii cu privire a socializarea dezirabilă a indivizilor şi pe
baza unui model de interacţiune oferit membrilor unei societăţi.
Astfel, în orice societate sau colectivitate socială sunt oferite indivizilor anumite
poziţii care presupun modele prestabilite de comportament. Organizaţiile şi instituţiile
sociale pot fi private prin prisma rolurilor jucate de indivizi, dependente de o serie de
aşteptări despre modul cum trebuie să se comporte individul care deţine un anumit
“status” şi îndeplineşte “rolul” care i s-a oferit. Statusul constă din ansamblul drepturilor
şi îndatoririlor ce-i revin persoanei într-un anumit grup social şi care-i oferă o poziţie
diferită de a acelora cu care intră în relaţie. Spre deosebire de status, “ rolul” constă într-
un mod “tradiţional“ de a face lucrurile, într-un sistem de comportamente relativ
permanente şi consistente între ele. Dacă statusul exprimă poziţia “stratificată” a
individului în cadrul structurii de grup, rolul exprimă comportamentele şi atitudinile
asociate acestei poziţii.
Fiecare grup social creeză modele (pattern-uri) specifice care îi arată individului
cum să se comporte în anumite situaţii. Idealul cultural a personalităţii este, de exemplu,
un asemenea model care, urmărind îndeaproape cerinţele sociale, reprezintă întruchiparea
trăsăturilor celor mai dorite şi apreciate în grupul respectiv. Modul în care individul se
identifică cu rolul (conformitatea) constituie totodată un prilej de sancţiuni şi
recompense, motiv pentru care orice model cultural va fi interiorizat cât mai profound de
individ, pentru a deveni un element integrat organic personalităţii sociale.
Din punct de vedere cultural nu putem califica un comportament social drept
anormal, deoarece simptomatologia care din “afară” pare patologică nu corespunde
întotdeauna cu dezadaptarea sau cu conflictul intern a personalităţii. Dezadaptarea este,
de fapt, o consecinţă şi nu o cauză a tulburărilor mentale şi ea trebuie căutată la nivel
normative şi nu psihopatologic.
Există desigur conflicte de “rol“ care generează anumite tuburări psihice, dar ele
nu-şi găsesc localizarea la nivelul personalităţii, ci al structurii sociale, sursa lor cea mai
fracventă fiind pregătirea inadecvată pentru jucarea rolurilor sau socializarea imperfectă a
indivizilor. Confictul de “rol” nu este însă nu este însă identic cu cu confictul intern al
personalităţii, existînd o serie de mecanisme sociale şi culturale prin care el poate fi
conştientizat, raţionalizat sau depăşit. Disfuncţia apare aici la nivelul întregului organism
social sau al unei părţi din el, mobilizând resursele întregii colectivităţi pentru a o
combate. În consecinţă, disfuncţia nu e totuna cu anormalitatea, trebuind căutată la
nivelul social şi nu individual. În esenţa ei, ea este devianţă de la normele culturale ale
grupului, neputând fi identificată cu anormalitatea în sens patologic.
I.2.8. Identificarea devianţei cu anormalitatea. Modelul lui Parsons

Ocupându-se de “rolul de bolnav”, sociologul american T. Parsons a oferit un


model conceptual pentru identificarea devianţei cu anormalitatea, pornind de la
recunoaşterea faptului că persoana “bolnavă” ocupă o poziţie socială specială, care
afectează participarea sa normală la structura socială. A fi “ bolnav”, consideră Parsons,
înseamnă a fi calificat ca având un comportament deviant, adică contravenind modelelor
normative ale grupului şi contribuind la dezechilibrul sistemului. Absenţa sănătăţii este
explicit definită ca incapacitate pentru îndeplinirea rolurilor ce i-au fost atribuite
individului, în timp ce sănătatea reprezintă o stare de capacitate optimă a unui individ de
a îndeplini, în mod efectiv, pluralitatea de roluri pentru care a fost socializat. Boala este
deci o stare de devianţă, caracterizată prin pasivitate, alienare şi dependenţă, care poate fi
concepută ca un tip de rol social “parţial legitimat” definit prin patru exigenţe specifice :
scutirea de îndeplinirea obligaţiilor sociale normale, scutirea, într-o anumită masură, de
responsabilitate pentru propria condiţie de bolnav, definirea socială a rolului ca fiind unul
indezirabil, obligaţia “bolnavului” de a solicita ajutor competent şi de a coopera la
procesul de vindecare. Pe scurt, boala este privită de el drept devianţă la nivel
comportamental, cu consecinţe care se pot răsfrânge la nivelul întregii societăţi.
I.2.9. Normalitatea ca generalitate a comportamentului observabil

Referindu-se la principalele criterii în funcţie de care putem evalua raportul


normal – patologic în diferitele societăţi, J. Morgan (The Psychology of Abnormal
people), distinge trei criterii: cultural, statistic şi psihiatric. Primul e valabil pentru
psihonevroze, al doilea se aplică la anomalii sexuale sau tulburări patologice, iar al treilea
e utilizat de medicii psihiatri pentru psihoze de natură funcţională.
Valorizarea conceptelor de “funcţie” şi “disfuncţie” provine de altfel dintr-o
orientare statistică mai veche, aparţinând sociologului francez, E.Durkheim, fondatorul
metodei antropologice de cercetare a normalităţii. Conform lui Durkheim (Regulile
metodei sociologice), explicaţia oricărui fenomen social impune cercetarea cauzei care l-a
produs şi a funcţiei pe care o îndeplineşte. În acest sens, explicarea bolii cere obligatoriu
căutarea cauzelor, iar exprimarea sănătăţii, căutarea funcţionalităţii. Pentru sociologul
francez, formele morbide ale unui fenomen nu sunt de altă natură decât formele normale,
atât boala, cât şi sănătatea nefiind decât două varietăţi ale aceluiaşi gen, care se clarifică
reciproc. Atât pentru societate, cât şi pentru indivizi, sănătatea este bună şi de dorit, în
timp ce boala reprezintă un rău care trebuie înlăturat.
Ceea ce defineşte normalul – ubliniază Durkheim- este “generalitatea”, adică ceea
apare comun majorităţii indivizilor, într-o fază determinată a dezvoltării lor. Fiind
dependente de condiţiile vieţii colective, normalitatea şi anormalitatea trebuie evaluate
din punctul de vedere a mediei cazurilor şi al abaterilor de la această medie, fără ca prin
aceasta să se identifice cu media. Concepţia sa statistică, care consideră norma socială ca
element principal în definirea bolii, îl va face pe Durkheim să adopte o perspectivă
relativistă asupra normalităţii, în măsura în care tot ceea ce apare normal într-un
ansamblu de condiţii, apare anormal în alt context.
Nici raportul între exogen – endogen în declanşarea ei. În felul acesta, boala
psihică dispare ca obiect propriu-zis a unei ramuri medicale specializate, pentru a se
reduce la o “deviere” anormală, asupra căreia au un cuvânt de spus, atât specialistul
domeniului cât şi anumite competenţe de natură profană.
Criteriul statistic de definire a anormalităţii, a fost criticat de majoritatea, între
alţii, H.Wegrock, care a arătat că statistica implică o scală de la “mai mult” (sănătos) la”
mai puţin“ ( mai puţin sănătos ), motiv pentru care nu poate defini opoziţia dintre normal
şi patologic. În plus, ea nu se poate aplica decât la cazurile observabile, făcând-o
inutilizabilă în cazul bolnavilor psihici, care, dintr-un motiv sau altul îşi ascund starea sau
nu sunt prezentaţi medicului decât atunci când săvârşesc acte cu caracter prejudiciant
pentru societate.
În mod general, criteriul statistic se aplică devianţilor şi nu celor care prezintă un
comportament patologic neprejudiciant, devianţa neidentificându-se – cum reiese de mai
sus – cu anormalitatea.
Cap II – Devianţa şi personalitatea infractorului

II.1. Devianţa. Definiţie şi abordări. Producerea devianţei

“ Devianţa poate fi definită ca o transgresiune, social percepută, a regulilor şi a


normelor aflate în vigoare într-un sistem social dat“. Este un comportament care repune
în cauză atât normele sociale, cât şi unitatea sau coeziunea sistemului. Normele
sistemului social sunt supuse schimbării în funcţie de schimbările istorice şi valorizate
diferit de subgrupurile care se includ în sistem (Mugny, 1999).
Observatorii vieţii sociale recunosc faptul că devianţa a devenit un fenomen larg
răspândit şi important prin consecinţe, iar formele sale de exprimare sunt deosebit de
numeroase şi variate ca intensitate. Gabriel Mugny enunţă două abordări ale devianţei :
una funcţionalistă şi una interacţionistă.
Perspectiva funcţionalistă priveşte sistemele sociale ca fiind optimale, ideale şi se
centrează asupra reproducerii şi menţinerii raporturilor sociale. Schimbarea este în mare
măsură respinsă, dar se accentuează foarte mult importanţa proceselor adaptative datorită
cărora sistemul funcţionează în timp şi rezistă schimbării. Viziunea generală asupra lumii
ideale presupune că valorile sale, o dată stabilite, nu vor impune necesitatea schimbării,
exprimându-se astfel o imobilitate a normelor şi ideilor. Valoare unei norme fiind definită
în termini absoluţi, se pune problema descoperirii condiţiilor şi mecanismelor, a legilor
prin care indivizii şi grupurile o interiorizează şi i se adaptează.
Perspectiva interacţionistă, consideră că normele care reglează şi echilibrează
sistemul social, au un caracter relativ şi sunt rezultatul unui compromis sau al unei
supuneri. Imobilitatea şi rigiditatea specifice abordării funcţionaliste sunt respinse, făcând
loc şi valorizând totodată procesele de inovaţie şi difuzarea ei, privită ca un fenomen
absolut necesar pentru evoluţia socială şi istorică a normelor. Sursa acestor “mutaţii” este
văzută în existenţa anumitor indivizi sau grupuri care refuză să se supună status-quo-ului
şi să respecte normele “universale” (grupuri denumite “minorităţi active” ).
Producerea devianţei

Devianţa este recunoscută ca o determinare socială, dar ea este definită în


interiorul grupului, dincolo de orice raport de putere (Schachter, apud Mugny) sau
naturalizată experimental, fără referiri la normele specifice (Freedman şi Doob, apud
Mugny).
În criminologie însă, au fost propuse conceptualizări mai sistematice. Astfel
trecerea la actul criminal a fost abordată într-o manieră factorială. Aceasta presupune că
factorii reţinuţi sunt cei de natură fizică, biologică, economică, sociologică sau culturală,
dar categorizând indivizii în cauză tot ca delincvenţi. Aceştia sunt priviţi tot ca fiind
diferiţi de “ grupul normal “, diferenţa aceasta fiind singura care explică devianţa.
Devianţa este determinată de multiple reglări sociale.” Calitatea de deviant nu ar
fi, în realitate, conferită de trecerea la actul criminalizant, ci de arestare, detenţie
preventivă, proces, casă de corecţie“ ( Mugny).
“Norma dă naştere devianţei, după cum legea penală produce delincvenţa“
(Robert, apud Mugny). Dispoziţiile penale contribuie la conceptualizarea diferenţei ca
delincvenţă. Se poate spune că de foarte multe ori anumite consecinţe ale adolescenţei în
societate sunt transformate în delincvenţă doar pentru că există o legislaţie (jurisdicţie)
penală pentru tineri. Este cazul drogurilor, al unor comportamente sexuale, al micilor
furturi care pot reprezenta “doar un moment pasager al inserţiei sociale a adolescentului“
(Mugny). Este bine ştiut că tinerii din familii cu un nivel social mediu sau superior sunt
mai uşor admonestaţi, fără urmări judiciare, pentru că se presupune că familia reprezintă
o încadrare şi o garanţie suficientă pentru amendarea tânărului. Aceasta dovedeşte că
devianţa nu există ca şi caracteristică “ naturală”, iar categorizarea şi stigmatizarea unui
individ ca deviant este produsul unei reglări sociale şi al raporturilor dintre grupurile
sociale. Ea îi atinge în mod diferit pe indivizi, funcţie de condiţiile conjucturale sau
sistematice şi, mai ales, de apartenenţa lor la grupuri sociale dominante.
II.2. Teorii explicative ale delincvenţei

În încercarea de a explica criminalitatea, teoriile cauzale ale devianţei reţin patru


mari grupe de factori : neadaptarea individului, emulaţia din grupul de egali, diluarea
autorităţii instituţiilor de control, inegalitatea socială.
Individul – o parte din teoriile ce încearcă descifrarea cauzelor fenomenului
infracţional atribuie responsabilitatea individului în cea mai mare măsură. Una dintre cele
mai vechi teorii din criminologie este cea a lui Pinatel, el însuşi un cunoscut criminolog
al vremurilor sale. Acesta interpretează creşterea criminalităţii din societatea capitalistă
ca pe o dovadă a “maladiei morale a progresului “ iar individul atins de această maladie
se prezintă ca o “personalitate criminală”. Descriind personalitatea criminală, Pinatel
vorbeşte chiar despre un nucleu al acesteia, incuzând egocentrismul, labilitatea,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă.
Autorul identifică şi sursele acestui nucleu: egocentrismul vine din competiţie, din
inflaţia normelor legislative, din fenomenul de anomie, agresivitatea este consecinţa
frustrărilor de diferite naturi şi a alcoolismului, în timp ce indiferenţa afectivă reprezintă
ultima condiţie de trecere la actul infracţional. Celelalte componente psihologice care pot
fi găsite la un delincvent nu sunt în relaţie cu trecerea la act, ci cu modalitatea de execuţie
a actului criminal. Pinatel nu elimină însă din ecuaţia sa situaţia sau mediul. El atribuie o
mare parte din importanţă şi situaţiei, completând explicaţiile cu ajutorul noţiunii de “
prag delincvenţional“. Prin conjugarea acestor concepte, ar rezulta că există situaţii
specifice, periculoase, când ocazia pentru comiterea actului nu trebuie căutată, şi situaţii
nespecifice, amorfe, când prilejul comiterii infracţiunii, trebuie căutat. Mediul este
criminogen nu doar pentru creearea situaţiilor, dar şi prin facilitarea structurării
criminale.
Un autor foarte cunoscut şi care a fost preocupat de importanţa personalităţii
individului în producerea devianţei este Eysenck. Explicaţiile sale sunt legate de tipul de
temperament şi de teoria condiţionării, el afirmând că extrovertiţii sunt mai greu
condiţionabili decât introvertiţii; iar însuşirea normelor de convieţuire în societate este
într-o mare măsură şi un act de condiţionare. Recidiva se explică prin legea secvenţei
temporale, conform căreia un act e determinat de consecinţele pe care le are în timp,
premiale, pozitive sau negative, de sancţiune. Dacă ambele sunt considerate, teoretic,
echivalente ca pondere, atunci situaţia conflictuală se rezolvă în funcţie de consecinţa
probabilă cea mai apropiată. Actul infracţional oferă o consecinţă imediată, în timp ce
sancţiunea legală e mai îndepărtată în timp şi comportă un grad de incertitudine.
Explicaţia cauzală a actului delincvent prin prisma personalităţii delincventului se
sprijină pe prevalenţa structurii psihice în realizarea acţiunii.
În explicarea delincvenţei, teoriile controlului social insistă pe rolul societăţii în
apariţia fenomenului infracţional şi au drept punct de plecare transferarea întrebării de la
“de ce fac ei ceea ce fac? “ la “ de ce noi nu facem ceea ce fac ei?“. Între aceste teorii se
enumeră: teoria ataşamentului social, teoria circumstanţelor, teoria abţinerii, teoria
alegerii raţionale şi a activităţilor rutiniere şi teoria etichetării.
Teoria ataşamentului social este reprezentată de Travis Hirschi a cărui idee
centrală este că delincvenţa apare atunci când relaţiile de ataşament ale individului faţă de
societate sunt slăbite sau întrerupte, ceea ce conduce la reducerea conformităţii. În
general, indivizii aleg conformitatea pentru a nu distruge relaţiile lor cu familia, prietenii,
locul de muncă, şcoala etc.
T.Hirschi afirma că unii dintre noi suntem “mai morali “ decât alţii în sensul în
care simţim graniţa societăţii convenţionale în diferite stadii. Jaloanele acestei graniţe,
sunt în concepţia lui, în număr de patru :
1. Ataşamentul faţă de alţii, în particular faţă de părinţi şi profesori, prieteni,
biserică etc. Atunci când există un puternic ataşament, există şi un puternic control,
respectiv când acesta este scăzut poate apărea o dezvoltare dizarmonică a personalităţii.
2. Angajarea (preferinţa acordată conformităţii) presupune gradul în care
individul arată interes faţă de sistemul social şi economic. Dacă individual are foarte mult
de pierdut în termeni de statut, loc de muncă, atunci probabilitatea de a deveni delincvent
este mică. Adulţii, spre exemplu, sunt mai angajaţi decât copiii.
3. Implicarea se referă la investirea timpului în activităţi sociale dezirabile, în
acte convenţionale, ceea ce diminuează timpul şi energia pentru scopuri ilegitime.
4. Convingerile sau credinţa în validitatea regulilor, în valorile şi normele
convenţionale.
Dacă aceşti patru piloni sunt fragili, este posibil să ne simţim “ liberi” să comitem
diferite infracţiuni.
Teoria circumstanţelor are drept principal autor pe David Matza, care combină
elemente ale teoriilor ce au ca centru de greutate motivaţia cu cele bazate pe punerea
controlului în centrul ecuaţiei. El identifică structuri de gândire şi comunicare specifice
delincvenţilor, punând în evidenţă că între viaţa convenţională şi cea ilegală există o
interacţiune repetată, evitându-se una pe cealaltă. Fără a nega posibilitatea liberului
arbitru, sunt puşi în lumină acei factori externi, conjucturali, care au o semnificaţie
importantă.
Se ştie că societatea se caracterizează şi impune o serie de valori, încercând să
controleze exprimarea acestora, dacă sunt conforme cu cele ale majorităţii, şi plasându-le
pe cele specifice unei culture într-un anumit spaţiu şi timp. Sub imperiul moralităţii ea
cataloghează anumite valori ca fiind indezirabile şi-i respinge pe cei care aderă la valorile
neconformiste. Cât priveşte raţionalizările pe care şi le elaborează infractorii, autorul
identifică 5 categorii de tehnici de neutralizare a responsanbilităţii :
1. negarea responsabilităţii- conduită specifică celor ce nu dispun de capacităţi
afective;
2. negarea pagubelor – furtul este privit ca un împrumut;
3. negarea victimei – “şi el a furat probabil de la altcineva“;
4. condamnarea condamnatorilor – “ şi tu ai fi procedat la fel“;
5. apel la o etica superioară – infracţiunea este necesară – “ nu puteam să fug,
trebuia să-l apăr”.
Matza a pus în evidenţă existenţa unui pattern al comunicării în grupurile
delincvente: înşelăciunea, păcăleala, ameninţarea, agresivitatea masculină, lipsa
intimităţii. Rezultatul este că fiecare “crede” că celălalt comite infracţiunea şi, de fapt,
nimeni nu este responsabil, iar elementele decizionale sunt absorbite de presiunea
grupului.
Critica adusă acestei teorii este că s-a constatat că în realitate infractorii nu au
tendinţa de a calcula costurile şi beneficiile acţiunii lor. În plus, ni se spune prea puţin
despre mecanismul care face ca anumiţi oameni să comită infracţiuni şi alţii nu. Şi, nu în
ultimul rând, abordează problema recidivei şi explicaţiile posibile ale acesteia.
Teoria abţinerii este reprezentată de un membru al şcolii de la Chicago,
Reckless, care afirmă că indivizii posedă o serie de cenzuri sociale care ii ajută să reziste
la presiunea de a comite infracţiuni.
Dintre presiunile sociale care determină de multe ori comiterea de acte
infracţionale pot fi enumerate următoarele :
- presiuni exterioare – sărăcie, marginalizare;
- apartenenţa la o subcultură deviantă, influenţa mass-media;
- presiuni interne (trăsături de personalitate, complexe de inferioritate, conflicte
interioare).
Obstacolele în calea acestor presiuni ar putea fi :
- obstacole interne – internalizarea valorilor convenţionale, trăsături de
personalitate;
- obstacole externe – o familie suportivă, situaţie materială bună.
Punând în balanţă aceste două tipuri de factori, Reckless afirmă că o persoană
poate deveni delincventă atunci când factorii predispozanţi sunt mai puternici decât
obstacolele.
Teoria etichetării - pleacă de la premise că oamenii nu răspund pasiv la
realitatea socială aşa cum este ea în mod obiectiv, ci realizează propria lor reprezentare în
funcţie de ideile lor despre lume. Oamenii se văd pe ei înşişi raportându-se la celălalt
semnificant, proiectează simbolic actele lor şi ale altora, anticipează răspunsul celorlalţi
în funcţie de experienţa anterioară. Howard Becker specifica în legătură cu aceasta că
“devianţa nu este calitate a persoanei care comite actul respective, ci o altă consecinţă a
aplicării de către alţii a regulilor de numire a ceea ce este o infracţiune “.
Comportamentul deviant este comportamentul etichetat astfel.
Primele elemente care anunţă apariţia teoriei le întâlnim la Tannenbaum, dar ce
care o exprimă în forma ei clasică este E.Lemert. În primul rand, el face distincţia între
devianţa primară şi cea secundară, specificând că spre deosebire de prima, cea de-a doua
este, de fapt, o reorganizare a experienţei individului ca urmare a faptului că a fost
identificat şi etichetat ca fiind infractor. Când o persoană începe să angajeze un
comportament deviant sau un rol bazat pe înţelesul defensive, pe ajustarea problemelor
legate de reacţia socială faţă de el, devianţa este secundară O dată stigma atribuită,
individului îi va fi aproape imposibil să se elibereze de această etichetă şi îşi va asuma
acest rol deviant.
În asumarea acestei etichete de deviant se observă parcurgerea unor etape :
1. Situaţia iniţială – percepţia individului că nu este cu nimic diferit de toţi ceilalţi ;
2. După aplicarea etichetei – percepţia individului – de ce ma tratează aşa?
3. Răspunsul individului la etichetă – nu par să fiu ca ceilalţi, poate sunt atfel.
Reacţia poate fi :
a. conformism şi anularea etichetei;
b. incapacitatea de anulare a etichetei şi debut în cariera infracţională.
Comportamentul infracţional este privit ca fiind creat tocmai de agenţii
controlului social care reprezintă interesele grupului dominant. H. Becker afirma că
trebuie să înţelegem comportamentul deviant ca fiind acel comportament pe care oamenii
il numesc aşa Becker creează termenul de “antreprenori morali” pentru a desemna agenţii
care sunt implicaţi în procesul de etichetare.
Rezumând, principalele trăsături ale teoriei etichetării sunt :
- însuşi nici un act nu este criminal prin el;
- definiţiile actului infracţional sunt oferite de către clasa aflată la putere ;
- un individ devine infractor nu comiţând un act, ci după ce acel act este definit
astfel de către autorităţi ;
- momentul identificării făptuitorului unui anume act este începutul procesului de
etichetare ;
- decizia autorităţilor judecătoreşti este determinată de vârsta, clasa socială şi
rasa celui adus în faţa instanţei ;
- sistemul judecătoresc se bazează doar pe presupunerea liberului arbitru şi nu pe
recunoaşterea determinismului social ;
- procesul de etichetare poate conduce la identificarea individului cu imaginea
deviantă sau cu o anumită subcultură.
Teoria etichetării arată, înainte de toate, limitele intervenţiei în sistem. Anii 70, care
au cunoscut confuzia unei concluzii surprinzătoare în faţa statisticilor rezumate în
celebrul “nimic nu merge“, au arătat că intervenţia nu reduce recidiva. Se pledează pentru
o minimă intervenţie, maximă diversiune ( evitarea judiciarizării) şi se recomandă ca în
lucrul cu infractorii recidivişti să se insiste pe partea cognitiv-comportamentală.
II.3. Personalitatea infractorului. Forme ale comportamentului deviant

Prin personalitate înţelegem, în general, individul uman considerat în ansamblul


trăsăturilor sale bio-psiho-sociale caracterizate prin sincretism şi printr-o stabilitate
relativă.
Numărul trăsăturilor biologice, psihologice şi sociale posibile ale unei persoane
este extrem de mare, iar grupul de dezvoltare, ca posibilitate de îmbinare ale fiecăreia
dintre acestea, de asemenea, aşa încât fiecărui individ uman îi corespunde o personalitate
distinctă, o personalitate care se deosebeşte, mai mult sau mai puţin, de oricare alta.
Datorită faptului că formarea personalităţii, în general, este un process îndelungat
şi deosebit de complex şi a faptului că personalitatea fiecărui individ constituie o sinteză
originală a unei mari varietăţi de trăsături bio-psiho-sociale, nu se poate afirma că
personalitatea infractorului ar reprezenta un nou tip sau o nouă varietate de personalitate
umană, o nouă varietate a lui homo-sapiens, ci o personalitate obişnuită, care într-o mai
mică sau mai mare măsură, pentru un timp mai îndelungat sau mai scurt, se
particularizează prin unele trăsături comportamentale specifice.
Dacă s-ar admite ideea că personalitatea infractorului constituie un tip sau o
varietate aparte de personalitate umană, s-ar admite implicit ideea caracterului înnăscut şi
iremediabil al comportamentului infracţional.
În consecinţă, şi în psihologia judiciară prin expresia “personalitate criminală” se
înţelege nu un tip aparte de personalitate (personalitate infracţională), ci individul
infractor cu toate particularităţile sale bio-psiho-sociale, general umane şi cu toate
caracteristicile care au putut determina sau influenţa într-un fel oarecare intrarea
temporară a acestuia sub incidenţa legii penale.
Există un consens aproape unanim al specialiştilor cu privire la faptul că formarea
personalităţii umane este rezultatul îmbinării optime a unei multitudini de factori pozitivi
şi negativi, de natură bio-psihică şi socială care acţionează asupra individului de la
naşterea sa şi în tot cursul vieţii acestuia.Nu există însă formule precise în această
priviinţă şi oricare încercare de a alcătui şi recomanda reţete cu valoare universală pentru
desfăşurarea acestui “proces tehnologic”, este cu totul hazardată.
Personalitatea infractorului este produsul unei îmbinări relative neizbutite,
necesare sau îmtâmplătoare, permanente sau temporare a factorilor care concură la
formarea sa, îmbinare care dă naştere unei personalităţi temporar imperfecte,
dizarmonice, care întâmpină dificultăţi de diferite grade în procesul de adaptare la
cerinţele vieţii în societate.
Corecta apreciere a personalităţii infractorului, în general a fiecărui individ
infractor,nu poate fi realizată decât prin luarea în considerare a caracterului complex bio-
psiho-social al individului uman, pe de o parte, a îmbinării şi întrepătrunderii strânse între
aceşti factori şi a preponderenţei, a rolului decisiv pe care îl au, în acest ansamblu,
elementele de natură socială, pe de altă parte.
Se impune în mod imperios o prezentare a principalelor coordonate bio-psiho-
sociale ale personalităţii individului :
Vârsta infractorului – constituie una din trăsăturile individuale ale personalităţii
care, în principiu, ne poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a individului.
De exemplu, vârsta individului ne indică în mare măsură gradul dezvoltării sale
fizice, nivelul dezvoltării psihice, precum şi poziţiei în familie –starea civilă – şi în
societate, în general, care toate la un loc ne pot da indicii preţioase privitoare la
explicarea eventualelor abateri comportamentale ale celui în cauză.
Prin urmare, luarea în considerare a vârstei infractorului atât a celei
criminologice, cât şi a celei mentale, poate contribui nu numai la explicarea unui anumit
comportament ( în cazul nostru, cel infracţional), ci şi la găsirea celor mai potrivite căi şi
mijloace de corectare şi dirijare a acestuia în viitor, în conformitate cu cerinţele vieţii
sociale, precum şi cu interesele persoanei în cauză.
Sexul infractorului. Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfo-biologice şi
sociale care diferenţiază indivizii în bărbaţi şi femei. Diferenţele dintre sexe se explică nu
numai prin factorii de natură biologică înnăscuţi, ci mai ales prin influenţa unor factori de
natură socio-culturală. Această realitate se manifestă nu numai în deosebirile pe care
bărbaţii, pe de o parte, şi femeile, pe de altă parte, le prezintă din punct de vedere
anatomo-morfologic, psihic şi social, ci şi prin manifestările de ordin comportamental al
acestora.
Infirmităţile şi bolile somatice ale infractorului. Deficienţele de ordin fizic –
infirmităţile- ca şi bolile somatice, fie ele congenitale, fie dobândite în cursul vieţii sau
nu, constituie de regulă, prin ele însele cause ale comportamentului criminal şi deci, nu
pot explica decât în foarte rare cazuri săvârşirea unor infracţiuni de către persoanele
aflate în asemenea situaţii. Infirmităţile şi bolile, în special cele grave, de durată,
ireversibile, se pot însă repercuta în mod negativ asupra stării psihice generale a celor în
cauză, şi, în consecinţă asupra atitudinii acestora faţă de cei din jur, faţă de societate şi de
valorile unanim recunoscute ale acesteia, asupra comportamentului.
Dacă însă unor astfel de pesoane li se acordă atenţia cuvenită, în ceea ce priveşte
îngrijirile şi sprijinul de care au nevoie, instrucţie şi educaţie, crearea condiţiilor de
afirmare în viaţă, în muncă şi activităţile reacreative pe măsura posibilităţilor şi nevoilor
pe care le are în mod efectiv, dacă sunt tratate în mod uman, în aşa fel încât să nu li se
mărească suferinţele, să nu li se agraveze complexele de inferioritate etc, ele pot avea un
comportament corespunzător, pot fi împiedicate să comită abateri sau să vină în conflict
cu legea.
Particularităţile etnice şi rasiale ale infractorului. Înţelegem acele trăsături
socio-tipologice pe care individul le dobândeşte ca urmare a apartenenţei sale la un grup
etnic sau rasă, adică la o anumită formă de comunitate umană, caracterizată printr-o
comunitate de descendenţă biologică, de viaţă economică, de teritoriu, de limbă, de viaţă
spirituală şi tradiţii.
Particularităţile etnice şi rasiale, trăsăturile care indică apartenenţa unei persoane
la un asemenea grup, nu constituie elemente care ar putea explica prin ele însele aspectele
cantitative sau calitative ale fenomenului infracţional dintr-o anumită epocă sau zonă
geografică şi nici particularităţile infracţiunilor concrete care, după cum se ştie, îşi au
adevăratele cauze în condiţiile efective de viaţă, în mediul social în general.
Explicaţiile reale ale faptelor infracţionale din ce în ce mai răspândite, nu constau
nicidecum în particularităţile etnice, rasiale sau naţionale ale îndivizilor în cauză, ci în
inegalitatea socială, incultură, mizeria şi şomajul la care aceasta dă naştere, în lipsa
condiţiilor corespunzătoare de locuit, în instrucţia şi educaţia precară etc. şi chiar în
“atenţia” sporită pe care organele de ordine, în special cele cu caracter represiv, cum sunt
poliţia, procuratura şi justiţia, o acordă din principiu, acestor indivizi consideraţi “ de
categoria a doua” şi potenţiali suspecţi şi “periculoşi”.
II.4. Disfuncţii criminogene ale personalităţii

Orice deficienţă, tulburare sau boală psihică se poate repercuta, în funcţie de


gravitatea ei, asupra comportamentului individului în cauză, determinând devieri de la
normele de conduită normală ale acestuia, devieri care pot merge de la simple
“ciudăţenii” lipsite de urmări, până la cele mai grave încălcări ale legii penale, până la
crimă.
Se impune astfel a prezenta date privitoare la deficienţele, tulburările şi bolile
psihice.O clasificare simplă a acestora este împărţirea în nevroze, psihopatii şi psihoze.
Nevrozele constituie un grup de tulburări, reacţii foarte variate cu caracter
funcţional, relativ uşoare şi reversibile, determinate predominant psihogen, manifestate
prin suferinţe şi conflicte intrapsihice (uneori şi somatice) despre a căror existenţă
bonavul este perfect conşient şi la care participă cu intensitate. Principalele forme de
nevroză sunt: nevroze astenice (neurastenie), nevroză obsesivo-bahică (psihoastenie),
nevroză isterică (isteria) şi nevrozele mixte şi motorii, manifestate prin ticuri, balbisme
etc.
În general, nevrozele sunt însoţite şi de stări de anxietate de diferite grade de
intensitate şi pot duce la inhibarea unor conduite sociale ale celui în cauză.
Ca urmare a faptului că personalitatea nevroticilor este mai puţin afectată, iar
bolnavii sunt cu totul conştienţi de boala care le tulbură mai rău echilibrul interior decât
relaţiile cu cei din jur, cu societatea, nevrozele, cu toate că uneori pot da naştere la
anumite conduite agresive, prezintă, pentru studiul psihogenezei, o semnificaţie cu totul
redusă aceste suferinţe rămânând însă, una dintre marile şi permanentele preocupări ale
medicinei psihiatrice.
Psihopatiile sunt deficienţe psihice care prin conţinutul lor, se analizează în
adevărate “stări limită”, deoarece depăşeşc perimetrul unui psihic normal, fără însă a avea
–susţin unii specialişti – un caracter evolutiv şi mai ales fără a atinge gravitatea
psihozelor.
Psihopaţii se caracterizează prin faptul că-şi păstrează în întregime capacitatea de
cunoaştere, dar prezintă o serie de aptitudini structurate anormal, motiv pentru care, în
conduita acestora, se constată frecvent comportamente antisociale de o deosebit de mare
varietate ca formă şi intensitate, întrucât psihopaţii se caracterizează şi prin lipsa a ceea
ce unii specialişti denumesc simţul moral, ei se află, de regulă, într-un permanent conflict
cu cei din jur fiind incapabili de o adaptare perfectă şi de durată la mediul familial, la
cerinţele locului de muncă, la exigenţele mediului social în general.
Prin manifestările negative mai frecvente ale psihopaţilor se remarcă, în special,
instabilitatea şi nestatornicia exagerată, impulsivitate, reacţii anormale faţă de exigenţele
şi împrejurările obişnuite ale vieţii sociale, încăpăţânare, înclinaţii spre acte de
perversiune, toxicomanie, mitomanie,comportări absurde, fapte cu caracter infracţional
(furturi, vagabondaj, parazitism, escrocherii – inclusiv sentimentale-infracţiuni împotriva
demnităţii, a integrităţii corporale şi a vieţii persoanelor etc.).
Pentru psihologie este important de ştiut faptul că în general, psihopaţii sunt cu
totul refractari la observaţiile, sfaturile şi îndemnurile celor din jur şi nu “învaţă” din
propria experienţă (ex.din condamnările avute anterior), motiv pentru care ei se numără
adesea printre recidivişti.
Psihopatia poate fi: astenică, cicloidă, eliptoidă, impulsivă, isterică, paranoică,
perversă, psihoastenică, schizoidă, timopată.
Psihozele sunt categorii de afecţiuni psihice foarte variate, de natură endogenă, de
regulă ireversibilă, a căror caracteristică principală o constituie alterarea profundă a vieţii
psihice a celui în cauză (stări de nebunie propriu-zisă), cu simptomatologie deosebit de
variată şi cu consecinţa pierderii de către bolnav a conştiinţei, a raporturilor cu sine şi cu
cei din jur, cu lumea reală în general.
Printre cele mai grave şi mai răspândite forme de psihoză figurează: psihoze
discordante, epilepsie, psihozele maniaco-represive, psihoze acute, delirurile
sistematizate, psihozele post-traumatice, psihoze infecţioase, psihoze de lactaţie, psihoze
de involuţie etc.
Bolnavii suferind de psihoze, săvârşesc în mod frecvent fapte antisociale, penale,
dintre cele mai grave ( ex.omorurile sadice săvârşite de schizofrenici şi epileptici), aşa
încât această categorie de indivizi, de bolnavi, trebuie să constituie o preocupare
permanentă pentru familiile din care fac parte, pentru medicii psihiatri, psihologi,
pedagogi, jurişti, pentru întreaga societate.
II.5. Tipologia şi caracterizarea infractorilor

Diverşi autori au încercat să contureze portretul personalităţii criminale şi în funcţie


de o serie de criterii, să realizeze clasificarea şi gruparea lor.Au fost utilizate o
multitudine de criterii, din care se pot menţiona :
a) în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului :
- infractori normali;
- infractori anormali
b) în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale :
- infractori recidivişti;
- infractori nerecidivişti;
c) în funcţie de gradul de pregătire infracţională :
- infractori ocazionali;
- infractori de carieră.
Una din cele mai interesante şi mai laborioase încercări de tipologizare şi
portretizare a infractorului este cea realizată de L.Yablonski (1990). Acesta, folosind
drept criteriu modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui
criminal, diferenţiază patru categorii de criminali :
1. Criminali socializaţi – sunt cei care prezintă tulburări emoţionale mult mai
mult decât orice persoană care nu a comis infracţiuni. Ei devin criminali în urma
impactului contextului social în cadrul căruia învaţă reguli şi valori deviante. Aceşti
criminali apar mai mult drept violatori ai proprietăţii decât criminali violenţi.
2 .Criminali neurotici – sunt cei care, în general, comit acte infracţionale datorită
compulsiunilor neurotice. Spre deosebire de psihotic, neuroticul nu percepe lumea într-un
mod distorsionat. Mai mult, tipic neuroticii sunt conştienţi că există ceva rău în ceea ce
priveşte gândirea şi comportamentul lor Principalul simptom al nevrozei este anxietatea.
Criminalii neurotici sunt indivizi care devin criminali datorită sau drept rezultat al
distorsiunilor personalităţii, precum şi al distorsiunii percepţiilor asupra lumii din jurul
lor.
3. Criminalii psihotici – sunt indivizi cu dezordini severe ale personalităţii, care
au o percepţie complet distorsionată asupra societăţii şi lumii din jurul lor. Spre deosebire
de criminalii socializaţi, psihoticii nu-şi planifică crima. Aceşti criminali pot comite cele
mai bizare şi lipsite de sens acte criminale.
4. Criminalii sociopaţi - sunt cei care sunt caracterizaţi printr-o personalitate
egocentrică. Ei au o compasiune limitată faţă de ceilalţi sau nu o au deloc. Datorită
marilor tulburări de caracter, ei pot uşor victimiza pe alţii cu un minim sentiment de
anxietate sau vinovăţie.
În funcţie de gradul de pregătire infracţională L.Yablonski diferenţiază două
categorii de infractori :
1. Criminalii situaţionali sunt, în general, cei ocazionali, întâmplători.
Caracteristicile generale ale acestora sunt următoarele:
- individul a fost confruntat cu o problemă care a solicitat acţiunea ;
- individul a ales acţiunea care a constituit violarea legii ;
- persoana a fost prinsă, arestată, condamnată şi i s-a oferit statutul de criminal;
- până la comiterea infracţiunii, criminalul s-a supus sistemului normativ al
societăţii.
2. Criminalii de carieră sunt, de obicei, formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii
crimei. Cei mai mulţi au fost socializaţi şi formaţi într-un sistem de valori şi norme,
reguli, “definiţii” ale unor oameni socializaţi diferit de cel utilizat de către societate
pentru majoritatea populaţiei. Ei tind să ia iniţiativa în comiterea crimelor, chiar şi în
situaţiile în care sunt foarte invulnerabili în a fi arestaţi şi condamnaţi. Trăsăturile
esenţiale ale criminalului de carieră sunt următoarele :
- crima este mijlocul său principal de asigurare a traiului ;
- criminalul de carieră îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune
folositoare pentru comiterea infracţiunilor asupra proprietăţii ;
- îşi dezvoltă atitudini favorabile pentru infracţiune şi nefavorabile pentru
societate în general;
- debutează cu proprietatea de copil delincvent;
- el aşteaptă să petreacă o parte din timp în închisoare; pentru el închisoarea
este o şcoală a crimei;
- este, de obicei, “normal” din punct de vedere psihologic, neexistând
caracteristici speciale care să-l diferenţieze de non-criminali.
O tipologizare foarte interesantă a fost realizată de către Ion Oancea, care
diferenţiază următoarele categorii de criminali:
1. Criminalul agresiv (violent) – este autor de crime violente, brutale şi cu
consecinţe individuale şi sociale multiple. Este caracterizat prin emotivitate puternică,
însoţită de descărcări reactive, motrice la fel de puternice, prin acte de violenţă, vătămări
corporale şi altele de aceleaşi fel. Din punct de vedere psihic, se caracterizează prin
sărăcia de sentimente, de simpatie faţă de alţi oameni, prin stări de mânie care nu pot fi
stăpânite de voinţa proprie şi, în general, printr-o comportare de agresivitate şi ostilitate
faţă de alţi oameni.
2. Criminalul achizitiv – este criminalul care îşi adună bunuri în scop personal, în
scop de câştig, în scop de întreţinere, îmbogăţire.
3.Criminalul caracterial – este cel care prezintă structuri şi trulburări ale vieţii
afective şi active, pe scurt, tulburări ale caracterului. O primă caracteristică a acestui tip
de criminal constă în aceea că o anumită tendinţă sau impulsiune afectivă se dezvoltă în
mod pronunţat şi domină întreaga personalitate a omului, iar voinţa şi controlul de sine
nu le pot stăvili şi stăpâni.
A doua caracteristică constă în aceea că este vorba de o tulburare parţială a
psihicului persoanei şi în întreaga fiinţă psihică.
A treia caracteristică este aceea că, din punct de vedere mintal, al conştiinţei,
omul îşi dă seama de ceea ce face, este lucid şi responsabil. Criminalii caracteriali sunt de
mai multe feluri: psihopatici şi psihonevrotici.
4. Criminalul lipsit de frânele sexuale – infracţiunile în legătură cu viaţa sexuală
sunt din cele mai periculoase şi cu urmări individuale şi sociale la fel de periculoase.
Violul, incestul, raportul sexual cu o minora, produc indignare şi proteste. Astfel de fapte
sunt săvârşite de persoane lipsite de simţ moral şi grija faţă de victimă, de către
persoanele brutale şi lipsite de puterea de stăpânire a impulsului sexual.Ele alcătuiesc un
tip special de criminal – criminalul “lipsit de frânele sexuale”.
Există mai multe categorii de infractori sexuali:
- cei care săvârşesc fapta faţă de minoră ;
- cei care săvârşesc fapta faţă de persoane profitând de imposibilitatea de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa ;
- cei care săvârşesc fapta faţă de rudele apropiate ;
- cei care săvârşesc fapta faţă de un partener de acelaşi sex ;
Criminalii care săvârşesc crima contra vieţii sexuale prin procedee şi mijloace cu totul
anormale şi patologice sunt: sadicul şi masochistul.
5. Criminalul profesional este criminalul care face din infracţiune un mijloc de
existenţă, o îndeletnicire (hoţ de buzunare, prostituţie etc). Refuzul muncii cinstite şi
legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de criminal. Criminalii profesionişti
sunt de două feluri:
a) Criminalul profesional pasiv este persoana care nu munceşte şi nu-şi câştigă
existenţa prin muncă, ci din săvârşirea de infracţiuni, din practicarea unor
activităţi parazitare, cerşetoria, prostituţia, jocurile de noroc. Ceea ce
caracterizează acest infractor, sub aspectele de personalitate, sunt: nivelul scăzut
de inteligenţă, capacitatea redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice de viaţă.
b) Criminalul profesional activ îşi căştigă existenţa prin săvârşirea de infracţiuni
cum sunt: traficul de femei, falsificarea de bani, uz de fals, de cele mai multe ori
comit infracţiuni în mod organizat şi în bandă. Ca trăsătură de personalitate, acest
tip de criminal este cu un nivel de inteligenţă normală sau chiar ridicată.
6. Criminalul ocazional este cel care, fără a prezenta o tendinţă înnăscută spre delict,
comite crime sub influenţa tentaţiilor provocate de factori profesionali sau de mediul
exterior.
Trăsăturile caracteristice ale infractorului ocazional sunt:
- conduita bună, conformă până la comiterea crimei ;
- comiterea ca urmare a unor împrejurări, factori exteriori, ocazionali;
- criminalul ocazional nu recidivează ;
- criminalul ocazional reprezintă cca 70-80% din totalul criminalilor. Majoritatea
cercetătorilor susţin că în cazul criminalului ocazional poate să fie şi contribuţia
unor factori interni, personali, de exemplu presiunea unei nevoi urgente, lipsa de
stăpânire de sine, dar factorii externi sunt determinanţi.
7. Criminalul debil mintal este caracterizat de lipsa capacităţii de prevedere
asupra sâvârşirii şi a urmărilor săvârşirii crimei, el are un “orizont temporal“ restrâns,
lucrând pe durate scurte, pe zile, pe săptămîni, nu pe ani. Infractorul debil, odată prins
asupra infracţiunii neagă realitatea neputându-si da seama că alţii ştiu şi înţeleg mai mult.
El judecă lumea după nivelul de înţelegere. Nu se poate adapta uşor la viaţa socială.
8. Criminalul recidivist este caracterizat, în general, prin aceea că el comite
în mod repetat crima. După comiterea unei crime, descoperit şi pedepsit, comite din nou
alte crime. El devine un fel de profesionist în criminalitate.
O primă şi importantă trăsătură după care se identifică recidivistul este aceea că
acesta este o persoană care a mai comis infracţiuni, care se pot dovedi cu actul de
condamnare.
9. Criminalul ideologic (politic) este persoana care, având anumite idei şi
convingeri politice, ştiinţifice ori religioase comite datorită acestor idei fapte care aduc
atingere legilor existente într-un stat.
Criminalul politic este un militant care propagă şi lupta pentru anumite reforme şi
prefaceri sociale, economice, ştiinţifice.
În codurile penale din ţările occidentale se recunoaşte criminalul politic pentru
următoarele argumente :
- mobilul faptelor sâvârşite de acesta este un mobil generos, social, cum sunt
dorinţa şi voinţa de schimbare în bine a unui regim politic ; el nu este determinat
în faptele sale de mobiluri personale ;
- criminalul politic socoteşte că, luptând pentru o idée politică, religioasă, el îşi
face datoria.
10. Criminalul alienat nu răspunde penal din punct de vedere juridic şi nu i se
pot aplica pedepse. Acestora li se aplică unele măsuri de siguranţă, măsuri medicale
prevăzute de lege.
Criminalul alienat se caracterizează, în general, prin tulburări grave care cuprind
întreaga lor viaţă psihică. Criminalul alienat este stăpânit de temere sau mânie pronunţată,
de emoţii şi alte stări afective tulburi şi nestăpânite, de gândire haotică. Infractorul alienat
nu este stăpân pe dorinţele şi emoţiile sale, nu este conştient şi lucid despre starea lui şi
despre ceea ce face, nu are control de sine şi nici conştienţa stării lui. Pentru aceasta el
este iresponsabil şi nu răspunde penal. Criminalul alienat este de mai multe feluri, în
funcţie de cauza, psihoza sau boala de care suferă şi care i-a determinat alienarea:
- criminalul paranoic –are la bază psihoza paranoia ;
- criminalul schizofrenic – determinat de boala schizofrenică ;
- criminalul maniaco-depresiv – urmare a psihozei maniaco-depresive.
CAP III. Privarea de libertate

III.1 Specificul privării de libertate

Pedeapsa privativă de libertate, ca pedeapsă prevăzută de lege şi aplicată de


instanţa de judecată, este o măsură complexă, ce ridică o serie întreagă de probleme:
- în primul rând, ca durată de timp – luni sau ani – executarea pedepsei trebuie
observată, îndrumată şi supravegheată pe toată perioada detenţiei;
- în al doilea rând, executarea pedepsei închisorii se face într-o instituţie specială şi
complexă, respectiv penitenciarul, instituţie care are o anumită structură
organizatorică, bază materială, particularităţi de pază şi securitate, specificităţi
legate de personal şi activitatea acestuia în mediul carceral, dar şi anumite
caracteristici ale vieţii cotidiene în penitenciar;
- în al treilea rând, există o individualizare a problematicii existenţiale a persoanei
private de libertate ( se diferenţiază trebuinţe, nevoi, necesităţi ).
Factorii de stress care îşi pun amprenta asupra persoanelor private de libertate sunt:
- durata condamnării;
- gama de frământări psihice şi psihosociale (criza de detenţie, comportamente
agresive şi autoagresive);
- înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării
uniformei.
Restrângerea acută a libertăţii, relaţiile interpersonale, regimul autoritar, mediul
închis, activităţile monotone sunt resimţite acut drept atingeri ale integrităţii ca fiinţă
umană. Sunt necesare supape corespunzătoare evitării dezumanizării prin izolare:
- deţinere în comun;
- activităţi în grup;
- climat de microcooperare.
Diminuarea gamei contactelor fizice, psihice şi psihosociale reprezintă o altă
particularitate a vieţii de penitenciar, sărăcia vieţii de reacţie având implicaţii asupra
capacităţii individului de a-şi juca rolurile normale şi readucând posibilitatea de
interacţiune socială cu semenii. Toate acestea determină tipuri de „situaţii adaptative” la
regimul de detenţie, cum ar fi :
- comportament agresiv – rezistenţă deschisă la regimul vieţii de penitenciar, „crize
ale deprimării” manifestate prin comportamente agresive îndreptate spre alţi
deţinuţi sau personal şi prin reacţii autoagresive (automutilări şi tentative de
sinucidere);
- comportament defensiv, de retragere – interiorizarea, izolarea de comunitatea
celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, deţinutul construindu-şi o lume
imaginară, în care încearcă să se refugieze;
- comportament de consimţire – conformarea pasivă a condamnatului la normele şi
regulile de penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, în aşa
fel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare;
- conduită de integrare – relaţionarea activă cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de
detenţie, vizibilă mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termene lungi.
Impactul detenţiei asupra individului se resimte prin limitarea spaţiului de mişcare
şi organizării timpului. Reducerea perimetrului de mişcare duce la apariţia unor fenomene
ancestrale de teritorialitate – comportamentul individului de apărare a teritoriului propriu,
care se manifestă printr-o exagerată îndârjire în „apărarea spaţiului personal”.
În condiţiile de supraaglomerare existente în penitenciare, fenomenele de
teritorialitate devin exacerbate şi suscită o agresivitate mărită. Frustrarea este resimţită cu
deosebită tărie şi pe planul timpului – programa zilnică -, care provoacă sentimentul de
frustrare şi măreşte agresivitatea. La mărirea sentimentului de frustrare duce şi renunţarea
forţată la o seamă de obiecte de uz personal, a căror lipsă este mereu resimţită. De
asemenea, deţinutul este obligat să renunţe la cele mai multe din plăcerile pe care şi le-a
putut oferi în viaţa liberă ( alcool, jocuri de noroc, sex), ceea ce îl duce la căutarea unor
„surogate de satisfacţii”.
Şocul încarcerării, contactul cu subcultura carcerală îl face pe deţinut să-şi
formeze o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o „strategie de
supravieţuire”. Încă în urma cu decenii (1940), criminologul canadian D. Clemmer a
semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca „socializarea” la cultura deviantă a
deţinuţilor, proces prin care deţinutul ajunge să adopte şi să împărtăşească punctul de
vedere al deţinuţilor privind lumea din penitenciar şi societate, în general. Detenţia
induce adoptarea unei atitudini ostile (făţişe sau ascunse) faţă de personalul închisorii,
faţă de lumea „din afară” şi dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi, sprijinirea
reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale acestora intră în conflict cu
unele dispoziţii ale autorităţii. Adoptarea acestor „ norme carcerale” sunt generate dintr-o
puternică motivaţie care – aşa cum a formulat A. Maslow – se subsumează categoriei de
motive desemnate prin „ necesitatea apartenenţei la grup”.
Fenomenul de detenţie este rezultatul „presiunii sociale” exercitate de grupul
informal de deţinuţi şi reprezintă o forţă de contra-educaţie faţă de eforturile educativ-
terapeutice ale personalului specializat din penitenciar.
Populaţia penitenciară reprezintă un grup uman care are caracteristicile oricărui
grup: statute şi roluri formale sau informale, lideri formali şi informali, ce au un cuvânt
greu de spus. Grupul se supune unor norme, care nu sunt neapărat identice cu cele dorite
de conducerea penitenciarului, precum şi unor tradiţii transmise de la o „generaţie” la alta
de deţinuţi. În cadrul grupului apar şi fenomene socio-afective (atragere, respingere,
izolare, ignorare, neutralitate), care au o deosebită virulenţă, atât prieteniile, cât şi
ostilităţile sunt „pe viaţă şi pe moarte”, fapt care afectează climatul organizaţional şi
starea de disciplină.
Deţinutul nu este o fiinţă pasivă, ci în continuă interacţiune cu cei din jur,
dezvoltând relaţii deţinut-deţinut, personal-deţinut ce pot fi de cooperare, dar şi
antagonice, conflictuale. Sub acest aspect, în urma unor cercetări intense, S. Harbordt
(1972) a identificat în rândul deţinuţilor următoarele tipuri:
- prosociale,
- pseudosociale,
- antisociale,
- asociale.
Apartenenţa la aceste tipuri trebuie să stea la baza proiectării demersurilor de
resocializare, iar una din atribuţiile principale ale personalului socio-educativ constă în
cunoaşterea deţinuţilor şi includerea lor în programele cele mai adecvate.
III.2. Violenţa în penitenciare

Faptul că în unităţile de detenţie apar deseori acte de violenţă – mai ales între
deţinuţi – nu surprinde pe nimeni; tensiunile inerente vieţii carcerale, reglările de conturi,
lupta pentru putere, neînţelegerile cu personalul, abandonarea de către familie,
neachitarea unor datorii etc., sunt printre cele mai frecvente motive care incită anumiţi
deţinuţi să-i agreseze pe alţii. La acestea mai trebuie să adăugăm pe cele care derivă din
suprapopularea spaţiilor, inactivitatea prelungită, greutăţile de a contacta persoanele de
decizie, teama sau dorinţa de a fi transferat în altă unitate, contestarea unor sancţiuni
considerate arbitrare.
Toate acestea pot conduce la acte de violenţă îndreptate asupra unor persoane
anume (fie colegi de detenţie, fie membri ai personalului) sau asupra bunurilor aflate la
îndemână. Deseori, întâlnim forme deghizate de violenţă- ameninţări, calomnii, interdicţii
arbitrare, umilirea în faţa celorlalţi- care au ca scop să menţină o stare de nelinişte la cei
vizaţi. Desigur, cea mai de temut este agresiunea nemotivată, absurdă, imprevizibilă care
denotă „absenţa oricărei consideraţii pentru om şi folosirea fără limite a forţei. Actul de
violenţă non-motivată creşte prestigiul social al individului în bandă”.
Fapt tipic pentru deţinuţii, asupra celui considerat duşman (de cele mai multe ori
doar temporar) sunt revărsate toate constrângerile şi frustrările îndurate de-a lungul
timpului. Majoritatea actelor violente pleacă de la certuri banale: alegerea canalelor de
televiziune, nerespectarea regulilor unui joc, bănuiala unor trădări.
Lucrurile se complică atunci când deţinuţii consideră că personalul şi procedurile
existente de control al masei condamnaţilor nu sunt capabile să intervină rapid şi eficace
şi să menţină relaţii corecte şi paşnice între deţinuţi. „Cererea socială de drept ca mod de
a reglementa conflictele” este foarte mare şi în penitenciare, dar atunci când personalul
nu intervine în timp optim, tendinţa de a-şi rezolva diferendele singuri, va creşte. Ca
urmare, specialiştii în probleme umane din penitenciare trebuie să fie permanent pregătiţi
pentru a identifica diversele forme ale violenţei şi să propună măsuri profilactice şi
curative.
Pentru personalul din închisori, şi mai ales pentru psihologi, cea mai importantă
problemă este aceea a anticipării (identificării) deţinuţilor care pot deveni violenţi în
anumite circumstanţe. Studiile în domeniu au relevat că aceştia pot fi grupaţi în două
categorii: primii sunt cei care nu se pot controla iar comportamentul lor este determinat în
cea mai mare măsură de contextul situaţional; al doilea grup este reprezentat de deţinuţi
cu un nivel ridicat de autocontrol dar care, o dată deveniţi violenţi, comit acte agresive
extreme.
Psihologul Edwin Megargee, profesor la Departamentul de psihologie al
Universităţii de Stat din Florida, consideră că există şase tipuri de persoane violente:
- cei normali, care devin violenţi doar în circumstanţe ieşite din comun;
- cei cu boli psihice grave sau intoxicaţi cu anumite substanţe;
- indivizi cu un stil agresiv de viaţă sau formaţi într-o subcultură care promova
violenţa;
- persoane care consideră că violenţa este singurul mod de a-şi atinge anumite
scopuri (economice, financiare, sexuale);
- indivizi la care violenţa este cauzată de frustrări, abuzuri, agresiuni;
- indivizi hipecontrolaţi la care violenţa este un comportament paradoxal.
În continuare, autorul aprofundează factorii care pot determina sau nu un individ
să răspundă prin violenţă într-o situaţie dată şi care sunt în număr de cinci:
1. instigarea la agresiune – formată de suma forţelor care-l motivează pe individ să
comită actul de violenţă; dacă forţele provin din interiorul individului – furie, ură
– avem de-a face cu instigarea interioară; dacă violenţa este doar un mijloc de a
atinge un scop, instigarea va fi denumită extrinsecă sau instrumentală;
2. puterea obişnuinţei – instalată atunci când individul a avut frecvente succese în
trecut, procedând agresiv sau a fost recompensat pentru aceasta;
3. factorii inhibitori ai comportamentului violent – care pot varia în funcţie de
obiectivele urmărite sau circumstanţele concrete (interdicţii morale, teama de
consecinţe, probabilitatea eşecului etc.);
4. factori situaţionali – care pot facilita sau împiedica manifestările violente: aste un
cartier sărac, o zonă de război, gesturile provocatoare, a fi prezent când începe o
încăierare vor facilita comportamentul agresiv, în timp ce viaţa într-un loc retras
(o mănăstire), ascultarea unei muzici liniştitoare, prezenţa poliţiei, gesturile care
invocă mila vor inhiba violenţa;
5. potenţialul de ripostă – care rezultă în urma evaluării pe care o face individul şi
care va părea că îi satisface necesităţile la preţul cel mai mic.
Într-o lucrare devenită clasică, Jean Claude Chesnais defineşte violenţa ca fiind
utilizarea superiorităţii fizice asupra altuia. Cauzele sunt localizate în eşecul dialogului, în
sentimentul de insecuritate, în absenţa alternativei, în anturajul care admite forţa. În
manifestările sale individuale ea poate fi fizică (afectând viaţa, sănătatea sau libertatea
persoanei), economică (urmărind distrugerea sau degradarea bunurilor celuilalt) şi, în
sfârşit, morală simbolică, atunci când provoacă anxietate prin intermediul ameninţărilor.
Acelaşi autor, vorbind despre violenţa privată, o clasifică în două: violenţa
criminală, care poate fi mortală (omor, asasinat), corporală (loviri, răniri voluntare) sau
sexuală (violul) şi violenţa non-criminală având ca variante violenţa suicidară şi violenţa
accidentală (exemplu, un accident de automobil). Autorul concluzionează că utilizarea
violenţei îl stigmatizează pe făptuitor, generează ura şi repulsia şi îl aruncă pe acesta într-
o zonă a absurdului şi dezumanizării.
Revenind la lumea închisorilor, întâlnim cel mai frecvent două feluri de violenţă:
violenţa brutală care poate fi un simptom al unor dezordini personale sau violenţa-
strategie, rece, metodică, mascată, de mare periculozitate pe termen lung.
Iată acum, în sinteză, studiul realizat în 1996 de Institutul Australian de
Criminologie din Cambera referitor la „ Indicatorii comportamentului agresiv” având ca
autori pe David McDonald şi Melanie Brown, studiu care conţine idei fecunde pentru
tema capitolului de faţă.
Autorii clasifică factorii de risc pentru comportamentul agresiv şi autodistructiv
astfel:

A. factori individuali B. factori sociali


• psihosociali: • macrosociali
- factori de dezvoltare - inegalitatea socio-economică
- afecţiuni mentale - acces la arme de foc, alcool şi
- istorie personală cu violenţă şi droguri
„întâlnirea cu sistemul penal” - influenţa mass-media
- alte aspecte culturale
• biologici • microsociali

- genetici - violenţa familială


- neurologici şi traumatisme cerebrale - elemente situaţionale.
- alcoolul şi drogurile

Prin factori de risc autorii înţeleg un aspect al comportamentului personal sau al


stilului de viaţă, al unei poziţii ambientale sau al unei caracteristici înnăscute sau dobândite
care, asociat cu starea de sănătate, trebuie să fie prevenit.
Între concluziile studiului australian, considerăm a fi mai importante
următoarele:
- factorii de risc interacţionează iar impactul lor cel mai puternic se găseşte în
perioada copilăriei; este crucială definirea naturii şi forţei asocierii factorilor de risc;
- investigaţiile făcute la persoane care nu păreau capabile de acte agresive, dar
totuşi le-au comis, au dezvăluit elemente de risc care nu au fost observate;
- grupurile sociale marginalizate pot crede că normele societăţii nu se pot aplica şi
în cazul lor şi deci nu prezintă nici un fel de interes faţă de viitorul societăţii în care
trăiesc;
- s-au dovedit eficiente programele de informare în problemele de sănătate
desfăşurate la nivelul familiilor cu probleme (rolurile parentale, comportamentul copiilor,
prevenirea abuzurilor şi neglijenţei etc.);
- aplicarea strictă a criteriilor pentru eliberarea sau reînnoirea autorizaţiei de a
poseda arme de foc;
- reglarea preţului la băuturile alcoolice funcţie de concentraţia de alcool; educarea
comunităţii privind legătura dintre consumul de alcool şi comportamentul agresiv;
- îmbunătăţirea standardelor comportamentale ale persoanelor publice (politicieni,
sportivi);
- sprijinirea activităţilor comunitare orientate spre scăderea violenţei în societate;
- pregătirea copiilor pentru utilizarea sănătoasă a surselor de distracţie;
- realizarea de programe pentru controlul furiei în comunitate dar şi în închisori;
- violenţa urmărită pe ecran poate spori comportamentul unor oameni deja agresivi;
părinţii trebuie să explice copiilor diferenţele dintre violenţa din film şi situaţiile reale
şi să încurajeze aprecierile critice la adresa imaginilor vizionate.
Studiul acesta este foarte amplu şi demonstrează că iniţiativele strategice de
prevenire a violenţei pot fi eficiente.
Într-un studiu realizat de Gheorghe Florian în anul 2000 în colaborare cu
psiholog Dumitru Carmen şi psiholog Pripp Cristina, au fost investigaţi toţi cei 1.404
deţinuţi care în cursul anului au comis acte de violenţă în penitenciarele româneşti. Iată
principalele rezultate:
- majoritatea deţinuţilor sunt recidivişti ( 60%), cu vârsta cuprinsă între 22
şi 30 de ani şi devin violenţi când sunt înjuraţi ( 21%), ameninţaţi (19%), când nu au
ţigări (11%);
- conduitele violente – lovituri, ameninţări, agresare sexuală, înjurături etc.
– au loc cel mai frecvent în camerele de deţinere mai ales între orele 10-16 (când numărul
personalului aflat în serviciu este maxim);
- jumătate din actele violente au fost îndreptate contra altor deţinuţi (51,5%)
urmând în ordine, propria persoană (21%), personalul de pază (20%) şi bunurile
aparţinând altor deţinuţi (3,5%);
- motivele invocate au fost nedreptatea suportată (28%), răzbunarea (20%),
recunoaşterea autorităţii (17%), procurarea unor obiecte – ţigări, săpun, alimente (14%),
pentru a apăra alt deţinut (3%), îndeplinirea ordinului dat de altă persoană (2%);
- între factorii personali de risc predomină impulsivitatea (65%), tulburările
mentale (17%), sănătate fizică precară (9%), dependenţa de alcool (4%) şi dependenţa de
droguri (2%);
- în ce priveşte efectele actelor violente asupra victimelor, în 62% din cazuri
nu a fost nevoie de îngrijiri medicale, în 36& din cazuri au fost necesare îngrijiri
medicale, în 1,5% din cazuri victimele au rămas cu infirmităţi iar în 5 cazuri (0,5%)
victima a decedat.
Cu ocazia discuţiilor purtate cu deţinuţii au rezultat o serie de acte de agresiune
mascate destul de răspândite în masa condamnaţilor care au fost grupate în trei categorii:
a) între deţinuţi:
- Incitarea verbală – afirmaţii repetate faţă de un alt deţinut că acesta este
incapabil să facă diverse lucruri tocmai pentru a-l determina să întreprindă respectivele
acţiuni în sensul dorit de incitator.
- Glumele sau injuriile cu scopul de a-l răni pe celălalt şi a-l determina să fie
violent;
- Răspândirea de zvonuri despre un deţinut cu scopul de a determina o
reacţie nefavorabilă, ostilă din partea comunităţii deţinuţilor şi a gardienilor;
- Răspândirea de zvonuri despre familia unui deţinut cu scopul de a-l
transforma într-o unealtă (violentă, sexuală, domestică);
- Specularea slăbiciunilor (dependenţa de alcool, ţigări etc.);
- Cererea de transfer în numele altui deţinut, pseudoautodenunţuri;
- Crearea unui climat fizic nefavorabil: zgomote insuportabile, curent,
blocarea accesului în diverse spaţii;
- Blocarea accesului la raportul comandantului;
b) între deţinuţi şi cadre:
- solicitarea repetată şi separată a rezolvării unor probleme, care ar putea fi
raportate împreună, pentru a-l şicana pe supraveghetor ( cabinet, ţigară, plângere etc.);
- fabricarea de zvonuri despre supraveghetori;
- uzarea intenţionată a cazarmamentului pentru a produce daune
administraţiei;
- scurt-circuitarea instalaţiei electrice;
c) între cadre şi deţinuţi:
- blocarea accesului la raport;
- răspunsuri evazive şi atitudini ostentative, provocatoare;
- amânarea rezolvării unor cereri urgente ale deţinuţilor.
Bannit, Katznebon şi Streit identifică cinci faze în care se derulează violenţa între
două persoane: în prima fază se creează o comunicare deschisă sau discretă provocată sau
percepută ca atare; în a doua fază, dacă nu există alternative non-violente se atinge repede
un „vârf” unde soluţia violentă devine foarte probabilă; în faza a treia, partea provocată
se angajează deschis realizând actul său agresiv, fapt care accentuează tensiunea; în faza
a patra, actul violent determină un fel de catharsis, iar în ultima fază, la învingător apare
un sentiment de împlinire şi satisfacţie.
III.3 Abordarea psihologică a violenţei deţinuţilor

În lumea modernă s-a produs o schimbare deosebită în modul de a defini


agresiunea şi anume, este „orice comportament perceput de către victimă ca fiind
deliberat dăunător fizic sau psihic”. Desigur, elementul fundamental rămâne intenţia de a
face rău şi nu efectul în sine. În mediul penitenciar, din cauza frustrărilor masive, a
umilinţelor frecvente şi a sentimentului copleşitor de neputinţă pe care le resimt
majoritatea deţinuţilor, situaţiile în care ei se consideră victimele unor agresiuni venite
din partea colegilor de detenţie sau a personalului, sunt numeroase. Astfel, capătă
semnificaţie negativă situaţii, vorbe sau gesturi care pentru omul liber sunt considerate
fireşti: o masă mai puţin gustoasă, o scrisoare care se lasă aşteptată, dispariţia unui bun
personal fară valoare deosebită, greutatea în a se adresa personalului, obligaţia de a
aştepta programarea la medic, întreruperea apei calde în timp ce făcea baie, întârzierea
clarificării situaţiei juridice şi altele. Este drept că nu poate fi ignorată existenţa unor
deţinuţi care urmăresc în mod constant să-i intimideze pe alţii, care percep oamenii din
jurul lor ca instrumente de manipulat şi care trebuie să le aducă beneficii, al căror stil
relaţional a fost întotdeauna centrat pe impunerea voinţei cu forţa şi tendinţa de a domina
prin orice mijloace. Individul cu asemenea particularităţi va găsi în jurul său doar surse
de ostilitate şi, ca urmare, va dezvolta argumente care să-i justifice comportamentul („Un
om care este supărat îşi aude doar propria-i voce” – Mahatma Ghandi).
În aceste condiţii devine evident rolul major al personalului în controlul actelor de
agresiune care apar mai ales între deţinuţi, deseori imprevizibile şi de intensitate
paroxistică. Câteva sfaturi pot fi folositoare personalului care lucrează în contact
nemijlocit cu deţinuţii – supraveghetorii, şefii de secţii, educatorii, personalul de sănătate:
- deplasaţi discuţia într-un loc fără public (un birou, un cabinet, o sală de
clasă, la bibliotecă) dacă acest lucru vi se pare util;
- dacă la discuţie participă şi alţi deţinuţi, arătaţi-vă cât mai raţional şi
sugeraţi alternative constructive la problemele abordate;
- nu lăsaţi la vedere obiecte care pot fi utilizate împotriva voastră
(scrumiere, cuţite pentru deschis corespondenţa, bastoane, scaune rabatabile etc);
- arătaţi-vă calm, stăpân pe situaţie, bun cunoscător în acea împrejurare;
- redefiniţi problema care-l frământă pe deţinut, arătându-i diversele faţete
şi modalităţi paşnice de rezolvare;
- arătaţi căldură deţinutului iritat şi incercaţi să-l liniştiţi pentru a putea
discuta raţional cu el;
- nu faceţi promisiuni pe care ştiţi că nu le puteţi respecta;
- anunţaţi colegii de serviciu unde vă aflaţi şi cu ce deţinut veţi sta de vorbă;
- stabiliţi împreună cu colegii de tură un plan de intervenţie pentru diferite
situaţii de urgenţă sau tipuri de deţinuţi.
Din tot ce s-a arătat până aici rezultă rolul major al personalului în prevenirea şi
controlul violenţei în unitaţile de detenţie. Conştienţi de faptul că intotdeauna personalul
este insuficient pentru toate problemele care apar într-un penitenciar, deţinuţii învaţă
destul de repede anumite modalităţi de a evita să devină victime: prima este cea de
izolare şi distanţare de locurile şi situaţiile care-i expun contactelor cu cei agresivi; a doua
constă în pregătirea de luptă prin menţinerea forţei fizice sau confecţionarea unor arme
artizanale; în sfârşit, a treia posibilitate se referă la crearea de alianţe cu alţi deţinuţi care
să sară în ajutor la nevoie. Desigur, vârsta, vigoarea fizică şi experienţa detenţională vor
influenţa alternativa aleasă. O concluzie se impune: cu cât un deţinut se simte mai singur,
cu atât va adopta un comportament mai defensiv.
Vom fi de acord cu opinia lu Knud Larsen atunci când afirmă că „violenţa este
funcţie de nivelul de frustrare, de riscul de represalii şi de sprijinul colectiv. Ea nu se
produce când nivelul frustrării este redus, când riscul represaliilor este ridicat şi când
sprijinul grupului este slab”.
Astfel, înţelegem că problema infractorilor periculoşi trebuie să facă obiectul unor
preocupări serioase încă înainte de venirea lor în penitenciar şi desigur, dupa liberarea
lor. În acest sens, informaţii adecvate pot oferi agenţii de poliţie care lucrează în
comunităţile unde aceştia „locuiesc”, putând identifica pe cei cu potenţial ridicat de
violenţă. „Evaluarea riscului reprezintă un proces formal prin care se face identificarea
unei persoane care ar putea să provoace vătămări, în ce condiţii şi cui. Riscul este
dinamic şi trebuie reconsiderat continuu. Evaluarea riscului va fi inevitabil un proces
imprecis”.
În realitate se constată că există o slabă comunicare între poliţie, penitenciare şi
serviciile de probaţiune deşi toate au ca scop fundamental protecţia populaţiei şi siguranţa
comunităţilor pe care le deservesc.

III.4 Organizarea mediului penitenciar pentru a preveni conflictele

Deşi universul penitenciar rămâne cronic tensionat, conflictele sunt rare deoarece
personalul are o atitudine constructivă şi sprijină deţinuţii în momentele dificile, raportul
de forţe este net în favoarea administraţiei iar în istoria crizelor cunoscute de deţinuţi
acestea nu s-au soldat decât cu înfrângerea lor.
Iată acum o listă cu modalităţi practice care pot avea ca efect împiedicarea
apariţiei stărilor tensionale între deţinuţi sau între aceştia şi personal:
- promovarea unei atmosfere destinse pe toate secţiile de deţinere: o vorbă buna
spusă la timp, o glumă de calitate, o bătaie pe umăr, un compliment sincer, a te face că nu
vezi o mică abatere fără consecinţe şi alte modalităţi asemănătoare;
- eliminarea conduitelor şi deciziilor arbitrare (injuste şi ilegale în acelaşi timp):
nimic nu poate înfuria mai mult şi sublima spiritul de dreptate şi echitate decât ordinele
absurde şi excesele nemotivate ale celor de care depind deţinuţii. În cazul că arbitrariul
provine din partea altor deţinuţi, se pot lua măsuri de protecţie a victimelor, pedepsirea
vinovaţilor sau trasferarea lor în alte unităţi. Mai grav este atunci când sursa conduitelor
arbirtrare este însuşi personalul, care transgresează astfel normele profesionale şi
afectează moralul deţinuţilor şi, desigur, al colegilor care îşi fac corect datoria;
- eliminarea surselor de frustrare relativă din tratamentul aplicat deţinuţilor: este
vorba de privilegiile de care se bucură unii condamnaţi – libertate de mişcare pe secţie
sau în curtea închisorii, primirea mai multor vizite sau pachete decât prevede
regulamentul, posibilitatea de a da telefon oricând, păstrarea unor obiecte interzise de
regulamentul închisorii, participarea la activităţi sportive şi recreative mai frecvent decât
colegii din aceeaşi categorie de detenţie etc.; toate acestea sunt veritabile discriminări
care produc tensiuni neaşteptat de intense. Atunci când oamenii nu au libertate, drepturile
care le-au rămas devin foarte importante şi luptă pentru ele cu o energie deseori
nebănuită. Cu atât mai mult vor fi afectaţi atunci când văd în jurul lor deţinuţi care obţin
lucruri şi un tratament contrar a ceea ce se afirmă oficial ( că toţi deţinuţii aparţinând unei
categorii au acelaşi regim de detenţie);
- eliminarea ambiguităţilor în problemele semnificative pentru deţinuţi: durata
plimbării zilnice, orarul cabinetului medical, rotaţia deţinuţilor pentru anumite sarcini
neplăcute – ducerea gunoiului, curăţenia în cameră sau pe holul secţiei, îngrijirea florilor,
sprijinirea unor deţinuţi cu dizabilităţi, durata convorbirilor telefonice şi intervalul la care
se acordă etc. Pentru aceasta ar fi suficient un avizier unde să fie anunţuri clare şi desigur
semnate de directorul unităţii. Orice schimbare va fi adusă la cunoştinţa deţinuţilor cu
mult timp înainte de a se produce;
- sondaje de opinie realizate periodic pe problemele esenţiale pentru masa
deţinuţilor, calitatea hranei, accesibilitatea la îngrijiri medicale, relaţiile cu personalul,
starea de igienă a celulelor, respectarea orarului apei calde pentru baie, gradul în care se
simt protejaţi faţă de posibile agresiuni din partea altor deţinuţi, posibilitatea de a discuta
cu directorul penitenciarului, satisfacţia pentru activităţile recreative şi sportive şi altele.
Rezultatul unor astfel de sondaje pot oferi date utile privind frământările deţinuţilor,
aşteptările lor specifice unei perioade sau alta. Ei ştiu foarte bine că în penitenciar există
multe restricţii şi majoritatea dorinţelor lor nu pot fi satisfăcute, dar apreciază faptul că
măcar sunt întrebaţi din când în când;
- pregătirea din timp a oricăror schimbări care privesc viaţa deţinuţilor; zugrăvirea
unor celule sau a unei secţii, începerea unor lucrări de reparaţii, schimbarea destinaţiei
unor încăperi, montarea unor cabluri electrice, venirea unui grup mare de deţinuţi prin
transfer de la o alta unitate, vizitele unor persoane străine, plecarea unor deţinuţi la alte
penitenciare etc.; toate acestea trebuie explicate deţinuţilor pentru a nu da ocazia apariţiei
zvonurilor care au o mare influenţă asupra moralului persoanelor care execută pedepse
privative de libertate;
- transferarea deţinuţilor care menţin o stare tensionată în colectivele de
condamnaţi, a celor care terorizează pe ceilalţi, a celor care îi manipulează pe alţii pentru
a provoca dezordini; majoritatea deţinuţilor vor să-şi facă pedeapsa în linişte, fără
neplăceri în plus faţă de cele care vin din regimul penitenciar propriu-zis. Ca urmare, ei
doresc să-i îndepărteze pe cei care se opun normelor interne ale aşezământului
penitenciar sau care sunt excesiv de revendicativi;
- stabilirea clară a obiectivelor comune pentru deţinuţi şi personal, care necesită o
cooperare cu avantaje pentru ambele părţi: am în vedere, în primul rând, activităţile
standard, care se desfăşoară zilnic la aceleaşi ore (apelul de dimineaţă şi seară, ieşirea la
curtea de plimbare şi înapoierea pe secţie, timpul petrecut cu ocazia vizitelor, pregătirea
pentru a merge la muncă sau la diferite activităţi cultural-educative (şcoală, cursuri de
calificare, repetiţii pentru spectacole, concursuri sportive, etc.), plecarea la instanţă la
termenul stabilit, prezentare la cabinetul medical şi altele. Orice întârziere în realizarea
acestor activităţi cu un grup de deţinuţi afectează programul similar al altor deţinuţi şi în
final, apar nemulţumiri inclusiv la nivelul personalului. Împiedicarea bunei cooperări
între personal şi deţinuţi poate fi un mijloc subtil de opozitie şi coerciţie cu certe valenţe
disfuncţionale atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
- nu este lipsit de interes, în contexul problematic pe care îl analizăm, luarea în
considerare a unui sistem de reprezentare a deţinuţilor în relaţiile cu administraţia
închisorii. Un comitet al deţinuţilor care să aibă întâlniri periodice cu directorul unităţii
sau un reprezentant al acestuia ar avea darul de a cunoaşte în timp util preocupările
celeilalte părţi şi de a lua măsurile adecvate de atenuare a tensiunilor în curs de apariţie;
„adevăratele crize sunt cele recunoscute de către cei afectaţi. Criza este mai întâi ce spun
şi ceea ce resimt actorii în legătură cu ea”. Modalitatea pe care o considerăm cea mai
adecvată pentru a afla problemele care-i preocupă pe deţinuţi este aşa-numitul „raport
lunar cu deţinuţii”: în clubul unităţii, sunt aduşi, rând pe rând, toţi deţinuţii de pe toate
secţiile de deţinere pentru a-şi expune problemele şi a pune întrebări directorului
instituţiei. Acesta dă răspunsuri şi informează deţinuţii cu dificultăţile întâmpinate de
unitate pentru a asigura servicii de calitate pentru deţinuţi. De dorit este ca la aceste
întâlniri să participe şi alţi funcţionari importanţi: medicul şef, psihologul, şeful
serviciului evidenţă, şeful bucătăriei. Asemenea discuţii nu durează prea mult, doua-trei
ore, dar aduc o stare de bună înţelegere pentru perioada care urmează.
- o altă modalitate de prevenire a conflictelor în penitenciare o constituie
organizarea timpului deţinuţilor pentru a fi cuprinşi în cât mai multe activităţi educative,
sportive şi recreative: realizarea unor reviste, scrierea şi jucarea unor piese de teatru,
învăţarea dansurilor moderne şi populare, participarea la diverse concursuri pe teme de
cultură generală, cultivarea de bonsai, realizarea unor lucrări decorative şi de artizanat,
organizarea unor spectacole de muzică şi poezie, pot oferi activităţi cu sens pentru
deţinuţi, care să le aducă satisfacţii şi un sentiment de împlinire.
- eliminarea surselor de frustrare pentru personalul care lucrează în contact direct
cu deţinuţii.
Toate modalităţile expuse mai sus trebuie avute în vedere permanent de
administraţia fiecărui penitenciar, pentru a organiza astfel viaţa cotidiană a deţinuţilor
încât să-şi execute pedeapsa în linişte şi cu maxim profit în planul ameliorării
personalităţii lor.
Cap.IV. Psihologia pedepsei cu închisoarea

IV.1. Grupul de deţinuţi

Grupul de deţinuţi prezintă elemente structurale comune tuturor celorlalte


grupuri,precum, structura formală şi cea informală,statusuri şi roluri, o reţea de
comunicare, aspecte care ţin de normativitate şi putere, dar are, pe lângă acestea, şi o
serie de însuşiri specifice. Acestea sunt cele care îl diferenţiază mult şi care uneori îi
modifică funcţionalitatea în mod surprinzător.
Înţelegerea aspectelor care ţin de lumea penitenciarului necesită analize ce se
raportează la grupul de deţinuţi mai mult decât la individ. Lumea penitenciarului este, de
altfel, “o lume în care intimitatea este complet anulată, unde totul este la vederea
celorlalţi, relaţia interpersonală este o golire, o risipire de sine, capacitatea de a suporta
infirmităţile sufleteşti ale celorlalţi este depăşită demult” ( Gh.Florian). Iată de ce analiza
grupului se impune cu necesitate, el constituind o adevărată entitate în viaţa psihologică a
penitenciarului.
Analiza trebuie să urmărească mai multe componente: structura formală şi cea
informală, necesităţile psihosociale ale grupului de deţinuţi şi comunicarea.
Prima componentă analizată va fi structura formală şi informală a grupurilor de
condamnaţi. Din necesităţi organizatorice, o serie de deţinuţi primesc din partea
administraţiei unele responsabilităţi : şef de detaşament, şef de echipă, etc. Rareori însă
această organizare oficială corespunde cu cea neoficială. Relaţiile informale, bazate pe
antipatiile şi simpatiile interpersonale, sunt subordinate satisfacerii trebuinţelor
fundamentale pentru toţi deţinuţii.
Legat de distribuirea responsabilităţilor, structura status-urilor îşi pune amprenta
şi pe funcţionalitatea grupurilor de deţinuţi. Trebuie menţionat aici că între deţinuţi există
un mare procent de indivizi cu un ego slab, cu o imagine nefavorabilă asupra propriei
persoane, cu o crescută nevoie de dependenţă, cu o imagine neclară sau chiar întunecată a
viitorului. Nu este exagerat să se vorbească chiar despre “mentalitatea de deţinut”,
bineînţeles cu caracter tranzitoriu, pe care am putea-o recunoaşte după câteva aspecte, la
o parte din deţinuţi : lamentare permanentă, subordonare oarbă, autodepreciere, eforturi
precipitate de protecţie împotriva oricăror noi frustrări, pierderea vitalităţii, obsesia
culpabilităţii etc.
Desigur există în penitenciar privilegii diferite de la un statut la altul, dar ca
principiu, statutele avute “afară” tind să se menţină şi pe parcursul executării pedepsei. În
acest sens nu va surprinde faptul că indivizii cu o valoare deosebită (pregătire superioară)
vor fi ţinuţi la distanţă sau chiar persecutaţi pentru că sunt un motiv de umilire pentru
majoritatea celorlalţi care se simt inferiori.
Aşa cum este de aşteptat şi în penitenciare, deţinuţii care nu au o conduită în
limitele statutului lor oficial conferit, sunt schimbaţi repede pentru a nu produce tensiuni.
În orice grup uman există o serie de necesităţi psihosociale care se cer satisfăcute
şi care în grupurile cu o anumită vechime iau aspectul unor caracteristici precum
securitatea (membrii grupului sunt coezivi, respectă autoritatea, se simt în siguranţă),
afecţiunea (gradul de intimidate şi orientarea spre susţinerea individului), informarea
(grupul posedă informaţii care-i asigură un nivel satisfăcător de înţelegere matură a
evenimentelor), identitatea (grupul îşi cunoaşte problemele şi poziţia în spaţiu de viaţă),
recreerea (nivelul de relaxare şi buna dispoziţie care domneşte în grup ) etc. Atâta timp
cât în grupul respectiv nu au intrat indivizi care să “ acopere” prin comportamentul lor
necesităţile respective, grupul nu se stabilizează, existenţa tensiunilor absorbind o mare
parte din energia şi timpul membrilor acestuia. În acest context, vom găsi în grupurile de
deţinuţi apreciate ca fără probleme deosebite, indivizi care vor putea fi etichetaţi ca :
moderaţi, tradiţionali, moderni, “bătrâni”, clovni, înţelepţi, conformişti, (fricoşi), cei care
riscă oricând etc. În aceste condiţii, în funcţie de capacităţile lor, indivizii ocupă locurile
corespunzătoare (vacante) din viaţa afectivă a grupului. În cazul în care există mai mulţi
indivizi care au aceeaşi capacitate, intră în funcţie criteriile calitative dar şi alte criterii.
Astfel, pentru statusul “ înţelept” dacă sunt mai mulţi care se cred aşa, va avea câştig de
cauză cel care a comis fapta cea mai uşoară, munceşte, are o experienţă de viaţă bogată, e
căutat de familie etc.
A treia componentă structurală a grupurilor de deţinuţi este comunicarea- cu cele
două variante ale sale, comunicarea formală şi informală. Sistemul penitenciar fiind
puternic ierarhizat, comunicarea oficială se deşfăşoară preponderant de sus în jos, dinspre
administraţie spre deţinuţi. În condiţiile detenţiei, obiectiv săracă în informaţii, mesajele
orale care circulă între deţinuţi, capătă o importanţă majoră.
Circulaţia mesajelor între deţinuţi poate fi abordată şi prin prisma utilităţii,
constatând că multe mesaje nu servesc la nimic sau chiar influenţează în rău viaţa în grup.
Cu toate că pare doar un aspect neesenţial, argoul folosit în grupurile de deţinuţi, are un
rol negativ evident pentru condiţia de om aflat în detenţie. Întocmirea în timp a unei liste
cu termeni argotici, se observă numărul redus de termeni pe care acesta îl cuprinde.
Cuvintele şi expresiile argotice, se referă în majoritate doar la universul “ de activitate “
al infractorilor, făcându-se apel destul de mult la termeni ţigăneşti. Se poate considera că
un deţinut este cu atât mai recuperabil din punct de vedere social cu cât foloseşte mai
puţin limbajul argotic.
În viaţa cotidiană a grupurilor de deţinuţi nou constituite, normele neoficiale nu
apar de la început : întâi, pe baza afinităţilor se formează subgrupurile ( indivizi care au
aceeaşi valoare centrală ce le orientează existenţa); într-o a doua fază se statuează
normele – să nu furăm între noi, să nu ne autorănim, să vorbim politicos, etc, iar în faza a
treia se realizează selecţia celor care vor rămâne în grup, prin recunoaşterea utilităţii
normelor respective în detrimental relaţiilor afective. Acest proces nu este valabil şi
pentru grupurile constituite, care se “ primenesc“ în timp prin intrarea permanentă a altor
deţinuţi şi liberarea unora. În aceste grupuri, normele preexistă membrilor, cu unele
diferenţe de la un subgrup la altul, noul intrat alegându-şi grupul care-l satisface cel mai
mult.
Pornind de la toate acestea s-ar putea trage concluzia că în grupurile de deţinuţi,
încet-încet se întronează liniştea, fapt infirmat însă de realitate : tensiunile interpersonale
permanente între deţinuţi sau dintre diversele subgrupuri din aceeaşi cameră, nu permite
echilibrarea pozitivă în timp a diverselor tendinţe ce animă deţinuţii. Şi de aici concluzia:
normele informale nu pot asigura singure autoorganizarea grupurilor de deţinuţi.
Structura puterii în grupurile de deţinuţi este o adevărată problemă pentru
administraţia locurilor de deţinere: cine şi cum îşi exercită influenţa dintre deţinuţi se
află la originea multor evenimente negative. Desigur, cadrele unităţii vor da unele
responsabilităţi deţinuţilor care îndeplinesc anumite condiţii dar frecvent sunt
descoperiţi lideri informali a căror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor
numiţi oficial. De cele mai multe ori sunt preferaţi de majoritatea deţinuţilor unii care
sunt mediocri, dar care ştiu să se poarte şi prezintă constant un anumit stil în relaţiile
cu ceilalţi. Se înţelege astfel climatul penitenciar ca o ambianţă psihologică generală,
compusă din :
- percepţia de către deţinuţi a normelor şi valorilor oficiale proprii
mediului penitenciar ;
- percepţia sistemului de pedepse şi recompense folosit în unitatea
respectivă ;
- evoluţia în timp a relaţiilor cadre-deţinuţi (interpretarea diverselor
evenimente produse în penitenciar şi cunoscute de majoritatea deţinuţilor) ;
- audienţa în rândul deţinuţilor a deciziilor majore ale administraţiei:
cunoaşterea realizărilor şi eşecurilor pe linia recuperării sociale a condamnaţilor ;
- influenţa prejudecăţilor şi a zvonurilor din penitenciarul respectiv (de
fapt, situaţia aşteptărilor confirmate sau nu);
- modul cum se reflectă în relaţiile interpersonale condiţiile materiale (tipul
de construcţie, densitatea şi fluctuaţia deţinuţilor, uşurinţa de a ajunge la penitenciar a
familiilor deţinuţilor), precum şi condiţiile spirituale specifice unităţii (gradul de cultură
al personalului, particularităţile morale şi psihologice ale unor cadre şi deţinuţi, dotarea
cu mijloace de culturalizare a închisorii etc.).
Toate aceste elemente trebuie înţelese în condiţiile în care subiecţii ce compun
grupurile sunt persoane lipsite de libertate, cu o mare parte a trebuinţelor greu, imposibil
sau anormal satisfăcute, trăind într-o ambianţă în care plictiseala, incertitudinea şi
anxietatea sunt permanente. De aceea, rareori şi pentru scurte perioade, climatul într-o
unitate poate fi apreciat ca “destins”, “pozitiv”, “optimist” sau “relaxat”. Aproape tot
timpul se întâmplă câte ceva care polarizează interesul unui mare număr de deţinuţi sau
chiar a tuturor: conflicte între deţinuţi, autorăniri, refuzuri de muncă sau hrană, tentative
de sinucidere etc.
În problema climatului există o netă diferenţiere între un penitenciar de femei şi
unul de bărbaţi: organizarea informală mai amorfă, centralitatea afectivă a copiilor şi
familiei, lideri informali cu influenţă modestă, raritatea evenimentelor negative majore –
fac din penitenciarul de femei o zonă liniştită în care normativitatea oficială este factorul
este factorul hotărâtor. În schimb, în penitenciarul de bărbaţi, nivelul şi calitatea relaţiilor
umane este diferită şi deplasată spre negativ. Moralul deţinuţilor este mult mai scăzut
comparativ cu al femeilor private de libertate, dacă înţelegem moralul ca măsură în care
persoana percepe satisfacerea propriilor nevoi prin cooperarea cu grupul căruia îi
aparţine.
IV.2. Integrarea deţinuţilor în sistemul relaţiilor interpersonale din penitenciar.
Adaptarea la regimul de detenţie

Din punctul de vedere a administraţiei penitenciare perioada de executare a


pedepselor se împarte în trei: carantina, executarea propriu-zisă şi perioada pregătirii
pentru liberare.
Perioada de carantină se prelungeşte dincolo de cele 21 de zile – prevăzute mai
ales din considerente medicale - până când deţinutul nou depus ajunge la o formulă de
viaţă acceptabilă. Apar multiple somatizări la cei care vin pentru prima dată slăbesc, au
insomnie, plâng, au dureri la membrele inferioare, dezorientaţi în timp ş.a. Şocul
depunerii este direct proporţional cu dezordinele emoţionale preexistente depunerii: firile
mai sensibile, cei cu un Eu slab, cei imaturi în plan afectiv şi social, cei bolnavi în
general suferă cel mai mult. Ceva mai târziu – o lună, două – se instalează sentimentul de
victimizare, atunci când deţinutul realizează amploarea atingerii - pierderilor din cauza
condamnării şi începe să-şi imagineze handicapul situaţiei juridice, nesatisfacerea nevoii
de ajutor moral, sentimental de neputinţă şi deposedare accentuat de prezenţa celorlalţi
deţinuţi cu care nu-şi pot găsi la început afinităţi, măresc chinul depunerii.
Destul de repede dezamăgirea ia locul disperării : părăsiţi de familie (“În
penitenciar îţi cunoşti prietenii de afară”), luarea cu forţa a bunurilor personale de către
unii deţinuţi mai vechi,contactul cu mentalităţi şi stiluri de viaţă greu de conceput înainte,
imposibilitatea de a rămâne la distanţă de partea rea a vieţii de grup, grăbesc aderarea
deţinutului la normele şi valorile neoficiale. După încercări de menţinere a unor conduite
mai înalte (femeile deţinute se adresează una alteia cu “d-ră”), după ce văd că prestigiul
are alte coordonate (forţa fizică, rămânerea în libertate puţin timp între două condamnări
etc), după ce constată valoarea excepţională a “pachetului”, apare tendinţa să muncească
“penal” de exemplu în agricultură, doar la început de rand şi doar acolo unde eşti văzut),
să folosească argoul, să se integreze în viaţa de detenţie.
Executarea propriu-zisă a fost denumită aşa deoarece cuprinde cea mai mare
parte a pedepsei în care se încearcă reeducarea deţinuţilor iar munca este principala
activitate a majorităţii acestora. Cei mai mulţi condamnaţi s-au edificat asupra
principalelor probleme, si-au găsit locul în cadrul relaţiilor de grup, încălcarea regulilor
oficiale este tot mai rară. Cei cu vârstă înaintată relevă faptul că regimul legal de detenţie
nu creează neajunsuri majore. Aşa cum a rezultat în cadrul interviurilor luate deţinuţilor
şi deţinutelor, greutăţile vin din interiorul grupurilor de condamnaţi, din relaţiile ce se
stabilesc între ei (ele). Chiar în condiţii de detenţie unii declară că duc o viaţă liniştită
(mai ales deţinuţii şi deţinutele cu vârstă înaintată).
În ce priveşte relaţiile dintre deţinuţi, dezamăgirea este sentimental dominant,
deoarece în procente neaşteptat de mari ei declară că “am învaţat de la deţinuţii cu care
am convieţuit, lucruri mai rele decât m-aş fi aşteptat“.
În ce priveşte procesul de penitenciarizare, clarificări esenţiale aduc două
afirmaţii ale deţinuţilor care se referă la atitudinea lor faţă de pedeapsă. Astfel, cei mai
mulţi declară că “nu au putut să evite infracţiunile pe care le-au comis”, fiecare
prezentând “motive “ elaborate în majoritatea cazurilor, înainte de comiterea faptei.
Referindu-se strict la excutarea pedepsei afirma că “ în afara timpului pierdut, pedeapsa
nu are alte consecinţe asupra mea“. Această opinie exprimată în procente destul de mari,
precum şi cele referitoare la obiectivitatea aplicării pedepselor, deşi eronate, dovedesc în
mare măsură existenţa reală a procesului de penitenciarizare.
Pregătirea pentru liberare se referă la cele câteva săptămâni dinaintea liberării,
când deţinutul este supus unui program special de instruire: i se dau sfaturi practice
privind modul de rezolvare a problemelor pe care le va întâlni imediat după punerea în
libertate, mai ales cele referitoare la noul loc de muncă şi modul de comportare.
Sintetizând problemele legate de procesul de penitenciarizare, se apreciază că
acestea ar include patru etape :
1. de acomodare, dominată, din punctual de vedere al deţinutului, de teamă
şi supunere, de efortul individual de a trăi în noul mediu de viaţă. Sentimentul de părăsire
şi neputinţă este foarte puternic.
2. de adaptare, este centrată pe căutarea recompenselor şi câştigarea
bunăvoinţei cadrelor. Activitatea deţinutului urmează secvenţa cunoaştere – valorizare –
conduită. Mai exact, în prima perioadă a detenţiei, condamnatul este un atent observator a
tot ceea ce se întâmplă în jurul său şi, în urma evaluării persoanelor, normelor şi valorilor
formale şi informale, adoptă o conduită sau alta.
3. de participare, în care individul nu se mai simte străin de ceilalţi, are
anumite satisfacţii în urma muncii depuse şi are un comportament activ la nivelul
relaţiilor interpersonale. Măsura participării este determinată de gradul de maturizare
psihosocială a fiecărui subiect în parte şi de acceptare a sa de către ceilalţi.
4. de integrare, etapă caracterizată prin dependenţa accentuată a individului
de grupul din care face parte şi de menţinerea unui echilibru psihosomatic. Această
ultimă etapă include trei perioade corespunzătoare nivelului de integrarea individului în
mediul penitenciar:
a. nivelul integrării sociale, când relaţiile dintre grup şi deţinut s-au
armonizat, contactele interpersonale sunt frecvente, iar atitudinile- cele împărtăşite de tot
grupul. Individul a aderat la scopurile comune şi are un rol bine determinat în cadrul
grupului.Adeziunea sa poate fi superficială, menţinându-se în intimitate un criticism
secret pentru mare parte dintre membrii grupului.
b. nivelul integrării psihosociale, atunci când conduita deţinutului este
exclusiv funcţie de statutul actual, sursele de stres devin mai puţine (îşi pierd
semnificaţia) sau îşi diminuează forţa.
c. nivelul integrării sociale, nivel la care deţinutul a interiorizat sistemul de
valori şi norme informale ale grupului de apartenenţă, devenind un purtător activ al
acestora în viaţa de zi cu zi pe timpul executării pedepsei.
IV.3. Tipologia deţinuţilor

Dincolo de durata pedepsei, administraţia penitenciarului primeşte în custodie


două categorii de deţinuţi: cei care se consideră vinovaţi şi cei care neagă orice vinovăţie.
Interpretarea lor asupra faptelor este diferită şi mai ales comportamentul în timpul
detenţiei. Cei din urmă au frecvente crize depresive cu toate consecinţele care decurg de
aici.
O a doua distincţie care trebuie facută este determinată de nivelul cultural al
deţinuţilor: cei cu studii sunt mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările
inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menţine la un nivel acceptabil de civilizaţie
(vorbire elegantă, îmbrăcăminte curată, politeţe cu cei din jur, legături strânse cu familia,
abonaţi la presă, deschişi la dialog etc). Ceilalţi, sunt marcaţi de eşecurile existenţiale
înregistrate până atunci, pentru ei viaţa nu mai e o construcţie permanentă ci o vieţuire
pur şi simplu ; ei ar putea fi numiţi “cei care nu au ce pierde”, pentru că nu au “carte”, nu
au o calificare, nu au familie, nu au casă, nu au sănătate, nu au prieteni…
A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate mintală pe timpul
executării pedepsei: o primă categorie îşi păstrează echilibrul sufletesc datorită unor
caracteristici de forţă ai Eu-lui; o a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu
dizarmonii ale personalităţii, care se accentuează, deşi uneori, deţinuţii au certe beneficii
din acest refugiu în boala psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe un fond de
normalitate, au căderi depresive, în care nevoia lor de ajutor trebuie satisfăcută în mod
calificat.
Din perspectiva administraţiei penitenciarului deţinuţii se mai împart în cei care
muncesc şi cei care nu muncesc. Este greu de înţeles pentru cei din afara sistemului
penitenciar, ce înseamnă “ieşirea la muncă“: ritualul părăsirii închisorii în fiecare
dimineaţă, schimbarea echipamentului penal cu cel de lucru, fixarea normelor pentru ziua
respectivă, controlul calităţii operaţiilor, probemele legate de protecţia muncii, lucrul în
echipă, întreţinerea utilajelor, subordonarea în faţa unor deţinuţi cu studii care conduc
practic operaţiile, pauza de masă, schimbarea echipamentului de lucru cu cel penal,
îmbarcarea în maşini la terminarea zilei, ritualul intrării în închisoare, apelul, baia.
Implicaţiile muncii pentru deţinuţi sunt immense. Dar cei care pot munci sunt puţini,
pentru că nu au ce sau nu au calificarea necesară. Pentru aceştia detenţia este un calvar.
Când citim despre sistemele penitenciare suntem frapaţi că nu se fac referiri decât la
probleme organizatorice şi cele privind regimul aplicat deţinuţilor. Tipologiile “apar“
abia o dată cu venirea specialiştilor în probleme umane.
IV.3. Mediul penitenciar. Aspecte sociale ale privării de libertate şi ale mediului
privativ de libertate

Penitenciarul este un univers revoltător, fascinant, o lume în permanentă implozie


psihologică, ale cărei coordonate de existenţă sunt crima, eşec, patologic, stres,
disperare, neputinţă. La prima vedere specificul vieţii penitenciare pare a fi simplu, în
care personalul asigură servicii pentru detinuţi: hrană, cazare, igienă, îmbrăcăminte,
recreere, culturalizare, securitate.
Spaţiul penitenciar este unul închis, un câmp de forţe veşnic într-o neînţelegere
bazată pe o regularitate strictă, cu urmări psihologice asupra deţinutului şi personalului
penitenciar. De asemenea este un spaţiu dihotomic, care divizează populaţia penitenciară
în două grupuri, de o parte şi de alta a gratiilor. Spaţiul penitenciar este şi unul penal, din
punct de vedere juridic, un spaţiu al disciplinei morale, al experienţei limită pentru
deţinuţi dacă vom considera ca omul este o fiinţă creeată pentru libertate. Spaţiu al
autorităţii, o zonă a interacţiunilor asimetrice, autoritatea specifică în închisoare este
bidemensională: în ordine profesională, ea este o autoritate ierarhică, împunând
gardienilor o subordonare pe verticală, iar în ordine penală, ea este o autoritate
penitenciară, împunând deţinuţilor o subordonare aproape totală. Găsim de asemenea aici
un câmp de forţe în care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare
ale gardienilor si cele de rezistenţă ale deţinuţilor; fiind o instituţie închisă, personalul are
ca principală atribuţie profesională, pe aceea de „a ţine închis „fapt ce determină o
anumită psihologie a gardianului.
Complexitatea sistemului penitenciar impune cu necesitate studierea problemelor
privării de libertate. O veşnică imensitate frământată de problemele umane de o parte şi
de alta a gratiilor, de la un caz la altul, la coordonate grupate în tipuri.
Problematica de bază a privării de libertate este însăşi libertatea ca şi condiţie
umană strict necesară care trage după sine celelalte probleme legate de pedeapsă,
intimidare, readaptare, factori favorizanţi în apariţia tuturor dificultăţilor detenţiei.
Problematica umană din penitenciarele pentru adulţi şi centrele de reeducare a
minorilor delincvenţi este legată printre altele de :
- hiperadaptarea la viaţa de detenţie ;
- construcţia cognitivă a realităţii la deţinuţii recidivişti ;
- abordarea transcuturală a recidivei ;
- victima în viziunea deţinuţilor ;
- liderul în comunitatea deţinuţilor ;
- comportamente aberante în detenţie ;
- patologia sexuală în penitenciar ;
- supraaglomerarea închisorilor ;
- violenţa în grupurile de deţinuţi ;
- stilul de viaţă la recidivişti ;
- problematica psiho-socială a femeilor deţinute ;
- deţinuţi cu diverse tipuri de handicap ;
- calitatea vieţii în detenţie ;
Din primele clipe în care a intrat în penitenciar, subiectul se confruntă cu o serie de
probleme în primul rând de adaptare la regimul, normele şi regulile de detenţie. Pentru
orice individ privarea de libertate este o situaţie deosebită, de coexistenţă în comun a
unor persoane diferite după vârstă, sex, limbă, religie, opinie, temperament, caracter,
origine naţională, statut economic şi social. Fiecare deţinut trăieşte diferit momentele
adaptării. Dezorientat, dezamăgit, disperat, părăsit de familie, deţinutul simte nevoia de a
se integra în noul colectiv. Are de ales între izolare sau conformare. Izolarea îi va face şi
mai grea viaţa, conformându-se se adaptează la calitatea de deţinut. În aceste momente,
penitenciarul prin personalul său trebuie să sprijine deţinutul moral, fizic, psihologic, prin
cele mai eficiente mijloace.
IV.4. Consecinţele psihologice ale privării de libertate

Prin însăşi situaţia sa, deţinutul prezintă un univers uman specific, plin de
contradicţii, frustrări şi neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite
antisociale flagrante, a săvârşirii unor infracţiuni, dintre care unele deosebit de grave
(omucidere de ex.). Mulţi sunt neadaptaţi social, refractari sau incapabili să se întegreze
în cerinţele normelor de convieţuire socială, cu o viaţă subordonată mai ales instinctelor
şi trebuinţelor primare, imediate, cu o moralitate dubioasă şi cu un trecut încărcat care
apasă asupra conştiinţei lor.
Impactul privării de libertate asupra componentelor personalităţii este în multe
cazuri dramatic, generând conduite diferite faţă de cele din mediul liber. Hotărâtoare
pentru evoluţia deţinutului este poziţia sa faţă de pedeapsă şi gradul de siguranţă
biologică şi psihologică pe care îl percepe – simte în noul său mediu de viaţă. De altfel,
cu cât deţinuţii sunt mai adaptaţi la mediul carceral, cu atât reactivitatea lor este mai puţin
pronunţată.
În mod obişnuit, în structura personalităţii umane se reţin ca esenţiale, în ordine,
următoarele componente: afectivitatea, motivaţia, voinţa, temperamentul, aptitudinile şi
caracterul. Această prezentare oarecum academică omite acele componente care în
situaţii deosebite, ca executarea unei pedepse cu închisoarea, capătă o importanţă cu totul
aparte pentru menţinerea echilibrului sufletesc al persoanei: vestimentaţia, familia, casa,
prietenii apropiaţi, obiectele familiare, consideraţia semenilor. Abia acum devine vizibil
dramatismul condamnării la închisoare : separarea bruscă de aceste elemente contribuie
la dezintegrarea psihologică a persoanei, care va încerca să compenseze „pierderile „ prin
diverse conduite de apărare. Este de înţeles că indivizii a căror „dotare „este mai slabă,
vor suferi mai puţin venind în penitenciar, în unele cazuri condiţiile de aici fiind apreciate
de ei ca mai bune decât cele de afară.
Ca element central al personalităţii, afectivitatea, „duce greul” frustrărilor impuse
de privarea de libertate. Izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale,
manifestările afective sunt un „seismograf” sensibil al dinamicii sufleteşti a deţinuţilor pe
timpul executării pedepsei.
Coloratura pozitivă sau negativă a sentimentelor este de cele mai multe ori
determinată de modul cum a „rezolvat„ fiecare deţinut problema ispăşirii: când pedeapsa
este apreciată ca fiind pe măsura faptei, conduita de zi cu zi exprimă o acceptare supusă a
tuturor rigorilor; când pedeapsa este vazută mai aspră decât infracţiunea comisă, deţinutul
consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune nemeritată. Ca urmare, deţinutul
va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei locului de deţinere, dominat de
sentimentul de victimizare.
Cu cât adaptarea la viaţa de penitenciar este mai bună, cu atât toleranţa faţă de
condiţiile de mediu este mai mare, chiar dacă în această situaţie, problema
incompatibilităţii între deţinuţi, ca urmare a istoriilor indivuduale şi a particularităţilor de
personalitate, rămâne cronic nesoluţionată.
Factorul „trecut” este şi el implicat în explicaţiile conduitelor unor categorii de
deţinuţi.Astfel, recidiviştii se deosebesc de nerecidivişti prin faptul că ei pot coexista cu
trecutul personal fără ca acesta să fie o sursă permanentă de remuşcări şi autoacuzări.
Acest lucru îi cantonează într-un prezent a cărui deviză este „aici şi acum”.
Într-un studiu vizând particularităţile afective ale deţinuţilor la diferite categorii
de vârstă( Psihologie penitenciară, studii şi cercetări ,Gh.Florian ), au ieşit în evidenţă
următoarele: în ce-i priveşte pe tinerii de 18-21 ani – insecuritatea şi naivitatea; pentru cei
de 22-25 ani – dorinţa de afirmare şi opozabilitatea ; pentru cei de 26-35 ani –teama de
compromitere, devalorizarea familiei şi un sentiment latent de ratare (mai ales la
recidivişti ); pentru cei de la 36 -45 ani – receptivitatea scăzută pentru învăţare, detaşare
şi conservatorism; pentru cei peste 46 ani, sentimentul de inutilitate şi abandon, nevoia de
suport moral şi material, atrofierea sensibilităţii şi dilatarea drepturilor pe care le solicită
în mediul penitenciar.
Un alt aspect care influenţează trăirile afective ale deţinuţilor este violarea
constantă a intimităţii : totul se petrece în faţa celorlalţi, fapt ce duce cu timpul la tocirea
sensibilităţii, la convingerea că totul este permis, iar defectele şi răutatea, general
valabile.
La femei, caracteristicile principale în funcţie de vârstă sunt : pentru tinerele de 18
-21 ani –dezorientarea afectivă, hiperemotivitatea, nevoia de originalitate şi anxietatea; la
cele de 22-25 ani - nevoia de susţinere, egocentrismul şi ataşamentul de familie; la cele
de 26 -35ani-culpabilitatea (la cele cu inteligenţă şi viaţă interioară dezvoltate), dragostea
pentru copii şi gelozia (ca reacţie la sentimentul de părăsire); la cele de 36 -45 ani –
revendicativitatea (în urma tranferării frustrărilor pe alte persoane), depresia şi
sentimentul de inferioritate; la cele cu vârsta peste 46 ani – ideile de persecuţie,
renunţarea, contemplativitatea şi trăirea în trecut.
Motivaţia persoanelor private de libertate prezintă o mare complexitate: un prim
grup de aspecte cuprind motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicaţia faptei
comise; un al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncţionale precum şi
sursele de satisfacţii – insatisfacţii pe parcursul executării pedepsei; un ultim grup ar
îngloba probleme specifice unor categorii distincte de deţinuţi – bărbaţi, femei, tineri,
vârstnici, recidivişti, nerecidivişti, condamnaţi pe viaţă, etc.
În ce priveşte motivaţia infracţională, în ciuda aparenţei diversităţii, pot fi totuşi
distinse cele elaborate înainte de comiterea faptei de cele „fabricate” după, cele angajând
trebuinţe interne nesatisfăcute de cele preponderent externe, motivele consistente de cele
aproape absurde.
Deşi gama conduitelor disfuncţionale nu este prea întinsă – autoagresiuni, tatuaje,
refuzurile de muncă sau hrană, simulările, tentativele suicidare, relaţii nefireşti între
deţinuţi – prin rezonanţa lor în masa condamnaţilor, pun probleme administraţiei. Chiar
dacă majoritatea sunt tranzitorii, abordarea cea mai potrivită a acestor conduite este
desigur cea dinspre psihopatologie pentru că există o patologie psihică specifică mediului
penitenciar.
A treia mare componentă a personalităţii – voinţa – reclamă o reprezentare
realistă deoarece deseori se apelează în munca de reeducare a deţinuţilor la îndemnuri
adresate voinţei, uitându-se că actul de voinţă implică satisfacerea prealabilă a anumitor
nevoi. Instrument de mobilizare pentru a trece obstacole, voinţa deţinuţilor nu poate
acţiona însă fără sprijinul celorlalte componente ale personalităţii amintite până acum.
Dar energia afectivităţii, în condiţiile în care aproape toate „ investiţiile „ sentimentale au
rămas fără obiect, iar trebuinţele bazale – nucleu al motivaţiei – sunt cronic nesatisfăcute,
se transformă în obstacole interne care se cer, ele în primul rând, trecute. Iar la acest
capitol mijloacele de care dispun unităţile de penitenciare sunt prea puţine. În cazul,
frecvent de altfel, că deţinutul îşi pierde încrederea în posibilitatea de reintegrare
socială,voinţa începe să fie exersată în acţiuni care-l îndepartează şi mai mult de
aşteptările cadrelor din locurile de detenţie. Enumerăm aici acte de bravadă precum
tatuaje, aruncarea hranei pe o anumită perioadă fără a declara totuşi refuz de hrană,
menţinerea tăcerii absolute un interval hotărât de timp, provocarea altor deţinuţi mai
puternici la luptă ş.a.
Nicăieri ca în penitenciar, manifestările temperamentale nu sunt aşa de supuse
influenţelor grupului de apartenenţă; condiţiile materiale şi spirituale proprii locurilor de
deţinere nu permit prea des „ieşiri” ce pot fi etichetate ca temperamentale. În situaţia însă
că în aceeaşi cameră se întâlnesc mai mulţi indivizi cu acelaşi temperament, ipso facto, se
instalează o atmosferă caracteristică ( un climat rece şi indiferent în cazul flegmaticilor, o
linişte meditativă în cazul melancolicilor, un activism cald şi zgomotos la sanguini şi o
tensiune întreruptă, de răbufniri ale agresivităţii în cazul colericilor ). Oricum,
temperamentul nu creează prin el însuşi în penitenciare probleme deosebite care să
împieteze asupra bunului mers al grupurilor formal constituite.
Diversele aptitudini ale deţinuţilor se încearcă a fi utilizate în primul rând în
muncă şi apoi în alte activităţi artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la
muncă, iar cei care muncesc nu fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul
aptitudinilor în procurarea de satisfacţii superioare este destul de redus. Cu toate acestea
există la cadrele din penitenciarele care au şi întreprinderi, o sensibilitate crescută faţă de
propunerile şi sesizările deţinuţilor, încercându-se stimularea creativităţii lor în muncă.
Când se discută despre deţinuţi, în mod invariabil se fac referiri la caracterul rău
structurat al acestora, la atitudinile lor neadecvate faţă de muncă, faţă de familie, faţă de
prieteni, viitor, societate etc. Şederea în penitenciar ar trebui să înceapă întotdeauna cu
aflarea modului în care s-a ajuns la această situaţie, a resurselor psihologice de care
dispune deţinutul, ca pe această bază să fie instituit un program individualizat de
reconstrucţie morală.
Practica muncii de penitenciar a relevat că deseori deţinuţii motivează actul
infracţional comis, îl prezintă ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine în
locul lor ar fi procedat la fel. De multe ori vina este atribuită „alcoolului” şi „anturajului”,
subiectul nepercepând la adevărata valoare contribuţia sa la infracţiune. Infractorul
trebuie să justifice în proprii ochi acţiunea antisocială : legitimitatea atribuită de el actului
îl susţine în pregătirea şi executarea loviturii iar după aceasta, îl apără de remuşcări.
Vulnerabilitatea personalităţii iese în prim plan : dizarmoniile, trebuinţa exagerată
de stimă, învăţările patologice, evenimentele vieţii din ultimii ani, ignoranţa, structura
imaginii de sine şi câte altele, pot fi sursa dificultăţilor de relaţionare cu personalul şi cu
ceilalţi deţinuţi.
Deţinuţii au o intensă trebuinţă de a fi percepuţi ca provocând simpatie; ei îşi
atribuie diverse motivaţii: nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor,
nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de a impresiona – epata.
Mai lent sau mai alert se instalează la mulţi deţinuţi o intoleranţă emoţională faţă
de ambianţa penitenciară: procesul începe cu aspectele privind condiţiile fizice ale
detenţiei şi continuă cu cele rezultate din reacţiile interumane (agresiuni verbale, zvonuri
absurde, vorbărie interminabilă, opinii divergente, practici anormale în sfera sexualităţii
etc ), care adâncesc o dată în plus sentimentul singurătăţii. Reveriile devin frecvente,
şederea îndelungată în faţa ferestrei se accentuează, regresiunea la trebuinţele fiziologice
este tot mai profundă. Când devii „nimeni”, când statutul persoanei dispare problema
demnităţii pare un lux inutil. Apar bizareriile comportamentale, excesele, minciunile,
vidul interior : este perioada resentimentelor în care totul este devalorizat –familie, rude,
prieteni, chiar propria persoană –iar dorinţa de răzbunare este foarte puternică. Se fac
denunţuri, se deschid procese de divorţ, se refuză vizita familiei, nu se răspunde la
scrisori. Autorănirile, greva foamei, înghiţirile de obiecte (cuie, ace, sârme, bare de la
pat) sunt foarte frecvente.”Complexul zidurilor” este atotputernic : dezamăgit de ce se
află în jurul său, deţinutul se refugiază în sine, dar dacă nici aici nu găseşte nimic, se
cufundă total în condiţia de deţinut.
Cu toate aceste consideraţii pesimiste, după un timp deţinutul se linişteşte: cere să
iasă la muncă, primeşte diferite responsabilităţi, participă la întrecerile sportive, continuă
cursurile şcolare, se califică într-o nouă meserie, citeşte Biblia, ia parte la bucuriile şi
necazurile celorlalţi.
IV.4. Mediul penitenciar românesc

Dacă ne reamintim ce spunea Winston Churchill referitor la faptul că este


relevantă imaginea închisorilor pentru surprinderea caracteristicilor generale ale unei
societăţi, putem spune că penitenciarele din România susţin această afirmaţie.
În linii mari, tipologia sistemului penitenciar românesc se înscrie în cea a ţărilor
din fostul spaţiu aflat sub influenţa sovietică, fie că vorbim de arhitectura propriu-zisă, fie
că ne referim, la cea instituţională.
Cum putea fi un astfel de sistem după schimbarea radicală din 1989 ? Debusolat şi
complexat pentru că nu puţini erau cei care vedeau în originile lui nu atât logica oricărui
sistem penitenciar de oriunde ci logica sistemului penitenciar într-un regim totalitar.
Tehnologia sistemului militar era una pseudo – militară pentru că era fundamentată pe
principiile unei instituţii militare: disciplină, conformism, conservatorism, valorizarea
standardelor militare de calitate (rapiditatea şi acurateţea execuţiei ordinului, înaintarea în
grad şi funcţie, aprecierea publică a şefului ierarhic, etc ) dar în aceaşi timp arhitectura
militară îşi păstrează rigoarea în situaţia unor departamente cum sunt cele de logistică,
medical, cultural etc.
Toată această cultură ce părea infailibilă şi un sistem ce în aparenţă părea
autosuficient, perfect înscris în definirea instituţiilor totale a lui Goffman, suportă ceea ce
conceptual este definit în stiinţa şi arta managementului ca ”evenimente dramatice”.
Considerăm că trei au fost evenimentele :
a) infuzia masivă de personal încadrat direct din viaţa civilă ( civili sau militari fără
şcoală militară )
b) „ deschiderea porţilor„ faţă de societatea civilă ( ONG –uri, presă ) şi faţă de
inspecţiile internaţionale
c) schimbarea la cel mai înal nivel (director general, comandanţi de penitenciar) a
militarilor cu civili.
Deşi sistemul prezintă caracteristicile generale ale celor din ţările Central şi Est
Europene, atât în sensul dezvoltării istorice în perioada 1945 – 1989 cât şi în cel al
actualelor reforme, trebuie facută precizarea că, la nivelul politicii în materie, există o
diferenţă majoră ce poate fi identificată în perioada cuprinsă între anii 1977-
1989(Manualul consilierului RSS , I.Durnescu ). Caz unic, din câte se cunoaşte, este
vorba de încercarea de a eluda realitatea existenţei infracţionalităţii ( la dimensiuni
normale din punct de vedere sociologic, statistice de altfel ) şi aplicarea unei politici care
a presupus demolarea sau desfiinţarea unui număr important de închisori (cca 25% din
sistem ). În toată această perioadă ceea ce a mai rămas din sistemul penitenciar practic s-a
autofinanţat devenind un lanţ de uriaşe colonii de muncă. Nu au fost construite
penitenciare, nu au fost modernizate sau echipate aproape deloc.
O altă notă separată l-a constituit utilizarea excesivă, sistematică a instituţiei
graţierilor colective (mergând până la punerea în libertate a peste 50% din totalul
efectivului de deţinuţi) pentru a rezolva problema supraaglomerării şi evident din aceleaşi
considerente politice amintite.
În anii 90, în condiţii politice diferite dar cu resurse foarte limitate s-a încercat
iniţierea unor reforme precum şi reabilitarea unor închisori şi a fost construit un
penitenciar relativ modern. Din păcate, legislaţia penală a rămas la fel de punitivă şi, aşa
cum se va observa în continuare, România are o rată a încarcerării ce depăşeşte 200 /
100.000 loc.
În România există 33 de penitenciare şi 2 penitenciare pentru minori şi tineri ( PMT
şi Tichileşti, transformat din centru de reeducare în penitenciar în 2003), 3 centre de
reeducare pentru minori ( Găeşti, Tg.Ocna şi Buziaş ) şi 6 spitale penitenciare ( Rahova,
Jilava, Poarta Albă, Dej, Colibaşi şi Tg.Ocna ). 7 penitenciare sunt de maximă siguranţă
şi sunt destinate în special deţinuţilor cu pedepse mari. Majoritatea sunt penitenciare
închise care au şi secţii semideschise (regionale- în care sunt încarceraţi în special
deţinuţii care au domiciliul în raza de competenţă a acestora ). Tot acest sistem este sub
jurisdicţia Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) din cadrul Ministerului
Justiţiei dar cu un regim aparte, cu buget propriu etc.
Exceptând câteva penitenciare foarte vechi localizate în Transilvania, majoritatea
sunt construite sau improvizate în diverse spaţii în perioada de după 1945, au capacitate
medie de 1000 – 1500 de deţinuţi şi sunt compuse din camere de deţinere ce grupează de
regulă peste 50-60 deţinuţi. Problema supraaglomerării este cea mai dificilă provocare a
sistemului penitenciar, rata supraaglomerării fiind de cca 151 %.
România are o populaţie penitenciară comparabilă cu cea a Angliei sau Franţei dar
la o populaţie dublă faţă de cea a ţării noastre.
Din totalul populaţiei penitenciare, aprox. 20 % sunt arestaţi preventiv sau
condamnaţi în primă instanţă. Mai mult de jumătate dintre deţinuţi sunt condamnaţi
pentru furt, proporţia recidiviştilor este de 42% (2000). Îngrijorătoare este proporţia
pedepselor de până la un an care este mult mai mică decât cea a altor ţări europene şi care
nu reflectă neapărat gravitatea faptelor ci caracterul punitiv a legislaţiei penale.
Fie că este vorba de minori fie că discutăm de majori, proporţia pedepselor cu
închisoarea din ansamblul sistemului sancţionator penal, este de peste 50%.
Condiţiile de detenţie din sistemul penitenciar din România rămân încă departe de
standardele europene. În perioada 1995-2004, s-au înregistrat unele progrese însă ritmul
lor a fost prea lent, iar impactul asupra deţinuţilor, prea puţin perceptibil. Motivele cele
mai importante sunt :
a) mentalitatea învechită a unor cadre de penitenciar în relaţiile cu deţinuţii.
Dispreţul, nepăsarea şi comoditatea sunt manifestările cele mai frecvente ale
acestei mentalităţi. Demilitarizarea cadrelor începând din septembrie 2004, este
însă un pas important în direcţia unei schimbări de substanţă ;
b) bugetul anual al ANP care s-a situat constant mult sub nivelul necesităţilor.
Condiiţiile de detenţie din sistemul penitenciar au avansat de la foarte proaste la
doar proaste cu puţine excepţii în care au devenit acceptabile (centrele de
reeducare a minorilor ) ; ne referim aici la supraaglomerare în principal.
Supraaglomerarea şi condiţiile de igienă şi nutriţie au rămas probleme
preocupante. Chiar dacă numărul deţinuţilor a mai scăzut iar capacitatea de cazare a
crescut, tot nu se poate respecta nici măcar norma clasică de 6m3 de aer / deţinut şi cu
atât mai puţin cea de 4 m2 recomandată de CPT. Pe lângă tensiunile inerente, situaţia
generează şi numeroase cazuri de îmbolnăviri ( boli ale căilor respiratorii, TBC).
În multe penitenciare, normele igienico-sanitare sunt aproape imposibil de
respectat ( apă caldă furnizată doar o dată pe săptămână şi pentru scurt timp, saltele şi
pături vechi şi deteriorate, grupuri sanitare defecte etc.) ceea ce explică frecvenţa bolilor
de piele.
Calitatea proastă a hranei este motiv aproape permanent de reclamaţii din partea
deţinuţilor dar şi cauza numeroaselor cazuri de boli ale aparatului digestiv.
Asistenţa medicală (cu excepţia unora dintre spitalele penitenciare ) se află la un
nivel foarte scazut. În majoritatea covârşitoare, medicii din sistemul penitenciar sunt
generalişti.
Pregătirea profesională a deţinuţilor lasă foarte mult de dorit. Nomenclatorul de
meserii este redus şi neadaptat la cerinţele pieţei forţei de muncă. În aceste condiţii,
găsirea unui loc de muncă pentru un deţinut pus în libertate devine aproape imposibilă,
lăsând la o parte reţinerea manifestată de angajatori faţă de o persoană cu cazier judiciar.
Observaţia este valabilă şi pentru centrele de reeducare a minorilor.
Sancţiunile disciplinare aplicate deţinuţilor pentru încălcarea Regulamentului de
Ordine Interioară ( ROI ) sunt numeroase. Pedeapsa cu izolarea – cea mai severă, cu
excepţia regimului restrictiv – se aplică frecvent, inclusiv deţinuţilor minori, cu motivaţii
cel puţin discutabile. Până în iunie 2003, căile de atac ale deţinuţilor care se considerau
nedreptăţiţi funcţionau doar în interiorul sistemului penitenciar. Prin OUG nr.56/2003, ei
au posibilitatea de a contesta în justiţie pedepsele pentru încălcarea ROI sau alte măsuri
ale administraţiei care îi vizează direct. Până la sfârşitul anului 2004, se semnalaseră
foarte puţine contestaţii de acest gen.
Există şi diferenţe substanţiale între condiţiile din centrele de reeducare a minorilor şi
cele din secţiile pentru minori din penitenciarele obişnuite (de la şcoală şi activităţi
cultural-educative până la cazare şi masă), penitenciarele pentru minori şi tineri situându-
se între aceste extreme, dar mai aproape de a doua. Este absolut necesar ca Administraţia
Naţională a Penitenciarelor şi fiecare penitenciar care are secţie pentru minori să ia
măsuri pentru :
a) repartizarea unui număr mare de personal cu pregătire în domeniu ;
b) şcolarizarea normală a tuturor minorilor (desigur, în funcţie de pregătirea
anterioară ) indiferent de durata pedepsei ;
c) revizuirea nomenclatorului de meserii, modernizarea atelierelor şi utilajelor,
angajarea unor maiştri la curent cu evoluţiile tehnice moderne în meseriile pe care
le predau ;
d) încheierea unor protocoale de colaborare cu Serviciile de Probaţiune care să
precizeze foarte clar atribuţiile şi responsabilităţile personalului de penitenciar şi
consilierilor din cadrul acestor servicii în privinţa reeducării şi resocializării
minorilor ( dar şi ale adulţilor ) aflaţi în detenţie.
Discrepanţe există şi între regimurile de detenţie din penitenciarul pentru femei şi
secţiile pentru femei din penitenciarelor obişnuite. În acestea din urmă, principala
problemă este lipsa activităţilor cultural-educative ( urmărirea programelor la televizor nu
poate fi considerată o activitate ). Ca şi în cazul minorilor, este nevoie de personal mai
numeros şi de desfăşurarea regulată a unor programe, ce ar trebuie stabilite şi prin
consultarea deţinutelor.
Aceste date sunt concluziile APADOR-CH (Asociaţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki), înfiinţată în 1990 cu scopul
generos, dar extrem de vast, al promovării şi protejării drepturilor omului. Timp de 12 ani
(1995-2006 ) reprezentanţii asociaţiei au vizitat penitenciare, spitale şi sute de cadre.
Constatările şi recomandările asociaţiei după fiecare vizită au fost transmise Direcţiei
Generale a Penitenciarelor ( transformată în Administraţia Naţională a Penitenciarelor în
septembrie 2004 ) din subordinea Ministerului Justiţiei.Toate rapoartele sunt documente
publice putând fi accesate pe site-ul asociaţiei. ( www.apador.org).
Bibliografie

1. Amza, T. – Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, Ed.


Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
2. Butoi, T. - Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Phobos, Bucureşti,
2003;
3. Butoi, T. - Victimologie- curs universitar, Ed. Pinguin Book, 2004;
4. Butoi, T., S. - Criminali în serie, Ed. Phobos, Bucureşti 2005;
5. Bogdan, S. – Criminologie, Ed. Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2005;
6. Cirjan, L. – Criminalistică – Tratat, Ed. Pinguin Book, 2005;
7. Durnescu, I. - Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere,
Ed. Themis, Craiova;
8. Dincu, A. – Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993;
9. Freud, S. – Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti,
1992;
10. Freud, S. – Psihopatologia vieţii cotidiene, Ed. Mediarex, Bucureşti, 1996;
11. Freud, S. –Totem şi tabu, Ed. Mediarex, Bucureşti, 1996;
12. Giurgiu, N.- Elemente de criminologie, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992:
13. Mitrofan,N., Butoi, T., Zdrenghea,V. - Psihologie Judiciară, Ed. Şansa,
Bucureşti, 1992;
14. Nistoreanu, G., Păun,C. – Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000;
15. Oancea, I.- Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1998;
16. Prună, T., - Psihologie judiciară, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1994;
17. Scripcaru, G., Astarastoaie,G., - Criminologie clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003;
18. Stănoiu, Rodica – Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999;
19. Tănăsescu, I. – Criminologie, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2003;
20. www.epi.edu
21. www.crimelibrary.com
1. Legea din 1929 pentru organizarea penitenciarelor şi institutelor de prevenţie:
2. Legea 275/2006 privind executarea pedepselor;
3. Codul penal;
4. „A pune regulile în acţiune” - manual internaţional privind buna practica în
penitenciare- republicată şi lucrată în colectiv de United Nation şi Penal Reform
Internaţional.
5. Reguli europene pentru penitenciare elaborată de Administraţia Naţională
Penitenciarelor în conformitate cu legislaţia U.E.

S-ar putea să vă placă și