Sunteți pe pagina 1din 348

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE

Anul I Învăţământ la distanţă


Autori: Prof. univ. dr. Iuliana ARMAŞ
Prof. univ. dr. Anton NĂSTASE
Prof. univ. dr. Marin ŞECLĂMAN
Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU
Conf. univ. dr. Liliana GURAN-NICA
Conf. univ. dr. Cornelia MARIN
Conf. univ. dr. Rodica POVARĂ
Lector. univ. dr. Luiza STĂNILĂ
Lector univ. drd. Nicolae CRUCERU

Culegere text: Elena Miron, Raluca Nicolae, Elena Petrache

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


ZĂVOIANU, ION
Sinteze: Anul I: Facultatea de Geografie
coord.: I. Zăvoianu – Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2005
Bibliogr.
348 p; 20,5 cm
ISBN: 973-725-465-1
911.3(100)(075.8)

Redactor: Andreea DINU


Tehnoredactor: Laurenţiu Cozma TUDOSE
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 16.12.2005; Coli tipar: 21,75
Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O.P. 83
Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE
Anul I
Învăţământ la distanţă

Coordonator
Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


BUCUREŞTI, 2005
CUPRINS

Prefaţă ................................................................................................ 11

DISCIPLINE OBLIGATORII
SEMESTRUL I
TEORIE ŞI METODOLOGIE GEOGRAFICĂ
Prof. univ. dr. IULIANA ARMAŞ
1. Geografia ca ştiinţă .......................................................................... 13
1.1. Importanţa studiului geografiei ................................................ 13
1.2. Legătura geografiei cu alte ştiinţe ............................................ 14
1.3. Sistemul ştiinţelor geografice . ................................................ 15
1.4. Definirea geografiei şi a geografiei fizice ............................... 16
2. Repere ale devenirii geografiei ca ştiinţă ........................................ 21
2.1. Geografia antică ...................................................................... 21
2.2. Geografia în Evul Mediu ........................................................ 22
2.3. Renaşterea ............................................................................... 23
2.4. Sec. XVIII – XIX, perioada premergătoare geografiei moderne 24
2.5. Sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX .................................. 25
2.6. Dezvoltarea geografiei după cel de-al Doilea Război Mondial 26
3. Elemente de teorie geografică ......................................................... 27
3.1. Limbă – limbaj – gândire ........................................................ 27
3.2. Elementele limbajului geografic ............................................. 28
3.3. Ipoteze, legi, teorii .................................................................. 29
4. Elemente de metodologie geografică .............................................. 30
4.1. Delimitări conceptuale ............................................................ 30
4.2. Metode ale cercetării geografice ............................................. 31
4.3. Principiile cercetării geografice .............................................. 33
4.4. Procedee şi mijloace de cercetare geografică ......................... 33
Bibliografie ......................................................................................... 34

METEOROLOGIE
Conf. univ. dr. RODICA ROVARĂ
1. Introducere în meteorologie ............................................................ 35
1.1. Definiţia şi obiectul de studiu ................................................. 35
1.2. Istoricul meteorologiei ............................................................ 37
2. Atmosfera terestră ........................................................................... 39
5
3. Energia radiantă ............................................................................... 42
3.1. Spectrul şi intensitatea radiaţiilor solare ................................. 42
3.2. Principalele componente ale radiaţiei solare ........................... 42
3.3. Bilanţul radiativ şi bilanţul caloric .......................................... 43
4. Temperatura solului, apei şi aerului ................................................. 44
4.1. Temperatura solului ................................................................ 45
4.2. Temperatura apei .................................................................... 45
4.3. Temperatura aerului ................................................................ 45
5. Vaporii de apă în atmosferă ............................................................. 47
6. Dinamica aerului .............................................................................. 50
7. Noţiuni de meteorologie sinoptică .................................................. 52
7.1. Masele de aer .......................................................................... 52
7.2. Fronturile atmosferice ............................................................. 53
7.3. Ciclonii şi anticiclonii ............................................................. 55
8. Prognoza meteorologică ................................................................. 57
Bibliografie ......................................................................................... 58

HIDROLOGIE
Prof. univ. dr. ION ZĂVOIANU
1. Noţiuni introductive ........................................................................ 59
1.1. Hidrologia ca ştiinţă ................................................................ 59
1.2. Apa ca element al vieţii .......................................................... 59
2. Faza aerienă a ciclului apei ............................................................. 62
3. Faza subterană (hidrogeologie) ....................................................... 63
3.1. Apa în scoarţa pământului ...................................................... 64
3.2. Izvoarele ................................................................................. 66
4. Faza scurgerii de suprafaţă ............................................................. 68
4.1. Bazinul hidrografic ................................................................. 69
4.2. Reţeaua hidrografică ............................................................... 70
4.3. Configuraţia planică a reţelei hidrografice .............................. 72
4.4.Văile râurilor ............................................................................ 73
4.5. Dinamica şi hidrometria fluvială ............................................ 74
5. Regimul hidrologic al râurilor ........................................................ 77
5.1. Factorii care determină scurgerea râurilor .............................. 77
5.2. Factorii care influenţează scurgerea râurilor ........................... 78
5.3. Sursele de alimentare a scurgerii râurilor ............................... 79
5.4. Caracteristicile generale ale scurgerii râurilor din România ...... 80
5.5. Scurgerea de aluviuni .................................................................. 84
5.6. Regimul termic al apei ................................................................ 86
5.7. Chimismul apei râurilor .............................................................. 88
6. Glaciologia ........................................................................................... 91
6.1. Clasificarea gheţarilor ................................................................. 93
Bibliografie ......................................................................................... 95
6
GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ (I)
Conf. univ. dr. LILIANA GURAN-NICA
1. Cadrul general al dezvoltării activităţilor economice ..................... 96
1.1. Locul geografiei economice în cadrul sistemului ştiinţelor
economice ........................................................................................... 96
1.2. Sistemul economic mondial – sistem teritorial ....................... 98
1.3. Teorii şi factori de localizare a activităţilor economice ............... 105
2. Caracteristici ale resurselor umane ................................................. 118
2.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial 118
3. Elemente de geografie a agriculturii ............................................... 120
3.1. Premisele dezvoltării agriculturii pe glob ............................... 120
3.2. Tipuri de agricultură pe Glob ................................................. 124
Bibliografie ........................................................................................ 126

TOPOGRAFIE – CARTOGRAFIE
Prof. univ. dr. ANTON NĂSTASE
1. Noţiuni introductive ........................................................................ 127
2. Erorile în topografie ....................................................................... 131
3. Planimetria ...................................................................................... 133
4. Altimetria ........................................................................................ 135
5. Planuri, hărţi şi atlase ...................................................................... 136
6. Elementele planurilor şi hărţilor topografice ................................. 138
7. Elementele hărţilor geografice la scări mici ................................... 146
8. Atlasele şi clasificarea lor ............................................................... 147
9. Sisteme de proiecţii şi clasificarea lor ............................................. 147
10. Metode de reprezentare utilizate la întocmirea hărţilor tematice ... 151
Bibliografie ......................................................................................... 151

BIOGEOGRAFIE
Lect. univ. dr. LUIZA STĂNILĂ
1. Elemente de corologie .................................................................... 153
1.1. Moduri de diseminare a organismelor .................................... 153
1.2. Arealul biogeografic ............................................................... 153
2. Elemente de ecologie ...................................................................... 155
2.1. Factorii energetici (lumina şi temperatura) ............................. 155
2.2. Factorii hidrici ........................................................................ 157
2.3. Factorii edafici ........................................................................ 159
3. Domeniile de viaţă ale globului terestru ......................................... 161
3.1. Domeniul acvatic .................................................................... 161
3.2. Domeniul terestru ................................................................... 164
3.3. Domeniul subteran .................................................................. 172
4. Regiunile biogeografice ale globului terestru ................................. 172
5. Aspecte de biogeografie a României .............................................. 178
7
5.1. Zonele de vegetaţie din România ............................................ 179
5.2. Etajele de vegetaţie din România ............................................ 179
5.3. Fauna României ...................................................................... 180
Bibliografie ......................................................................................... 181

SEMESTRUL II
GEOGRAFIE GENERALĂ
Prof. univ. dr. IULIANA ARMAŞ
1. Pământul – Parte a Sistemului Solar ............................................... 182
1.1. Modele teoretice: Sistemul geocentric şi heliocentric ............ 182
1.2. Sistemul solar ......................................................................... 183
1.3. Soarele .................................................................................... 183
1.4. Eclipsele .................................................................................. 189
2. Sistemul Pământ – Lună ................................................................. 191
2.1. Luna ........................................................................................ 191
2.2. Sistemul terestru ..................................................................... 192
Bibliografie ......................................................................................... 213

CLIMATOLOGIE
Conf. univ. dr. RODICA POVARĂ
1. Introducere în climatologie ............................................................. 214
1.1. Definiţie şi obiect de studiu ..................................................... 214
1.2. Clima şi climatul ..................................................................... 214
1.3. Direcţii şi metode de cercetare în climatologie ....................... 215
1.4. Ramurile climatologiei ........................................................... 215
1.5. Istoricul climatologiei ............................................................. 216
2. Factorii generatori ai climei ............................................................ 218
2.1. Procesele cosmice (astronomice) ............................................ 218
2.2. Procesele radiativ-calorice ...................................................... 219
2.3. Procesele dinamice ................................................................. 221
2.4. Structura suprafeţei subiacente active ..................................... 225
3. Factorii modificatori ai climei ........................................................ 226
3.1. Factori fizico – geografici ....................................................... 227
4. Clasificări climatice ........................................................................ 228
5. Caracteristicile zonelor climatice ale globului ................................ 231
5.1. Zonele de climă caldă ............................................................. 231
5.2. Zonele de climă temperată ...................................................... 237
5.3. Zonele de climă rece ............................................................... 241
6. Variabilitate climatică ..................................................................... 244
6.1. Schimbări climatice globale .................................................... 245
Bibliografie ......................................................................................... 247
8
LIMNOLOGIE - OCEANOGRAFIE
Prof. univ. dr. ION ZĂVOIANU
1. Limnologie ...................................................................................... 248
1.1. Clasificarea lacurilor după geneza cuvetelor lacustre ............. 248
1.2. Morfologia şi morfometria lacurilor ....................................... 249
1.3. Dinamica apei din lacuri ......................................................... 250
1.4. Regimul termic al apei lacurilor ............................................. 251
1.5. Însuşirile fizico-chimice ale apei lacurilor ............................... 251
1.6. Lacurile din România ............................................................. 252
2. Oceanografie ................................................................................... 254
2.1. Geneza oceanelor şi mărilor .................................................... 255
2.2. Întinderea Oceanului Planetar şi subdiviziuni ........................ 255
2.3. Proprietăţile fizice şi chimice ale apelor oceanice .................. 257
2.4. Masele de apă ......................................................................... 260
2.5. Dinamica apelor oceanice ....................................................... 261
2.6. Sedimentele marine ................................................................ 269
2.7. Viaţa în mări şi oceane ........................................................... 269
2.8. Resursele Oceanului Planetar ................................................. 271
2.9. Poluarea Oceanului Planetar ................................................... 272
Bibliografie ......................................................................................... 273

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ (II)


Conf. univ. dr. LILIANA GURAN-NICA
1. Elemente de geografie a industriei .................................................. 274
1.1. Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale 274
1.2. Dimensiunea temporală a industriei ........................................ 275
1.3. Dimensiunea spaţială a industriei ........................................... 275
1.4. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale ................................ 277
1.5. Mari regiuni industriale pe Glob .............................................. 280
Bibliografie ......................................................................................... 282

GEOLOGIE GENERALĂ
Prof. univ. dr. MARIN ŞECLĂMAN,
Conf. univ dr. CORNELIA MARIN
1. Mineralogie ..................................................................................... 283
2. Mineralogie sistematică .................................................................. 284
2.1. Clasa elementelor native ......................................................... 284
2.2. Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor ............................................. 285
2.3. Clasa oxizilor şi a hidroxizilor ................................................ 286
2.4. Clasa compuşilor halogenaţi (halogenuri) .............................. 287
2.5. Săruri oxigenate ...................................................................... 289
3. Petrologie ........................................................................................ 294

9
3.1. Roci magmatice ...................................................................... 296
3.2. Roci sedimentare .................................................................... 299
3.3. Roci metamorfice .................................................................... 301
4. Vârsta rocilor .................................................................................. 305
5. Deformarea corpurilor petrografice ................................................ 306
6. Elemente de geotectonică ............................................................... 309
6.1. Tipuri de mişcări geotectonice ................................................ 309
6.2. Orogeneza ............................................................................... 312
6.3. Structura divizată a litosferei .................................................. 313
Bibliografie ......................................................................................... 315

INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIA
REGIONALĂ A ROMÂNIEI
Lector univ. drd. NICOLAE CRUCERU
1. Regionarea. Tipologie, principii şi caracteristici ale regionării ...... 316
2. Regionarea fizico-geografică .......................................................... 317
2.1. Carpaţii Orientali .................................................................... 317
2.2. Carpaţii Curburii ..................................................................... 319
2.3. Carpaţii Meridionali ................................................................ 321
2.4. Carpaţii Banatului ................................................................... 322
2.5. Carpaţii Apuseni ..................................................................... 324
2.6. Depresiunea colinară a Transilvaniei ...................................... 325
2.7. Subcarpaţii Moldovei .............................................................. 327
2.8. Subcarpaţii Curburii ................................................................ 328
2.9. Subcarpaţii Getici ................................................................... 329
2.10. Dealurile de Vest .................................................................. 330
2.11. Podişul Moldovei .................................................................. 332
2.12. Podişul Dobrogei .................................................................. 333
2.13. Podişul Getic ......................................................................... 335
2.14. Podişul Mehedinţi ................................................................. 336
2.15. Câmpia Română .................................................................... 337
2.16. Câmpia de Vest ..................................................................... 339
2.17. Delta Dunării ........................................................................ 340
2.18. Litoralul şi platforma continentală ........................................ 341
3. Regionarea/organizarea administrativ-teritorială ............................ 342
4. Dezvoltarea regională a României .................................................. 342
5. România şi Organizaţiile Mondiale ................................................ 347
Bibliografie ......................................................................................... 348

10
PREFAŢĂ

Începând cu noul an universitar 2005-2006, învăţământul românesc


intră într-o nouă etapă de schimbări importante determinate de reforma
care pune în practică principiile cuprinse în Magna Charta Universitatum
de la Bologna la care a aderat şi Universitatea Spiru Haret.
Pentru a pune în aplicare principiile acordului, începând cu anul
universitar 2005-2006, întregul sistem de învăţământ românesc ca şi cel
din Universitatea Spiru Haret va fi organizat pe trei cicluri: licenţă,
masterat şi doctorat. Primul ciclu de studii universitare va avea o durată
de 3 ani corespunzător unui număr de 180 de credite transferabile. El are
menirea de a asigura o pregătire fundamentală temeinică, în paralel cu
formarea unor deprinderi şi competenţe solicitate din ce în ce mai mult
pe piaţa forţei de muncă.
Durata studiilor de masterat va fi de 2 ani corespunzând unui
număr de 120 de credite transferabile. Admiterea în acest ciclu impune
obţinerea diplomei de finalizare a primului ciclu, fiind axat pe aprofun-
darea pregătirii şi pe dezvoltarea capacităţii de cercetare ştiinţifică, bază
pentru următorul ciclu.
Cel de-al treilea ciclu de doctorat durează trei ani şi se încheie cu
obţinerea diplomei de doctor care atestă că titularul posedă cunoştinţe,
abilităţi şi competenţe generale şi de specialitate superioare.
Pentru a veni în sprijinul pregătirii studenţilor, Editura Fundaţiei
România de Mâine a publicat „în extenso” cursurile universitare pentru
toate disciplinele incluse în Planul de Învăţământ al primului an de studii
şi caiete de lucrări practice. Pentru forma de învăţământ la distanţă s-au
realizat volume de sinteze, ca instrument de lucru al studenţilor, necesar,
dar nu suficient, pentru a asigura o pregătire de calitate.
Toate cursurile primului an de studiu rezumate în acest volum sunt
discipline obligatorii care asigură pregătirea fundamentală absolut nece-
sară pentru a putea înţelege şi aprofunda disciplinele anilor superiori.
Teoria şi metodologia geografică ca şi geografia generală asigură
o primă iniţiere în tainele geografiei, în definirea ei ca ştiinţă a
Pământului, cu precizarea locului Geografiei în Sistemul Ştiinţelor
Geografice. Se prezintă Pământul ca planetă, locul lui în sistemul solar şi
ca sistem geografic cu proprietăţile fizice şi etapele individualizării
11
învelişurilor interne şi externe. Sunt apoi succint prezentate, reliefosfera,
atmosfera, hidrosfera, biosfera şi pedosfera cu legile care le guvernează
evoluţia în timp şi repartiţia în spaţiu.
Meteorologia analizează şi defineşte principalele caracteristici ale
atmosferei cu întreaga gamă de procese radiative, termice, hidrice şi
dinamice cu efectele acestora la nivel local şi global.
Climatologia aprofundează factorii genetici ai climei, caracteristicile
zonelor climatice pe glob în raport cu diferenţierea latitudinală a fluxului
energetic primit de Pământ.
Hidrologia şi Oceanografia studiază hidrosfera urmând diferitele
etape ale ciclului apei. Se au astfel în vedere faza aeriană, faza subterană
şi cea a scurgerii de suprafaţă prin potamologie, glaciologie şi limnologie.
O atenţie deosebită se acordă şi oceanografiei care vine să întregească
imaginea hidrosferei cu proprietăţile şi dinamica apelor oceanice.
Geografia umană generală conturează imaginea de ansamblu a
activităţilor umane cu efecte asupra întregului planetar, cu accent pe
resursele umane şi naturale ale Terrei şi pe activităţile de exploatare şi
valorificare a acestora.
Topografia – Cartografia asigură noţiunile de bază necesare
iniţierii studenţilor în măsurare şi redarea corectă pe planuri şi hărţi a
suprafeţei terestre, a detaliilor de planimetrie cu accent pe metodele de
întocmire a hărţilor tematice.
Biogeografia asigură însuşirea cunoştinţelor de bază asupra facto-
rilor de mediu care condiţionează formarea şi dezvoltarea organismelor
vegetale şi animale, răspândirea lor pe glob pe domenii de viaţă şi
regiuni biogeografice.
Geologia generală iniţiază studenţii în tainele mineralogiei şi
petrografiei, cu tipurile de roci care alcătuiesc scoarţa terestră ca
fundament al celorlalte geosfere, cu elementele de geotectonică necesare
pentru a înţelege orogeneza şi structura litosferei.
Introducere în geografia regională a României este cursul care
pregăteşte studenţii cu noţiunile de bază pentru înţelegerea aspectelor de
geografie regională care vor fi abordate în anii superiori.
Prin modul cum este structurată şi realizată prin volumul de
informaţii dorim să venim în sprijinul studenţilor de la forma de
învăţământ la distanţă pentru a le orienta efortul de asimilare şi
aprofundare a noţiunilor de bază prezentate.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

12
DISCIPLINE OBLIGATORII

SEMESTRUL I

TEORIE ŞI METODOLOGIE GEOGRAFICĂ

Obiective: Începutul mileniului III este marcat de reorientarea


holistă în contextul necesităţii reintegrării pe baze durabile a societăţii
umane în mediul planetar. Această tendinţă este justificată, cu atât mai
mult cu cât, în ştiinţa secolului trecut, s-a remarcat predominarea analizei
asupra sintezei şi pericolul, ca prin supraspecializare, să se piardă
legătura cu întregul.
Obiectivul cursului de teorie şi metodologie geografică este de a
prezenta studenţilor anului întâi o sinteză asupra devenirii Geografiei ca
ştiinţă.
Un deziderat major este acela de a delimita specificul viziunii
geografice, în relaţie cu celelalte domenii ale cunoaşterii. Contextul
actual al geografiei fizice este urmărit din perspectiva necesităţii căreia
îi corespunde această ştiinţă şi comparativ cu cerinţele reflectate de
fiecare epocă istorică în parte.
Lucrările practice urmăresc familiarizarea studentului cu metodo-
logia studiilor geografice şi cercetarea individuală, în vederea câştigării
treptate a unei independenţe în gândire, a deprinderii unei coeziuni în
exprimare şi a înţelegerii geografice, globale, asupra interdependenţei
fenomenelor terestre.

1. GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

1.1. Importanţa studiului geografiei


Ca să putem avea o imagine a importanţei geografiei ca ştiinţă,
trebuie să plecăm de la întrebările prin care se apropie geograful de
obiectul său de studiu. Acestea sunt: ce este acest obiect/fenomen,
unde se află, cum a devenit ceea ce este şi unde este, în ce relaţie se
găseşte cu alte elemente care îl influenţează şi pe care le influenţează,
ce parte reprezintă într-un anumit întreg (sistem) funcţional, cum
afectează viaţa oamenilor şi conţinutul spaţiului în care se găseşte.
Aceste întrebări sunt de natură spaţială, cu alte cuvinte geografia este
în primul rând o ştiinţă spaţială. Geografia se ocupă de relaţii spaţiale,
procese spaţiale, comportamentul spaţial al oamenilor. Ca mod de
13
abordare, geografia este o ştiinţă sistemică mergând pe interrelaţii.
Acest mod de abordare rezultă din axiomele geografiei: lucrurile sunt
organizate legic la suprafaţa terestră. Înţelegerea relaţiilor spaţiale este
un punct de pornire în înţelegerea modului în care oamenii trăiesc şi se
adaptează la mediu, respectiv a modului cum modelează acest mediu.
Ca urmare, geografia are, între toate ştiinţele, rolul formativ
dominant prin perspectiva globală pe care o oferă în înţelegerea
fenomenelor particulare. Studiul geografiei dezvoltă capacităţile de a
căuta corelaţii şi interdeterminări, de a integra aspecte singulare în
contexte generale. Geografia are un caracter ontologic (întrebări
despre existenţă – ontos = fiinţă existentă; logos = studiu), ceea ce o
relaţionează cu filozofia. Numai că geografia se apropie de întrebări
existenţiale prin mijloacele ştiinţei: observaţie, măsurători, evaluări şi
validări statistice, analize, categorizări etc. Este ştiinţa care dă un
răspuns la întrebarea cine suntem ca parte a întregului, ca rezultat al
procesului evolutiv al „energiei de la materia grosieră la manifestările
din ce în ce mai subtile ale conştiinţei, care se exprimă prin creierul
uman” (Kalbermatten, 1979). Din materie s-a născut Terra, apoi
natura, iar din natură s-a desprins omul, construindu-şi propriul său
sistem, sociosfera. Etapa actuală este marcată de necesitatea
reintegrării conştiente a sociosferei în suportul natural al existenţei
sale, prin înţelegerea unităţii întregului.
Ca ştiinţă, geografia demonstrează unitatea spaţiului terestru din
perspectiva unicităţii şi evoluţiei sale la limita dintre echilibru şi
dezechilibru. Geografia este ştiinţa care oferă soluţia supravieţuirii într-o
perioadă în care omul a devenit sclavul propriei creaţii: tehnologia.
Ca instrument educaţional, geografia a fost şi rămâne o
disciplină de cultură, de formare şi lărgire a toleranţei prin cunoaşterea
altor obiceiuri, mentalităţii şi stări de mediu.
Altfel decât medicina sau ingineria, geografia generală nu
conduce propriu-zis la o meserie dar, la fel ca istoria, lărgeşte viziunea
asupra lucrurilor, păstrând integralitatea lor. După cum afirma Kant:
„Nimic nu este mai folositor decât studiul geografiei pentru a deştepta
sănătoasa judecată a omului”.

1.2. Legătura geografiei cu alte ştiinţe


Geografia este unică prin poziţia ei între ştiinţele naturale şi cele
sociale. Acest fapt a făcut ca uneori să îi fie negată expresia ei duală.
Este exemplul geografiei sovietice care include geografia umană în
cadrul ştiinţelor sociale. Pe de altă parte, perspectiva dualităţii este
astăzi depăşită prin focalizarea cercetărilor pe relaţiile om – mediu.
14
În sens larg, geografia fizică este ştiinţa despre Pământ, dar Globul
terestru constituie şi obiectul de studiu al altor ştiinţe, precum: geologia
(care în sens larg este tot ştiinţa despre Pământ, iar în sens restrâns,
reprezintă studiul alcătuirii, al rocilor şi mineralelor, al istoriei planetei),
geodezia (studiază forma şi dimensiunile Terrei), geofizica (studiază
proprietăţile fizice ale Pământului), cartografia (reuneşte tehnicile de
realizare a hărţilor), biologia (ştiinţa despre organismele vii), meteoro-
logia (aparţine de fizica atmosferei şi studiază elementele care compun
vremea) etc. Cu aceste ştiinţe geografia fizică prezintă o strânsă legătură,
sintetizând rezultatele lor parţiale într-o viziune globală şi interdependentă
asupra mediului terestru. De exemplu, dacă biologia se ocupă de indivizi,
geografia are în vedere ansamblurile spaţiale ale formaţiunilor vegetale şi
animale, urmărind atât influenţele de mediu asupra biosului, cât şi
transformarea mediului prin acţiunea viului.
Desprinsă din sânul filozofiei, ne putem întreba dacă între
geografie şi filozofie poate fi vorba de o opoziţie sau de o continuitate
pe un alt plan? Filozofia este o formă de cunoaştere, integrată de unii
în cadrul ştiinţelor, trecută de alţii la formele culturii spirituale sau ale
conştiinţei sociale. Filozofia este o reflectare sintetică şi integratoare a
întregii realităţi naturale, sociale şi spirituale, în relaţie cu poziţia şi
condiţia omului în lume, având profunde valenţe ontologice (probleme
existenţiale) şi gnoseologice (problema cunoaşterii). Prin aceasta ea
este şi va rămâne suport al geografiei.
Geografia recurge la diferitele categorii filozofice, mai ales la
cele de spaţiu şi timp, determinism şi indeterminism sau la cele de
continuitate şi discontinuitate.
Din aşa-zisele ştiinţe exacte (fizică – ca ştiinţă fundamentală a
naturii care explică mişcările aerului, ale apei, dezagregarea rocilor,
matematică, chimie), geografia preia metodologia de lucru cantitativă
şi diferite forme de reprezentare grafică, înţelegerea mecanismului
circuitelor de materie şi energie între medii fizice.
Prin intermediul astronomiei, ştiinţa corpurilor cereşti şi a
universului, geografia integrează Terra în cadrul de înţelegere a
mediului ei exterior de existenţă.

1.3. Sistemul ştiinţelor geografice


Începând încă din prima jumătate a secolului XX are loc un proces
de diferenţiere internă, delimitându-se o geografie a spaţiului fizic şi o
geografie socio-umană. Geografia fizică devine ramura geografiei care
studiază distribuţia şi relaţiile spaţiale dintre fenomenele fizice, naturale,
ale mediului geografic, atât sub aspectul alcătuirii, structurii şi legităţilor,
15
cât şi al interacţiunii şi evoluţiei lor, inclusiv din perspectiva interacţiunii
cu societatea umană.
Cele două modalităţi de a aborda problematica învelişului fizic,
la scară globală sau regională, au dus la individualizarea geografiei
fizice generale şi a celei regionale, care oferă posibilitatea studierii fizico-
geografice a oricărui sistem teritorial.
Mediul este consecinţa întrepătrunderii învelişurilor Pământului
(hidrosferă, atmosferă, litosferă, biosferă), care pot fi studiate separat
de diferitele ramuri ale geografiei fizice, atât în mod teoretic, general,
cât şi regional. Ramurile au dezvoltat la rândul lor subramuri.
Ramurile şi subramurile clasice ale geografiei fizice se referă la:
climatologie – ştiinţa climatelor terestre, hidrologia – ştiinţa învelişului de
apă al Terrei (cu subramurile oceanografie, potamologie, limnologie,
glaciologie), geomorfologie – ştiinţa formelor de relief (cu geomorfo-
logie generală şi specială: aplicată, fluvială, structurală, climatică etc.),
biogeografie – ştiinţa ansamblurilor spaţiale în care se organizează înve-
lişul biotic al planetei (cu fitogeografie şi zoogeografie), pedogeografie –
ştiinţa învelişului de sol (cu morfologia solurilor, cartografiere pedolo-
gică). Pe de altă parte, o problemă complexă, de exemplu cea a schim-
bărilor globale, transgresează abordările limitative dintr-un domeniu sau
altul al cercetării geografice, presupunând colaborări interdisciplinare
dintr-o perspectivă holistă. Perspectiva holistă a geografiei are avantajul
de a reliefa interconexiuni funcţionale greu sesizabile într-un câmp îngust
de cunoaştere. Cel mai mare neajuns al abordării geografice de tip holist
constă în pericolul simplificării şi al omiterii detaliilor semnificative.

1.4. Definirea geografiei şi a geografiei fizice


Diversitatea conceptuală a geografiei
Geografia a fost definită foarte diferit sub aspectul obiectului ei de
studiu, fiind de fiecare dată o reflectare a cerinţelor epocilor istorice
care s-au succedat. Pentru a argumenta această afirmaţie punctăm în
continuare câteva din principalele definiţii acordate geografiei:
• Definirea şi măsurarea formelor şi a dimensiunilor Pământului sau,
„grafia feţei Pământului”, respectiv „harta” (Eratostene, 276-194 î.Hr.).
• „Cadrul natural (în special relieful şi hidrografia), resursele
naturale şi particularităţile etnice ale diferitelor locuri” (Strabon, 63
î.Hr.-19 d.Hr., în „Geografia”, cea mai importantă operă de geografie
a Antichităţii).
• „Cosmografie universală” (Münster, 1544).
• Descrierea fizică a Universului, „Cosmosul”, sau „ştiinţa
ştiinţelor”, în sens de „sinteză despre Pământ şi Cosmos, pe baza
16
rezultatelor altor ştiinţe şi în sensul că geografia este necesară oricui şi
peste tot” (Humboldt, 1769-1859).
• „Studiul Pământului ca o casă de educaţie a geniului omenesc
sau studiul relaţiei dintre om şi mediul său planetar” (Ritter, 1779-1859).
• „Geografia studiază modul cum legile fizice şi biologice care
domină Globul se combină şi se modifică pe diverse părţi ale
suprafeţei terestre” (Vidal de la Blache, 1922).
• „Studiul repartiţiei de la suprafaţa Globului a fenomenelor
fizice, biologice şi umane, cauzele acestei repartiţii şi raporturile fizice
ale acestor fenomene” (de Martonne, 1925).
• „Ştiinţa despre Pământ sau ştiinţa care cercetează relaţia
dintre masele celor patru învelişuri planetare, atât din punct de vedere
static (formă, dimensiune, poziţie), cât şi din punct de vedere dinamic
(direcţie, intensitate, ritm). Ştiinţa care descrie relaţiile (statice şi
dinamice) dintre masele în care s-a diferenţiat materia celor patru
învelişuri planetare” (S. Mehedinţi, „Terra”, p. 61, 1931).
• Geografia sovietică, care conţinea doar latura naturală, definea
această ştiinţă ca fiind „studiul suprafeţei terestre ca un sistem unic
sau în înţeles de înveliş complex, înveliş landşaftic, sferă geografică,
înveliş geografic, mediu geografic, geochoră” (Kalesnic, 1959).
• „Întregul teritorial de la localitate la planetă” (V. Mihăilescu,
1968).
• „Ştiinţa sistemelor spaţiale terestre, a legilor de dezvoltare şi
de autocoordonare a acestora” (Posea, 1998)
• „Geografia este studiul caracteristicilor şi organizării evolutive
a suprafeţei terestre. Geografia regională urmăreşte diferenţierile locale.
Geografia sistematică studiază procesele umane şi fizice care determină
aceste diferenţieri.” A. Strahler şi A. Strahler, 2003.
Ca ştiinţă duală, geografia s-a diferenţiat la începutul secolului
XX într-o ramură fizică şi una de geografie umană.
Geografia fizică era definită în 1965 de geograful francez Birot
ca fiind „studiul epidermei unei existenţe unice: Terra. Este vorba de
peisajele naturale, înainte de intervenţia omului, realizate pe o scară
cronologică complet diferită de cea a vieţii umane. Peisajele actuale
sunt numai un moment dintr-o evoluţie continuă, de-a lungul căreia
relieful se modifică, nivelul mării scade sau se ridică, clima se
schimbă şi o dată cu ea vegetaţia, dezagregarea rocilor etc. Aceste
modificări se repetă oarecum în cicluri aproape închise, de câteva zeci
de milioane de ani. Explorarea geografică reţine din trecut numai ceea
ce explică prezentul”.
17
Sub aspect general, geografia fizică urmăreşte patternurile,
structurile spaţiale ale fenomenelor naturale şi interrelaţia lor cu
factorul antropic.
Din perspectiva secolului XXI, geografia rămâne ştiinţa unitară
a mediului terestru. Ea aprofundează prin cercetări şi metode proprii,
mediul geografic şi părţi1 din geosferele care contribuie la realizarea
acestui mediu (relief, climă, apă, sol etc.), dar pune un accent tot mai
profund pe relaţiile om – mediu (Posea, 1998).
Succesiunea ultimelor congrese internaţionale de geografie a
marcat diferenţele în abordările şi obiectivele acestei ştiinţe în pragul
noului mileniu, surprinzând senzitivitatea geografiei la modificările
contextuale şi necesităţile contemporane. În acest sens, în cadrul celui
de-al 27-lea Congres Internaţional de Geografie din 1992, de la
Washington, s-a apreciat momentul de început al globalizării
impactului uman asupra mediului. Cel de-al 28-lea congres al Uniunii
Internaţionale de Geografie (U.I.G.) arată că „relaţiile complexe dintre
om şi mediul înconjurător tind să devină obiectivul esenţial al
cercetării geografice, indiferent dacă aceasta este realizată din latura
geografiei umane sau din cea a geografiei fizice”. Patru ani mai târziu,
lucrările celui de-al 29-lea Congres Internaţional de Geografie de la
Seul (2000) scot în evidenţă preocupările pentru o dezvoltare durabilă,
în contextul globalizării economiei, care să se bazeze pe valorificarea
optimă a sistemelor naturale şi social-economice, pe principiile
complementarităţii. În cadrul Congresului Internaţional de Geografie
care a avut loc în 2004, în Glasgow, s-a subliniat diversitatea tematică
a geografiei ca expresie a diversităţii cerinţelor cărora le poate
răspunde, trăsătura marcantă a începutului de mileniu fiind
interdisciplinaritatea şi puternicul caracter integrativ al acestei ştiinţe.
Mediul ca obiect de studiu al geografiei
Mediul este o noţiune cu foarte multe înţelesuri şi conotaţii, în
funcţie de domeniul la care ne raportăm. De exemplu, vorbim de un
mediu intelectual, academic, social sau de un mediu extraterestru, un
mediu intern sau chiar de un mediu de cultură.
În toate aceste perspective, există însă ceva comun. Mediul ca
spaţiu-timp cu anumite caracteristici, în care se poate dezvolta ceva.

1
Disciplinele geografice sintetizează în plan orizontal (la suprafaţa
Terrei) rezultatele altor ştiinţe, care se ocupă cu aceeaşi geosferă, analizată
însă în plan vertical (de exemplu, relieful litosferei şi nu litosfera, clima
atmosferei şi nu atmosfera, etc.).
18
Noţiunea de mediu este definită în Larousse (1995) ca ansamblu
de elemente naturale şi artificiale care înconjoară o fiinţă. Este mai
mult o definiţie din perspectivă ecologică, cu focalizare pe elementul
biotic. Sub aspect legislativ, în Uniunea Europeană noţiunea de mediu
este ansamblul de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor,
constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care
sunt ori nu sunt resimţite. Este o perspectivă antropocentristă, motivată
prin faptul că omul, ca element de mediu, acţionează asupra acestuia
producând cele mai dramatice modificări într-un timp foarte scurt.
Mediul, în geografie, are un înţeles mult mai echilibrat, fără o
centrare explicită asupra unui anumit component. Cuprinde, într-o
definiţie generală, totalitatea condiţiilor existente la suprafaţa terestră,
determinate de interacţiunea geosferelor. Interacţiunea dintre geosfere
se manifestă diferenţiat la suprafaţa Globului, în sens latitudinal şi
altitudinal, cu elemente şi relaţii specifice regional.
Ce semnifică în acest context suprafaţa terestră? Suprafaţa terestră
nu trebuie înţeleasă limitativ în accepţiunea de „epidermă”, cum o definea
Richthofen la începutul secolului trecut. „Suprafaţa terestră” reprezintă un
înveliş în sine, un spaţiu în limitele căruia se dezvoltă mediul terestru,
fiind marcat de prezenţa elementului biotic şi capabil a menţine viaţa.
Limitele acestui spaţiu sunt acceptate de obicei a fi limitele între care se
resimt influenţele interacţiunii directe între învelişurile terestre. Limita
superioară este stabilită la nivelul tropopauzei, până unde putem vorbi de
climatosferă şi biosferă, deşi există păreri care ridică această limită la
nivelul stratului de ozon din stratosferă, ca principal scut de protecţie a
vieţii. Limita inferioară este mai greu de stabilit, încălzirea climatică,
compoziţia atmosferei, relieful planetar reflectând nemijlocit consecinţe
ale dinamicii terestre. De obicei, limita inferioară este luată în funcţie de
limita vieţii subpământene, cavernoase şi abisale, fiind mult mai
neuniformă în desfăşurare.
Mediul este o noţiune abstractă care se concretizează la suprafaţa
Terrei printr-o serie de tipuri de mediu, cu dimensiuni şi localizări
diferite, formând o anumită structură areală.
Orice tip de mediu, indiferent de mărimea sa, se defineşte printr-un
potenţial ecologic, de susţinere a vieţii, care poate fi evaluat prin
intermediul unor indicatori, o anumită exploatare biotică a acestui
potenţial şi componenta antropică, care exercită o presiune asupra
mediului. Componenta umană exercită o presiune asupra mediului, ca
ceva ce vine din afară, se suprapune şi este suportată de anumite
condiţii locale.
19
De ce acest lucru? Este consecinţa firească a faptului că omul, ca
singur element al sistemului natural şi-a dezvoltat capacitatea de a
raţiona şi conştientiza lumea. Conştientizarea lumii înseamnă automat
desprinderea mentală de acea lume, care prin delimitare poate fi
reflectată, oglindită. Prin această opoziţie şi oglindire a lumii într-un
nivel subiectiv, omul a căpătat libertate de acţiune pe oricare nivel de
organizare ierarhică a mediului. Doar un simplu exemplu: un mediu
specific, de savană, are anumite condiţii climatice, care impun
anumite procese pedogenetice, o floră şi faună specifice. Comparativ,
un mediu temperat sau de munte are propriile sale caracteristici.
Prezenţa umană se face însă peste tot simţită, modificând într-un fel
asemănător şi cu o amprentă de neconfundat orice tip de mediu.
În prezent, nu se mai poate vorbi de un mediu natural în
adevăratul sens al cuvântului, ci de medii suportând diferite grade de
antropizare. Gradul de antropizare reprezintă gradul de transformare a
mediului iniţial de către om. El este în funcţie de condiţiile oferite de
diferitele tipuri de mediu, de nivelul de organizare socială, de civilizaţie
şi interese. Din această perspectivă, mediul natural este cel în care
predomină încă elementele netransformate sau puţin modificate de om,
influenţa antropică fiind predominant indirectă (mediile antropizate
sunt, de exemplu, mediile rurale tradiţionale, urmând apoi pe scara
creşterii gradului de antropizare aşa-numitele medii antropice şi medii
artificiale, reprezentate de marile aglomeraţii urbane).
Antropizări intensive şi extensive timpurii le-au suferit mediile
favorabile vieţii: pădurile temperate, mediile mediteraneene, stepele,
luncile şi litoralul planetar, care adăposteşte astăzi peste 60% din
populaţia Terrei, concentrată până la o distanţă de 25 km de ţărm.
Totodată, mediul actual este o sumă de paleomedii, din care se
mai păstrează uneori mărturii. Astfel de mărturii sunt de exemplu
terasele, dar mai ales suprafeţele de eroziune cu aspect relativ neted,
care apar asemenea unor trepte la nivelul culmilor montane secundare.
Mărturii ale unor perioade climatice marcate de gheţuri sunt văile
glaciare, circurile sau fiordurile din zonele climatice temperate.
Starea mediului se reflectă în imaginea sa, surprinsă printr-un
peisaj specific. Peisajul este o sinteză în imagine a elementelor şi
relaţiilor unui tip de mediu. Denumirea se acordă în funcţie de
vegetaţie sau lipsa ei (ca element care sintetizează toate celelalte
condiţii şi starea generală a unui mediu), cât şi în funcţie de relief:
peisajul pădurilor boreale, peisajul specific savanelor, al pădurilor
tropicale sau al munţilor înalţi etc.
20
2. REPERE ALE DEVENIRII GEOGRAFIEI CA ŞTIINŢĂ

2.1. Geografia antică


Unele informaţii despre spaţiul înconjurător erau înregistrate şi
transmise încă din Preistorie.
Dintre nucleele de civilizaţie ale Antichităţii, cel chinez şi
mesopotamian prezintă cea mai mare bogăţie în informaţii geografice,
matematice şi astronomice, explicabilă prin necesitatea adaptării la o
natură capricioasă, marcată de manifestări violente extreme: secete şi
inundaţii, furtuni etc. Cu toate aceste observaţii exacte şi descrieri
precise ale regularităţii unor fenomene fizice, lipseşte însă modul de
explicare ştiinţifică, legităţile rămânând apanajul lumii zeilor, a mitu-
rilor şi religiei. Chinezii presupuneau o ordine cosmică fundamentată pe
echilibrarea forţelor extreme, opuse (yin-yang) şi armonia celor cinci
elemente primordiale (apă, lemn, metal, foc şi pământ). Cum şi de ce se
obţine armonia, nu era însă analizat. În mod similar, pentru egipteni,
ocrotiţi de natura blândă şi protectoare a fluviului Nil, armonia lumii era
consecinţa voinţei divine. Pentru babilonieni ordinea lucrurilor era
menţinută prin voinţa capricioasă a zeilor. În toate aceste culturi se
ajunsese la o observare şi descriere de mare fineţe a realităţilor fizice, în
scopuri practice (construirea canalelor de irigaţie şi digurilor de
apărare), dar înţelegerea şi explicarea dependenţelor dintre fenomene
rămânea în atribuţiile religiei şi magiei, nefiind subiect al raţionării
logice.
Civilizaţia greacă este prima care face saltul dincolo de constatare,
spre o explicare raţională a faptelor naturale, care să nu implice voinţa
arbitrară a zeilor. Chiar zeii devin treptat subiect al legilor raţionale.
Această nouă stare de fapt este legată de colapsul civilizaţiei miceniene,
care a dus la decăderea sistemului religios. Mitologia greacă devine un
ansamblu de povestiri şi legende despre oameni şi zei, transmise de poeţi,
aşa cum sunt poemele lui Homer, Iliada şi Odiseea. Dispariţia unui
sistem teologic capabil să ofere o explicaţie cosmologică profund
coerentă, înlocuirea sa cu mitologii în care natura şi viaţa omenească au
fost desacralizate, au lăsat loc liber înfiripării unei filozofii a naturii, din
care ulterior s-a născut ştiinţa.
Ca urmare a acestui fapt, ştiinţa, în forma sa matură, este
apanajul dezvoltării civilizaţiei occidentale care îşi găseşte rădăcinile
în sistemul filozofic al Antichităţii greceşti.
Într-o cultură desacralizată, geografia şi-a făcut treptat loc ca an-
samblu al cunoştinţelor despre lume, despre oicumenă (lumea cunoscută
de greci, „pământ locuit”) şi ca geografie matematică, în surprinderea
21
formei şi a dimensiunii corpului planetar. Ea capătă statut de ştiinţă,
printr-un nume propriu, un obiect de studiu şi o metodă cantitativă în
opera „Comentarii geografice” a matematicianului şi filozofului grec
Eratostene (cca 276-194 î.Hr.), bibliotecar în Alexandria. Acesta este
primul care calculează circumferinţa Pământului pe baza unor relaţii
geometrice simple ca fiind de 40 233 km, în timp ce cu tehnologia
satelitară modernă ea a fost stabilită la 40 072 km.
La fel ca toate celelalte ştiinţe şi geografia s-a născut dintr-o
necesitate, nevoia de a ne localiza în spaţiu. Dacă geografia s-a născut
în Antichitatea greacă în principal ca hartă – după cum afirma Simion
Mehedinţi, prima pagină de geografia a fost harta – ea a evoluat în
mileniile următoare ca ştiinţă a spaţiului terestru şi a relaţiilor spaţiale.

2.2. Geografia în Evul Mediu


După împărţirea Imperiului Roman, în anul 395, între cei doi fii ai
împăratului Theodosiu cel Mare, Imperiul Roman de Apus cunoaşte o
perioadă de continuă decădere. Aceasta se va încheia cu ocuparea Romei
de către mercenarii germani conduşi de Odoacru, în anul 476. Este data
marcată în cărţile de istorie ca început al unei noi ordini social-politice:
feudalismul. Perioada sa de început cuprinde secolele V-XI.
În prima parte a Evului Mediu, relaţiile de tip feudal şi legarea
de glie prin vasalitate şi iobăgie, îngustează mult orizontul geografic şi
fac inutile cunoştinţele despre lume. Învăţătura trunchiată a Bibliei
devine singura cunoaştere acceptată, iar puterea bisericii nemărginită.
Biserica admite în continuare ideea geocentrismului, şi ca urmare a
influenţei exercitate de marcanta personalitate a lui Aristotel, renunţă
însă la afirmaţia că Pământul este rotund.
Timp de 1000 de ani se pierde chiar denumirea de geografie,
care este înlocuită cu cea de Cosmografie, lucrări voluminoase cu
caracter enciclopedic. Întreaga zestre culturală a Antichităţii este
concentrată departe de poporul de rând, în mânăstiri, de unde s-ar fi
pierdut ca zestre a omenirii dacă nu ar fi fost cărturarii arabi.
Prin intermediul învăţaţilor bizantini, arabii intră în posesia
culturii Antichităţii greco-romane. Imperiul Bizantin, care a cunoscut o
perioadă de maximă înflorire sub împăratul Justinian (sec. VI), se
extinde până în secolul al VII-lea din Asia Mică în Africa şi Spania.
Imperiul arab, format în sec. VII, atinge apogeul în sec. VIII prin
cucerirea Spaniei. Principalele centre culturale arabe erau Bagdadul şi
Cordoba.
Rolul arabilor a avut pentru geografie o triplă valenţă. În primul
rând, cărturarii arabi au avut marele merit de a traduce şi adapta
22
specificului lor cultural operele erudiţilor antici din biblioteca din
Alexandria, unde se găseau peste 700 000 de role de papirus. Arabii
au fost marcaţi mai ales de opera lui Ptolemeu.
În al doilea rând, pentru geografie importante rămân şi descrierile
călătorilor arabi, negustori şi învăţaţi: „Dicţionarul geografic” de Ignat,
„Călătorie în Africa, Asia Mică şi Europa” de Al Idrisi, „Jurnal de
călătorie” de Ibn Battuta. Idrisi este socotit cel mai de seamă cartograf
al Evului Mediu, care a întocmit două hărţi ale lumii (una circulară şi
una pătrată). Cartografii arabi nu mai păstrează însă reţeaua de
coordonate, aşa cum o întâlnim în hărţile anticilor (Hipark din Rhodos,
în sec. II î.Hr. reprezentase primul meridianele prin curbe convergente).
În al treilea rând, rolul cărturarilor arabi se regăseşte în efortul
de condensare a cunoştinţelor istorice şi geografice ale predecesorilor
în enciclopedii, începând cu sec. XIII. În acest fel, cultura anticilor va
supravieţui şi va fi redată Europei o dată cu sfârşitul secolului al
XVII-lea, prin traducerea acestor opere în latină.
În perioada de mijloc a Evului Mediu (sec. XII-XIV) are loc o
oarecare lărgire a orizontului geografic prin solii trimise în Mongolia
(Giovanni Caprini şi Rubruquis), în China şi Asia de SE (călătoriile
veneţianului Marco Polo), care se concretizează în jurnale de călătorii,
diverse ghiduri, considerate în geografie ca abordări regionale.

2.3. Renaşterea
Perioada târzie a Evului Mediu, Sec. XV-XVII reprezintă
perioada marilor descoperiri geografice (Renaşterea) şi a formării
imperiilor coloniale.
În 1543, Copernic (1473–1543) fundamentează ştiinţific teoria
heliocentrică în lucrarea „Despre mişcarea circulară a corpurilor
cereşti” (idee adoptată unanim de ştiinţă abia în sec. al XVII-lea).
Descompunerea feudalismului şi consolidarea burgheziei pe
bazele primelor începuturi ale producţiei de tip capitalist, impun rolul
din ce în ce mai important al banilor în economia de schimb. Setea de
bogăţii şi situaţia istorică au constituit impulsul care a deschis epoca
„marilor descoperiri geografice”. Criza Imperiului Mongol în Asia
impunea tot mai acut necesitatea găsirii unor căi alternative, mai
sigure, de legătură spre India şi China. Astfel, în:
• 1488, Bartolomeo Diaz depăşeşte Capul Bunei Speranţe,
• 1492, Columb ajunge, în slujba Spaniei, în Insulele Antile
(Ins. San Salvador şi Cuba),
• 1497, Vasco da Gama atinge coasta Indiei prin sudul Africii,
23
• Magellan, navigator portughez, realizează înconjurul lumii
dovedind sfericitatea planetei. În prima călătorie (1519-1521) spre
vest, traversează strâmtoarea din sudul Americii de Sud care îi poartă
numele, traversează Oceanul Pacific şi debarcă în Filipine. Aici el va
fi ucis, expediţia fiind continuată sub comanda locotenentului său.
• 1642, Abel Tasman, navigator olandez, descoperă Noua
Zeelandă şi Tasmania.
În aceste condiţii, reprezentările cartografice devin tot mai exacte
(hărţile lui Mercator - 1594, atlasul lui Sebastian Münster, globul lui
Martin Behaim). În domeniul propriu-zis al geografiei apare lucrarea de
sinteză chorografică a lui Sebastian Münster, numită „Cosmographia
Universalis” (cu 44 de ediţii între 1544 şi 1650). Lucrarea este
considerată prima operă de geografie descriptivă modernă, care face
obiectul unor consideraţii de geografie fizică generală şi geografie
regională, completându-le cu elemente de geografie istorică, politică şi
economică.
Cea mai importantă operă a Evului Mediu rămâne însă
„Geographia generalis” a lui Varenius (1650), considerată prima
lucrare cu un caracter ştiinţific şi care prezintă cele două orientări
distincte – de geografie generală, teoretică, şi regională. Totodată,
Varenius introduce noţiunea de continuitate a învelişului geografic.
Feudalismul se încheie cu revoluţiile burgheze din Anglia
(1688) şi Franţa (1789).

2.4. Sec. XVIII-XIX, perioada premergătoare geografiei moderne


În sec. XVIII-XIX s-au pus bazele geografiei moderne, ca ştiinţă
a întregului, a complexului planetar, prin activitatea a doi oameni de
ştiinţă germani: Alexander von Humboldt şi Karl Ritter. Figuri
marcante şi firi diferite, cei doi pot fi asimilaţi ca întemeietorii celor
două direcţii de cercetare geografică: geografia fizică (Al. von
Humboldt) şi geografia umană (K. Ritter).
Al. von Humboldt, naturalist şi mare călător, a înţeles că
geografia descriptivă (curentul regional al geografiei conturat încă din
Antichitate) nu mai poate progresa fără generalizări, iar geografia
teoretică nu poate evolua dacă rămâne la generalizările şi teoretizările
antice. El a stabilit două din principiile de bază ale cercetării
geografice: principiul cauzalităţii (= fenomenele pot fi înţelese doar
prin căutarea cauzelor) şi principiul geografiei comparate (fiecare
fenomen geografic trebuie analizat comparativ cu alte fenomene
similare de pe suprafaţa Globului şi cu etape din trecutul său). Pe
aceste principii este fundamentată şi lucrarea sa de bază, intitulată
24
„Cosmos”, având patru volume. Geografia este înţeleasă ca ştiinţă a
întregului planetar, rezultat din interdependenţa învelişurilor terestre.
K. Ritter a avut o pregătire istorică şi a fost un învăţat de
cabinet. Formaţia sa îşi pune amprenta asupra concepţiei sale
geografice de tip antropocentrist, în care Pământul trebuie studiat din
perspectiva rolului său de „casă a geniului omenesc”. Ritter a emis
principiul extensiunii spaţiale (arealul de extindere al unui fenomen).
El a subliniat influenţa naturii asupra societăţilor umane, fiind în acest
sens şi un reprezentant al determinismului geografic şi al geografiei
politice, direcţie care va fi continuată de Friedrich Ratzel şi îşi va găsi
apogeul în fundamentarea ideologiei naziste a diferenţelor rasiale.

2.5. Sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX


O dată cu primul Congres internaţional de geografie din 1871
(tradiţie continuată din patru în patru ani, până în prezent), ţinut în
Antwerp, Belgia, putem spune că începe o nouă epocă în dezvoltarea
geografiei ca ştiinţă, epoca modernă.
Geografia modernă, iniţiată în esenţa ei de către cei doi savanţi,
Humboldt şi Ritter, se face însă simţită mai târziu, în urma stocării
unei mari cantităţi de informaţie care a stat la baza formulării de idei şi
metode noi, atât de către geografi, dar şi de către cercetători din
ştiinţele înrudite. Apariţia unor discipline înrudite geografiei, cât şi
impulsionarea dezvoltării unei geografii moderne, au fost facilitate de
condiţii socio-economice favorabile. Dintre acestea se remarcă câteva
specifice, cu precădere pentru ultima parte a secolului al XIX-lea:
lărgirea orizontului de cunoştinţe despre Terra, realizarea de instru-
mente de lucru performante şi înfiinţarea de sevicii sau centre
permanente de culegere şi înregistrare a datelor, introducerea de
cursuri de specialitate în universităţi, înfiinţarea şi rapida prosperitate
a Societăţilor de geografie (Posea, 1998). În România, Societatea
Română Regală de Geografie se înfiinţează în 1875 (fiind a şasea din
lume după cea din Paris, Berlin, cea engleză, cea din St. Petersburg şi
cea italiană). Primul curs universitar de geografie va fi ţinut însă în
România mult mai târziu, de Mehedinţi, în 1900, la Bucureşti.
Complexitatea spaţiului geografic a determinat ca, o dată cu
sfârşitul sec. XIX, să se desprindă din corpul comun al geografiei alte
ştiinţe având ca obiect de studiu Pământul: meteorologia, oceanografia,
geodezia, topografia, statistica, biologia, geologia, ştiinţele sociale etc.
Pe de altă parte, are loc procesul diferenţierii unor discipline de
specialitate în cadrul geografiei, precum limnologia sau pedogeografia.
Totodată, se intensifică tendinţa spre regionarea fizico-geografică.
25
Acest fenomen ameninţă geografia cu pierderea suportului ei de
studiu şi, implicit, cu decăderea ei la nivelul unui sumum de informaţii
oferite de alte ştiinţe. De aici şi disputa dintre sceptici şi empirici,
primii afirmând că geografia nu există ca ştiinţă, ultimii susţinând că
nevoile oamenilor determină limita între ştiinţe. Intervenind în această
dispută, Simion Mehedinţi afirmă că mai multe ştiinţe îşi pot
„împărţi” acelaşi obiect de studiu, diferenţa dintre ele fiind dată de
viziunea proprie pe care ele o dezvoltă asupra fenomenelor („Terra.
Introducere în geografie ca ştiinţă”, 1931).
Pentru această perioadă post-humboldtiană, devine, totodată,
specific procesul de specializare. Geografia îşi restrânge tendinţele
enciclopedice, făcându-se eforturi considerabile pentru a determina
mai strict şi de a sistematiza câmpul cercetărilor geografice. Urmând
exemplul altor ştiinţe şi adesea sub influenţa acestora, geografii încep
să aprofundeze părţi ale obiectului lor de studiu, să se specializeze pe
diferite direcţii (Posea, 1998).
Această criză va persista pe tot parcursul sec. XX, un secol al
supraspecializărilor care se regăseşte în fragmentarea tuturor
domeniilor ştiinţifice. Poate că această criză existenţială a geografiei
se va încheia în demersul reunificării sferelor de cunoaştere la nivelul
unui model explicativ integrat asupra lumii, prin intermediul
metaştiinţei care marchează sec. XXI.

2.6. Dezvoltarea geografiei după cel de-al Doilea Război Mondial∗


În etapa contemporană, dezvoltarea geografiei urmează tendinţele
mai vechi, introducând însă tot mai multă precizie în cercetare, o mai
mare diversificare metodologică şi o apropiere concretă de practica
social-economică propriu-zisă. O influenţă deosebită asupra dezvoltării
geografiei o are revoluţia tehnico-ştiinţifică, care determină creşterea
numărului de cercetători şi de şcoli geografice, la care se adaugă şi
influenţa unor curente ideologice.
Sub aspect tehnic, pentru culegerea unor date cât mai precise, un
aport aparte îl au fotogramele executate din avion sau din sateliţi şi
diferitele tipuri de aparatură electronică de mare performanţă. În
procesul de prelucrare a datelor se folosesc metodele statistico-
matematice, modelarea matematică sau cea experimentală, precum şi
abordarea sistematică şi sistemică la toate nivelurile, inclusiv pentru


Material sintetizat din Posea Gr., Armaş I., „Geografie fizică. Terra
cămin al omenirii şi sistemul solar”, 1998, Editura Enciclopedică, Bucureşti.
26
disciplinele geografice, ca şi pentru geografie, în general. S-a impus,
totodată, şi o conlucrare mai strânsă cu alte ştiinţe, atât pe tărâm
ştiinţific, cât şi metodologic. Un exemplu elocvent care poate fi citat
în acest sens, îl constituie studiile geofizice asupra fundului Oceanului
Planetar, care au condus la închegarea teoriei tectonicii globale,
preluată apoi şi adaptată de către toate geoştiinţele.
Principalele caracteristici ale etapei pot fi reduse la ecologizarea
geografiei, cuantificarea (prin matematizare, dar şi prin cartografiere
şi experiment naturalist) şi abordarea sistemică.
În planul geografiei teoretice au fost conturate tot mai multe
relaţii, legi, noţiuni, teorii realiste, clasificări şi ierarhizări taxonomice
precise. Cât priveşte aspectul practic al geografiei, el a apărut din
cunoaşterea tot mai exactă a dimensiunilor structurale şi funcţionale
ale fenomenelor geografice. Geografia s-a implicat în problematica
amenajării teritoriului, ca şi în cea a dezvoltării durabile. Practica a
solicitat şi perfecţionarea regionărilor geografice. Regionarea, mai
ales la nivel micro, înseamnă conturarea de unităţi de diferite mărimi
taxonomice cu caracteristici geografice omogene şi un anume
potenţial economic, cu o posibilitate de folosire optimă. Regionarea
stă la baza amenajării teritoriului, dar şi la baza geografiei regionale.

3. ELEMENTE DE TEORIE GEOGRAFICĂ

3.1. Limbă – limbaj – gândire


„Toate popoarele de pe pământ, în ciuda diversităţii idiomurilor,
vorbesc unul şi acelaşi limbaj” susţine Beauzée. Toate limbile au un
fundament comun, o raţiune fondatoare comună, datorită faptului că
servesc aceluiaşi scop: semnificării prin intermediul limbii, transmiterii
gândurilor personale şi a informaţiilor altor oameni.
Limbajul – desemnează ceea ce este comun în modul în care
toate fiinţele omeneşti folosesc cuvântul sau scrisul. Îl putem defini
drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau
comunicarea; în sens strict, reprezintă o instituţie universală şi
specifică umanităţii, care comportă caracteristici proprii.
Limba – (sens comun) este produsul social particular al facultăţii
limbajului, ansamblul de convenţii necesare comunicării, schimbului de
informaţie. Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un
sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este instrumentul de
comunicare propriu unei comunităţi umane.
Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare.
Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificaţii.
27
Aşadar, fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba/limbile pe
care o/le vorbeşte. Sensurile cuvintelor se pot schimba, în funcţie de
interpretările care apar în cursul comunicării. În afara limbajului comun,
există şi cel ştiinţific, cu înţelesuri stricte ale cuvintelor întrebuinţate.
Acestea au valoare de noţiuni, concepte şi categorii cu ajutorul cărora
putem construi teorii specifice fiecărui domeniu ştiinţific.
În lingvistică o teorie foarte larg acceptată afirmă, cu argumente
puternice, că o limbă impune gândirii o organizare originală. Saussure
(apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea), consideră că,
fără limbaj, gândirea ar rămâne o nebuloasă dezorganizată: doar el
permite gândirii să se organizeze. În acest sens putem aminti aici şi
formula celebră a lui Humboldt, potrivit căreia o limbă este „o viziune
a lumii” (Weltanschauung).
Limba are predominant funcţia de comunicare şi funcţia de
reprezentare, cele două fiind legate, după cum s-a constatat încă din
Evul Mediu. Gândirea devine comunicabilă doar pentru că limba
permite să se afecteze semnale unor elemente de gândire. Necesităţile
comunicării conduc la obligaţia de a se pune ordine în gândire.
Aceasta nu se întâmplă doar în momentul în care ne exprimăm. De
achiziţia unei limbi, fie în primii ani de viaţă, fie mai târziu, se leagă o
structurare specifică a gândirii care, fără să o limiteze la tipare rigide
şi definitive, îi permit să corespundă gândirii celuilalt, multiplicând în
acelaşi timp posibilităţile de îmbogăţire.

3.2. Elementele limbajului geografic


În alcătuirea unei ştiinţe intră:
• materialul faptic referitor la obiectul de studiu (totalitatea
cunoştinţelor despre realitate),
• teoria (reprezentând rezultatul generalizării şi al abstractizării
materialului faptic acumulat, fiind concretizată în noţiuni, categorii,
ipoteze, legi şi teorii),
• metodologia (ansamblul principiilor, al metodelor, procedeelor
şi mijloacelor prin care se dobândesc cunoştinţele ştiinţifice).
Noţiunea constituie cel mai simplu element al limbajului şi al
teoriei geografice. Ea reprezintă un model conceput logic ce reflectă
însuşirile generale şi esenţiale ale unei clase de obiecte, de exemplu:
deal, vale, munte, râu, fluviu, pădure etc. Majoritatea noţiunilor au o
origine topologică îmbogăţită însă în conţinut prin elemente care ţin
de geneza şi cauzele elementului respectiv. Există şi o categorie de
noţiuni geografice specifice care exprimă, totodată, şi un conţinut
imaterial, teoretic: mediul, zona, etajul.
28
Categoria reuneşte noţiunile geografice fundamentale, de maxi-
mă generalizare, care reflectă atât însuşiri, dar explică şi legăturile
esenţiale dintre fenomene. Mai este definită ca fiind un grup de forme
sau fenomene de acelaşi fel sau asemănătoare.
Mehedinţi delimita, pentru geografie, două tipuri de categorii:
statice şi dinamice. Categoriile statice se referă la forma, culoarea,
compoziţia, densitatea, temperatura, poziţia şi dimensiunile obiectului
de studiu. Cele dinamice se referă la direcţia mişcării, intensitatea şi
ritmul ei.
Fiecare ştiinţă operează cu o succesiune de categorii generale, cât
şi specifice. Pentru geografie, categorii generale importante sunt cate-
goriile abstracte preluate din filozofie: categoriile de timp, spaţiu (care
stau la baza conceperii scării taxonomice), continuitate şi discontinuitate,
echilibru şi dezechilibru etc. Categorii specifice geografiei sunt peisajul
geografic sau, de exemplu, pentru geomorfologie, cele de profil de
echilibru sau de nivel de bază.

3.3. Ipoteze, legi, teorii


Ipoteza este o presupunere, o explicaţie provizorie asupra unor
fenomene, urmând a fi infirmată sau dovedită prin cercetare şi
experiment. Ea se bazează pe succesiunea unor fapte, a unor conexiuni şi
legităţi cunoscute anterior.
Ipoteza este un model presupus al realităţii. Pentru a ajunge să
emitem o ipoteză, trebuie să urmăm un proces complex de gândire,
bazat pe generalizare şi abstractizare (de exemplu, deducerea ipotetică
a structurii atmosferei în Antichitate de către Aristotel).
Legile exprimă raporturile esenţiale, necesare şi generale, stabile
şi repetabile între elementele interne ale unui obiect sau fenomen, între
obiecte diferite sau între stadii succesive ale unui proces. Legea
constituie forma cea mai importantă a interdependenţei universale a
fenomenelor. În natură toate elementele comunică între ele. Prin legi,
ştiinţa poate surprinde unele dintre aceste legături.
Pentru geografie esenţiale devin legile privind: zonalitatea
climatică, a învelişului de sol şi vegetaţie; legea etajării în funcţie de
creşterea altitudinală a reliefului; legile regionalismului, datorită
expunerii şi a caracteristicilor diferite ale topografiei; legea eroziunii
diferenţiale; a nivelului de bază; a echilibrului atât între geosfere, cât
şi în interiorul fiecărei sfere şi element component.
Teoria ştiinţifică reprezintă o îngemănare de ipoteze, legi şi
noţiuni organizate într-un sistem coerent - modelul - capabil să descrie
şi să explice în termeni logici un anumit domeniu al realităţii fizice,
29
verificabil doar prin compararea efectelor scontate cu cele înregistrate
(teoria circulaţiei generale a atmosferei, teoria ciclului de eroziune,
teoria tectonicii globale, teoria sistemelor). Modelul ipotetic formulat
iniţial este continuu confruntat cu date reale, îmbogăţindu-se treptat şi
câştigând noi puncte de sprijin, care totodată pot modifica formularea
de la care s-a pornit. În final, modelul se dezvoltă ca o teorie
ştiinţifică. Ştiinţa se bazează pe o sumă de teorii.
Teoria este „oglindirea” realităţii fizice în psihicul uman şi nu
realitatea în sine, fiind singura punte de legătură între cercetător şi
realitate, singurul domeniu la care primul are acces. Perfecţionarea
modelelor implică o perioadă foarte lungă de acumulare a datelor de
observaţie, dependentă de perfecţionarea instrumentarului de lucru,
urmată de o actualizare superioară relativ rapidă a modelelor. De
exemplu, deşi sub aspect intuitiv, conceptele de unitate sistemică a tot
ce ne înconjoară, conceptul de tip Gaia, a apărut încă din Antichitate,
iniţial în sânul filozofiei, acceptarea şi aplicarea lui curentă în sfera
ştiinţei nu au fost posibile decât după ce, la nivel de masă, s-a
dobândit un anumit nivel de cunoaştere, de obişnuinţă, capabil să
suporte transferul de informaţie.
4. ELEMENTE DE METODOLOGIE GEOGRAFICĂ
4.1. Delimitări conceptuale
Pentru a se ajunge la o teorie geografică coerentă şi solidă, trebuie
acumulat un material faptic cât mai bogat şi exact asupra unui anumit
obiect de studiu. Acest material faptic se adună prin intermediul unei
metodologii specifice.
Plecând de la obiectul geografiei fizice ca ştiinţă a spaţiului
terestru, s-a conturat treptat o metodologie specifică.
Începând cu secolul al XVII-lea, dar mai ales cu sec. al XVIII-lea,
dominant devine spiritul observaţiei impus prin personalitatea lui
Humboldt. În perioada următoare, specificul metodologic al geografiei
devine sinteza. În prezent, Geografia fizică este, înainte de toate, o ştiinţă
a observaţiilor şi cartărilor de teren.
Metodologia unei ştiinţe (metodă + logos) reuneşte ansamblul
metodelor, al principiilor, procedeelor şi mijloacelor concrete,
materiale, prin care cercetătorul se apropie de o anumită sferă a
realităţii. Metodologia mai are şi un al doilea înţeles, şi anume sensul
de disciplină ce studiază metodele unei ştiinţe.
Metoda reprezintă calea concretă (procedeul sau succesiunea de
procedee), structurată într-un mod organizat şi sistematic de lucru,
prin care se ajunge la cunoaşterea obiectului de studiu.
30
Procedeul indică felul concret de a se executa o anumită
operaţiune, proces de cercetare sau modul de a se folosi o metodă.
Metoda arată doar direcţia generală care trebuie urmată într-un studiu
(de exemplu, metoda inductivă se aplică prin intermediul procedeului
de observaţie directă sau indirectă a fenomenelor cercetate).
Principiul metodologic reuneşte normele sau regulile care se
impun a fi respectate pe parcursul cercetării. El mai poate reda o lege
cu caracter foarte general, greu de demonstrat în mod direct, dar
verificabilă în fapt prin consecinţele pe care le impune (de exemplu,
principiul cauzalităţii).
Mijloacele cercetării reunesc totalitatea uneltelor necesare realizării
unei anumite munci, în vederea atingerii scopului propus. Uneori, chiar
anumite procedee şi metode pot dobândi calitate de mijloace de cercetare.
De multe ori însă, sensul noţiunilor de procedeu, mijloc, principiu
sau metodă geografică, capătă o nuanţă echivalentă sau se pot chiar sub-
stitui. Astfel devine explicabil faptul că, „observaţia” geografică este atri-
buită când sferei metodelor, a mijloacelor, când categoriei procedeelor.

4.2. Metode ale cercetării geografice


Metodele geografice pot fi de teren, de laborator sau de cabinet.
Dintre metodele ştiinţifice cel mai frecvent utilizate în geografie,
punctăm metoda cartografică, metoda inductivă şi deductivă, metoda
analizei şi sintezei, metoda comparaţiei, metoda istorică şi dinamică.
Metoda cartografică constă în reprezentarea grafică la o scară
redusă a elementelor, fenomenelor şi proceselor geografice de la supra-
faţa terestră sau proiectate pe această suprafaţă (de exemplu, fenomenele
atmosferice). În principiu se redau areale care delimitează un acelaşi
fenomen, dar pot fi reprezentate şi diferite caracteristici, relaţii sau stadii
de evoluţie ale faptelor geografice. Materializarea procesului cartografic
este harta tematică, globul, dar şi o multitudine de tipuri de profile,
diagrame, cartograme, blocdiagrame etc. După realizare, toate acestea
devin mijloace de redare şi de studiu geografic, deoarece ele stau la baza
efectuării şi a redării unor analize sau sinteze de specialitate, pe ele se pot
contura sisteme sau structuri spaţiale, se deduc relaţii, legi.
Metoda inductivă reprezintă drumul de la singular la general. Este
metoda de început în oricare domeniu ştiinţific, când este necesară acu-
mularea materialului faptic pe baza observaţiei şi a tatonărilor empirice.
Metoda inductivă a stat la baza conturării unor noţiuni, categorii şi legi,
prin eliminarea, prin comparaţie, a fenomenelor particulare şi reţinerea,
prin abstractizare, a trăsăturilor generale. Generalizarea inductivă este
pentru Mehedinţi metoda principală în geografie, „omul de ştiinţă, pe
31
lângă o reprezentare lămurită a formelor geografice, având mereu înaintea
ochilor subordonarea cauzală a învelişurilor, trebuie, după ce a observat, a
descris şi clasificat fenomenele telurice, să ajungă pe calea inducţiei să ne
arate şi legea care guvernează încatenarea lor, aşa ca să putem stabili,
când este posibil, chiar o prognoză” („Terra”, vol. I, p. 118).
Metoda deductivă corespunde drumului invers, de la general la
particular în cercetarea ştiinţifică. Ea ascunde în sine pericolul forţării
realităţii în modele ideatice concepute a priori şi nu bazate pe generalizări
ale realului (exemplul ciclului de eroziune a lui Davis, structurat în fazele
de tinereţe, maturitate şi bătrâneţe ale reliefului, care nu corespund de
multe ori „realităţii” terenului). Atunci când deducţia urmează procesul
inductiv, ea poate ajuta la dezvoltarea geografiei generale prin constatarea
şi explicarea unor abateri de la regulile formulate.
Metoda analizei a stat la baza evoluţiei ştiinţei. Ea a primit un
fundament solid prin opera lui Descartes, care afirma în 1637 că, pentru a
înţelege complexul, acesta trebuie „desfăcut” în elementele sale compo-
nente, care să fie analizate separat. Absolutizarea analizei, care a primat
treptat asupra sintezei, a marcat specificul unei metodologii de tip
reducţionist. Reducţionismul identifică explicaţia fenomenelor cu o
regresie către elementar, stând la baza ştiinţei pozitiviste a secolului
XX. Ştiinţa pozitivistă urmăreşte stabilirea, prin intermediul analizei, a
alcătuirii şi desfăşurării lucrurilor în timp şi spaţiu, cu scopul practic
de a transforma natura conform nevoilor continuu crescânde ale
societăţii omeneşti.
Analiza, pentru a fi constructivă, trebuie raportată neîncetat, prin
intermediul sintezei, la întreg. Analiza geografică trebuie să fie funcţio-
nală, indicând rolul elementelor în structura întregului, statistică (rapor-
tând serii de date, pe baza cărora să poată fi formulate ipoteze probabilis-
tice), armonică, arătând serii de variaţii periodice ale componentelor din
geosistem, şi cartografică, redând desfăşurarea spaţială a faptelor.
Metoda sintezei nu poate exista în lipsa analizei cu care se inter-
condiţionează. Ea reprezintă veriga care reface unitatea întregului, sub
două aspecte: ca prezentare unitară a structurii spaţiale a formelor şi ca
teorie despre legile proceselor care dau dinamismul succesiunii formelor.
Metoda comparativă constă în evaluarea diverselor fenomene de
acelaşi gen pentru a desprinde deosebirile şi asemănările dintre ele, în
vederea evidenţierii unor legături legice. Comparaţia trebuie să fie
hologeică, adică formele aceluiaşi fenomen trebuie urmărite pe toată
suprafaţa Globului, şi holocronică, comparând fenomenele în timp
(Mehedinţi, 1931).

32
Din compararea în timp a fenomenelor, s-a desprins metoda
istorică. Aceasta a fost adoptată de către geografi, începând cu secolul al
XVIII-lea, o dată cu încetăţenirea concepţiei evoluţioniste în ştiinţă. În
secolul al XIX-lea, Humboldt scria că „nu trebuie separată total descrie-
rea naturii de istoria naturii. Geognostul nu poate înţelege actualul fără
trecut” („Cosmos”, 1844, p. 44). Metoda istorică a stat la baza conturării
unei direcţii paleogeografice şi a unei geografii istorice, cât şi la
implementarea în cadrul cercetării actuale a metodei dinamice. Aceasta
constă în observarea directă, prin intermediul reţelei de staţii de profil, a
schimbărilor actuale ale faptelor geografice sau a observării lor indirecte
prin intermediul unor fotografieri şi cartări periodice (Donisă, 1977).

4.3. Principiile cercetării geografice


Dintre principiile de bază ale metodologiei geografice enumerăm:
principiul repartiţiei spaţiale, al integrării geografice, principiul
cauzalităţii şi al regionalismului.
Principiul repartiţiei şi al extensiunii spaţiale pleacă de la
realitatea că toate fenomenele au o anumită poziţie şi extindere în
teritoriu, determinând legături cauzale cu fenomene învecinate, cât şi
influenţe la nivel global (de exemplu, Sahara îşi datorează calitatea de
deşert poziţiei sale în zona de climă tropicală, influenţând însă
circulaţia atmosferei la nivel global).
Principiul integrării arată că fiecare fapt geografic trebuie privit
într-un context de ansamblu, din perspectiva rolului şi a influenţelor sale
în sistem. Faptele particulare trebuie continuu raportate la întreg, atât sub
aspect funcţional, cât şi teritorial.
Principiul cauzalităţii este unul dintre primele principii în
geografie, fiind o formă a manifestării interdependenţei universale, care
leagă obiectele şi fenomenele într-un tot unitar.
Principiul regionalismului decurge din faptul că obiectul cerce-
tării geografice este un teritoriu concret, care rezultă din interacţiunea
specifică a elementelor naturale, sociale şi economice, conturându-se
sisteme teritoriale unice. De aici decurge necesitatea delimitării şi a
ierarhizării acestor unităţi teritoriale, ca întreguri regionale, pentru ca ele
să poată fi analizate complex şi interdependent, în vederea susţinerii
dezvoltării lor durabile.

4.4. Procedee şi mijloace de cercetare geografică


Procedeele cercetării geografice au fost redate pentru prima
dată pe larg în geografia românească, de către Simion Mehedinţi în
lucrarea sa monumentală „Terra, introducere în geografie ca ştiinţă”
33
(1931). Procedeele se referă la observarea faptelor geografice (care
poate fi directă, staţionară sau experimentală, şi indirectă, vizuală şi
instrumentală, urmărind aspecte legate atât de dinamică, cât şi de
formă), măsurarea şi descrierea lor (descriere care trebuie să fie
exactă, cantitativă şi explicativă, comparativă în timp şi spaţiu,
estetică), reprezentarea grafică şi cartografică a faptelor geografice şi
clasificarea lor din perspectivă tipologică, funcţională şi taxonomică.
În prezent, aceste procedee apar îmbogăţite prin folosirea statisticii
pentru prelucrarea sistematică a datelor, prin introducerea anchetei
sociale ca posibilitate de a testa modalităţile de raportare a omului la
mediu şi prin intermediul regionării geografice pentru o amenajare a
teritoriului în sensul dezvoltării durabile.
Mijloacele cercetării geografice se referă la limbajul de
specialitate, la produsele grafice şi cartografice ca rezultat al muncii
de cartare, la instrumentarul de observare şi măsurare specific
fiecărei discipline. În prezent, mijloacele geografului se lărgesc prin
folosirea tot mai pronunţată a teledetecţiei şi a aparaturii moderne de
stocare şi prelucrare a datelor.
Desfăşurarea muncii geografului poate fi descompusă în trei mari
etape de lucru: etapa pregătitoare sau de cabinet, etapa de teren şi cea
finală. Etapa pregătitoare presupune o serie de demersuri cu rol de
familiarizare a geografului cu problematica de studiu, de documentare
cartografică, aerofotografică şi bibliografică, de elaborare a unor hărţi de
ordin cantitativ şi de pregătire a itinerariilor ştiinţifice pe baza unui plan
de cercetare. Etapa de teren constituie etapa esenţială în acumularea unui
bagaj informativ actualizat şi obiectiv, putându-se desfăşura atât staţionar,
cât şi itinerant (cercetare expediţională). Etapa finală este cea de
definitivare a textului şi materialului grafic şi cartografic însoţitor.

Bibliografie obligatorie

Ielenicz, M. (2000), Geografie generală. Geografie fizică,


Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Donisă, I. (1977), Bazele toretice şi metodologice ale geografiei,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Posea, Gr., Armaş, Iuliana (1998), Geografie fizică, Editura
Enciclopedică, Bucureşti.
Posea, Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.

34
METEOROLOGIE

1. INTRODUCERE ÎN METEOROLOGIE

Obiective: Cunoaşterea proceselor fizice şi chimice din atmosferă, a


legilor şi cauzelor de desfăşurare a proceselor termice, hidrice şi dina-
mice, care în sistemul atmosferă – suprafaţa terestră, generează starea
vremii la un moment dat.
Însuşirea tipurilor de observaţie meteorologică şi a aparaturii
pentru determinarea valorilor elementelor meteorologice în vederea
elaborării prognozelor pe diferite perioade de timp.

1.1. Definiţia şi obiectul de studiu


Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei,
structura şi compoziţia ei, ca şi principalele fenomene şi procese fizice
care au loc în atmosferă, cunoscute ca fenomene meteorologice.
Totalitatea acestor fenomene şi procese meteorologice caracterizează
starea fizică a atmosferei la un moment dat şi într-un anumit loc, repre-
zentând vremea. Succesiunea în timp a stării fizice a atmosferei reprezintă
mersul sau evoluţia vremii. Caracteristicile vremii sunt date de valorile
cantitative şi calitative ale diferitelor procese şi fenomene fizice din
atmosferă, fiind cunoscute ca elemente meteorologice: radiaţia solară,
temperatura aerului şi a solului, nebulozitatea, umiditatea aerului, preci-
pitaţiile atmosferice, evaporaţia, presiunea aerului, vântul etc.
Principalele fenomene şi procese fizice din atmosferă au ca sursă
energetică radiaţia solară care este transformată în căldură de către
suprafaţa terestră, care poartă denumirea de suprafaţă activă. Între
suprafaţa terestră şi atmosferă se produce un schimb permanent de
energie calorică şi hidrică (de umiditate). Tot acest schimb este
determinat de factorii fizico-geografici: natura suprafeţei active (ocean,
continent), relief, vegetaţie, sol, latitudine, curenţi oceanici etc.
Toate elementele meteorologice sunt măsurate instrumental şi
prin determinări şi observaţii vizuale. Acest proces este cunoscut sub
denumirea de observaţii meteorologice.
Sarcinile principale ale meteorologiei sunt:
- elaborarea şi perfecţionarea metodelor de prevedere (prognoză)
a vremii;
- elaborarea metodelor de influenţă activă, pozitivă, asupra vremii.
35
Ramurile principale ale meteorologiei sunt:
- Actinometria (Radiometria) studiază radiaţia solară, terestră şi
atmosferică, bilanţul radiativ – caloric al atmosferei şi suprafeţei
terestre;
- Meteorologia sinoptică sau prevederea vremii studiază macro-
procesele atmosferice (evoluţia maselor de aer şi a fronturilor atmos-
ferice, a ciclonilor şi anticiclonilor). Importante sunt hărţile sinoptice
care cuprind reprezentarea tuturor fenomenelor meteorologice, în prin-
cipal, formele barice (relief baric), de presiune atmosferică, temperatura
maselor de aer, linia fronturilor atmosferice, gradul de umiditate,
direcţia şi viteza vântului;
- Meteorologia dinamică studiază aspectele teoretice ale
mişcărilor aerului şi al transformării energiei acestora, prin metode de
analiză fizico-matematică a proceselor termo şi hidrodinamice,
folosite tot pentru prevederea vremii;
- Aerologia sau fizica atmosferei libere studiază fenomenele şi
procesele atmosferice până la altitudinea de 100 km;
- Aeronomia studiază structura atmosferei superioare, procesele
fizico-chimice datorate activităţii solare din ionosferă, exosferă şi
magnetosferă (învelişuri studiate şi la disciplina de Geografie fizică
generală).
Folosirea ştiinţei meteorologiei în activitatea practică a dus la
apariţia unor noi ramuri cu aplicabilitate practică deosebită, cum sunt:
- Meteorologia agricolă sau Agrometeorologia studiază influ-
enţa condiţiilor de vreme asupra creşterii şi dezvoltării plantelor de
cultură şi animalelor de fermă;
- Meteorologia silvică sau forestieră studiază influenţa condiţiilor
de vreme asupra creşterii şi dezvoltării vegetaţiei de pădure;
- Meteorologia aeronautică studiază procesele şi fenomenele
atmosferice care influenţează transportul aerian;
- Biometeorologia studiază influenţa condiţiilor meteorologice asupra
organismelor vii (plante, animale, oameni), din punct de vedere sanogen şi
patogen;
- Climatologia, considerată de mulţi autori ca o ramură a
Meteorologiei, studiază geneza climatelor, clasifică şi descrie
diferitele tipuri de climate şi stabileşte repartiţia geografică a acestora.
Este o ştiinţă fizico-geografică prin obiectul său, clima, unul din
principale componente, observaţiile meteorologice efectuate în
adăpostul meteorologic (înălţimea de 2 m) pe perioade mari de timp
(peste 30 de ani, considerată perioada climatologică standard de către
Organizaţia Meteorologică Mondială).
36
1.2. Istoricul Meteorologiei
Fenomenele meteorologice au făcut obiectul unor investigaţii încă
din antichitate, dovedind importanţa acestei ştiinţe pentru omenire.
În India se făceau observaţii asupra precipitaţiilor cu utilitate în
agricultură, cunoscându-se ciclicitatea fenomenului în funcţie de
apariţia musonilor.
În Grecia se făceau observaţii asupra vântului, fenomen cu mare
importanţă în navigaţie. Thales din Milet (aproximativ 624-546 î.Hr.)
a întocmit un calendar meteorologic pentru navigatori. Homer a
descris cele patru vânturi ale Mediteranei: Boreas, rece şi cu viteză
foarte mare cu direcţie nordică, Notos cu direcţie sudică, vânt cald şi
cu precipitaţii, Zefiros, vânt rece dinspre vest şi Euros, cu direcţie
estică favorabil navigatorilor. Hipocrat (sec. al IV-lea î. Hr.) a scris
prima Climatologie cu date importante din punct de vedere medical,
iar Aristotel a scris primul Manual de Meteorologie, în care a folosit
date obţinute din observaţii personale.
În Egipt se făceau observaţii referitoare la perioadele de
revărsare ale Nilului, importante pentru reluarea muncilor agricole.
În perioada Evului Mediu, nu s-au realizat progrese importante
în meteorologie. Doar odată cu marile descoperiri geografice începe
perioada investigării legilor fundamentale din fizică şi de asemenea
construirea primelor instrumente folosite în măsurarea elementelor
meteorologice. În această perioadă problemele meteorologiei erau
legate de cele ale astronomiei.
În perioada Renaşterii, odată cu inventarea unor instrumente
meteorologicice, meteorologia ca ştiinţă începe să se dezvolte ca o
ramură a fizicii. Galileo Galilei construieşte primul termometru în
anul 1597, iar în 1643, Viviani construieşte primul barometru cu
mercur pe baza experienţei lui Toricelli. Toate observaţiile efectuate
cu aceste aparate noi permit descifrarea cauzelor mişcărilor aerului.
Apar principalele gradaţii termometrice, valabile şi astăzi: Fahrenheit
(1710), Réaumur (1773) şi Celsius (1789). Primul higrometru (aparat
pentru măsurarea umidităţii aerului) este construit în anul 1783, de
către Saussure, deşi ideea i-a aparţinut lui Leonardo da Vinci încă din
anul 1500. În 1790 este construit primul anemometru de către
Woltmann, iar amiralul englez Francisc Beaufort a întocmit prima
hartă cu izobare (linii cu aceeaşi presiune atmosferică), autor care în
anul 1805 a alcătuit scara de intensitate a vântului, care îi poartă
numele. În 1825 a fost inventat psihrometrul de către Auguste, în 1837
pirheliometrul lui Pouillet şi anemometrul cu cupe de către Robinson,
aparat folosit şi astăzi.
37
Începând cu anul 1847 se foloseşte în măsurătorile meteorologice
metoda sondajului aerian cu baloane pilot, ulterior folosindu-se radio-
sondajul, sondajul atmosferic din avion, radarul meteorologic, racheta
meteorologică şi sateliţii meteorologici. Apar observaţii meteorologice pe
mai mulţi ani (Elveţia-Zurich, Danemarca-Uranienborg, Germania-
Kassel). Pentru o gestionare şi obţinerea unor rezultate concrete era
necesară apariţia unui program comun al observaţiilor meteorologice,
efectuate cu acelaşi tip de instrumente. Este de consemnat apariţia primei
societăţi ştiinţifice particulare germane condusă de către Hemmer
(Societatea meteorologică palatină) la Manheim, care a funcţionat în
perioada 1780-1792, incluzând observaţii de la 39 de staţii meteorologice
din Europa.
Reţele de staţii meteorologice de stat încep să se organizeze
după anul 1842 în Germania şi Rusia.
În România, după primul Congres Internaţional de Meteorologie
de la Viena (1873), apare prima reţea de staţii meteorologice în perioada
1880-1884, an în care se înfiinţează şi Institutul Meteorologic Central
din Bucureşti, cu aportul unor savanţi precum Petre Poni şi Ştefan
Hepites, iar în anul 1885 a apărut primul buletin meteorologic. O dată
cu înfiinţarea Institutului Meteorologic Central se continuă lărgirea şi
organizarea reţelei de staţii meteorologice, conform normelor internaţio-
nale. După al doilea război mondial se reorganizează reţeaua de staţii
meteorologice, avându-se în vedere particularităţile fizico-geografice
locale, cuprinzându-se astfel toate formele de relief. În anul 1946 (anul
secetei mari din România), Nicolae Topor elaborează primele prognoze
meteorologice de lungă durată. În anul 1970, Institutului Meteorologic i
se alătură şi Hidrologia, apărând astfel Institutul de Meteorologie şi
Hidrologie, devenit ulterior institut naţional, cunoscut sub titulatura de
INMH, coordonat în prezent de Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului (PAPM).
Din 1998 la INMH a fost implementat Sistemul de Mesaje
Meteorologice (MESIR) care asigură transmiterea datelor şi informa-
ţiilor meteorologice în flux internaţional, iar în 1999 a fost pusă în
funcţiune staţia de recepţie satelitară NOOA, cu aport deosebit în
îmbunătăţirea prognozelor meteorologice. În prezent, reţeaua meteoro-
logică din România este formată din 147 de staţii cu observaţii
climatologice şi sinoptice şi peste 729 de posturi pluviometrice,
8 staţii cu program actinometric la Bucureşti- Afumaţi, Cluj-Napoca,
Constanţa, Galaţi, Iaşi, Timişoara, Craiova şi Vf. Omu, 7 staţii radar,
6 staţii cu program de radioactivitate, 3 staţii cu program de radio-

38
sondaj, 6 staţii de culme muntoasă, 4 staţii meteorologice automate
(Cozia, Parâng, Pietrosul Rodnei, Ţuţuiatul).

2. ATMOSFERA TERESTRĂ

Atmosfera este învelişul gazos al Terrei, considerat un imens


ocean aerian pe fundul căruia îşi desfăşoară activitatea societatea
umană (Măhăra, 2001). În legătură cu originea atmosferei, există mai
multe teorii:
- atmosfera s-ar fi format o dată cu Sistemul Solar; în urmă cu
aproximativ 4,6 miliarde de ani şi ar fi trebuit să conţină aceleaşi gaze
din care s-a format şi planeta Pământ: hidrogen, heliu, carbon şi
compuşii lor: metan (CH4) şi amoniac (NH3). Se ştie, în prezent, că
aceste gaze se află numai la limita superioară a atmosferei.
- atmosfera terestră ar fi apărut în urma răcirii treptate a
Pământului, având ca rezultat: 85% vapori de apă, 10% dioxid de
carbon şi azot. Datorită disocierii moleculelor de apă prin fluxul
radiativ solar, s-au format hidrogenul şi oxigenul, ultimul fiind mai
greu s-a acumulat, apariţia lui generând apariţia primelor forme de
viaţă în apă, ferite de acţiunea nocivă a razelor ultraviolete, cum ar fi
Euglena viridis, care îşi sintetizează energia prin fotosinteză. O dată
cu creşterea concentraţiei de oxigen din aer creşte şi proporţia
ozonului (O3) prin procesul de fotoionizare, care contribuie la
dezvoltarea vieţii şi pe uscat;
- intensificarea proceselor de fotosinteză, respiraţie şi descom-
punere chimică începând cu perioada cambriană (580 mil. ani) a
determinat apariţia unei atmosfere secundare, care, în timp, a evoluat
către cea prezentă.
Originea şi limitele atmosferei
Limita inferioară a atmosferei se întrepătrunde cu celelalte
învelişuri: litosfera, hidrosfera, biosfera.
Limita superioară este mai greu de trasat, între atmosferă şi
spaţiul cosmic, în mod practic nu există o limită bine definită, trecerea
făcându-se treptat prin rarefierea aerului. Este considerată totuşi ca
limită superioară a atmosferei, spaţiul până la care se manifestă
procesele şi fenomenele fizice caracteristice unui amestec gazos, adică
aproximativ 1200-1800 km, unde se formează aurorele boreale, ca
urmare a ionizării aerului rarefiat.
Forma şi dimensiunile atmosferei
Forma atmosferei este diferită în jurul Pământului: mai groasă la
ecuator şi mai turtită la poli datorită mişcării de rotaţie. Dimensiunile
39
şi forma atmosferei suferă modificări diurne şi sezoniere în funcţie de
încălzirea şi răcirea diferenţiată a acesteia şi datorită presiunii exer-
citate de vântul solar. Ca urmare a acestor factori, atmosfera are forma
unui ovoid.
Compoziţia aerului atmosferic
Gazele care formează aerul atmosferic sunt: azotul în proporţie
de 79,2%, oxigenul cu 20,8%, cantităţi mici de dioxid de carbon,
amoniac şi vapori de apă.
La suprafaţa terestră unele gaze sunt variabile, în special dio-
xidul de carbon, vaporii de apă, radonul şi ozonul, iar oxigenul şi
hidrogenul sunt constante. O altă componentă a aerului atmosferic este
reprezentată de suspensiile lichide şi solide, numite aerosoli.
Structura verticală a atmosferei
Atmosfera nu este omogenă, ea este alcătuită din straturi con-
centrice, cu proprietăţi fizice şi chimice diferite. Principalele straturi
adoptate în anul 1951 de către Organizaţia Meteorologică Mondială
sunt: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera şi exosfera (fig. 1).

Fig. 1. Structura verticală a atmosferei (Sursa: Măhăra, 2001)

40
Troposfera este stratul inferior al atmosferei situată între 0 m şi
înălţimea la care temperatura nu mai scade cu altitudinea. Aici este
concentrată aproximativ 80% din masa atmosferei şi aproape întreaga
cantitate de vapori de apă şi se produc cele mai importante procese şi
fenomene fizice studiate în cadrul meteorologiei.
Stratosfera se întinde de la tropopauză până la 35 km şi chiar 50 km,
după unii autori.
Mezosfera este situată între stratosferă şi înălţimea de 80 km.
Aerul este foarte rarefiat.
Termosfera este segmentul situat între 80 km şi 1000-1200 km,
unde gazele sunt puternic ionizate de către radiaţiile gama, X şi
ultraviolete cu lungime de undă sub 0,2 µ. Porţiunea din termosferă
situată între 60 km şi 700 km este cunoscută sub numele de ionosferă,
foarte importantă pentru comunicare prin undele radio.
Exosfera este situată între 1000-1200 km şi limita superioară a
atmosferei. Troposfera şi stratosfera formează atmosfera inferioară, iar
mezosfera, termosfera şi exosfera formează atmosfera înaltă.
După ultimele cercetări efectuate cu ajutorul rachetelor şi
sateliţilor meteorologici şi în urma zborurilor extraterestre s-au stabilit
următoarele diviziuni ale atmosferei:
-homosfera (de la suprafaţa Pământului până la înălţimea de 90-
100 km, cu prezenţa stratului de ozon între 20-35 km şi 50 km;
-heterosfera de la limita homosferei până la peste 10 000 km şi
este alcătuită din patru straturi gazoase: stratul de azot molecular,
stratul de oxigen atomic, stratul de heliu, stratul de hidrogen atomic.
Tot în urma cercetărilor recente s-a dovedit că Pământul este
înconjurat de un vast câmp electromagnetic, care se întinde în afara
atmosferei la distanţe cuprinse între 65 000km şi 130 000 km, înveliş
numit magnetosferă, urmată de magnetopauza în care influenţa
câmpului magnetic încetează. În acest spaţiu există trei centuri de
radiaţie numite centurile lui Van Allen, după numele celui care le-a
descoperit, formate din protoni, electroni şi neutroni de mare energie
captaţi din radiaţia corpusculară cosmică.
Structura orizontală a atmosferei
Se caracterizează prin neuniformitate, troposfera fiind alcătuită
din volume mari de aer cu proprietăţi fizice relativ constante,
denumite mase de aer. Ele se întind pe mii de kilometri orizontal, iar
vertical pot ajunge până la limita superioară a troposferei şi se
formează prin cantonarea şi stagnarea lor deasupra unor regiuni
geografice cu condiţii termice şi hidrice constante. Masele de aer se

41
deplasează de la o regiune geografică la alta, zona de contact dintre ele
fiind frontul atmosferic. Masele de aer şi fronturile atmosferice sunt
elementele de bază care determină aspectul şi mersul vremii şi sunt
studiate în cadrul Meteorologiei sinoptice sau prevederea timpului.

3. ENERGIA RADIANTĂ

Prin procese radiative se înţeleg toate transformările suferite de


fluxul radiativ transmis de la Soare prin contactul cu suprafaţa terestră,
care acţionează ca o suprafaţă activă, convertind radiaţia solară în
căldură, indispensabilă vieţii de pe Terra. Ramura meteorologiei care
se ocupă cu studiul radiaţiilor emise de Soare şi de Pământ, propagate
prin atmosferă se numeşte Actinometrie sau Radiometrie.
Energia radiantă este supusă unor legi, dintre care, cele mai
importante sunt: Kirchoff, Ştefan-Boltzmann, Wien şi Planck. Aceste
legi sunt folosite în calcularea schimburilor radiative în sistemul
Soare-Pământ-Atmosferă.

3.1. Spectrul şi intensitatea radiaţiilor solare


Spectrul radiaţiilor solare. Radiaţia solară se propagă sub forma
undelor electromagnetice, care în totalitate, alcătuiesc spectrul solar.
Fluxul radiativ solar este alcătuit din radiaţii electromagnetice cu
diferite lungimi de undă. El se manifestă sub forma culorilor spectrale,
din regiunea vizibilă (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo,
violet), cu lungimi de undă (λ) cuprinse între 0,39 şi 0,76 µ (microni).
Peste 0,7 µ este domeniul radiaţiilor infraroşii, iar sub 0,39 µ este cel
al radiaţiilor ultraviolete.
Intensitatea radiaţiilor. Pentru aprecierea intensităţii radiaţiilor
solare, în radiometrie se utilizează următoarele unităţi de măsură:
caloria; 1 cal = 4,188 · 107 ergi
langley (ly) = 1 cal/cm2
Cantitatea de energie Φ care străbate o suprafaţă S în unitatea de
timp se numeşte flux de energie radiantă F care se exprimă în cal/min.

3.2. Principalele componente ale radiaţiei solare


Sunt: radiaţia directă, difuză, reflectată, efectivă, radiaţia
Pământului, radiaţia atmosferei.
Radiaţia solară directă reprezintă totalitatea fluxului de radiaţii
solare care ajung la suprafaţa terestră. Cantitatea de radiaţie solară
directă pe care o primeşte o suprafaţă de 1 cm2 aşezată perpendicular pe

42
direcţia razelor solare, la limita superioară a atmosferei, poartă
denumirea de constantă solară şi are o valoare medie egală cu 1,88
ly/min. Mărimea care caracterizează energia fluxului de radiaţie solară
directă se numeşte intensitaea radiaţiei solare (I). Fluxul radiaţiei solare
directe ce cade pe o suprafaţă orizontală reprezintă insolaţia (I').
Radiaţia solară difuză reprezintă cantitatea din radiaţia solară
directă care este deviată (difuzată sau împrăştiată neuniform) în toate
direcţiile de către particulele foarte fine aflate în suspensie în
atmosferă sub formă de unde electromagnetice.
Radiaţia totală (Q) este suma radiaţiei solare directe şi a
radiaţiei difuze care ajung simultan la suprafaţa terestră.
Radiaţia reflectată şi absorbită. Radiaţia totală care ajunge la
suprafaţa terestră este parţial absorbită, fiind sursa principală de
încălzire a solului, iar o altă parte este reflectată.
Radiaţia directă ca şi cea difuză, la contactul cu diferite suprafeţe,
suferă fenomenul de reflexie. Capacitatea de reflexie a unei suprafeţe
pentru radiaţiile ce cad pe aceasta este cunoscută sub denumirea de
albedo (A) şi reprezintă raportul dintre radiaţia reflectată (R) şi radiaţia
totală (Q) raportat la unitatea de suprafaţă şi exprimat în procente.
Albedo-ul reprezintă o caracteristică foarte importnată a suprafeţelor
active care le conferă o anumită notă caracteristică.
Radiaţia terestră (Et) este radiaţia emisă de scoarţa Pământului,
care funcţionează ca un corp cald, cu o anumită temperatură.
Fluxul de radiaţie al suprafeţei terestre depinde de temperatura
acesteia. Acest flux este evident atât ziua cât şi noaptea. Norii au un
rol principal în absorbţia şi emisia radiaţiilor infraroşii în atmosferă.
Atmosfera este responsabilă de încălzirea suplimentară a suprafeţei
terestre prin aportul de gaze cu efect de seră.
Radiaţia atmosferică (Ea) este partea din radiaţia terestră
absorbită de atmosferă, selectiv, de către componenţii aerului (vapori
de apă, particule lichide, solide, dioxid de carbon, ozon etc.).
Radiaţia efectivă (Re) reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră
şi cea atmosferică, cele două fluxuri radiative principale, orientate în
sensuri opuse. Primul este îndreptat din atmosferă către suprafaţa
terestră şi celălalt, de la suprafaţa terestră spre atmosferă.

3.3. Bilanţul radiativ şi bilanţul caloric


Bilanţul radiativ reprezintă diferenţa între energia primită de o
suprafaţă într-o unitate de timp şi cea pierdută, conform relaţiei: Br = S1-
S2. În bilanţul radiativ intră radiaţia solară, radiaţia atmosferică şi radiaţia

43
terestră. Se poate vorbi de un bilanţ radiativ al suprafeţei terestre, al
atmosferei şi al sistemului Pământ-atmosferă.
Bilanţul caloric reprezintă diferenţa între aportul şi consumul de
căldură de la suprafaţa solului, conform relaţiei:
Bc = Bt – (Ta + Ts + Te), în care:
Bc – bilanţul caloric;
Bt – bilanţul radiativ al suprafeţei terestre;
Ta – căldura transmisă aerului;
Ts – căldura transmisă în sol;
Te – consumul de căldură în procesul de evaporare a apei.
Bilanţul radiativ şi caloric prezintă variaţii diurne, anotimpuale
şi anuale.

4. TEMPERATURA SOLULUI, APEI ŞI AERULUI

Încălzirea suprafeţei terestre se realizează prin absorbţia şi


transformarea energiei radiante ajunsă la suprafaţa solului în energie
calorică. De la suprafaţa solului căldura este transmisă în trei direcţii
principale, sol, apă şi aer, conform legilor de propagare a căldurii, în
funcţie de particularităţile mediilor respective (fig. 2).

Fig. 2. Transmiterea căldurii în aer şi sol (Sursa: Dumitrescu,


citat de Măhăra, 2001)
44
4.1. Temperatura solului
Factorii care influenţează temperatura solului sunt: energia
solară, proprietăţile calorice ale solului (capacitatea calorică, căldura
specifică gravimetrică şi volumetrică), expoziţia versanţilor, vegetaţia
şi stratul de zăpadă.
Temperatura suprafeţei solului prezintă oscilaţii (variaţii)
periodice (zilnice sau diurne şi anuale) şi neperiodice, generate de
mersul vremii. În timpul unei zile, regimul de variaţie este simplu, cu
un maxim la orele 13 şi un minim înainte de răsăritul Soarelui, iar în
timpul unui an, maximul termic este vara, în luna iulie şi minimul,
iarna în ianuarie. Pe verticală (în adâncime) sunt două tipuri
principale de variaţie: tipul de insolaţie (valori mai mari la suprafaţă şi
mai mici în adâncime) caracteristic perioadei calde şi cel de radiaţie,
cu situaţia inversată, caracteristic sezonului rece şi în timpul nopţilor
cu răciri radiative.
Reprezentarea grafică a acestor variaţii se efectuează prin
geoizoterme (geotermoizoplete) şi curbe tautocrone.

4.2. Temperatura apei


Regimul termic este total diferit de cel al solului datorită
următoarelor proprietăţi: capacitatea calorică mai mare, transparenţa
şi mobilitatea.
Încălzirea suprafeţelor mari acvatice se produce prin: radiaţia
solară directă, difuză şi atmosferică. Peste 50% din radiaţia totală este
absorbită în stratul superficial (10-15 cm) care se încălzeşte mai puternic.
Oscilaţiile temperaturii apei se caracterizează printr-o amplitudine
(diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă) mai mică decât a
suprafeţei solului şi a aerului. Apa oceanelor este mai caldă decât aerul
troposferic, cu excepţia latitudinilor tropicale, unde este mai rece.

4.3. Temperatura aerului


Transmiterea căldurii de la suprafaţa subiacentă activă spre
atmosferă se realizează prin: conductivitate termică moleculară,
radiaţie, convecţie, turbulenţă, advecţie, comprimare adiabatică,
transformările de fază ale apei.
Convecţia este procesul de transmitere a căldurii pe verticală cu
ajutorul curenţilor de aer. Poate să fie termică şi dinamică. Cea
termică se produce datorită încălzirii excesive a suprafeţei active şi
este specifică perioadei calde a anului, având ca rezultat formarea
norilor convectivi, cumuliformi, atât de timp frumos cât şi de ploaie.

45
Convecţia dinamică reprezintă ascensiunea forţată a maselor de aer
peste un obstacol. Este de două feluri: orografică şi frontală.
Turbulenţa este amestecul unor mase de aer cu proprietăţi
termice diferite prin mişcări dezordonate ale aerului. Este termică şi
dinamică.
Advecţia este deplasarea orizontală a aerului. Prin advecţie poate
să intre o masă de aer caldă sau rece, cu toate fenomenele meteo-
rologice acompaniatoare, studiate în cadrul Meteorologiei sinoptice.
Comprimarea adiabatică înseamnă micşorarea volumului
aerului prin mişcări descendente, care duc la o încălzire de
aproximativ 0,6ºC la 100 m înălţime, considerat gradientul adiabatic.
Prin transformările de fază ale apei se produc schimburi calorice
între sol şi aer, care duc la încălzirea aerului, de exemplu căldura obţinută
prin evaporarea apei.
Răcirea aerului se poate obţine prin radiaţie nocturnă, advecţie,
destindere adiabatică.
Variaţiile temperaturii aerului sunt de două feluri: temporale şi
spaţiale. Cele temporale sunt zilnice sau diurne, adică variaţia
temperaturii în cursul a 24 de ore şi anuale, adică variaţia temperaturii
în timpul unui an calendaristic.
Variaţia diurnă este de forma unei oscilaţii simple, cu un maxim
care se produce după trecerea Soarelui la meridianul locului, între
orele 14 şi 15 şi un minim dimineaţa, înainte de răsăritul Soarelui.
Variaţia anuală este determinată de intensitatea radiaţiei solare
şi terestre şi de latitudinea locului. Prezintă un maxim vara, în luna
iulie şi un minim iarna, în luna ianuarie.
Diferenţa dintre cele două valori extreme zilnice şi anuale,
reprezintă amplitudinea termică, o mărime prin care se exprimă gradul de
continentalism al climei.
Amplitudinea termică diurnă şi anuală depind de următorii
factori:
-latitudinea geografică;
-anotimpuri;
-altitudine;
-forma de relief;
-natura suprafeţei active;
-nebulozitate;
-vânt.
Variaţiile spaţiale ale temperaturii aerului sunt pe verticală, în
troposferă, dar şi pe orizontală, de la o regiune geografică la alta.

46
Temperatura scade cu altitudinea, conform gradientului termic
vertical, local, formând o stratificaţie atmosferică normală. În situaţia
în care nu se produce această scădere, fenomenul poartă denumirea de
izotermie, iar atunci când intervine o creştere, fenomenul poartă
denumirea de inversiune termică.

5. VAPORII DE APĂ ÎN ATMOSFERĂ

Cantitatea de apă din atmosferă se află sub forma vaporilor de


apă, în procent de 95%, restul de 5% fiind sub formă de particule
lichide şi solide care alcătuiesc norii. În atmosferă, apa se află sub
forma celor trei stări de agregare sau faze: solidă (gheaţa), lichidă
(picături de apă) şi gazoasă (vapori de apă).
Prin procese hidrice trebuie înţelese toate aceste transformări
suferite de cele trei tipuri de stări ale apei, cunoscut şi sub denumirea
de sistemul de faze al apei. Fizic, aceste transformări au loc prin
evaporare, transpiraţie, condensare, sublimare, îngheţare, topire.
Fiecare din aceste fenomene dau naştere la forme de precipitare
specifice, pe suprafaţa terestră şi în atmosfera liberă.
Umezeala aerului reprezintă conţinutul în vapori de apă aflaţi la
un moment dat în atmosferă. Este cea mai importantă însuşire a
aerului din punct de vedere meteorologic, climatic şi bioclimatic.
Mărimile fizice care caracterizează umezeala aerului sunt
următoarele:
- tensiunea sau presiunea vaporilor de apă (e);
-umezeala absolută (a);
-umezeala specifică (q);
-umezeala relativă (R);
-deficitul de saturaţie (D);
-punctul de rouă (τ).
Toate aceste mărimi prezintă oscilaţii periodice, zilnice şi
anuale, influenţate de temperatura aerului şi solului şi de cantitatea de
apă evaporată. Importantă este variaţia umidităţii pe verticală,
deoarece într-un aer bogat în vapori de apă, aceştia condensează şi
formează precipitaţiile atmosferice.
Condiţiile în care se produce condensarea vaporilor de apă sunt
următoarele:
-aerul să devină saturat în vapori de apă;
-în aer să existe nuclee de condensare, adică particule micro-
scopice, solide şi lichide în jurul cărora să condenseze vaporii de apă.

47
Forme ale condensării şi sublimării vaporilor de apă pe
suprafaţa terestră
La suprafaţa terestră, principalele forme de condensare sunt:
-roua se formează în perioada caldă a anului, în timpul nopţilor
senine, în condiţiile unei radiaţii nocturne puternice, pe obiecte
nehigroscopice;
-bruma apare în perioada rece a anului şi în cea de tranziţie (toamna
şi primăvara) ca urmare a sublimării vaporilor pe suprafeţe răcite la
temperaturi sub 0°C;
-chiciura sau promoroaca apare fie prin sublimarea vaporilor de
apă – chiciura moale- fie prin îngheţarea picăturilor foarte fine
suprarăcite - chiciura tare sau grăunţoasă. Se poate depune pe
ramurile copacilor, pe conductorii electrici etc.);
-poleiul reprezintă un strat compact de gheaţă ce se depune la
sol în perioada rece a anului. Provine din ploi şi burniţe cu picături
suprarăcite care îngheaţă la temperaturi cuprinse între 0,1 şi 1,0°C.
Produse primare de condensare
În această categorie se încadrează ceaţa şi pâcla. Ceaţa se
formează când umezeala relativă a aerului este ≥ 100%. Tipurile
principale de ceaţă sunt:
-în cadrul aceleaşi mase de aer: de răcire radiativă, de advecţie,
de versant, de evaporaţie;
-la contactul a două mase de aer (ceaţa frontală);
-ceaţa urbană.
Condensarea vaporilor de apă în atmosfera liberă
Principale forme sunt norii. Condiţiile de bază pentru formarea
norilor sunt următoarele:
-răcirea adiabatică a aerului prin mişcări ascendente sau prin
radiaţie, sub valoarea punctului de rouă;
-atingerea nivelului de condensare;
-atingerea nivelului izotermei de 0°C;
-atingerea nivelului nucleelor de gheaţă;
-atingerea nivelului de convecţie.
Clasificarea norilor se face după următoarele criterii:
formă sau aspectul exterior: grămezi izolate (Cumulus), grămezi
compacte (Stratocumulus), pânză continuă (Stratus), filamente,
cârliguţe, fulgi (Cirrus);
înălţimea bazei norului: superiori (peste 6 km), mijlocii (între 6
şi 2 km) inferiori (între 2 şi 0 km, cu dezvoltare verticală având baza
la înălţimea de 1-1,5 km şi vârful chiar până la limita superioară a

48
troposferei (11000-13000 km), cei mai reprezentativi fiind
Cumulonimbus;
geneză: nori de convecţie, frontali, de mişcare ondulatorie, de
turbulenţă, de radiaţie ;
structura microfizică: din cristale de gheaţă, din particule de apă,
cu structură mixtă.
Gradul de acoperire a cerului cu nori reprezintă nebulozitatea.
Ea se exprimă în zecimi de cer acoperit şi are valoarea maximă 10,
când cerul este total acoperit şi valoarea minimă 0, când cerul este
perfect senin.
În funcţie de realizarea acestor condiţii, norii se formează la
înălţimi diferite (fig. 3).

Fig. 3. Condiţii de formare a norilor (Sursa: Ciulache, 2002)

Precipitaţiile atmosferice
Sunt produse finale ale condensării şi sublimării vaporilor de
apă. Formele principale sunt: ploaia, burniţa, lapoviţa, zăpada,
măzărichea, grindina.
Cauza principală a formării precipitaţiilor este creşterea
componentelor din nori, care se realizează prin:

49
- condensarea sau sublimarea directă a vaporilor pe particulele
din nor;
- contopirea particulelor din nori;
- givraj (ciocnirea cristalelor de gheaţă cu picăturile de apă
suprarăcite)
Criteriile de clasificare a precipitaţiilor sunt după:
starea de agregare: lichide (ploaia şi burniţa), solide (zăpada,
măzărichea şi grindina), mixte (lapoviţa);
condiţiile de formare: convecţie termică (ploi cu caracter
torenţial sau de aversă), frontale (cad din nori care însoţesc fronturile
atmosferice calde sau reci), orografice sau de relief;
intensitate, adică după cantitatea de apă în mm căzută în unitatea
de timp şi pot fi: torenţiale şi netorenţiale;
cantitatea de apă şi durata lor sunt precipitaţii de lungă durată şi
abundente (aşa numitele „ploi mocăneşti”), de lungă durată şi puţin
abundente, burniţele, precipitaţii de scurtă durată şi abundente
frecvente vara şi cad din norii Cumulonimbus, însoţite şi de fenomene
orajoase, şi precipitaţii de scurtă durată şi puţin abundente numite şi
bure de ploaie vara şi fulguieli, iarna.

6. DINAMICA AERULUI

Sunt legate şi generate de presiunea atmosferică care reprezintă


forţa cu care aerul apasă pe unitatea de suprafaţă şi este măsurată în
milimetri coloană de mercur (mm Hg) sau milibari (mb).
Variaţiile presiunii atmosferice sunt de două tipuri:
-periodice diurne şi anuale;
-neperiodice sau perturbaţii de la o zi la alta în funcţie de
schimbările de natură termică şi dinamică, adică de deplasarea şi
dezvoltarea sistemelor barice. Principalele sisteme barice sunt ciclonii
sau zone depresionare de presiune scăzută şi anticiclonii, zone cu
presiune ridicată sau maxime barometrice.
Harta reliefului baric
Pe hărţi, presiunea este redată prin izobare, care sunt linii ce
unesc puncte cu aceeaşi valoare. Principalele forme barice sunt
ciclonii notaţi pe hartă cu litera D şi anticiclonii notaţi cu litera M.
Într-un ciclon presiunea este mai mare spre periferia lui, aerul se
deplasează în sens invers acelor de ceas, iar într-un anticiclon
presiunea este mai mare către interiorul lui aerul deplasându-se în
sensul acelor de ceas. Ciclonii şi anticiclonii sunt consideraţi centrii de

50
acţiune ai atmosferei, deoarece pun în mişcare aerul, dinspre zonele
de mare presiune către cele de minimă presiune şi sunt redaţi prin linii
curbe închise (fig.4). Alte forme barice, secundare, care apar pe hărţi
sub forma liniilor curbe deschise sunt: talvegul depresionar, dorsala
anticiclonică, şaua barometrică, culoar depresionar.
Vântul
Reprezintă deplasarea orizontală a aerului, generată de repartiţia
inegală a presiunii la suprafaţa terestră. Forţele care acţionează asupra
vântului sunt: forţa gradientului baric orizontal, forţa Coriolis, forţa
de frecare şi forţa centrifugă.
Toate aceste forţe imprimă vântului direcţia şi intensitatea, care
sunt elementele lui caracteristice.

Fig. 4. Forme barice (Sursa: Măhăra, 2001)

Clasificarea vânturilor
Criteriile de clasificare sunt: frecvenţa, natura lor, regiunile în
care acţionează şi altitudinea.
După frecvenţă vânturile se împart în: permanente, periodice,
neregulate.
În funcţie de natura lor şi de zonele unde acţionează se disting
vânturi ale circulaţiei atmosferice generale şi vânturi locale.

51
7. NOŢIUNI DE METEOROLOGIE SINOPTICĂ

Meteorologia sinoptică este una dintre ramurile principale ale


meteorologiei care studiază vremea şi procesele din atmosferă care
determină evoluţia ei de la o zi la alta, având ca scop principal
prognoza sau prevederea vremii. Pe baza datelor meteorologice
obţinute din reţeaua naţională de staţii, din informaţiile de la centrele
europene de transmitere a datelor meteorologice şi a celor obţinute cu
ajutorul radarului şi sateliţilor meteorologici se realizează hărţi
geografice la diferite scări care redau ansamblul stării fizice generale a
atmosferei la un moment dat, numite hărţi sinoptice. Pentru prognoza
vremii, o importanţă deosebită o are studierea maselor de aer, a
fronturilor atmosferice, a evoluţiei şi deplasărilor ciclonilor şi
anticiclonilor.

7.1. Masele de aer


Reprezintă volume de aer cu extindere spaţială foarte mare (mii
de kilometri) cu proprietăţi fizice relativ omogene şi care imprimă
vremii anumite caracteristici termice, de umiditate, precipitaţii, vânt
etc. Ele se formează prin staţionarea îndelungată a aerului deasupra
unor regiuni geografice situate la diferite latitudini, însuşindu-şi astfel
specificul regiunii respective. Acest lucru se produce cel mai frecvent
în regim anticiclonic şi mai puţin în regim ciclonic. În deplasarea sa, o
masă de aer transportă deci, aerul cu însuşirile caracteristice locului de
origine, în alte regiuni geografice, imprimând astfel acestora
trăsăturile respective în evoluţia vremii.
Clasificarea maselor de aer se face după următoarele criterii:
- după temperatură: mase de aer calde şi reci, în funcţie de
latitudinea de la care se deplasează şi de diferenţa termică dintre masa
de aer nouă care o înlocuieşte pe cea veche.
- după termodinamică: mase de aer stabile şi instabile. O masă
de aer este stabilă în situaţia în care gradientul termic vertical este mai
mic decât gradientul adiabatic, neexistând condiţii de apariţie a
proceselor convective (ascendente). Masa de aer devine instabilă
atunci când aerul rece pătrunde într-o regiune caldă, apar mişcări
ascendente convective cu formarea norilor şi căderea precipitaţiilor.
- după natura suprafeţei active: mase de aer maritime (m) umede
şi moderate termic şi mase de aer continentale (c), calde şi uscate.
- după criteriul geografic, există: mase de aer ecuatoriale (E),
formate în zonele ecuatoriale mase de aer tropicale (T), formate în

52
anticiclonii tropicali, mase de aer polare (P), ce provin din regiunile
subpolare şi temperate şi mase de aer arctice (A) şi antarctice (aA),
formate deasupra bazinului arctic şi calotei antarctice.

7.2. Fronturile atmosferice


Reprezintă zona de separaţie dintre două sau mai multe mase de
aer cu proprietăţi diferite. Această zonă de tranziţie poate avea lăţimi
de ordinul sutelor de metri şi în cadrul ei au loc schimbări bruşte ale
caracteristicilor principalelor elemente meteorologice (presiune,
temperatură, umiditate, precipitaţii, vânt etc.), care determină
schimbarea vremii. Totalitatea acestor procese meteorologice poartă
denumirea de procese frontale, iar cele care dau naştere unui front,
frontogeneză.
Clasificarea fronturilor atmosferice se face după următoarele
criterii:
după masa de aer mai activă există fronturi calde şi reci;
- după modul de circulaţie a aerului în zona frontului sunt
anafronturi (aerul are o mişcare de alunecare ascendentă pe linia
frontului şi catafronturi (aerul are o mişcare de alunecare descendentă
pe suprafaţa frontală);
- după principalele tipuri geografice de mase de aer pe care le
separă: frontul tropical, frontul polar, frontul arctic;
- după numărul de mase de aer pe care le separă: fronturi simple
care separă două mase de aer, fronturi mixte sau ocluse care separă
trei sau mai multe tipuri de mase de aer.
Frontul cald reprezintă deplasarea aerului cald spre cel rece
concomitent cu ascensiunea lui şi retragerea celui rece (fig. 5).
Caracteristică este condensarea vaporilor de apă sub forma norilor
stratiformi (Cs, As, Ns). Primii vestitori (cu 2-3 zile înainte) ai
apariţiei frontului cald sunt norii Cirrus şi Cirrostratus izolaţi. După
aceştia, la altitudini mai joase se formează norii Altostratus care dau
precipitaţii slabe care se evaporă rapid în aerul uscat. Urmează
Nimbostratus la altitudini scăzute, cu grosimi mari, care dau
precipitaţii continui şi însemnate cantitativ (ploi mocăneşti). Sistemul
noros acompaniator al frontului cald poate atinge lăţimi de până la
1000 km, iar în înălţime până la tropopauză.
Vremea, la trecerea frontului cald, este frumoasă, cu presiune
ridicată pe parcursul dezvoltării norilor Cirrus, apoi se schimbă prin
scăderea lentă şi continuă a presiunii atmosferice şi apariţia şi dezvol-
tarea norilor Cirrostratus care acoperă tot cerul, urmaţi succesiv de

53
Fig. 5. Frontul cald (stânga) şi rece (dreapta). Sursa: Stoica,1971

Altostratus şi Nimbostratus care dau precipitaţii, în timpul cărora


presiunea atmosferică înregistrează valoarea minimă. După trecerea
frontului, presiunea devine staţionară, vântul se roteşte spre dreapta,
scade în intensitate şi temperatura aerului creşte treptat. Precipitaţiile
încetează, norii se destramă şi timpul devine din nou frumos.
Frontul rece de ordinul I apare atunci când o masă de aer rece
pătrunde sub o masă de aer cald pe care o înlocuieşte prin ridicare
bruscă pe verticală, determinând mişcări convective dinamice
puternice, care duc la răcirea adiabatică rapidă a aerului şi formarea
norilor de tip Cumulonimbus din care cad precipitaţii sub formă de
averse, însemnate cantitativ şi însoţite de oraje. Viteza de deplasare a
frontului rece este mult mai mare decât a celui cald, astfel că viteza
vântului este şi ea mai mare, acesta căpătând aspect de vijelie. După
trecerea părţii abrupte a frontului, mişcarea de alunecare a aerului este
mai lentă iar dispunerea sistemului noros este inversă frontului cald,
cu precipitaţii slabe cantitativ şi cu caracter continuu.
Frontul rece de ordinul II se formează în situaţia în care viteza
de deplasare a aerului rece este mai mare decât în cazul frontului rece
de ordinul I. Panta frontului este abruptă (peste 90º), astfel încât aerul
cald este ridicat violent, se formează nori Cumulonimbus până la
altitudini foarte mari din care cad precipitaţii puternice sub formă de
averse şi vânt în rafale, atât pe linia frontului cât şi în faţa lui, dar pe o
durată scurtă de 3-6 ore. Vremea în faţa frontului este deosebit de
caldă dar cu presiune scăzută, care scade brusc la trecerea liniei
frontului. După trecerea acestuia, presiunea atmosferică creşte rapid
însoţită de o scădere a temperaturii aerului şi instalarea aerului rece.

54
Fronturile ocluse sau mixte rezultă din unirea unui front rece cu
unul cald. Vremea, la trecerea unui front oclus, este mohorâtă, cu
nebulozitate ridicată formată din nori de diferite tipuri. În funcţie de
temperatura aerului rece din faţa şi spatele frontului există trei tipuri
de fronturi ocluse: neutru, cald şi rece.

7.3. Ciclonii şi anticiclonii


Aspectul şi evoluţia vremii sunt strâns legate de deplasarea
maselor de aer prin intermediul ciclonilor şi anticiclonilor mobili, care
prezintă cea mai intensă activitate în zona temperată.

Fig. 6. Configuraţia unui ciclon tânăr şi vremea pe care o generează

Ciclonul tânăr (când este cel mai bine dezvoltat) este alcătuit
dintr-un sector de aer cald care pătrunde în interiorul aerului rece sub
forma unei limbi. Pe partea anterioară se formează frontul cald, iar pe
cea posterioară frontul rece de ordinul II care se deplasează foarte
rapid (Fig. 6). La trecerea unui ciclon aspectul vremii înregistrează trei
faze de evoluţie: trecerea frontului cald, trecerea sectorului cu aer cald
şi trecerea frontului rece. Frontul cald este anticipat de prezenţa
55
vântului de sud-est şi sud şi acoperirea treptată a cerului cu nori în
următoarea ordine: Cirus, Cirrostratus, Altostratus, Nimbostratus.
Încep precipitaţiile liniştite pe o suprafaţă mare, presiunea este în
scădere continuă iar temperatura creşte. După trecerea frontului cald,
în sectorul cu aer cald care urmează, precipitaţiile încetează, cerul se
înseninează treptat, în timp ce presiunea se menţine scăzută iar
temperatura ridicată. Apariţia frontului rece este anunţată cu o
anticipaţie de 4-6 ore de norii Cirrostratus şi Altostratus. Apropierea
norilor Cumulonimbus este însoţită de averse de ploaie cu grindină şi
descărcări electrice.
Foarte importanţi în activitatea de prognoză meteorologică sunt
ciclonii cu deplasare retrogradă care se formează pe zona de întâlnire
a două mase de aer cu contraste termice mari prin rotirea fronturilor cu
aproximativ 180º şi schimbarea direcţiei normale vest-est cu cea opusă
est-vest datorită împingerii puternice a aerului rece cu viteză mare.

Fig. 7 Distribuţia orizontală a aerului într-un anticiclon

Anticiclonul este o formă barică cu presiune ridicată, curenţii de


aer sunt divergenţi în plan orizontal, iar în sens vertical mişcările
aerului sunt descendente, ce determină încălzirea adiabatică a aerului
şi apariţia inversiunilor termice. Divergenţa vânturilor la suprafaţa
terestră determină absenţa fronturilor atmosferice, cu excepţia
periferiilor anticiclonilor (Fig. 7). Vremea în regim anticiclonic este
senină, cu secete de diferite durate, cu temperaturi foarte scăzute iarna
şi foarte ridicate vara, deci cu amplitudini termice anuale mari.

56
8. PROGNOZA METEOROLOGICĂ

Se mai numeşte şi prevederea vremii sau timpului şi reprezintă


scopul principal al activităţii în meteorologie, cu grad mare de
aplicabilitate practică.
Prognoza vremii înseamnă, de fapt, o anticipare pentru un
anumit interval de timp (3-6 ore-know casting, 3, 5, 7, 10 zile), a
evoluţiei condiţiilor meteorologice într-o regiune geografică oarecare.
Ea se realizează în urma interacţiunii unor factori având la bază
observaţiile meteorologice vizuale şi instrumentale efectuate la staţiile
meteorologice din reţeaua naţională (în prezent 160, din care 80
automatizate) la aceleaşi ore de observaţie, conform normelor
O.M.M., transmise prin telefon, radio, teleimprimatoare, reţea de
computere etc., la serviciile sau filiale teritoriale (în număr de 7) şi cel
central, Administraţia Naţională de Meteorologie. Pe baza acestor date
se întocmesc hărţile sinoptice de bază, pe care sunt înscrise, în dreptul
fiecărei staţii sinoptice, datele codificate ale parametrilor
meteorologici măsuraţi. Fiecare centru naţional selectează datele
primite şi le transmite prin radio-telegrafie sau teletip centrelor
subregionale. Pentru Europa aceste centre subregionale sunt: Paris,
Stockolm, Bracknell, Moscova, Roma, Offenbach, Praga. De aici,
mesajele sunt transmise şi recepţionate prin radio şi radioteletip
(R.T.T.) de serviciile de prognoză din Europa.
În scopul asigurării transmiterii la anumite ore a informaţiilor
meteorologice, fiecare serviciu naţional de prognoză a vremii este
conectat la reţeaua internaţională de teleimprimare din Europa
(R.I.T.M.E.). În urma modernizărilor efectuate, actualmente,
transmiterea hărţilor sinoptice şi a buletinelor meteorologice se
realizează prin intermediul dispozitivelor foto-înregistratoare, facsimil
fotoinscriptor, toate automatizate şi cuplate prin canale de
telecomunicaţie sau prin radio.
Pe baza tuturor acestor date se întocmesc hărţi sinoptice la sol
(fig. 8), hărţi de variaţie a câmpului baric la sol, hărţi ale câmpului de
geopotenţial din altitudine, hărţi ale topografiei barice la diferite
altitudini, hărţi ale temperaturii aerului la ora 1 şi ale precipitaţiilor din
întreaga Europă la orele 7 şi 19 etc.
În prezent, în prognoza meteorologică, pe lângă aceste metode şi
mijloace, se folosesc, foarte mult, imaginile obţinute cu ajutorul
radarului şi sateliţilor meteorologici şi se utilizează calculatoare
performante pentru rularea modelelor atmosferice.

57
Fig. 8 Harta câmpului baric, a maselor de aer, temperaturii şi vântului

Bibliografie

Ciulache, S. (1988, 2002), Meteorologie şi Climatologie, Univ.


din Bucureşti.
Măhăra, Gh. (2001), Meteorologie, Editura Univ. Oradea.
Pop, Gh. (1988), Introducere în Meteorologie şi Climatologie,
Editura Şt. Encicl., Bucureşti.
Povară Rodica (2005), Meteorologie generală. Biblioteca virtuală,
Universitatea Spiru Haret, Fac. de Geografie.
Stoica, C., Cristea, N. (1971), Meteorologia Generală, Editura
Tehnică, Bucureşti.

58
HIDROLOGIE

Obiective: Însuşirea de către studenţi a noţiunilor legate de


circuitul apei în natură cu fazele aeriană, subterană şi terestră, cu
proprietăţile fizico–chimice ale apei. Se au în vedere, în fiecare caz în
parte, regimul lor de variaţie în timp şi în spaţiu şi metodele de
evaluarea cantităţii şi calităţii lor. Se pune accent pe relaţiile existente
între caracteristicile regimului hidrologic al resurselor de apă şi
celelalte componente ale mediului.

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Hidrologia ca ştiinţă


Etimologic, prin hidrologie se înţelege ştiinţa apei şi rezultă din
cuvintele greceşti hydros - apă şi logos - ştiinţă. Ea se ocupă cu
manifestările apei de la suprafaţa uscatului, verigă importantă a ciclului
hidrologic. Ca disciplină a apelor, i s-au dat mai multe definiţii, dar cea
mai completă este cea elaborată de UNESCO.
Hidrologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul apelor de la suprafaţa
şi de sub suprafaţa a Pământului: cu formarea, circulaţia şi distribuţia
lor în timp şi spaţiu, cu proprietăţile fizice, chimice şi biologice, precum
şi cu interacţiunea lor cu mediul, inclusiv relaţia cu lumea vie.
După obiectele acvatice pe care le studiază hidrologia generală a
fost divizată în Oceanologie, Hidrogeologie şi Hidrologia uscatului.
Aceasta din urmă se împarte în Potamologie sau hidrologia râurilor,
Limnologie, Telmatologie şi Glaciologie.

1.2. Apa ca element al vieţii


Apa este faza lichidă a unui compus chimic format din 2 părţi
hidrogen şi 16 de oxigen în greutate, cu formula H2O.
Greutatea moleculară a apei este 18, atomul de oxigen având
masa moleculară de 16, iar cel de hidrogen de 1. În apele naturale se
găseşte în proporţie foarte mică şi apa grea care se poate obţine prin
electroliza şi distilarea repetată a apei obişnuite, dintr-o tonă de apă
obţinându-se 10 cm3 de apă grea (D2O).
59
Caracteristicile fizice şi chimice ale apei
În natură apa se găseşte sub formă gazoasă, lichidă şi solidă.
Transformările de stare ale apei reprezintă unul dintre cele mai
importante fenomene care se produc în natură, cu rol foarte mare în
dinamica energiei calorice
şi în distilarea naturală a
apei. Procesele de trecere
de la o stare la alta implică
absorbire sau cedare de
energie sub formă de
căldură latentă (fig. 1).
În stare gazoasă apa
transportă energia în at-
mosferă respectiv 540 cal/g
prin evaporarea de la
suprafaţa Oceanului Plane-
tar, din apele uscatului, de
la suprafaţa solului, din Fig. 1. Transformările de fază ale apei:
transpiraţia plantelor şi a 1. cu cedare de căldură (cal/g);
animalelor. Sub formă de 2. cu înmagazinare de căldură (cal/g)
vapori, ea se găseşte în
atmosferă în orice loc şi în orice moment, dar concentraţia variază în
funcţie de condiţiile climatice. In această stare de agregare, apa este
invizibilă, dar modifică transparenţa aerului absorbind din spectrul
solar radiaţiile infraroşii.
În stare lichidă apa alcătuieşte hidrosfera sau învelişul de apă al
Pământului reprezentat de oceane, mări, lacuri, râuri şi ape subterane. Din
suprafaţa Terrei hidrosfera ocupă 70,8%, cu o pondere mai mare (81%) în
emisfera sudică şi mai mică (60%) în cea nordică.
In această stare intervine în toate reacţiile biologice şi în procesele
fizice şi chimice care au loc la suprafaţa uscatului. In ciclul hidrologic,
reprezintă o verigă importantă care ţine de la condensarea în nori şi
cedarea celor 540 cal/g, până la căderea precipitaţiilor, infiltrare în
subteran sau scurgerea de suprafaţă spre Oceanul Planetar.
În stare solidă trece prin îngheţare fie din stare lichidă când
cedează mediului 80 cal/g, fie din stare de vapori prin procesul de
desublimare când cedează 620 cal/g. Sub formă de gheaţă reţine ¾ din
apa dulce de pe suprafaţa pământului în cele două calote polare şi în
gheţarii din regiunile înalte. La trecerea în această stare, apa cristalizează
în sistemul hexagonal mărindu-şi volumul cu 1/11.
60
Importanţa apei pentru viaţă
Pe Terra, nici un organism animal sau vegetal nu poate trăi fără
apă. Ea intră în compoziţia chimică a ţesuturilor şi toate procesele
vitale nu se produc decât într-un mediu umed. Fără apă, omul nu poate
creşte deoarece muşchii lui conţin 3/4 apă. Sângele conţine 4/5 apă şi
circulă în organism deoarece el păstrează întotdeauna aceeaşi
proporţie. Celulele tuturor organismelor nu pot trăi dacă nu conţin apă,
sau dacă nu sunt într-un mediu lichid. In organismul uman nici un
proces organic nu este posibil fără apă. Alimentaţia, respiraţia,
digestia, asimilarea substanţelor hrănitoare, activităţile glandulare,
circulaţia normală a sângelui ş.a. nu pot fi concepute fără apă. In
organismele vii apa acţionează ca lubrifiant, conferă flexibilitate
muşchilor, tendoanelor, cartilagiilor şi chiar oaselor având un rol
esenţial în metabolism, în reglarea temperaturii corpului şi în hrănirea
ţesuturilor. Din greutatea unui adult de 70 kg, 50 kg sunt apă. In lumea
vegetală, salatele, castraveţii, spanacul, andivele conţin 95% apă.
Ciupercile, roşiile, morcovii 90%, merele şi perele 85%, cartofii 80%,
pâinea 33%, iar fasolea şi mazărea uscată 10%.
În viaţa socială apa este condiţia de bază ca o societate să existe,
fiind principalul suport al vieţii şi al sănătăţii indivizilor ei. Este un factor
de producţie pentru agricultură şi industrie.
Ciclul hidrologic
Resursele de apă ale Terrei sunt estimate la circa 1.385.984.610 km3,
din care cea mai mare parte (96,5%) se află în oceanul mondial fiind sărate
şi neutilizabile şi numai 2,53% (35.029.210 km3) constituie rezerva de apă
dulce a planetei. Întreaga succesiune de faze pe care le parcurge apa trecând
prin evaporare, de pe mări, oceane, continente şi insule, în atmosferă şi
apoi, prin condensare şi precipitare din nou pe acestea, este cunoscută şi
sub numele de ciclu hidrologic. În raport cu energia disponibilă şi cu
poziţia geografică, apa mărilor, a oceanelor, cea de pe uscat şi din
atmosferă este în continuă mişcare, urmând o mulţime de trasee.
Volumul total al precipitaţiilor căzute anual pe suprafaţa planetei
noastre este de 577 000 km3. Acesta provine atât din apa evaporată de la
suprafaţa Oceanului Mondial (505 000 km3) cât şi de la suprafaţa
continentelor. Din apa vehiculată prin atmosferă în decursul unui an, cea
mai mare parte (458 000 km3) se reîntoarcerea din nou la suprafaţa
oceanelor refăcând circuitul mic oceanic, ocean - atmosferă - ocean. Un
circuit local poate avea loc şi pe suprafaţa continentelor când apa evaporată
de pe acestea se ridică în atmosferă, condensează şi cade sub formă de
precipitaţii tot pe uscat încheind circuitul mic continental - uscat -
61
atmosferă - uscat. Din cantitatea de apă transportată prin atmosferă, de l
a ocean spre continente, de circa 100 500 km3, cea mai mare parte
(66 000 km3) precipită la suprafaţa continentelor, intrând în circuitul mare
şi restul de 43 500 km3 îşi continuă drumul peste blocurile continentale şi
din nou pe suprafaţa oceanică.
Resursele de apă dulce ale Terrei
Resursele de apă dulce ale planetei, cantonate în râuri, lacuri,
mlaştini, gheţari şi în subteran, sunt de numai 2,53%. Din acestea 68,7%
(24 364 100 km3) sunt stocate sub formă de gheaţă sau de zăpezi
veşnice la cei doi poli şi în regiunile muntoase înalte, cu perioade de
regenerare de zeci de mii de ani şi deci nu pot fi incluse în bilanţ.
Totalitatea apelor dulci de pe uscat este repartizată astfel: 91 000 km3 în
lacuri cu apă dulce, 11 470 km3 în mlaştini, 2 120 km3 în râuri, 1 120 km3
apă biologică şi 16 500 km3 umiditatea solului. Volumul scurgerii
anuale prin toate râurile de pe uscat se ridică la circa 44 540 km3, dar
debitul exploatabil este de circa 12 000 km3/an la care se mai adaugă
2 000 km3, reprezentând volumul din lacuri. Ciclul apei în natură are
bine individualizate fazele aeriană, subterană şi a scurgerii de suprafaţă.

2. FAZA AERIANĂ A CICLULUI APEI

In atmosferă apa se găseşte sub formă de vapori, de nori formaţi


din picături cu diametru mai mic de 0,1 mm şi sub formă de precipitaţii.
Evaporarea este procesul prin care apa trece din starea lichidă
în stare de vapori prin acumulare de energie (540 cal/g) sub formă de
căldură latentă de evaporare. Procesul depinde de energia solară, de
rugozitatea stratului vegetal, de umiditatea şi turbulenţa aerului. In
atmosferă apa trece şi prin transpiraţia biologică, ambele procese fiind
cunoscute sub numele de evaporaţie totală sau evapotranspiraţie.
Cantitatea de vapori de apă din atmosferă constituie umiditatea
aerului care poate fi cuantificată prin: umiditatea absolută dată de
cantitatea de vapori de apă, în grame, existentă la un m3 de aer şi
umiditate relativă ca raport între greutatea în grame a vaporilor de apă
din aer la un moment dat şi a celor care ar trebui să-i conţină aerul
saturat. Umiditatea absolută creşte odată cu temperatura având valori
foarte mici (<5g/m3) la temperaturi negative şi în jur de 30g/m3 la
temperaturi de 25-30oC.
Condensarea este procesul prin care moleculele de apă sub formă
de vapori cedează energia, se unesc între ele sub formă de picături mici în
nori şi din aceştia, când se măresc prin coliziune, cad sub formă de
62
precipitaţii. Procesul începe când aerul devine saturat la o anumită
temperatură şi atinge punctul de rouă. Condensarea se poate produce şi în
atmosfera joasă sub formă de ceaţă, la sol sub formă de rouă pe vegetaţie,
sol, obiecte, construcţii sau de brumă la temperaturi negative. Întreaga
cantitate de apă existentă în atmosferă la un moment dat corespunde unui
strat de 25 mm care ar ajunge la menţinerea vieţii pe pământ timp de 10
zile. Evaporarea şi condensarea sunt însă procesele naturale prin care se
produce distilarea naturală şi regenerarea resurselor de apă dulce atât de
necesare pentru a menţine viaţa pe uscat.
Precipitaţiile ca rezultat al condensării sau sublimării cad la sol
sub formă de ploaie, zăpadă sau grindină şi au o repartiţie spaţială prin
zonalitatea latitudinală şi altitudinală şi una în timp. Cantitatea de
precipitaţii se măsoară cu pluviometrul (de 2 ori pe zi) sau cu
pluviograful.
Intercepţia este partea din precipitaţii reţinută de vegetaţie sau
de suprafeţele impermeabile care se reîntoarce în atmosferă prin
evaporare. Ea depinde de caracteristicile vegetaţiei şi de condiţiile
climatice. Pădurea prin coronamentul ei are un mare rol în intercepţie,
răşinoasele reţin până la 1-1,5mm, foioasele 0,5-1mm şi iarba circa
1mm. Intercepţia pădurii este importantă nu numai prin ce reţine la
coronament şi pe crengi dar şi prin litieră (frunzele căzute din anul
anterior) care reţine multă apă şi o redistribuie lent contribuind la
atenuarea scurgerii şi a undelor de viitură.

3. FAZA SUBTERANĂ (HIDROGEOLOGIE)

Precipitaţiile ajunse la suprafaţa solului se scurg sau se infiltrează


pentru a lua parte la circulaţia subterană. După comportamentul lor în
raport cu apa, rocile care alcătuiesc scoarţa terestră, se împart în roci
compacte, care prin coeziunea dintre particule nu permit circulaţia şi
depozitarea apei, roci fisurate, consolidate dar care din diferite cauze au
fost fisurate sau fracturate şi roci poroase cu spaţii libere între granule
care prezintă interes din punct de vedere hidrogeologic.
Porozitatea rocilor definită ca proprietatea de a avea pori în
masa lor, se estimează prin raportul (în procente) dintre volumul
golurilor dintre granulele unei roci în stare naturală şi volumul
total al materialului (inclusiv porii).
Permeabilitatea este proprietatea rocilor poroase de a permite
circulaţia fluidelor prin golurile din structura lor. In raport cu această
proprietate rocile sunt grupate în roci permeabile, care permit curgerea
63
apei prin ele, semipermeabile prin care apa circulă cu mare greutate şi
impermeabile care nu permit trecerea apei prin ele. Tot după
permeabilitate, rocile se împart în roci acvifere, cu pori supracapilari şi cu
capacitatea de a înmagazina şi ceda apa prin curgere, roci acvilude cu
pori capilari şi subcapilari, care au capacitatea de reţinere dar nu şi de
cedare (argilele şi marnele) şi roci acvifuge care fiind compacte apa nu le
pătrunde.

3.1. Apa în scoarţa pământului


Formele de apă din roci
Apa din roci şi din porii acestora poate fi legată şi liberă.
- Apa legată determină umiditatea naturală a rocilor şi poate fi
legată chimic şi fizic.
a) Apa legată chimic, intră în compoziţia rocilor fiind strâns legată
de reţeaua cristalină a mineralelor sub formă de apă de constituţie, apă de
cristalizare care participă la alcătuirea unor reţele cristaline şi apă
zeolitică prezentă sub formă de molecule în spaţiile reţelei cristaline.
b) Apa legată fizic înconjoară particulele minerale ca urmare a
forţelor moleculare şi electrochimice şi poate fi higroscopică, peliculară
stabil legată când formează un al doilea înveliş foarte subţire în jurul
granulelor tot ca urmare a forţelor electromoleculare şi peliculară legată
labil sau stabil.
- Apa liberă sau nelegată se mişcă în spaţiile dintre granulele
rocilor ca urmare a forţelor capilare şi gravitaţionale. In stare lichidă apa
liberă se întâlneşte în porii rocilor sub formă de apă capilară şi apă
gravifică care circulă prin porii supracapilari (0,5 şi 1,2 mm) şi prin
fisurile rocilor sub acţiunea forţelor gravitaţionale.
Zonele de umiditate pe verticală
Dintre toate categoriile de ape prezentate, numai apa gravifică are
capacitatea de a se deplasa şi a ajunge la nivelul apei subterane circulând
prin porii supracapilari sau prin golurile subterane. După gradul de
încărcare a stratelor permeabile putem deosebi strate permeabile nesatu-
rate, formate din roci granulare sau compacte fisurate, prin care apa gra-
vifică poate circula dar nu se acumulează şi strate permeabile saturate,
sau acvifere care permit acumularea apelor gravifice care apoi se pot
deplasa în virtutea legilor hidrodinamice. Într-un profil efectuat pe traseul
circulaţiei verticale a apelor infiltrate deosebim două zone importante.
a. Zona de aeraţie sau de saturare incompletă care ţine de la
suprafaţa terenului până la suprafaţa orizontului acvifer freatic şi se
împarte în trei subzone:
64
Subzona de evapotranspiraţie situată în orizontul superficial al
solului la 1-3 m, vine în contact cu atmosfera şi conţine rădăcinile
covorului vegetal. Din acest orizont apa infiltrată din precipitaţii şi
reţinută prin capilaritate poate fi cedată atmosferei prin evaporare sau
prin sistemul radicular al plantelor.
Subzona intermediară sau de retenţie se găseşte sub cea de
evapotranspiraţie şi ţine până la cea capilară. În interiorul acestei
subzone, nu se păstrează decât umiditatea suspendată în porii capilari,
din care cauză umiditatea, nu are o variaţie prea mare şi nici nu poate
ceda apa zonei superioare.
Subzona capilară se află la contactul dintre zona de aeraţie şi cea de
saturaţie şi are grosimi variabile în funcţie de granulometria depozitelor.
b. Zona de saturaţie este situată sub nivelul apelor freatice şi are
o grosime variabilă în funcţie de structura geologică, de dispunerea
stratelor şi de poziţia spaţială a acestora. Circulaţia apei gravifice se
face prin porii şi fisurile rocilor şi poate fi verticală, laterală sau mixtă.
Coeficientul de infiltrare este definit prin viteza cu care apa
circulă prin solul şi rocile nesaturate iar cel de filtrare prin viteza cu
care apa circulă prin rocile cu pori saturaţi.
Direcţia de curgere a apelor subterane, în cazul în care există
hărţi hidrogeologice, se apreciază în funcţie de configuraţia hidroizo-
hipselor (liniile care unesc punctele cu aceeaşi cotă a nivelului piezo-
metric, faţă de nivelul mării) sau a hidroizobatelor (liniile care unesc
punctele cu aceeaşi adâncime a nivelului piezometric, faţă de
suprafaţa topografică), prin metoda trasorilor sau grafic.
Stratele acvifere
Un strat cu roci permeabile, saturat cu apă, este numit şi strat
acvifer. După modul de aşezare, condiţiile hidrogeologice şi regimul de
variaţie al nivelurilor piezometrice apele subterane pot fi ape freatice sau
libere al căror regim de variaţie a nivelurilor piezometrice este sub
influenţa condiţiilor climatice şi ape de adâncime care nu mai sunt sub
influenţa condiţiilor climatice.
La un strat acvifer se întâlneşte zona de alimentare care
recepţionează precipitaţiile şi este situată la cotele cele mai ridicate,
zona de acumulare cu extindere mare în subteran şi cu o circulaţie
redusă a apei prin strat şi zona de descărcare situată la cote inferioare
ale stratului, fiind marcată, de regulă, de apariţia izvoarelor.
Strat acvifer freatic este primul orizont saturat cu apă întâlnit
sub suprafaţa terenului. După terenurile în care se află, stratele acvifere
se pot clasifica în:
65
a. Strate acvifere în depozite aluvionare întâlnite în lungul
râurilor în albiile majore ale acestora, formate de regulă din strate de
nisipuri şi pietrişuri.
b. Strate acvifere situate la baza teraselor, vechi albii de râu,
suspendate prin adâncirea acestora, alcătuite din depozite de nisipuri şi
pietrişuri cu un orizont de sol mai bine format.
c. Strate acvifere cantonate la baza conurilor de dejecţie sau a
depozitelor deluviale, au o curgere a acviferului radiară.
d. Strate acvifere freatice în zonele interfluviale se găsesc la
baza depozitelor loessoide.
e. Acviferele din roci compacte cu fisuri mici nu formează strate,
deoarece se află în reţele izolate în care apa stagnează.
f. Acviferele din roci compacte cu fisuri largi se întâlnesc de
regulă în rocile solubile cum sunt calcarele şi gipsurile.
Stratele acvifere captive sunt, de regulă, prinse între două strate
impermeabile, iar alimentarea lor nu corespunde cu arealul pe care-l
ocupă stratul. Pot fi clasificate în funcţie de situaţia nivelului
piezometric în:
- strate acvifere captive fără presiune în cazul în care nu toată
grosimea stratului permeabil a devenit strat acvifer.
- strate acvifere captive sub presiune când întregul strat
permeabil este saturat cu apă.
- apă ascensională în cazul în care prin străpungerea stratului,
impermeabil de deasupra apa urcă în foraj până sub suprafaţa terenului.
-apă arteziană în cazul în care apa din foraj iese cu presiune
deasupra nivelului terenului.

3.2. Izvoarele
Izvoarele sunt punctele de apariţie la zi, a apelor subterane dintr-
un strat acvifer. Pot apare la baza unui abrupt, a unui versant, prin
eroziunea unui strat acvifer sau printr-un accident tectonic.
După situaţia geologică se împart în descendente şi ascendente:
A. Izvoarele descendente rezultă din descărcarea unor strate
acvifere ca urmare a unor denivelări morfologice care au afectat un
strat acvifer. Din această categorie fac parte:
a. Izvoarele descendente de strat din descărcarea apelor unui
strat acvifer înclinat monoclinal, sinclinal sau anticlinal.
b. Izvoarele descendente de vale apar izolat sau ca linii de
izvoare la baza versanţilor.

66
c. Izvoarele descendente de terasă, apar la baza depozitelor de
terasă, au ape bune şi debite constante, fiind folosite la alimentarea cu
apă potabilă a centrelor populate.
d. Izvoarele descendente de grohotiş, apar la baza conurilor de
grohotiş pe versanţii uşor înclinaţi.
e. Izvoarele descendente din roci compacte apar în general din
rocile calcaroase după circularea lor prin reţele de fisuri şi canale.
B. Izvoarele ascendente apar în cazul în care un strat acvifer
este între două strate impermeabile sub presiune. Din această categorie
fac parte:
a. Izvoarele ascendente de strat care apar în zone cu relief cutat,
când zona de alimentare este mai ridicată ca cea de descărcare.
b. Izvoarele ascendente de falie când apa infiltrată în acvifer
întâlneşte o falie şi apare la zi pe aceasta.
c. Izvoarele arteziene iau naştere pe axul sinclinalelor sau când
stratele acvifere sunt înclinate şi sub presiune, iar stratul permeabil de
deasupra a fost erodat sau perforat.
d. Izvoarele vocluziene sunt specifice regiunilor calcaroase şi se
formează în regiunile calcaroase unde apa pâraielor dispare parţial sau
total pe fisuri sau canale, circulă subteran şi apar mai jos cu debite
bogate. Locul de apariţie se numeşte ,,izvor vocluzian” sau ,,izbuc”,
iar cel de dispariţie al apei se numeşte ,,sorb”.
e. Izvoarele intermitente au descărcarea la intervale de timp bine
definite în funcţie de modul de alimentare. În regiunile calcaroase se
numesc ,,izbucuri”, în cele vulcanice ,,gheizere”.
După temperatura pe care o are apa, izvoarele pot fi reci cu
temperatura mai mică sau egală cu temperatura medie anuală a regiunii în
care se găsesc şi calde (termale) cu temperatura apei mai ridicată ca
temperatura medie a lunii celei mai calde.
După temperatura pe care o au deosebim:
a. Izvoare hipotermale care au ape cu temperaturi cuprinse între
+20º şi +35º.
b. Izvoare izotermale cu temperatura foarte apropiată de cea a
corpului uman (36-37ºC).
c. Izvoare mezotermale cu temperatura apei cuprinsă între 38 şi
42ºC (după unii până la 45ºC).
d. Izvoarele hipertermale cu temperaturi mai mari de 45º. Ele vin din
adâncime pe linii de falii, unele fiind chiar radioactive.
Izvoarele minerale
Intră în această categorie apele încărcate cu o anumită cantitate
de săruri. După gradul de mineralizare deosebim:
67
a. Izvoare oligominerale care au o cantitate de săruri mai mică de 0,5
g/l, dar cu calităţi curative.
b. Izvoare minerale cu o cantitate de săruri mai mare de 0,5 g/l şi
cu proprietăţi curative care folosite în cura externă se numesc ape
balneare şi minerale în cea internă.
După compoziţia chimică deosebim:
a. Izvoare carbogazoase simple în regiunile cu emanaţii de CO2
din ariile cu manifestări postvulcanice ale Carpaţilor Orientali.
b. Izvoare bicarbonatate carbogazoase se găsesc în zonele cu
relief vulcanic şi pot fi alcaline când în conţinutul lor predomină
cationii de Na şi K şi terroase când predomină cei de Ca şi Mg.
c. Izvoare bicarbonatate simple, apar tot în aria manifestărilor
post vulcanice, dar nu conţin CO2.
d. Izvoarele feruginoase au o cantitate de fier mai mică de
10 mg/l, sau pot fi şi feruginoase carbogazoase.
e. Izvoare sulfuroase în care predomină ionii de sulfuri (hidro-
genul sulfurat şi sulfurile).
f. Izvoare sulfatate sunt mai puţin mineralizate şi provin de la
mare adâncime.
g. Izvoare clorosodice au mineralizare ridicată ca urmare a proce-
selor de dizolvare din masivele de sare.
h. Izvoare iodurate apar tot în regiuni cu depozite salifere.
Izvoarele radioactive
Multe izvoare minerale au o radioactivitate naturală prin
îmbogăţirea cu ioni radioactivi, din radiaţia rocilor eruptive acide,
granite, porfire ş.a. În funcţie de gradul de radioactivitate pot fi:
a. Izvoare minerale foarte slab radioactive
b. Izvoare minerale cu radioactivitate slabă legate de vechile
vetre vulcanice.
c. Izvoare minerale cu radioactivitate moderată legată de rocile
eruptive acide, granite, gresii, de marnele din flişul carpatic etc.
d. Izvoare minerale cu radioactivitate mare.
e. Izvoare minerale cu radioactivitate deosebită.

4. FAZA SCURGERII DE SUPRAFAŢĂ

Reprezintă faza din circuitul apei de care se ocupă Hidrologia


râurilor sau Potamologia. Apa căzută sub formă de precipitaţii pe
uscat poate urma mai multe căi. O parte se infiltrează în sol şi îşi
continuă drumul descendent până ajunge la orizonturile freatice. Ceea
68
ce rămâne la suprafaţa solului, în virtutea energiei potenţiale pe care o
are şi a forţelor de gravitaţie, se va orienta spre formele negative ale
scoarţei care au rolul de a colecta acest surplus şi a-l orienta spre
nivelul Oceanului Planetar.
Hidrologia uscatului studiază partea din ciclul apei care se
desfăşoară la suprafaţa terenului între momentul căderii apei sub formă de
precipitaţii şi vărsarea în Oceanul Planetar sau într-o zonă endoreică.

4.1. Bazinul hidrografic


Definit ca arealul din cuprinsul căruia, o arteră hidrografică îşi
adună apele, prin afluenţii săi, bazinul hidrografic poate fi caracterizat
printr-o serie de parametri
morfometrici bine precizaţi.
El este un sistem deschis în
care au loc, în permanenţă,
schimburi de materie şi de
energie cu mediul înconju-
rător. Este o unitate terito-
rială precis delimitată prin
cumpenele de apă, putân-
du-se face o estimare preci-
să a cantităţilor de materie
şi de energie intrate şi ieşite
din bazin.
Principala cale de pă-
trundere a materiei în bazin
o constituie precipitaţiile.
La acestea se adaugă intră-
rile din bazinele vecine pe
cale subterană (As), cu aju-
torul vântului (Av) sau prin
Fig. 2 - Schema schimburilor de masă şi
de energie ale unui bazin hidrografic cu intervenţia omului (Au)
mediul înconjurător. P, precipitaţii, Av, (fig. 2). Intrarea materiei
aport datorită vântului; As, aport sub- presupune şi energie, dar
teran; Au, aport ca urmare a intervenţiei în afară de aceasta, supra-
omului; Es, radiaţia solară; Q, R, M, faţa oricărui bazin recep-
scurgerea lichidă, solidă şi chimică; Ev, ţionează energie de la
evapotranspiraţie; Ps, pierderi subterane; Soare, prin insolaţie. O
Pv, pierderi datorită vântului; Pu, parte din cantităţile de ma-
pierderi ca urmare a intervenţiei omului; terie şi de energie se înma-
Er, energia reflectată şi radiată. gazinează ca urmare a
69
proceselor fizice şi biochimice, iar alta părăseşte limitele bazinului pe
diferite căi. Astfel, o cantitate de apă se pierde prin evaporare (Ev),
poate fi trecută în alte bazine ca urmare a acţiunii vântului (Pv), pe
cale subterană (Ps) sau ca urmare a intervenţiei omului (Pu). O parte
din energia primită (Es) este reflectată de suprafaţa bazinului şi se
pierde în spaţiu (Er). Acest schimb cu mediul înconjurător este
permanent şi constituie premisa existenţei oricărui bazin hidrografic.
Elementele morfometrice ale bazinului hidrografic
Cumpăna de ape este linia care separă bazinele hidrografice
vecine, unind punctele cu cele mai ridicate altitudini.
Perimetrul bazinului reprezintă lungimea proiecţiei orizontale a
cumpenei apelor.
Suprafaţa bazinului (Sb) este spaţiul drenat de reţeaua de cursuri
temporare şi permanente, delimitat de cumpăna de ape şi exprimată în
km2 sau în ha.
Forma bazinului hidrografic poate fi apreciată calitativ sau
cantitativ prin factorul de formă, raportul de circularitate, ş.a.
Lungimea bazinului. se foloseşte pentru a arăta distanţa existentă
între punctul de vărsare sau confluenţă şi un punct pe cumpăna de ape, pe
direcţia izvorului. Ea poate fi lungime maximă (Lmax ) sau lungime medie
(Lm.) ca raport între suprafaţa bazinului (Sb) şi lăţimea lui (B).
Lăţimea bazinului (B) ca raport între suprafaţa bazinului (Sb) şi
lungimea medie a acestuia (Lm).
Altitudinea medie a bazinului (Hm) se calculează determinând
suprafeţele parţiale dintre curbele de nivel (f1, f2, f3.....fn) şi semisuma
altitudinii curbelor ce delimitează suprafeţele respective (h1, h2 ...hn ).
Hm = (Σ fi hi ) / Sb
Panta medie a bazinului (Ib) se poate calcula după ce se
determină lungimea curbelor de nivel alese (l1 , l2 , l3 .....ln),
echidistanţa dintre ele (∆h) şi suprafaţa bazinului (Sb):
Ib = ∆h [ (lo + ln) /2 + l1 + l2 + .. ln-1 + ln] / Sb sau Ib = (∆h . Σl) / Sb
Coeficientul de împădurire (Cp) se poate calcula ca raport între
suprafaţa pădurilor (Sp) şi cea a bazinului hidrografic (Sb):
Cp = (Sp / Sb ) 100

4.2. Reţeaua hidrografică


Categoriile morfologice generate de scurgerea lichidă
După caracter şi dimensiuni formele negative prin care are loc
scurgerea pot fi:
Rigole, sunt şănţuleţe adâncite cu 20-30 cm, maxim 50 cm, în
formă de V, formate de regulă, fie pe drumurile de căruţă de pe
70
versanţi, fie pe brazda plugului când arătura s-a executat pe linia de
cea mai mare pantă.
Ogaşele succed rigolele dacă acestea nu au fost nivelate la timp, au
o capacitate sporită de transport cu adâncimi care pot varia între 0,2 la
2 m, cu lăţimi de la 0,5 la 8 m.
Ravenele sunt cele mai spectaculoase organisme, cu adâncimi între
2 şi 30 m, care nu mai pot fi nivelate decât prin măsuri speciale. O ravenă
poate fi o viitoare vale a unui pârâu, dacă intersectează orizontul freatic.
Văiuga este o vale mică, scurtă şi puţin adâncită cu versanţii slab
înclinaţi, cu fundul concav şi cu scurgere temporară.
Vâlceaua este forma negativă cu muchia şi versanţii slab
înclinaţi şi fixaţi de vegetaţie, fund concav sau plat.
Valea reprezintă stadiul cel mai avansat al categoriilor morfologice
de scurgere. In profil longitudinal, ca toate formele anterioare, are o pantă
care descreşte spre aval, iar cursul exercită şi o eroziune laterală.
Categoriile hidrologice de scurgere a apei
După modul în care se produce scurgerea lichidă şi după mărimea
volumului de apă care se scurge prin aceste forme negative deosebim:
Torentul este curgerea printr-o formă negativă (ogaş, ravenă),
numai în timpul ploilor torenţiale sau al topirii zăpezilor, cu pante şi
viteze de scurgere mari.
Pârâul este o apă curgătoare mică, care poate avea scurgere
permanentă, dar şi perioade de secare în funcţie de sursele de alimentare.
Pâraiele sunt artere hidrografice mai mici de 50 km, bazinul sub 300 km2
şi un debit mediu multianual sub 1 m3/s.
Râul este un curs de apă cu o albie bine individualizată din punct
de vedere morfologic. Scurgerea are un caracter predominant
permanent, care nu depinde numai de scurgerea de suprafaţă, având şi
o alimentare subterană.
Fluviul, a intrat ca termen în limbajul geografilor, pentru un râu de
dimensiuni foarte mari care se varsă într-o mare sau ocean cu un grad mai
mare de complexitate a regimului de scurgere.
Elementele unui curs de apă
La orice curs de apă deosebim următoarele părţi:
Izvorul râului sau obârşia este locul în care artera hidrografică
capătă un contur morfologic şi o scurgere temporară sau permanentă.
Cursul râului reprezintă traseul parcurs de apă între izvor şi vărsare
care, în funcţie de trăsăturile morfologice, fizico-geografice şi
hidrologice, se împarte în cursul superior, mijlociu şi inferior.
Gura de vărsare este locul în care apele râului se unesc cu ale altei
unităţi acvatice (râu, lac, fluviu, mare sau ocean).
71
Limanul reprezintă gura unei văi inundată de ape, ca urmare a
ridicării nivelului marin, a barării cu un cordon marin, sau datorită
barării văii unui afluent de grindul râului colector. Sunt limanuri
fluviatile şi maritime.
Fiordul este rezultatul invadării de către apele marine a unei văi de
eroziune glaciară îngustă şi cu versanţii laterali abrupţi.
Estuarul este gura de vărsare a unui râu, în mările deschise, cu
maree puternice. Fluxul şi refluxul nu permite depunerea aluviunilor.
Delta este zona de acumulare a materialului aluvionar adus de un
râu şi depus la gura de vărsare, de regulă, sub forma unui evantai. Se
formează la contactul apelor fluviale cu cele marine, la ţărmurile marine,
lacustre, sau în golfuri lipsite de maree. După condiţiile de formare se pot
deosebi delte lacustre şi delte marine. După forma pe care o au se
deosebesc delte triunghiulare, delte sagitate, rotunjite, digitate şi lobate.

4.3. Configuraţia planică a reţelei hidrografice


Prin reţea hidrografică se înţelege totalitatea formelor negative de
scurgere liniară a apei dintr-un bazin hidrografic, în care sunt incluse
cursurile permanente şi temporare, lacurile, mlaştinile etc.
Pentru clasificarea reţelei de râuri, s-au folosit în decursul timpului
mai multe criterii calitative sau cantitative luând de bază configuraţia în
plan, sau o serie de elemente ca lungimea cursurilor, adâncimea, direcţia,
debitul sau poziţia lor faţă de colectorul principal. Dintre încercările de
tipizare a aspectului planic, remarcăm clasificările efectuate de Gravelius,
Horton, Panov, Strahler, Scheidegger şi Shreve.
Elementele reţelei hidrografice
Lungimea râurilor este dată de distanţa (L), în km, măsurată pe
cursul apei între izvor şi vărsare.
Densitatea reţelei hidrografice (Dd) se determină. cunoscând
lungimea reţelei de râuri dintr-un (ΣL) şi suprafaţa acestuia (Sb):
Dd = ΣL / Sb (km / km2)
Sinuozitatea râurilor exprimă abaterea de la linia dreaptă între
cele două puncte, prezentând ondulaţii în plan sau coturi accentuate
succesive. Se apreciază prin coeficientul de sinuozitate (Cs) ca raportul
dintre lungimea reală (Lr) şi lungimea în linie dreaptă (Ld) între două
puncte alese.
Cs = Lr / Ld > 1
Coeficientul de ramificare (Cr) exprimă gradul de despletire a
cursului principal în mai multe braţe, care se unesc, din loc în loc, unele
cu altele şi închid între ele ostroave. Pentru estimare este necesară
72
măsurarea tuturor ramificaţiilor, însumarea şi apoi raportarea valorii
obţinute la lungimea cursului principal (Lp).
Cr = (l1 + l2 + l3 + ………ln) / Lp
Profilul longitudinal rezultată din reprezentarea unei succesiuni de
puncte ale talvegului, a căror poziţie spaţială este dată de altitudine şi de
distanţa măsurată de la izvor sau de la vărsare. Panta profilului rezultă
prin raportul dintre diferenţa de nivel a două puncte date (H1 şi H2) şi
distanţa dintre ele (L)
I = (H1 – H2) / L
Ca urmare a rezistenţei rocilor sau straturilor la eroziune în
profilului longitudinal al râului vom întâlni cascade, repezişuri şi praguri.

4.4. Văile râurilor


Prin valea unui râu înţelegem o formă de relief negativă, îngustă şi
prelungă, cu o pantă longitudinală care descreşte spre aval.
După forma profilului transversal deosebim:
-Văi simetrice cu versanţii aproximativ egal înclinaţi, sau cu terase pe
ambele părţi, fiind în general sculptate în roci omogene sau în structuri
tabulare. Din această categorie fac parte cheile, defileele şi canioanele.
- Văi asimetrice care au versanţii cu înclinări diferite fie din cauza
structurii geologice, fie a rezistenţei petrografice diferite. In raport cu
structura geologică deosebim: văi sinclinale instalate pe axul unor
sinclinale; văi anticlinale sculptate pe axul unui anticlinal; şi văi
consecvente, subsecvente şi obsecvente.
In raport cu evoluţia paleogeografică remarcăm văile epigenetice,
care iniţial au fost sculptate în roci moi, după care au întâlnit roci mai
dure, în care au continuat adâncirea, prin eroziune normală, fără a exista
mişcări tectonice şi antecedente care s-au format în regiuni care au suferit
mişcări tectonice, văile păstrând acelaşi traseu.
Elementele văilor
Urmărind profilul transversal al tuturor tipurilor de văi, pe fundul
acestora se pot remarca câteva elemente caracteristice:
Patul sau fundul albiei unei ape curgătoare ca fiind partea cea mai
coborâtă a văii ocupată permanent sau temporar cu apă.
Talvegul sau linia care uneşte punctele cu cele mai coborâte
altitudini din albia minoră, fie că este, sau nu, cu apă.
Vadul este o porţiune din albia minoră a unui râu, cu maluri joase şi
apă puţin adâncă, prin care se poate trece cu mijloace de transport.
Albia minoră este partea cea mai joasă din albia râului, sau a
canalului prin care curge apa în mod obişnuit, la niveluri medii şi mici.
73
Albia majoră reprezintă sectoarele de albie, acoperite cu apă numai
în perioada apelor mari sau a viiturilor excepţionale.
Terasele sunt forme de relief situate în trepte în lungul văilor
fluviatile vechilor albii majore rămase suspendate prin adâncirea cursului.
Versanţii sunt părţile laterale ale văii cu diferite înclinări şi extensii.
Forma şi elementele albiei minore
Forma albiei în plan. Albia minoră este cea mai dinamică formă a
văilor şi cea mai importantă axă de circulaţie a materiei şi energiei.
Meandrul este o sinuozitate accentuată a unui curs de apă,
constituit din două bucle consecutive în care curgerea are loc pentru
una, în sensul acelor de ceasornic şi pentru a doua în sens opus. După
forma şi stadiul de evoluţie există meandre divagante şi adâncite.
După gradul de complexitate a sinuozităţii cursului ele pot fi:
meandre simple, complexe şi părăsite. În evoluţia albiilor de râu, din zonele
joase cu energie de relief mică, cu intense procesele de aluvionare, în albie
se pot întâlni bancuri de nisip, grinduri şi ostroave.
Albia minoră în profil transversal
Profilul transversal al unei albii de râu poate fi caracterizat prin mai
multe elemente morfometrice:
Secţiunea transversală se determină prin măsurarea adâncimii apei
pe verticalele fixate numite verticale de sondaj.
Lăţimea râului (B) este distanţa, pe oglinda apei, între cele două maluri,
într-un profil transversal perpendicular pe direcţia de curgere.
Adâncimea reprezintă distanţa, pe verticală, între oglinda apei şi
fundul râului într-un punct dat.
Suprafaţa totală a secţiunii active reprezintă întregul spaţiu pe care
apa se deplasează la un moment dat.
Secţiunea inactivă este suprafaţa care deşi este ocupată cu apă,
aceasta stagnează, viteza de deplasare a apei fiind aproape nulă.

4.5. Dinamica şi hidrometria fluvială


Dinamica fluvială este partea din potamologie care studiază
scurgerea apei râurilor şi acţiunea forţelor hidraulice din albie asupra
materialelor care alcătuiesc patul acesteia. Deplasarea apei se poate
realiza prin mişcare laminară şi turbulentă.
În natură, se întâlneşte predominant mişcarea turbulentă, deplasarea
masei de apă fiind sub influenţa gradientului hidraulic, dependentă de
forţele de gravitaţie, de frecare, centrifuge şi de forţele Coriolis.
Hidrometria râurilor
Hidrometria este ramura hidrologiei care se ocupă cu descrierea
instalaţiilor şi a aparatelor hidrometrice, cu metodele şi tehnicile de măsu-
74
rare şi de analiză a caracteristicilor fizice şi chimice ale apei şi cu
prelucrarea datelor. Cu ajutorul măsurătorilor, hidrologia poate să prezinte
o imagine asupra ecartului de variaţie a fenomenelor hidrologice studiate,
să determine parametri din formule empirice şi modele hidrologice, să
formeze şiruri statistice şi să realizeze prognoza hidrologică.
Nivelurile
Nivelul apei şi variaţia lui în timp poate caracteriza regimul de
scurgere. Prin nivelul apei se înţelege înălţimea oglinzii apei faţă de un
plan orizontal de referinţă, ales arbitrar, numit planul ,,zero miră”.
Măsurarea nivelurilor se face cu ajutorul mirei hidrometrice pe care se
citeşte nivelul suprafeţei apei unui râu, lac, canal, etc.
Mira hidrometrică este formată din plăci de aluminiu, de 0,5m
sau un metru fiecare, divizate din 2 în 2 cm în aşa fel încât fiecare
decimetru să formeze în alternanţă litera E. O miră fixă poate fi
instalată pe unu sau pe mai mulţi piloţi.
La partea inferioară a mirei deosebim planul ,,O” al mirei care
trece prin cota ,,0” a mirei şi pentru care se determină poziţia altimetrică
precisă şi planul ,,O” al graficului, un plan imaginar, care se fixează cu
până la 1 m mai jos faţă de ,,0” al mirei şi la care se raportează toate
citirile de niveluri care se efectuează la miră.
La partea superioară a mirei, se marchează cu vopsea, printr-o linie
orizontală:
-cota de atenţie (CA), de regulă cu linie albastră, care semnifică
preavertizarea unei viituri mari cu pericol de a se produce inundaţii;
-cota de inundaţie (CI), marcată cu linie roşie, mai sus cu 0,5m
arată cota la care practic începe procesul de inundare a albiei majore;
-cota de pericol (CP), cu linie galbenă, de regulă cu 0,5m mai sus
ca cea anterioară, avertizează asupra acţiunilor de evacuare.
Limnigraful este instrumentul care înregistrează grafic toate
variaţiile verticale ale suprafeţei apei produse în timp.
Măsurarea adâncimilor
Adâncimea apei într-un punct dat reprezintă distanţa, pe verticală,
de la suprafaţa apei până la fundul râului, lacului sau mării. Pentru
măsurarea adâncimilor se foloseşte tija sau prăjina hidrometrică, cablul
lestat ori ecosonda.
Determinarea elementelor secţiunii active de scurgere
Prin secţiune activă înţelegem suprafaţa din profilul transversal
prin care are loc scurgerea apei. Pentru determinarea ei la profilul
transversal se fixează punctele de reper pe ambele maluri. Între ele se
măsoară lăţimea râului (B), ca distanţa pe oglinda apei între cele două
75
maluri. Pe cablu se fixează verticalele de sondaj, în care se măsoară
adâncimea apei şi distanţele dintre ele. Determinarea adâncimilor (h) se
face cu tija hidrometrică iar cu datele se construieşte profilul transversal
şi se calculează suprafaţa secţiunii active (ω). Aceasta rezultă din
însumarea secţiunilor parţiale dintre verticalele de sondaj asimilate cu o
serie de figuri geometrice ca triunghiuri, dreptunghiuri, pătrate sau
trapeze, folosind formulele cunoscute pentru aflarea suprafeţelor.
Astfel, suprafaţa totală se va determina folosind formula:
ω = [(h1 b1)/2]+[(h1+h2) b2 ]/2 + …+ [(hn-1+ hn) bn-1]/2 +[(hn bn) /2]
Adâncimea medie (hmed) se determină ca raport între suprafaţa
secţiunii active (ω) şi lăţimea oglinzii apei (B) între cele două maluri.
hmed = ω / B
Adâncimea maximă (hmax) este cea mai mare adâncime a apei în
secţiunea transversală şi se alege din sondajele efectuate.
Perimetrul udat (P) sau muiat, este lungimea fundului apei şi
rezultă din însumarea ipotenuzelor unor triunghiuri dreptunghice, cu
catetele date de diferenţa dintre adâncimile ale verticalelor vecine.
Raza hidraulică (R) este raportul dintre suprafaţa secţiunii (ω) şi
perimetrul udat (P).
R=ω/P
Viteza de curgere
Viteza apei poate fi definită ca distanţa (în m) parcursă de masa de
apă în unitatea de timp (s), sau vectorul care indică intensitatea şi direcţia
de deplasare a particulelor lichide în mişcare. Viteza medie se determină
prin efectuarea mai multor măsurători pe verticalele de sondaj ale
secţiunii de scurgere, cu ajutorul morişti hidrometrice care se compune
din rotor (sau elicea), corpul moriştii şi coada.
Viteza medie a apei, pe aceeaşi verticală de sondaj, se poate calcula
din valorile punctuale, folosind metoda analitică, grafoanalitică,
grafomecanică sau metoda integrării vitezelor pe verticală.
Măsurarea cu flotori sau plutitori este cea mai simplă şi nu
presupune decât dotarea cu un ceas cu cronometru sau secundar central,
posibilitatea de a măsura o distanţă între două repere de pe mal şi câţiva
plutitori.
Debitul râurilor
Prin debit (Q) înţelegem volumul de apă (l/s sau m3/s) care trece
prin secţiunea transversală a unui curs de apă într-o unitate de timp. Se
determină ca fiind produsul dintre secţiunea de scurgere (ω ) în m2 şi
viteza apei (V) m/s:
Q=ωV
76
Debite caracteristice
Se extrag din fişele debitelor medii zilnice şi pot fi:
Debitul maxim absolut (Q max.abs,), cel mai mare debit înregistrat
în perioada de observaţii directe, sau reconstituit din informaţii.
Debitul maxim extraordinar (Qmax.ex.) este cel mai mare debit din
ultima perioadă de 30 de ani.
Debitul maxim de inundaţie (Q max.in.) este debitul la a cărui
valoare apele depăşesc cota de inundaţie şi se revarsă în albia majoră.
Debitul maxim anual (Qmax.an.) este cel mai mare debit din cursul
unui an.
Debitul maxim lunar (Qmax. lun) cel mai mare debit dintr-o lună.
Debitul mediu anual (Qm.an) este media aritmetică a debitelor medii
lunare dintr-un an.
Debitul mediu lunar (Qm.l.) este media aritmetică a debitelor
medii zilnice dintr-o lună determinate pe baza cheii limnimetrice.
Debitul modul sau mediu multianual (Qo) reprezintă media
debitelor medii anuale pe o perioadă cât mai mare de observaţii.
Debitul de etiaj (Qe) debitul cel mai mic, care se realizează numai în
10 zile din an.
Debitul minim lunar (Q min. l.) cel mai mic debit înregistrat în
cursul unei luni.
Debitul minim anual (Q min. an.) cel mai mic debit din cursul unui an.
Debitul minim absolut (Q min.abs.) cel mai mic debit înregistrat în
perioada de observaţii.

5. REGIMUL HIDROLOGIC AL RÂURILOR

Prin regim hidrologic înţelegem schimbarea legică a stării


resurselor de apă, în timp, condiţionată de factorii fizico-geografici şi
în principal de condiţiile climatice. El se manifestă prin oscilaţii
zilnice, anotimpuale anuale şi multianuale ale nivelurilor, debitelor
lichide şi solide, temperaturilor, chimismului, proceselor de albie.
determinate de condiţiile climatice şi de cele fizico-geografice. La
toate acestea se adaugă factorul uman, cu rol din ce în ce mai
important în modificarea uneori radicală a regimului hidrologic.

5.1. Factorii care determină scurgerea râurilor


Au o importanţă majoră în formarea scurgerii fie prin aportul de
apă din precipitaţii, fie prin pierderile cauzate de evapotranspiraţie.
Precipitaţiile reprezintă cantitatea de apă căzută din nori sub
formă lichidă (ploaie) sau solidă (zăpadă, grindină, măzăriche ş.a.), ori
77
depusă de aerul umed pe sol. Capacitatea unui nor de a elibera o parte
din apa pe care o conţine este foarte limitată, fiind de 3 l/m2 dar în
majoritatea cazurilor, norii îşi refac volumul în măsura în care pierd o
parte din apa conţinută. Viteza de cădere a picăturilor de ploaie variază
între 4 şi 9 m/s, în funcţie de diametrul lor care poate varia de la sub 1
mm la circa 5 mm.
Evaporaţia este un alt element important al condiţiilor climatice
care-şi pune amprenta pe regimul de scurgere al râurilor. Fiind direct
legată de temperatură, evapotranspiraţia are o zonalitate verticală
inversă cu valori mici la munte şi mari la câmpie. Temperatura scăzută
din perioada de iarnă permite stocarea unor cantităţi de zăpadă mai
mari în acest interval. In schimb, ploile moderate din perioada de vară
au o contribuţie minimă la scurgere din cauza evapotranspiraţiei ridi-
cate care antrenează pierderea unor volume importante de apă. Deci pe
cele mai înalte culmi carpatice se întâlnesc valori de 300-400 mm, în
timp ce în Câmpia de Vest, în Câmpia Română şi în Dobrogea valori
de peste 700 mm.

5.2. Factorii care influenţează scurgerea râurilor


Factorii neclimatici au un rol important în distribuţia spaţială a
scurgerii râurilor şi includ condiţiile geologice, de relief şi solurile
care, la scara vieţii umane, le putem considera constante. Sunt apoi
vegetaţia şi activităţile umane care au o dinamică accentuată în timp.
Constituţia geologică cu distribuţia spaţială a diferitelor tipuri
de roci consolidate sau neconsolidate, permeabile sau impermeabile cu
diferite structuri şi stratificaţii are un rol important în circulaţia apelor
căzute din precipitaţii. În zona de munte rocile sunt compacte, cu
rezistenţă mare la eroziune, iar pantele mari ale versanţilor şi albiilor
de râu, impun o scurgere rapidă cu cantităţi mici de aluviuni în
suspensie. În regiunile deluroase, pe rocile mai slab cimentate sau
chiar neconsolidate uşor friabile, acoperite cu soluri care au o textură
argiloasă, scurgerea apelor se produce repede şi se formează viituri
care antrenează o mare cantitate de aluviuni în suspensie. În arealele
piemontane şi de podiş, sunt pachete groase de depozite permeabile în
alternanţă cu impermeabile, cu drenaj subteran adânc greu intersectat
de eroziunea fluvială, cu secări frecvente al râurilor. În zonele de
câmpie, apele din precipitaţii, au un drenaj lent, se scurg încet spre reţeaua
de albii sau rămân la suprafaţa terenului, unde predomină procesele de
infiltrare sau evaporare.

78
Un rol deosebit asupra scurgerii râurilor îl au calcarele, pe a căror
suprafaţă scurgerea superficială este complet dezorganizată în favoarea
celei subterane, cu mici variaţii ale regimului de scurgere.
Relieful are o influenţă directă asupra scurgerii râurilor prin gradul
de fragmentare şi prin pantele versanţilor, cu urmări şi asupra circulaţiei
apelor freatice. In regiunile carpatice, unde frecvent pantele sunt între 200
şi 400m/km şi chiar peste, scurgerea superficială de pe versanţi este foarte
rapidă. Procesul se reduce treptat spre câmpie, ca urmare a faptului că în
regiunile de deal pantele sunt cuprinse între 80 şi 200m/km, în timp ce la
câmpie au numai între 5 şi 60m/km. Influenţa reliefului asupra proceselor
de scurgere se manifestă şi prin zonalitatea verticală, a precipitaţiilor, a
scurgerii şi evapotranspiraţiei.
Solul are rolul de tampon, fiind interfaţa dintre precipitaţii şi
scurgerea de versant. Influenţa solului asupra proceselor de scurgere
depinde de structura şi textura solurilor, de panta versanţilor şi de
intensitatea ploilor. Solurile cu textură nisipoasă au o capacitate de
reţinere mare în timp ce solurile argiloase au capacitate de reţinere mică.
Vegetaţia prin cantitatea de masă pe unitatea de suprafaţă are un rol
important în atenuarea proceselor de scurgere şi chiar în protejarea
covorului de sol contra proceselor de eroziune. În primul rând, covorul
vegetal împreună cu condiţiile climatice contribuie la formarea tipurilor de
sol. Apoi sistemul radicular al plantelor contribuie la o sporire a rezistenţei
solurilor la procesele de eroziune. Un covor vegetal dens, în cazul păşunilor
sau al fâneţelor, contribuie la o atenuare a scurgerii de versant.
Activitatea omului cea mai importantă în timp a fost defrişarea
pădurilor făcută prin incendiere sau tăiere pentru a face loc terenurilor de
cultură, păşunilor şi fâneţelor, sau pentru a folosi lemnul în diferite
scopuri. Înlocuirea pădurilor a produs o dereglare a circuitului hidric prin
accelerarea proceselor de scurgere, declanşarea mai rapidă a undelor de
viitură care au o putere de eroziune şi transport sporită. Sunt apoi o serie
de acţiuni care modifică substanţial regimul natural de scurgere cum ar fi
barajele şi lacurile de acumulare, derivaţiile de debite, îndiguirile,
regularizările de albii, desecarea şi irigarea terenurilor etc.

5.3. Sursele de alimentare a scurgerii râurilor


Circuitul apei în natură, de la nivel local la planetar, furnizează
apa necesară scurgerii râurilor. După originea surselor de alimentare
râurile pot avea o alimentare superficială şi una subterană.
Sursele de alimentare superficială sunt reprezentate de
precipitaţii care la rândul lor pot fi lichide şi solide. Ponderea uneia
79
sau alteia din aceste stări de agregare depinde de latitudinea şi altitu-
dinea bazinului.
Pentru a aprecia cărui tip de alimentare superficială aparţine un
bazin, s-a ales valoarea procentului alimentării din zăpezi, din scurgerea
superficială (Zs %). Astfel, dacă din volumul scurgerii anuale Zs >
50% predomină alimentarea din zăpezi, dacă Zs <50% cea din ploi.
Altitudinal putem astfel defini trei zone importante:
Zona montană cu predominarea alimentării din zăpezi (Zs > 50%),
zona de deal şi de podiş cu predominarea alimentării din ploi (Zs <
50%) care începe de la altitudinea de 1 200-1 400 m în jos şi zona de
câmpie cu predominarea alimentării din zăpezi în care (Zs > 50%) şi
ajunge la peste 60% în sudul Câmpiei Române.
Sursele de alimentare subterană sunt reprezentate de apele
freatice şi uneori chiar şi de cele de adâncime şi au un rol foarte
important în special în perioada de vară când evapotranspiraţia este
mare iar ploile lipsesc şi iarna când, deşi este apă la suprafaţa solului,
aceasta este stocată sub formă de zăpadă, în alimentarea râurilor fiind
prezentă numai alimentarea subterană. În raport cu condiţiile
geografice se observă o zonalitate verticală a alimentării subterane
fiind de 5 şi 15% din volumul scurgerii anuale la câmpie, 20-25% în
zona de deal, şi între 25-30% şi chiar peste 40% în arealul carpatic.

5.4. Caracteristicile generale ale scurgerii râurilor din România


Fiind un produs al climei temperat-continentale, scurgerea
râurilor din România, în condiţiile fizico-geografice specifice spaţiului
carpato-danubian, are în primul rând o variaţie în timp determinată de
evoluţia factorilor climatici şi una spaţială dependentă de altitudine şi
de condiţiile fizico-geografice locale.
Variaţia anotimpuală a scurgerii este determinată de caracteris-
ticile elementelor climatice. În funcţie de acestea, în regimul de scur-
gere al râurilor putem individualiza:
Iarna (I), o mare parte din precipitaţii, cad sub formă de zăpadă,
rămân stocate la suprafaţa solului un timp mai îndelungat la munte şi
mai scurt la câmpie. Ca urmare, se produc apele mici de iarnă şi
scurgerea medie specifică are valori mici. În acest interval, scurgerea
subterană are cea mai mare pondere în alimentarea cursurilor de apă.
Invazia maselor de aer cald, oceanic sau submediteraneean, produce
topirea bruscă a zăpezilor provocând viiturile de iarnă, cu o frecvenţă
mai mare în partea de vest şi de sud-vest a ţării (fig. 3).

80
Primăvara (P), începe topirea treptată a zăpezii şi a gheţii.
Procesul se reflectă în regimul scurgerii prin perioada cu ape mari de
primăvară, diferenţiată altitudinal. Ploile de lungă durată şi intensitate
mică, favorizează topirea zăpezilor, alimentarea râurilor fiind
combinată, nivo-pluvială sau pluvio-nivală. Suprapunerea topirii
zăpezilor, cu ploile de primăvară determină viiturile de primăvară.
Combinarea celor două procese face ca în acest anotimp să se
realizeze pentru toate râurile din România cel mai mare volum al
scurgerii (40-50%).

Fig. 3. Hidrograful schematic


al fazelor caracteristice ale
scurgerii lichide: 1, ape mici;
2, ape mari; 3, viituri.

Vara (V) precipitaţiile sunt mai reduse şi se produce şi o


epuizare a rezervelor de ape subterane iar evapotranspiraţia este
ridicată favorizând apariţia apelor mici de vară când scurgerea are
valori foarte mici sau poate apărea fenomenul de secare a râurilor.
În acest anotimp sunt frecvente viituri de vară ca urmare a
ploilor torenţiale cu intensitate foarte mare, dar de scurtă durată
(fig. 3). În perioada de vară se realizează între 15-20% din scurgerea
anuală pe râurile din zona de deal şi de câmpie, valoarea crescând la
30% pentru râurile din regiunea de munte.
Toamna (T), deşi temperaturile şi evapotranspiraţia scad şi cresc
puţin precipitaţiile, acestea au intensitate mică şi durată mare ajutând, la
refacerea rezervelor de ape subterane. Ca urmare, se menţine în prima
parte a anotimpului, o perioadă a apelor mici de toamnă. Sunt însă
posibile şi viiturile de toamnă, cum au fost în octombrie 1972 în partea de
sud a României. Ponderea toamnei la realizarea volumului anual al
scurgerii este de 5% pentru deal şi câmpie, şi de 15% pentru munte.
81
Apare deci evident că pe râurile României, viiturile pot apare în
orice anotimp al anului, cu cea mai mare frecvenţă în perioada de
primăvară şi de vară.
Altitudinea determină zonalitatea verticală a elementelor
climatice şi a factorilor fizico-geografici care generează scurgerea. În
raport cu altitudinea, relieful României are o distribuţie echilibrată.
Astfel, în regiunile de câmpie, cu altitudini sub 200 m, care ocupă
33% din suprafaţa ţării se observă o reducere a scurgerii medii
specifice de la 2-3 l/s km2 în Câmpia Vestică la sub 1 l/s km2 în
Câmpia Română. Regiunile de deal şi podiş între 200 şi 800 m, ocupă
37% din suprafaţa României şi au o scădere a scurgerii de la 22-24 l/s
km2 la 800 m pe culmile vestice ale Carpaţilor Occidentali, la 4-5 l/s
km2 în Carpaţii Orientali şi în Subcarpaţii Moldovei la altitudini
echivalente. Regiunea de munte cu condiţii favorabile scurgerii, care are şi
cea mai mare pondere la formarea resurselor de apă ale României ocupă
circa 30% din suprafaţa ţării.
Poziţia Carpaţilor, în centrul ţării, ca barieră în calea maselor de
aer, este hotărâtoare în dimensionarea precipitaţiilor şi a scurgerii.
Caracterul torenţial al scurgerii apei pentru râurile din România
reflectă particularităţile climatice şi caracterul torenţial al ploilor care
alături de energia, gradul de fragmentare a reliefului şi factorul antropic
contribuie la accentuarea torenţialităţii.
Variaţiile azonale ale scurgerii râurilor sunt imprimate de
prezenţa regiunilor calcaroase, a celor cu izvoare termale şi minerale
care modifică scurgerea, cantitativ şi calitativ (termic şi hidrochimic).
Scurgerea medie
Prin scurgere superficială se înţelege partea precipitaţiilor care se
orientează la suprafaţa solului, către un curs de apă. Această cantitate de
apă se evaluează prin debitele de apă (în 1/s sau în m3/s), măsurate la
posturile hidrometrice sau în orice secţiune de scurgere.
Scurgerea medie este cel mai general indicator al bogăţiei
resurselor de apă din râuri, oferind informaţii asupra potenţialului
acestora într-un bazin hidrografic sau spaţiu geografic. Ca parametru
hidrologic se calculează prin media aritmetică a debitelor medii
anuale, pe întreaga perioadă de observaţii şi în acest caz se numeşte
debit mediu multianual sau debit modul (Q0).
Scurgerea medie specifică (q) reprezintă cantitatea de apă scursă
într-o secundă de pe unitatea de suprafaţă şi se exprimă în l/s km2 sau
în mm strat. Scurgerea medie specifică poate fi analizată pe intervale
caracteristice de timp: zi, lună, anotimp, sezon, an sau pe o perioadă
82
multianuală. Pentru calcularea scurgerii medii specifice debitul mediu
multianual Qm (m3/s) transformat în l/s se raportează la suprafaţa
bazinului Sb (km2).
q = (Qm 10 3)/ Sb
Înălţimea stratului scurs reprezintă grosimea stratului de apă în
mm, uniform distribuit pe întregul bazin hidrografic, realizat într-un
interval de timp dat. Pentru aprecierea mărimii se impune a cunoaşte
debitul mediu multianual (Qm m/s), suprafaţa bazinului (Sb km2) şi
timpul (T) estimat prin numărul de secunde dintr-un an (31 556 926).
h = (Qm 103T) / (Sb. 106) = (Qm 103 31 556 926) / (Sb 106)
h = q 31,556 q = h/31,556 .
Scurgerea maximă
Ca fază a regimului hidrologic, reprezentată prin viituri, se poate
produce în orice perioadă a anului dar cu intensităţi, cauze şi repartiţii
spaţiale diferite. Ea poate apare în timpul iernii, ca urmare a invaziei
maselor de aer submediteraneean, în partea de sud-vest şi de vest a
României şi în toate celelalte anotimpuri datorită ploilor torenţiale. În
perioada de primăvară scurgerea maximă poate apare pe fondul apelor
mari de primăvară. Scurgerea maximă este cea mai importantă fază de
regim, prin ponderea efectelor distructive ale apelor şi prin volumele
scurse. Din această fază de regim cele mai spectaculoase ca evoluţie,
efecte şi volume de apă vehiculate sunt viiturile care pot fi simple
când au un singur vârf şi compuse cu mai multe vârfuri. La o viitură
deosebim un timp de creştere, unul de descreştere mai lung, un debit
maxim şi o durată totală. Viiturile sunt creşteri bruşte şi de scurtă
durată a nivelurilor şi implicit a debitelor râurilor, în general peste
valorile obişnuite. Ele pot apărea ca urmare a scurgerii din ploi, din
topirea bruscă a zăpezilor, din suprapunerea celor două fenomene, sau ca
urmare a unor accidente la construcţiile hidrotehnice.
Scurgerea maximă specifică qmax (l/s km2) se obţine prin raportul
dintre valoarea debitului maxim al viiturii înregistrat (QMv) (l/s) şi
suprafaţa bazinului de recepţie (Sb).
qmax = QMv / Sb
Inundaţiile reprezintă acoperirea temporară cu apă, a unei
suprafeţe de teren, ca urmare a creşterii nivelurilor.
Scurgerea minimă
Scurgerea minimă este cea mai mică cantitate de apă care trece
prin secţiunea de scurgere a unui râu într-o perioadă de timp dată. Ea
poate fi minimă lunară, anotimpuală, anuală sau multianuală.
În România, scurgerea minimă, ca rezultantă a condiţiilor climatice,
se produce atât în perioada de vară – toamnă, cât şi iarna. Ea apare în
83
sezonul cald (IV –XI), dar mai frecvent din iulie până în septembrie, când
la temperaturile medii zilnice de 30-35oC, evapotranspiraţia este mare. In
perioada rece a anului (XII – III), scurgerea minimă apare când
temperaturile medii zilnice sunt sensibil sub 0oC şi precipitaţiile căzute
sub formă solidă sunt stocate la suprafaţa solului, iar din volumul de apă
scurs, o parte este imobilizată prin îngheţare, alimentarea efectuându-se
din descărcarea rezervelor subterane. In raport cu condiţiile climatice şi
cu ansamblul factorilor fizico-geografici în România întâlnim, după
caracterul scurgerii, trei tipuri de râuri:
Râuri cu scurgere permanentă specifice regiunilor montane care
au apă tot timpul anului şi unde la suprafeţe bazinale mai mari de 20-
50 km2 nu se observă fenomenul secării.
Râuri cu scurgere semipermanentă sunt cele la care fenomenul
de secare poate apare odată la 2-3 ani sau mai mulţi.
Râurile cu scurgere temporară seacă în fiecare an pe perioade
diferite, cu apă numai în perioada de topire a zăpezilor sau a ploilor.
Tipurile de regim
Sintetizarea caracteristicilor legate de apele mari, viituri, ape mici,
de repartiţia scurgerii în timpul anului şi de sursele de alimentare, permite
o serie precizări asupra tipurilor de regim. La individualizarea acestora se
are în vedere, de asemenea, zonalitatea verticală a factorilor fizico-
geografici, ca şi influenţa principalelor tipuri de circulaţie atmosferică. S-
au identificat astfel, trei tipuri majore de regim hidric, cel carpatic,
pericarpatic şi ponto–danubian cu mai multe diferenţieri regionale.

5.5. Scurgerea de aluviuni


Reprezintă cantitatea de material solid transportat de ape, de pe
suprafaţa unui bazin hidrografic, într-un interval de timp dat.
Prin eroziune se înţelege procesul de transport progresiv al
solului ori a particulelor de sol de la locul iniţial, de către un agent
fluid. Este un proces mecanic ale cărui componente sunt, pe de o
parte, forţele care tind să producă eroziunea şi pe de altă parte, cele
care tind să se opună, rezultanta fiind mişcarea sau nu a materialului.
Eroziunea exercitată de apă poate fi:
Eroziune pluvială sau pluviodenudarea exercitată de impactul
picăturilor de ploaie, pe un sol neprotejat de un covor vegetal.
Intensitatea ei depinde de mărimea şi de viteza picăturilor de ploaie, de
starea de umezeală a solului, de permeabilitatea şi de textura acestuia.
Eroziune fluvială exercitată de scurgerea concentrată, asupra fundului
şi malurilor, în formele negative ale reliefului prin care are loc scurgerea.
84
Deplasarea aluviunilor
De regulă în transportul fluvial deosebim după modul cum sunt
transportate, de apă, două mari categorii de aluviuni:
Aluviuni în suspensie care reprezintă volumul de materiale
solide transportate în suspensie în masa de apă.
Aluviunile târâte, aceea parte a debitului solid care se deplasează
pe fundul cursului de apă prin salt, rostogolire sau târâre în contact cu
patul albiei. Prin debit de aluviuni (Da) înţelegem volumul de
materiale solide transportate de un râu, într-o unitate de timp şi se
exprimă în g/l, kg/s sau t/s.
Determinarea turbidităţii
Se face prin recoltarea probelor de apă şi analiza lor în laborator
specializat prin cântărirea materialului uscat cu o balanţă de precizie. În final
turbiditatea (ρ) g/l este greutatea materialului solid (P) în grame dintr-un litru
de apă recoltată (V).
ρ = P/V (g/l)
Metode de calcul a debitelor de aluviuni
Metodele de calculare a debitelor de aluviuni în suspensie sunt
asemănătoare cu cele ale debitelor de apă dar impun o serie de operaţii
premergătoare care constau în:
- calculul turbidităţilor (ρ) cunoscând greutatea aluviunilor (P) şi
volumul (V) de apă recoltată;
ρ=P/V
- înscrierea valorilor obţinute în carnetele de măsurători;
- calcularea debitelor unitare de aluviuni în suspensie (α) pentru
punctele în care s-a determinat viteza apei (v) şi în care s-au recoltat
probele şi s-a calculat turbiditatea (ρ), folosind formula:
α = ρ v (g / m2 s)
Cu aceste date, cu măsurătorile de secţiune şi cu cele de viteză
se aplică una din metodele analitică, graoanalitică sau grafomecanică.
Turbiditatea medie în profilul analizat (ρm) se obţine ca raport
între debitul total de aluviuni (R) în g/s sau kg/s şi debitul de apă (Q)
în l/s sau m3/s
ρm = R / Q
Turbidităţile maximă şi minimă, în secţiunea de măsurare, se
aleg din mulţimea măsurătorilor efectuate.
Scurgerea de aluviuni pe râurile din România
Scurgerea de aluviuni, este rezultanta întregului complex de
factori fizico-geografici dintr-un bazin dat.
Scurgerea specifică de aluviuni în suspensie (r) defineşte cantitatea
de aluviuni, scursă prin secţiunea unui râu, de pe o unitate de suprafaţă
85
(hectar). Pentru caracterizarea scurgerii de aluviuni în suspensie se folosesc
trei caracteristici principale:
1. Scurgerea medie specifică de aluviuni în suspensie r în t/ha
an, defineşte cantitatea de materiale solide scoase din bazin de pe
suprafaţa unui ha în decurs de un an sau pe o perioadă mai mare.
2. Scurgerea maximă specifică de aluviuni în suspensie (rmax) în
t/ha ca fiind cantitatea de materiale scoase de pe suprafaţa de un ha
într-un interval de timp dat.
3. Scurgerea minimă specifică de aluviuni în suspensie (rmin) t/an
este folosită în cazul în care interesează acest aspect, pentru studiile de
alimentări cu apă sau la alte diverse studii şi proiecte.
Urmărind datele medii multianuale obţinute la peste 200 staţii
hidrometrice din România, s-au remarcat o variaţie a debitelor de
aluviuni în suspensie în lungul râurilor şi o variaţie altitudinală.
Legătura dintre scurgerea medie specifică de aluviuni în suspensie
şi altitudinea medie a bazinelor hidrografice pentru clina sudică a
Carpaţilor Meridionali şi de Curbură, arată o creştere a debitelor de aluviuni
în suspensie începând de la culmile carpatice, spre regiunea subcarpatică
unde ating cele mai mari valori (în Subcarpaţii de la Curbură) de peste 25 t /
ha an după care scad din nou spre câmpie. Pentru bazine mici aceste valori
depăşesc cu mult valorile medii, ajungând la 400-500 t/ha an.
La nivelul României s-a calculat o scurgere medie specifică de
aluviuni în suspensie de 1,88 t / ha an sau un volum de 44,5 milioane
tone de materiale solide evacuate. Pe bazine hidrografice, se constată
că partea vestică a României, inclusiv bazinul Cernei, care reprezintă
35% din teritoriu, are o scurgere medie specifică de aluviuni în
suspensie de 1,0 t/ha an şi contribuie cu 8,8 milioane tone la bugetul
total. În schimb, partea aferentă restului bazinelor până la Prut, care
însumează 65% din teritoriu are o scurgere medie de aluviuni în
suspensie de 2,4 t/ha. an sau 35,7 milioane tone.

5.6. Regimul termic al apei


Căldura sau energia calorică pe care o posedă orice corp este o
formă de energie, care poate fi uşor trecută de la un corp la altul sau de
la un mediu la altul, în cazul unei diferenţe de potenţial termic. Pentru a
aprecia starea termică a apei se impune a cunoaşte:
Căldura specifică a apei care este cantitatea de căldură necesară
ridicării cu 1oC a temperaturii unei unităţi de un gram de masă.
Căldura latentă este cantitatea de căldură absorbită ori cedată în
cursul modificării stării de agregare la presiune şi temperatură constantă.
86
Variaţia temperaturii apelor curgătoare
În analiza regimului termic al apelor curgătoare şi în variaţia lui
în timp şi în spaţiu se au în vedere atât caracteristicile regimului
termic al apelor, al aerului cât şi particularităţile legate de volumul de
apă, de caracteristicile scurgerii şi ale secţiunilor transversale în
profilul longitudinal.
Temperatura medie multianuală a apei râurilor, relevă cele mai
scăzute temperaturi, sub 5ºC pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor
Meridionali şi Apuseni, după care valorile cresc treptat, cu scăderea
altitudinilor, ajungând la peste 12ºC în Câmpia Română.
Temperaturile maxime ale apei râurilor se produc de regulă în
intervalul iunie-august şi variază între 12 şi 22oC în regiunea montană,
18-30oC în cea subcarpatică şi 25-35ºC în cea de câmpie.
Temperaturile minime care se suprapun şi cu fenomenele de iarnă
se produc din decembrie până în februarie şi chiar martie fiind în jurul
temperaturii de 0ºC, dar şi mai puţin (-2ºC) la munte unde viteza
curentului este mare şi apa nu poate îngheţa la 0ºC.
Fenomenele de îngheţ
Apa îngheţată, în stare cristalină, are moleculele aranjate într-o
geometrie fixă şi cu o mişcare vibratorie.
Principalele forme de gheaţă pe râuri sunt:
Acele de gheaţă, sunt primele fenomene care se instalează la
malurile râului sub forma unor cristale transparente de gheaţă.
Zaiul este constituit din cristale de gheaţă antrenate în masa de apă.
Gheaţa la fund se formează pe patul albiei sau pe obiectele din
apă în condiţiile unei mase de apă suprarăcită.
Gheaţa la mal presupune un proces avansat de îngheţ când, la
maluri apare o fâşie îngustă de lungimi şi lăţimi variate.
Sloiurile de gheaţă reprezintă bucăţi de gheaţă, care plutesc la
suprafaţa apei.
Năboiul este o gheaţă buretoasă care pluteşte în îngrămădiri
nelegate între ele.
Podul de gheaţă presupune îngheţarea râului de la un mal la
celălalt cu un strat continuu de gheaţă. Se formează în condiţiile unor
perioade mai îndelungate cu temperaturi negative (1-40 zile). În funcţie
de condiţii, se întâlneşte:
Podul de gheaţă suspendat în cazul albiilor înguste, cu gheaţa
bine prinsă de maluri, când nivelurile scad şi rămâne un spaţiu între
gheaţă şi suprafaţa apei.
Apa peste pod de gheaţă în cazul în care se produce un dezgheţ în
amunte şi o creştere a volumului de apă, care se scurge peste gheaţă.
87
Poduri de gheaţă suprapuse când apa care este peste gheaţă,
îngheaţă din nou şi face alt pod care poate fi, sau nu, unit cu primul.
În România durata podului de gheaţă, variază în medie de la 20-40
de zile pe râurile din vestul ţării la 60-80 în depresiunile intramontane pe
râurile din Maramureş şi din Moldova. Cele mai lungi perioade cu pod de
gheaţă s-au înregistrat pe Bistriţa Aurie la staţia Dorna Giumalău (117
zile) în iarna 1953-1954 şi pe Olt la Sâncrăieni (114 zile).
Zăpoarele sunt îngrămădiri de sloiuri în anumite sectoare de râu
mai înguste, la pilonii podurilor sau la diferite obstacole.
Fenomenele de îngheţ pe râurile din România
Regimul termic al apei râurilor din România este rezultatul
regimului de insolaţie, a condiţiilor locale, a inerţiei termice a apei şi a
influenţei celor trei mari tipuri de circulaţie a maselor de aer. Pe
râurile interioare, fenomenele de îngheţ încep în cea de a doua decadă
a lunii noiembrie, până în prima decadă a lunii decembrie, în partea de
nord-est a României şi în cea de a treia decadă a aceleiaşi luni în
Câmpia de Vest şi în zona de influenţă mediteraneeană din Munţii
Banatului şi din Oltenia de sud-vest.
Dispariţia fenomenelor începe din partea de vest şi de sud-vest,
în prima decadă a lunii februarie şi se încheie în cea de a doua decadă
a lunii martie, în partea de nord-est a României.
Podul de gheaţă apare după gheaţa la mal la un interval cuprins
între 1 şi 40 de zile în condiţiile menţinerii unor temperaturi negative.
De regulă, se instalează în cea de a treia decadă a lunii decembrie şi în
prima decadă a lunii ianuarie. Durata podului de gheaţă este de 20-40
de zile pe râurile din partea de vest a României şi de 40-60 de zile pe
râurile din depresiunile intramontane ale Transilvaniei, din Maramureş
şi din Moldova.

5.7. Chimismul apei râurilor


Formarea compoziţiei chimice a apelor este un proces complex
determinat de factorii naturali şi de cei antropici. În regim natural,
ploile care cad la suprafaţa solului, au deja dizolvată o mică cantitate
de dioxid de carbon şi un caracter puţin acid şi agresiv. Apele care se
scurg la suprafaţa solului, au o posibilitate mai mică de dizolvare. În
schimb cele din subteran au mai multe posibilităţi de a se încărca cu
elemente chimice dizolvate din rocile prin care circulă.
Elementele ionice sunt reprezentate de atomii sau grupele de
atomi ai elementelor dizolvate în apa râurilor, încărcate cu o sarcină
electrică pozitivă sau negativă. Din aceste puncte de vedere deosebim:
88
Cationi, sau ionii care poartă una sau mai multe sarcini
elementare pozitive cum sunt:, H+, Na+, K+, Ca++, Mg++, Al+++.
Anioni, ionii care poartă una sau mai multe sarcini negative cum
sunt: Cl- , CO--, SO--, PO---.
Dintre cei mai importanţi anioni şi cationi existenţi în apele
naturale menţionăm pe cei de Na+, K+, Ca++ şi Mg++.
Sodiul (Na+) apare în apele din formaţiuni salifere sau regiuni aride
de unde spală eflorescenţele de săruri de la suprafaţa solului.
Potasiul (K+) se găseşte în cantităţi mai mici în apele naturale.
Calciul (Ca++) şi magneziul (Mg++) se întâlnesc de regulă în
toate apele care spală depozitele de roci carbonatice.
Fierul se găseşte ca fier bivalent (Fe++) sau trivalent (Fe+++), sub
formă de coloizi sau de compuşi.
Carbonaţii (CO3--) provin din descompunerea şi dizolvarea
calcarelor şi a feldspaţilor. Prin aceste procese se ajunge la formarea
bicarbonaţilor (HCO3-) care se găsesc frecvent în apele naturale.
Sulfaţii (SO4--) provin în special din dizolvarea gipsului existent
în cantităţi mari în compoziţia unor roci sedimentare.
Clorurile (Cl-) prezente fie în cantităţi mici fie din abundenţă în
arterele care drenează sedimente de origină marină sau salifere.
Compuşii nonionici reprezentaţi de regulă de dioxidul de siliciu
(SiO2) sau silicea care ajunge în ape prin spălarea rocilor vulcanice .
Fenolul este prezent în ape mai mult ca rezultantă a deversărilor de
la o serie de fabrici şi rafinării. Este foarte periculos pentru fauna
piscicolă şi prin mirosul neplăcut care face apele inutilizabile.
Gazele dizolvate. Compoziţia chimică a apelor este influenţată
şi de gazele dizolvate ca oxigenul, dioxidul de carbon, hidrogenul
sulfurat sau metanul.
Oxigenul (O2) este înglobat în compoziţia chimică a apei încă
din faza de vapori sau picături, (atmosfera având 21% oxigen) din
contactul pe care-l are suprafaţa apelor cu atmosfera ca şi din procesul
de fotosinteză a unor plante acvatice. Cantitatea de oxigen în mg/l este
invers proporţională cu temperatura, fiind de 13,4 mg/l la 4ºC şi de
numai 7,5 mg/l la temperatura de 30ºC.
Dioxidul de carbon (CO2) este preluat din atmosferă, care-l conţine
în proporţie de 0,033%, din procesele de ardere şi de oxidare şi consumat
în procesele de fotosinteză. Conţinutul apei în CO2 este direct legat cu
pH-ul şi cu alcalinitatea apei.
Hidrogenul sulfurat (H2S), apare în apele subterane, în bazine
lacustre şi marine închise cum este Marea Neagră la adâncimi sub 200 m.
89
Metanul (CH4) se întâlneşte de regulă în apele de zăcământ şi în
izvoarele care spală şisturile bituminoase.
Însuşirile fizico-chimice ale apelor
Tipul şi ponderea elementelor şi a substanţelor dizolvate,
determină compoziţia chimică şi însuşirile fizico-chimice.
Aciditatea exprimă concentraţia ionilor de hidrogen (H+) liber
conţinut (pH).
Alcalinitatea se datorează prezenţei în apă a hidroxidului, a
carbonatului acid şi a bicarbonatului.
Duritatea (ºdh) este o proprietate caracteristică a apei, definită ca
suma concentraţiei cationilor cu excepţia celor de H+ şi ai metalelor
alcaline. Practic ea este dată de ionii de Ca şi Mg la care uneori se mai
asociază şi Fe şi Al.
Duritatea totală este dată de totalitatea sărurilor de Ca şi Mg
(cloruri, bicarbonaţi, sulfaţi, nitraţi).
Duritatea temporară este dată de cantitatea de carbonaţi şi
bicarbonaţi care pot fi eliminaţi şi prin fierbere se depun pe pereţii vaselor.
Duritatea permanentă reprezintă partea din duritate, legată de
anionii din cloruri, sulfaţi şi nitraţii solubili, care se menţin şi după
precipitarea carbonaţilor.
Conductibilitatea electrică este capacitatea apelor de a fi bune
conducătoare de electricitate.
Radioactivitatea apelor este determinată de degajările de radiu sau
de sărurile radioactive de uraniu, toriu sau de sodiu, solubile în apă.
Densitatea apei definită ca raport între unitatea de masă şi de
volum exprimată în g/cm2 sau kg/m3 fiind luată ca etalon apa distilată.
Transparenţa apei este calitatea de a lăsa să treacă energia luminoasă.
Se măsoară cu un disc alb cu diametrul de 30 cm (discul Sechi).
Turbiditatea este dată de cantitatea de particule organice şi
anorganice în suspensie într-un volum de apă din râuri, lacuri.
Însuşirile organoleptice ale apelor sunt indicatoare ale stării de
calitate şi a unor caracteristici fizico-chimice ale acestora.
Culoarea apelor poate fi dată de cantitatea de materiale minerale
sau organice existente în suspensie, sau în soluţie.
Gustul este o însuşire care se determină numai la apele potabile.
Mirosul apelor rezultă din substanţele volatile pe care le conţin,
a gazelor dizolvate, a reziduurilor menajere etc.
Clasificarea apelor naturale din punct de vedere chimic
Pentru clasificarea apelor se pot folosi drept criterii, atât
compoziţia chimică cât şi mineralizaţia totală a acestora.
90
După compoziţia chimică apele se pot clasifica numai pe baza
analizelor de laborator. Alehin defineşte trei clase hidrochimice de
bază (bicarbonatate, sulfatate şi clorurate), fiecare cu câte trei tipuri de
cationi principali (Ca, Mg, Na).
Sulin deosebeşte patru tipuri de ape şi anume: sulfato-sodice,
hidrocarbonato-sodice, cloruro-magneziene şi cloruro-calcice, cu mai
multe grupe şi subgrupe
După gradul de mineralizare, care este dat de totalitatea ionilor
dizolvaţi, deosebim ape dulci care au sub 1 g de săruri la litru, salmastre
între 1 şi 25 g de săruri la 1 litru de apă, sărate care au între 25-50 g/l şi
suprasărate care conţin peste 50 g/l.
Chimismul apei râurilor din România
În regiunea de munte cu roci foarte rezistente la eroziune se
întâlnesc ape cu un grad de mineralizare în jur de 100 mg/l, apele
încadrându-se în tipul bicarbonatat. În zona de deal şi de podiş, cu roci
uşor friabile prin care apele circulă mai uşor şi spală mai multe
elemente, gradul de mineralizare variază între 200-500 mg/l. În zona
de câmpie mineralizarea creşte la valori cuprinse între 500-1 000 mg/l,
cum se observă în Câmpia Română, Dobrogea, Podişul Moldovei şi în
zona nisipurilor de la Carei.
În ceea ce priveşte tipurile hidrochimice se remarcă faptul că
90 % din teritoriul României, se încadrează în tipul bicarbonatat şi
îndeosebi bicarbonatat calcic. Arealul apelor sulfatate este mai mic şi
are o mineralizare între 500-1 000 mg/l.

6. GLACIOLOGIA

Glaciologia studiază formarea, proprietăţile şi acţiunea gheţii


sub toate formele ei, în special gheţarii. Marile suprafeţe ocupate de
cele două calote polare au un rol decisiv asupra climei terestre prin răcirea
şi suprarăcirea maselor de aer dând naştere unor arii anticiclonale reci cu
urmări asupra climatului din arealele învecinate.
Formarea gheţii în natură
La baza formării gheţii stă zăpada căzută şi acumulată de la un an la
altul. După căderea la suprafaţa solului densitatea zăpezii variază între 0,1
şi 0,8. Transformarea în gheaţă este un proces complex care depinde de o
serie de factori, dintre care cel mai important este menţinerea zăpezii de la
un an la altul şi apariţia unei forme noi numită névé sau firn. Mecanismul
presupune pe de o parte topirea locală a zăpezii sub efectul insolaţiei,
formarea firnului, deformarea plastică şi rearanjarea cristalelor.
91
Limita zăpezilor persistente
Este determinată de poziţia geografică în altitudine şi în latitudine
la care cantitatea de zăpadă căzută care se topeşte este egală cu cea care
rămâne de la un an la altul. În zona Atlanticului această limită este
dincolo de Cercul Polar Nordic (66º), în timp ce în Siberia Centrală şi în
Extremul Orient coboară până la 45-50º latitudine nordică. În altitudine,
în Pirinei, (la 42-43º latitudine nordică) limita zăpezilor perene se
întâlneşte la 2 600-2 900 m, în Himalaya (27º34’ latitudine nordică)
ajunge la 4 900-5 000 m, în Africa ecuatorială, Kenya şi Kilimandjaro
(0-3º latitudine sudică), este la 4 500-5 200 m, în timp ce în Anzii
Cordilieri din Argentina, la 29º latitudine sudică, urcă la 6 400 m.
Structura şi proprietăţile gheţii
Gheaţa compactă a unui gheţar se compune din cristale care nu
au o formă geometrică caracteristică, fiind o gheaţă policristalină.
Însuşirile fizice ale gheţii sunt strâns legate de starea acesteia,
de forma cristalelor, de tipul de gheaţă realizată în raport cu vârsta ei.
Densitatea variază de la o zăpadă nouă sau veche, la firn sau la
gheaţă. La 0ºC densitatea gheţii este de 0,91663.
Refracţia gheţii la lumină naturală este de 1,31.
Conductibilitatea termică creşte odată cu scăderea temperaturii
fiind de 1,92 kcal / m h ºC la 0ºC şi de 2,39 kcal / m h ºC la –50ºC.
Căldura latentă de topire este de 80 kcal/kg, iar cea de desublimare
de 620 kcal/kg.
Conţinutul de ioni diferă de la un tip de gheaţă la altul. Gheaţa,
din apa mării are o salinitate de 0,3-0,5%.
Dinamica gheţarilor
Prin gheţar înţelegem o masă de gheaţă compactă rezultată din
acumularea zăpezii, prin topire şi îngheţare. Un gheţar trebuie să aibă
o suprafaţă unde zăpada sau gheaţa se acumulează şi una, în care
gheaţa acumulată în exces se topeşte. Orice gheţar are o zonă de
acumulare, sau de alimentare şi una de ablaţie (topire), situată în aval de
cea de acumulare care presupune existenţa unei limbi de gheaţă, care
curge în virtutea pantei şi a plasticităţii masei de gheaţă.
Orice gheţar, are ca elemente morfometrice:
- bazinul de recepţie, sau arealul care alimentează cu zăpadă masa
gheţarului, delimitat pe linia crestelor.
- lungimea gheţarului este distanţa între altitudinea maximă şi
cea minimă, pe limba gheţarului.
- lăţimea gheţarului se măsoară perpendicular pe linia de curgere a
limbii de gheaţă.
92
Procesele de eroziune, transport şi acumulare ale gheţarilor
Gheaţa, un fluid în mişcare, cu o anumită rezistenţă, va exercita
în deplasare o presiune şi o antrenare a materialelor de pe fundul şi de
pe laturile văilor glaciare. Ca urmare, în timp, valea glaciară va căpăta
forma literei U. Materialele încorporate în masa gheţii sunt împinse
din amunte spre aval, din care cauză sunt colţuroase sau foarte puţin
rulate. Formele de relief pe care le pot genera aceste materiale rămase
după topirea gheţarului se numesc morene. Deci prin morenă
înţelegem o masă de material, detritic (nisip, pietriş, bolovăniş)
transportat de gheţari şi lăsat acolo unde se topeşte gheaţa. După
poziţia pe care o au aceste materiale distingem:
Morene frontale sau terminale formate la periferia calotelor
glaciare sau la capătul din avale al gheţarilor, prin împingerea
materialelor şi fixarea lor prin topirea gheţarilor.
Morene laterale din materialul antrenat pe flancurile limbii
gheţarului.
Morene de fund constituite din materialele antrenate în mişcare, la
baza gheţarului şi rămase după topirea gheţii.
Morene mediane din unirea morenelor laterale a doi gheţari care
confluează şi formează o singură limbă.
Morene interioare alcătuite din materialul care este încorporat în
masa gheţarului, ca urmare a afundării în masa de gheaţă.
Morene de suprafaţă provin din materialele care se găsesc la
suprafaţa gheţarului şi care provin din avalanşele de pe versanţi.

6.1. Clasificarea gheţarilor


După locul de formare pe suprafaţa globului, putem deosebi, pe de
o parte, gheţari continentali sau regionali şi gheţari montani sau locali.
Gheţarii continentali se întâlnesc la cei doi poli au extensiune
mare şi sunt gheţari de tip antarctic foarte masivi dând naştere la
banchize plutitoare şi de tip groenlandez care la periferie se termină
sub formă de limbi orientate pe văi, până la nivelul mării.
Gheţarii montani, de altitudine sau locali, sunt reprezentaţi de
masele de gheaţă care se formează în regiunile montane la altitudini
mai mari ca limita zăpezilor persistente. După locul în care sunt
cantonaţi ei se împart în gheţari de vale, de circ şi de podiş.
A. Gheţarii de vale la care alimentarea bogată din circul glaciar,
face ca gheaţa să se scurgă în lungul văii, sub forma unei limbi de
gheaţă care modelează valea glaciară. La rândul lor, aceşti gheţari sunt
de mai multe tipuri:
93
Gheţari de tip alpin cu o zonă de acumulare a zăpezilor şi de
transformare în gheaţă (firn), în circurile glaciare şi o zonă de curgere
şi de topire sau limba gheţarului, care în Alpi poate ajunge la 10-25
km lungime şi chiar mai mult în Caucaz.
Gheţari de tip himalayan la care limba gheţarului principal
poarte ajunge la zeci de km şi grosimi de sute de metri.
Gheţari de tip scandinav apar ca un câmp de firn, situat pe un
platou, din care coboară, în direcţii diferite, mai multe limbi de gheaţă
care ajung în fiorduri până la nivelul mării.
Gheţari de tip alaskian care apar ca o masă de gheaţă de mari
dimensiuni, la poalele unei regiuni montane rezultate din unirea a doi
sau mai mulţi gheţari de vale care coboară din munte.
B. Gheţarii de circ se formează din zăpada acumulată la obârşia
văilor sau pe versanţii slab înclinaţi situaţi deasupra limitei zăpezilor
persistente. Limbile de gheaţă specifice acestui tip sunt scurte şi se rup
când depăşesc pragurile. Aceste caracteristici sunt specifice tipului
pirenean. Cel de al doilea tip denumit turkestan, este caracteristic
gheţarilor cantonaţi în depresiuni tectonice, fără scurgere, alimentarea
făcându-se prin avalanşe sau prin vânt.
C. Gheţarii de podiş apar pe platourile înalte din Pamir ca nişte
saltele de gheaţă, fără scurgere, având un caracter suspendat.
După temperatura medie a regiunii în care se află, bilanţul masei
de gheaţă şi circulaţia apei în gheţar deosebim:
Gheţari din regiunile temperate cum sunt cei din Alpi, din
Munţii Stâncoşi şi din sudul Scandinaviei care au o temperatură
corespunzătoare punctului de topire a gheţii, cu excepţia iernii.
Gheţarii din regiunile subpolare la care încălzirea din vară topeşte
zăpada iar apa rezultată pătrunde în interior şi se cristalizează.
Gheţarii din regiunile polare au temperaturi situate sub punctul
de îngheţ, chiar şi în timpul verii. Gheaţa este acoperită cu o pătură
groasă de firn, iar zăpada trece foarte lent în această formă.
După condiţiile de curgere a gheţii deosebim gheţari activi care se
mişcă repede având o eroziune activă şi o deplasare a materialului erodat,
gheţari pasivi care curg încet, au grosimi mici şi uneori ablaţia este mai
mare ca alimentarea gheţarului şi gheţari morţi, ca cei din Mexic, care
sunt resturi ale unor gheţari activi şi pasivi, fără alimentare.
Clasificarea gheţarilor adoptată de UNESCO are la bază o serie
de criterii morfologice şi poziţionale după care se pot deosebi:
Calotele glaciare, mase de gheaţă, cu suprafaţă mare, care
acopăr relieful, cum este calota Antarctidei sau a Groenlandei.
94
Câmpurile glaciare, întinderi mai mici cu grosimi care pot
ajunge la 200-300 m fiind caracteristice pentru arhiperlagurile Frantz
Josef, Novaia Zemlea şi în sudul Americii de Sud.
Cupolele glaciare extinse pe platouri montane, ca nişte cupole
din care se desprind, radiar o serie de limbi de gheaţă.
Limbile de gheaţă sunt mase de gheaţă care pornesc din calote
sau cupole glaciare, sub forma unor limbi de gheaţă, de dimensiuni
mari, putând ajunge la 200-300 km.
Gheţarii de circ dezvoltaţi în căldările glaciare sau chiar în
craterele vulcanilor stinşi.
Gheţarii de vale formaţi în circurile glaciare şi care se depla-
sează pe văi exercitând o puternică acţiune de eroziune.

Bibliografie

Gâştescu, P. (1998), Hidrologie, Editura Roza vânturilor,


Târgovişte.
Pişota, I. (1995), Hidrologie, Editura Universităţii, Bucureşti.
Preda, I., Marosi, P. (1971), Hidrogeologie, Editura Didactică şi
Pedagică, Bucureşti.
Zăvoianu, I. (2002), Hidrologie, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti.

95
GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ (I)

Obiective: Îmbogăţirea cunoştinţelor cu privire la aspectele


geografice ale dezvoltării societăţii umane contemporane. Realizarea
unei baze de cunoştinţe teoretice privind localizarea activităţilor
economice. Formarea unei concepţii sistemice asupra societăţii umane
contemporane. Analiza caracteristicilor actuale ale resurselor naturale
şi a relaţiei acestora cu dezvoltarea spaţială a activităţilor economice.
Analiza caracteristicilor actuale ale resurselor umane, ale repartiţiei
acestora şi a aşezărilor umane pe glob. Îmbogăţirea cunoştinţelor cu
privire la nivelul de dezvoltare şi a repartiţiei activităţilor agricole pe
plan mondial.

1. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII ACTIVITĂŢILOR


ECONOMICE

1.1. Locul geografiei economice în cadrul sistemului ştiin-


ţelor economice
Definirea geografiei
Definirea geografiei ca ştiinţă a reprezentat una dintre pre-
ocupările de bază ale personalităţilor de vază ale geografiei româneşti.
Mari nume în domeniu au încercat să delimiteze clar domeniul de
studiu al acestei ştiinţe aflate la contactul dintre numeroase alte ştiinţe,
din dorinţa reală de a impulsiona dezvoltarea geografiei şi de a o
impune ca una dintre importantele direcţii de studiu ale realităţilor cu
care se confruntă omenirea în prezent.
Între cele mai concludente definiţii concepute de către marii
geografi români se disting cele ale lui Simion Mehedinţi, Vintilă
Mihăilescu şi George Vâlsan. Este de remarcat acurateţea cu care marele
Simion Mehedinţi definea la începutul secolului trecut această ştiinţă, al
cărei studiu l-a aprofundat la universităţile din Paris, Berlin şi Leipzig. Cu
ocazia primei lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti, în anul 1900, el
caracteriza geografia ca „ştiinţă a Pământului considerat în relaţia
reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punctul de vedere static
(al distribuţiei în spaţiu) cât şi din punctul de vedere dinamic (al
transformării în timp)“ (***, 1983, p. 33).
96
Aceeaşi concepţie sistemică, complexă se regăseşte şi la disci-
polii lui Mehedinţi, între aceştia distingându-se în mod deosebit
Vintilă Mihăilescu, care combină gândirea ştiinţifică a precursorului
său cu noile concepţii din şcoala franceză de geografie regională a lui
Paul Vidal del la Blache. Astfel, în lucrarea sa publicată în 1945 şi
intitulată Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă, el conchide că
„geografia studiază complexul planetar sau regional, considerat ca
întreg rezultat din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente
(aer, apă, uscat, vieţuitoare) sub impulsul forţelor interioare şi
exterioare învelişului geosferic“ (***, 1983, p. 36).
Această percepţie asupra geografiei creşte în complexitate dar
păstrează acelaşi caracter sistemic care se accentuează cu timpul. Ca şi
în cazul altor ştiinţe se apelează la concepţia sistemică cu privire la
mediului în care trăim, concepţie care implică puternice corelaţii între
toate elementele lumii înconjurătoare. Nimic din ceea ce există în
spaţiul terestru nu poate fi separat, izolat. Pământul, la care se referea
Mehedinţi în definiţia sa în urmă cu un secol, este un întreg alcătuit
din elemente şi relaţiile dintre ele, iar existenţa acestor relaţii
determină prezenţa întregului.
Din această perspectivă, în lucrările de specialitate din ţară şi
străinătate s-a lansat o nouă concepţie în domeniul definirii geografiei.
Pornindu-se de la ideea că această ştiinţă este preocupată în mod
evident de studiul tuturor elementelor şi relaţiilor în spaţiu s-a ajuns la
concluzia că, în esenţă, subiectul de studiu al geografiei este sistemul
teritorial conceput ca „ansamblu funcţional, constituit din elemente şi
relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune“ (Ianoş, 2000,
p. 21). Teritoriul este privit din perspectivă geografică atât ca „suport
necesar existenţei umane“, caz în care este vorba despre funcţiile sale
complexe, cât şi „ca un cadru teoretic, în care se desfăşoară procese
biofizice şi antropice deosebite“ născut din interpretarea diferenţierilor
teritoriale prin prisma calităţii locuirii (Ianoş, 2000, p. 21).
Locul Geografiei economice în cadrul sistemului ştiinţelor
geografice
Ramură de bază a geografiei, conturată cu personalitatea sa
distinctă la sfârşitul secolului al XIX-lea, geografia umană şi-a
orientat preocupările spre dimensiunea antropică a spaţiului terestru,
fără însă a o separa strict de cea naturală. Deşi la început interesul său
faţă de om ca element al sistemului planetar şi faţă de activităţile sale
în cadrul acestuia a fost unul general, cu timpul s-au conturat ramuri
distincte ce îşi concentrau atenţia fie doar asupra problemelor şi
97
fenomenelor demografice şi sociale, fie asupra celor ce vizau
activităţile economice. S-au desprins, astfel, ca urmare a creşterii
complexităţii problemelor cu care se confrunta omenirea în secolul al
XX-lea dar şi a intensificării relaţiilor dintre noile ştiinţe apărute în
toate domeniile de cercetare, numeroase direcţii importante de studiu.
Ramurilor precum geografia populaţiei şi geografia socială, născute la
contactul geografiei cu sociologia, geografia aşezărilor umane
dezvoltată din relaţiile pe planul cunoaşterii ştiinţifice cu urbanismul,
geografia comportamentală apărută la contactul cu psihologia etc., li
s-a adăugat o direcţie distinctă care studiază structura şi dimensiunea
spaţială a activităţilor economice ca rezultat al relaţiilor dintre mediu
şi societatea omenească, şi anume geografia economică.
Complexitatea şi caracterul sistemic al geografiei economice
sunt oglindite în marea varietate a subramurilor sale şi în strânsele
relaţii dintre acestea. Astfel, fiecare subramură studiază elemente
distincte ale sistemului economico-teritorial în marea lor diversitate,
dimensiunea spaţială a acestora şi, mai ales, relaţiile ce se stabilesc
între ele, care le determină să funcţioneze ca un întreg în cadrul
sistemului planetar.
În acest sens, perceperea corectă a caracteristicilor diverselor
ramuri industriale nu se poate face fără o bună cunoaştere a
caracteristicilor resurselor energetice, minerale, umane, a diversităţii
acestora şi disparităţilor în repartiţia lor spaţială. Tot astfel, trăsăturile
specifice ale activităţilor agricole nu pot fi înţelese în adevărata lor
complexitate decât cunoscând factorii fizico-geografici (naturali) şi pe
cei socio-economici (demografici şi tehnologici) care le determină
direct sau indirect. Nu mai puţin importante sunt problemele pe care le
studiază geografia transporturilor şi care oferă importante informaţii
celorlalte ramuri, fără de care nu se poate înţelege localizarea spaţială
a diverselor activităţi economice.

1.2. Sistemul economic mondial – sistem teritorial


Concepte
Pentru o mai bună înţelegerea a problemelor cu care se con-
fruntă economia mondială în prezent, pentru cunoaşterea în profun-
zime a structurii sale actuale toate studiile moderne abordează
subiectul din perspectivă sistemică. Geografia nu face excepţie de la
această regulă, pornind în analizele realizate cu privire la activităţile
economice de la relaţia ce se stabileşte între cele două concepte:
sistem teritorial – sistem economic.
98
Conceptul de sistem teritorial nu este nou în geografie ci
reprezintă o altă treaptă în interpretarea realităţii înconjurătoare.
Abordarea sistemică a apărut odată cu amplificarea problemelor cu
care se confruntau toate domeniile ştiinţifice, odată cu relevarea
relaţiilor de interdependeţă existente între toate elementele studiate
până la un moment dat ca entităţi independente. În geografie apare,
astfel, conceptul de geosistem care „vizează deci tocmai îmbinarea
tuturor elementelor sistemului natural, ale sferei economice şi
demografice […] într-un tot unitar, riguros delimitat teritorial“ (Cucu,
1981, p. 9). Se sublinia necesitatea studierii în ansamblu a elementelor
din teritoriu şi, cu precădere, a relaţiilor dintre ele nu doar pentru a
înţelege ci şi pentru a putea prognoza comportamentul, evoluţia lor
temporală şi spaţială.
Conceptul de sistem teritorial vine, astfel, să accentueze această
idee. Este considerat un „ansamblu funcţional, constituit din elemente
şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune“ (Ianoş,
2000, p. 21), şi reprezintă, în esenţă, obiectul de studiu al geografiei,
ca urmare a faptului că abordarea sistemică se realizează în spaţiu,
teritorial. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un suport al
existenţei, al evoluţiei şi, pe de altă parte, un cadru teoretic pentru
desfăşurarea tuturor proceselor mediului natural şi antropic. În
concluzie, „sistemul teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip
de dezvoltare teritorială, care are în vedere atingerea unor finalităţi de
ordin social-economic şi cultural“ (Ianoş, 2000, p. 21).
Înţelegerea structurii interne şi a funcţionalităţii sistemului teritorial
reprezintă punctul de plecare pentru analiza realităţii în sine. Este un pas
esenţial în procesul de studiere a diverselor areale ce compun spaţiul
terestru, o teoretizare a caracteristicilor specifice acestora.
Cunoaşterea structurii sistemului teritorial se realizează pe
diverse niveluri de analiză: macroscară, mezoscară, microscară.
Primul este nivelul de referinţă maxim, cel mai complex, care
însumează totalitatea celorlalte două niveluri şi care se caracterizează
printr-un grad mare de heterogenitate. Din această perspectivă putem
vorbi despre un sistemul teritorial global, mondial. Cel de al doilea
nivel vizează spaţiile intermediare, de o complexitate medie în raport
cu nivelul superior şi care se integrează organic în acesta. Astfel de
sisteme teritoriale pot fi considerate arealele continentale dar şi cele
regionale din cadrul lor. La nivel de microscară se află sistemele
teritoriale naţionale şi cele locale, care, cu mult mai simple, se
integrează şi le alcătuiesc pe cele superioare.
99
„Raportul dintre aceste categorii spaţiale este de integrare succe-
sivă, încât marile unităţi funcţionale ale unui teritoriu reflectă însuşiri noi,
care nu se regăsesc la nivelele inferioare. Organizarea de ansamblu a unui
teritoriu necesită analiza pe nivele ierarhice ale realităţii, după care prin
operaţiuni de agregare (dezagregare) funcţională pot rezulta unităţi viabile
pentru o dezvoltare de perspectivă“ (Ianoş, 2000, p. 37).
Aşa cum reiese din definiţie, sistemul teritorial este alcătuit din
elemente şi relaţiile dintre ele. Elementele componente sunt atât cele
naturale, care constituie în esenţă mediul natural sau subsitemul
teritorial pur natural, cât şi cele social-economice ce formează
subsistemul teritorial antropic. Ambele, aflate într-o permanentă
interacţiune atât ca subdiviziuni ale întregului sistem cât şi prin
intermediul propriilor elemente componente, reprezintă nivelul macro-
structural. Fiecare subsistem menţionat este la rândul său alcătuit din
subsisteme specifice aflate într-o strânsă corelaţie. Astfel, macro-
sistemul teritorial pur natural este format din 6 subsisteme majore între
care relaţiile de interdependenţă au o specificitate anume. Orice areal de
pe suprafaţa terestră se caracterizează printr-un relief cu anumite
caracteristici şi printr-un climat care este întotdeauna determinat de
amplasarea teritoriului respectiv pe Glob. Relaţiile care se stabilesc între
relief şi climat sunt reciproce, relieful determinând clima locală prin
altitudine şi expoziţia versanţilor iar clima favorizând modificările
geomorfologice ale suprafeţei terestre în primul rând prin eroziune
pluvială. Astfel de relaţii de reciprocitate se stabilesc între toate
subsistemele componente, rezultatul fiind un sistem teritorial unic,
irepetabil spaţial şi temporal.
Macro-sistemul teritorial antropic este alcătuit la rândul său din
subsisteme socio-economice: populaţie, aşezări umane, activităţi econo-
mice, comportamentul comunitar, fiecare conturându-şi un mediu spe-
cific. Relaţiile dintre ele sunt mult mai dinamice şi se dezvoltă activ în
jurul macro-sistemului natural de care sunt dependente şi pe care îl
influenţează intens (fig. 1). Populaţia este elementul primordial, esenţial
al sistemului antropic, cea care determină şi configurează toate celelalte
subsisteme şi care nu poate exista la rândul său fără acestea. Mediul
economic se naşte din activităţile populaţiei cu care se află, astfel, într-o
permanentă interdependenţă. Îi oferă acesteia hrana, serviciile şi
veniturile necesare existenţei şi se aprovizionează cu forţa de muncă de
care este direct dependent. O strânsă corelaţie se realizează între
economie şi mediul natural în care se dezvoltă, preluând de la acesta
resursele ce îi asigură existenţa, modificându-i puternic caracteristicile
printr-un proces intens de antropizare.
100
Sistemul economic se dovedeşte, astfel, a fi o componentă
importantă a sistemului teritorial, un subsistem antropic al acestuia,
alcătuit dintr-un număr însemnat de elemente şi relaţiile dintre ele. În
acest sens, fiecare tip de activitate, fiecare ramură economică sunt, la
rândul lor, subsisteme interdependente. Activităţile agricole sau cele
industriale se constituie în elemente componente ale acestor ramuri
economice, există şi se dezvoltă nu doar prin propriile eforturi, ci, mai
ales prin relaţiile ce se stabilesc între ele. De asemenea, esenţiale sunt
conexiunile pe care le dezvoltă cu activităţi din alte ramuri ale sis-
temului economic. De exemplu, cultura plantelor reprezintă o impor-
tantă sursă de materie primă pentru industria alimentară şi, la rândul său,

Fig. 1. Interrelaţiile dintr-un sistem teritorial puternic antropizat


(după Ianoş, 2000)
se aprovizionează din industrie cu produsele chimice şi utilajele
necesare lucrărilor agricole. Multe astfel de corelaţii se stabilesc între
101
toate activităţile economice, în marea lor majoritate fiind susţinute de
infrastructura de transport şi telecomunicaţii, baza materială a
sistemului de conexiuni.
La nivel mondial sistemul economic este deosebit de complex ca
urmare a faptului că se dezvoltă pe aproape întreaga suprafaţă terestră,
extrem de diversificată din toate punctele de vedere. În acest context,
dificultatea cunoaşterii şi înţelegerii structurii şi caracteristicilor sale
este accentuată şi nu poate fi depăşită decât printr-o abordare
sistemică.
Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale
sistemului economic
O înţelegere corectă a dimensiunii sistemice şi spaţiale a
economiei mondiale implică abordarea corelativă a celor două noţiuni
menţionate anterior şi anume sistemul teritorial şi sistemul economic.
În lucrarea sa Sisteme teritoriale, I. Ianoş reliefează una dintre
caracteristicile conceptului respectiv:
„Similar altor entităţi spaţiale, sistemul teritorial reprezintă un
spaţiu limitat, unde reciclarea resurselor se desfăşoară pe mai multe
nivele trofice, prin intermediul a numeroşi agenţi. Aceştia, utilizând
simultan şi succesiv procesele compatibile existente, introduc în
circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile).
Astfel este conturată imaginea complexă a sistemului teritorial
ale cărui elemente componente sunt prezentate sintetic ca resurse,
agenţi, procese, produse şi nivele trofice şi se află în relaţii
permanente de interconexiune.
Această abordare poate fi reluată în planul analizei sistemului
economic, ca element component al sistemului teritorial, ceea ce ar
reprezenta o transpunere la un alt nivel a imaginii deja create (fig. 2).
Sistemul economic are dimensiunea sa spaţială, prezintă limite
teritoriale induse atât de caracteristicile fizico-geografice cât şi de cele
socio-economice. Există prin reciclarea propriilor resurse prin
intermediul nivelelor trofice, care reprezintă în esenţă ansambluri de
procese. Aşa se poate explica consumul permanent în interiorul
sistemului economic de resurse precum cele energetice (cărbuni,
petrol, gaze naturale, energie electrică etc.), minerale (feroase şi
neferoase), agricole (vegetale şi animale), informaţie etc. Elementele
active în cadrul sistemului, agenţii, sunt întreprinderile din toate
domeniile (agricol, industrial, de servicii) şi de toate categoriile (mici,
mijlocii, mari, multinaţionale), care acţionează la toate nivelele, de la
cel local până la cel global. Acestea reciclează resursele,
102
transformându-le în produse (industriale, agricole) care, la rândul lor,
devin resurse pentru alţi agenţi. Întreprinderile, agenţi ai sistemului
economic, desfăşoară diverse activităţi, reprezentând în esenţă procesele

Sistem teritorial Sistem economic

Resurse
Resurse energetice, minerale,
agricole, informaţie

Întreprinderi
Agenţi industriale, agricole,
de servicii

Activităţi
Procese industriale, agricole,
de servicii

Produse şi servicii
Produse industriale, agricole,
de transport

Tehnotrofia
stocarea, canalizarea,
calificarea forţei de muncă,
construcţia, urbanizarea
Nivele trofice
Nootrofia
amenajarea, planificarea,
finanţarea, dezvoltarea

Fig. 2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial


şi cele ale sistemului economic

imanente sistemului. Numărul şi diversitatea acestora este deosebit de


mare, ele putând fi grupate în categorii precum activităţile de
103
exploatare a resurselor, cele industriale, de prelucrare, cele agricole şi
cele de servicii. Toate se află într-o permanentă relaţionare dând
naştere nivelelor trofice de tipul tehnotrofiei şi nootrofiei. În cea de a
doua categorie intră procese precum amenajarea, planificarea,
finanţarea şi dezvoltarea, fără de care economia nu poate exista.
O astfel de analiză se poate aplica la orice nivel. Complexitatea
ei este cu atât mai mare cu cât nivelul este mai înalt. Numărul
elementelor componente ale sistemului economic global este mult mai
mare ca, de altfel, şi diversitatea lor. Pe plan mondial vom regăsi toată
gama de resurse localizate şi grupate în raport de condiţiile fizico-
geografice dar şi de cele socio-economice. În raport de poziţia lor pe
Glob şi de modul şi intensitatea exploatării se conturează localizarea
agenţilor economici, care desfăşoară activităţi specifice şi creează
produsele necesare continuării procesului productiv. La nivel
microteritorial, sistemul se reproduce întocmai, dar complexitatea sa
este mai redusă şi reflectă specificul locului. Aşa apar regiuni
caracterizate prin economii preponderent agricole, iar altele cu profil
industrial. Fiecare dintre acestea sunt rezultatele ofertei mediului şi
funcţionează cu elemente şi procese specifice. Analiza lor va scoate în
evidenţă asemănarea rezultată din tiparul sistemic (elementele şi
relaţiile dintre acestea) dar şi deosebirile la nivelul fiecărui element şi
proces (în regiunile agricole funcţionează preponderent întreprinderi
agricole, care exploatează şi prelucrează resursele vegetale şi animale
ale mediului; în regiunile industriale predomină întreprinderile
industriale a căror producţie se bazează pe resurse variate – energetice,
minerale, agricole – şi al căror out-put este foarte diversificat).
Din perspectiva analizei fizionomice a sistemului teritorial se
naşte imaginea reală a acestuia şi implicit cea a sistemului economic.
De aceea, se au în vedere marile componente: natura, omul, societatea,
construcţiile şi recipienţii, reţelele. Mediul natural este suport al
economiei mondiale, un suport fizic ce oferă resursele necesare
existenţei sale. Omul este elementul activ (forţă de muncă),
organizatoric (planificare, administrare), creativ (informaţie) fără de
care economia ar fi o noţiune lipsită de substanţă. Societatea este
cadrul în care economia îşi desfăşoară activitatea, prin intermediul
căreia se dezvoltă. Construcţiile şi recipienţii sunt formele care asigură
spaţii de stocare, adăpost, loc de muncă iar reţelele sunt structurile şi
tehnicile de transfer a resurselor, produselor, informaţiilor etc. Toate
acestea se materializează în peisaje ce variază extrem de mult pe
suprafaţa Terrei deşi, în esenţă, componentele de bază rămân aceleaşi.
104
1.3. Teorii şi factori de localizare a activităţilor economice
Orice studiu cu privire la sistemul economic trebuie să abordeze
şi dimensiunea spaţială a acestuia. Fără o astfel de analiză imaginea
creată poate fi considerată imaterială, ireală atât timp cât materialitatea
lumii în care trăim implică spaţialitate şi temporalitate. Din acest
punct de vedere, activităţile economice reprezintă acţiuni rezultate din
efortul indivizilor, al societăţii umane în vederea obţinerii de avantaje
în relaţie cu mediul şi cu ea însăşi, acţiuni care se desfăşoară într-un
spaţiu delimitat şi într-un anumit interval de timp. Având în vedere
toate acestea, studiile realizate pe teme economice trebuie să aibă la
bază o temeinică teoretizare şi metode de analiză bine conturate.
Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică
Apărută din nevoia completării studiilor economice cu elemente
noi, necesare găsirii unor răspunsuri veridice la întrebări din ce în ce
mai dificile, rezultate din permanenta creştere a complexităţii
sistemului economic mondial, economia spaţială este o ştiinţă aflată în
zona de interferenţă a economiei şi geografiei. La baza sa stau teoriile
economice cu finalitate spaţială, şi anume cele ale lui Thünen şi
Weber, ce au adus ca element esenţial în analiză, spaţiul. Prin prisma
acestei ştiinţe relativ noi, spaţiul este perceput sub două aspecte: ca un
ansamblu de locuri separate prin distanţă şi ca suport al activităţilor.
Dimensiunea spaţială inclusă în analizele economice determină un
element esenţial al acestora, şi anume nivelul preţurilor care este direct
influenţat de cheltuielile de transport ce „afectează nu numai preţurile
de pe piaţă, ci şi locaţia condiţiilor favorabile producţiei“ (Blaug,
1992, p. 650).
Această nouă tendinţă de abordare bivalentă a problemelor a
făcut posibilă în continuare fuzionarea teoriilor de localizare cu noi
teorii economice, ca de exemplu teoria neo-clasică a producţiei.
În contrast cu economia spaţială, geografia economică consideră
spaţiul ca element central, fundamental al sistemului complex, care
este economia mondială. Acesta nu poate fi eliminat din analizele
economice, varietatea sa deosebită şi marea sa complexitate dând
personalitate structurilor economice. Pentru geografi spaţiul nu este un
simplu ansamblu de locuri separate prin distanţă. El implică
conexiuni, transformându-se la rândul său într-un sistem. Aceste
conexiuni trebuie determinate pentru a înţelege evoluţia economică.
De asemenea, el nu este un simplu suport pentru activităţi. Geografii îl
consideră un element activ ce suferă influenţe din partea altor
elemente, dar la rândul său le determină prin personalitatea sa.
105
Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică
spaţială
În istoria relaţiei ce s-a stabilit între gândirea economică şi cea
spaţială se disting trei etape importante:
a) Prima etapă coincide cu procesul de formare a economiei
politice începând cu Adam Smith şi derulându-se de-a lungul secolelor
XVI-XVIII. Gândirea economică a acelei epoci s-a dovedit favorabilă
integrării factorului spaţial în studiul formării şi circulaţiei valorilor.
În acest sens, în 1755 economistul Richard Cantillon, considerat
precursorul analizei de localizare a activităţilor economice, a schiţat în
lucrarea sa Essai sur la nature du commerce en général o teorie
pornind de la repartiţia populaţiei şi a activităţilor ei studiind astfel
ariile de populare, situarea lor, mărimea şi zonele lor de atracţie.
Scopul analizei era acela de a face economii la transport, element cu
un rol deosebit de important în evoluţia acestor arii. Cantillon lansa
încă din acea perioadă ideea existenţei unor pieţe de desfacere de
diferite mărimi, în funcţie de intensitatea relaţiilor comerciale dintre
oraşe şi sate. Aceste relaţii erau la rândul lor determinate de
transporturi, astfel încât preţurile de pe pieţele urbane influenţau
repartiţia culturilor în jurul oraşelor.
b) O a doua etapă începe cu strălucitul economist englez David
Ricardo şi se desfăşoară de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Este
perioada în care se elimină preocupările spaţiale din analiza teoretică,
singura excepţie făcând-o prin lucrările sale economistul german
Johann Heinrich von Thünen (1780-1850). Dar, „în contrast cu
scriitorii secolului al 18-lea, care au atins problemele distanţei şi zonei,
Thünen a urmărit să redea un model geografic care să evidenţieze
rolul distanţei şi zonei prin construcţia sa“ (Blaug, 1992, p. 650-651).
În lucrarea „Statul izolat“ apărută la Hamburg în 1826, el a
stabilit, printr-un efort deosebit de abstractizare, unele principii
generale, ce explică localizarea culturilor şi delimitarea ariilor de piaţă
dând naştere astfel teoriei localizării activităţilor agricole.
Demersul său ştiinţific porneşte de la stabilirea unor postulate,
necesare pentru a putea realiza o schemă teoretică. Astfel, spaţiul în
teoria lui Thünen este unul simplificat: un teritoriu agrar perfect
omogen, o câmpie uniformă, continuă şi izolată, dotată cu facilităţi de
comunicare echivalente în toate direcţiile, în centrul său aflându-se un
oraş care reprezintă piaţa de desfacere a produselor agricole. Într-un
astfel de spaţiu izolat şi uniform autorul încearcă să reliefeze
principiile care determină reducerea la minimum a costului transpor-
106
tului şi, implicit, maximizarea rentei funciare, a profitului. Altfel spus,
„scopul numeroaselor sale idei abstracte era să izoleze cheltuielile de
transport, ca funcţie liniară a distanţei, de toţi ceilalţi factori care
influenţează locaţia producţiei agricole şi modul de utilizare a
terenului, cum ar fi: clima, topografia, calitatea solului, cererea
locuitorilor de la oraş, calitatea managementului fermelor, tehnologia
pregătirii hranei, mijloacele de transport din dotare etc. (Blaug, 1992,
p. 651). „Astfel rezultă în jurul pieţei mai multe zone de cultură sub
forma unor areale concentrice (fig. 3). Regula generală este aceea că,
cu cât distanţa faţă de oraşul central creşte, cu atât preţul terenurilor şi
intensitatea culturilor scad. Rezultă de aici ideea, că pe terenurile
scumpe din apropierea pieţei de desfacere trebuie amplasate culturi
intensive. Excepţie de la această regulă fac doar culturile voluminoase
sau cele perisabile al căror transport pune probleme. Aceasta a fost
prima aplicare a metodei izoliniilor, metodă ce ulterior va fi dezvoltată
şi intens utilizată.
Mai târziu, economistul german, simţind nevoia apropierii de
realitate a teoriei sale, a introdus noi elemente spaţiale, care
determinau distorsiuni importante. Aşadar, a luat în considerare o cale
navigabilă, prezenţa mai multor localităţi în locul uneia singure, a
ţinut cont de ponderea inegală a fiscalităţii, de variaţia fertilităţii
solului, ş.a.m.d. Aceste elemente au accentuat caracterul spaţial al
teoriei, crescându-i inevitabil valoarea.

Localitatea centrală

Agricultură intensivă/creşterea
intensivă a animalelor

Silvicultură

Cultura extensivă a cerealelor

Creşterea extensivă a animalelor

Fig. 3. Teoria localizării activităţilor agricole a lui Thünen

c) A treia perioadă reintegrează spaţiul ca obiect al analizei, dar


într-un mod care îl particularizează. La începutul secolului al XX-lea,
între anii 1920-1940, ramuri ale economiei politice specializate în
107
studii spaţiale se dovedesc a susţine teorii economice, în care
elementele centrale sunt la origine a-spaţiale.
Una dintre aceste teorii este cea a economistului german Alfred
Weber (1868-1958), veritabilă teorie a localizării industriei. Aceasta
este considerată „proiecţia economiei pure în domeniul spaţial“ şi
propune, ca şi teoria lui Thünen, un demers deductiv bazat pe un
anumit număr de postulate: spaţiul omogen (câmpie uniformă), resurse
şi pieţe cu localizare cunoscută, cost al transportului proporţional cu
distanţa (funcţie liniară a greutăţii şi distanţei), forţa de muncă în
cantităţi nelimitate şi cu salariu constant, uzinele industriale produc un
singur produs. Scopul teoriei fiind minimizarea costurilor totale de
transport ale intrărilor şi ieşirilor şi maximizarea profiturilor, conclu-
zia la care autorul ajunge este aceea că întreprinderea se instalează în
spaţiile favorabile din acest punct de vedere.
Drumul spre respectiva concluzie este reprezentat de o analiză în
trei etape. Prima etapă constă în stabilirea punctului din spaţiu în care
costul transportului este optim, utilizând metoda triunghiurilor de
localizare. În a doua etapă, Weber şi-a propus să analizeze distorsiuni-
le create în modelul respectiv de atracţia exercitată de către centrele cu
forţă de muncă avantajoasă, utilizând ca instrument de lucru un indice
al costului muncii. În ultima fază Weber conchide că, în acest spaţiu
economico-geografic, în care îşi plasează demersul, există două tipuri
de forţe, de aglomerare şi de dezaglomerare, care determină repartiţia
industriei. Aceste forţe se materializează prin economii de aglomerare
şi economii de dezaglomerare, sursa conceptelor moderne economii
externe şi dezeconomii externe.
Pe baza teoriei localizării industriale a lui Weber (1909), s-a
construit ulterior o teorie spaţială a echilibrului general walrasian
dezvoltată în timp de către A. Lösch (1940), W. Isard (1956),
A. Lefeber (1959), E. Von Böventer (1966). Teoria localizării agricole
a lui Thünen, perfecţionată de Lösch, Dunn şi Isard a fost continuată
după al doilea război mondial cu teoria spaţiului rezidenţial urban,
dezvoltată de L. Wingo, W. Alonso şi R. F. Muth. Această şcoală de
economie spaţială, în care spaţiul este înţeles ca suprafaţă şi distanţă
de parcurs, a contribuit împreună cu alte teorii mai vechi la fondarea
economiei urbane ca ramură particulară. Recunoaşterea existenţei
dezechilibrelor regionale, după al doilea război mondial, a impulsionat
dezvoltarea unor studii de economie regională şi a unei problematici
teoretice diverse, dintre care se distinge contribuţia lui F. Perroux la
conceptualizarea spaţiului. În sfârşit, odată cu independenţa teritoriilor
108
coloniale şi renaşterea lor naţională, se distruge acea egalitate transpa-
rentă a raporturilor internaţionale postulate de teoria comerţului inter-
naţional, impunând revenirea teoriei dinamice a inegalităţii, cea care
dă importanţa necesară schemelor spaţiale (centru/periferie). Astfel,
s-au pus bazele utilizării metodelor neoclasice de analiză economică,
mai ales privind alegerea locului optim de amplasare a producţiei şi
organizarea fluxurilor de transport.
Geografia economică în contextul actual al noilor teorii
spaţiale
Sfârşitul deceniului al şaptelea şi începutul celui de-al optulea au
reprezentat în geografia economică momentul unei importante
schimbări. S-a produs trecerea de la analizele tradiţionale, bazate pe
teoria neoclasică a localizării industriale a lui Weber, la cercetări
privind fundamentele geografice ale sistemelor de producţie şi ale
relaţiilor dintre firme şi alte structuri capitaliste precum statul şi forţa
de muncă. „Aceste direcţii ale cercetării geografice au reîmprospătat
geografia economică, mărind, în acelaşi timp, şi importanţa
înţelegerii geografiei ca element component al sistemului ştiinţelor
sociale în general“ (Scott, Storper, 1992, p. 6).
Iată trei dintre cele mai noi perspective teoretice în domeniu:
1. Teoria post-fordistă a specializării flexibile,
2. Teoria reglării,
3. Analiza reţelei.
Primele două direcţii de analiză oferă idei interesante în legătură
cu schimbările contemporane şi dezvoltarea regională din cadrul
societăţilor capitaliste. În acelaşi timp, ele urmăresc să redea imaginea
istorică şi spaţială specifică a peisajului economic global format din
structuri sociale şi sisteme economice diferite.
Din punctul de vedere al celei de a treia perspective firma
(întreprinderea), ca element de bază în organizarea producţiei
capitaliste, poate fi revigorată numai prin analiza relaţiilor din reţea.
De asemenea, doar prin înţelegerea sistemelor culturale, şi anume a
„actorilor” sociali din grupuri de reţele asemănătoare, se pot rezolva
problemele apărute prin impunerea primelor două teorii la realităţile
economice din diferitele puncte ale economiei globale.
Teoria post-fordistă a specializării flexibile se concentrează,
în esenţă, pe analiza modificărilor structurale din economia capitalistă
mondială şi a condiţiilor ce conduc la schimbările episodice din aceste
structuri, denumite în cadrul geografiei economice „sisteme tehnolo-
gico-instituţionale“, aceasta deoarece modificările respective produc
109
profunde transformări în organizarea tehnologică, socială, economică
şi teritorială a producţiei.
Sistemul de producţie fordist a dominat economia mondială de
la începutul secolului al XX-lea până la sfârşitul deceniului şapte şi
începutul celui de al optulea şi a reprezentat momentul naşterii
economiei de larg consum, a producţiei de masă materializate prin
întreprinderi mari şi foarte mari. Teoria post-fordistă a specializării
flexibile postulează că, în perioada imediat următoare, regimul de
acumulare de tip fordist a început să fie înlocuit cu noul tip de
acumulare flexibilă ca mod dominant de activitate în economia
capitalistă.
Noul regim de producţie de tip flexibil şi sistemele asociate lui
reprezintă „forme de producţie caracterizate printr-o deosebită capa-
citate de înlocuire a unui proces sau unui produs cu altele şi de a creşte
sau a reduce rapid producţia fără a afecta puternic nivelele de
eficienţă“ (Storper, Scott, 1989, p.24).
Una dintre cele mai penetrante şi influente teoretizări ale
structurilor economice de bază şi ale mecanismelor de schimbare
istorică şi economică este cunoscută drept teoria franceză a reglării.
Ea reprezintă „o riguroasă dar nedeterminantă enumerare de faze ale
dezvoltării capitalismului, care lasă câmp liber diversităţii istorice şi
naţionale“ (Hirst, Zeitlin, 1992, p.84).
Scheletul teoriei reglării se conturează pe trei concepte de bază
şi anume: capitalismul ca structură a societăţii, regimul de acumulare,
modul de reglare socială (MRS).
Aceste trei concepte sunt complementare, împreună dând o
explicaţie clară a schimbărilor istorice din capitalism. Din punctul de
vedere al teoriei reglării, capitalismul este un mod de producţie
distinct. În cadrul său există tendinţe de evoluţie spre crize, datorită
permanentei contradicţii dintre forţele componente. Aceste crize
trebuie rezolvate pentru ca sistemul să supravieţuiască. În urma lor şi a
acţiunilor întreprinse de către agenţii sociali (organizaţii de afaceri) şi
de către instituţii (politici guvernamentale) se dezvoltă noi forme
socio-economice. Fiecare criză rezolvată cu succes conduce la o
anumită fază de dezvoltare. În această fază regimul de acumulare se
află într-o relaţie de echilibru pe termen lung cu consumul. Teoria
reglării stabileşte două tipuri de regimuri de acumulare: unul intensiv
şi altul extensiv. Pe toată durata secolului al XX-lea, în perioada
fordistă şi într-o oarecare măsură în cea post-fordistă, dominant a fost
regimul de acumulare extensiv.
110
Ideea centrală a teoriei reglării este aceea că, o perioadă de
inovaţie tehnologică şi dezvoltare economică susţinută poate fi
prelungită doar dacă regimul de acumulare se află într-o strânsă
colaborare cu modul de reglare socială adecvat. Cele două categorii
abstracte sunt dependente una de alta şi se susţin reciproc. Capitalismul
ar suferi crize structurale importante dacă una dintre cele două ar fi
distrusă. Este necesar ca principalii actori sociali şi instituţionali să facă
anumite modificări prin hotărâri strategice şi luptă politică, pentru a
reface echilibrul modului de producţie capitalist.
Factori de localizare a activităţilor economice
Studiul dinamicii geografice a evoluţiei activităţilor economice
implică în mod necesar analiza motivaţiilor de localizare. De aceea,
cunoaşterea şi interpretarea factorilor ce determină luarea deciziei de
amplasare a acestora apar ca fundamentale.
O activitate economică este viabilă atunci când localizarea ei se
dovedeşte a fi corectă. Termenul acesta generic poate fi abordat din
două perspective. Pe de o parte, se poate vorbi despre o localizare în
cadrul sistemului economic, ceea ce înseamnă amplasarea într-un
domeniu de activitate, într-o ramură anume sau într-o reţea de
activităţi economice, iar pe de altă parte este vorba şi despre o
localizare spaţială, ceea ce implică o abordare pur geografică.
Geografia este ştiinţa care evidenţiază diferenţele existente între
areale: unele sunt mai bogate în resurse sau posedă o putere mai mare
de atracţie faţă de altele, respectiv pot fi favorabile unor activităţi
economice specifice sau pot fi puncte de concentrare pentru comerţ şi
comunicaţii. Aceste avantaje se datorează unor factori geografici,
reprezentaţi fie de caracteristici abstracte ale spaţiului (distanţă,
accesibilitate, mărime), fie de trăsături complexe ale suprafeţei
terestre.
Pe de altă parte se poate vorbi şi despre factori ce nu sunt strict
geografici şi care determină o localizare avantajoasă. Aceştia includ
determinanţi economici, politici şi culturali, ce sunt consideraţi factori
indirect geografici datorită imposibilităţii abordării lor în afara
spaţiului.
Acest tip de analiză este necesar deoarece nici unul dintre
factorii de localizare a activităţilor economice nu se poate sustrage
elementului spaţiu. De asemenea, geografia cercetează elementele în
interdependenţă unele cu altele, căutând răspunsuri cu privire la
cauzele ce determină evoluţia lor.

111
În funcţie de importanţa sau forţa cu care factorii de localizare
geografici sau indirect geografici determină amplasarea în spaţiu a
activităţilor economice s-a recurs la următoarea clasificare:
• factori generali, ce afectează localizarea la nivel internaţional
şi regional şi care sunt utilizaţi deopotrivă de către economişti şi
geografi;
• factori speciali, ce determină amplasarea şi evoluţia
activităţilor la nivel local, studiaţi în special de geografi.
Factori generali. Factori politici şi economici. Unul dintre cei
mai importanţi factori generali de localizare a activităţilor economice
în contextul actual al economiei globalizate, în care fluxurile de
investiţii ce stau la baza apariţiei de noi firme au cuprins întregul
spaţiu mondial, este riscul general de ţară, ce determină procesul
decizional în tranzacţiile financiare la nivel macroeconomic şi politic.
Acesta se poate defini în sens larg ca reprezentând „pierderile
financiare potenţiale datorate problemelor survenite în urma
fenomenelor macroeconomice şi politice dintr-o ţară“ (Munteanu,
Vâlsan, 1995, p. 84).
Factorii şi indicatorii riscului de ţară rămân aceiaşi în toate
situaţiile. Literatura de specialitate îi grupează în două categorii şi
anume factori macroeconomici şi factori politici, ce operează simultan
şi intercorelat la nivel internaţional, regional şi naţional (fig. 4).
Factori speciali. Alături de factorii generali ce determină
localizarea activităţilor economice şi care sunt abordaţi în studii ale
economiştilor dar şi ale geografilor, există şi factori speciali utilizaţi în
mod prioritar în analizele geografice. Aceştia din urmă sunt factori de
natură pur geografică, la care se adaugă cei economici şi tehnologici,
care, prin prisma geografiei, capătă noi valenţe în procesul de deter-
minare a localizării.
Factori geografici. Caracteristici spaţiale ale localizării. Spaţiul
este factorul indispensabil existenţei şi evoluţiei oricărui sistem, fie el
teritorial, economic sau social, implicit tuturor elementelor componente
şi relaţiilor de interdependenţă dintre acestea. Abordat ca suprafaţă, se
remarcă prin prezenţa sa în cadrul sistemelor amintite la nivel global,
foarte puţine areale fiind în prezent încă neintegrate în sfera de influenţă
a omului. De asemenea, este o resursă importantă pentru dezvoltarea
socio-economică a umanităţii, fiind substratul necesar oricărei activităţi.
Ca distanţă sau separare spaţială, el devine factor restrictiv, izolând
inevitabil indivizii în efortul lor continuu de comunicare.
112
Fig. 4. Factori generali de localizare a activităţilor economice
şi riscul general de ţară

113
Spaţiul, ca teritoriu ce poate fi utilizat şi organizat eficient, şi
distanţa, ca barieră spaţială ce trebuie depăşită, sunt factori geografici
fundamentali ce influenţează localizarea şi interacţiunea elementelor
(fig. 5).
Distanţa este dimensiunea spaţială a separării, măsurată din punct
de vedere fizic, temporal, al efortului şi costului necesar depăşirii ei. De-a
lungul istoriei, distanţa a limitat suprafaţa terestră pe care omul o putea
utiliza. Incapacitatea de a depăşi această barieră l-a determinat să utilizeze
intensiv şi în mod specializat teritoriul familiar lui.
De aceea, distanţa a fost întotdeauna privită, în primul rând, ca o
barieră în calea comunicării, deplasării şi schimburilor comerciale şi a
fost deseori măsurată prin cost. Costul deplasării pe aceeaşi distanţă
fizică variază însă în raport de anumite coordonate, astfel încât într-o
direcţie el poate fi foarte ridicat defavorizând deplasarea, iar în alta
poate fi destul de scăzut pentru a determina interacţiuni intense. De
aceea, distanţa reprezintă dintotdeauna un element de control asupra
concentrării puterii economice sau a producţiei. În aceste condiţii, ea
are un rol important în conturarea modelului de localizare ideală a
activităţilor umane, determinând apariţia unor noi structuri ale
spaţiului compuse din noi areale, puncte şi linii de interconexiune.
Localizările pot fi astfel analizate prin prisma relaţiilor cu întregul,
determinându-se accesibilitatea lor. Această relaţie influenţează poten-
ţialul viitor al fiecărei localizări în aceeaşi măsură ca şi caracteristicile
moştenite.
Aglomerarea, gruparea populaţiei şi activităţilor în scopul avan-
tajului reciproc, ceea ce impune reducerea la minimum a distanţelor
care le separă, poate fi considerată un mod de rezolvare a problemelor,
pe care le ridică distanţa. Deoarece avantajele aglomerării activităţilor
sunt totodată economice, geografice şi psihologice, ele reprezintă factori
de localizare extrem de importanţi. Aglomerarea populaţiei într-un areal
sporeşte interacţiunea socială şi facilitează schimbul de informaţii.
O alternativă a modului în care aglomerarea rezolvă problemele
create de „bariera distanţă” constă, în prezent, în reducerea timpului
de deplasare. În mod frecvent, timpul necesar acoperirii distanţei este
cel mai expresiv mod de a măsura separarea spaţială. În cea mai mare
parte istoria economică a urmărit, în mod gradat, suprimarea distanţei
prin îmbunătăţirea condiţiilor de transport, în felul acesta reducân-
du-se costul interacţiunilor spaţiale. Această schimbare este relativă –
distanţa continuă să coste. Totuşi, nu mai este o barieră, deoarece se
investeşte foarte mult pentru reducerea efectelor sale.
114
Accesibilitatea. Deoarece omul este un individ social, multe
dintre activităţile sale urmăresc apropierea în vederea exercitării
controlului şi efectuării schimburilor de bunuri şi servicii. În acest
context, un areal accesibil (central) consumatorilor şi locuitorilor,
prezintă avantaje importante. Centralitatea poate fi dată de poziţia sa
în cadrul unui bazin natural, dar, de cele mai multe ori, se realizează în
raport cu distribuţia populaţiei sau a activităţilor cu care se află în
relaţie.
În studiile referitoare la centralitatea activităţilor economice se face
inevitabil referire şi la conceptele opuse acesteia: izolare şi localizare
periferică. Localizarea la periferie stânjeneşte dezvoltarea, reduce carac-
terul unitar şi descurajează interacţiunile. Arealele „provinciale” sunt
amplasate la distanţe mari unele de altele şi dezavantajate din punct de
vedere material şi cultural.
Extinderea. Arealele de mari dimensiuni prezintă numeroase
avantaje precum existenţa diferitelor tipuri şi cantităţi de resurse şi
complementaritatea lor. În acelaşi timp, prezenţa unor pieţe şi a unor
rezervoare de forţă de muncă importante determină o lărgire a scării
producţiei, reduce costurile pe unitate şi creează un potenţial
economic mai mare pe suprafeţe mai largi pentru acelaşi efort relativ.
Localizarea relativă, constând în amplasarea activităţilor
economice de-a lungul căilor de comunicaţie naturale, în puncte de
trecere peste bariere naturale, pe malurile unor bazine lacustre sau
marine, dar mai ales în raport cu centre de dezvoltare economico-
socială, prezintă avantaje deosebite pentru dezvoltare.
Caracteristicile spaţiale descrise sunt doar o parte din factorii care
influenţează localizarea şi interacţiunea oricărei activităţi economice.
Un alt factor important este mediul. Peisajul natural este atât de vizibil
încât numai elementele sale ar putea fi considerate ca responsabile de
dezvoltarea economică. Într-adevăr, formele de relief, reţeaua
hidrografică, clima, solurile, vegetaţia şi, în special, resursele naturale
au fost vitale pentru existenţa omului de-a lungul istoriei. Totuşi, nu
trebuie supraestimată importanţa naturii. Nu trebuie uitat faptul că
tehnologia a creat posibilitatea dezvoltării activităţilor umane într-un
mediu neospiatlier, în timp ce tipuri de climă favorabilă s-au dovedit a
nu fi o garanţie pentru dezvoltare. În acest sens, rolul mediului în ceea
ce priveşte contribuţia sa la avantajele şi dezavantajele unei localizări
este de o importanţă mai scăzută, intervenţia în cadrul procesului de
dezvoltare economică fiind indirectă.
115
116
Fig. 5. Structura factorilor speciali
Factori economici şi tehnologici. O rezolvare a problemelor
ridicate de factorii anterior menţionaţi o reprezintă factorii tehnologici
şi economici precum tehnologiile avansate, infrastructura bine
dezvoltată, forţa de muncă numeroasă sau cu pregătire superioară,
avantajul comparativ şi economiile la scară.
Intensitatea procesului de dezvoltare tehnologică, pe care
societatea umană îl cunoaşte în prezent, a determinat creşterea
capacităţii de depăşire a limitelor impuse de mediul natural şi de
spaţiu prin elementele sale. Noile tehnologii permit industriei din
arealele populate să producă bunurile necesare fără să se deplaseze în
areale nepopulate dar superioare din punct de vedere natural,
reprezentând, în felul acesta, principala alternativă pentru dezvoltarea
determinată de mediu. Pe de altă parte, are loc şi o intensificare a
proceselor de producţie şi o reducere a costurilor, deci o creştere a
productivităţii. Acestea reprezintă elemente importante de dezvoltarea
cu atracţie deosebită faţă de noile investiţii.
Natura şi modul de organizare a activităţilor sunt influenţate, deci,
de dezvoltarea tehnologică dar şi de sursa, calitatea şi preţul forţei de
muncă şi disponibilitatea şi valoarea capitalului. Posibilitatea de a
înlocui forţa de muncă cu capitalul şi invers depinde de disponibilitatea
lor relativă, de costul şi calitatea lor. Dacă sursa de forţă de muncă este
abundentă sau ieftină, ca în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, este
nevoie de mai puţin capital. În această situaţie se află firme, care şi-au
ales amplasamentul în funcţie de existenţa în zonă a unei forţe de muncă
specializate. Nivelul de pregătire nu rămâne însă singurul element
determinant, deşi este esenţial la ora actuală pentru a face faţă ritmului
rapid de dezvoltare tehnologică. În alegerea unei localizări firmele
investitoare iau în calcul şi atitudinea forţei de muncă faţă de
introducerea noului, ceea ce implică atitudinea faţă de muncă, faţă de
schimbarea ocupaţiei şi de migraţii, faţă de relaţiile internaţionale,
implicit cunoaşterea limbii şi culturii diferitelor popoare.
Există cazuri în care se preferă localizarea la depărtare de zone
industriale, dorindu-se angajarea unei forţe de muncă proaspete,
neadaptate la relaţiile industriale tradiţionale, deşi cheltuielile pentru
pregătirea acesteia sau pentru dotarea cu echipament mecanizat sunt
mai mari.
Şi calitatea activităţii de transport determină în mod deosebit luarea
deciziilor de localizare. Deoarece pentru stabilirea localizării unor
activităţi specializate este necesară existenţa unei reţele de transport bine
dezvoltate, multe regiuni cu un potenţial productiv ridicat, dar cu o reţea
117
de transport redusă rămân la un nivel de dezvoltare scăzut în aşteptarea
îmbunătăţirii accesului lor spre o economie dezvoltată.
Avantajul comparativ. Factorii spaţiali şi cei de mediu, cei
tehnologici şi economici, fac unele localizări mai avantajoase decât
altele pentru anumite activităţi. În cazul localizărilor favorabile,
productivitatea netă sau beneficiul unei anumite activităţi este mai
mare decât în alte locuri, cu alte cuvinte, anumite localizări au un
„avantaj comparativ“ faţă de altele. De exemplu, calităţi spaţiale, cum
sunt buna accesibilitate sau centralitate, dau unui oraş (piaţă) avantajul
comparativ asupra arealelor periferice. Şi factorii de mediu pot crea
avantaj comparativ: un port natural are un avantaj comparativ faţă de
unul artificial potenţial, a cărui construcţie ar costa foarte mult.
Economiile la scară. Avantajul comparativ al unei regiuni este
determinat şi de existenţa pe teritoriul acesteia a economiilor la scară.
Eficienţa producţiei (costul unei unităţi) depinde şi de volumul
bunurilor produse într-o întreprindere anume. O producţie mai mare
duce, în general, la un cost mai scăzut pe unitate de produs, deoarece
costul total se raportează la un număr mai mare de unităţi. Pe de altă
parte, costul unui volum ridicat de materii prime, cât şi cel al
transporturilor în cantităţi mai mari, în mod special al celor maritime
şi fluviale, sunt mai scăzute. Atunci când economiile rezultă din
producţii la scară mai mare, întreprinderea poate să-şi permită procese
de producţie mult mai eficiente sau o forţă de muncă mai specializată
şi o scădere a fluctuaţiei producţiei.

2. CARACTERISTICI ALE RESURSELOR UMANE

2.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul


teritorial
Orice studiu cu privire la om, la societatea umană a trecutului,
prezentului sau viitorului trebuie să abordeze acest subiect din
perspectivă sistemică. Omul este un element deosebit de important,
este cel care, făcând parte din sistemul terestru, îl modifică profund,
impactul său fiind mult mai puternic decât al oricărui alt element
component. De aceea, studiile realizate pe această temă trebuie să
pornească de la concepţia tridimensionalităţii prezenţei sale în sistem.
O astfel de abordare reliefează cele trei dimensiuni ale omului
(fig. 6):
• dimensiunea existenţială, reprezentând caracterul de element bio-
logic, component al mediului natural, ce poate fi definit prin verbul „a fi“,
„a exista”,
118
• cea spaţială, subliniind poziţia şi mişcările omului în sistemul
teritorial („a fi prezent“ „a se afla”),
• cea activă, care reliefează implicarea sa directă în subsistemul
economic, cel mai dinamic din cadrul geosistemului.
a fi
a exista

OM

a fi prezent a acţiona
a se afla
Fig. 6. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în geosistem

Din perspectivă existenţială, analizele vizează evoluţia numerică


a omului pe Glob, din cele mai vechi timpuri până în prezent, cu
referire specială la ritmul de creştere a populaţiei şi la cauzele variaţiei
acestuia în timp. Foarte importante sunt şi studiile cu privire la
indicatorii demografici care influenţează în mod direct creşterea
numerică şi care exprimă caracteristicile existenţei biologice a omului
în sistem: rata natalităţii, a nupţialităţii, a fertilităţii, rata mortalităţii
generale şi a celei infantile, durata medie a vieţii şi soldul natural, ca
rezultat al îmbinării celorlalţi indicatori.
Dimensiunea spaţială este exprimată prin analizele cu privire la
distribuţia geografică a populaţiei, caracterizată prin mari disparităţi şi
elocvent reliefată prin indicatorul densitatea populaţiei. De asemenea,
mobilitatea populaţiei reflectă capacitatea acesteia de a-şi alege şi
schimba spaţiul de locuire, inducând astfel permanente modificări în
distribuţia sa teritorială.
Ca element activ al sistemului economic, omul este forţă de
muncă şi sursa fluxului de informaţie ce permite organizarea acestuia.
De aceea, analizele vizează diversele structuri demografice (structura
pe sexe, pe grupe de vârstă, structurile etnică şi lingvistică, cea a
populaţiei active şi, implicit, a celei ocupate), care au un rol esenţial în
buna desfăşurare a activităţilor economice. În acelaşi timp, se studiază
119
şi relaţia populaţiei cu resursele naturale, impactul activităţilor sale
economice asupra mediului.

MACROCOSMOS

sistem teritorial

sistem economic

populaţie

om

MICROCOSMOS

Fig. 7. Poziţia omului în sistemul teritorial pe scară verticală

Privit din perspectiva ierarhiei pe verticală a sistemului teritorial,


omul se află la baza piramidei. Este un micro-sistem, o entitate biologică,
psihologică şi spirituală, componentă a subsistemului populaţie, aparţi-
nător la rândul său sistemului economic. Această structurare pe verticală a
sistemului teritorial se integrează modului de organizare a Universului,
pornind de la micro-cosmos spre macro-cosmos (fig. 7).

3. ELEMENTE DE GEOGRAFIE A AGRICULTURII

3.1. Premisele dezvoltării agriculturii pe glob


Importanţa agriculturii ca activitate economică
Agricultura este prima activitate economică organizată de om,
legată direct de exploatarea condiţiilor naturale, cea care pune în
strânsă corelaţie individul cu mediul în care trăieşte.

120
Într-o primă fază, relaţia ce s-a dezvoltat între om şi natura din
care făcea parte a fost univalentă, întreaga sa viaţă fiind determinată
de condiţiile de mediu, de caracteristicile lui. În această etapă omul nu
este decât culegător şi vânător, el preia din spaţiul pe care îl locuieşte
ceea ce acesta îi oferă din belşug. Următoarea fază în evoluţia relaţiei
om-natură este cea bivalentă, etapă în care omul devine activ, îşi
impune prezenţa în mediul natural prin modificări din ce în ce mai
intense, pe suprafeţe din ce în ce mai întinse. Este etapa activităţilor
agricole şi, mult mai aproape de prezent, a celor industriale.
Apariţia agriculturii ca activitate bine organizată coincide cu
naşterea primelor mari civilizaţii antice, toate fiind exclusiv agricole.
Astfel, începând cu 10.000 – 8.000 de ani î. Ch. pe întinsele spaţii asiatice
se dezvoltă civilizaţii precum cea chineză şi cea indiană, care şi-au pus
puternic amprenta asupra evoluţiei populaţiilor din zonă şi a modificării
peisajului natural originar. Cu o mare vechime şi complexitate se
detaşează spaţiul Mesopotamiei, care a influenţat definitiv atât mediul
oriental cât şi pe cel european. În nordul Africii se distinge în mod
deosebit civilizaţia egipteană cu modelul său agricol de succes.
Civilizaţiile greacă şi cea romană au reprezentat la rândul lor momente
esenţiale în evoluţia agriculturii din spaţiul european.
Toate acestea demonstrează importanţa pe care agricultura a
avut-o încă de la început în dezvoltarea societăţii umane, ea
reprezentând o activitate de bază pentru o perioadă foarte îndelungată
din istoria omenirii. Foarte mult timp dezvoltarea sa a avut la bază
simplul proces de extindere spaţială, prin defrişări şi luări în cultură a
suprafeţe din ce în ce mai extinse dar şi prin procesul de nomadism,
legat intrinsec de activitatea de creştere a animalelor. Această fază
foarte îndelungată în timp este considerată cea a agriculturii extensive,
care a făcut, totuşi, paşi esenţiali în procesul său de dezvoltare. Astfel
de momente cruciale sunt: domesticirea şi folosirea forţei de muncă a
animalelor, inventarea roţii, descoperirea irigaţiilor, perfecţionarea
uneltelor, sedentarizarea, agricultura pe terase, etc. Aceste momente
au determinat creşterea complexităţii activităţilor agricole prin apariţia
primelor diviziuni ale muncii.
Începând cu secolul al XIX-lea importanţa agriculturii scade treptat,
locul de frunte fiind ocupat de noua „regină“ a economiei, industria.
Specialiştii din întreaga lume rămân însă la părerea că importanţa crucială
a agriculturii se face încă simţită pe întreaga suprafaţă a Globului, ea
născându-se din nevoia de securitate alimentară a oricărei naţiuni.
121
Factori restrictivi şi favorabili dezvoltării agriculturii
Ca oricare alt subsistem component al sistemului economic şi
implicit al celui teritorial, agricultura se află în strânsă corelaţie cu
toate celelalte subsisteme. Deoarece se dezvoltă la contactul dintre
mediul natural şi societatea umană, această activitate este direct
influenţată de cele două. Elementele lor componente se conturează,
astfel, ca factori determinanţi ai agriculturii. Impactul poate fi, însă,
favorabil sau restrictiv dezvoltării în raport de spaţiul sau de timpul în
care aceştia se manifestă.
Toate elementele mediului concură la dezvoltarea sau stoparea
activităţilor agricole, dar cele cu un puternic impact sunt clima,
solurile, relieful şi resursele de apă. Aşa cum s-a menţionat anterior,
componentele sistemului teritorial natural se află într-o continuă
interdependenţă, împreună determinând caracteristicile agriculturii din
diverse părţi ale Terrei (fig. 8).

climă sol

apă relief

Fig. 8. Relaţiile de intercondiţionare dintre elementele mediului natural


ce determină dezvoltarea agriculturii

Condiţiile climatice, prin temperatură şi umiditate determină


răspândirea spaţială a diferitelor culturi agricole. Varietatea mare terito-
rială a acestora rezultă din combinarea repartiţiei spaţiale latitudinale şi a
celei altitudinale a temperaturilor, din care se nasc zonele şi, respectiv,
etajele climatice şi a marilor disparităţi spaţiale a umidităţii pe Glob, în
raport de distribuţia surselor majore de apă (oceane, mări, fluvii). Toate
acestea influenţează ciclurile de vegetaţie a plantelor, ritmurile sezoniere
ale migraţiei pastorale (transhumanţă, nomadism, alpage) şi stabilirea
perioadelor de vânătoare.
Totuşi, în ultimul timp, impactul condiţiilor de climă asupra
activităţilor agricole se reduce din ce în ce mai mult datorită noilor
122
descoperiri ştiinţifice, care duc la apariţia de noi soiuri hibride, cu
rezistenţă mai mare, a intenselor procese de drenare a arealelor cu
umiditate în exces şi a irigării celor cu umiditate redusă.
Solurile sunt un rezultat al îmbinării condiţiilor climatice, de
relief şi vegetaţie şi, în acelaşi timp, suport al dezvoltării activităţilor
agricole. Compoziţia lor complexă (roci, substanţe organice, apă,
micro- şi macroorganisme) determină marea diversitate de soluri, ale
căror caracteristici (textură, capacitatea de reţinere a apei, albedou,
pH, profil, stadiu evolutiv) variază foarte mult. Pe baza acestora s-au
realizat numeroase clasificări utile în orientarea culturii plantelor. De
asemenea, repartiţia spaţială a solurilor este dependentă de toate
celelalte caracteristici fizico-geografice ale mediului, inducând mari
disparităţi în extinderea diverselor culturi agricole.
Relieful este, la rândul său, determinant în localizarea activităţilor
agricole în raport de trăsături precum altitudinea, gradul de înclinare a
pantei, expunerea versanţilor, densitatea şi adâncimea fragmentării. Ca
rezultat apare o nouă configuraţie spaţială a modului de utilizare a
terenurilor şi, implicit, o nouă presiune asupra conturării peisajului
agricol.
O altă categorie de factori determinanţi ai localizării şi
dezvoltării activităţilor agricole sunt cei socio-economici şi politici.
Factorii politici sunt esenţiali în evoluţia sistemului economic la
toate nivelurile. Intervenţia lor într-un sistem este permanentă şi
definitorie. În raport cu forţele politice şi cu acţiunile acestora sistemul
urmează o cale sau alta. Astfel, politicul poate fi atât generator cât şi
restrictiv în planul dezvoltării. Principalul instrument al factorului politic
este legislaţia, prin intermediul căreia se pot alege căile şi direcţia de
evoluţie economică şi socială, cu alte cuvinte, sunt aplicate politicile
economice ale diverselor state. Aceasta determină modul de proprietate
asupra pământului şi a mijloacelor de producţie, care este predominant
privat în economiile de piaţă şi colectivist în cele centralizate.
Dintre factorii economici trebuie menţionaţi: nivelul de dezvoltare
economică (naţional sau regional), care reprezintă contextul favorabil sau
restrictiv dezvoltării agriculturii ca ramură a economiei respective, nivelul
de dotare tehnică şi anume gradul de mecanizare a activităţilor agricole,
nivelul consumului de îngrăşăminte chimice, care induce gradul de
intensivizare a agriculturii, relaţiile de producţie, care pot fi cele de piaţă,
impunând controlul acesteia asupra producţiei, sau centralizate, caz în
care politicul are principalul cuvânt de spus, localizarea activităţilor

123
productive în raport cu consumul sau piaţa de desfacere şi măsurile de
îmbunătăţiri funciare (combaterea secetei, a bolilor şi dăunătorilor).
Factorii sociali cu rol esenţial în dezvoltarea agriculturii sunt:
gradul de încărcare umană a spaţiului analizat (număr de locuitori,
densitatea populaţiei, densitatea fiziologică, densitatea agricolă),
structura pe sexe şi pe grupe de vârstă şi structura populaţiei active şi
ocupate, toate acestea din perspectiva forţei de muncă ce îşi
desfăşoară activitatea în cadrul agriculturii şi care reprezintă un
element esenţial al acestui subsistem economic.
Modul de utilizare a terenurilor
Acesta reprezintă unul dintre subiectele de mare importanţă în
analiza caracteristicilor şi a procesului de dezvoltare a agriculturii
mondiale. De aceea, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie
şi Agricultură (F.A.O.) a realizat o clasificare cuprinzând cinci
categorii de utilizare a terenurilor:
• terenuri cultivate sau terenuri arabile, cu culturi permanente
(1,5 mld. ha);
• păşuni şi fâneţe, rezultate în urma activităţilor de defrişare sau
cele naturale, aflate în spaţiul montan şi deluros;
• terenuri forestiere, care ocupă în prezent doar 4 mld. ha (31%)
din suprafaţa uscatului Terrei;
• terenuri nefolosite, cu potenţial agricol;
• terenuri construite şi terenuri care nu pot fi cuprinse în
circuitul agricol (areale arctice sau deşertice).

3.2. Tipuri de agricultură pe Glob


Ca urmare a marii diversificări spaţiale determinate de condiţiile
naturale (pedo-climatice), cele economice (înzestrarea fitotehnică şi
fitochimică) şi de cele sociale (deprinderi tradiţionale, modele culturale),
agricultura se dezvoltă pe Glob sub numeroase forme.
Marea varietate a tipurilor de agricultură rezultă din caracte-
ristici precum:
• morfologia agrară (peisajul agrar), care reprezintă, de fapt,
aspectul parcelelor cultivate şi a infrastructurii (căi de transport, reţea
de irigaţii, etc.);
• sistemul de cultură (peisajul agricol), născut din modul de
asociere a plantelor, asolamentele utilizate;
• habitatul rural (peisaj rural) sau modul de organizare a
întregii activităţi umane în spaţiul rural (vatră, populaţie, moşie).
Cele trei componente reprezintă expresia spaţială a unei con-
cepţii de organizare a teritoriului agricol.
124
Ca urmare, în literatura de specialitate apar două direcţii de
abordare a clasificării tipurilor de agricultură pe Glob. Prima clasificare
este realizată pe criteriul caracteristicilor fizice şi economice ale mediului.
Din această perspectivă se disting următoarele tipuri principale în cadrul
cărora sunt incluse şi subtipuri:
• Agricultura zonelor tropicale
- Agricultura itinerantă (Africa Centrală, Peninsula Indochina,
Indonezia, America de Sud – spaţiile amazonian şi andin);
- Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate (Africa –
Togo, Camerun, Rwanda, Senegal);
- Agricultura bazată pe irigaţii (SE Asiei, spaţiile secetoase
asiatice – Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan);
- Agricultura de plantaţie (Brazilia, India, Sri Lanka, Malaysia)
• Agricultura mediteraneană
- Sistemul de producţie extensiv (Italia – Toscana, Liguria,
Franţa – Provence, Spania – Andaluzia);
- Sistemul productivist;
• Agricultura zonelor temperate
- Agricultura extensivă (SUA şi Canada – Corn-belt, ţări
comuniste şi în tranziţie);
- Agricultura intensivă (ţările Europei de Vest);
- Agricultura specializată (Olanda);
• Agricultura periurbană
- Agricultura suburbană speculativă.
A doua clasificare se realizează pe criteriul evoluţiei temporale
şi cuprinde următoarele tipuri:
• Agricultura tradiţională
Agricultura primitivă:
- Agricultura itinerantă;
- Păstoritul nomad;
Agricultura preindustrială sau tradiţională propriu-zisă:
- Agricultura extensivă;
- Cultura plantelor fără irigaţii;
- Cultura plantelor prin irigaţii;
- Agricultura latifundiară;
• Agricultura modernă (de piaţă)
Agricultura mixtă intensivă;
Agricultura specializată;
Agricultura pe plantaţii;
• Agricultura de tranziţie.
125
Bibliografie obligatorie
Aur, N., Gherasim, C. (2002), Geografie economică mondială,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh. (2001), Geografie economică.
Resursele Terrei, Editura Meteora Press, Bucureşti.

Bibliografie facultativă
Blaug, M. (1992), Teoria economică în retrospectivă, Editura
Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti.
Cândea, Melinda, Isbăşoiu, C. (1999), Geografia Agriculturii,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
Erdeli, G., Braghină, C., Frăsineanu, D. (2000), Geografie
Economică Mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Guran-Nica, Liliana (2002), Investiţii străine directe şi dezvoltarea
sistemului de aşezări din România, Editura Tehnică, Bucureşti.
Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti.
* * * (1983), Geografia României I. Geografia fizică, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti.
* * * (1984), Geografia României II. Geografia umană şi econo-
mică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti.

126
TOPOGRAFIE – CARTOGRAFIE

Obiective: Cunoaşterea elementelor de topografie şi cartografie, a


instrumentelor şi metodelor care se folosesc la întocmirea planurilor,
hărţilor şi a altor produse cartografice. La elementele de topografie se
pune accent pe formarea unor deprinderi şi abilităţi de a efectua
măsurarea directă a distanţelor, de ridicare în plan a unei suprafeţe, de
realizare a unui nivelment geometrici şi trigonometric. În paralel se
insistă asupra cunoaşterii aparaturii necesare şi a modului de utilizare.
Pentru întocmirea planurilor şi hărţilor se va urmări formarea
aptitudinilor de recunoaştere a proiecţiilor cartografice, de întocmire a
hărţilor generale şi speciale, de determinare a coordonatelor, de efec-
tuare a măsurătorilor pe hârtie ş.a.

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Topografia (topos – loc; graphein – a descrie) este ştiinţa care se


ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor utilizate în ridicările topo-
grafice cu scopul întocmirii planurilor topografice. Cu alte cuvinte,
obiectul topografiei îl constituie ridicarea în plan a unor suprafeţe
terestre. De menţionat că măsurătorile acestea se fac pe suprafeţe
restrânse şi drept urmare ele nu sunt afectate de influenţa curburii
Pământului, iar calculele se realizează cu ajutorul matematicilor
inferioare.
Rezultatul ridicărilor topografice este planul topografic, pe care
elementele de pe suprafaţa topografică sunt reprezentate prin proiecţiile
lor orizontale, micşorate convenţional. Punctele de pe suprafaţa terestră
sunt redate pe planul cu două dimensiuni, prin cele trei coordonate X, Y
şi H, adică atât în plan, cât şi în spaţiu sau altimetric.
În cazul topografiei se deosebesc două părţi distincte: planimetria
şi altimetria (nivelmentul). Pe lângă topografia propriu-zisă, cunoscută
sub denumirea de topografie generală şi care se execută pe suprafaţa
terestră (de aici şi denumirea de topografie la zi), mai există şi o
topografie care se practică în subteran şi numită topografie minieră. În
funcţie de domeniile în care se aplică, se pot identifica: topografia
127
forestieră, topografia inginerească, topografia hidrologică, topografia
militară ş. a.
Cartografia este definită ca ansamblul studiilor şi operaţiunilor
ştiinţifice, artistice şi tehnice care intervin, pornind de la rezultatele
observaţiilor directe sau exploatarea unei documentaţii, pentru elaborarea
şi întocmirea hărţilor, planurilor şi a altor moduri de reprezentare, şi până
la folosirea acestora.
Obiectul de studiu al cartografiei îl constituie pe de o parte
reprezentarea suprafeţei curbe a Pământului pe o suprafaţă plană (harta),
iar pe de altă parte modalităţile de utilizare a hărţilor în diferite scopuri
militare, ştiinţifice, practice etc.
La începuturile sale, cartografia făcea parte integrantă din
geografie, deoarece aceasta se ocupa nu numai cu descrierea suprafeţei
Pământului, ci şi cu reprezentarea lui în plan, idee reluată în prezent de
unii specialişti, care o consideră ramură a geodeziei şi a sistemului de
ştiinţe geografice, care se ocupă cu teoria şi metodele de întocmire şi
folosire a hărţilor topografice, geografice şi tematice. Cu timpul,
cartografia a devenit o ştiinţă aparte cu mai multe ramuri: cartologia,
cartografia matematică sau teoria proiecţiilor cartografice, întocmirea
hărţilor, cartoreproducerea şi cartometria.
Cartologia este ramura care se ocupă cu studiul metodelor de
reprezentare a elementelor de pe suprafaţa terestră pe hărţi, de-a lungul
timpului, respectiv cu istoricul cartografiei.
Cartografia matematică sau teoria proiecţiilor cartografice se
ocupă cu studiul diferitelor procedee de a reprezenta elipsoidul terestru
pe un plan, folosind calcule matematice.
Întocmirea hărţilor este ramura care studiază metodele necesare
pentru confecţionarea originalului hărţii.
Cartoreproducerea sau editarea hărţilor studiază metodele şi proce-
deele tehnice de editare a originalului hărţii şi de multiplicare a acestuia.
Cartometria este ramura cartografiei care se ocupă cu studiul
instrumentelor şi metodelor necesare diferitelor măsurători ce se pot
efectua pe planuri şi hărţi.
În etapa actuală, ca urmare a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, care
necesită realizarea de cât mai multe şi mai diversificate hărţi, precum şi
datorită particularităţilor întocmirii acestora s-a individualizat o
cartografie topografică (generală) şi o cartografie tematică (specială).
Prima se ocupă cu metodele de întocmire a hărţilor topografice la
diferite scări (care sunt hărţi generale), iar cea de-a doua, cu metodele
de întocmire a hărţilor tematice sau speciale.
128
În cadrul cartografei tematice sunt incluse: cartografia fizico-geo-
grafică, cartografia economico-geografică, cartografia geologică, car-
tografia militară ş.a. De exemplu, din prima grupă fac parte: cartografia
geomorfologică, cartografia pedologică, cartografia climatică etc.
Ca urmare a zborurilor cosmice a apărut cartografia cosmică, ce
se ocupă cu cartografierea suprafeţelor corpurilor cereşti.
Dintre produsele cartografiei româneşti amintim:
• Planurile directoare de tragere. Au fost întocmite într-o pro-
iecţie unică pentru tot teritoriul românesc şi anume proiecţia Lambert.
La acea dată, hărţile Moldovei, Dobrogei, şi ale estului Munteniei erau
în proiecţie Cassini, hărţile vestului Munteniei şi ale Olteniei în
proiecţie Bonne, hărţile Basarabiei în proiecţie poliedrică, iar hărţile
Banatului, Transilvaniei şi Bucovinei în proiecţii stereografice.
Planurile directoare au fost întocmite la scara 1: 20 000, iar ulte-
rior retipărite (în perioada 1954-1959), ocazie cu care unele foi au fost
reproduse întocmai (doar cu actualizarea oiconimelor), iar altele au fost
redesenate, utilizându-se atlasul de semne convenţionale, ediţie 1952.
• Harta topografică în proiecţie Gauss-Krüger. După cel de-al
doilea război mondial s-a hotărât întocmirea unei noi hărţi de bază a
ţării în proiecţie cilindrică transversală conformă Gauss-Krüger, care
să satisfacă atât nevoile de apărare, cât şi pe cele ale economiei şi
cercetării ştiinţifice. Această hartă redă peisajul geografic din perioada
1951-1958 (perioadă în care au avut loc lucrările de teren), dar tipărirea
foilor de hartă la scara 1:25 000 s-a realizat între anii 1958-1961. Pentru
actualizarea rapidă a hărţii de bază a ţării, în perioada 1967-1972 s-a
lucrat pe foi 1:50 000, adoptându-se procedee topofotogrammetrice.
A doua ediţie a setului de hărţi topografice în proiecţie Gauss-
Krüger a fost cartografiată prin metoda gravării pe sticlă, care a condus
la obţinerea unor hărţi cu aspect grafic superior.
Ulterior, în perioada 1972-1981, pe baza îmbunătăţirii concepţiei
de realizare s-a întocmit harta topografică la scara 1: 25 000, tot în
proiecţie Gauss-Krüger, pentru întregul teritoriu naţional. Datorită
modului de întocmire, această hartă se poate actualiza periodic, fără
alterarea preciziei de reprezentare a elementelor de conţinut.
• O realizare importantă a cartografiei româneşti o constituie
întocmirea a 11 foi din harta internaţională la scara 1: 2 500 000 de
către D.T.M., hartă care se compune din 244 de foi de hartă şi care este
mai convenabilă decât harta internaţională la scara 1: 1 000 000, ca
hartă de bază pentru hărţile tematice la scări mici.

129
• S-au mai realizat harta fizică şi politică a lumii la scările
1: 22 000 000 şi 1: 18 000 000, hărţi ale continentelor la diferite scări,
hărţi fizice şi economice ale României la scările 1: 400 000 şi 1: 500 000,
sub egida Ministerului Educaţiei şi Învăţământului (azi Ministerul
Educaţiei şi Cercetării) au apărut numeroase hărţi, caracterizate printr-un
nivel ştiinţific ridicat.
• S-a acordat atenţie editării de hărţi turistice pentru principalele
masive muntoase.
• Cu ajutorul datelor obţinute prin teledetecţie, Institutul de
Geologie şi Geofizică a realizat hărţi geologice structurale ale unor zone
carpatice. Tot pe baza datelor obţinute prin teledetecţie Institutul
Naţional de Meteorologie şi Hidrologie întocmeşte hărţi tematice.
Recent, hărţi tematice de o valoare aplicativă deosebită au început să se
realizeze la C.R.U.T.A. (Centrul Român pentru Utilizarea Teledetecţiei
în Agricultură).
• O reuşită de prestigiu o constituie întocmirea hărţilor din
Enciclopedia Geografică a României, tipărită în 1982.
Merită amintite de asemenea atlasele întocmite, cele mai multe în
scopuri didactice, ca de exemplu:
• Atlas geografic general întocmit de un colectiv de autori
coordonat de M. Peahă şi apărut în mai multe ediţii.
• Atlas geografic Republica Socialistă România, apărut în două
ediţii întocmit de un colectiv de autori coordonat de V. Tufescu şi
C. Mocanu.
• O altă realizare reuşită o constituie Atlasul Naţional al ţării
noastre, întocmit în perioada 1969-1979 şi publicat, pe fascicule, între anii
1974-1978. Concepţia şi coordonarea lucrărilor a revenit Academiei
Române prin Institutul de Geografie. Pentru realizarea acestei opere au
colaborat 192 de specialişti, atât din domeniul geografiei, cât şi din alte
domenii ca: geologie, demografie, etnografie, istorie, lingvistică. Atlasul
cuprinde 487 de hărţi grupate în 76 de planşe, care totalizează o suprafaţă
grafică de 31 m2.
• În ultimii ani (1999, 2000) au apărut mai multe atlase destinate
uzului şcolar, printre care „Atlas geografic şcolar” tipărit în condiţii
grafice deosebite la Editura Cartographia din Budapesta, de a cărui
coordonare s-a ocupat Constanţa Trufaş, sau „Atlas geografic şcolar”,
tipărit în două ediţii, de a cărui realizare s-a ocupat O. Mândruţ.
• Recent (2000), un atlas deosebit a văzut lumina tiparului în
Franţa la Centre National de Recherche Scientifique – GDR Libergéo et
La Documentation française. Este vorba de „Atlas de la Roumanie”,
130
realizat de un colectiv format din: Violette Rey, O. Groza, I. Ianoş şi
Maria Pătroescu. Atlasul, care conţine 168 de pagini, cuprinde atât text,
cât şi 252 de hărţi la scară mică, fiind structurat în mai multe capitole:
Teritoriul românesc în Europa, Populaţia, Lumea rurală şi agricolă,
Lumea urbană, Industrii şi transporturi, Serviciile către populaţie, Viaţa
socială şi culturală, Tranziţia postsocialistă şi recompunerea regională.

2. ERORILE IN TOPOGRAFIE

Generalităţi. Atât în domeniile care implică efectuarea unor măsu-


rători sau calcule (matematică, fizică, chimie, topografie, geodezie etc.),
cât şi în cele care presupun exprimarea în alte moduri a rezultatelor
gândirii umane (filozofie, drept ş. a.) apar, din diferite motive, diferenţe
între rezultatele obţinute (teoriile, soluţiile exprimate) şi cele adevărate,
corecte. Aceste neconcordanţe sunt cunoscute sub numele de erori (erori
logice, erori judiciare etc.).
Pentru înţelegerea mai uşoară a problemelor referitoare la erori,
este necesar să se urmărească mai întâi câteva noţiuni de bază cu care se
operează în studiul erorilor.
• Valoarea adevărată reprezintă raportul dintre mărimea măsu-
rată şi unitatea de măsură adoptată. Niciodată, în practică, nu se deter-
mină valoarea adevărată a unei mărimi. Aceasta reprezintă o noţiune
abstractă a mărimilor, către care tindem să ne apropiem. Cu cât valorile
dintr-un şir de măsurători sunt mai apropiate (ca valoare) între ele, cu
atât este mai mare posibilitatea ca aceasta să se apropie de valoarea
reală (adevărată).
• Valoarea măsurată („l”) poate fi oricare dintre termenii unui
şir de valori obţinute la măsurarea în aceleaşi condiţii a unei mărimi,
adică de acelaşi operator, cu aceleaşi instrumente şi, pe cât posibil, în
aceleaşi condiţii de mediu.
• Valoarea medie („M”) este o valoare cu care se înlocuieşte
valoarea exactă a unei mărimi când măsurarea acesteia este afectată de
erori. Valoarea medie reprezintă media aritmetică a valorilor individuale
ale unui şir de măsurători şi este valoarea cea mai apropiată de valoarea
adevărată:
M = (l1 + l2 + l3 + … ln) / n
în care „n” reprezintă numărul termenilor măsurătorii.
• Ecartul (∆) reprezintă diferenţa dintre două măsurători
succesive referitoare la aceeaşi mărime.

131
• Ecartul maxim (∆max) reprezintă diferenţa dintre valoarea cea
mai mare şi valoarea cea mai mică dintr-un şir de măsurători efectuate
asupra aceleiaşi mărimi. Ecartul maxim este important în practica
măsurătorilor pentru că acceptarea unei măsurători este în dependenţă
directă de ecartul maxim. Astfel, o măsurătoare se consideră justă când
este satisfăcută condiţia ca ∆max ≤ T, în care T este toleranţa.
• Toleranţa (T) este limita maximă a ecartului maxim. Condiţia
generală ca o măsurătoare să fie valabilă este ca limita superioară a
erorii să nu depăşească toleranţa admisă, adică T ≥ ∆max.
Erorile şi clasificarea lor. Eroarea reprezintă diferenţa de mărime
şi sens dintre valoarea măsurată şi valoarea adevărată. Lăsând la o parte
cazul erorilor grosolane (sau greşelilor), erorile de măsurare sunt
inevitabile. Cu alte cuvinte, erorile sunt greşeli admisibile (tolerabile), în
timp ce greşelile sunt erori inadmisibile.
Cum se poate şti dacă în timpul măsurătorilor s-a făcut o eroare
sau o greşeală? Această diferenţiere se face cu ajutorul toleranţei şi
ecartului maxim. Când toleranţa este mai mică decât ecartul maxim,
măsurătoarea respectivă este greşită şi trebuie refăcută. Dacă toleranţa
este mai mare decât ecartul maxim, atunci diferenţa dintre valoarea
medie şi valoarea adevărată reprezintă eroarea care s-a produs în
timpul măsurătorilor.
Clasificarea erorilor. Se deosebesc două mari categorii: erori
sistematice şi erori întâmplătoare (accidentale). Dacă valoarea aproxima-
tivă a a unei mărimi x s-a obţinut printr-o măsurătoare, atunci eroarea
absolută ε = a – x se mai numeşte eroarea de măsurare.
Relaţii între erori şi corecţii. In timpul măsurătorilor se produc
inevitabil erori, iar valorile rezultate sunt valori eronate, adică afectate
de erori. Valorile eronate nu pot fi introduse în calcule înainte de a fi
corectate.
Corecţiile sunt cantităţi care, adăugate cu semnul lor la valorile
eronate, dau valorile juste (cele mai apropiate de valorile adevărate).
Corecţia „c” rezultă din relaţia c = Vj – Ve, deci reprezintă
diferenţa dintre valoarea justă şi valoarea eronată. În orice măsurătoare
există următoarele relaţii:
Vj + e = Ve; e = Ve – Vj; e + c = 0;
Ve + c = Vj; c = Vj – Ve ; e = –c,
în care: Vj = valoarea justă, Ve = valoarea eronată, e = eroarea şi c
= corecţia.
Rezultă deci că întotdeauna corecţia este egală şi de semn contrar
cu eroarea.
132
3. PLANIMETRIA

Partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi


metodelor necesare determinării poziţiei în plan a punctelor topografice
de pe teren, în scopul transpunerii lor pe plan sau hartă, se numeşte
planimetrie. Pentru realizarea acestui deziderat este necesar să se facă
recunoaşterea terenului în vederea alegerii punctelor topografice care
urmează să fie marcate şi semnalizate, precum şi măsurătorile pe teren a
distanţelor şi unghiurilor topografice (atât orizontale, cât şi verticale).
Pe lângă acestea, trebuie ca măsurătorile pentru determinarea poziţiei în
plan a punctelor de detaliu să se bazeze pe o reţea de puncte de sprijin.
Această reţea de sprijin poate exista sau poate să fie construită.
Elementele obţinute în urma măsurătorilor de pe teren permit prin
calculele corespunzătoare, să se obţină, în final, coordonatele punctelor
care permit stabilirea poziţiei în plan a acestora şi respectiv raportarea
lor pe plan în scopul realizării planului topografic.
Măsurarea distanţelor se poate face direct, indirect sau optic şi
prin unde.
Măsurarea directă a distanţelor constă în a aşterne direct pe
suprafaţa topografică instrumentul de măsurat. Dintre instrumentele de
măsurat distanţele direct, cele mai utilizate sunt: firul de invar, panglica
de oţel, ruleta.
Firul de invar este construit dintr-un aliaj de nichel (36%) şi oţel
(64%) şi are un coeficient de dilatare nul. Se întrebuinţează în
măsurători de precizie, ca de exemplu baze de triangulaţie.
• Panglica de oţel este cel mai frecvent instrument de măsurat
distanţe. Are o lungime de 20 m, 25 m şi 50 m, o lăţime de 15-20 mm şi
o grosime de 0,3 - 0,4 mm. La capete este prevăzută cu câte un inel
mobil. În timp de repaus, panglica se înfăşoară pe un suport de lemn sau
de fier numit cruce, iar pentru a nu se desfăşura se fixează cu ajutorul
unui şurub.
• Ruletele pot fi din metal sau din pânză. Lungimea lor variază
între 2 m şi 20 m. Ele sunt divizate în metri, decimetri şi centimetri.
Când nu se lucrează cu ele se strâng într-un toc, de obicei din piele sau
din metal.
O trusă completă de măsurat se compune din: panglică, dinamo-
metru, termometru, fişe şi două bastoane întinzătoare.
Corecţiile aplicate distanţelor măsurate direct. Măsurătorilor
de distanţe ce reclamă o precizie mare li se aplică o serie de corecţii,
dintre acestea amintim:
133
• Corecţia de etalonare a panglicii este necesar să se aplice când
lungimea ei reală diferă de lungimea înscrisă pe ea, stabilită în urma
etalonării. Corecţia de etalonare se calculează după relaţia:
Cet = lj - ler
în care: lj – lungimea justă a panglicii, ler – lungimea eronată.
• Corecţia de temperatură se aplică deoarece temperatura pan-
glicii în timpul lucrului diferă de temperatura de +20o la care a fost
etalonată.
Lungimea unei panglici de oţel de 50m la ±5o variază cu 3 mm,
deci la ±1o variaţia va fi: 3 mm/5o, adică 0,6 mm.
Corecţia de temperatură: ,,Ct” pentru o panglică se stabileşte cu
relaţia:
Ct = (T0 - Tet) ·0,6 mm
o
în care: T – temperatura panglicii în timpul lucrului; Tet –
temperatura la care a fost etalonată.
Când To>Tet, corecţia se scade, iar când To<Tet, corecţia se
adaugă.
Corecţia de reducere la orizont sau corecţia de pantă reprezintă
diferenţa dintre distanţa înclinată şi proiecţia ei orizontală. Această
corecţie este negativă şi ca atare întotdeauna se scade din distanţa
înclinată.
C = 2L sin2 α/2
Măsurarea indirectă (optică sau prin tahimetrie) se realizează
cu formula: D = K ⋅ H pentru terenuri orizontale şi D = K ⋅ H cos 2 α ,
pentru distanţe înclinate.
Măsurarea prin unde se bazează pe principiul determinării
timpului parcurs de la staţia de emisie-recepţie până la staţia-reflector şi
înapoi, folosindu-se formula:
D = ½ vt
în care v este viteza undelor electromagnetice şi t este timpul în
care este parcursă distanţa D dus şi întors.
Dintre aparatele utilizate pentru măsurători prin unde sunt amin-
tite: Distomat Wild, Geodimetru, Mekometa ş.a.
Instrumentele pentru măsurarea unghiurilor sunt: echerul
topografic cu ajutorul căreia se pot trasa pe teren unghiuri drepte şi
teodolitul care permite măsurarea atât a unghiurilor verticale cât şi a
celor orizontale.
Metodele utilizate în planimetrie sunt: triangulaţia, intersecţia,
drumuirea, radierea şi echerarea.

134
4. ALTIMETRIA

Altimetria sau nivelmentul constituie partea din topografie care se


ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor utilizate pentru măsurarea,
calcularea şi reprezentarea pe planuri şi hărţi a altitudinilor diferitelor
puncte de pe suprafaţa topografică.
Pentru a sublinia importanţa lucrărilor de nivelment, este suficient să
precizăm că un plan sau o hartă pe care nu este reprezentată şi altitudinea
punctelor (printr-o metodă sau alta) sunt considerate incomplete, deoarece
nu oferă posibilitatea, pe de o parte, a unei vederi a configuraţiei suprafeţei
cuprinsă în plan sau hartă, iar pe de altă parte, nu permite rezolvarea unor
probleme de ordin practic, cum ar fi: calcularea pantelor, volumelor,
construirea profilelor topografice, geologice, geomorfologice etc.
Altitudinile sau înălţimile punctelor topografice sunt măsurate şi
calculate în funcţie de o suprafaţă de referinţă sau de comparaţie. Această
suprafaţă trebuie să fie perpendiculară în orice punct al ei la direcţia
gravitaţiei. Suprafeţele care îndeplinesc această condiţie se numesc
suprafeţe de nivel, iar suprafaţa care se confundă cu suprafaţa geoidului
se numeşte suprafaţă de nivel zero.
Dacă aceste suprafeţe de nivel sunt considerate pe teritorii
restrânse, ele sunt paralele şi în acelaşi timp sferice; dacă, dimpotrivă, le
vom considera pe regiuni mari, de exemplu la nivelul globului terestru,
aceste suprafeţe au o formă elipsoidală, nemaifiind deci nici paralele şi
nici sferice, întrucât aceste elipse sunt mai îndepărtate între ele la
Ecuator şi mai apropiate la poli.
De acest neparalelism al suprafeţelor de nivel se ţine seama în
cadrul nivelmentului de mare precizie, la cotele punctelor intervenind o
corecţie denumită corecţie ortometrică.
Pentru harta de bază a ţării noastre este considerată ca suprafaţă
de nivel zero, nivelul zero al Mării Baltice în portul Kronstadt; pentru
planurile întocmite în scopuri utilitare, începând din anul 1971, s-a
revenit la suprafaţa de nivel a Mării Negre în portul Constanţa.
Felurile nivelmentului. Altitudinile punctelor se calculează pe
baza rezultatelor măsurătorilor efectuate pe teren. În funcţie de
instrumentele, principiile şi metodele adoptate în acest scop, se pot
deosebi mai multe feluri de nivelment ce pot fi grupate în două
categorii: nivelment clasic şi nivelment special.
Din prima categorie fac parte: nivelmentul geometric sau direct,
nivelmentul trigonometric sau indirect, nivelmentul barometric sau fizic
şi nivelmentul hidrostatic.
135
Din a doua categorie fac parte: nivelmentul motorizat sau automat
şi nivelmentul fotogrammetric.
În nivelmentul direct sau geometric instrumentul folosit este
nivelul cu lunetă, iar în cel trigonometric este teodolitul.
Metodele utilizate sunt în funcţie de felul nivelmentului, de
mărimea şi mărimea suprafeţei pe care se execută măsurătorile, ca de
exemplu: metoda drumuirii, radierii, combinata între aceste două,
metoda profilelor, metoda pătratelor.

5. PLANURI, HĂRŢI ŞI ATLASE

Planul topografic este o reprezentare grafică convenţională, pre-


cisă, micşorată la scară, a unei suprafeţe mici de teren. Datorită dimen-
siunilor mici ale suprafeţei cuprinse într-un plan, curbura Pământului este
neglijată, iar proiectarea punctelor de pe suprafaţa terestră pe plan se face
ortogonal, deci verticalele proiectante sunt paralele între ele. Conţine
detalii de planimetrie şi de nivelment mai amănunţit decât hărţile
topografice.
Harta este o reprezentare grafică convenţională, precisă, genera-
lizată şi micşorată a suprafeţei terestre pe o suprafaţă plană, care arată
interdependenţa dintre fenomenele naturale şi sociale la un moment dat.
Conţinutul hărţilor este în raport cu scara de reprezentare şi cu destinaţia
acestora. Deoarece harta cuprinde o parte mare a suprafeţei Pământului
sau chiar întreaga suprafaţă a acestuia, se ţine cont de curbura
Pământului, iar pentru transpunerea punctelor de pe suprafaţa globului
pe hartă se foloseşte un procedeu matematic numit proiecţie cartogra-
fică, ales în funcţie de destinaţia hărţii.
Clasificarea planurilor se face în funcţie de următoarele criterii:
Scară:
• planuri topografice propriu-zise, întocmite la scările 1:20 000,
1:10 000 şi 1:5 000
• (ultimele numite şi planuri topografice fundamentale);
• planuri de situaţie la scările 1:2500, 1:2000,1:1000, 1:500;
• planuri de detaliu la scările 1:100 şi 1:50, utilizate în construcţii.
Conţinut:
• planuri generale, pe care sunt reprezentate elementele de plani-
metrie şi altimetrie;
• planuri tematice (speciale), care conţin elemente topografice şi
elemente speciale, corespunzător destinaţiei planului (de exemplu pla-
nuri cadastrale, planuri geologice, planuri miniere).
136
Destinaţie:
• planuri care se folosesc în anumite domenii .
Clasificarea hărţilor are la bază mai multe criterii, dintre care cel
mai frecvent utilizat este cel al scării de proporţie.
După scară se deosebesc:
• hărţi la scări mari sau hărţi topografice, acelea ale căror scări
variază între 1: 25 000 şi 1: 200 000;
• hărţi la scări mijlocii sau hărţi topografice de ansamblu, ale
căror scări variază între 1: 200 000 şi 1: 1 000 000;
• hărţi la scări mici sau hărţi geografice, cu scări mai mici de
1:1 000 000, ca de exemplu: 1: 5 000 000, 1: 10 000 000. Acestea sunt
în general hărţi murale şi hărţi din atlase.
După conţinut, hărţile pot fi:
• hărţi geografice generale. Din categoria hărţilor geografice
generale fac parte atât hărţile topografice de detaliu, cât şi hărţile
topografice de ansamblu, deci hărţi la scări mari şi mijlocii, care pot fi
utilizate ca materiale de bază pentru întocmirea hărţilor la scări mai
mici, cât şi pentru hărţile speciale;
• hărţi tematice sau speciale. Acestea sunt hărţi pe care se scoate
în evidenţă un anumit element al peisajului geografic. La rândul lor, ele
se pot împărţi în:
hărţi speciale fizico-geografice. Aici se încadrează printre
altele: hărţile hipsometrice, hărţile morfologice, hărţi ale energiei
reliefului, hărţile climatice, hărţile pedologice, hărţile biogeografice,
hărţile fizico-geografice complexe etc.;
hărţi speciale social-economice, în care se includ: hărţi ale
populaţiei, hărţi economice (hărţi ale repartiţiei industriei, hărţi privind
modul de utilizare a terenului, hărţi cu repartiţia diverselor resurse etc.),
hărţi de sistematizare, hărţi politico-administrative etc.
După teritoriul reprezentat, hărţile pot fi: hărţi universale
cunoscute şi sub denumirea de planisfere sau planigloburi, pe care se
reprezintă toată suprafaţa Pământului, hărţi ale emisferelor, hărţi ale
oceanelor şi mărilor, hărţi ale grupelor de continente, ale continentelor
sau ale unor părţi mari din ele, hărţi ale statelor etc. Planisferul este
reprezentarea pe plan a sferei terestre în totalitatea ei, iar planiglobul
(mapamondul) este definit ca fiind reprezentarea pe plan a globului sub
forma a două emisfere.
După destinaţie, hărţile pot fi: hărţi de navigaţie (maritimă sau aeria-
nă), hărţi turistice, hărţi ale drumurilor, hărţi militare, hărţi şcolare etc.
După cromatică se deosebesc: hărţi în alb-negru şi hărţi policrome
(cu două sau mai multe culori).
137
6. ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR TOPOGRAFICE

Planurile şi hărţile topografice se întocmesc pe baza unor ele-


mente geodezice şi matematice.
Elementele bazei matematice a hărţilor sunt: proiecţia cartogra-
fică, scara, cadrul hărţilor, sistemul de împărţire în foi şi indicativul
(nomenclatura).
Din elementele bazei geodezice fac parte: elipsoidul de referinţă,
punctele geodezice de bază (de triangulaţie şi de nivelment) şi sistemul
de coordonate.
În raport cu cadrul hărţii se deosebesc: elemente situate în afara
cadrului şi elemente din interiorul cadrului.
Elemente din exteriorul cadrului hărţii
Elementele din afara cadrului sunt: indicativul (nomenclatura)
şi/sau titlul, scara, graficele, diverse indicaţii.
Titlul şi indicativul hărţii. Primul lucru care atrage atenţia la o
hartă este titlul. În cazul hărţilor la scări mari realizate în ţara noastră
până în 1975 titlul era reprezentat de denumirea localităţii celei mai
importante din regiunea cuprinsă în hartă. Acesta era precedat de un
indicativ, ca de pildă: L-35-98-A-d. Ulterior s-a renunţat la menţio-
narea titlului, hărţile topografice având doar indicativ, care constă într-o
succesiune de cifre şi litere şi care se notează pe latura de nord a hărţii,
centrat.
În ţara noastră hărţile topografice se întocmesc în proiecţie
cilindrică transversală Gauss–Krüger şi în proiecţie stereografică –
1970. Ambele proiecţii folosesc acelaşi sistem de împărţire şi
nomenclatură care a fost adoptat la noi din anul 1952. Acest sistem are
ca bază de plecare proiecţia folosită pentru harta internaţională la scara
1: 1 000 000 şi care constă în proiectarea emisferelor nordică şi sudică,
fiecare pe câte un con drept.
Suprafaţa Pământului a fost împărţită în mod unitar în fâşii
paralele cu ecuatorul de câte 4o în latitudine şi în fuse de câte 6o în
longitudine, delimitate cu ajutorul meridianelor. Împărţirea în zone
sferice se face până în apropierea polilor, mai precis până la paralelele
de 88o latitudine sudică şi nordică. Pentru regiunile polare se
întrebuinţează o proiecţie azimutală la care nu se mai pretează această
nomenclatură.
Prin folosirea acestui sistem unitar de împărţire a suprafeţei
Pământului nu există goluri între foile de hartă vecine şi totodată nu
există suprapuneri.
138
Tot în exteriorul cadrului mai sunt menţionate:
a) numele statului şi a instituţiei care a realizat harta;
b) indicativul (nomenclatura) hărţii, care poate fi urmat în
paranteză de titlu, la hărţile realizate înainte de 1980, ca de exemplu:
L-34-73-B-c (Paltin);
c) codul pentru evidenţă automatizată, tipărit în culoare maro (sepia);
d) caracterul hărţii (secret, nesecret, hartă pentru învăţământ etc.);
e) valorile declinaţiei magnetice şi ale convergenţei meridianelor,
redate în grade sexagesimale şi în miimi, ca de exemplu: declinaţia
magnetică 2o03' (0-34) est, convergenţa medie a meridianelor 1o50'
(0-31) vest. Valorile din paranteză sunt redate în miimi (1 miime = 3',6).
f) schiţa declinaţiei magnetice şi valorile acesteia;
g) schiţa anomaliilor magnetice (unde este cazul);
h) scara hărţii (grafică, numerică, directă), sistemul de proiecţie,
sistemul de coordonate şi sistemul de referinţă altimetric (de exemplu:
Proiecţia cilindrică transversală conformă Gauss-Krüger. Sistem de
coordonate 1942. Sistem de referinţă altimetric - Marea Baltică).
Proiecţia cartografică este cea care impune metoda de transpunere
a suprafeţei curbe a Pământului pe hartă. Pentru hărţile topografice, în
ţara noastră se utilizează proiecţia cilindrică transversală conformă Gauss-
Krüger, proiecţia stereografică 1970 şi, recent, a fost introdusă şi proiecţia
UTM (Universal Transversal Mercator).
În prezent, cele mai utilizate hărţi topografice (la noi în ţară) sunt
cele în proiecţie Gauss-Krüger. La acestea, proiecţia se face pe un cilindru
considerat tangent la un meridian, deci transversal. Reprezentarea supra-
feţei elipsoidului terestru se face direct pe un plan, fără trecerea inter-
mediară pe sferă, iar suprafaţa Pământului este împărţită în fuse de câte 6o
în longitudine, pentru a nu se depăşi limita admisibilă a deformării
lungimilor prin proiectare.
Unele state (Marea Britanie, S.U.A, Franţa ş.a.) au acceptat pro-
iecţiile UTM şi UPS (Proiecţia Universală Stereografică), ultima folosită
pentru zonele polare, pentru care nu se poate folosi proiecţia UTM.
Proiecţia UTM a fost aleasă deoarece permite racordarea hărţilor pe spaţii
întinse. Această proiecţie presupune desfăşurarea unei suprafeţe terestre
pe suprafaţa unui cilindru cu axa de rotaţie perpendiculară pe axa polilor
tereştri, pe fuse de 6o, de la paralela de 80o latitudine sudică până la
paralela de 84o latitudine nordică.
Sistemul de coordonate se adoptă în fiecare ţară în funcţie de
proiecţia cartografică şi de alte cerinţe. Pentru ţara noastră, în cazul
proiecţiei Gauss-Krüger se foloseşte sistemul de coordonate 1942, iar în
cazul proiecţiei stereografice, sistemul 1970. Pentru sistemul 1942,
139
originea a fost considerată în centrul sălii rotunde a Observatorului
astronomic din Pulkovo.
Ca suprafaţă de nivel de referinţă se consideră suprafaţa geoi-
dului. În România, pentru harta în proiecţie Gauss-Krüger s-a folosit la
determinarea cotelor nivelul Mării Baltice (nivelul zero al maregrafului
de la Kronstadt).
i) graficele de pantă, cu ajutorul cărora se pot determina valorile
pantelor fără calcule, deci mai rapid, obţinându-se valoarea pantei
exprimată în grade sexagesimale în funcţie de distanţa pe orizontală
dintre curbele de nivel, de echidistanţă şi de scară. Aceste grafice sunt
proprii fiecărei hărţi şi sunt construite de obicei atât pentru echidistanţa
curbelor de nivel normale cât şi pentru cea a curbelor de nivel
principale. Sub grafice se notează valoarea echidistanţei pentru curbele
de nivel normale.
j) schema frontierelor de stat şi a limitelor administrative de
ordinul I (pentru ţara noastră limitele judeţelor).
k) indicaţii redacţionale cu privire la întocmirea hărţii, la anul şi
operaţiile efectuate pentru a se putea deduce actualitatea hărţii (de
exemplu: întocmită în anul 1999 după originalul de teren ediţie 1997).
l) indicativele hărţilor vecine cu care se racordează foaia respectivă.
Elemente din interiorul cadrului hărţii
Elemente din interiorul cadrului hărţii sunt: caroiajul kilometric sau
reţeaua geometrică, elementele de planimetrie şi altimetrie, inscripţiile şi
culorile care contribuie la definirea semnelor convenţionale.
Caroiajul kilometric sau reţeaua geometrică
Acesta reprezintă un sistem de linii paralele cu axele de
coordonate adoptate. Pe hărţile în proiecţie Gauss aceste axe sunt:
proiecţia ecuatorului şi proiecţia meridianului axial al fiecărui fus.
Reţeaua se trasează pe hărţile la scările 1: 25 000 până la 1: 200 000.
Astfel, orice linie orizontală a caroiajului kilometric este paralelă cu
proiecţia ecuatorului şi orice linie verticală este paralelă cu proiecţia
meridianului axial al respectivului fus.

Tabelul 1
Scara Lungimea laturii pe hartă Lungimea laturii pe teren
1: 25 000 4 cm 1 km
1: 50 000 2 cm 1 km
1: 100 000 2 cm 2 km
1. 200 000 2 cm 4 km

140
Din intersectarea liniilor verticale cu cele orizontale pe hartă se
formează un sistem de pătrate care formează caroiajul kilometric.
Latura pătratelor variază în funcţie de scară (tabelul 1).
Această reţea se utilizează pentru:
determinarea coordonatelor rectangulare ale punctelor de pe hartă;
fixarea unui punct pe hartă când i se cunosc coordonatele;
determinarea distanţelor;
determinarea suprafeţelor;
orientarea hărţii cu busola.
Elementele de altimetrie (relieful)
Pe hărţile topografice actuale relieful se reprezintă prin metoda
curbelor de nivel, la care se adaugă punctele cotate şi unele semne
convenţionale specifice. În funcţie de scara de proporţie sau de
destinaţia hărţii se utilizează şi alte metode, cum ar fi metoda tentelor
hipsometrice, metoda umbririi, metoda haşurilor, metoda profilelor
oblice echidistante, metoda stereoscopică.
Metoda curbelor de nivel. Este cea mai utilizată metodă actuală de
reprezentare a reliefului deoarece este sugestivă şi precisă, oferind
posibilitatea rezolvării mai multor probleme , printre care: construirea
profilului topografic, calculul altitudinii punctelor de pe hartă, calculul
volumului unor forme de relief pozitive sau negative, calculul pantelor.
Dezavantajele metodei constau în aceea că nu se pot reprezenta
suprafeţele orizontale şi nici unele accidente de teren (stânci, râpe etc.)
pentru care se recurge la semne convenţionale speciale.
Curba de nivel reprezintă o linie care uneşte punctele de egală
altitudine sau, altfel spus, este locul geometric al punctelor de aceeaşi
cotă. Pe hartă se reprezintă prin linii curbe închise, de culoare sepia (pe
hărţile colorate) sau neagră (pe hărţile în alb - negru).
Un exemplu de curbă de nivel din natură îl constituie linia după
care apa liniştită a unui lac udă malurile acestuia.
Curbele de nivel pot fi:
• principale, redate pe hărţi prin linii continue mai îngroşate, având
echidistanţa multiplu de 5 a echidistanţei curbelor de nivel normale;
• normale, desenate prin linii continue. Pentru echidistanţa aces-
tora s-au adoptat anumite valori în funcţie de scara hărţii şi de relief;
• ajutătoare, reprezentate prin linie subţire întreruptă; au
echidistanţa jumătate din echidistanţa curbelor de nivel normale;
• accidentale, redate tot prin linie subţire întreruptă, dar cu
segmente mai scurte decât la curbele de nivel ajutătoare; au echidistanţa
egală de obicei cu jumătate din cea a curbelor ajutătoare sau un sfert din
141
cea a curbelor normale. Curbele de nivel accidentale se trasează ori de
câte ori este nevoie pentru reprezentarea unor detalii de relief care pot să
aibă alte valori decât a patra parte din echidistanţa curbelor normale.
Din acest motiv, de regulă pe ele se trec valorile respective.
În interpretarea reliefului de pe hartă trebuie să se ţină seama de
următoarele caracteristici ale curbelor de nivel:
• deplasându-ne pe o curbă de nivel, nici nu urcăm, nici nu
coborâm;
• pe orice drum s-ar merge între două curbe de nivel, se va
parcurge aceeaşi altitudine egală cu echidistanţa;
• două curbe de nivel care se opun faţă în faţă sunt egale ca
valoare;
• curbele de nivel înaintează pe dealuri (au o formă convexă) şi
se retrag spre amonte pe văi (au o formă concavă);
• curbele de nivel se pot atinge, dar nu se pot întretăia, excepţie
făcând reprezentarea prin curbe de nivel a stâncilor aplecate, a
surplombelor etc.;
• cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai
mare şi invers, cu cât sunt mai rare panta este mai mică;
• cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât amplitudinea
reliefului este mai mare şi cu cât sunt mai puţine amplitudinea este mai
mică, cu condiţia ca echidistanţa să fie aceeaşi;
• cu cât o curbă de nivel închide în interiorul ei o suprafaţă mai
mare, cu atât valoarea ei este mai mică (valabil pentru formele pozitive
de relief; pentru formele de relief negative este invers);
• cifrele care indică valorile curbelor de nivel se scriu cu aceeaşi
culoare ca şi curba (sepia pentru hărţile color şi negru pentru cele în alb
- negru), iar în locul în care se amplasează cifrele, curba de nivel se
întrerupe;
• valorile curbelor de nivel se dispun astfel încât baza lor să fie
îndreptată spre piciorul pantei şi totodată să se respecte regula ca citirea
hărţii - ţinută în poziţie normală - să se poată face dinspre sud sau est.
Pe lângă curbele de nivel, pe hărţi se mai folosesc şi cotele, fie
sub formă de cerculeţe, însoţite de un număr care reprezintă altitudinea
(în metri), fie sub forma unui număr care însoţeşte unele semne ca de
exemplu cele care se referă la punctele de triangulaţie. Pentru diferite
accidente de teren (maluri abrupte, stânci izolate etc.) se mai utilizează
şi semne convenţionale specifice, însoţite de inscripţii explicative care
reprezintă dimensiuni referitoare la altitudinea relativă sau la mărimi
lineare plane.
142
Semnele convenţionale specifice reliefului se referă la: rupturi de
teren, râpe, viroage, movile şi excavaţii, care nu se pot reprezenta la
scara hărţii, versanţi şi maluri abrupte, zone cu alunecări de teren, stânci
izolate, zone stâncoase, cratere de vulcani noroioşi, suprafeţe de teren
cu crăpături, grohotişuri ş.a. Lângă aceste semne convenţionale se scriu
valorile caracteristice.
Pentru a descifra mai uşor relieful se folosesc şi nişte liniuţe
scurte, perpendiculare pe curbele de nivel (bergstrichuri, bergsrihuri
sau indicatoare de pantă) care arată sensul în care coboară panta.
Elementele de planimetrie
Constituie una din părţile importante ale conţinutului hărţii şi repre-
zentarea lor pe planuri hărţi se face cu ajutorul semnelor convenţionale,
care sunt simboluri grafice stabilite prin convenţii. Forma, dimensiunile,
culoarea şi modul de desenare sunt redate prin atlasele de semne
convenţionale.
Semnele convenţionale sunt caracterizate prin trei elemente: mări-
me, formă şi culoare. Mărimea arată importanţa obiectului reprezentat, iar
forma şi culoarea, destinaţia acestuia.
Din punctul de vedere al formei, semnele convenţionale pot fi
intuitive, adică să amintească prin forma lor obiectul reprezentat,
geometrice, sub formă de cercuri, pătrate, dreptunghiuri sau pot fi formate
din litera iniţială (C - canton) sau o prescurtare (mag. - magazie).
În cadrul semnelor convenţionale de planimetrie se deosebesc trei
grupe: semne convenţionale de contur, semne convenţionale care nu ţin
seama de scară şi semne convenţionale explicative.
Semnele convenţionale de contur. Sunt utilizate pentru a
reprezenta pe hartă detaliile de planimetrie care, datorită dimensiunilor
pe care le au pot fi redate la scara hărţii, ca de exemplu elemente de
vegetaţie (păduri, livezi, vii, fâneţe etc.), elemente de sol (suprafeţe cu
nisipuri, cu grohotişuri ş.a.), elemente de hidrografie (mările, fluviile,
lacurile etc.), construcţiile care se pot reprezenta la scara hărţii etc.
Limitele acestor elemente de planimetrie se reprezintă pe hartă prin
figuri asemenea cu cele de pe teren, dar reduse în funcţie de scara hărţii.
Suprafaţa din interiorul conturului se colorează sau se completează
cu semne convenţionale, inscripţii explicative şi date caracteristice, după
caz. În interiorul conturului, semnele convenţionale nu indică poziţia
reală a unui anumit detaliu situat în arealul respectiv (de exemplu
dispunerea pomilor într-o livadă) şi nici dimensiunile lor reale, ci numai
natura şi existenţa respectivelor elemente.
Elementele de planimetrie din această grupă pot fi măsurate pe
hartă (lungime, lăţime, perimetru, suprafaţă).
143
Semne convenţionale care nu ţin seama de scară. Se folosesc
pentru desenarea detaliilor de pe teren de dimensiuni mai mici, care nu
pot fi reprezentate la scara hărţii, adică pentru care nu se pot respecta
dimensiunile prevăzute în atlasele de semne convenţionale.
Elementele de pe teren care au dimensiuni mai mici decât cele
rezultate din transformarea dimensiunilor semnului convenţional în valori
reale, se reprezintă prin semnul convenţional în afara scării prevăzute în
atlasul de semne convenţionale, iar cele care au dimensiuni mai mari se
reprezintă la scară. Din acest motiv pentru multe elemente există câte
două semne convenţionale (unul de contur şi unul în afara scării hărţii),
folosirea unuia sau altuia fiind determinată de dimensiunile reale ale
elementului ce trebuie reprezentat.
De aceea, mărimea reală a elementelor de planimetrie redate prin
astfel de semne convenţionale nu se poate determina prin măsurare (de
pildă lăţimea unui râu reprezentat pe hartă printr-o singură linie, lăţimea
unui drum, dimensiunile unei biserici, ale unui monument, ale unui
castel de apă, izvor sau gări etc.).
Numărul şi dimensiunile lor depind de scara hărţii. Astfel, cu cât
scara hărţii este mai mică, cu atât dimensiunile şi numărul lor vor fi mai
mici.
Unele semne convenţionale din această categorie îşi păstrează
forma indiferent de scara hărţii, modificându-şi doar dimensiunile (ca de
exemplu punctele reţelei geodezice de stat cu determinări astronomice,
locurile de aterizare, aeroporturile, drumurile naturale, potecile, intrările
în peşteri etc.).
Alte semne convenţionale îşi pot schimba aspectul sau pot trece
din categoria semnelor convenţionale de contur în cea a semnelor
convenţionale care nu ţin seama de scară, în funcţie de dimensiunile lor
reale de pe teren sau de scara hărţii: ruinele, cetăţile, cimitirele, serele
etc. Chiar şi suprafeţele mici de pădure sau livezile care nu se pot
reprezenta la scara hărţii se transformă din semne convenţionale de
contur în semne convenţionale care nu ţin seama de scară. Referindu-ne
la cvartalele din localităţile de tip urban, dacă scara hărţii este 1: 25 000
sau 1: 50 000, ele se pot reprezenta detaliat. Pe aceste hărţi se poate
observa felul construcţiilor, dacă au peste sau sub două etaje etc. Pe
hărţile topografice la scări mai mici (de exemplu 1:100 000) aceleaşi
elemente nu mai pot fi scoase în evidenţă, iar pe hărţile la scară mică
localităţile se reprezintă doar prin cercuri.
Semnele convenţionale care nu ţin seama de scară au o poziţie
foarte bine stabilită, care poate fi redată corect prin coordonate. Astfel,
144
poziţia matematică a detaliilor de planimetrie care se reprezintă pe hartă
prin cercuri (fântâni, izvoare, castele de apă etc.), pătrate, romburi,
triunghiuri sau prin alte simboluri simetrice este reprezentată prin centrul
geometric al figurii respective. Poziţia reală a figurilor reprezentate prin
linii verticale cu un unghi drept la bază (asemănător cu litera L majuscul,
ca de exemplu, troiţele sau crucile izolate) este dată de vârful unghiului
drept. La semnele convenţionale redate prin două linii paralele (căi de
comunicaţie rutiere, diguri, canale, râuri care nu se pot reprezenta la scara
hărţii) poziţia reală este determinată de axa semnului convenţional
respectiv.
De aceea, atunci când se fac măsurători de distanţe pe hartă între
două astfel de semne, distanţa se va măsura între centrele geometrice ale
respectivelor figuri.
Semne convenţionale explicative. Sunt notările convenţionale care
se fac pe hartă şi care sunt folosite întotdeauna împreună cu celelalte
semne de contur şi nu ţin seama de scară. De exemplu, pe o hartă este
reprezentată o pădure care are în interior şi un semn explicativ sub forma
unui copac, care prin forma sa arată felul pădurii: de foioase, de conifere
sau mixtă. De asemenea, pot fi considerate ca semne convenţionale
explicative şi diversele inscripţii şi cifre care însoţesc semnele conven-
ţionale.
Culorile
Atât în ceea ce priveşte hărţile generale, cât şi hărţile tematice se
pot realiza hărţi în alb – negru, dar şi hărţi în culori. Acestea din urmă
sunt mai expresive, descifrarea şi interpretarea semnelor convenţionale
fiind facilitată de culorile folosite pentru desenarea semnelor convenţio-
nale.
Pentru hărţile generale, culorile variază în funcţie de scara de
reprezentare. De exemplu, pe hărţile topografice prin fond de culoare
verde se redau suprafeţele acoperite cu păduri, pe când pe hărţile murale
sau pe cele din atlase (dacă este reprezentată hipsometria), verdele redă
câmpiile şi luncile.
După anul 1975 pe hărţile topografice la scara 1: 25 000 se
folosesc doar patru culori: negru, verde, albastru şi maro (sepia).
Inscripţiile pe hărţi
Se referă la reţeaua hidrografică, la localităţi, la relief, la suprafeţe
acoperite de vegetaţie, la unităţi teritorial-administrative etc., folosindu-
se caractere şi dimensiuni diferite, în funcţie de categoria de elemente
pe care o însoţeşte pentru diferitele elemente din aceeaşi categorie.
Totalitatea inscripţiilor formează scrierea hărţii şi are rolul să faciliteze
145
interpretarea semnelor convenţionale la care se referă, dar să permită şi
stabilirea unei ierarhizări a acestora.

7. ELEMENTELE HĂRŢILOR GEOGRAFICE LA SCĂRI MICI

Şi în cazul acestor hărţi se pot deosebi elemente din exteriorul


cadrului şi din interiorul acestuia.
Dintre elementele din exteriorul cadrului amintim: titlul hărţii,
care uneori se referă atât la definirea teritoriului cuprins în hartă, cât şi
la conţinutul hărţii; de exemplu harta politică a lumii. Apoi este scara,
de obicei sub formă numerică şi grafică, denumirea instituţiei sub egida
căreia s-a realizat harta şi informaţii asupra autorului, a întreprinderii
(sau editurii) unde s-a editat, anul editării, cartograful care a lucrat-o ş.a.
Cadrul acestor hărţi este compus din cadrul interior, cadrul geo-
grafic şi cadrul ornamental, iar ca formă cel mai adesea este rectangular,
dar există şi cazuri când are formă circulară, elipsoidală, în funcţie de
teritoriul reprezentat şi de proiecţia cartografică adoptată.
Din grupa elementelor de conţinut, în general sunt prezentate:
relieful, reţeaua hidrografică, reţeaua de aşezări, uneori şi reţeaua
principalelor căi de comunicaţie, împărţirea politico-administrativă etc.
O categorie specială o constituie hărţile utilizate în învăţământ.
La acestea se utilizează o proiecţie cartografică ce diferă de la hartă
la hartă în funcţie de forma şi mărimea teritoriului, de poziţia geografică
şi bineînţeles de destinaţia hărţii. De exemplu, pentru hărţile întregului
glob terestru, deci pentru planisfere, sunt utilizate proiecţiile Grinten,
Mollweide, Mercator, Sanson ş.a. pentru hărţi ale emisferelor în sens
longitudinal proiecţia stereografică ecuatorială, proiecţia globulară ş.a.,
iar pentru hărţi ale continentelor, proiecţiile azimutale Lambert ş.a.
Conţinutul acestor hărţi trebuie, în primul rând, să corespundă
programei analitice existente, să fie mai redus decât al hărţilor generale
şi să cuprindă elemente de geografie fizică, de geografie economică şi
elemente social-politice.
Semnele convenţionale utilizate trebuie să fie cât mai sugestive,
mergând până la folosirea pictogramelor. Aceste semne, împreună cu
scrierea sunt de obicei mai mari pentru a putea fi observate de la distanţă.
În plus, sunt reduse ca număr pentru a nu aglomera conţinutul hărţilor.
Pentru reprezentarea reliefului se foloseşte metoda tentelor hipso-
metrice, completată cu semne speciale pentru reprezentarea unor detalii,
ca de exemplu: teren nisipos, stâncos etc. Un alt element caracteristic al
acestor hărţi îl constituie hărţile medalion, întocmite la scări mai mari sau
mai mici decât scara hărţii de bază şi cu tematici diferite.
146
8. ATLASELE ŞI CLASIFICAREA LOR

Atlasul (gr. Atlas, titan osândit de Zeus să sprijine veşnic pe umerii


săi bolta cerească – în mitologia greacă) reprezintă o colecţie de hărţi,
grafice, planşe, desene cu privire la un anumit subiect, sistematizate după
diferite criterii, cu scopul de a obţine un ansamblu coerent. Atlasele sunt
întocmite şi editate într-un sistem unitar şi prin urmare nu reprezintă o
simplă sumă de hărţi, grafice etc. diferite, o alăturare întâmplătoare, ci un
sistem cu conţinut bogat. Există mai multe tipuri de atlase, ca de pildă:
geografic, geologic, istoric, botanic, zoologic, de anatomie umană,
lingvistic, folcloric ş.a.
În domeniul atlaselor geografice, primele colecţii de hărţi au
apărut şi înainte de Gerhardt Mercator, însă el este cel care a propus
pentru prima dată denumirea de atlas pentru o astfel de colecţie de hărţi.
Datorită diversităţii atlaselor geografice editate, acestea se
clasifică după mai multe criterii: după conţinut, după teritoriul cuprins,
după destinaţie, după utilizare, după volum (mărime).
După conţinut, atlasele se împart în atlase generale şi atlase
speciale (tematice) o categorie aparte o constituie atlasele naţionale.
• Atlasele generale cuprind, de obicei, hărţi la scări mici, şi anume
hărţi generale, pe care sunt reprezentate atât elemente fizico-geo-grafice,
cât şi elemente economico-geografice şi politico-administrative.
• Atlasele tematice (speciale) conţin hărţi pe care sunt
reprezentate diferite fenomene fizico- sau economico-geografice.
• Atlasele naţionale formează o categorie distinctă, care se referă
la teritoriul unui stat. Ele sunt atlase complexe, cu tematică bogată,
redată într-un număr mare de hărţi. Atlasele naţionale trebuie să conţină
maximum de informaţii într-un volum redus.
După modul de utilizare, atlasele se pot împărţi în atlase de birou,
de obicei de format mare şi atlase de buzunar, de dimensiuni mici.
După volum (numărul de planşe conţinute), atlasele pot fi: mari,
mijlocii şi mici.

9. SISTEME DE PROIECŢII ŞI CLASIFICAREA LOR

Proiecţia cartografică reprezintă unul din elementele importante


ale bazei matematice a unei hărţi şi este procedeul cu ajutorul căruia se
reprezintă suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă plană, harta.
Proiecţia cartografică asigură corespondenţa dintre coordonatele
geografice φ şi λ ale punctelor de pe elipsoidul terestru şi coordonatele
147
rectangulare X şi Y ale aceloraşi puncte de pe hartă. Ecuaţiile care
definesc această corespondenţă sunt:
X = f1 (φ, λ)
Y = f2 (φ, λ)
Prin transpunerea suprafeţei curbe a Pământului pe suprafaţa
plană a hărţii se produc o serie de deformări asupra lungimilor,
suprafeţelor şi unghiurilor. Deformările sunt cu atât mai mari cu cât
teritoriul cartografiat este mai mare şi reprezentat la o scară mai mică.
Clasificarea sistemelor de proiecţii
La baza clasificării proiecţiilor cartografice stau următoarele
criterii: deformările, orientarea suprafeţei pe care se face proiectarea
(poziţia planului de proiecţie faţă de sfera pământească), modul de
construcţie şi utilizarea proiecţiilor în construcţia hărţilor.
Clasificarea după deformări
După deformări, proiecţiile cartografice se împart în trei mari
grupe: proiecţii conforme, proiecţii echivalente şi proiecţii afilactice sau
arbitrare.
Proiecţiile conforme, numite şi echiunghiulare, ortogonale sau
ortomorfe, sunt proiecţiile care păstrează nedeformate unghiurile. Ele-
mentele deformate sunt în primul rând suprafeţele şi apoi distanţele.
Proiecţiile echivalente sau homalografice sunt proiecţiile care
păstrează nedeformate suprafeţele atât ale figurilor infinit mici, cât şi
ale figurilor mai mari.
Datorită acestei proprietăţi, pe hărţile construite în proiecţii
echivalente, chiar la scări mici, măsurarea suprafeţelor se poate face ca
şi pe hărţile cu scară mare, fie cu planimetrul, fie prin alte metode.
Proiecţiile afilactice sau arbitrare sunt acele proiecţii care nu
păstrează nedeformate nici unghiurile, nici suprafeţele. Din acest grup
de proiecţii fac parte proiecţiile echidistante, în care rămân nedeformate
distanţele pe anumite direcţii.
Clasificarea după poziţia planului de proiecţie faţă de sfera
terestră
După acest criteriu, proiecţiile cartografice, pot fi: proiecţii normale
sau polare, proiecţii transversale sau ecuatoriale şi proiecţii oblice sau de
orizont.
Proiecţiile normale sau polare sunt proiecţiile în care axa polilor
coincide cu axa conului sau cilindrului, în cazul proiecţiilor conice şi
cilindrice sau, în cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se
găseşte tangent în pol şi deci paralel cu planul ecuatorului.
Proiecţiile transversale sau ecuatoriale sunt proiecţiile în care
axa cilindrului sau conului face cu axa sferei terestre un unghi de 900,
148
iar în cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se găseşte tangent
la Ecuator şi, ca atare, este paralel cu planul unui meridian sau se
confundă cu planul meridianului (când planul de proiecţie trece prin
centrul sferei pământeşti).
Proiecţiile oblice sau de orizont sunt acelea în care axa cilindrului
sau conului face cu axa polilor un unghi mai mic decât un unghi drept,
iar în cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se confundă cu
planul orizontului punctului considerat.
Suprafaţa pe care se face proiectarea mai poate fi tangentă sau
secantă la sfera terestră aşa că putem grupa proiecţiile şi în proiecţii
tangente şi proiecţii secante.
Clasificarea după modul de construcţie
În acest caz se deosebesc: proiecţii azimutale, proiecţii cilindrice,
proiecţii conice, proiecţii policonice, proiecţii convenţionale, proiecţii
poliedrice şi proiecţii derivate.
Proiecţiile azimutale se pot grupa în: proiecţii azimutale perspec-
tive şi proiecţii azimutale neperspective.
• Proiecţiile azimutale perspective sunt proiecţii în care proiecta-
rea se face după legile perspectivei liniare, iar punctul de vedere este
situat pe unul dintre diametrele sferei sau pe prelungirea acestuia. Planul
de proiecţie este dispus perpendicular pe diametru.
În funcţie de poziţia punctului de vedere, proiecţiile azimutale
perspective se pot clasifica în: proiecţii ortografice, proiecţii stereogra-
fice, proiecţii centrale (gnomonice) şi proiecţii exterioare.
La rândul lor, după poziţia planului de proiecţie, fiecare poate fi:
polară, ecuatorială şi oblică.
• Proiecţiile azimutale neperspective sunt proiecţiile în care, pentru
construirea reţelei cartografice, se stabilesc anumite reguli, plecând de la
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească proiecţia.
Proiecţiile cilindrice. În cazul acestora, se consideră suprafaţa
sferei pământeşti înconjurată de suprafaţa unui cilindru.
Reţeaua geografică de pe sferă se proiectează mai întâi pe
suprafaţa cilindrului, care după aceea se taie după o generatoare a sa şi
se poate desfăşura în plan, obţinându-se reţeaua cartografică pe o
suprafaţă plană.
După felul cum suprafaţa cilindrului atinge suprafaţa sferei, care
reprezintă globul pământesc, proiecţiile cilindrice pot fi: tangente şi
secante.
În funcţie de poziţia axei cilindrului, faţă de axa polilor, proiecţiile
cilindrice se pot clasifica în: proiecţii normale sau drepte, proiecţii
ecuatoriale sau transversale şi proiecţii oblice.
149
Proiecţiile conice. Se numesc aşa deoarece planul de proiecţie este
suprafaţa desfăşurabilă a conului. Ca şi în cazul proiecţiilor cilindrice,
reţeaua de meridiane şi paralele de pe glob se proiectează pe suprafaţa
conului, care apoi se taie după o generatoare şi se poate desfăşura în plan.
După felul cum conul este tangent sau secant, proiecţiile conice
pot fi tangente şi secante.
După unghiul pe care-l face axa conului cu axa polilor, proiecţiile
conice se pot clasifica în: proiecţii conice normale, proiecţii ecuatoriale
sau transversale şi proiecţii oblice.
Proiecţiile policonice. Pentru proiectarea suprafeţei curbe a globu-
lui se utilizează mai multe conuri, care sunt tangente la paralele foarte
apropiate. Vârfurile acestor conuri se găsesc situate pe o dreapta ce coin-
cide cu prelungirea axei polilor, iar punctul de perspectivă se consideră în
centrul Pământului.
Proiecţiile convenţionale. Sunt construite prin metode speciale
care diferă de la proiecţie la proiecţie. În cadrul lor se includ proiecţiile
pseudocilindrice şi pseudoconice, iar uneori şi proiecţiile circulare, cum
ar fi: proiecţia Grinten, proiecţia sferică sau globulară şi proiecţia
Lagrange.
Proiecţiile poliedrice. Se aseamănă oarecum cu cele policonice,
suprafaţa Pământului împărţindu-se după meridiane şi paralele în
patrulatere foarte mici, care să fie asimilate unor planuri tangente în
centrul lor. Pământul nu mai este considerat sferă, ci un poliedru cu un
număr foarte mare de feţe.
Proiecţiile derivate. Din grupul acestor proiecţii fac parte unele
proiecţii care derivă din altele; de exemplu, proiecţia Aitov, care derivă
din proiecţia azimutală ecuatorială echidistantă. Tot din aceste proiecţii
fac parte şi proiecţiile întrerupte ale lui Eckert-Goode, Mollweide-
Goode etc.
Clasificarea după utilizare
Din acest punct de vedere, proiecţiile cartografice se pot clasifica
în: proiecţii utilizate pentru hărţile universale, pentru hărţile emisferelor,
pentru hărţile continentelor, pentru hărţile ţărilor şi ale unor părţi din ele.
Dintre proiecţiile utilizate pentru hărţi universale cităm: proiecţiile
Grinten, Mercator, Aitov, Mollweide etc., pentru hărţile emisferelor
amintim proiecţiile: azimutală ecuatorială Lambert, azimutală stereogra-
fică ecuatorială, azimutală ecuatorială Postel, sferică sau globulară,
Mollweide, azimutală ortografică ecuatorială etc., iar pentru hărţile conti-
nentelor, azimutală orizontală Lambert, azimutală ecuatorială Lambert,
Bonne, Sanson, azimutală orizontală Postel, azimutală polară Postel etc.
150
Pentru hărţi ale ţărilor se întrebuinţează proiecţii diferite, în
funcţie de scopul propus. De exemplu, pentru harta de bază a ţării
noastre se utilizează proiecţia cilindrică transversală Gauss-Krüger.
Pentru hărţi ale unor porţiuni din ţări se folosesc proiecţii diferite,
în funcţie de mărimea teritoriului, de destinaţia hărţii etc.

10. METODELE DE REPREZENTARE UTILIZATE


LA ÎNTOCMIREA HĂRŢILOR TEMATICE

În procesul întocmirii hărţilor tematice, un rol important îl are


trecerea elementelor de conţinut ale hărţilor de pe materialele cartografice
pe originalul hărţii. În acest scop se folosesc metode adecvate, care pot fi
împărţite în două mari grupe: metode statistice şi metode cartografice.
Metode statistice sunt utilizate pentru reprezentarea anumitor
indicatori statistici, iar amplasarea lor pe hartă nu este condiţionată de
elementele geografice, ci se poate face în mod arbitrar. Din această
categorie fac parte: diagrama, cartograma şi cartodiagrama.
Metode cartografice. Cunoscute şi sub numele de metode
cartografo-geografice, acestea se caracterizează prin aceea că
reprezentarea şi amplasarea fenomenelor şi proceselor se face în mod
geografic, cu exactitate şi în dependenţă de o serie de factori fizico- şi
economico-geografici. În cadrul acestor metode se deosebesc: metoda
semnelor, metoda arealelor, metoda fondului calitativ, metoda liniilor de
mişcare sau dinamice, metoda izoliniilor, metoda punctului.

Bibliografie
Cristescu, N., Neamţu, M., Ursea, V., Sebastian-Taub, Margareta
(1980), Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Năstase, A., Osaci-Costache, Gabriela (2000), Topografie –
Cartografie. Lucrări practice. Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Năstase, A., Osaci-Costache, Gabriela (2001), Topografie –
Cartografie. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Posea, Gr. (1987), Analiza hărţii topografice în cercetarea relie-
fului. Sinteze geografice II. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

151
BIOGEOGRAFIE

Obiective: Însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor de bază


privind particularităţile lumii vii şi factorii ce condiţionează răspândirea
plantelor şi animalelor pe glob. Se au în vedere importanţa şi rolul
organismelor în biosferă; felul în care acestea îşi măresc sau îşi restrâng
ariile geografice; modul de diseminare a speciilor de plante şi animale, fie
prin mijloace proprii (diseminare activă), fie cu ajutorul factorilor naturali
externi (diseminare pasivă); asupra influenţei factorilor ecologici în
dezvoltarea şi răspândirea organismelor; în privinţa asociaţiilor vegetale
şi animale privite sub diferite aspecte, organizare, componenţă taxono-
mică. De asemenea, se insistă asupra domeniilor de viaţă ale globului
(acvatic, terestru şi subteran); se prezintă caracteristicile biogeografice ale
regiunilor globului şi aspecte privind vegetaţia şi fauna din România.

Biogeografia este ştiinţa care studiază organismele vii, plantele


şi animalele de pe suprafaţa pământului, gruparea şi repartiţia acestor
organisme, precum şi relaţiile lor cu factorii mediului natural şi cu
societatea umană.
Ea cuprinde două mari ramuri:
• fitogeografia sau geografia plantelor;
• zoogeografia sau geografia animalelor.
Ca disciplină geografică, biogeografia cuprinde un domeniu vast
de probleme, din care se pot desprinde trei direcţii mari de cercetare în
domeniul plantelor şi animalelor: corologia, ecologia şi biocenologia.
Importanţa biogeografiei
Biogeografia oferă date asupra felului în care se prezintă în
complexul învelişului geografic vegetaţia şi fauna globului terestru în
prezent, asupra modului în care au evoluat în trecut şi cum repartiţia
lor poate fi dirijată în viitor, în folosul colectivităţii omeneşti.
Prezintă o mare importanţă practică, oferind:
• date asupra răspândirii geografice a resurselor vegetale şi
animale, cu indicii cantitativi şi calitativi (păduri, păşuni);
• date asupra eficacităţii cultivării unor plante de cultură şi
creşterii unor animale domestice, în raport cu mediul geografic;
152
• date asupra răspândirii geografice a plantelor şi animalelor
dăunătoare (buruienile din culturile agricole, din păduri, paraziţi,
agenţi patogeni), invaziilor (de rozătoare, lăcuste), epidemiilor;
• date care contribuie la rezolvarea multor probleme importante
ale economiei.

1. ELEMENTE DE COROLOGIE

1.1. Moduri de diseminare a organismelor


Toate organismele de pe suprafaţa terestră se răspândesc fie prin
mijloace proprii (diseminare activă), fie prin intermediul factorilor
naturali (diseminare pasivă).
Diseminarea pasivă este caracteristică plantelor şi mai puţin ani-
malelor şi se realizează sub acţiunea vântului, apei, animalelor şi omului.
Anemocoria este una din principalele forme prin care sporii
plantelor se răspândesc în spaţiu cu ajutorul vântului. Organismele
diseminate de vânt se numesc anemochore.
Hidrocoria. Un alt factor extern care participă la răspândirea
plantelor este apa, atât prin acţiunea ei de scurgere, cât şi prin curenţii
din marile bazine oceanice. În asemenea cazuri organismele prezintă
dispozitive pentru plutire şi pentru a fi protejate de putrezire. Plantele
care prezintă asemenea adaptări de plutire şi care se împrăştie prin
intermediul apei se numesc plante hidrochore.
Zoocoria este o altă formă de diseminare a plantelor prin interme-
diul animalelor.
Unele specii de plante prezintă anumite adaptări pentru a-şi
realiza diseminarea prin intermediul animalelor. De regulă, diasporii
lor sunt prevăzuţi cu organe adezive, formate din spini, cârliguţe sau
secreţii vâscoase ce se agaţă de blana animalelor.
Diseminarea activă. Autocoria reprezintă un mod activ de împrăş-
tiere. Unele plante, numite autochore posedă anumite adaptări şi dispo-
zitive mecanice prin care-şi împrăştie seminţele (prin azvârlire).
Ex: plesnitoarea (Ecbalium elaterium), piersicelul sau slăbănogul
(Impatiens nolitangere), ciocul berzii (Geranium pratense), toporaşi
(Viola odorata).

1.2. Arealul biogeografic


Prin areal se înţelege acea suprafaţă geografică ocupată de o
anumită specie, gen sau familie de plante sau animale. Numele vine de
la latinescul „area” = teritoriu, regiune sau suprafaţă. Fiecare specie îşi
153
are conturat arealul (teritoriul) pe care se află răspândită.
Tipurile de areale
După poziţia, formele şi dimensiunile pe care le prezintă ariile de
repartiţie se disting cinci tipuri de areale: cosmopolite, circumterestre,
endemice, discontinue sau disjuncte şi vicariante.
1) Arealele cosmopolite se întind aproape pe întreaga suprafaţă a
globului terestru.
Din categoria plantelor se poate menţiona: trestia de baltă
(Phragmites communis), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris),
păpădia (Taraxacum officinale), pătlagina (Plantago major).
Din categoria animalelor pot fi menţionate: scrumbia de mare
(Scomber scombrus), balena (Balenoptera musculus), vulturul pescar
(Pandion haliaetus), şoimul călător (Falco peregrinus), cucul (Cuculus
canorus).
2) Arealele circumterestre cuprind suprafeţele terestre sau oceanice
cuprinse între anumite limite de latitudine. G. Lemée (1967) distinge:
a) arealul circumpolar boreal ocupă toată suprafaţa terestră şi
acvatică din jurul cercului polar;
b) arealul circumtemperat al emisferei nordice care se întinde
între 50 şi 35ºN;
c) arealul pantropical ocupă spaţiul intertropical dispus între 30º
latitudine nordică şi sudică;
d) arealul circumaustral terestru este răspândit la sud de Tropicul
Capricornului şi se caracterizează printr-o mare discontinuitate a
uscatului.
3) Arealele endemice sunt foarte variate ca mărime. Pentru
anumite specii arealul endemic poate să se reducă la câţiva kilometri
pătraţi sau chiar la câţiva metri pătraţi.
Arealele speciilor endemice pot rezulta din acţiunea a două
procese bine diferenţiate:
a) unele care se menţin prin procesul de conservare şi alcătuiesc
grupa arealelor paleoendemice sau relicte;
b) altele sunt alcătuite din specii de origine recentă care s-au
dezvoltat dintr-o grupă fără o vechime mare şi alcătuiesc grupa
arealelor neoendemice.
4) Arealele discontinue (disjuncte). Aceste areale se deosebesc
de cele continue sau unitare prin faptul că sunt fragmentate, rupte şi
pot să se afle răspândite, unele faţă de altele, la distanţe mai mari sau
mai mici. Ele pot rezulta fie din dirijarea sau fragmentarea unui areal
mai mare cu caracter continuu în mai multe arii mai mici, fie prin
154
străpungerea unui obstacol fizico-geografic unde la început ia naştere
un areal mai mic, iar cu timpul poate să se mărească depăşindu-l pe
cel din care provine.
5) Arealele vicariante. Prin vicariante se înţelege acel fenomen
de înlocuire a unor specii de plante sau animale de pe o anumită
suprafaţă prin altele, dar apropiate din punct de vedere sistematic.
Acest fenomen poartă numele de vicariere ecologică sau sistematică.

2. ELEMENTE DE ECOLOGIE

2.1. Factorii energetici (lumina şi temperatura)


Lumina
1. Influenţa luminii asupra plantelor
Lumina este unul din principalii factori energetici din totalul
factorilor climatici. Intensitatea luminii diferă în cursul zilei, fiind în
funcţie de unghiul de incidenţă al razelor solare, variază în raport cu
gradul de latitudine şi altitudine. Cantitatea de lumină variază şi cu
nebulozitatea, cu umiditatea atmosferică, cu cantitatea de praf din aer.
Lumina are o importanţă extrem de mare în procesul de creştere şi
dezvoltare a plantelor.
Categorii de plante după nevoia de lumină
După reacţia plantelor faţă de condiţiile de iluminare se pot
distinge două grupe ecologice şi anume:
a) plante iubitoare de lumină (heliofite sau fotofile)
b) plante iubitoare de umbră (umbrofile, sciafite sau fotofobe)
Plantele fotofile sau heliofite sunt iubitoare de lumină intensă şi se
află răspândite în regiunile bine luminate cum ar fi majoritatea plantelor
din stepe, savane, prerii, pampasuri, etajul alpin şi din regiunile arctice.
Dintre speciile ierboase pot fi menţionate: iarba câmpului (Agrostis
alba), colilia (Stipa capillata), păiuşul (Festuca pratensis), iar dintre
speciile lemnoase: zada (Larix decidua), frasinul (Frasinus excelsior),
stejarul (Quercus robur), pinul (Pinus silvestris), salcâmul (Robinia
pseudocacia).
Plantele sciafite, umbrofite sau fotofobe se dezvoltă mai bine la
o lumină cu o intensitate mai redusă, difuză şi mai ales la umbră.
Dintre speciile ierboase fac parte: lăcrămioarele (Convallaria
majalis), pochivnicul (Asarum europaeum), măcrişul iepuresc (Oxalis
acetosella), iar dintre speciile de plante lemnoase: molidul (Picea
excelsa), carpenul (Carpinus betulus), fagul (Fagus silvatica), arţarul
(Acer platanoides).
155
2. Influenţa luminii asupra animalelor
Lumina are o acţiune complexă asupra animalelor, deoarece în
funcţie de aceasta, animalele îşi desfăşoară activitatea, se orientează în
spaţiul aerian şi terestru, primesc o anumită coloraţie, are loc migraţia
păsărilor, reproducerea.
S-a observat că animalele au tendinţa de a copia culoarea generală a
mediului ambiant, adică prezintă fenomenul de homocromie. În timpul
zilei, culorile mediului înconjurător sunt reflectate asupra celulelor pig-
mentative de pe pielea animalelor, denumite cromatofore, imprimându-le
culoarea dominantă a mediului respectiv.
Temperatura
1. Influenţa temperaturii asupra plantelor
Temperatura influenţează metabolismul plantelor cu cele două
laturi ale sale, asimilaţia şi dezasimilaţia, ce duc la schimbul de substanţe
dintre plante şi mediu, la transformarea şi circulaţia substanţelor organice
în corpul plantelor. Temperatura acţionează asupra fotosintezei, respi-
raţiei, transpiraţiei. Ea influenţează încolţirea, înflorirea, fecundaţia, creş-
terea şi dezvoltarea plantelor, având chiar şi o acţiune morfogenetică
(schimbări în forma şi culoarea organismului) în cadrul unor anumite
amplitudini ale ei.
În funcţie de modul cum se adaptează la fiecare limită de tempe-
ratură, plantele au fost grupate în patru categorii: megaterme, mezoterme,
microterme şi hechistoterme.
Plantele megaterme sunt adaptate la o temperatură constantă
>20ºC. Ex: palmierii, curmalii, bananierii.
Plantele mezoterme prezintă adaptări la temperaturi ce variază între
15 şi 20ºC. Ex: plantele subtropicale (măslinul, leandrul, castanul, smo-
chinul).
Plantele microterme rezistă la oscilaţii mari de temperatură între
0 şi 15ºC. Sunt răspândite în climatul temperat şi rece (molidul,
bradul, fagul).
Plantele hechistoterme sunt adaptate la temperaturi scăzute, în
jur de 0ºC. Le întâlnim în ţinuturile polare şi în etajele alpine (murul
arctic, macul arctic, garofiţa alpină).
2. Influenţa temperaturii asupra animalelor
Temperatura are o influenţă importantă asupra animalelor. Există
specii de animale care suportă cu uşurinţă unele variaţii de temperatură
pentru care au fost denumite animale euriterme (ursul, căprioara, lupul,
puma). Altele nu pot suporta oscilaţiile de temperatură şi au fost denumite
animale stenoterme (maimuţele, foca, morsa, păstrăvul).
156
După felul în care animalele reacţionează faţă de variaţiile de
temperatură, au fost împărţite în două categorii:
a) animale homeoterme cu „sânge cald” şi cu temperatura corpului
constantă;
b) animale poikiloterme cu „sânge rece”.

2.2. Factorii hidrici


Plantele şi animalele pentru a-şi îndeplini funcţiile vitale au
nevoie de apă. Nu există organisme vii care să poată trăi fără apă. Ea
are o largă răspândire pe suprafaţa pământului (71%), fiind prezentă
sub forma mărilor şi oceanelor, râurilor şi lacurilor, a izvoarelor şi
mlaştinilor.
Apa constituie un aliment de bază pentru plante şi animale,
întrucât prin circulaţia pe care o realizează la suprafaţa pământului şi
în mediul subteran se încarcă cu un bogat conţinut de săruri (sodiu,
potasiu, calciu, fier, fosfat).
Rolul apei pentru plante
Cea mai mare cantitate din apa meteorică care cade pe suprafaţa
terestră se scurge alcătuind hidrografia de suprafaţă (superficială); altă
parte se evaporă intrând în circulaţia atmosferică, iar restul se
infiltrează în sol, formând apa freatică şi de adâncime.
Cea mai mare parte din plantele terestre, pentru a-şi putea
îndeplini funcţiile fiziologice vitale, absoarbe din sol, după necesităţi,
fie apa din franja capilară sau porii capilari, fie din straturile freatice.
Tipuri de plante după necesarul de umezeală din sol
Plantele, în funcţie de condiţiile de umiditate ale mediului în
care trăiesc, au fost grupate în două mari categorii:
1) higrofile
2) xerofile
Plantele higrofile, la rândul lor, se pot împărţi în: hidrofile,
higrofile şi mezofile
a) Plantele hidrofile sunt plante acvatice propriu-zise care cresc
scufundate (submerse) în apă.
Ex: săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), trestia de baltă (Phragmites
communis), papura (Typha latifolia), broscăriţa (Potamogeton lucens),
sârmuliţa (Vallisneria spiralis), ciuma bălţii (Elodea canadensis), nufărul
alb (Nymphea alba), nufărul galben (Nyphar luteum), piciorul cocoşului de
baltă (Ranunculus vulgaris).
b) Plantele higrofile sunt adaptate să trăiască într-un mediu cu
multă umiditate.
157
Ex: rodul pământului (Arum maculatum), pipirigul (Juncus
maculatum), rogozul (Carex riparia), bananierul (Musa sapientum),
begonia (Begonia rex), ficusul indian (Ficus bengalensis).
c) Plantele mezofile cresc în regiunile cu umiditate moderată din
zona temperat-continentală (păduri de răşinoase şi păduri de foioase,
pajişti de luncă).
Ex: coada vulpii (Alopecurus pratensis), iarba câmpului (Agrostis
alba), golomăţul (Dactylis glomerata), păiuşul (Festuca ovina).
Plantele xerofile se deosebesc de cele higrofile prin faptul că
primesc anumite adaptări, din cauză că trăiesc în condiţiile unui mediu
cu umiditate deficitară. Au capacitatea de a rezista la temperaturi mari
şi la ofilire prelungită.
Plantele xerofile se împart în mai multe tipuri: xerofite, hemixe-
rofite, suculente, oxilofite şi psichrofite.
a) Plantele xerofite se întâlnesc în regiunile de stepă şi de pustiu,
ca de exemplu: specii de pelin (Artemisia glauca), lumânărica
(Verbascum thapeus), specii de colilie (Stipa pennata).
b) Plantele hemixerofite trăiesc în regiunile cu umiditate scăzută
şi au o rezistenţă mai redusă la temperaturile mai ridicate, ca de
exemplu: iarba sau spinul cămilei (Medicago falcata), jaleşul (Salvia
nutans), unele specii de eucalipt.
c) Plantele suculente prezintă ţesături capabile să înmagazineze
o mare cantitate de apă. Ele mai sunt numite şi plante grase, deoarece
sunt cărnoase şi verzi şi adesea lipsite de frunze, ca de exemplu:
cactusul gigant (Carnegia gigantea).
d) Plantele hedatofite cresc în regiuni foarte secetoase, ca de
exemplu: un arbust din deşerturile sărate ale Egiptului (Reaumuria
hirtella).
e) Plantele oxilofite sau oxifile sunt specifice regiunilor cu soluri
acide, în general, acoperite cu mlaştini şi turbării.
f) Plantele psichrofile sau psichrofite cresc în regiunile arctice şi în
regiunile alpine fiind adaptate la temperaturi foarte coborâte şi la îngheţ,
ca de exemplu: firuţa alpină (Poa alpina), păiuş (Festuca supina,
F.ovina), rogoz (Carex curvula).
Rolul apei pentru animale
Animalele din mediul terestru, în funcţie de modul cum sunt
adaptate la gradul de umiditate au fost grupate în două categorii:
• animale higrobionte adaptate să trăiască în regiunile cu multă
umiditate;
• animale xerobionte, adaptate la condiţiile unui mediu mai secetos.
158
2.3. Factorii edafici
Importanţa solului pentru plante
Majoritatea plantelor, pentru a putea să absoarbă odată cu apa şi
sărurile minerale, necesare pentru viaţa lor, se fixează în sol cu
ajutorul rădăcinilor care se prezintă sub diverse forme (pivotante,
ramificate, fasciculate, adventive). O altă categorie de plante care
trăiesc în mediul acvatic plutesc la suprafaţa apei fără să se fixeze.
Mai există şi o a treia categorie de plante care sunt independente de
sol alcătuind grupa plantelor parazite, saprofite şi epifite.
Plante care se fixează de sol
- După reacţia solului se disting: plante oxifile, neutrofile şi bazifile.
a) Plantele oxifile sunt acelea care cresc pe solurile acide cu
pH<7 (3-6,5). Din această categorie fac parte: afinul (Vaccinium
myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), iarba albastră (Molinia
coerula), roua cerului (Drosera rotundifolia), precum şi unele plante
de cultură (porumbul, cartoful).
b) Plantele neutrofile se întâlnesc pe soluri neutre cu pH între
6,8-7,2. Pot fi considerate majoritatea plantelor de cultură (tutunul,
sfecla roşie, grâul).
c) Plantele bazifile sunt răspândite pe solurile alcaline, cu pH mai
mare de 7,2. Aceste soluri fiind bogate în carbonat de calciu ori sulfat de
calciu, se află răspândite în regiunile de stepă. Din categoria acestor
plante fac parte: stejarul pufos (Quercus pubescens), păpădia (Taraxacum
officinale), rapiţa (Brassica rapa), lucerna (Medicago sativa).
- După conţinutul de săruri al solului plantele se împart în:
halofile, glicofile, nitrofile şi calcifile.
a) Plantele halofile cresc pe soluri sărate din regiunile de stepă şi
semideşerturi, iar rădăcinile pot absorbi apă cu concentraţia mare de NaCl
(5%). Din această categorie fac parte: brânca sau sărăţica (Salicornia
herbacea), ghirinul (Sueda maritima), iarba grasă (Arthrocneum
glauchum), chiurlanul (Salsola kali), rogozul maritim (Scirpus maritimus).
b) Plantele glicofile cresc numai pe soluri care prezintă o concen-
traţie foarte redusă de săruri. Dintre acestea fac parte unele plante de
cultură: sfecla de zahăr (Beta rubra), ţelina (Apium graveolens), bumba-
cul (Gossypium barbadense), curmalul (Pheonix dactylifera).
c) Plantele nitrofile ocupă solurile cu un conţinut însemnat de azot.
Ele mai poartă numele de plante ruderale. Dintre acestea menţionăm:
urzica (Urtica dioica), măcrişul calului (Rumex conglomeratus), spanacul
porcesc (Chenopodium hybridum), ştevia (Rumex alpinus), bozul
(Sambucus ebulus).
159
d) Plantele calcifile le întâlnim pe solurile bogate în carbonat de
calciu sau pe stâncile calcaroase, cum ar fi: floarea de colţ (Leontopodium
alpinum), garofiţa de stâncă (Dianthus spiculifolius).
- După structura şi textura solului plantele se împart în:
psamofile, casmofile sau hasmofile şi litofile.
a) Plantele psamofile, cunoscute şi sub numele de arenacee, sunt
plante ce cresc pe soluri nisipoase şi pe nisipuri. Dintre acestea putem
menţiona: orzul sălbatic sau orzul de nisip (Elymus sabulosus),
garofiţa de nisip (Dianthus arenarius), troscotul de nisip (Polygonum
arenarium), pătlagina de nisip (Plantago indica).
b) Plantele casmofile sau hasmofile alcătuiesc flora saxicolă,
formată mai ales din muşchi şi licheni, a căror rădăcini pătrund destul
de adânc prin fisurile rocilor, iar acolo unde spaţiul le permite,
muşchii îşi formează perniţe care au rolul unui burete ce absoarbe
orice picătură de apă.
c) Plantele litofile sunt specifice solurilor alcătuite din pietrişuri,
grohotişuri, iar anumite specii cresc pe locuri stâncoase. Exemplu,
unele alge şi unele specii de licheni.
Plante independente de sol
Există o serie de plante care n-au nevoie de sol, nici ca suport,
nici ca izvor de hrană. Aşa sunt plantele parazite, saprofite şi epifite şi
unele plante acvatice care plutesc la suprafaţa apei (plante flotante)
fără să-şi înfigă rădăcinile în sol, cum este cazul fitoplanctonului.
a) Plantele parazite trăiesc pe suporturi vii neavând nevoie de or-
gane de nutriţie sau de fixare în sol. Ele îşi procură hrana din organismele
vii pe care le parazitează şi de care sunt legate. Ex: lupoaia sau gonitoarea
(Orobanche), muma pădurii (Lathraea squamaria), cuscuta (Cuscuta
epithymum), vâscul (Viscum album).
b) Plantele saprofite alcătuiesc grupa plantelor care îşi procură
hrana din substanţe organice aflate în descompunere. Ex. de diferite
specii de ciuperci: iasca (Fomes fomentarius), cuibuşorul (Neottia
nidus-avis).
c) Plantele epifite cresc pe trunchiul şi ramurile arborilor din
păduri, fără să aibă organe speciale pe care să şi le înfigă în ţesuturile
gazdelor.
Importanţa solului pentru animale
În funcţie de modul cum îşi desfăşoară viaţa, unele animale
preferă solurile argiloase, altele cu textură mai lutoasă, nisipoasă.
Animalele geobionte preferă solurile argiloase. Ele duc viaţă
subterană unde se hrănesc şi se înmulţesc. Ex: unele protozoare,
160
viermi şi artropode, precum şi câteva mamifere: cârtiţa europeană,
cârtiţa africană, cârtiţa marsupială şi unele specii de orbeţi.
Animalele geofile preferă cam acelaşi tip de sol şi trăiesc numai
o parte din timp în mediul subteran. Aici îşi fac galerii, cuiburi şi se
înmulţesc, însă pentru procurarea hranei ies la suprafaţă. Ex: broasca
râioasă (Bufo bufo), lăstunul de mal (Riparia riparia), pescăruşul
albastru (Alcedo atthis), pupăza (Upupa epops), şoarecele de câmp
(Microtus arvalis), nevăstuica (Mustela nivalis).
Animalele petrobionte îşi duc viaţa, fie pe soluri extrem de dure,
stâncoase, fie în crăpăturile stâncilor. Din rândul lor se pot menţiona
unele gasteropode (Patula clausitia) şi şopârlele.

3. DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI TERESTRU

3.1. Domeniul acvatic


Ocupă cea mai mare parte din suprafaţa terestră (2/3), caracte-
rizându-se prin condiţii ecologice foarte variate. Domeniul acvatic, în
funcţie de condiţiile sale de viaţă, se împarte în:
• domeniul apelor marine şi oceanice,
• domeniul apelor continentale.
Apele marine şi oceanice
Se apreciază că 69% din organismele vii au apărut şi s-au
dezvoltat în apa mărilor şi 6% în apele dulci continentale. Restul de
25% reprezintă viaţa apărută şi dezvoltată pe uscat.
Din cele 510 mil.km2 ale Globului, apa ocupă o suprafaţă de
361,3 mil.km2 (70,8%), iar uscatul 149 mil. km2 (29,2%).
În baza relaţiilor ecologice dintre organismele marine şi în baza
particularităţilor pe care le prezintă mediul acvatic, suprafaţa Oceanului
Planetar a fost divizată în trei zone:
1) zona litorală
2) zona pelagică
3) zona abisală
1. Viaţa în zona litorală
Se desfăşoară pe platforma continentală marină, până la adân-
cimea de 200 m şi este influenţată de condiţiile mediului ambiant şi de
adâncimea apelor.
Cei mai mulţi oceanologi împart zona litorală în trei etaje: etajul
supralitoral, mediolitoral şi infralitoral.
2. Viaţa în zona pelagică
Această zonă se dezvoltă până la adâncimea în care pătrunde
lumina, adică până la 400-500 m. Flora şi fauna care populează apele
161
din largul mărilor trăieşte într-un mediu litoral care este mult mai
eterogen. Organismele superioare prezintă o structură deosebită prin
faptul că ele sunt forţate să se afle într-o permanentă stare de suspensie.
Organismele inferioare nu au mijloace proprii de locomoţie şi ca
urmare, ele ocupă orizontul superior al apelor, formând planctonul.
3. Viaţa din zona abisală
Cuprinde întreaga masă a apelor oceanice, unde nu pătrunde lumina,
unde este întuneric deplin şi micşorarea apei are o relativă stabilitate.
Temperatura apelor se menţine în jur de 2ºC, iar salinitatea în funcţie de
adâncime, variază între 32 şi 34‰. În condiţiile mediului existent, fauna
care populează apele acestei zone prezintă adaptări specifice.
Apele continentale
Vegetaţia şi animalele din cuprinsul apelor continentale sunt
foarte variate şi bogate ca urmare a influenţei pe care o exercită
factorii ecologici (chimismul şi salinitatea apelor, regimul termic şi de
îngheţ, dinamica apelor).
1. Flora şi fauna apelor curgătoare
Compoziţia floristică şi faunistică a apelor curgătoare este în
funcţie de viteza curentului de apă, de substratul albiei minore, de
proprietăţile fizice şi chimice ale apelor.
- Caracteristicile florei şi faunei din cursul superior al apelor
curgătoare
Flora este săracă şi este formată din alge şi bacterii. Dintre
plantele cu flori se pot menţiona: piciorul cocoşului (Ranunculus
fluviatilis), rogoaze (Carex), broscăriţa (Potamogeton).
Fauna este formată din trei grupe de animale:
• animale reobionte (adaptate la râuri cu repezişuri şi cascade);
• reofile (specifice apelor curgătoare cu viteza ceva mai redusă);
• reoxene (ajunse întâmplător în apele curgătoare).
- Caracteristicile florei şi faunei din cursul mijlociu al apelor
curgătoare
Râurile, în cursul lor mijlociu, străbat regiuni deluroase şi de podiş.
Flora şi fauna este adaptată la condiţiile şi constituţia substratului din
albia minoră. Flora este alcătuită din coada mânzului (Hippuris vulgaris),
ciuma apelor (Elodea canadensis) şi broscăriţa (Potamogeton).
Fauna este bogată, fiind caracterizată prin prezenţa unor amfipode,
lamelibranhiate, gasteropode.
- Caracteristicile florei şi faunei din cursul inferior al apelor curgă-
toare
La malurile convexe unde adâncimea apei este mică şi viteza foarte
redusă, cresc câteva specii de plante submerse (brădiş, broscăriţă) şi
162
plutitoare (nuferi, cornaci, plutică). În albia majoră a râurilor din acest
sector se întâlnesc păduri formate din esenţe albe, denumite zăvoaie.
Acestea sunt alcătuite din sălcii, răchitişuri, plopişuri şi aninişuri.
2. Flora şi fauna apelor stătătoare (lacuri, bălţi, mlaştini)
Viaţa din apa lacurilor se află sub directa influenţă a regimului
de salinitate, temperatură, transparenţă, lumină. În funcţie de gradul de
mineralizare al apelor au fost împărţite în două categorii:
• lacuri cu apă dulce
• lacuri cu apă sărată
Lacurile cu apă dulce au salinitatea foarte redusă, mai mică de
1g/l de apă. Se află răspândite în zonele de climă temperată şi rece,
precum şi în climatul regiunii ecuatoriale.
În funcţie de potenţialul trofic al fiecărui bazin lacustru, cei mai
mulţi limnologi au grupat lacurile în trei categorii: oligotrofe, eutrofe
şi distrofe.
Lacurile cu apă sărată se împart în două categorii în funcţie de
gradul lor de mineralizare:
• lacuri cu apă salmastră
• lacuri cu apă sărată propriu-zisă
Apa salmastră are o salinitate mai mare de 24,7 g/l. Limita de
24,7g/l dintre apele salmastre şi cele sărate s-a stabilit în raport cu
faptul că, la acest grad de mineralizare, apele au temperatura densităţii
maxime şi temperatura de îngheţ la -1,3ºC.
Din categoria lacurilor cu apă sărată şi suprasărată se pot
menţiona: Marea Moartă (288 g/l), Marele Lac Sărat (266 g/l), Grota
Miresii (317 g/l) de la Slănic-Prahova, Lacul Ursu (260 g/l) de la
Sovata, Techirghiolul (96 g/l).
Fauna care populează lacurile sărate este săracă şi adaptată la
condiţiile respective.
3. Mlaştinile
Se formează în condiţiile unui exces de apă care se acumulează
în formele de relief negative. Pe spaţiul lor se dezvoltă o vegetaţie
hidrofilă şi higrofilă ce favorizează procesul de turbifiere.
E. Pop (1960) considera mlaştina „o formaţiune biogeografică
acvatică neaerisită, ale cărei plante în loc să putrezească sau să se
mineralizeze, se turbifică după moarte, aglomerându-se în cele din
urmă la fund, sub formă de zăcământ turbos”.
După modul de alimentare cu apă, după forma suprafeţei şi
componenţa vegetaţiei, mlaştinile se împart în două grupe:
• mlaştini eutrofe
• mlaştini oligotrofe
163
3.2. Domeniul terestru
Vegetaţia şi fauna din zonele de tundră
1. Tundra Arctică se află situată în ţinuturile polare unde condiţiile
climatice se caracterizează prin temperaturi scăzute tot timpul anului,
valorile termice medii variază între 0 şi -14ºC. Luna iulie prezintă tempe-
raturi medii mai mari de 100C, în luna ianuarie se pot înregistra geruri
foarte aspre (-40ºC). Precipitaţiile au valori scăzute, variind între 200 mm
(tundra siberiană) şi 300-400 mm (tundra europeană).
Tundra arctică ocupă 3 mil. Km2 şi se întinde în Europa (Islanda,
nordul Scandinaviei, Peninsula Kola), Asia (nordul Siberiei) şi în
nordul Canadei.
Vegetaţia tundrei este foarte variată, prezentându-se ca un mozaic
de plante, cu înălţimi reduse, cuprinse între 15 şi 50 cm. Vegetaţia tundrei
este alcătuită de la formaţiuni arbustive în care predomină tufişurile de
sălcii şi mestecenii, până la landele de ericacee sau la pajiştile propriu-
zise de tundră formate, mai ales din graminee şi ciperacee. Răspândirea
acestei vegetaţii este în funcţie de gradul de umiditate a solului, precum şi
de poziţia latitudinală în care se află localizată formaţiunea de tundră.
Putem vorbi de o tundră cu arbori şi arbuşti, o tundră higrofilă, mezofilă.
Fauna tundrei este alcătuită dintr-un număr important de specii
de mamifere şi păsări. Mamiferele care trăiesc în zona de tundră sunt
adaptate la condiţiile climatice aspre, atât prin blana mare şi deasă pe
care o au, cât şi prin stratul gros de grăsime. Păsările au un penaj dens
şi de culoare albă. În timpul iernii cele mai multe specii de mamifere
şi păsări migrează către sud, în pădurile de taiga.
2. Tundra Antarctică
Se caracterizează prin condiţii climatice aspre. Temperaturile sunt
foarte scăzute. În luna cea mai caldă temperatura medie creşte cu puţin
peste 0ºC, iar în luna cea mai rece temperatura poate coborî până la
-88ºC. Precipitaţiile sunt în general reduse (250-300 mm), iar vânturile
sunt puternice şi frecvent se manifestă sub forma furtunilor violente.
Vegetaţia de tundră este răspândită pe continentul Antarctica numai
în zona ţărmurilor. Ocupă suprafeţe mai întinse pe insulele situate în jurul
acestui continent (Falkland, Georgia de Sud, Kerguelen, Macquarie). Pe
aceste insule climatul are o nuanţă oceanică cu vânturi foarte puternice şi
temperaturi scăzute tot timpul anului.
Fauna este adaptată la condiţiile de climă aspră. Mamiferele
terestre lipsesc în totalitate. Se întâlnesc câteva specii de păsări ca
pinguini, petrelul uriaş, petrelul zăpezilor, o varietate de albatroşi,
pescăruşi.
164
3. Tundra alpină sau vegetaţia etajului alpin
Vegetaţia şi fauna etajului alpin este strâns legată de condiţiile
climatice şi edafice ale fiecărei unităţi muntoase. Se află răspândită în
regiunea Holarctică, în Munţii Pirinei, Carpaţi, Caucaz, Himalaya,
Munţii Japoniei. Vegetaţia etajului alpin prezintă unele asemănări cu
cea din tundra arctică. Astfel pajiştile alpine se aseamănă cu vegetaţia
ierboasă din tundră prin faptul că au o perioadă scurtă de vegetaţie.
Cantitatea de precipitaţii este mare, mai ales sub formă de
zăpadă, când pe unele porţiuni poate să atingă grosimi de 3 m.
În funcţie de condiţiile climatice menţionate, plantele sunt pitice,
au florile viu colorate din cauza intensităţii mari a luminii, iar frunzele
lor cresc aproape de rădăcină. Sunt adaptate la temperaturi scăzute şi
prezintă o mare rezistenţă la geruri. Ex: floarea de colţ (Leontopodium
alpinum), garofiţa alpină (Dianthus spiculifolius), guşa porumbelului
alpin (Silene acualis).
Fauna etajului alpin prezintă adaptări specifice faţă de condiţiile
climatice mai neprielnice. Pentru a putea rezista frigului, mamiferele
au blana mare şi deasă, iar păsările sunt acoperite cu un penaj bogat.
Vegetaţia şi fauna din zonele aride
1. Deşerturile tropicale şi subtropicale sunt cuprinse între 40º lat. N
şi 40º lat. S. Temperaturile maxime absolute diurne sunt foarte ridicate
(58ºC în Sahara, 56,7ºC în Valea Morţii-California), noaptea coborând
până la 0ºC. Precipitaţiile sunt foarte reduse, iar vânturile bat aproape fără
întrerupere.
Se află răspândite în:
• emisfera nordică: în Africa, Arabia, Irak, Iran, Pakistan, N-V
Indiei, în America de Nord (Utah, Nevada, Arizona, California, Mexic);
• emisfera sudică: în America de Sud (Atacama), Africa de sud
(Kalahari), în Australia.
2. Deşerturile din zona temperată
Ocupă teritorii întinse din Asia centrală în ţinuturile Gobi şi Tibet.
Se caracterizează printr-un continentalism excesiv, cu veri foarte căldu-
roase şi ierni extrem de geroase. Precipitaţiile sunt foarte reduse şi cad în
timpul primăverii.
Stepele şi savanele
Formaţiunile de vegetaţie ierboasă sub forma stepelor şi sub
forma savanelor ocupă teritorii întinse unde condiţiile climatice şi
edafice diferă de la o zonă la alta.
Stepele
În Europa şi Asia vegetaţia de stepă se întinde, sub forma unei
benzi continue, din bazinul Dunării inferioare şi până în Munţii Urali,
165
iar de aici în Siberia Occidentală, până în Mongolia Orientală. În
Ungaria poartă numele de „pustă”, iar în ţara noastră, o mare parte din
suprafaţa ei poartă numele de „Bărăgan”.
Stepe cu suprafeţe foarte restrânse se întâlnesc în Africa de Nord
şi în Noua Zeelandă.
1. Stepele din Eurasia se caracterizează printr-un climat temperat
continental unde temperaturile medii anuale oscilează între 0,5ºC
(Siberia), 9ºC (Ucraina) şi 11ºC în bazinul inferior al Dunării. Cantitatea
medie de precipitaţii este redusă, variind între 300 şi 600 mm/an.
Formaţiunile ierboase care domină stepele sunt alcătuite, în cea mai mare
parte din graminee ca: păiuşca (Festuca sulcata), negara sau colilia (Stipa
capillata), obsiga sau iarba ovăzului (Bromus secalinus) şi ovăsciorul
(Avenastrum pubescens). Fauna stepelor din Eurasia este bogată şi foarte
variată datorită abundenţei de hrană.
2. Preriile din America de Nord, ca şi stepele din Eurasia prezintă
un climat cu caracter excesiv temperat-continental în care iernile sunt
friguroase, iar verile foarte călduroase. Iarna, temperaturile medii variază
între 0ºC şi -5ºC. În lunile de vară temperatura atinge valori medii de
18-21ºC. Precipitaţiile variază din punct de vedere cantitativ, scăzând de
la est unde se caracterizează printr-o medie de 1000 mm/an către vest,
unde ajung la o medie de 300 mm/an.
Formaţiunile forestiere lipsesc aproape în totalitate şi aceasta nu
din cauza condiţiilor pedoclimatice, ci din cauza defrişărilor şi
incendiilor. Preriile se află răspândite în statele Dakota de Nord,
Dakota de Sud, Nebraska, Kansas, Colorado.
3. Pampasurile din America de Sud cunoscute şi sub numele de
provincia Pampeana ocupă bazinul inferior al fluviului Parana şi regiunile
învecinate. Pampasurile se desfăşoară între 30º şi 38º latitudine sudică,
cuprinzând o suprafaţă de circa 0,5 mil.Km2. Condiţiile climatice se
caracterizează prin temperaturi medii anuale ce oscilează între 13º şi
17ºC. Precipitaţiile medii anuale scad cantitativ de la est către vest de la
1200 la 600 mm.
Vegetaţia pampasurilor este dominată de graminee ce cresc între
60 şi 100 cm înălţime. Ex: Stipa tenuis, Stipa papposa, asociată cu
Poa lanigera, Poa ligularis.
Fauna este caracteristică formaţiunilor de stepă. Se întâlneşte
struţul de câmpie, cerbul de pampas, pisica pampasurilor şi nevăstuici
marsupiale.
Savanele
Savanele sunt asociaţii de ierburi megaterme a căror înălţime
variază între 80 cm şi câţiva metri. Ele se prezintă sub forma unui strat
166
continuu alcătuit, mai ales din specii de graminee. Dezvoltarea maxi-
mă a vegetaţiei are loc în timpul verii, adică în sezonul ploios, în
schimb, în perioada de iarnă, în sezonul secetos plantele se usucă.
Clima este caracteristică regiunii tropicale unde temperaturile
medii anuale oscilează între 18 şi 24ºC, iar precipitaţiile medii
prezintă valori cuprinse între 900 şi 1500 mm/an.
Savanele sunt răspândite în Africa, unde ocupă cea mai mare
suprafaţă, în Asia de Sud aflată sub influenţa musonică, în Australia
de nord-est şi în America de Sud.
1. Savanele din Africa ocupă circa 40% din teritoriul acestui
continent. Ele se află dispuse sub forma unei benzi ce se desfăşoară
între pădurile tropicale şi zona deşertică începând din vest de la
Oceanul Atlantic (Senegal) şi până în estul Africii la Marea Arabiei
(Somalia).În funcţie de constituţia solului şi de prezenţa unor specii de
arbori savanele au fost împărţite în:
• savane cu baobabi,
• savane cu acacii
• savane cu palmieri.
Fauna savanelor africane este bogată atât ca număr de specii, cât
şi ca număr de indivizi. Menţionăm: antilopele, zebrele, girafele,
rinocerul cu două coarne, rinocerul alb. Dintre carnivorele de savană
menţionăm: ghepardul, pisica de tufiş, leopardul, hienele, leul.
2. Savanele din America de Sud se diferenţiază în mai multe
regiuni purtând diferite denumiri, prin specii de plante şi animale
caracteristice şi anume:
• campos pentru platoul Braziliei-diferenţiat în campos-limpos
(câmp luminat), xerofil, care are stratul ierbos compact, cu foarte
puţini arbuşti scunzi şi campos-serrados, cu ierburi mezofile de 1-2 m
şi mulţi arbori şi arbuşti xerofili;
• llanos pentru Venezuela, cu diferite specii de graminee şi arbori
izolaţi;
• palmares şi pantanaes pentru Bolivia de est şi Brazilia, ce
conţin specii de graminee şi plante lemnoase specifice.
Fauna este foarte variată. Aici trăiesc unele ierbivore ca: cerbul
suliţar cenuşiu şi mai multe specii de păsări: nandul american, păunul,
potârnichea, papagalul ara. Dintre carnivore menţionăm: vulpea de câmp.
3. Savanele din Asia de Sud se află răspândite în India, Shri-
Lanka şi Indochina. Ele sunt alcătuite din asociaţii ierboase şi anume
arbori din genul Shorea şi bambuşi. Dintre animalele ierbivore putem
menţiona: rinocerul cu un corn, antilopa cu patru coarne, bivolul indian,
precum şi de animale carnivore: tigrul de bengal, ghepardul, hiena.
167
4. Savanele din Australia ocupă teritorii în nordul şi estul conti-
nentului. Sunt alcătuite din câteva specii de graminee ca: Heteropogon,
Triodia, iar dintre arbori specii de acacii şi iarba copac.
Animalele cele mai frecvente sunt marsupialele şi anume cangurul
mare şi cangurul uriaş roşu. Dintre păsări: emul şi casuarul.
Pădurile tropicale umede
Pădurile tropicale umede, se mai numesc şi păduri pluviale,
păduri umbrofile sau păduri virgine. Pădurile pluviale se dezvoltă în
regiunile calde şi cu o bogată umiditate. Cea mai largă răspândire o au
în bazinul Amazonului, în America Centrală, în Africa Centrală şi
Occidentală, ceea ce ar corespunde bazinului Zair (Congo) şi în sudul
şi sud-estul Asiei.
Clima este umedă şi se caracterizează prin temperaturi medii
foarte ridicate (30ºC) şi prin precipitaţii medii anuale ce oscilează între
2000 şi 4000 mm. Solurile lateritice, bogate în oxizi de fier, au cea
mai largă răspândire. Sunt sărace în substanţe nutritive şi humus.
Plantele moarte căzute pe parterul pădurilor se transformă repede în
substanţe nutritive care sunt absorbite de rădăcini.
Stratul arborilor care este alcătuit din mai multe etaje sau mai
multe nivele de vegetaţie, atinge înălţimi de 50 m şi izolat de 60 m. În
pădurile din zona temperată nu se întâlnesc decât unul sau două etaje
de vegetaţie arborescentă. Arborii cresc până la înălţimi de 20-30 m.
În pădurile ecuatoriale cresc şi arbori care n-au deloc ramuri,
cum sunt palmierii. Ei au un trunchi drept, înalt şi cu frunze mari.
Un fenomen frecvent la numeroşi arbori ecuatoriali este
caulifloria, adică creşterea florilor direct pe trunchiul copacului, iar
după polenizarea lor apar fructele. Durata medie de viaţă a unei frunze
este de 12-13 luni, după care se veştejeşte şi moare. Pe fiecare arbore
există un proces continuu de creştere şi cădere a frunzelor, fapt ce face
ca el să se menţină în permanenţă verde (semipervirescent).
O altă particularitate a pădurii ecuatoriale este abundenţa
lianelor şi epifitelor.
1. Pădurile tropicale umede din America de Sud
Se află răspândite pe cea mai mare parte a bazinului Amazonian,
zona continentală a Anzilor Columbieni şi coasta Atlantică de est pe o
lăţime de 50-100 Km.
Clima este caldă şi umedă cu temperaturi medii ce variază între
19 şi 25ºC în provincia Pacifică, şi 260C în Provincia Amazoniană.
Precipitaţiile sunt foarte bogate, oscilând între 2600 şi 10 000 mm/an.
Pădurea amazoniană are mai multe straturi de vegetaţie. În
primul strat se află arbori înalţi de 30-50 cm, cu trunchiuri drepte şi
168
rădăcini de susţinere. Al doilea strat este format din arbori mai mici şi
palmieri. Stratul inferior este constituit din numeroase specii de
ierbacee, palmieri pitici şi arbuşti.
Vegetaţia din stratul superior este alcătuită dintr-o mare varietate
de specii de arbori care prezintă o importanţă economică deosebită.
Ex: arborele de cauciuc (Hevea braziliensis), arborele de cacao
(Theobroma cacao), palmierul de vin (Mauritia vinifera), palmierul de
cocos (Cocos nucifera), arborele de balsam, apoi ferigi arborescente.
Fauna s-a adaptat de-a lungul anilor de existenţă la diferite
circumstanţe. Cea mai mare parte din ea este adaptată la viaţa arboricolă
şi numai o anumită parte duce viaţa tericolă.
2. Pădurile tropicale umede din Africa
Pădurile africane au un număr mai redus de specii de arbori
(circa 3000); sunt dispuse în 4-5 straturi de vegetaţie, iar arborii cei
mai înalţi ajung până la 50 m. Se află răspândite în bazinul fluviului
Zair, sudul Nigeriei, Liberia, Coasta de Fildeş acoperind o suprafaţă
de 800 000 Km2.
Dintre arborii cu valoare economică se pot menţiona: palmierul
de vin, arborele de cafea (Coffea liberica).
Fauna este repartizată pe diferite nivele de vegetaţie. O întâlnim
în spaţiul arboricol şi în spaţiul tericol.
Pădurile cu frunze căzătoare din emisfera boreală
Pădurile cu frunze căzătoare se află răspândite în zona temperată
boreală şi în emisfera australă. Ocupă un spaţiu mai larg în Europa,
Asia şi în America de Nord.
1. Pădurile cu frunze căzătoare din Europa
Se află răspândite pe o bună parte din suprafaţa Europei
Occidentale şi Centrale, iar la răsărit de Nipru pădurile se întind sub
forma unei benzi subţiri până în apropiere de Munţii Urali.
Climatul se caracterizează prin veri călduroase unde temperatura
medie variază între 13 şi 220C şi ierni friguroase, precipitaţiile cad între
700 şi 1000 mm/an. Gradul de pluviozitate scade de la vest către est.
Pădurea se prezintă sub formă stratificată. Stratul superior fiind
alcătuit din arbori înalţi de 20-40 m; urmează stratul arbustiv cu
înălţimea de câţiva metri şi apoi un strat ierbos.
Stratul arboricol este dominat de fag (Fagus silvatica), stejar
(Quercus robur), gorun (Q.petraea), cer (Q.cerris), gârniţa (Q.frainetto).
În asociaţie cu stejărişurile creşte frasinul (Frasinus excelsior), plopul
(Populus tremula), ulmul (Ulmus foliaceea), mesteacănul (Betula
verrucosa), cireşul (Prunus avium), teiul argintiu (Tilia cordata).
169
Stratul arbustiv este alcătuit din arbuşti şi subarbuşti de câţiva
metri înălţime. Ex: păducelul (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus
spinosa), cornul (Cornus mas), alunul (Coryllus avellana), socul
(Sambucus).
Stratul ierbos se dezvoltă în raport de gradul de lumină care
pătrunde pe parterul pădurii, de condiţiile edafice şi termice. Primăvara
când arborii sunt desfrunziţi, apar primele plante iubitoare de lumină:
ghiocei, brebenei şi toporaşi. Apoi în timpul verii, sub influenţa căldurii şi
a umidităţii moderate în luminişuri sau la umbra arborilor creşte iarba
moale (Stellaria), păiuşul de pădure (Festuca silvatica), firuţa de pădure
(Poa nemoralis), vinariţa (Asperula odorata).
Fauna pădurilor de foioase este bogată şi variată. În cuprinsul lor
trăiesc numeroase mamifere: cerbul, căprioara, lupul, vulpea, ursul
brun, mistreţul, jderul, veveriţa. Dintre păsări menţionăm: mierla,
privighetoarea, grangurul, ciocănitoarea verde (Picus viridis), pupăza
(Upupa epops).
2. Pădurile cu frunze căzătoare din Asia Orientală
Se află răspândite în nord-estul Chinei, peninsula Coreea şi
Japonia. Aici cresc câteva specii de arbori cu caracter endemic: stejari
(Quercus mongolica), frasini, arborele de catifea, salcâmul japonez.
Fauna este reprezentată prin cerbul de apă fără coarne, cerbul
pătat, tigrul manciurian, câinele enot, fazanul manciurian.
3. Pădurile cu frunze căzătoare din America de Nord
Ocupă partea de sud-est a Americii de Nord şi sunt alcătuite din
câteva specii de arbori cu largă răspândire: stejarul alb (Quercus alba),
stejarul roşu (Quercus rubra), stejarul negru (Q.velutina), fagul cu frunză
lată (Fagus grandifolia), castanul (Castanea dentata). Tot în pădurile de
stejar mai creşte arţarul de zahăr (Acer saccharum), arborele de lalele.
În aceste păduri creşte o faună caracteristică şi anume: cerbul de
Virginia, castorul, râsul roşu, veveriţa zburătoare.
Pădurile de conifere din emisfera boreală
Pădurile de conifere din emisfera boreală se desfăşoară în Europa
de Nord, Siberia şi America de Nord. Este delimitată la nord de asociaţiile
de tundră, la sud de pădurile de foioase şi în unele locuri de stepă şi
silvostepă. Pe înălţimile muntoase pădurile de conifere se plasează între
etajul subalpin şi pădurile de foioase.
Condiţiile ecologice în care se dezvoltă această pădure se
caracterizează prin ierni aspre cu temperaturi care ajung până la -60ºC în
Canada sau -70ºC în Siberia şi veri răcoroase, cu temperaturi ce variază
între 10 şi 20ºC. Perioada de vegetaţie ţine doar câteva luni (1-4 luni).
170
Precipitaţiile medii anuale variază între 400 şi 1000 mm şi cad mai mult
sub formă de zăpadă.
Pădurea de conifere este tot timpul verde şi rezistă la temperaturi
foarte scăzute fără a suporta deshidratări excesive. Există specii ca
laricele (Larix decidua) din Europa care îşi leapădă frunzele iarna,
rezistă până la -40ºC, iar Larix daurica din Asia rezistă până la -60ºC.
Pădurea de conifere este săracă din punct de vedere floristic, având
un număr redus de specii. În funcţie de gradul de umiditate şi de canti-
tatea de lumină, în pădurea de conifere apare o stratificare a vegetaţiei.
Arborii cei mai înalţi ajung la înălţimea de 30-35 cm. Urmează stratul
arbuştilor şi subarbuştilor cu înălţimi mai mici (Juniperus, Vaccinium,
Empetrum).
1. Pădurea de conifere eurasiatică se întinde din peninsula
Scandinavică şi până în Kamciatka.
În Europa, fiind un climat mai puţin excesiv, pădurile sunt
alcătuite din molid european sau molid roşu (Picea abies sau Picea
excelsa), molidul siberian (Picea obovata), pinul de pădure (Pinus
silvestris), iar în asociaţie cu pădurile de conifere intră mesteacănul
(Betula verrucosa) şi plopul tremurător (Populus tremula).
În Siberia, datorită climatului mai aspru, pădurile de molid sunt
mai restrânse în suprafaţă fiind înlocuite în Siberia Centrală şi estică
de păduri de brad (Abies sibirica), de zimbru (Pinus cembra) şi de
zadă (Larix sibirica).
Fauna din taiga este răspândită pe o mare suprafaţă. Dintre speciile
mai răspândite putem menţiona: elanul, ursul brun, hermelina, nevăstuica
(Mustela nivalis), iepurele, lupul, veveriţa comună, veveriţa zburătoare,
râsul. Păsările sunt reprezentate prin: ciocănitoare cu trei degete, cocoşul
de munte, ciocănitoarea neagră, mătăsarul.
2. Pădurea de conifere canadiană. Ocupă cea mai mare parte din
suprafaţa Canadei, regiunea Marilor Lacuri americane şi Alaska.
În Alaska predomină pădurile de pini, de molizi (Picea nigra). În
Canada pădurile de conifere sunt alcătuite, în cea mai mare parte din
specii de molid alb (Picea alba, Picea glauca), molid negru (Picea
mariana), laricele american (Larix americana) şi specii de pin. Pădurile
de conifere din regiunea Marilor Lacuri americane se află în amestec cu
specii de foioase. Dintre speciile de răşinoase mai frecvent apar: pinii
(Pinus strobus, Pinus resinosa), ţuga şi tuia, iar dintre foioase în
amestec se întâlneşte plopul tremurător şi arţarul de zahăr (Acer
saccharum). Fauna este reprezentată prin cerbul canadian, renul de
pădure, elanul american, ursul negru, veveriţa roşie, castorul canadian.
171
3.3. Domeniul subteran
În mediul subteran condiţiile ecologice se deosebesc fundamental
de cele de la suprafaţă. Temperatura este aproape constantă, vegetaţia
lipseşte în totalitate din cauza întunericului.
Fauna este săracă fiind adaptată la condiţiile mediului menţionat.
Animalele care trăiesc în peşteri sunt carnivore din cauză că lipseşte
vegetaţia.
După felul de adaptare la viaţa cavernicolă animalele se împart
în trei categorii:
• animale troglofile care îşi duc viaţa în vecinătatea şi la gura
peşterilor;
• animale troglobii care trăiesc numai în peşteri;
• animale trogloxene care vin în peşteri numai în mod întâmplător

4. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI TERESTRU

Regiunea Holarctică
1. Subregiunea Arctică
Ocupă părţile cele mai nordice ale Regiunii Holarctice, adică se
suprapune pe zona de tundră. Vegetaţia şi fauna care populează acest
teritoriu prezintă adaptări specifice la condiţiile climatice foarte grele
(iarna 9-10 luni).
2. Subregiunea Euro-Siberiană
Este cea mai mare subregiune, cuprinde aproape toată Europa şi o
parte din Asia. Aici predomină pădurile de răşinoase care alcătuiesc
„taigaua” şi pădurile de foioase. Această subregiune a fost împărţită în mai
multe sectoare: circumboreal, atlantic-european, central-european şi alpin.
3. Subregiunea Chino-Japoneză
Cuprinde ţinutul Amurului, Japonia, Peninsula Coreea, sud-estul
Chinei. În această subregiune cresc magnolii (Magnolia excelsa),
arborele pagodelor (Ginkgo biloba), iar pădurile sunt dominate de fag,
stejar, frasinul manciurian, arborele de catifea, alunul manciurian,
arborele de camfor, viţa de Amur.
În această regiune cresc unele plante de cultură ca: orezul, meiul,
hrişca, varza, precum şi numeroşi pomi roditori cum ar fi: caisul, piersi-
cul, prunul, dudul, bambusul, lămâiul, portocalul.
Fauna este alcătuită din numeroase carnivore: ursul negru hima-
layan, câinele enot, pisica sălbatică, tigrul manciurian, cerbul pătat, cerbul
de apă fără coarne, raţa mandarin, salamandra uriaşă, fazanul auriu, faza-
nul argintiu şi pasărea soarelui.
172
4. Subregiunea Pontico-Central-Asiatică
Se află răspândită în estul Europei şi până la meridianul de 130ºE
din Asia. Cuprinde câmpiile Ungariei şi României, Siberia apuseană, Asia
centrală, Mongolia şi o parte din Tibet. Climatul este specific zonei tem-
perat-continentale cu temperaturi foarte variate şi precipitaţii reduse.
Plantele prezintă caractere de xerofilism. Această regiune datorită supra-
feţei sale foarte mari a fost divizată în patru provincii: provincia Pontică,
provincia stepelor vest-siberiene, provincia Turanică (provincia pustiului
central-asiatic) şi provincia armeano-iraniană.
5. Subregiunea Mediteraneană
Se află răspândită în jurul Mării Mediterane, ocupând cea mai mare
parte din Peninsula Iberică, ţărmurile de sud ale Franţei, ţărmurile
Peninsulei Italice şi Baltice, sudul Crimeei, litoralul Asiei Mici. Clima se
caracterizează prin veri uscate şi secetoase şi ierni blânde şi umede.
Flora este alcătuită din păduri de quercinee reprezentată prin
stejarul verde (Quercus ilex), stejarul de plută (Q. suber), specii de pin.
Fauna mediteraneană este reprezentată prin câteva specii endemice
cum sunt: hârciogul mic, porcul spinos, şacalul auriu, vulturul pleşuv
negru, vipera cu corn, broasca ţestoasă, scorpionul.
6. Subregiunea Macaroneziană
Include o suprafaţă foarte redusă formată din insulele situate la nord-
vest de Africa (Canare, Azore, Madeira, Insulele Capului Verde). Este
reprezentată de câteva specii cu caracter endemic: curmalul, arbusierul,
dragonierul. Aici este dezvoltată cultura citricelor şi a viţei de vie.
7. Subregiunea Nord-Africană-Indiană de Pustiu
Se întinde în Africa de Nord, Peninsula Arabia şi nord-vestul
Indiei. Flora este săracă datorită condiţiilor climatice foarte aspre.
Specia caracteristică este drinul (Aristida pungens), precum şi unele
specii de plante spinoase. Pe văile râurilor şi în oaze se cultivă orezul,
trestia de zahăr, bumbacul, arboraşul de cafea, curmalul.
Fauna este adaptată la viaţa de deşert. Cele mai multe animale îşi
desfăşoară activitatea în timpul nopţii şi sunt foarte rezistente la condiţiile
de secetă. În Sahara întâlnim câteva reptile: vipera cu coarne, cobra egip-
teană, broasca ţestoasă de deşert. În pustiuri trăiesc şi unele specii de
mamifere ca: dromaderul, antilopa de deşert, antilopa vacă, iepurele egip-
tean, vulpea de deşert şi pisica cu picioarele negre. Păsările sunt restrânse
ca număr de specii: pitulicea de deşert, găinuşa de pustiu, hoitarul alb.
8. Subregiunea Nord-Americană de Est
Se întinde din Alaska până la Atlantic (Marile Lacuri) unde pre-
domină pădurile de răşinoase şi până în Golful Mexic unde sunt prezente
173
pădurile de foioase. Datorită întinderii sale foarte mari această subregiune
se împarte în patru provincii: Alaska-Canada, Marile Lacuri, Mississippi-
Alegani şi provincia statelor sud-atlantice.
Fauna subregiunii Nord-Americane de est este bogată şi variată ca
specii. În pădurile de conifere trăieşte elanul uriaş, renul, ursul negru,
mâncăciosul, zibelina americană, castorul, veveriţa roşie.
În pădurile de foioase întâlnim: cerbul vapiti, râsul roşu, cerbul
de Virginia, ursul spălător, veveriţa zburătoare mică, veveriţa cenuşie,
veveriţa de pământ.
9. Subregiunea Nord-Americană de Vest (Pacifică)
Cuprinde zona litorală a Pacificului din sudul Alaskăi până în
nordul peninsulei California, iar în interior până în Munţii Stâncoşi. În
zona litoral-pacifică, pe versanţii umezi ai munţilor sunt prezente pădurile
de conifere pluviale formate din numeroase gimnosperme endemice.
Dintre acestea, o răspândire mai mare o au molizii, arborele vieţii şi
numeroase specii de brad. Fauna se caracterizează prin numeroase specii
din care o bună parte sunt endemisme. Ex: berbecul cu coarne late, capra
zăpezilor, cerbul cu coada neagră, veveriţa castor, marmota cu pântecul
galben, iepurele şuierător.
10. Subregiunea Preriilor Nord Americane
Este răspândită în partea centrală a SUA (Dakota de Nord, Dakota
de Sud, Nebraska, Kansas, Colorado) unde predomină un climat temperat
continental de nuanţă excesivă, adică cu ierni aspre şi veri foarte
călduroase. Vegetaţia se caracterizează prin ierburi care ajung până la
1,5 m înălţime. Ex: iarba indiană, păiuşul şi câteva specii de negară (Stipa
spartea).
Fauna este caracteristică regiunilor de stepă. Dintre ierbivore se pot
menţiona: bizonul, cerbul măgăresc şi antilopa americană. Dintre carni-
vore: coiotul sau lupul de prerie, vulpea de prerie; dintre rozătoare: iepu-
rele de prerie, popândăul, şobolanul cu buzunare; dintre păsări: curcanul
sălbatic, găinuşa de prerie, dihorul de stepă.
Regiunea Neotropicală
Regiunea este răspândită în 3 subregiuni, după cercetătorii europeni
(Central-americană, Tropicală sau Braziliană şi subregiunea Anzilor) şi în
5 subregiuni după cercetătorii americani, fiecare având una sau mai multe
provincii.
Cele cinci subregiuni biogeografice sunt: subregiunea Caraibilor,
subregiunea Amazoniană, subregiunea Guyanelor, subregiunea Chaquena
şi subregiunea Andino-patagoneză.

174
1. Subregiunea Caraibilor se subdivide, în funcţie de diversitatea
florei şi faunei în cinci provincii: America Centrală sau Mesoamericană
montană, xerofilă Mexicană, Caraibilor, Guajira şi Galapagos.
2. Subregiunea braziliană sau amazoniană
Cuprinde zona de mijloc a Americii de Sud şi o parte din America
Centrală, adică un areal de 5 mil. Km2. Climatul este cald şi umed, iar
flora şi fauna extrem de abundentă şi variată. Predomină familiile de
leguminoase, lauracee, myrtacee, palme. A fost divizată în 9 provincii.
3. Subregiunea Guyana
Ocupă un platou înalt până la 2000 m alt., situat în nord-estul
Americii de Sud. Flora este foarte bogată şi originală alcătuită din
8000 specii endemice; se întâlnesc frecvent familiile ciperaceelor,
gramineelor şi bromeliaceelor. Fauna este reprezentată prin: ursul
furnicar, tapirul, cerbul, jderul, veveriţa, şoareci şi şobolani.
4. Subregiunea Chaquena. Ocupă un areal cu caracter disjunctiv
pe de o parte, un spaţiu din nord-estul Braziliei sub denumirea de
provincia Caatinga, iar pe de altă parte un vast teritoriu din nord-
vestul Argentinei, sudul Boliviei, centrul Paraguayului şi o parte din
platoul Mato Grosso. Ea a fost divizată în 6 provincii.
5. Subregiunea Andină Patagoneză se întinde de-a lungul Anzilor
columbieni, ecuadorieni, bolivieni, peruani, argentinieni şi chilieni cu-
prinzând deşertul peru-chilian şi stepa patagoneză. Subregiunea se împar-
te în 5 provincii: provincia andină înaltă, provincia Punena, provincia
deşertică peru-chiliană, provincia central-chiliană, provincia Patagoniei.
Regiunea Africano-Malgaşă
Cuprinde cea mai mare parte a Africii, împreună cu Insulele
Madagascar, Seichelles, Comore, Mascarene şi Socotra.
Climatul regiunii este de tip ecuatorial, tropical şi subtropical în
extremitatea sudică a continentului.
Vegetaţia este formată din formaţiuni de stepă, savană, păduri
tropicale caducifoliate şi păduri tropicale umede sempervirente.
Fauna este bogată şi variată, formată din endemisme de diferite
vârste şi specii de largă răspândire. Regiunea Africano-Malgaşă se împar-
te, în funcţie de modul de răspândire al plantelor şi animalelor, în trei
subregiuni: Africană sau Etiopiană, Capului şi Malgaşă.
1. Subregiunea Africană sau Etiopiană
Această subregiune ocupă toată partea centrală a Africii, insulele
est africane şi sudul Arabiei. Ea cuprinde un vast teritoriu în care se
află întinse suprafeţe de savane şi păduri tropicale umede.
Fauna subregiunii Africane este strâns legată de tipurile de vege-
taţie. În pădurile ecuatoriale sunt răspândite numeroase maimuţe aparţi-
175
nând la diferite genuri şi specii (pavianul cu mantie, mangabiul cu pă-
lărie, cimpanzeul, gorila, maimuţa husar), numeroase păsări (papagali,
pasărea consumatoare de banane (Musophaga), păsările indicatoare de
miere (Indicator indicator), pasărea rinocer, bibilici, păunul de Congo.
2. Subregiunea Capului ocupă partea de sud-vest a Africii unde
predomină un climat de nuanţă mediteraneană. Vegetaţia este alcătuită
din savane, regiuni de semipustiu şi tufişuri cu frunze dure şi mate.
Flora acestei subregiuni este foarte bogată. Se cunosc peste 12 000
specii de plante din care o bună parte sunt endemice.
Fauna este asemănătoare celei etiopiene, dar conţine unele
endemisme specifice: cârtiţele aurii, iepurele săritor, zebra montană,
mica antilopă de munte, şacalul gna, fenecul, hiena brună, lupul de
pământ. Dintre păsări sunt specifice păsările ţesătoare sud-africane,
dropia uriaşă, nectarina cu coadă lungă.
3. Subregiunea Malgaşă
Este alcătuită dintr-un arhipelag de insule (Madagascar, Seychelles,
Amirante, Comore şi Mascarene), care s-au desprins de continentul
African încă din era mezozoică.
Flora acestor insule este foarte bogată, cuprinzând 7 000 specii
dintre care 5 900 sunt endemice. Dintre arborii de origine malgaşă
putem menţiona: prunul de Madagascar, abanosul de Madagascar,
palmierul de rafie, palmierul insulelor Seychelles.
Vegetaţia este formată din păduri tropicale umede în est în care
predomină palmierii, palmierul de cocos), savane cu baobabi
(Adansonia digitata) în partea centrală şi NV, semipustiuri în partea
de vest cu stepe şi formaţiuni de cactuşi şi aloe reflectă variaţiile
climatice ale insulei.
Fauna subregiunii Madagascar prezintă asemănări cu cea din Africa
şi India. O trăsătură caracteristică: insula este centrul biogenetic şi de
răspândire a lemurienilor (semimaimuţe primitive, endemice, asemănă-
toare insectivorelor) şi tenrecilor (insectivore primitive acoperite cu păr
ţepos sau aspru ca aricii).
Dintre endemisme amintim: câteva specii de lilieci, carnivore pri-
mitive asemănătoare jderilor şi câinilor, păsări (rale cu picioroange),
şopârlele cu solzi pătaţi, şarpele boa.
Regiunea Indo-Malayeză
Această regiune este reprezentată de un vast teritoriu cu climat
tropical din Asia: aproape toată India, Sri-Lanka, Peninsula Indochina,
Insulele Indoneziei şi Filipine, având legături cu regiunile holarctică,
africano-malgaşă şi australiană. Teritoriul ocupat de această regiune
176
biogeografică, fiind foarte vast, a fost necesară divizarea lui în două
subregiuni: subregiunea indiană şi subregiunea Malayeză.
1. Subregiunea Indiană cuprinde o floră foarte variată. Aici se
întâlnesc păduri tropicale, păduri musonice cu frunze căzătoare şi
teritorii acoperite de formaţiuni ierboase de tip savană.
Fauna subregiunii indiene este bogată şi foarte variată, datorită
condiţiilor de climă caldă şi umedă. Ex: elefantul indian, rinocerul cu
un corn şi rinocerul indian, bivolul indian, antilopa cu patru coarne,
cerbul porc, veveriţa palmierilor. Dintre carnivore se pot menţiona:
tigrul de Bengal, ghepardul, lupul indian, ursul buzat.
2. Subregiunea Malayeză include aproape întreaga Indochină,
Peninsula Malacca, Insulele Indochinei şi Filipine, teritorii cu un
climat ce se caracterizează printr-o umiditate foarte mare, datorită
ploilor musonice.
Regiunea Australiană
Include teritoriul Australiei împreună cu Insulele Tasmania,
Noua Guinee, Noua Zeelandă, Maluku, Sulawesi şi Sondele Mici.
Această regiune, datorită faptului că are unele areale cu particula-
rităţi fito şi zoogeografice foarte deosebite a fost divizată în patru subre-
giuni biogeografice: subregiunea Australiei, Subregiunea Noua Guinee,
Subregiunea Maluku, Sulawesi şi Sondele Mici şi subregiunea Noua
Zeelandă.
1. Subregiunea Australiei se caracterizează prin condiţii naturale
foarte variate.
Clima se caracterizează prin mai multe tipuri de regim, de la cel
cu nuanţă ecuatorială întâlnit în partea de nord şi nord-est, până la cel
tropical secetos din partea centrală a Australiei sau subecuatorial din
sud-estul acesteia.
Pentru subregiunea biogeografică australiană sunt specifice două
elemente floristice: eucaliptul (Eucalyptus) şi mulga (Acacia).
2. Subregiunea Noua Guinee
Se caracterizează prin prezenţa unui climat tropical umed foarte
favorabil dezvoltării pădurilor ecuatoriale. Ex: cocotierul (Cocos
nucifera), arborele de pâine şi arborele de cauciuc (Ficus elastica).
3. Subregiunea insulelor Malaku, Sulawesi şi Sondele Mici
Unii biogeografi o consideră ca un teritoriu de tranziţie între sub-
regiunea malayeză şi cea australiană. Pădurile tropicale sunt alcătuite din
câteva specii de palmieri (Kantia şi Pandanus). Fauna este reprezentată
de semimaimuţe şi bivolul capră.

177
4. Subregiunea Noua Zeelandă
Condiţiile climatice din această subregiune este de nuanţă subtropi-
cală (Insula nordică) şi climă de nuanţă temperat-oceanică (Insula sudică)
favorabilă dezvoltării unei vegetaţii cu caracter higrofil.
Fauna acestei subregiuni este considerată ca cea mai veche, iar
lipsa celor mai primitive mamifere este totală.
Regiunea Polineziană
Această regiune biogeografică cuprinde parte din Melanezia (insu-
lele Solomon, Noile Hebride, Noua Caledonie şi Fiji), Micronezia (insu-
lele Mariane, Caroline, Marchall, Gilbert) şi Polinezia Centrală (insulele
Samoa, Touamotau şi Hawai).
Sub influenţa climatului ecuatorial cresc păduri tropicale umede
în care se întâlnesc specii de Ficus, Degeneria, Elaeocarpus.
Fauna acestei regiuni este în general săracă. Se întâlnesc animale
călătoare, care înving cu uşurinţă obstacolele marine şi animale
autohtone sau insulare propriu-zise.
Regiunea Antarctică
Cuprinde toate insulele Antarctice (Falkland, Georgia de Sud,
Kerguelen, Macquarie, Auckland), extremitatea sud-vestică a Americii
de Sud, precum şi Antarctida, un imens continent acoperit în cea mai
mare parte cu zăpadă şi gheaţă.
Datorită condiţiilor climatice aspre, vegetaţia din această regiune
este asemănătoare cu cea din tundra arctică, caracterizată prin prezenţa
câtorva fanerogame, muşchi şi licheni.
Fauna provinciei subantarctice sud-americane este alcătuită din ma-
mifere: cerbul huem, capra pudu, lama guanac, puma, vulpea cenuşie şi
prin numeroase păsări: nandul, condorul pleşuv, raţa uriaşă, gâsca uriaşă,
lebăda cu gâtul negru.
În Antarctida vegetaţia este răspândită numai la marginea ţărmuri-
lor lipsite de gheţuri şi zăpezi, pe locurile mai adăpostite de climatul
foarte rece şi vânturile puternice. Vegetaţia este scundă, fiind alcătuită din
câteva specii de graminee (Deschampsia elegantula, Poa pratensis, Poa
annua), din alge şi muşchi.

5. ASPECTE DE BIOGEOGRAFIE A ROMÂNIEI

Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a făcut sub influenţa acţiunii


factorilor climatici şi edafici. Teritoriul ţării noastre este situat în între-
gime în climatul temperat, unde se întâlneşte influenţa climatului
temperat-moderat, caracteristic Europei de Vest şi Centrale, cu climatul
temperat excesiv al Europei de Est.
178
Vegetaţia României se zonează numai latitudinal, în zone de vege-
taţie (zona de stepă, zona de silvostepă şi zona nemorală) şi altitudinal, în
etaje de vegetaţie (etajul nemoral, etajul boreal, etajul subalpin şi etajul
alpin). Zonarea longitudinală pentru România este neînsemnată.

5.1. Zonele de vegetaţie din România


Zona de stepă. Este larg răspândită pe teritoriul ţării noastre,
îndeosebi în Dobrogea centrală şi sudică, estul Bărăganului, în sudul
Olteniei, sudul şi estul Munteniei, sudul Moldovei şi mai puţin în
vestul ţării-în Banat şi Crişana.
Vegetaţia stepei este alcătuită din plante ierboase şi puţini arbuşti.
Vegetaţia ierboasă a stepei este alcătuită din numeroase specii adaptate la
secetă prelungită. O grupă mare de xerofite o formează gramineele de
stepă, cum ar fi: firuţa cu bulbi (Poa bulbosa), peliniţa de stepă (Artemisia
austriaca), pirul gros (Cynodon dactylon), păiuşurile stepice (Festuca
valesiaca, F.sulcata, F.pseudovina), pir crestat (Agropyron cristatum), etc.
Zona de silvostepă. Silvostepa reprezintă zona de tranziţie de la
vegetaţia de pădure la cea de stepă. Unii cercetători mai numesc
„antestepe” sau „stepe cu păduri”. Se caracterizează prin prezenţa
unor petice de vegetaţie forestieră în alternanţă cu vegetaţia ierboasă,
ca rezultat al condiţiilor climatice şi edafice care favorizează existenţa
acestui aspect.
Întinderea silvostepei în ţara noastră depăşeşte cu mult pe cea a
stepei. Cuprinde partea de vest a Bărăganului, Câmpia Burnasului,
Câmpia Olteniei, partea nordică a platformei Covurluiului, Câmpia Jijiei,
Câmpia Timişului, Mureşului, Câmpia Crişurilor şi a Transilvaniei,
nordul şi sud-vestul Dobrogei.
Vegetaţia din silvostepă este formată din elemente floristice ce
se întâlnesc şi în zona nemorală vecină sau în stepă.
Zona nemorală (a pădurilor de stejar). Ocupă suprafeţe întinse
în Oltenia şi Muntenia, Banat şi Crişana, în centrul Transilvaniei, mai
reduse în Moldova şi cu totul izolat în Dobrogea.
Pe teritoriul ţării noastre se întâlnesc două din subzonele zonei
nemorale: subzona pădurilor de stejari xeromezofili-termofili (sau a
pădurilor de cer şi gârniţă) şi subzona pădurilor de stejari mezofili (sau
subzona stejăreto-gorunetelor).

5.2. Etajele de vegetaţie din România


Etajul nemoral (al pădurilor de foioase: gorunete şi făgete).
Ocupă întreg centrul şi nordul ţării, sub forma unui teritoriu aproape
continuu, întrerupt de insule mai mari sau mai mici, reprezentând
179
munţii înalţi sau podişurile joase cu alte etaje sau zone. Sub formă de
insule mici, etajul mai apare în nordul şi centrul Moldovei şi în
Dobrogea de Nord.
Pe teritoriul României, în cadrul etajului nemoral sunt conturate
următoarele subetaje: subetajul pădurilor amestecate de răşinoase şi
fag, subetajul făgetelor şi subetajul gorunetelor.
Etajul boreal (al molidişurilor). Cuprinde fâşia altitudinală
situată imediat sub etajul subalpin şi se caracterizează în special prin
păduri de conifere boreale (molid). În România, etajul boreal este
prezent în toate grupele Carpaţilor.
Elementul principal al etajului este molidul (Picea excelsa),
specie boreală şi boreal montană (în Europa de vest). În amestec cu
molidul se întâlneşte bradul (Abies alba) şi pinul (Pinus silvestris).
Etajul subalpin (sau al jnepenilor). Cuprinde vegetaţia culmilor
alpine între limita inferioară a etajului alpin şi limita superioară a
pădurii încheiate. Vegetaţia lemnoasă este formată din câteva specii de
arbuşti: pinul de munte sau jneapănul (Pinus mugo), ienupărul pitic
(Juniperus sibirica), aninul de munte (Alnus viridis), smirdarul
(Rhododendron kotschyi), afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul
(Vaccinium vitis idaea).
Etajul alpin. Cuprinde vegetaţia de pe vârfurile cele mai înalte
ale munţilor şi se întâlneşte sub formă de insule în Carpaţii Meridionali şi
Orientali, la altitudini de peste 2 200 m. Vegetaţia lemnoasă este formată
din câţiva subarbuşti târâtori: arginţica (Dryas octopetala), sălciile pitice
(Salix reticulata, S. retusa, S. herbacea). Flora ierboasă este bogată,
constituită din coarnă (Carex curvula, C. sempervirens), rugina (Juncus
trifidus) şi unele plante dicotiledonate ca: ochiul găinii (Primula minima),
degetăruţul (Soldanella pussila), piciorul cocoşului alpin (Ranunculus
alpestris), clopoţei (Campanula alpina).

5.3. Fauna României


Fauna este dispusă spaţial, împreună cu vegetaţia, în etaje şi zone
biogeografice, pe cele trei mari forme de relief (munţi, dealuri şi câmpii).
Fauna munţilor. Cea mai vizibilă însuşire care impune această
faună în peisajul zoogeografic de pe teritoriul României este dispunerea ei
în formaţiuni faunistice altitudinale, după cum urmează: etajul alpin (de la
2 200 m în sus), etajul subalpin (între 1 850 şi 2 200 m), etajul boreal
(între 1 850 şi 1 250 m) şi etajul nemoral (sub 1 250 m până spre 800 m),
acesta din urmă continuându-se şi în regiunea dealurilor.
Fauna dealurilor şi podişurilor. Ele aparţin la două formaţiuni
biogeografice proprii Europei: etajul nemoral şi zona nemorală. Anima-
180
lele fiind mai puţin dependente de sol şi de microclimat decât plantele,
este mai greu a face o distincţie între fauna subetajului gorunetelor, cea a
subzonei pădurilor de stejari mezofili, a celei de stejari submezofili şi a
celei de stejari submezofili-xerofili. Mamifere foarte răspândite sunt
lupul, iepurele şi vulpea, în mai mică măsură mistreţul şi pisica sălbatică.
Fauna câmpiilor. Din punct de vedere spaţial, fauna câmpiilor
aparţine la două unităţi biogeografice zonale: stepa şi silvostepa,
întrerupte în desfăşurarea lor latitudinală de munţii Carpaţi. Dintre
animalele care populează câmpiile noastre, cele mai tipice sunt cele cu
xerofilie ridicată, legate de terenurile cu vegetaţie ierboasă. Dintre
mamifere, importanţă prezintă rozătoarele, iar cel mai reprezentativ
este popândăul (Citellus citellus), răspândit în toate câmpiile şi
dealurile joase, lipsind însă din colinele Transilvaniei, hârciogul
(Cricetus cricetus), şoarecele de câmp (Microtus arvalis), şobolanul
de câmp (Apodemus agrarius), iepurele de câmp (Lepus europaeus).

Bibliografie obligatorie
Lupaşcu, Angela (2001), Biogeografie, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti.
Pişota, I. (1994), Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Stănilă, Anca-Luiza (2004), Biogeografie, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti.

Bibliografie facultativă
Bănărescu, P. (1973), Biogeografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Călinescu, R. (1956), Curs de geografia animalelor, Litograf.,
Bucureşti.
Călinescu, R., Bunescu, Alexandra, Pătroescu-Nardin, Maria (1972),
Biogeografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Stugren, B. (1965), Ecologie generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.

181
SEMESTRUL II

GEOGRAFIE GENERALĂ

Obiective: Cursul de Geografie globală prezintă studenţilor anului


întâi o sinteză asupra Terrei şi a locului ei în cadrul sistemului solar, în
fapt o sinteză asupra geografiei fizice, ca fiind ştiinţa cu cel mai vast
obiect de studiu, o ştiinţă a corelaţiilor şi a interdependenţelor. Acest
deziderat devine cu atât mai necesar, cu cât începutul mileniului III este
marcat de stăruinţa tuturor domeniilor cunoaşterii spre integrare şi
conlucrare interdisciplinară.
Obiectivul cursului de Geografie globală este acela de a identifica
locului şi rolul planetei Pământ ca parte a sistemului solar, din perspectiva
unicităţii şi a specificităţii mediului terestru. Un obiectiv major îl repre-
zintă înţelegerea structurii arhitecturale şi a mecanismelor de funcţionare
a geosistemelor, în interrelaţionarea lor cu sistemele socio-umane.
Lucrările practice urmăresc familiarizarea studentului cu mecanis-
mele interdependenţei fenomenelor terestre de la local la global. Un
aspect major îl constituie înţelegerea importanţei unui anumit element al
mediului în sistem, în funcţie de scara de analiză.

1. PĂMÂNTUL – PARTE A SISTEMULUI SOLAR

1.1. Modele teoretice: sistemul geocentric şi heliocentric


Sistemul geocentric a apărut în Antichitate (sec. II d.Hr.) şi s-a
menţinut, ca urmare a remarcabilei personalităţi a lui Aristotel, până în
1543, când Nicolas Copernic a demonstrat că Pământul se învârte în
jurul Soarelui şi nu invers. Pornind de la teoria lui Copernic, Giordano
Bruno creează o imagine a Universului în care Soarele devine doar
centrul sistemului solar. Un cer de stele fixe care să închidă acest sistem
nu există, după cum nu există nici sferele cristaline, în graniţa cărora
astronomia aristotelico-ptolemaică închidea corpurile cereşti. Giordano
Bruno este cel care distruge „zidurile Universului” şi proclamă infinitul
spaţiului cosmic, în care legile Pământului sunt şi legile tuturor aştrilor,
lumile cereşti fiind, de asemenea, supuse apariţiei şi distrugerii. Pentru
ideile sale, Giordano Bruno a fost ars pe rug la 17 februarie 1600.
Concepţia heliocentrică este definitiv instaurată prin opera lui
Galileo Galilei, care a oferit un tablou mecanicist al naturii, realizat pe
182
bazele cercetării ştiinţifice experimentale. Prin descoperirea lunetei
(1609), Galilei a demonstrat că Soarele este doar o stea printre multe alte
stele ale Căii Lactee. Ordinea Universului, afirma Galilei, care este unitar
prin substanţa sa materială şi prin legea mişcării mecanice unice, se
exprimă prin matematică. Condamnat la închisoare (în 1633), marele
învăţat, atunci în vârstă de 70 de ani, a fost silit, sub ameninţarea torturii,
să se dezică formal de convingerile sale ştiinţifice.

1.2. Sistemul solar


Sistemul solar este un ansamblu format dintr-o stea – Soarele –
în jurul căreia gravitează nouă planete: Mercur, Venus, Terra, Marte,
Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton. În jurul planetelor gravitează
sateliţi. „Corpurile mici” grupează mii de asteroizi, comete (stele cu
coadă, în greacă), sistemele de inele ale planetelor gigant şi praful
interplanetar, compus din particule silicatice învăluite în gheaţă.
Sistemul solar poate fi asemuit, din punct de vedere structural,
cu un disc în centrul căruia se află Soarele, iar în jurul său, orbitele
succesive ale planetelor. Două dintre orbite, prima şi ultima (Mercur şi
Pluton), au o înclinare mai mare faţă de planul discului.
După mărime şi compoziţie, planetele se grupează în interioare
(Mercur, Venus, Terra, Marte) şi exterioare (Jupiter, Saturn, Uranus,
Neptun, Pluton).
Primele sunt numite şi planete telurice (tellur – pământ în latină),
aici fiind inclusă şi Luna. Deoarece planetele interioare sunt formate în
principal din roci, ele sunt planete solide, fiind şi cele mai dense din
sistemul solar. Terra este cea mai mare dintre planetele interioare.
Planetele exterioare au, în majoritatea lor, o aparenţă gazoasă,
fiind compuse din hidrogen, heliu, metan, amoniac etc. Între ele,
Uranus şi Neptun au mai mult metan, amoniac şi apă îngheţată, iar
Jupiter şi Saturn mai mult hidrogen şi heliu.

1.3. Soarele
Vârsta …………………………..4,5 miliarde ani
Raza ……………………........…700 000 km
Masa…………………………….1,989 quadriliarde tone
Densitatea medie ……….............1,4 g/cm3
Temperatura la suprafaţă ………..5 770 K
Temperatura în centru …………..15 milioane grade K
Durata de rotaţie la ecuator ……..25,03 zile Mişcarea de rotaţie este diferită, fiind
de 25-27 zile la ecuator şi de 35-37 zile în zonele polare. Diferenţa este determinată de
structura sa gazoasă şi face ca turtirea la poli să fie aproape neglijabilă.
183
Geneză şi evoluţie
Soarele face parte din clasa stelelor mijlocii (pitică galbenă G2),
cu un diametru de cinci sute de ori mai mic în raport cu stelele gigant.
Ca orice stea, Soarele şi-a început evoluţia dintr-un nor de gaz şi
praf care a condensat prin colaps gravitaţional. Gazul s-a încălzit treptat
şi presiunea a crescut în interiorul său, astfel norul a devenit o protostea.
După aproximativ 100 milioane de ani se atinge aşa-numita secvenţă
principală, când se declanşează reacţiile nucleare, care conduc la
„arderea” hidrogenului. Faza aceasta a început acum 4,5 miliarde de ani şi
va dura încă circa 5 mld. ani.
După aceea, nucleul, care va cuprinde numai heliu, se va contracta, în
timp ce partea exterioară a învelişului, cu hidrogen, se va dilata; Soarele va
deveni o gigantică roşie, raza sa atingând orbita planetei Marte. Această
fază se estimează la 1 miliard de ani, când Soarele va pierde cea mai mare
parte a materiei.
Evoluţia ulterioară va atinge faza de pitică albă, când Soarele va mai
avea doar 1/2 din masa sa actuală, restul pierzându-se ca vânt şi ejecţii
solare din straturile superioare.
Cu timpul, pitica albă se va răci, mai întâi repede, iar apoi tot
mai lent, va înceta să mai lumineze şi va deveni o pitică neagră, rece.
Structura internă
Pentru a se putea deduce structura Soarelui s-a plecat de la ipoteza
Soarelui staţionar în timp, respectiv, de la ideea că Soarele ar fi staţio-
nar în interior, în ceea ce priveşte densitatea, temperatura, presiunea şi
compoziţia.
Din această ipoteză rezultă că în interiorul Soarelui s-au stabilit
anumite echilibre de bază: cel hidrostatic şi cel termic.
- Echilibrul hidrostatic presupune că forţa gravitaţiei a ajuns să
fie egalată de cea a presiunii gazelor (aceasta tinde să depărteze
elementele materiei de centrul solar).
- Echilibrul termic indică o egalitate între rata energiei câştigate şi
a celei pierdute de către fiecare strat solar în parte, ceea ce presupune
existenţa unei surse interne de energie. Respectiva sursă internă a fost
descoperită de fizicianul american Hans Bethe (1938), fiind vorba de o
serie de reacţii termonucleare care transformă hidrogenul în heliu prin
fuziune. Fuziunea reprezintă contopirea unor nuclee uşoare, formând
nuclee mai grele, energia degajată pe unitate de masă atomică şi la mase
egale, fiind mai mare decât în cazul fisiunii. În cazul Soarelui, valoarea
acestor transformări este de 657 milioane de tone de hidrogen convertite
în 625 milioane tone de heliu pe secundă, restul de 5 milioane de tone de
materie fiind transformate în energie de tip gamma şi neutrini.
184
Există 2 tipuri de reacţii:
• un tip produce fuziunea a câte patru nuclee de hidrogen (patru
protoni, H fiind compus dintr-un proton şi un electron) ce dau un nucleu
de heliu, 2 pozitroni, 2 neutrini şi o enormă cantitate de energie. Ca
urmare, în centrul astrului scade continuu proporţia de hidrogen care
creşte spre exterior. Dincolo de circa o pătrime din raza sa, compoziţia
devine un amestec de hidrogen şi heliu, cu urme de elemente grele.
• O altă reacţie este reprezentată de lanţul proton – proton.
Atomii de H sunt reduşi la nucleu, electronii lor fiind smulşi de pe
orbită. Două nuclee de H se combină pentru a forma deuteriu şi un
pozitron (electron cu sarcină pozitivă). Reacţia deuteriului cu un alt nucleu
de H, va produce un nucleu instabil de He (3He). Fuziunea a două astfel
de nuclee de heliu, produce heliul stabil (4He) cu masă atomică 4,
respectiv un nucleu cu doi protoni, redaţi cu alb, şi doi neutroni,
reprezentaţi cu negru în imagine, şi duce la ejectarea altor două nuclee
de hidrogen care reiau ciclul proton – proton.

Fig. 1. Ciclul proton-proton


O problemă importantă este modul cum această energie internă
este transportată către suprafaţă, şi anume: prin conducţie, prin radiaţie
(emisii de unde electromagnetice) şi prin convecţie.
Prima formă este neglijabilă în cazul Soarelui, fiind specifică
unor corpuri solide.
A doua formă este destul de greoaie, deoarece radiaţia intră
continuu în interreacţii cu materia prin care trece şi este mereu reorientată
în mod întâmplător. S-a calculat, de exemplu, că un foton ce ar porni din
centrul Soarelui poate ajunge la suprafaţa astrului după aproximativ un
milion de ani, deoarece între două reacţii, el parcurge cam un centimetru
distanţă. Totuşi, datorită diferenţierilor mari de temperatură dintre
suprafaţă şi nucleu, radiaţiile se dirijează în ultimă instanţă către exterior,
formând aici fluxul de lumină văzut de pe Pământ.
185
Forma convectivă de transmitere a energiei este determinată de
gradientul mare de temperatură realizat între interiorul (15 mil K) şi
exteriorul Soarelui (cca 5000 K).
Conform acestor ipoteze, s-a realizat un model structural format din:
nucleu, învelişul radiativ (zona radiativă), învelişul (zona) convectiv şi
atmosfera.
a. Nucleul
În nucleu se produce o mare cantitate de energie. Aici temperatura
este de 15 mil. K, densitatea de 160 g/cm3 şi presiunea de 200 miliarde
atmosfere. În compoziţie domină hidrogenul (50 %), 90% din materia
solară se află în prima jumătate a razei Soarelui.
b. Învelişul cu transport radiativ
Ocupă 0,7 din rază, se compune din 70 % hidrogen, iar temperatura
se reduce la circa 5 mil. K. Energia produsă de nucleu şi transferată aici
suferă o reemisie sub formă de radiaţie electromagnetică. Zona
radiativă este relativ calmă sub aspect dinamic.
c. Învelişul convectiv
Învelişul convectiv face trecerea la atmosferă şi se dezvoltă pe circa
200 000 km; este dominat de hidrogen ionizat. Materia se mişcă în mod
organizat, formând curenţi de convecţie, cu o mare influenţă asupra
fenomenelor care au loc în atmosferă.
În zona convectivă numărul celulelor este ipotetic, ele pot fi gigan-
tice sau mici, iar în interiorul lor au loc turbulenţe la o scară redusă. La
limita dintre zona radiativă şi cea convectivă unii cercetători plasează un
câmp magnetic foarte intens, care ar sta la originea ciclurilor solare.
Echilibrul radiativ de la contactul cu zona convectivă este deter-
minant pentru luminozitatea solară care, în ultimă instanţă, nu este dată de
reacţiile termonucleare, ci este în funcţie de diferenţa de temperatură şi
opacitate. Când pierderile radiative sunt mai mari decât energia nucleară
furnizată din interior, intră în joc gravitaţia care contractă puţin Soarele, iar
temperatura din centru creşte. Acestea sunt pulsaţiile solare.
d. Atmosfera solară
Atmosfera Soarelui se compune din ansamblul a trei straturi
externe, direct observabile de pe Pământ prin intermediul radiaţiei
electromagnetice pe care o emit: fotosferă, cromosferă, coroană.
d.1. Fotosfera
De la fotosferă ne vine întreaga lumină şi energie.

186
Fotosfera (sferă de lumină – gr.) are o grosime de peste 100 km,
o temperatură medie de 5 780 K. Denumirea de sferă de lumină vine
de la strălucirea sub care ne apare acest strat şi de la forma sa, în mare,
sferică. Fotosfera este compusă în proporţie de 92,2% hidrogen, 7,8%
heliu, 0,2% elemente grele. Acestea din urmă sunt într-un raport
relativ identic între ele şi asemănător celui din scoarţa terestră.
Structura sa pe o fotografie este de tip granular (asemănătoare
boabelor de orez). Granulele au circa 650 km în diametru şi reprezintă
rezultatul mişcărilor convective de dedesubt. Sunt coloane de gaz cu
mişcări verticale, având viteze de 0,4-1,6 km/s şi o durată de până la
5 minute. Se pot observa şi supergranule de 20 de ori mai mari şi cu mişcări
pe orizontală.
Principalele structuri din fotosferă sunt însă petele solare. Ele
au fost observate încă de chinezi în Antichitate, care le-au numit
„păsări în zbor”.
Petele sunt suprafeţe întunecate, apar ca un fel de umbră, fiind
înconjurate spre exterior de o zonă de penumbră. Ele se dezvoltă din pori,
care sunt pete incipiente lipsite de sectorul de penumbră. La exteriorul lor
apar zone lucitoare şi fierbinţi. Diametrul petelor poate atinge 100 000
km. Ca să devină vizibile de pe Pământ, trebuie să dezvolte o suprafaţă de
1,3 mld. km2. Cea mai mare pată solară a fost observată în 1974 şi a atins
18 mld. km2. Numărul lor creşte şi descreşte pe o perioadă de 11 ani. În
perioadele de minim, numărul petelor se reduce mult, până la dispariţie.
În mod obişnuit, petele apar în grupuri de câte două, cu o frecvenţă
maximă între 30º-45º latitudine, şi au o tendinţă de deplasare spre
ecuatorul solar.
Petele sunt aparent zonele cele mai puţin active, deoarece reprezintă
cele mai reci perimetre ale fotosferei (în cadrul lor temperatura scade
până la 4 000 K). Legat de evoluţia petelor, se manifestă însă şi celelalte
fenomene din atmosferă: porii, punctele luminoase, toată gama de
filamente, faculele, granulele şi protuberanţele.
La nivelul petelor granulaţia fotosferei dispare, indicând o reducere
sau chiar o încetare a mişcării convective, cel puţin la suprafaţă. Câmpul
magnetic local crescut încetineşte convecţia, aportul de gaz fierbinte
scade, temperatura se reduce şi ea, iar pe suprafaţa fotosferei apare o pată.

187
d.2. Cromosfera
Cromosfera (sferă de culoare – gr.) este un înveliş gazos mult mai
cald comparativ cu fotosfera şi cu grosimi variabile de 10 000 – 15 000 km.
În partea sa inferioară, hidrogenul este în stare neutră, devenind tot mai
ionizat pe măsură ce temperatura creşte.
Sub aspectul structurii, spre deosebire de fotosferă unde apar gra-
nulaţii relativ circulare ca efect al mişcărilor convective subiacente, în
cromosferă structurile sunt alungite şi mult mai fine. Organizarea acestora
este impusă de câmpul magnetic solar. Dominarea liniilor magnetice în
organizarea structurală a cromosferei rezultă din densitatea mică a mate-
riei, în timp ce în fotosferă materia este mult mai densă şi energia meca-
nică domină pe cea magnetică.
Structura magnetică este variabilă în funcţie de densitate şi tem-
peratură, dar în general se realizează, la scară mare, o reţea celulară
numită reţea cromosferică. Ochiurile acestei reţele sunt legate de celulele
din zona convectivă, având o mărime care o depăşeşte pe cea a granulelor
din fotosferă (diametre de circa 30 000 km). Pe marginea acestor ochiuri de
plasă apar jeturi de gaze ascendente, având viteze de 20-25 km/s. Ele
durează 5-10 minute, după care recad, dispersându-se.
Temperaturile din cromosferă înregistrează valori de 4 000 K la
contactul cu fotosfera şi urcă treptat la 10 000 K, atingând 1 mil. K la
trecerea în coroana solară. Explicaţia este până în prezent nesigură şi
se referă la transportul de energie mecanică prin unde de presiune.
Amplitudinea acestor unde, întâlnind straturi tot mai dense, creşte cu
altitudinea. Când amplitudinea atinge viteza sunetului se formează
unde de şoc ce îşi dispersează energia în căldură. Acest mecanism
explică şi temperatura ridicată din coroana solară.
d.3. Coroana solară
Coroana se vede ca un halou alburiu în timpul eclipselor totale
sau prin intermediul coronografelor plasate pe sateliţi. Coroana este
compusă din gaz foarte rarefiat, foarte cald şi ionizat.
Reţeaua cromosferică se dispersează treptat până ce în coroană
dispare. De aici se deduce că şi câmpul magnetic, care în cromosferă
apare concentrat în ochiurile plasei, se dispersează lent şi devine
aproape uniform în coroană.
Fotografiile realizate în alb au arătat şi aici diferite structuri
caracteristice, datorate tot configuraţiei câmpului magnetic. Cele mai
188
spectaculoase structuri dinamice datorate forţelor câmpului magnetic
sunt protuberanţele de diverse forme, alcătuite din materie mai rece
(8 000 K), care urcă în coroană (unde temperatura este de un milion de
grade) cu viteze de 100 km/s, având înălţimi de până la o rază solară,
după care se pot desprinde de disc şi dispar. Protuberanţele sunt vizibile
pe marginea discului solar, având o înclinare pe meridian (de obicei spre
ecuator şi spre vest). Ele sunt erupţii de mari proporţii şi stau la originea
unor nori mari de plasmă care apar în coroană, până la 10 raze solare,
deplasându-se cu 1 000 km/s.
Erupţiile sunt fenomene violente care afectează brusc întreaga
atmosferă pe verticală, pornind de jos în sus. Forma geometrică a erup-
ţiilor şi radiaţiile pe care acestea le emit indică legătura lor cu câmpul
magnetic şi cu modificările structurale ale acestuia. De exemplu, majori-
tatea erupţiilor apar la limita a două regiuni cu polaritate diferită, unde
materia vine din direcţii contrare sau se deplasează în direcţii contrare.
Totodată, erupţiile de tip bucle sau arc reprezintă punţi între două regiuni
cu polarităţi diferite.
Forma coroanei este continuu schimbătoare, conform modificărilor
câmpului magnetic solar, care urmează îndeaproape evoluţia ciclurilor
astrului.
Temperaturile în coroană ajung la peste 1 mil. K, iar în coroana
internă chiar la 1,5 mil. K. La trecerea în spaţiul interstelar, temperatura
scade la circa 100 K. Temperaturile extrem de ridicate au făcut gazul co-
ronarian să se extindă până la 10 raze solare. Densitatea materiei scade
lent.
Aceste temperaturi extrem de mari explică de ce compoziţia chi-
mică a coroanei rămâne aceeaşi cu cea a fotosferei, dar atomii de aici sunt
puternic ionizaţi. Ionizarea se face prin pierderea de electroni, pe măsură
ce temperatura creşte. S-a constatat că, de exemplu, hidrogenul şi heliul
pierd complet electronii (rămânând doar nucleele atomice), oxigenul
rămâne cu 1-2 electroni (din 8), iar fierul pierde 10-15 electroni din 26.

1.4. Eclipsele
Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră.
Dacă corpul este sferic, umbra va avea formă de con. Dimensiunile
conului de umbră depind de distanţa faţă de sursă şi de diametrul
corpului expus luminii.
În cazul sistemului solar, corpul care luminează este Soarele,
planetele şi sateliţii acestora formează conuri de umbră. Totodată, şi
sateliţii sau planetele pot constitui corpuri care luminează, dar cu
lumină reflectată.
189
Când un al treilea corp trece prin conul de umbră, atunci, pe
perioada traversării acestuia, corpul care emite lumina nu va mai
putea fi văzut decât, eventual, parţial. Fenomenul astronomic poartă
numele de eclipsă.
Producerea eclipselor se realizează în cazurile în care cele trei
corpuri se află pe aceeaşi direcţie, ieşind în evidenţă două situaţii:
• când între Soare şi satelit se interpune planeta, ca urmare
satelitul intrând în conul de umbră al planetei şi nemaiputând fi
observat de pe aceasta, este eclipsa de Lună
• când între Soare şi planetă se interpune satelitul, planeta
intrând în conul de umbră al lunii, Soarele apărând parţial sau total
acoperit de satelit. Este eclipsa de Soare
a. Eclipsele de Lună au loc atunci când satelitul intră în conul
de umbră al Pământului, şi anume în situaţia de Lună plină când
poziţia Soare – Pământ – Lună urmează aceeaşi linie.

Pământ
Con de
Soare umbră

Con de
Luna penumbră
Fig. 2. Eclipsa de Lună

Faptul că eclipse de Lună nu au loc periodic la fiecare cca 29 de


zile, se datorează înclinării planului orbital lunar cu circa 50 pe ecliptică,
unde se află axa conurilor de umbră şi penumbră. Totodată, în cursul unui
an, atât distanţa Soare – Pământ, cât şi cea dintre Pământ şi Lună variază,
ceea ce va conduce la o variaţie a mărimii conului de umbră.
O eclipsă se produce atunci când faza de Lună plină coincide cu
o poziţie cât mai apropiată a satelitului de planul eclipticii. Momentul
optim îl reprezintă coincidenţa cu punctele nodale, când are loc o
eclipsă totală, Luna intrând complet în conul de umbră a Pământului.
O eclipsă de Lună se poate observa la aceeaşi oră şi traversând
aceleaşi faze din toate punctele de pe Glob care au Luna deasupra
liniei orizontului.
b. Eclipsele de Soare se produc atunci când Pământul intră în
conurile de umbră şi penumbră ale Lunii, în momentul de Lună nouă.
Deoarece Luna se învârte în jurul Terrei pe o orbită eliptică,
distanţa dintre cele două corpuri variază de la perigeu (punctul cel mai
190
apropiat de Terra pe care îl atinge Luna pe orbită) la apogeu
(momentul cel mai îndepărtat al Lunii de Terra). De aici rezultă trei
posibilităţi:

Luna

Soare

Pământ

Fig. 3. Eclipsa de Soare

• distanţa Pământ – Lună este mai scurtă decât mărimea


lungimii conului de umbră (condiţii pentru o eclipsă totală de Soare);
• distanţa Pământ – Lună corespunde cu lungimea conului de
umbră, Terra trecând prin vârful conului (condiţii pentru o eclipsă
parţială de Soare),
• distanţa Pământ – Lună este mai mare decât lungimea conului
de umbră, Terra trecând prin conul de penumbră sau în prelungirea celui
de umbră (condiţii pentru o eclipsă inelară).
Suprafeţele situate în conul de umbră vor cunoaşte o eclipsă
totală de Soare, regiunile limitrofe, aflate în conul de penumbră, vor
înregistra eclipse parţiale, iar cele din afara conurilor, nu vor înregistra
nici un fenomen particular.
Într-un secol au loc în jur de 240 de eclipse solare. Secvenţa unei
eclipse se repetă cu o perioadă de 223 de luni sinodice, cunoscută ca ciclul
sau seria saros. Acesta este de 18 ani, 11 zile şi 8 ore, dacă perioada
respectivă include patru ani bisecţi sau de 18 ani 10 zile şi 8 ore, dacă ea
include cinci ani bisecţi.
În 763 î.Hr., babilonienii înregistrează cea mai veche eclipsă solară
din istorie, descoperind totodată ciclul saros de predicţie a acestora.
Chinezii încep să înregistreze eclipsele solare din 720 î.Hr.

2. SISTEMUL PĂMÂNT – LUNĂ

2.1. Luna
Luna este singurul satelit natural al Terrei.
Raza medie a orbitei lunare este de 384 402 km. La perigeu
(punctul cel mai apropiat de Terra) atinge 363 300 km. La apogeu
(punctul cel mai îndepărtat de Pământ), se găseşte la 405 508 km.
191
Între perioada de revoluţie şi cea de rotaţie s-a ajuns la o sincro-
nicitate, astfel încât satelitul arată mereu aceeaşi „faţă” spre Pământ.
Diametrul lunar ecuatorial este de 3 480 km, densitatea medie de 3,34
g/cm3, masa reprezintă 1,23% din cea a Pământului.
Importanţa Lunii pentru viaţă de pe Pământ este hotărâtoare
sub două aspecte: impunerea mareelor, care au frânat mişcarea de
rotaţie a Pământului, dar mai ales menţinerea unei oscilaţii extrem de
reduse a oblicităţii axei de rotaţie a Terrei, de doar câteva fracţiuni de
grad, şi astfel a unui climat stabil pe perioade lungi de timp. De
exemplu, o oscilaţie de un singur grad poate genera o nouă eră
glaciară (Milankovici, 1941).
Există multe ipoteze privind formarea satelitului, care pot fi
grupate în patru mari categorii: ipoteza desprinderii din Pământ, a
captării, a acreţiei şi a unui impact de dimensiuni gigantice. Ipoteza
desprinderii din Terra şi a acreţiei nu pot fi dovedite ca fiind fizic
posibile. Celelalte două au şi ele o probabilitate extrem de redusă. Practic,
nici una din ipotezele formulate nu explică în mod satisfăcător prezenţa
Lunii alături de Terra, acest lucru rămânând în continuare un mister.
La suprafaţa Lunii apare un strat din sfărâmături şi praf gros de
până la 20 m, rezultat în urma impacturilor meteoritice. Acest praf
formează solul lunar, numit regolit. Scoarţa reprezintă 10% din volu-
mul satelitului. Pe baza interpretării datelor seismice, înregistrate în
timpul misiunilor Apollo, s-a constatat existenţa mai multor disconti-
nuităţi care separă învelişuri. Cea mai importantă discontinuitate a fost
delimitată între 50-75 km adâncime, care desparte scoarţa de o manta cu
densitate mai mare. Scoarţa, mantaua superioară (între 75 şi 500 km
adâncime) şi mezomantaua (între 500-1 000 km adâncime) formează o
litosferă rigidă.
Sub aspectul reliefului, 35% din suprafaţa satelitului este
întunecată, mai coborâtă şi netedă, iar 65% este formată din zone
muntoase, mai strălucitoare, care se ridică cu până la 5 000 m
deasupra sectoarelor joase. Bazinele întunecate sunt concentrate în
emisfera lunară vizibilă de pe Terra, fiind în principal rezultatul
impactului meteoritic.

2.2. Sistemul terestru

Terra este cea de a treia planetă a sistemului solar şi prima care


are propriul său satelit (Luna).

192
Unicitatea mediului terestru

Raza ecuatorială………..………….. 6 378 km


Raza polară………..…………….... 6 356 km
Densitate (g/cm3)……………………5,5
Înclinarea pe orbită ……………..…..23,45º
Excentricitatea……………………….0,01
Durata revoluţiei (zile)……………365,256
Durata rotaţiei ……………….…23h,56´40´´

Dacă ne apropiem ca geografi de înţelegerea mediului terestru,


prin definiţie obiectul de studiu al geografiei, nu putem să nu ne
minunăm de unicitatea şi complexitatea planetei Pământ. Astfel ne
explicăm de ce, în structura clasică a cursurilor şi tratatelor de
geografie fizică sau globală este inserat şi un capitol de planetologie.
O incursiune în sistemul solar este menită a sublinia şi înţelege
unicitatea spaţiului terestru comparativ cu cel al planetelor telurice sau
al celor gigant, de la marginea sistemului solar.
Prin ce este unic mediul terestru?
Reducând la o simplă frază, putem spune că Pământul este unic
pentru că aici s-au format şi se menţin de milioane şi milioane de ani,
cu o stabilitate uimitoare, circuite de substanţă, care oferă o mare
capacitate de homeostazie planetei.
Aceste circuite sunt de natură complexă, abiotică şi biotică, la
baza cărora stă energia primită de la Soare. Din acest punct de vedere,
Terra se află la o distanţă optimă de astru, în medie de 150 mil. km,
ceea ce face ca din energia totală emisă de Soare, Pământul să
primească doar a doua miliarda parte, constanta solară la limita
superioară a atmosferei fiind de 1,98 cal/cm2 ·min.
Cantitatea optimă de energie primită, face ca temperatura medie
a Terrei să se înscrie într-o valoare de 10-15ºC, cu oscilaţii cuprinse
însă între +60 şi -60ºC, înregistrând diferenţieri diurne, anotimpuale,
latitudinale etc. Comparativ, pe Mercur de exemplu, temperatura urcă
la peste 400ºC pe faţa însorită şi coboară la sub 100 pe cea umbrită. Pe
Venus se menţin temperaturi constante de peste 400ºC, ca urmare a
unui puternic efect de seră, cu toate că doar 20% din radiaţia solară
ajunge la suprafaţa planetei, ca urmare a unui strat noros constant de
peste 20 km grosime. Pe Marte, temperatura în timpul verii abia
depăşeşte zero grade ziua, iarna menţinându-se la sub 100ºC. Planetele
193
exterioare emit în spaţiu mai multă energie decât primesc, fiind
înconjurate de sateliţi de gheaţă. Temperaturile minime în sistemul
solar se înregistrează pe Triton, satelitul planetei Neptun, fiind de
– 240ºC, mai mici decât pe Pluton, ca urmare a coloritului acestui corp
care reflectă 95% din radiaţia solară.
În aceste condiţii, doar Terra şi-a menţinut, dintre toate planetele
interioare, o mare rezervă de apă lichidă, care reglează toate procesele
atmosferice şi, respectiv, climatice. Apa pe Terra se găseşte sub toate
formele ei de agregare, trecând cu uşurinţă dintr-una în alta, prin cedare
sau consum de energie. Apa ocupă 71% din corpul planetar, fiind
cantonată în oceane, apele continentale şi gheţari, apărând sub formă de
vapori de apă în litosferă şi atmosferă. Ea este cea care a absorbit
majoritatea dioxidului de carbon din atmosfera primară, blocând calciul
în roci şi evitând astfel apariţia unui efect de seră excesiv, cum s-a
întâmplat pe Venus.
Poate cel mai important circuit, în reglarea organismului
planetar, este circuitul apei în natură.
Pe Venus, chiar dacă din simulările făcute rezultă că la începutul
existenţei sale a existat un ocean de mărimea celui terestru, fiind mai
aproape de Soare, acesta s-a evaporat. Vaporii de apă au fost disociaţi
sub acţiunea ultravioletelor, iar hidrogenul, cel mai uşor element din
univers s-a pierdut în spaţiu din straturile superioare ale planetei.
Aceasta deoarece Venus este o planetă mai mică decât Terra şi are o
gravitaţie mai redusă. Pe Venus nu s-a mai putut reface circuitul apei,
lipsind veriga ploilor. În consecinţă, gazul carbonic a devenit
predominant (95,5%), instalându-se un ireversibil efect de seră.
Pe Marte, apa este cantonată în calotele polare, pe Mercur, ca
urmare a apropierii maxime de Soare şi a dimensiunilor mici,
elementele uşoare s-au pierdut în spaţiu.
Apa pe Terra reprezintă principalul factor de reglare a climei. Ea
este cea care stochează, sub formă de căldură, o mare cantitate din
energia primită de la Soare şi o cedează treptat atmosferei inferioare
prin evaporaţie. Prin curenţii oceanici şi vânt, căldura este redistribuită
pe întreaga suprafaţă a planetei, din zonele cu excedent de căldură,
spre cele polare.
Faptul devine posibil ca urmare a capacităţii calorice a
oceanelor, de 1 200 de ori mai mare decât a atmosferei. De exemplu,
comparaţia restrânsă doar la o coloană de aer pe toată grosimea
atmosferei indică o cantitate de căldură egală cu cea dintr-o coloană de
apă de numai 3 m. Capacitatea calorică a apei se explică atât prin
proprietăţile ei fizice şi chimice, dar mai ales prin faptul că masa
194
oceanelor este de 280 de ori mai mare decât cea a atmosferei. Apa
prezintă, totodată, o mare inerţie termică şi mecanică: se încălzeşte şi
se răceşte lent, intră mai greu în mişcare şi se opreşte mult după ce a
încetat acţiunea cauzei care a declanşat-o. Se ştie, de altfel, că oprirea
curentului Golfului, care încălzeşte Europa, ar determina o nouă
glaciaţiune. Acest pericol există şi ca urmare a intervenţiilor umane
majore în mediu, mai ales prin emisii de gaze cu efect de seră.
Schimbările de fază (apă – vapori – gheaţă – apă), ca şi mişcările
mecanice (râuri, valuri, curenţi, maree, modificările de nivel cu ± 100 m în
timpul glaciaţiunilor), fac din apă principalul agent care determină
vremea şi clima terestră, cât şi principalul agent modelator extern, care
reacţionează cu scopul de a contracara impulsul tectonic.
Circuite unice în sistemul solar sunt şi cele biogeochimice.
Energia soarelui trebuie să devină disponibilă pentru organisme, sub
formă de hrană. Ea devine combustibil celular prin intermediul
fotosintezei. Acesta este procesul prin care dioxidul de carbon, apa şi
lumina se transformă în glucide simple.
Abilitatea celulelor de a organiza materia şi energia are o
semnificaţie majoră, deoarece ele constituie sursa primară a ordinii
terestre. Ca definiţie generală, circuitele biogeochimice reprezintă un
transfer permanent de atomi între învelişurile terestre, prin intermediul şi
cu participarea organismelor vii. Circuitele biotice încep de când
elementele chimice (carbon, oxigen etc.) şi apa intră în componenţa
materiei vii şi până când ele sunt eliberate, după moartea organismelor.
Cel mai important circuit este cel al carbonului. Acesta este introdus în
plante prin CO2, în procesul de fotosinteză, şi fixat în materia organică.
Din plante, carbonul ajunge în corpul animalelor. După moartea
organismelor, substanţele organice sunt descompuse de bacterii, iar CO2
este eliberat. Procese de eliberare a CO2 se produc şi în timpul respiraţiei.
Circuitele biochimice determină conţinutul optim în oxigen al
atmosferei terestre (21%). Doar atmosfera terestră dispune de oxigen
liber. În atmosfera planetelor Venus şi Marte predomină dioxidul de
carbon, planetele gigant au atmosfere primare, prin gravitaţia mare
reţinând mediul gazos al nebuloasei primordiale.
Criza declanşată de acumularea oxigenului în atmosfera primară
a Terrei, ca produs rezidual al manifestării metabolismului celulelor
procariote, a determinat apariţia unor noi procese metabolice şi forme
de viaţă, devenind o sursă puternică de energie capabilă să susţină
organisme tot mai performante.
Mediul terestru este unic prin circuitele sale energetice, dar cum
s-au putut ele forma şi menţine doar pe Terra?
195
La aceasta au contribuit toate caracteristicile orbitale ale
planetei (excentricitate minimă, înclinare optimă pe orbită pentru a
favoriza apariţia anotimpurilor şi încălzirea alternativă a emisferei
nordice şi sudice) şi datele astrofizice specifice (Pământul este cea mai
mare planetă interioară şi, ca urmare a masei sale mai mari, a reţinut
majoritatea vaporilor de apă, are cea mai mare densitate, o gravitaţie
care structurează materia pe învelişuri şi determină procesele de
modelare a scoarţei etc.).
Unicitatea mediului terestru este însă, mai ales consecinţa
faptului ca Terra este o planetă în plină maturitate, care dispune încă
de o mare cantitate de energie internă. Căldura internă nu s-a epuizat
ca în cazul celorlalte planete telurice, care s-au răcit, s-au contractat şi
au rămas împietrite sub aspectul reliefului lor de peste 3 mld. ani.
Doar pe Terra există o dinamică în plăci a scoarţei, deşi sunt supoziţii
că acest fapt ar fi posibil şi pe Venus∗.
Dinamica internă este susţinută printr-o structură specifică
corpului planetar terestru. Structura internă a celorlalte planete
telurice pare mult mai simplă: un nucleu (poate având încă un miez
activ), o manta (de cele mai multe ori solidificată) şi o scoarţă foarte
groasă (peste 200 km).
Pe Terra, prima discontinuitate se află la 30-80 km adâncime sub
continente şi la 5-10 km sub fundul oceanelor, fiind denumită Moho.
Discontinuitatea Moho separă scoarţa de manta. În manta mai apar
două discontinuităţi secundare, la 400 km (separă partea superioară a
mantalei, astenosfera, de mezomanta) şi la 650 km (separând
mezomantaua de mantaua inferioară). Mantaua este delimitată spre
interior, faţă de nucleu, prin discontinuitatea Gutenberg – Wiechert, la
2 900 km adâncime (fig. 4).
Partea externă a nucleului este fluidă. Alte metode au identificat şi
un nucleu intern solid, feros, cu o rază de circa 1 250 km, rezultat în urma
procesului de răcire a planetei.
Litosfera prezintă o dinamică în plăci (teoria tectonicii globale),
specifică numai Terrei, din care rezultă o diversitate de forme de relief,
aflate într-o continuă evoluţie şi schimbare, în concordanţă cu energiile
interne (se nasc continente, bazine oceanice, lanţuri muntoase, vulcani
etc.) şi externe (care modelează un relief fluviatil, marin, glaciar, eolian
etc.).


Nu există o certitudine, dar s-ar putea ca pe planeta Venus să existe
încă activitate vulcanică.
196
Fig. 4. Structura internă – diferite modele clasice

Terra are o tectonică în plăci, ceea ce implică faptul că scoarţa nu


este unitară, ci se aseamănă unei coji de ou sau de portocală fărâmiţate
într-o multitudine de calote semisferice de dimensiuni diferite. Există şase
macroplăci: euroasiatică, africană, indoaustraliană, americană, pacifică,
antarctică; şase mezoplăci: Nazca, Caraibilor, chineză, arabă, iraneană,
filipineză, şi o mulţime de microplăci.
Aceste calote se compun fie din scoarţă oceanică de tip bazaltic,
fie din materie continentală, granitică, mai uşoară dar mai groasă şi
bazaltică (sub scoarţa continentală avem scoarţă oceanică).
Plăcile sunt despărţite prin despicături profunde numite rift, depla-
sându-se pe suprafaţa astenosferei. Mişcările plăcilor sunt semicirculare
în raport cu un punct fix, având aspectul de rotire a uneia în raport cu alta.
Ele fie se apropie, fie se îndepărtează. Când plăcile de la suprafaţa terestră
se îndepărtează unele de altele, atunci este atrasă spre suprafaţă în mod
continuu magmă, formându-se o nouă scoarţă oceanică. Când plăcile intră
în coliziune, materia continentală, mai groasă dar uşoară, rămâne la
suprafaţă, încreţindu-se, cea de tip oceanic reciclându-se prin subducţie.
Cauzele mişcării plăcilor ţin de existenţa în astenosferă, care are o
consistenţă vâscoasă, a unor curenţi de convecţie ascendenţi şi descen-
denţi. Curenţii cu orientări contrare se asociază câte doi, formând celule
197
de convecţie. Cauza apariţiei celulelor din astenosferă este similară
celulelor convective oceanice sau atmosferice şi se datorează gradientului
termic, în acest caz diferenţelor de temperatură dintre baza şi partea su-
perioară a astenosferei. Mai nou (după 1994), s-a descoperit şi existenţa
unor curenţi în manta.
Dinamica din manta se presupune că are, totodată, o influenţă
asupra curenţilor din nucleu, prin „prăbuşirea” periodică de materie mai
rece la limita superioară a nucleului extern, fluid. Aceste „răciri” locale
determină schimbarea sensului curenţilor din nucleu, care tind să omo-
genizeze diferenţa termică apărută. Fenomenul poate fi cauza schimbării
periodice a câmpului magnetic terestru (Larson, 1991).

Proprietăţile fizice ale Terrei


Proprietăţile fizice ale Pământului sunt în legătură cu structura
sa internă şi cu starea fizică a materiei (agregarea, densitatea). Ele pot
fi, totodată, influenţate de relaţiile cosmice. Toate au ca efect evoluţia
geodinamică în timp şi spaţiu a Globului.
Gravitaţia este o forţă universală identificată de Isaak Newton.
El a raţionat că Pământul nu se deplasează de pe orbita sa, deoarece el
are o gravitaţie; aceasta îl ţine să nu se dezintegreze. Newton a
formulat legea atracţiei universale astfel:
F = m•M/r2•G,
unde: G = constanta gravitaţiei; m, M = mase în atracţie; r = distanţa dintre
corpuri.
Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie exercitată de Pământ
asupra materiei de la suprafaţa şi din apropierea sa. Gravitaţia se
manifestă sub formă de acceleraţie, pe care această forţă o exercită
asupra căderii corpurilor. Acceleraţia gravitaţiei la suprafaţă este:
g = 980 cm/sec2 şi se măsoară cu gravimetre. Prin forma particulară
a Globului, diferită de o sferă, acceleraţia gravitaţiei variază cu latitudinea
şi altitudinea (distanţa de centrul Pământului), diferenţa de densitate în
crustă.
Anomaliile gravimetrice evidenţiază un inechilibru (dacă
Pământul ar fi omogen, în nerotaţie, atunci gravitaţia la suprafaţă ar fi
aceeaşi peste tot).
Presiunea litostatică şi orientată. Presiunea litostatică sau presiu-
nea de încărcare se manifestă spre adâncimi de până la 10 km. Ea
determină ridicarea punctului de topire, creşterea plasticităţii rocilor. Spre
adâncime mai mare, apar schimbări de fază. Această presiune variază în
timp geologic prin încărcarea unor unităţi litosferice cu sedimente. Pe de
198
altă parte, ea determină efecte importante în compensările izostatice, în
metamorfismul izostatic.
Presiunea orientată este de origine tectonică. Ea acţionează în
scoarţă, pe orice direcţie, dar prezintă diferenţieri spaţiale. Presiunea
orientată produce deformări ale rocilor plastice, sub forma cutelor, şi
deformări rupturale: falii.
Căldura internă este generată de procesele proprii planetei. Aproa-
pe 2•1020 calorii sau 1028 ergi reprezintă energia ajunsă astfel la suprafaţă,
într-un an. Cantitatea de căldură înregistrează 1,5 µcal/cm2/sec. Emisia de
căldură depinde de structura geologică, de conductivitatea rocilor din
sectorul analizat. Ea se înscrie într-o medie de 2•10-6 cal/cm2•sec.
Gradientul geotermic exprimă creşterea de temperatură pentru fiecare
metru adâncime în scoarţă. El variază între 1ºC şi 4ºC pe 100 m
(măsurătorile în foraje sau mine adânci), iar în apropierea focarului
magmatic sau a intruziunilor de roci magmatice se modifică şi depăşeşte
5-6ºC/100 m.
Radioactivitatea. Actualele surse radioactive se găsesc în crusta
terestră; ele sunt reprezentate prin minerale de U, Th, şi mai puţin Ra.
Totalul ajunge la aproximativ 3•10-12 g Ra echiv./g rocă.
Proprietăţile electrice. Câmpul electric al Pământului are diferenţe
de potenţial de zeci de milivolţi. Sursa electricităţii este acceptată ca fiind
de natură internă, comună cu cea a magnetismului, şi are originea în
nucleul extern sau în interiorul scoarţei.
Magnetismul terestru. Pământul este comparat cu un magnet gi-
gant, care determină ca acul busolei să se orienteze pe direcţia şi în sensul
liniilor sale de forţă. Câmpul magnetic se manifestă ca o bandă de parti-
cule de la 1 000 km deasupra solului şi se extinde până la cca 60 000 km
distanţă de suprafaţa terestră, formând magnetosfera. Aici sunt radiaţii
foarte puternice de nuclee ale atomilor, în special de hidrogen, foarte
ionizaţi.
Axa magnetică a Terrei este comparată cu o ipotetică bară mag-
netică situată în zona centrală a Pământului. Direcţia pe care se stabili-
zează acul busolei reprezintă alinierea la direcţia magnetică nord – sud.
Aceasta nu coincide cu direcţia geografică nord – sud (cu axa de rotaţie a
Globului) şi nici cu respectivii poli imaginari. Axa magnetică face un
unghi de 11,5º cu axa de rotaţie şi nu trece prin centrul geometric al
Pământului.
Polii magnetici reprezintă intersecţia axei magnetice cu supra-
faţa Pământului. Polul Nord magnetic este situat în zona nordică a insulei
Prince of Wales, la cca 78,5º N şi 69º W, iar Polul Sud magnetic se
199
localizează lângă ţărmul Antarcticii, la 78,5º S şi 111º E. La jumătatea
distanţei între cei doi poli, se trasează Ecuatorul magnetic.

Mişcările Terrei
Mişcările proprii Pământului (câteva sute la număr) sunt clasificate
în mod convenţional în mişcări principale (mişcarea de rotaţie şi cea de
revoluţie, mişcările de precesie şi de nutaţie) şi în mişcări subordonate
(oscilaţii libere, schimbări în geometria orbitală terestră: oblicitatea
elipticii, excentricitatea orbitală ş.a.).
- Mişcarea de revoluţie se desfăşoară simultan cu mişcarea de
rotaţie. Pământul are o viteză medie de deplasare pe orbită de 29,79 km/s.
Intervalul de timp al unei revoluţii complete este de circa 365 zile şi se
numeşte an.
Orbita Pământului are o lungime de aproximativ 920 • 106 km
şi o excentricitate redusă, de 0,01. Diametrul maxim al elipsei se
numeşte axa mare, iar diametrul minim, perpendicular pe axa mare,
reprezintă axa mică a orbitei.
Distanţa faţă de Soare este minimă în jurul datei de 1-3 ianuarie,
imediat după solstiţiul de iarnă, când Pământul se află la periheliu.
Distanţa maximă faţă de Soare este atinsă între 1 şi 3 iulie, imediat
după solstiţiul de vară, când Terra se află la afeliu.
Solstiţiile (din latină sol = Soare şi stare = a sta) sunt de vară, la
21 iunie, şi de iarnă, la 22 decembrie. În data de 21 iunie, razele solare
ajung perpendicular pe tropicul de nord (Tropicul Racului), când este
iluminat Polul Nord (fig. 5). Şase luni mai târziu, razele Soarelui vor
cădea perpendicular pe tropicul de sud (Tropicul Capricornului) şi va
fi iluminat Polul Sud. Tropicele reprezintă punctele extreme ale Globului
pe care razele Soarelui pot cădea, la un moment dat, vertical. În aceste
momente razele solare ajung tangente pe cercurile polare corespondente.
Echinocţiile (din latină aequus = egal şi nox = noapte) sunt de
primăvară, pe 21 martie, şi de toamnă, pe 23 septembrie. La echinocţii,
razele solare ajung perpendicular pe Ecuator şi tangente la poli. În aceste
momente, cercul care separă emisfera luminată de cea umbrită trece prin
cei doi poli, iar ziua este egală cu noaptea pe toată suprafaţa Pământului
(fig. 5).
Observaţiile arată că după fiecare rotire a planetei în jurul Soarelui,
respectiv după fiecare an, poziţia momentului echinocţiului se mută,
acesta producându-se mai devreme. Fenomenul poartă denumirea de
precesia echinocţiilor. Totodată, şi solstiţiile cunosc o variaţie.

200
echinoctiu de primăvară
(21 martie)

solstitiu de vară periheliu


(21 iunie) (3 ianuarie)

axa micã
axa mare

solstitiu de
afeliu iarnă
(4 iulie) (22 decembrie)

echinoctiu de toamnă
(23 septembrie)

Fig. 5. Deplasarea pe orbită a Pământului


şi anotimpurile (din diverse surse)

Fenomenul este explicat prin intermediul unui efect gravitaţional


combinat, provenind din atracţia exercitată de Soare (cu o proporţie de
1/3) şi Lună (în proporţie de 2/3) asupra planului ecuatorial terestru.
Forţele gravitaţionale, care formează un cuplu, tind să schimbe poziţia
axei de rotaţie a Pământului spre o poziţie perpendiculară pe planul
eclipticii, respectiv să o suprapună axei polilor eclipticii. Ca urmare,
axa de rotaţie a Terrei descrie în jurul arcului eclipticii un con dublu,
cu vârfurile în centrul Pământului, având o deschidere de 47º.
Deplasarea axei Pământului se face în sensul acelor de ceas în decurs
de 25 725 ani şi poartă numele de precesia axei polilor.
Ca urmare a acestei mişcări a axei polilor, poziţiile punctelor de
echinocţiu şi de solstiţiu se deplasează în sens retrograd pe orbită.
Fenomenul astronomic de nutaţie (oscilaţie, în limba latină) este
un fenomen asociat celui de precesie a axei polilor şi constă dintr-o
serie de oscilaţii cu perioade diferite, mai lungi sau mai scurte, ale axei
de rotaţie a Pământului în jurul poziţiei definite prin precesia echinoc-
ţiilor (fig. 6).
- Mişcarea de rotaţie
Sensul rotaţiei este contrar mişcării acelor de ceas, dacă ne ima-
ginăm că privim planeta de sus, şi spre est, dacă privim perpendicular pe
Ecuator. Sensul de rotire a Terrei este invers celui de deplasare aparentă a
Soarelui, Lunii şi a stelelor pe boltă.
201
La Ecuator, viteza unui obiect de pe suprafaţa planetară este de cca
1 700 km/h (465 m/s), în lungul paralelei de 60º viteza scade la 850 km/h,
iar la poli ea devine nulă.

polul nord al eclipticii


F1,F2 = forte de atracţie
R1,R2 = rezultantele forţei
conul axul central
A
îndreptat spre
planul F1 corpul
eclipticii con de precesie
R1
R
con de
F2 Ecuator
nutaţie
46054' axa de rotaţie
conul (18,6 ani)
B

axa de rotatie a
polul sud al eclipticii
Pământului
1 2
Fig. 6. Precesia (1) şi nutaţia (2)

Consecinţa principală a mişcării de rotaţie este apariţia forţei


centrifuge, a cărei valoare este maximă la Ecuator şi scade spre polii
geografici. La poli atracţia gravitaţională este maximă, iar forţa centrifugă
nulă. Apariţia forţei de inerţie Coriolis, care acţionează asupra obiectelor în
mişcare, impune obiectelor o deviere spre dreapta în emisfera nordică şi
spre stânga în emisfera sudică. Valoarea acestei forţe este nulă la Ecuator şi
se manifestă din ce în ce mai pregnant spre poli. Dintre consecinţele de
ordin geodinamic ale mişcării de rotaţie (determinate şi prin forţa
centrifugă), cea mai importantă este turtirea corpului planetar.
Rotirea Pământului în jurul axei polare, de la vest spre est, se
efectuează în 23h 56’ 40’’. Acest interval de timp, necesar pentru o
rotire de 360º deplasarea pe orbită a Pământului şi anotimpurile (din
diverse surse ) a Terrei în raport cu o stea fixă, se numeşte zi siderală.
Perioada de 24 de ore care corespunde trecerii de două ori consecutiv
a Soarelui deasupra unui meridian dat reprezintă ziua solară adevărată.
Durata acesteia este inegală pe parcursul unui an, deoarece viteza de
deplasare a Pământului pe orbită diferă, fiind mai mare spre periheliu şi mai
redusă spre afeliu.
În consecinţă, a fost adoptată ziua solară mijlocie, care corespunde
unei durate medii a rotaţiei, de 24 de ore. Ziua solară mijlocie începe
202
propriu-zis o dată cu trecerea Soarelui pe la meridianul locului. Pentru a
elimina acest inconvenient (care implică existenţa pe perioada de lumină
a două date calendaristice), în 1925 s-a trecut la folosirea zilei civile,
care începe la miezul nopţii.
Mişcarea de rotaţie determină o deplasare aparentă a Soarelui de la
est spre vest. Considerând Pământul fix, putem spune că Soarele realizează
un circuit complet în jurul său în cca 24 de ore. Pentru fiecare loc de pe
Pământ, Soarele se situează o singură dată în punctul maxim pe boltă, când
razele sale cad, în funcţie de latitudine, sub cel mai mare unghi posibil.
Acest moment coincide cu trecerea astrului pe la meridianul locului (sau
meridianul de amiază), moment cunoscut ca fiind „miezul zilei”. Conco-
mitent, în emisfera de noapte, pe antemeridian (sau meridianul miezului
nopţii), se înregistrează „miezul nopţii”.
Dacă ar fi să ne imaginăm că meridianul miezului zilei se
deplasează pe suprafaţa Globului cu o viteză constantă spre vest,
atunci acesta ar parcurge 360º în 24 de ore, respectiv ar acoperi 15º de
longitudine în fiecare oră şi un grad de longitudine la fiecare 4 minute.
În consecinţă, unui meridian de timp, denumit fus orar, îi revin 15º
longitudine.
În fiecare fus orar există o singură oră, corespunzătoare meridia-
nului său central. Suprafaţa Globului este împărţită în 24 de fusuri orare,
numerotate de la un meridian de origine spre est. Ca meridian de origine
sau zero a fost luat meridianul Greenwich (Marea Britanie).
Toate fusurile orare de pe Glob sunt definite în funcţie de
numărul de ore diferenţă dintre meridianul lor central şi meridianul
Greenwich. Timpul este considerat în avans pentru punctele situate la
est de meridianul zero şi în întârziere pentru cele din vestul acestui
meridian.
Ora fusului orar a fost adoptată în 1884 la Conferinţa din
Washington în vederea unificării orei pe Glob. Europa se extinde pe trei
fusuri orare, având o oră a Europei de Vest, una a celei Centrale şi o alta
pentru Europa de Est.
Cel de-al 12 meridian spre est de Greenwich este cel de 180º. Aceste
două meridiane împart Globul în două emisfere: cea estică şi cea vestică
(spre est de meridianul „0”, punctele au longitudine estică, iar spre vest, ele
au longitudine vestică).
În momentul în care meridianul Greenwich coincide cu momentul
amiezii, cel de 1800 corespunde miezului nopţii. Meridianul de 180º a fost
ales ca linie internaţională de schimbare a datei (1884). Totodată, linia de
schimbare a datei a trebuit să fie deviată local, atât spre est, cât şi spre vest,
203
pentru a putea permite unor grupuri de insule (Fiji, Tonga) şi extremităţii
siberiene a continentului asiatic să menţină aceeaşi zi calendaristică.

Evoluţia mediului terestru


- Aspecte generale. Caracteristici geostructurale şi paleobiologice
au determinat, încadrarea timpului scurs de la formarea Pământului,
într-o scară a timpului geologic. Această scară geo-cronologică cuprin-
de următoarele subdiviziuni geocronologice: eră, perioadă, epocă,
vârstă (fig. 7).
Intervalele de timp au fost separate pe criterii paleobiologice;
ulterior au fost completate cu evenimente tectonice şi sunt acceptate
pe o scară cu valori negative, în milioane – miliarde ani (Ma – Md.a.).
Poziţia maselor continentale a fost reconstituită pe baza studiilor
interdisciplinare din geologie, geofizică şi geografie. Pe termene
foarte lungi, această evoluţie este reprezentată prin desfăşurarea
fazelor de orogeneză. Pentru ultimii cca 600 Ma, din Paleozoic şi până
astăzi, s-au succedat trei orogeneze: caledoniană, hercinică şi alpină
(ultima nefiind încheiată).
Pentru intervale de timp din ce în ce mai vechi, reconstituirile
paleogeografice sunt tot mai greu de realizat şi se fac pe baza tipurilor
petrografice (rocile – formate din minerale) şi asociaţiilor de
organisme fosile.
- Apariţia vieţii şi evoluţia mediului în Arhaic şi Proterozoic
Pe intervalul 4,0-3,5 Md.a. (vechimea Pământului este apreciată la
cca 4,5 Md.a.) se răceşte pronunţat interiorul Terrei şi apar mici conti-
nente („protocontinentele”); frecvenţa impactului meteoritic se dimi-
nuează; spre partea superioară a intervalului se identifică în minerale
izotopi de carbon, elemente pe seama proceselor de fotosinteză. Prin
răcire, sub 374ºC (punctul critic al apei), au luat naştere primele oceane.
Pe intervalul 3,0-2,5 Md.a. se formează scuturile continentale (cratone).
Nucleele continentale – scuturile – au o permanenţă din Precambrian şi
reprezintă regiunile centrale ale continentelor actuale.
O dată cu formarea apei lichide, au apărut condiţii de combinare
complexă a carbonului în molecule organice, favorizate de sursa de
energie reprezentată de radiaţiile ultraviolete. Structurile vii
(macromolecule de tip proteine) au apărut într-o suspensie coloidală –
cuacervate – cu molecule complexe de acizi nucleici, formate din
combinarea purinelor, piridinelor şi zaharurilor, sub radiaţii U.V., a
descărcărilor electrice şi dezintegrărilor atomice (fig. 7).

204
Fig. 7. Evoluţia vieţii (din diverse surse, modificat)

205
- Mediul în Paleozoic
În Paleozoic, fauna şi flora se dezvoltă din organisme acvatice tot
mai complexe spre cele continentale. La începutul Paleozoicului, clima
era în principal caldă. Temperatura medie a crescut continuu. Climatul
tropical se identifică prin existenţa unor roci tipice de culoare roşie, a
vegetaţiei cu plante fără inele anuale de creştere şi depozite cu cărbuni.
De menţionat că pe intervale mari de timp s-au desfăşurat glaciaţiuni
(amploarea lor depăşind cu mult episoadele glaciare din Cuaternar): în
Ordovicianul superior, Carboniferul superior şi în Permianul inferior.
Dispariţia unui mare număr de organisme la limita Permian/Triasic este
pusă pe seama unor modificări drastice de mediu cauzate de modificări
ale chimismului apelor marine, scăderea cantităţii de nutrienţi, mărirea
suprafeţelor continentale, încălzirea globală, desfăşurarea unui puternic
vulcanism în Siberia şi China (posibil, ca urmare a unui impact major cu
un corp extraterestru). În Paleozoic se desfăşoară două orogeneze: cale-
doniană, în Paleozoicul inferior, şi hercinică, în cel superior. Continentul
unic, care se formase la finele Proterozoicului Rodinia (Paleo-Pangeea),
începe să se dezmembreze până spre sfârşitul Cambrianului. Până la
sfârşitul Silurianului, tectogeneza caledoniană a unit blocurile conti-
nentale nordice: Laurenţia – care era separată episodic de Fenno-Scandia
şi Platforma est Europeană – şi Siberia, formând supercontinentul
Laurasia. Continentele nordice erau separate printr-un ocean de un
supercontinent sudic, Gondwana, care unea în zona polului segmente din
Africa, America de Sud, Australia, sudul Asiei, India, Antarctica.
Deplasarea spre nord a Gondwanei în Carbonifer, coliziunea cu Laurasia
şi ridicarea sistemului hercinic vor forma megacontinentul Pangeea, cu
desfăşurare nord-sud. Pangeea era înconjurată de Panthalassa, compusă
din oceane cu extindere locală.
- Evoluţia mediului în Mezozoic
Era Mezozoică a durat cca 180 Ma. Ea cuprinde perioadele: Triasic
(45 Ma), Jurasic (63 Ma) şi Cretacic (72 Ma). La începutul Triasicului
continentele erau unite, formând Pangeea. Pe parcursul Mesozoicului a
început procesul de riftogeneză, cu deschiderea oceanelor actuale.
Clima era caldă cu tendinţe de aridizare. Viaţa în Mezozoic s-a
dezvoltat spre forme de foarte mari dimensiuni. Dinozaurienii, în Jurasic,
ajung la maximum de dezvoltare şi diversificare. Reptilele erbivore aveau
taliile cele mai mari din lumea animală (40 m lungime, peste 50 tone –
Diplodocus, Brachiosaurus ş.a.). Probabil din reptilele zburătoare au
evoluat păsările, cu un prim reprezentant având caractere mixte, reptiliene
şi aviare – Archaeopteryx. De la partea superioară a Triasicului se cunosc
206
şi primele mamifere, iar din Jurasic apar mamifere erbivore şi carnivore,
de talie mică. Dintre acestea au evoluat în Cretacic marsupiale şi placen-
tarele. La sfârşitul Cretacicului are loc o extincţie în masă a organismelor
(cu dispariţia unor grupe majore, care nu au mai avut urmaşi: dinozaurii,
organisme acvatice şi unele plante de uscat). O asemenea extincţie a fost
probabil determinată de un impact major cu un asteroid (cu un diametru
de cca 10 km), identificat în Mexic – craterul Chicxulub.
- Evoluţia mediului în Neozoic
Era Neozoică (= Cainozoică) are o durată de cca 65 Ma şi cuprinde
perioadele: Paleogen (41Ma), Neogen (22 Ma) şi Cuaternar (1,67 Ma).
Evenimente importante paleogeografice sunt determinate de expan-
siunea fundurilor oceanice (se desăvârşesc cele şase plăci tectonice princi-
pale ale litosferei). Faze ale orogenezei alpine determină ridicarea catene-
lor alpino-himalaiene, est-asiatice, vest americane cu unirea celor două
Americi, închiderea episodică a Mediteranei etc. Mişcările neotectonice
cele mai evidente sunt determinate de reechilibrări izostatice pentru
compensarea extinderii calotelor glaciare, respectiv topirea acestora.
Fauna continentală se dezvoltă brusc şi se diversifică începând
de la începutul erei. Mamiferele se răspândesc pe toate continentele şi
se adaptează diverselor medii. Flora are un caracter neofitic, cu
predominarea angiospermelor, iar fauna este reprezentată prin toate
grupele actuale. Asociaţiile de flore şi faune indică o zonalitate clima-
tică care se va accentua o dată cu desfăşurarea fenomenului glaciar în
Cuaternar. În Cuaternar se recunosc faze glaciare şi interglaciare, care
au determinat schimbări în conturul ţărmurilor marine. Distribuţia
florelor şi faunelor este în directă legătură cu schimbările climatice şi
este determinată de posibilităţile de adaptare şi/sau de comunicare pe
istmuri şi praguri (punţi continentale emerse în intervalele intergla-
ciare). În Neogenul superior şi în prima parte a Cuaternarului are loc
apariţia şi evoluţia Hominidelor. După ultima glaciaţie are loc redistri-
buirea florelor şi faunelor în caracterul şi limitele actuale, în funcţie de
stabilizarea climatului şi de factorii de relief.

Mediile continentale actuale


Mediile naturale pe Glob depind în principal de condiţiile climatice
şi de relief. Sursa fiecărui tip de climat o constituie cantitatea de radiaţie
solară ajunsă la sol, care se reflectă, în primul rând, sub aspect termic.
Forma sferică a Pământului determină dispunerea în benzi paralele a
zonelor şi tipurilor de climă, de la Ecuator spre poli. Această zonalitate
climatică este deranjată meridional de alternanţa oceanelor şi a
207
continentelor, iar altitudinal de înălţimile reliefului care impun o anumită
etajare a elementelor de climă.
a) Medii intertropicale
Mediile intertropicale cuprind atât cele mai uscate, cât şi cele
mai umede regiuni de pe Glob. Acestea sunt: mediile ecuatoriale, cu
variantele reprezentate de climatul musonic umed şi clima litorală cu
alizee, mediile tropicale cu două sezoane, mediile deşertului tropical.
– Mediul ecuatorial
Între 5ºS şi 10ºN se desfăşoară cel mai umed climat de pe Terra
(precipitaţiile depăşesc 2 000 mm/an), lipsit de sezoane termice sau
pluviometrice distincte. Temperatura medie anuală oscilează între 240
şi 26ºC, iar precipitaţiile sunt de natură convectivă, cu un maxim în
timpul echinocţiului. La latitudinile ecuatoriale, condiţiile climatice
sunt influenţate de presiunile joase ale zonelor de convergenţă
intertropicală, către care converg alizeele de nord-est şi sud-est
(dinspre anticiclonii subtropicali).
Climei ecuatoriale propriu-zise i se adaugă, cu caracteristici ase-
mănătoare, variantele reprezentate de climatul musonic umed şi clima
litorală cu alizee. Coasta Malabarului din sud-estul Peninsulei India,
ţărmurile Myanmarului şi Thailandei cuprinse între 10º şi 25º N, pre-
zintă un climat musonic umed, asemănător celui ecuatorial. Sezonul
uscat, foarte scurt, este cel în care bate musonul de iarnă. De-a lungul
coastelor estice ale Americii Centrale şi de Sud, ale insulei Madagascar,
Peninsulei Indochina, Filipinelor şi ale Australiei de nord-est, între 10º
şi 25º N şi S, se află zone înguste care primesc cantităţi mari de preci-
pitaţii. Acestea sunt zone de ţărm expuse maselor de aer umed, aduse de
vânturile de est sau de alizee, din anticiclonii subtropicali oceanici.
În mediile ecuatoriale se întâlnesc cele mai profunde soluri
(soluri lateritice, până la 20 m grosime) şi cele mai „dese” păduri, cu
aspect multietajat. Pădurea ecuatorială este caracterizată prin „lupta”
plantelor pentru lumină, coronamentul aproape continuu al arborilor
deşi şi înalţi (15-50 m) umbrind puternic straturile inferioare şi
subsolul pădurii.
Intervenţia omului prin exploatări de tip ras, incendierea unor
teritorii tot mai întinse pentru obţinerea de terenuri agricole,
construirea unor căi de acces spre interiorul pădurilor virgine, expune
substratul lipsit de protecţie unei intense pluviodenudări. După un an
de folosinţă agricolă, solurile sunt complet sărăcite în substanţe
nutritive, trebuind abandonate. De multe ori, ele sunt atât de puternic
erodate, încât pădurea nu se mai poate reinstala, fiind transformate în
badlanduri (pământuri rele).
208
– Mediul de savană – tropical, cu două sezoane
Prin deplasarea periodică a alizeelor spre latitudini mai mari în
timpul solstiţiului din iunie şi spre latitudini mai mici la solstiţiul din
decembrie, se formează o zonă de tranziţie climatică între tropice şi
Ecuator, marcată printr-un anotimp cald şi ploios şi un altul cald şi
uscat. Excesul periodic de umiditate imprimă caracteristica dominantă
a acestui tip de mediu, care se dezvoltă între 5º şi 25ºN şi S, în
America Centrală şi de Sud (platourile Matto Grosso, Minas Gerais,
bazinul fluviului Orinoco), Africa, în sudul Asiei (Podişul Deccan, Sri
Lanka, Indochina), Australia de nord-est.
Anotimpul umed, vara, apare în perioada în care Soarele se
găseşte deasupra tropicului emisferei respective şi stă sub influenţa
aerului ecuatorial şi maritim tropical. Anotimpul uscat, de iarnă, stă
sub influenţa alizeului.
Formaţiunile vegetale specifice sunt reprezentate prin păduri cu
frunze căzătoare şi savane. Savanele au ierburi tot mai înalte, cu cât
ne apropiem de regiunile ecuatoriale (între 80 cm şi 2 m), şi ierburi
mărunte, între care cresc arbuşti şi arbori xerofili, spre tropice. În
sezonul secetos, iarba savanei se usucă, aprinzându-se cu uşurinţă de
la Soare. În lungul principalelor artere hidrografice creşte o fâşie
îngustă de pădure virgină, asemănătoare celei ecuatoriale, numită
pădure galerie. Savana tipică este pe continentul african, unde ocupă
40% din suprafaţă. Specifică este savana cu baobabi şi acacii.
Prin suprapăşunat şi desţelenire, echilibrul savanei poate fi distrus.
Bălegarul animalelor domestice nu poate fi descompus de microfauna
savanelor, lipsind solul de îngrăşământul său natural. Odată îndepărtată
vegetaţia ierboasă, elementele nutritive sunt spălate din solurile sărace şi
rămase fără protecţie în calea vântului şi a averselor torenţiale.
– Mediul tropical uscat (de deşert şi semideşert)
Mediul tropical uscat, de deşert şi semideşert, ocupă suprafeţele
continentale din zona tropicelor, între 18º şi 25ºN şi S. Cele mai întinse
areale se găsesc în emisfera nordică, în nordul Africii, Peninsula Arabia,
Iran, Pakistan, până în Deşertul Thar de la limita Indiei cu Pakistanul şi
Thal din nordul Industanului, apoi nordul Mexicului. În emisfera sudică,
deşerturile sunt mai restrânse; se dezvoltă în Chile (Deşertul Atacama,
22º-27ºS) şi Perú, în Africa (Deşertul Kalahari şi cel de nisip al Namibiei
situat de-a lungul coastei Oceanului Atlantic) şi în Australia.
Caracteristica acestui mediu este uscăciunea, datorată aerului des-
cendent care se deplasează spre exterior, din centrele barice de înaltă
presiune situate în lungul celor două tropice.
209
Spre exteriorul deşerturilor, stepa tropicală face trecerea spre
mediul de savană sau spre cel mediteranean.
Deşerturile Podişului Iranian (Iran, Afghanistan, vestul Pakistanului),
situate între 400 şi 800 m şi despărţite de creste muntoase de 3 000-4 000 m,
sunt predominant nisipoase sau pietroase. Deşerturile Americii de Nord
au, în mare parte, o origine de baraj orografic şi, în subsidiar, climatică
(deşerturile podişului mexican). Deşerturile Americii de Sud apar pe
suprafeţe restrânse, au altitudini de 1 000-3 000 m şi se desfăşoară pre-
ponderent în lungul litoralului andin. Apropierea oceanului se face simţită
doar prin temperaturi mai scăzute şi prin prezenţa frecventă a ceţii. Din
cauza curentului rece Humboldt (sau Peruan), care determină o stratifi-
care constantă a maselor de aer, nu se poate dezvolta convecţia termică,
care să formeze nori şi să aducă precipitaţii (aceeaşi situaţie o întâlnim şi
în deşertul Namib - Africa, din cauza curentului rece al Benguelei).
Unele deşerturi tropicale şi subtropicale au fost leagăn de mari
civilizaţii (Mesopotamia, Egipt). În prezent, influenţa omului, mai
pregnantă în cadrul stepei tropicale sau al sahelului în Africa, se mani-
festă în sens negativ printr-o suprapăşunare şi aridizare a mediului,
favorizând înaintarea deşertului.
b) Mediile extratropicale sunt cele temperate şi reci.
– Mediile temperate∗
Mediile temperate reprezintă o tranziţie între zonele climatice
reci (polare şi subpolare) şi cea caldă (intertropicală). Cu oarecare
aproximaţie, temperaturile medii anuale variază între -5ºC (înspre
cercurile polare) şi 15ºC (spre tropice), cele ale lunii iulie între 10º şi
25ºC, iar cele ale lunii ianuarie între 0º şi -20ºC. Din cauza mobilităţii
atmosferei însă, are loc un amestec de mase de aer reci şi calde, pentru
un anumit moment sau periodic, una dintre ele putând domina. Apare,
în consecinţă, un contrast mare între vară şi iarnă.
• Mediile temperate răcoroase şi reci (temperate propriu-zise) se
extind sub forma unor benzi late, de la vest la est, peste cea mai mare
parte a Americii de Nord şi Eurasiei. Ele sunt determinate de climatul
temperat oceanic (pe faţada vestică), climatul temperat de tranziţie (cu
influenţe oceanice) şi temperat excesiv (în interiorul continentelor unde
influenţele vestice dispar). Aceste medii sunt: mediul pădurii de conifere
(taiga), al pădurii de amestec, al pădurii de foioase, al stepei şi preriei.


Material sintetizat după Posea Gr. „Mediile temperate” din Posea Gr.,
Armaş I., 1998, „Geografie fizică. Terra cămin al omenirii şi sistemul solar”,
Editura Enciclopedică, Bucureşti.
210
Spre deosebire de pădurea boreală, cea de foioase a fost puternic
umanizată încă din Antichitate. Aici s-a născut aşa-numita „civilizaţie
a lemnului”. În prezent, arealele cele mai dens populate ale Globului
se suprapun, cu excepţia Indiei, tocmai acestui tip de mediu natural
(Europa, America de Nord, China şi Japonia). Mediul iniţial a fost
transformat aproape în totalitate, o oarecare excepţie făcând, în unele
cazuri, mediul montan al acestei zone.
Omul a intervenit prin defrişări şi prin realizarea unor noi
sisteme teritoriale antropizate (openfield) sau de tip bocage, în Franţa
temperat-oceanică (crâng, tufăriş).
Ca o consecinţă, după despădurire a apărut o vegetaţie secundară,
tot naturală, dar o alta decât cea iniţială. De exemplu, fagul a cedat locul
gorunului sau altor specii de stejari. În teritoriul ocupat înainte de foioase
s-au răspândit şi unele răşinoase, repede crescătoare, ca anumite specii de
pin.
Ca efect al despăduririlor, mediul cu cel mai înalt grad de vulne-
rabilitate se regăseşte în terenurile degradate, afectate de torenţialitate
şi/sau alunecări. Ele sunt specifice dealurilor şi părţilor montane joase. În
locul pădurii s-a instalat stepa secundară, suprapăşunată, cu boschete de
arbuşti spinoşi, cu soluri erodate.
Stepa cultivată este un ecosistem nou, rezultat al selecţiei antropice
a anumitor graminee, ameliorate continuu ca producţie de seminţe. Înce-
putul acestui proces poate fi stabilit în Mesopotamia, în urmă cu 6800 ani,
când a început semănatul orzului şi al grâului. Agricultura s-a extins cu
rapiditate în jurul Mării Caspice, înaintând spre Bosfor şi pe Valea
Iordanului.
Stepa cultivată asigură, totodată, jumătate din necesarul de hrană al
omenirii. Se pot diferenţia trei mari regiuni cerealiere: euro-siberiană,
nord-americană (Middle american) şi pampasul argentinian, la care se
poate adăuga şi „stepa” chineză. Aceste regiuni reprezintă sisteme extrem
de fragile, care nu se pot autoîntreţine – sarcina aceasta revenindu-i
omului, printr-o agrotehnică adecvată şi măsuri agroameliorative.
• Mediile temperat calde apar sectorial, fiind diferenţiate în me-
diul subtropical, mediteranean şi semideşertic.
Mediul subtropical (umed) este specific, pe suprafeţe restrânse,
pentru faţada estică a continentelor, între tropice şi aproximativ 40º
latitudine N şi S. Este ploios vara.
Mediul mediteranean apare sub forma sa tipică în jurul Mării
Mediterane. Specificul său este de mediu de contact fizico-geografic:
contact între apă şi uscat; contact munte-câmpii şi litoral; contact între
211
trei continente; contact climatic; contact între pădure, stepă şi deşert (în
sud şi est). În acelaşi timp, este şi un mediu de contact economic şi
socio-istoric: contact între economii complementare, contact între
popoare şi naţiuni, între civilizaţii şi religii, între diferite sisteme sociale.
Sub aspect climatic este reprezentat printr-o iarnă blândă (relativ
caldă şi ploioasă) şi o vară caldă şi secetoasă. Este singurul mediu, în
afara celor deşertice tropicale, în care anotimpul călduros coincide în
totalitate cu perioada de uscăciune.
Vara se deplasează aici mase de aer cald şi uscat din aria
anticiclonală tropicală. Iarna se produce o mişcare inversă: brâul de
mare presiune anticiclonală tropicală se mută mult spre sud, iar peste
Marea Mediterană bat vânturile de vest, aducând precipitaţii.
Mediile semideşertice (subtropicale) tipice se găsesc în estul
Mării Mediterane, cu stepe şi deşerturi care cuprind: Turcia, Siria,
Irakul, Iranul, Afghanistanul, Tibetul şi Depresiunea Tarim.
• Mediul montan al regiunilor temperate este reprezentat prin
cele două lanţuri muntoase care ocupă suprafeţe întinse: Cordiliera
americană şi lanţul alpino-himalaian.
Cordiliera americană prezintă o faţadă pacifică temperată cu
precipitaţii bogate, cu păduri de foioase şi coniferele înalte. Faţada
estică a munţilor prezintă un climat continental arid.
Lanţul alpino-himalaian este diferit de primul atât ca structură, cât
şi ca poziţie şi orientare. Numeroasele diversificări locale şi regionale
sunt impuse, în principal, de gradul de expunere faţă de vânt, Soare
(poziţie care generează fenomenul numit faţa şi dosul muntelui), de
adăpostul unor unităţi joase şi de etajarea pe anumiţi versanţi.
– Mediile reci
Există câte două perechi de medii reci situate la extremităţile
polare ale Terrei: calotele arctice şi mediul subarctic (dominat de tun-
dră) şi calota antarctică şi mediul oceanic periantarctic. Aceste medii
sunt extreme nu numai ca poziţie, dar şi sub aspectul condiţiilor de
viaţă, fiind de obicei nelocuite (excepţii în acest sens sunt, într-o anu-
mită măsură, tundra şi fâşia litorală).
Două sunt cauzele care reduc favorabilitatea acestor tipuri de
medii: gerul şi modul de repartizare, diurnă şi anuală, a luminii
solare. Fluxul de lumină, prin poziţia Soarelui aproape de linia orizon-
tului, determină prelungirea până la 5-6 luni a zilei. Când Soarele
rămâne sub orizont se instalează noaptea polară, care ocupă cealaltă
jumătate a anului.

212
Ca poziţie pe Glob, există o oarecare simetrie între „calotele”
polare, în timp ce tundra propriu-zisă se dezvoltă numai în emisfera
nordică. Deşi periferia Arcticii şi tundra se remarcă prin condiţii extrem
de vitrege, aici apare o mare bogăţie şi varietate de specii, cu totul deo-
sebite comparativ cu cele din Antarctica. Acest fapt este explicabil din
perspectiva varietăţii mari a mediului arctic, a influenţelor şi a legăturii
directe cu zonele temperate ale continentelor nordice. Periferia Arcticii
reprezintă, totodată, şi un mediu de veche locuire, aici dezvoltându-se
cultura eschimoşilor.

Bibliografie
Bleahu, M. (1984), Tectonica globală, vol. II, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti.
Brian, J., S., Stephen C., P. (1992), The Dynamic Earth, an
introduction to physical geology (second Edition), John Wiley and
Sons, Inc., New York.
Damian, R. (2001), Geologie generală – curs pentru secţia de
mediu a Facultăţii de Geografie, Editura Universităţii Bucureşti.
Posea, Gr., Armaş, I. (1998), Geografie fizică. Terra – cămin al
omenirii şi sistemul solar, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

213
CLIMATOLOGIE

Obiective: Cunoaşterea teoriilor recente privind circulaţia generală


a atmosferei şi a rolului interacţiunii ocean – atmosferă în formarea climei
globului. Familiarizarea studenţilor cu noţiunile de riscuri climatice şi
schimbări climatice şi cunoaşterea efectelor acestora asupra mediului
natural şi uman. Obiectivele principale ale climatologiei constau în
depistarea cauzelor, variaţiilor, distribuţiei geografice şi a caracteristicilor
diferitelor zone de climă şi tipuri de climat.

1. INTRODUCERE ÎN CLIMATOLOGIE

1.1. Definiţie şi obiect de studiu


Climatologia este o ştiinţă din grupa disciplinelor geografiei fizice,
care s-a desprins din Meteorologie (în multe lucrări de specialitate este
considerată o subramură a meteorologiei) şi are ca obiect de studiu
clima/climatul unui anumit spaţiu geografic, cu extindere mai mare sau
mai mică, deci la nivel global, regional sau local, ca rezultat al sintetizării
complexului elementelor meteorologice principale în toată interdepen-
denţa lor, la o scară temporală mare (minimum 30 de ani, conform
normelor O.M.M.).

1.2. Clima şi climatul


Majoritatea cercetătorilor definesc noţiunea de climă ca fiind
regimul plurianual (multianual) al elementelor meteorologice generat
de acţiunea unor factori diferiţi: radiativi, dinamici, fizico-geografici,
antropici.
Ciulache (1988, 2002) a dat următoare definiţie: „Clima este
regimul multianual al vremii, care ia naştere în urma interacţiunii
dintre factorii radiativi, fizico geografici şi dinamici, sub influenţa tot
mai accentuată a activităţii societăţii omeneşti”.
În Ghidul practicilor climatologice nr. 100 din iulie 1984, O.M.M. a
definit clima ca „sinteza condiţiilor de vreme dintr-o anumită zonă,
caracterizate de şiruri lungi de date referitoare la variabilele atmosferei
din zona respectivă”.

214
Clima, aşa cum s-a specificat anterior, reprezintă sintetic, ansam-
blul elementelor meteorologice mediate pe o perioadă de timp cât mai
lungă (geologică, preistorică, istorică) şi pe o suprafaţă cât mai mare
(glob, emisfere). În acest caz, factorul genetic principal este cel astrono-
mic. Astfel, în sens latitudinal, după cantitatea de căldură primită de către
Pământ de la Soare se poate vorbi de mari zone de climă: caldă, tempe-
rată şi rece. În cadrul acestor macrozone de climă se întâlnesc mai multe
tipuri de climate, determinate în principal de factorii fizico-geografici,
dar şi de cei dinamici. Acţiunea simultană şi conjugată a tuturor factorilor
generatori şi a celor modificatori ai climei determină apariţia pe suprafaţa
Pământului a mai multor tipuri de climate, la nivel regional, cu caracte-
ristici diferite, influenţate de natura suprafeţei active (uscat şi apă), de
poziţia geografică a regiunii respective (în interiorul continentelor sau în
apropierea oceanelor şi mărilor), de circulaţia aerului, de prezenţa dife-
ritelor forme majore de relief. Tipuri de climat sunt: climatul tropical
umed şi uscat, climatul mediteranean, climatul temperat oceanic şi conti-
nental, climatul temperat de stepă, climatul zăpezilor permanente etc.

1.3. Direcţii şi metode de cercetare în climatologie


În climatologie, investigarea climei şi climatelor din trecut, prezent
sau viitor (diagnoze şi prognoze climatologice), se realizează pe două
direcţii principale: cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă. Prima
direcţie presupune cercetarea proceselor climatologice la nivel macro,
mezo şi microclimat, pe de o parte, şi cercetarea sistemului climatic şi a
circulaţiei generale, pe de altă parte, în scopul fundamentării ştiinţifice a
unor metodologii de prelucrare şi interpretare a datelor, creării de modele
matematice necesare elaborării prognozelor, emiterii de teorii, ipoteze,
scenarii climatice, care ulterior pot fi folosite în activitatea de cercetare
aplicativă. Această a doua direcţie de cercetare se referă la analiza ştiinţi-
fică a datelor climatologice în scopul folosirii lor în diferite domenii de
activitate practică: industrie, agricultură, silvicultură, transporturi, cons-
trucţii, telecomunicaţii, ingineria mediului, medicină, turism, asistenţă
socială etc.

1.4. Ramurile climatologiei


După problematica abordată, climatologia se împarte în trei ra-
muri principale: Climatologia generală sau genetică, Climatologia
regională sau climatografia şi Climatologia aplicată.
Climatologia generală are ca obiect de studiu acţiunea facto-
rilor climatogeni (generatori şi modificatori) care duc la apariţia diver-

215
selor tipuri de climă şi climate, variabilitatea temporală, distribuţia
geografică şi caracteristicile lor, în funcţie de care acestea se indivi-
dualizează şi diferenţiază, oscilaţiile climatice neperiodice, anomaliile şi
riscurile climatice, tendinţele şi schimbările climatice. Această ramură a
climatologiei se subdivide, în raport de obiectul de studiu şi metodo-
logia folosită în următoarele discipline: climatologia teoretică, climato-
logia bilanţului radiativ-caloric, climatologia dinamică, topoclimato-
logia, microclimatologia, paleoclimatologia, schimbările climatice
actuale şi posibil viitoare, riscurile climatice etc.
Climatologia regională sau climatografia se ocupă, în principal,
cu descrierea particularităţilor climatice din diferite regiuni ale glo-
bului. Analizează şi stochează totalitatea informaţiilor despre clima-
tele diferitelor porţiuni ale globului (continente, oceane, mări, regiuni
fizico-geografice, sisteme muntoase, ţări etc). Pentru o caracterizare
completă a climatelor respective este necesară şi abordarea problemei
factorilor genetici ai acestora, folosindu-se ca metodă, cea descriptiv-
explicativă, completată cu tabele centralizatoare ale valorilor medii şi
extreme ale elementelor meteorologice mediate pe perioade lungi de
timp, grafice şi hărţi reprezentative cu evoluţia şi distribuţia acestora.
Climatologia aplicată studiază influenţa condiţiilor climatice
asupra activităţii umane, utilizarea potenţialului climatic în diferite
domenii, posibilitatea ameliorării climatelor şi topoclimatelor etc.
Principalele direcţii de dezvoltare s-au canalizat către agricultură,
silvicultură, transporturi, telecomunicaţii, medicină, balneologie, arhi-
tectură, urbanism etc., conturându-se Bioclimatologia, pe care o con-
siderăm o ştiinţă interdisciplinară bine individualizată, Climatologia
estetică, Climatologia transporturilor etc

1.5. Istoricul climatologiei


Istoricul Climatologiei în străinătate. Realizarea primelor hărţi
climatice a permis descoperirea legilor fundamentale referitoare la
repartiţia temperaturii şi presiunii pe suprafaţa globului şi s-a putut
reprezenta poziţia principalelor sisteme barice permanente, evidenţiin-
du-se astfel, influenţa distribuţiei uscatului şi apei asupra temperaturii
şi presiunii aerului. O mare importanţă în dezvoltarea climatologiei a
avut-o înfiinţarea Institutelor Meteorologice în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, care aveau ca sarcini principale organizarea reţelei
de staţii, dotarea lor cu instrumentarul necesar efectuării observaţiilor,
elaborarea de instrucţiuni, colectarea, prelucrarea şi publicarea datelor
respective. În secolul al XX-lea, formarea unei baze de date a permis
oamenilor de ştiinţă să-şi dezvolte anumite teorii asupra genezei climei,
216
criteriilor de clasificare a climatelor, distribuţiei şi caracterizării diferitelor
tipuri de climat şi să întocmească studii şi sinteze climatice, cu caracter
din ce în ce mai practic, începând astfel, să se contureze direcţiile
principale de cercetare şi să se diferenţieze ramurile climatologiei. În
această privinţă un rol deosebit de important l-a avut Organizaţia
Meteorologică Mondială, care a elaborat ghiduri speciale de practici
climatologice, instrucţiuni de efectuare a observaţiilor meteorologice
după aceleaşi norme, în toate ţările aderate organizaţiei, a lansat programe
de cercetare bine direcţionate în diverse domenii de mare aplicabilitate
practică, unde studiile climatologice sunt deosebit de importante, a
împărţit întreaga sa activitate pe grupuri de lucru specializate etc.
Istoricul Climatologiei în România. Înfiinţarea Institutului Meteo-
rologic Central (IMC), a cărui denumire s-a tot schimbat pe parcursul
anilor, în prezent (de la 1.01.2003, prin separarea Hidrologiei) fiind
Compania Naţională - „Institutul Naţional de Meteorologie (în mass-
media, INMH), în data de 30 iulie 1884, la iniţiativa şi sub conducerea
savantului Ştefan Hepites, a impulsionat cercetările din domeniul
meteorologiei şi climatologiei. Dezvoltarea unei reţele de staţii meteoro-
logice şi formarea unei baze de date au permis efectuarea unor studii,
hărţi şi atlase la nivel naţional, regional şi local, care erau publicate în
reviste de specialitate (Analele Institutului Meteorologic, Buletinul lunar
al observaţiilor meteorologice, Analele Academiei Române, Buletinul
Societăţii geografice române etc.). Este de menţionat apariţia unor lucrări
deosebit de valoroase ca: prima hartă climatică în culori a României
„Carte du régime pluviométrique de Roumanie” la scara 1: 1 000 000, în
anul 1900 şi tot în acelaşi an, „Album climatologique de la Roumanie”,
cu care IMC a primit medalia de argint la Expoziţia Internaţională de la
Paris, din 1900. În a doua jumătate a secolului trecut s-a pus un accent
deosebit pe dezvoltarea climatologiei aplicate, studiile fiind direcţionate
către agricultură, silvicultură, transporturi, construcţii, sistematizare
teritorială, sănătate publică etc. A fost reorganizată şi reţeaua naţională de
staţii meteorologice, observaţiile fiind efectuate conform normelor
O.M.M..
În România, studii şi cercetări de climatologie se fac în INMH,
în Institutul de Geografie al Academiei Române şi în Facultăţile de
Geografie ale principalelor universităţi, fiind direcţionate către: clima-
tologie generală, metodică climatologică, microclimatologie, topocli-
matologie, climatologie regională şi climatologie aplicată (Agroclima-
tologie, Climatologie urbană, Bioclimatologie, Climatologie silvică,
Climatologie marină etc.).

217
2. FACTORII GENERATORI AI CLIMEI

Existenţa şi distribuţia geografică a macrozonelor de climă şi a


tipurilor climatice cu particularităţile lor bine definite sunt datorate
prezenţei unor factori generatori (climatogeni) şi a unor factori
modificatori ai trăsăturilor iniţiale (primare) ale climei.

2.1. Procesele cosmice (astronomice)


Fenomenele naturale de pe Terra, ce au loc în cadrul geosferelor,
inclusiv în climatosferă, nu pot fi concepute şi înţelese fără o
incursiune prealabilă în spaţiul cosmic, al galaxiei şi al Sistemului
Solar din care face parte, în care Soarele, Luna, depărtarea şi poziţia
planetei faţă de acestea, forţele de atracţie dintre ele, forma, mişcările,
proprietăţile fizice şi structura suprafeţei terestre, condiţionează
fluxurile de energie reciprocă şi existenţa geosferelor. Acest uriaş
sistem reprezintă factorul generator principal al climei, care la rândul
ei, reprezintă esenţa tuturor proceselor fizice, chimice şi biologice de
pe suprafaţa terestră.
Dintre caracteristicile Terrei, cu o mare pondere în geneza
climei, considerăm următoarele: forma, mişcările efectuate în jurul
axei sale şi în jurul Soarelui, proprietăţile fizice şi structura sa. Forma
sferică a Pământului determină diferenţieri în distribuţia cantităţii de
radiaţie solară la suprafaţa terestră, iar turtirea de la poli datorată
rotaţiei face ca gravitaţia să crească de la Ecuator (978 cm/s²) spre poli
(983,2 cm/s²). Forma Pământului (cu cele trei modele) impune
diferenţieri latitudinale ale distribuţiei radiaţiei solare şi apariţia
principalelor zone climatice: caldă, două temperate şi două reci.
Mişcările Pământului, de rotaţie şi revoluţie au consecinţe
climatice importante. Mişcarea de rotaţie creează forţa centrifugă care
stă la baza turtirii la poli şi a bombării la Ecuator determină:
alternanţa luminii cu întunericul în timpul a 24 de ore cu, repercusiuni
asupra regimului diurn al bilanţului radiativ şi a regimului termic
diurn şi implicit, în desfăşurarea proceselor biologice; abaterea
maselor de aer aflate în mişcare sub influenţa forţei Coriolis spre
dreapta în Emisfera nordică şi spre stânga în cea sudică, alizeele
având astfel, direcţie NE-SV şi respectiv SE-NV, curentul cald Gulf
Stream, SV-NE, etc. Mişcarea de revoluţie, efectuată de Pământ în
jurul Soarelui, pe o orbită parcursă în timp de un an are consecinţe
importante legate de înclinarea axei terestre, printre care: inegalitatea
duratei zilelor şi a nopţilor pe parcursul unui an, numai la Ecuator

218
ziua fiind egală cu noaptea, ce determină încălzirea inegală a
suprafeţei Pământului, datorită mărimii intensităţii radiaţiei solare
înregistrată între poziţiile extreme (periheliu şi afeliu). Deosebiri
importante în cantitatea de radiaţie apar şi sezonier, de unde şi
diferenţele din regimul temperaturii aerului, apei şi solului şi a altor
procese climatice; formarea şi alternanţa anotimpurilor determină
distribuţia sezonieră diferită a radiaţiei solare, cu consecinţe climatice
distincte, ce influenţează şi diversitatea peisajelor geografice în funcţie
de latitudine. O altă consecinţă este dezvoltarea unor zone de
complementaritate climatică. În afara celor determinate de forma
Pământului, înclinarea axei terestre în timpul mişcării de revoluţie
(valorile diferite ale unghiurilor de incidenţă ale fasciculului radiativ
la cele două echinocţii şi cele două solstiţii, diferite pe cele două
emisfere), diversifică modelul climatic al Terrei. Astfel, se
individualizează zone climatice secundare ce corespund latitudinilor
subecuatoriale, subtropicale şi subpolare, în care oscilează şi
convergenţa sau divergenţa maselor de aer. Sezonier, aceste regiuni
prezintă caracteristici climatice asemănătoare celor specifice zonelor
limitrofe, care se transmit şi determină acelaşi caracter de
complementaritate şi celorlalte structuri ale peisajului geografic.
Mişcarea polilor Pământului. Prin deplasarea axei terestre, polii
nu au o poziţie fixă, aceasta oscilează zilnic în jurul unei poziţii medii,
în cadrul unei suprafeţe a cărei rază este de aproximativ 30 m. Cauzele
acestei modificări sunt legate de neuniformitatea structurii interne a
Pământului, redistribuirea sezonieră a maselor de aer şi de apă în cele
două emisfere etc.
Proprietăţile fizice ale Pământului sunt o consecinţă a
transformărilor fizice şi chimice ale materiei cosmice din care a luat
naştere, dar şi a schimbărilor energetice. Principalele proprietăţi ale
acestui mare sistem fizic (geosistem), cu importanţă în geneza climei
sunt următoarele: gravitaţia, căldura internă, geomagnetismul,
electricitatea şi densitatea.

2.2. Procesele radiativ-calorice


Prin procese radiativ-calorice trebuie să înţelegem totalitatea
fluxurilor de radiaţii ce străbat atmosfera, a schimburilor şi
transformărilor energiei radiante a Soarelui în energie calorică de către
suprafaţa activă terestră, distribuite ascendent (încălzirea şi răcirea
aerului atmosferic, în special a celui troposferic) şi descendent
(încălzirea şi răcirea solului).

219
Sursa generatoare esenţială a climei geosistemului este reprezentată
de radiaţia solară, în timp ce radiaţia atmosferică şi cea terestră au o
pondere mai mică, uneori neînsemnată, şi care sunt tot un rezultat al
sursei principale, Soarele. Energia totală emisă de către Soare este de 6,15
kw/cm², iar energia solară recepţionată de suprafaţa terestră într-o zi şi
jumătate, reprezintă întreaga cantitate de energie produsă în toate
centralele electrice de pe glob în timp de un an (Măhăra, 2001).
Distribuţia globală a principalelor componente ale bilanţului
radiativ-caloric. Cunoaşterea caracteristicilor şi legităţilor conform
cărora se realizează repartiţia geografică a principalelor componente
ale bilanţului radiativ-caloric pe suprafaţa terestră este deosebit de
importantă în climatologie. Climatologul rus M. I. Budîko a alcătuit o
serie de hărţi cu distribuţia radiaţiei totale (globale), a bilanţului
radiativ al suprafeţei terestre, a cantităţii de căldură consumată în
procesul evaporării apei şi a fluxului caloric turbulent.
Distribuţia radiaţiei totale anuale şi în luni caracteristice
În valori medii, radiaţia totală anuală, prezintă un minimum
(60 kcal/cm²/an), în regiunile polare şi un maximum (>220 kcal/cm²/an),
în cele tropicale fiind mai bine reprezentată la latitudini medii şi
înalte. Între cele două tropice, repartiţia suferă modificări importante,
îndeosebi în zona brâurilor de anticicloni subtropicali, unde apar
valori de până la 220 kcal/cm²/an în regiunile deşertice din Africa,
Peninsula Arabică etc. cu nebulozitate scăzută şi scăzute sensibil în
zona ecuatorială, datorită nebulozităţii ridicate. Aceeaşi scădere a
radiaţiei globale se manifestă şi în regiunile musonice din cauza
variaţiei sezoniere a regimului nebulozităţii (Asia de Sud-Est) şi în
cele cu ciclogeneză accentuată (nordul Oceanelor Pacific şi Atlantic).
În cursul celor două luni caracteristice ale anului (decembrie şi
iunie, la solstiţiile de iarnă şi vară), repartiţia intensităţii radiaţiei
totale suferă modificări teritoriale semnificative.
Distribuţia bilanţului radiativ. Pentru a se cunoaşte mai bine
potenţialul caloric al fiecărei regiuni, trebuie analizată repartiţia
geografică a bilanţului radiativ. La aceleaşi latitudini, totdeauna, bilanţul
radiativ al oceanelor este mult mai ridicat, în valori medii anuale (120-
140 kcal/cm2/an) decât al continentelor (80-60 kcal/cm2/an), unde este
mai mare în regiunile umede şi mai mic în cele uscate.
Distribuţia bilanţului caloric. Căldura rezultată din bilanţul
radiativ al suprafeţei terestre este consumată în trei procese importante:
încălzirea aerului prin amestec turbulent, evaporarea apei şi încălzirea
straturilor profunde ale solului (al cărei rol este neglijabil). Cantităţile

220
medii anuale de căldură consumate în procesele de încălzire a aerului prin
amestec turbulent sunt relativ reduse pe oceane (20-30 kcal/cm2/an, unde
apar curenţii calzi), cu variaţii spaţiale mici, indiferent de latitudine şi
ridicate pe continente (maximum 40-60 kcal/cm2/an în deşerturile
subtropicale). Repartiţia căldurii consumate în procesul de evaporare este
neuniformă, azonalitatea fiind mai pronunţată pe continente şi este
determinată de mai mulţi factori: prezenţa curenţilor oceanici calzi (unde
cantitatea creşte) şi a celor reci (unde fenomenul este invers), de
circulaţia atmosferică, ce condiţionează regimul vitezei vântului şi al
deficitului de saturaţie a aerului în vapori de apă, gradul de umiditate a
solului, tipul de vegetaţie etc.

2.3. Procesele dinamice


Când vorbim despre procese dinamice la scară globală, ca unul
din factorii generatori ai climei, trebuie să avem în vedere sistemul
complex al curenţilor din troposferă, stratosferă şi din mediul oceanic,
care prin circulaţia generală a aerului şi a oceanului planetar produc
transferul de presiune, căldură şi umiditate din suprafeţele excedentare
către cele deficitare, tinzându-se astfel, către o anumită echilibrare a
diferenţierilor ce apar în aerul de la diferite latitudini şi altitudini. Pe
fondul circulaţiei generale apar, cu anumite intermitenţe, unele forme
ale circulaţiei locale, determinate de perturbările zonalităţii celei
dintâi, sub influenţa marii diversităţi a suprafeţei active subiacente,
care complică şi diversifică sistemul general al circulaţiei atmosferice.
Câmpul sau relieful baric. Datorită repartiţiei inegale a radiaţiei
solare pe suprafaţa terestră, transformarea acestei energii radiante în
căldură se produce diferenţiat determinând o repartiţie neuniformă a
presiunii atmosferice. Pe hărţile cu izobare1 sunt puse astfel în
evidenţă, regiuni de înaltă şi respectiv, scăzută presiune, şi porţiuni
intermediare de diferite forme, care alcătuiesc configuraţia reliefului
baric. Formele barice pot fi principale: minimele (D) şi maximele (M)
barometrice (depresiuni sau cicloni şi anticicloni), care reprezintă
centrii de acţiune ai atmosferei şi secundare: talvegul depresionar,
culoarul depresionar, dorsala anticiclonică, şaua barometrică, câmp
de presiune uniformă etc.
Circulaţia generală a aerului troposferic. Distribuţia geografică
inegală a presiunii atmosferice, în general, şi a presiunii aerului
troposferic, în particular, generează un sistem complex de mişcări ale

1
linii cu aceeaşi valoare a presiunii atmosferice
221
aerului, dinspre zonele cu presiune ridicată către cele de joasă
presiune, conform gradientului baric orizontal. Ţinându-se cont de
forţa de frecare datorate neomogenităţii globului terestru şi forţa
Coriolis datorată mişcării de rotaţie, acest sistem, cunoscut sub
denumirea de circulaţie generală a atmosferei, este alcătuit din câte
trei celule pentru fiecare emisferă, între care există strânse legături.
Cauzele principale ale circulaţiei aerului în troposferă sunt:
valoarea gradientului baric orizontal şi vertical datorată diferenţelor
de presiune, forţa Coriolis datorată mişcării de rotaţie a Pământului,
forţa de frecare datorată configuraţiei reliefului, forţa centrifugă
datorată mişcărilor curbilinii din cadrul formaţiunilor barice ciclonale
şi anticiclonale. Prin intermediul circulaţiei aerului troposferic se
produce deplasarea de la o regiune la alta a unor mase de aer cu
proprietăţi fizice diferite, care întreţin schimburile permanente,
periodice şi accidentale de căldură şi umiditate şi provoacă modifica-
rea substanţială a valorilor şi regimurilor diferitelor elemente meteo-
rologice şi a trăsăturilor climatice, determinate de ceilalţi factori
generatori ai climei.
Complexitatea circulaţiei aerului troposferic este demonstrată şi
de faptul că numeroşi oameni de ştiinţă au fost atraşi de acest subiect,
existând în istoria cunoaşterii meteorologiei şi climatologiei
numeroase teorii, ipoteze, scenarii, modele de circulaţie globală, de
cele mai multe ori, mult simplificate faţă de ceea ce se petrece cu
adevărat în natură, problema în ansamblul ei nefiind elucidată în
totalitate până în prezent. Este însă cunoscută cu precizie dependenţa
dintre circulaţia aerului troposferic de la suprafaţa terestră şi cea a
aerului din straturile superioare ale atmosferei, care sunt generate de
forţe fizice diferite, dar care se condiţionează reciproc.
Principalele direcţii de orientare în ceea ce priveşte circulaţia
generală a aerului troposferic sunt:
– concepţia unicelulară a schimburilor de aer dintre Ecuator şi Poli;
– concepţia tricelulară a aceloraşi schimburi;
– teoria Leroux, care înlocuieşte rolul principal al „hornului
ecuatorial” sau a „brâului anticiclonic tropical” din primele concepţii
cu cel al nucleelor anticiclonice mobile direcţionate dinspre cei doi
poli spre tropice, prin alunecare meridianală, sau a AMP2-urilor.
Circulaţia locală a aerului. În afara circulaţiei generale a aerului
atmosferic, particularităţile complexe ale suprafeţei active subiacente

2
Anticicloni Mobili Polari
222
determină şi apariţia unei circulaţii locale a aerului, generate, în
principal, de diferenţele de încălzire ale celor două suprafeţe active
principale, apa şi uscatul. Acestea dau naştere, la rândul lor, unor
procese dinamice la scară microsinoptică care generează curenţi de aer,
cei mai cunoscuţi fiind musonii (de vară şi de iarnă) şi brizele litorale
(de mare şi de uscat), cu rol destul de important în definirea caracte-
risticilor climatice ale anumitor regiuni geografice de pe glob, dar cu
extensiune spaţială redusă (fig.1).).

Fig. 1. Formarea brizelor şi a musonilor

Circulaţia apelor oceanice. Ca şi aerul troposferic, apa oceanelor


şi mărilor prezintă o circulaţie sub forma unor curenţi ce transportă
mase de apă calde şi reci, datorată, în principal, vânturilor dominante
ale circulaţiei generale (alizee, vânturi de vest şi est) şi diferenţelor de
temperatură şi salinitate, în funcţie de latitudinea de provenienţă.
Dinamica lor are consecinţe climatogene dintre cele mai importante,
atât la nivel global, cât şi regional, influenţând puternic regimul
elementelor climatice din diferite sectoare ale oceanelor şi mărilor şi ale
regiunilor geografice limitrofe. Influenţa termică a curenţilor oceanici se
manifestă şi asupra proceselor dinamice din atmosferă, care
condiţionează, la rândul lor, regimul nebulozităţii şi al precipitaţiilor
atmosferice. Existenţa pe suprafaţa oceanului planetar a celor două mari
categorii de curenţi, calzi şi reci, determină apariţia, în sectoarele
respective, a unor particularităţi ale regimurilor principalelor elemente
climatice, care dau nota specifică a tipurilor şi subtipurilor climatice, dar
care, prin variabilitatea circulaţiei lor, sunt consideraţi tot mai mult,
conform cercetărilor recente, răspunzători de producerea unor anomalii
climatice, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru mediul natural şi
uman. Curenţii calzi şi reci, în deplasarea lor meridională pe glob, duc
la apariţia unor diferenţe termice între sectoarele vestice şi estice ale
bazinelor oceanice, care influenţează şi ţărmurile continentelor. Până la
223
40º latitudine nordică şi sudică, ţărmurile estice ale continentelor sunt
mai calde comparativ cu ţărmurile vestice de la aceleaşi latitudini,
deoarece primesc mai multă căldură datorită curenţilor calzi ecuatoriali.
Ţărmurile vestice sunt mai reci din cauza curenţilor care transportă apă
rece de la latitudinile superioare şi care închid circuitele ecuatoriale.
Interacţiunea ocean-atmosferă. La zona de contact dintre cele
două medii naturale – ocean-atmosferă- au loc în permanenţă schimburi
de energie calorică, cu consecinţe dinamice reflectate în circulaţia apei
şi a aerului, responsabile de apariţia unor fenomene complexe, care
influenţează proprietăţile termice ale suprafeţei apei şi ale elementelor
meteorologice importante: presiunea, temperatura şi umiditatea aerului.
Acest complex de fenomene hidro-atmosferice generează starea vremii
într-un anumit moment şi loc, dar cu efecte prelungite în timp şi spaţiu,
prin intermediul teleconexiunilor, asupra climei unor întinse regiuni
geografice de pe glob. În cadrul acestei interacţiuni pot apărea situaţii în
care echilibrul clasic dintre ocean şi atmosferă este dereglat din diferite
cauze, la anumite intervaluri de timp, starea de anormalitate (anomalie),
generând fenomene (evenimente), dintre care cel mai cunoscut este El
Niño3.
Fenomenul El Niño
Este, în principiu, un curent oceanic cald, care apare accidental,
în unii ani, de-a lungul coastelor vestice ale Perului şi Ecuadorului, în
preajma Crăciunului (22-23 decembrie, data solstiţiului de vară în
emisfera sudică, reprezintă începutul verii australe), care anihilează
curentul rece Humboldt (sau al Perului). Termenul este frecvent
asociat cu o încălzire puternică, neobişnuită (accidentală), care se
produce interanual, în relaţie cu anomaliile din bazinul tropical al
Oceanului Pacific şi schimbările globale ale tiparelor climatice.
Componenta atmosferică pentru El Niño este cunoscută sub
denumirea de Oscilaţia Sudică, măsurată prin pendularea interanuală a
presiunii la nivelul mării (SLP4) din zona tropicală, între emisfera
vestică şi cea estică (Wang, Weisberg, 2000). În timpul lui El Niño, se
dezvoltă o SLP neobişnuit de mare în Pacificul tropical-vestic şi o
SLP neobişnuit de scăzută în Pacificul tropical-sud-estic. Combinarea
3
în spaniolă, masculinul el niño = prunc, băieţel, micuţ, iar femininul
la niña = pruncuţă, fetiţă, micuţă. Pescarii peruani asociau termenul El Niño
- pruncul, pruncuşorul sau copilul Iisus - cu norocul sau ghinionul la pescuit;
în anii cu acest fenomen, pescuitul era sărac, în schimb erau condiţii
favorabile agriculturii
4
în engleză Sea Level Pressure
224
celor două fenomene – atmosferic şi oceanic- este cunoscută, în
literatura de specialitate, sub denumirea de ENSO5 (El Niño-Oscilaţia
Sudică). Opus fenomenului El Niño, există fenomenul La Niña, când
situaţia oceanică şi atmosferică se inversează.
El Niño, un fenomen climatic interanual, cu o ciclicitate de 2 până
la 5 ani şi chiar mai mult, cunoscut de vreme îndelungată de către
pescarii peruani, a fost cercetat intens în secolul al XX-lea, primul
cercetător care l-a considerat o anomalie meteorologică, şi care a
descoperit şi pendularea valorilor presiunii atmosferice la nivelul mării,
pe cele două laturi ale Oceanului Pacific în sectorul tropical (Oscilaţia
Sudică), nefăcând însă legătura acesteia cu El Niño, a fost englezul Sir
Gilbert Walker în anul 1924. Această asociere a făcut-o însă, cerce-
tătorul norvegian Bjerknes (1969), care a observat că în anii cu El Niño,
variaţiile de presiune la nivelul mării sunt însoţite de apariţia unor
anomalii puternice ale temperaturii suprafeţei apei, în sensul creşterii
anormale a acesteia, slăbirea în intensitate a alizeelor şi apariţia unor
cantităţi mari de precipitaţii în zone necaracteristice acestora din estul
Oceanului Pacific. El explică aceste fenomene ca având o cauză
comună: producerea unor anomalii în cadrul interacţiunii fireşti dintre
Oceanul Pacific intertropical şi atmosferă.

2.4. Structura suprafeţei subiacente active


Suprafaţa Terrei prezintă o mare diversitate din punct de vedere al
proprietăţilor fizice determinată de natura componentelor sale: uscat,
apă, vegetaţie, gheaţă etc. Ea se află într-o interacţiune permanentă cu
atmosfera, în special cu troposfera, între cele două medii existând în
mod continuu schimburi reciproce de energie calorică şi de umiditate,
cu efecte diferite în funcţie de caracteristicile suprafeţei respective. Din
aceste considerente ea poartă denumirea de suprafaţă subiacentă activă.
Această suprafaţă primeşte radiaţiile solare pe care le transformă în
energie calorică, prin intermediul căreia se încălzesc atât aerul atmos-
feric, cât şi suprafaţa şi straturile mai adânci ale solului şi marilor
suprafeţe acvatice. Datorită acestor acţiuni exercitate, suprafaţa subi-
acentă activă reprezintă în acelaşi timp un factor genetic (climatogen),
dar şi modificator foarte important al climei.
Ca factor generator al principalelor zone de climă ale globului,
această suprafaţă acţionează, în principal, prin existenţa şi proporţia
uscatului şi a apei, sub formă lichidă (oceane şi mări, dar şi solidă

5
El Niño-Southern Oscillation
225
(calote de gheaţă). Celelalte caracteristici, cum ar fi: configuraţia şi
poziţionarea reliefului terestru major, prezenţa sau absenţa învelişului
vegetal, natura suprafeţei de contact reprezintă, mai mult, factori
modificatori ai climei.
Existenţa şi proporţia uscatului şi a apei. Terra este alcătuită din
două mari suprafeţe subiacente active: uscatul şi apa. Ele determină o
influenţă puternică şi variată asupra tuturor elementelor climatice. După
Angström, climatele existente pe glob se datorează în principal inegalei
repartiţii a suprafeţelor oceanice (71%) şi continentale (29%), care au
proprietăţi calorice diferite şi deasupra cărora masele de aer în circulaţia
lor suportă sau nu bariere orografice.
Deosebirile dintre suprafeţele de apă şi cele de uscat. Factorii
care determină deosebirile dintre întinderile de apă şi cele de uscat
sunt: caracterul suprafeţei subiacente, particularităţile radiative,
modul de încălzire şi răcire. Ei au cea mai mare influenţă asupra
climei regiunilor geografice respective, dar şi a celor învecinate.
Deosebirile dintre clima maritimă şi cea continentală. Cele
două mari suprafeţe active imprimă regimului tuturor elementelor
meteorologice particularităţi caracteristice şi formează astfel, două
tipuri fundamentale de climat: maritim şi continental. Ele se pot
evidenţia frecvent în cadrul marilor zone climatice ale globului. Între
cele două mari tipuri de climat generate de suprafeţele de apă şi cele
de uscat există un climat de tranziţie sau de litoral.

3. FACTORII MODIFICATORI AI CLIMEI

Stratul de aer, la contactul cu suprafaţa terestră, suportă variaţii


esenţiale ale valorilor elementelor meteorologice determinate tocmai de
specificul şi de forţa ei modificatoare, care vor genera tipuri climatice
foarte variate. Această suprafaţă poate fi transformată antropic prin
activităţi agricole (cultivarea plantelor, irigaţii, lucrări hidroameliora-
tive), industriale, de construcţii etc., care schimbă implicit caracteristi-
cile straturilor inferioare ale aerului, creând topoclimate şi microclimate
aparte.
La suprafaţa terestră aerul în mişcare suferă transformări ale
structurii dinamice, vitezei şi direcţiei în funcţie de particularităţile ei
orografice. De natura ei depind procesele esenţiale de transformare a
maselor de aer. În cazul acoperirii cu vegetaţie, absorbţia radiaţiei
globale şi emisia radiaţiei terestre sunt modificate, mişcările
convective sunt atenuate iar fenomenele de evaporare şi condensare

226
sunt accentuate. Dacă este acoperită cu zăpadă sau gheaţă produce
efecte termice mult mai complexe decât în cazul absenţei lor.
Suprafaţa subiacentă alcătuită din mari întinderi de apă reprezintă o
sursă de aprovizionare a atmosferei cu vapori, iar dacă este formată
din mari întinderi de uscat o încarcă cu praf.
Datorită acestor acţiuni exercitate, suprafaţa subiacentă activă
reprezintă şi un factor modificator foarte important al climei,
determinat de: altitudinea reliefului (care favorizează frontogeneza);
structura învelişului vegetal ; natura suprafeţei de contact (stâncoasă,
argiloasă, nisipoasă, mlăştinoasă, acoperită cu zăpadă sau gheaţă);
activitatea antropică.

3.1. Factorii fizico-geografici


În cadrul factorilor fizico-geografici, un rol modificator impor-
tant al climei revine reliefului, vegetaţiei şi structurii litologice a
suprafeţei active.
Relieful. Suprafeţele continentale prezintă o mare neomogeni-
tate orografică, ce determină o gamă variată de tipuri climatice legate
de formele de relief specifice. Dintre toate marile unităţi de relief,
munţii exercită acţiunea cea mai complexă asupra elementelor meteo-
rologice, formând un tip special de climat de munte (montan), la orice
latitudine geografică şi în oricare zonă mare de climă a globului.
Relieful, prin altitudinea lui, are rolul modificator cel mai important
asupra climei, ifluenţând distribuţia tuturor elementelor meteorologice
şi imprimându-le regiunilor respective un regim climatic aparte.
Relieful acţionează simultan prin altitudine, înclinarea şi orientarea
versanţilor şi configuraţia principalelor forme. Rolul modificator al
reliefului muntos asupra climei se exercită pe două direcţii principale:
asupra elementelor meteorologice din regiunea respectivă şi asupra
climatului regiunilor învecinate.
Munţii reprezintă adevărate bariere naturale în advecţia maselor
de aer cu origini diferite, modificându-le traiectoriile şi în acelaşi timp
proprietăţile termodinamice. De cele mai multe ori, lanţurile muntoase
se constituie în limite climatice. Marea varietate de forme care alcă-
tuieşte relieful muntos exercită o mare influenţă asupra regimului
tuturor elementelor meteorologice, care formează climatul unei re-
giuni: radiaţia solară, temperatura aerului, presiunea atmosferică,
vântul, umezeala aerului, nebulozitatea, precipitaţiile atmosferice.
În cadrul zonalităţii generale a climei în sens latitudinal, gene-
rată de distribuţia inegală a radiaţiei solare impusă de forma aproape

227
sferică a Pământului, sistemele muntoase impun o nouă repartiţie, în
etaje, în raport cu altitudinea. Toate acestea se realizează conform
legii globale a etajării, dar care spaţial are un caracter regional. Ea
exprimă diferenţierea într-un sistem muntos, de la o anumită înălţime
a etajelor geografice concretizate în peisaje geografice ale căror
trăsături caracteristice pot fi regăsite în tipurile zonale aflate la
latitudini mai mari (Ielenicz, 2000).
Vegetaţia. Între cele două geosfere (climatosfera şi biosfera) există
raporturi de interdependenţă şi condiţionare reciprocă, învelişul vegetal
reprezentând cea de a patra mare categorie de suprafaţă subiacentă cu
acţiune generatoare, dar şi modificatoare a climatului, alături de uscat, apă
şi relief. Interrelaţia permanentă dintre covorul vegetal şi climat este
direcţionată în ambele sensuri, în principal climatul influenţează
vegetaţia, care la rândul ei are o acţiune modificatoare a acestuia. Se
poate afirma că, climatul este cauza, iar vegetaţia reprezintă efectul.
Marile asociaţii vegetale sunt repartizate pe glob în funcţie de două
elemente climatice principale: temperatura aerului şi precipitaţiile
atmosferice. Factorul termic este preponderent la latitudinile mijlocii şi
superioare, iar cel pluviometric în zona de climă caldă. Acţiunea
vegetaţiei asupra climatului este limitată şi se manifestă prin: modificarea
însuşirilor suprafeţei terestre active, comportarea diferită a vegetaţiei ca
suprafaţă activă, comparativ cu solul şi apa, acţiunea modificatoare a
schimburilor radiativ-calorice şi de umiditate, prezentă până la o înălţime
de câţiva metri în atmosferă, efectul complex topoclimatic şi microcli-
matic limitat pe suprafeţe cu dimensiuni diferite. În situaţia în care acest
efect este datorat unor formaţiuni vegetale mari şi omogene (pădurea,
silvostepa, stepa, savana etc), care ocupă teritorii întinse, ce aparţin unor
tipuri zonale de macroclimă, amploarea lui nu depăşeşte limitele
modificărilor la scară mezoclimatică.

4. CLASIFICĂRI CLIMATICE

Pe suprafaţa terestră, condiţiile variate ale mediului geografic în


relaţie directă cu factorii generatori şi modificatori ai climei, imprimă
elementelor climatice regimuri de evoluţie foarte diverse, de cele mai
multe ori apărând o serie de combinaţii între tipurile de regimuri
climatice, care dezvoltă un număr mare de tipuri climatice. Din acest
punct de vedere, sistematizarea climatelor în funcţie de trăsăturile lor
comune, a apărut ca absolut obligatorie, numeroşi savanţi fiind
preocupaţi de stabilirea tipurilor principale (fundamentale) de climate,

228
a subtipurilor şi varietăţilor acestora şi repartiţiei lor geografice pe
glob, proces care poartă denumirea de clasificare climatică.
Criterii de clasificare a climatelor
Orice clasificare climatică trebuie să fie elaborată după un
anumit criteriu. După criteriul de bază adoptat, clasificările climatice
au fost împărţite de Gh. Pop (1988) în: efective (funcţionale) şi
genetice, iar de S. Ciulache (1985, 1988, 2002) în trei categorii:
empirice, genetice şi aplicate.
Principalele clasificări climatice: Clasificarea climatică a lui
Emmanuel de Martonne (îmbunătăţită în 1926 prin introducerea
indicelui de ariditate), este o clasificare empirică, dacă ne referim la
criteriul termo-pluviometric de bază folosit, dar şi genetică în parte,
deoarece autorul a considerat rolul circulaţiei musonice, ca fiind foarte
important în formarea unui tip de climat aparte pe suprafaţa globului.
Este, în acelaşi timp, şi clasificarea cu cel mai pronunţat caracter
geografic, deoarece fiecare tip fundamental şi varietăţile de climă au
primit numele regiunii geografice în care s-au manifestat cel mai
pregnant. Autorul a împărţit climatele globului în două mari grupe:
intertropicale (criteriul primordial fiind precipitaţiile) şi extratropicale
(criteriul principal fiind temperatura);
Clasificarea climatică a lui W.G.Köppen a apărut în anul 1900,
folosind criteriul termo-pluviometric, la fel ca şi în cea a lui Emm. de
Martonne. Ulterior, după mai multe modificări şi îmbunătăţiri, adău-
gând unele valori critice şi interrelaţile dintre cei doi parametri de
bază, ca şi efectele lor în repartiţia vegetaţiei, autorul a elaborat forma
definitivă (1936), care este valabilă şi în prezent şi la care R. Geiger a
făcut completări (1954,1961). Cuprinde 5 clase mari de climate: A.
Climate tropicale ploioase; B. Climate uscate; C. Climate temperate
calde şi ploioase; D. Climate boreale; E. Climate ale zăpezilor.
Clasificarea climatică a lui C.W.Thornthwaite datează din anul
1931, când autorul a publicat şi harta climatică a Americii de Nord, în
anul 1933 elaborând o hartă climatică a întregului glob. A folosit drept
criterii de bază, indicii de eficacitate a precipitaţiilor şi temperaturii. În
funcţie de valorile indicelui anual de eficacitate a precipitaţiilor pentru
diverse asociaţii vegetale, a împărţit suprafaţa globului în 5 provincii
mari de umiditate, subnumite după principalele asociaţii vegetale
(pădure tropicală umedă, savană, stepă, deşert etc.
Clasificarea climatelor după L.S. Berg foloseşte acelaşi criteriu
termo-pluviometric ca şi Köppen şi de Martonne, dar are un caracter
fizico-geografic mult mai pronunţat, deoarece se pune un accent
deosebit pe interdependenţa componentelor peisajului natural (relief,
229
climă, hidrografie, vegetaţie, soluri), sub influenţa tot mai accentuată a
factorului uman, delimitându-se clar zonalitatea orizontală şi cea verti-
cală a climatelor. Astfel, Berg a precizat că, munţii înalţi din clima
caldă, au trăsături climatice specifice zonei tropicale, cu toată scăderea
altitudinală a temperaturii aerului, care ar părea că i-ar încadra în cate-
goria climatelor temperate. Autorul s-a concentrat în mod deosebit pe
analiza caracteristicilor climatice ale regiunilor joase din emisfera nor-
dică, distingând 12 zone climatice, denumite în funcţie de landşaftul
specific.
Clasificarea climatelor după B.P. Alisov este o clasificare gene-
tică, având drept criteriu fundamental macroprocesele sinoptice care
generează aspectul vremii şi al climei, un rol deosebit de important
revenind maselor de aer dominante, pe anumite sezoane şi în anumite
zone geografice. Cuprinde 7 zone mari de climă şi 22 tipuri climatice
regionale, autorul separând în cadrul fiecărei zone mari de climă (cu
excepţia celor arctice şi antarctice) o variantă a climatului de altitu-
dine. În fiecare zonă climatică de bază sunt delimitate variante clima-
tice, oceanice şi continentale, iar în cele intermediare sunt deosebite
variante ale ţărmurilor vestice şi estice.
Clasificarea climatică a lui H.J. Critchfield este o clasificare
geografică a climei şi a avut ca obiectiv principal stabilirea principa-
lelor tipuri şi regiuni climatice ale suprafeţei terestre, cu mare aplica-
bilitate practică (adaptarea vieţii omeneşti şi modul de utilizare a
suprafeţelor de uscat). Criteriul de bază folosit a fost cel genetic repre-
zentat prin tipurile de mase de aer, permanente sau sezoniere, a căror
influenţă este vizibilă în distribuţia elementelor climatice. S-au dife-
renţiat 4 tipuri principale de climat cu 15 variante.
Clasificarea climatelor după S. Ciulache. Autorul, profesor la
Universitatea din Bucureşti, a fost preocupat de problema clasificării
climatelor Pământului, şi a realizat în anul 1982, după o profundă
analiză a tuturor clasificărilor efectuate anterior, o hartă climatică a
lumii, scara 1:22 000 000 (fig. 2), în care combină şi sintetizează
clasificările climatice genetice şi aplicate cu tenta geografică cea mai
evidentă. Această abordare apare şi în lucrările apărute ulterior (ne
referim la cursurile universitare din 1985, 1988, 2002 şi la lucrarea
„Climatele Pământului” din 1985), în care suprafaţa terestră este
împărţită în 5 zone mari de climă cu 17 tipuri climatice, mult mai
apropiate de realitate şi în acelaşi timp, accesibile studenţilor şi nu
numai, fiecare tip climatic fiind ilustrat prin diagrame ale regimului
anual al temperaturii aerului şi precipitaţiilor la staţii reprezentative.

230
Fig. 2. Harta climatelor Pământului (Sursa: Ciulache, 2002)

5. CARACTERISTICILE ZONELOR CLIMATICE ALE GLOBULUI

5.1. Zonele de climă caldă


Au cea mai mare extensiune teritorială şi cuprinde regiunile situate
la nord şi sud de ecuatorul geografic, până la latitudinile de 40°. Abaterile
faţă de această latitudine sunt mai evidente în emisfera boreală datorită
influenţei uscatului, a circulaţiei generale a atmosferei, a curenţilor
oceanici etc. Această zonă se împarte în mai multe tipuri de climat: inter-
tropical umed, intertropical musonic, intertropical alternativ, tropical
semiarid, subtropical semiarid, subtropical cu veri uscate, subtropical
umed, subtropical arid şi climatul munţilor înalţi din zona caldă.
Climatul intertropical umed corespunde climatului ecuatorial şi
tropical umed din diferite clasificări climatice şi este localizat în
ţinuturile joase de pe ecuator şi din vecinătatea acestuia. Este specific
bazinului Amazonului şi regiunii Savador (Brazilia), ţărmurilor
Americii Centrale, bazinului central al fluviului Congo (Zair-Africa),
Indoneziei, Noii Guinee, Arhipelagului Filipinelor şi ţărmurilor estice
ale insulei Madagascar.
Caracteristica principală a acestui tip de climat o constituie absenţa
anotimpurilor, temperaturile constant ridicate şi precipitaţiile abundente

231
fiind distribuite uniform în cursul anului. Radiaţia solară şi atmosferică
este puternică tot anul, regimul anual al temperaturii prezintă amplitudini
mici, inferioare celui diurn. Mediile lunare multianuale oscilează între
25°C (în lunile cele mai reci) şi 28°C (în lunile cele mai calde). Evapo-
raţia puternică determină umezirea accentuată a aerului şi reducerea
temperaturii diurne, care nu depăşeşte 35-37°C ziua şi nu scade sub 20°C,
noaptea. Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt cuprinse între 1000 şi
2000 mm. Instabilitatea puternică a aerului determină mişcările puternice
convective şi precipitaţii sub formă de averse, însoţite frecvent de furtuni
şi fenomene orajoase, mai ales după amiază.
Climatul intertropical musonic. Este specific regiunilor de litoral
sau apropiate coastelor oceanelor şi mărilor, unde există o circulaţie
sezonieră a aerului umed şi uscat. Principalele regiuni geografice cu astfel
de climat sunt: ţărmurile apusene ale Indiei şi Birmaniei, ţărmurile
răsăritene ale Vietnamului, nordul Filipinelor, vestul coastei guineeze din
Africa, ţărmurile nord-estice ale Americii de Sud şi coastele nordice ale
insulelor Haiti şi Puerto Rico.
Diferenţa faţă de tipul de climat anterior constă în prezenţa unui
anotimp secetos distinct. Temperaturile medii lunare multianuale sunt
mai reduse (20°C), maximul termic fiind în lunile aprilie –mai, înainte
de apariţia musonului de vară. Amplitudinile termice anuale sunt
reduse, iar cele diurne sunt uşor mai ridicate comparativ cu climatul
intertropical umed, fiind mai mari în lunile secetoase. În timpul iernii,
perturbaţiile ciclonice de la latitudinile superioare pot provoca
anumite scăderi temporare ale temperaturii aerului.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt de circa 1500 mm.
Vara, care este sezonul ploios, seamănă cu cel din climatul intertropical
umed. Acolo unde musonul bate perpendicular pe ţărmurile cu munţi
înalţi se produc precipitaţii în cantităţi excepţionale.
Climatul intertropical alternativ. Este un climat de tranziţie
între climatele intertropical umed şi cel musonic, pe de o parte, şi
climatele tropical semiarid şi tropical arid, pe de alta.
Caracteristica principală este alternarea anotimpului umed cu cel
uscat, contrastele fiind deosebit de mari. Este specific în: vestul
Americii Centrale, nord-vestul Americii de Sud, în Brazilia, Bolivia şi
Paraguay, în Africa central-sudică şi de est, vestul insulei Madagascar,
unele teritorii din India, sud-estul Asiei şi nordul Australiei.
Anotimpul uscat are o perioadă de patru luni şi corespunde iernii
emisferei în care se află regiunea respectivă. Temperaturile medii lunare
oscilează între 20-30°C, luna cea mai caldă fiind mai sau iunie. Insolaţia

232
puternică determină temperaturi ridicate în tot timpul anului. Pe
platourile înalte din America de Sud şi estul Africii valorile termice
scad altitudinal. Amplitudinea termică anuală creşte (7-8°C), compa-
rativ cu tipurile de climat anterioare. În anotimpul uscat temperatura
este de 25-30°C, ziua şi sub 15°C, noaptea. Asocierea temperaturilor
ridicate cu umezeala mare şi precipitaţiile abundente creează în sezonul
ploios condiţii asemănătoare celor din climatele intertropicale umed şi
musonic. În jurul coastelor şi în regiunile înalte, formarea brizelor
ameliorează climatul.
Din punct de vedere pluviometric, există contraste puternice, mai
multe luni consecutive sau chiar câţiva ani pot fi secetoşi (vara) urmaţi de
perioade cu ploi abundente, care în luna cea mai umedă pot însuma 250
mm. Cantităţile medii multianuale de precipitaţii sunt de 1000-1500 mm.
Precipitaţiile sunt însoţite frecvent de furtuni şi fenomene orajoase
(tunete, fulgere, trăsnete). Climatul intertropical alternativ se deosebeşte
de cel musonic prin lungimea mai mare a perioadei secetoase şi prin
efectele asupra vegetaţiei spontane şi cultivate.
Ca asociaţii vegetale sunt specifice savanele umede (către
ecuator) şi cele uscate, stepele şi semideşerturile (la periferiile dinspre
tropice).
Climatele tropicale semiarid şi arid. Au trăsături caracteristice
comune. Tipul semiarid face tranziţia de la climatul arid către
climatele mai umede.
Principala caracteristică a acestor tipuri de climat constă în lipsa
aproape totală sau în insuficienţa precipitaţiilor. Geografic sunt
centrate între aproximativ 20-25° latitudine nordică şi sudică, unde
acţionează masele de aer din atmosfera înaltă a zonelor subtropicale.
Chiar şi acolo unde apar depresiuni barice (presiune scăzută datorită
încălzirii excesive a suprafeţei terestre) nivelul de convecţie a
vaporilor de apă este scăzut, nepermiţând formarea precipitaţiilor.
Regiunile cu climă tropicală aridă sunt: nord-vestul Mexicului,
coasta vestică a Perului şi în nordul statului Chile, în Africa de Nord
(Sahara) şi Arabia, în sud-estul Iranului şi jumătatea sudică a
Pakistanului, în vestul Indiei şi în Australia Centrală şi Vestică. Aceste
tipuri de climate corespund regiunilor cu cele mai întinse deşerturi de
pe glob.
Climatul tropical semiarid are o dezvoltare mare în Africa, sub
forma a două zone care mărginesc la sud şi la nord deşertul Sahara,
precum şi la nord şi est de deşertul Kalahari (în Angola, Namibia,
Zambia, Botswana şi Republica Africa de Sud).

233
Pe continentul asiatic, climatul tropical semiarid se dezvoltă în zona
muntoasă din Peninsula Arabia, în cea mai mare parte a Iranului, în unele
zone din Pakistan şi India. În Australia zona tropicală semiaridă mărgi-
neşte la nord şi la est Marele Deşert Australian. În America de Nord
asemenea condiţii climatice se întâlnesc în Podişul Mexican, iar în
America de Sud în Brazilia, la nord de Capul São Roque.
În regiunile tropicale aride precipitaţiile aproape lipsesc, datorită
uscăciunii aerului şi a nivelului foarte înalt de condensare a vaporilor
de apă. Sunt frecvente furtuni puternice care ridică la înălţimi aprecia-
bile coloane imense de praf şi nisip. Foarte rar ciclonii formaţi pe frontul
polar (temperat) pătrund în regiunile tropicale, dând naştere unor averse
puternice de ploaie, care umplu văile seci cu torenţi vijelioşi şi duc la
apariţia unei vegetaţii efemere. Asemenea averse pot apărea o dată la mai
mulţi ani sau chiar decenii. Mediile anuale ale precipitaţiilor atmosferice
sunt sub 200 mm şi pot coborî până la 0 mm (ex. oraşul Calma, în nordul
Republicii Chile, la altitudinea de 2264 m), unde de-a lungul timpurilor
istorice nu s-au înregistrat de loc ploi.
Condiţiile de ariditate specifice deşerturilor tropicale sunt
accentuate în regiunile deşertice litorale aflate sub influenţa curenţilor
oceanici reci (ex. deşertul Sonora influenţat de curentul rece al
Californiei, deşerturile Peru şi Atacama influenţate de curentul rece al
Perului, Sahara de Vest sub influenţa curentului Canarelor şi Namib
sub influenţa curentului Benguelei). În aceste regiuni ploile cad la o
perioadă de timp considerabilă (ex. în nordul statului Chile, în 43 de
ani s-a înregistrat o medie a precipitaţiilor de 0,5 mm). Şi în interiorul
continentelor condiţiile de ariditate sunt severe (ex. la Luxor în Egipt,
precipitaţiile medii multianuale sunt de 1 mm).
Regimul termic înregistrează mari amplitudini diurne (30-35°C),
ziua temperatura aerului urcă frecvent la valori de 40-45°C, iar
noaptea coboară la 10-15°C. Ca urmare a marii uscăciuni şi variaţiilor
termice diurne puternice, în regiunile cu climat tropical arid se
produce o intensă degradare a rocilor, peisajul caracteristic fiind cel al
deşerturilor de nisip sau piatră. În regiunile cu climat semiarid,
deşerturile se transformă în deşerturi şi trec treptat în stepele uscate cu
vegetaţie ierboasă xerofită.
Climatele subtropicale arid şi semiarid. Sunt prelungiri ale
climatelor tropicale arid şi semiarid către latitudinile mai înalte. Ocupă
teritorii destul de limitate în America de Nord (sud-vestul SUA),
America de Sud (Argentina), Africa (Africa de Sud) şi mai extinse în
Asia (Turcia, nordul Irakului şi Iranului, sudul Turkmeniei) şi
Australia (la sud de marile deşerturi tropicale).
234
Datorită deplasării şi pătrunderii frecvente a ciclonilor din zonele
temperate, cu fronturi aducătoare de ploaie, cantităţile de precipitaţii
medii anuale sunt mai mari decât în climatele tropicale uscate (80-150 mm
în climatul subtropical arid şi 300-450 mm, în cel semiarid).
Maximele termice absolute sunt asemănătoare celor din climatul
tropical arid. În Valea Morţii (Death Walley) din California s-au
înregistrat 56,7°C în data de 10 iulie 1913, deţinând multă vreme
recordul absolut al planetei.
Climatul subtropical cu veri uscate. Este caracteristic ţărmurilor
vestice ale continentelor, la latitudini subtropicale. Cea mai mare
extindere o are în regiunea Mării Mediterane (climat mediteraneean).
Mai este specific părţii centrale a ţărmului Californiei, în partea
centrală a coastelor republicii Chile, în extremitatea sud-vestică a
Africii şi în sud-estul Australiei.
În semestrul cald sunt dominante masele de aer maritim tropical,
care dau o vreme senină, caldă şi uscată. În semestrul rece, frontul
polar (temperat) se deplasează spre sud determinând intensificarea
activităţii ciclonice şi căderea precipitaţiilor.
Principalele caracteristici ale acestui tip de climat sunt: alternarea
verilor senine şi uscate cu iernile blânde şi ploioase, căderea anuală a
zăpezilor, datorită invaziilor aerului rece în timpul iernii, care formează
strat persistent în zonele cu munţi înalţi.
Temperaturile medii multianuale oscilează între 13-17°C. Media
lunilor de vară nu depăşeşte 27°C, dar temperaturile maxime pot
atinge 38°C. Pe litoralul mediteraneean verile sunt mai răcoroase.
Iarna este un anotimp distinct, umed şi răcoros, uneori invaziile de aer
rece pot compromite culturile de citrice (al căror prag critic este de -
2°C). Aceste îngheţuri sunt de obicei radiative. În aceste regiuni sunt
frecvente vânturile catabatice reci (Mistralul, în sudul Franţei şi Bora,
pe litoralul iugoslav al mării Adriatice), care provoacă răciri
accentuate ale aerului şi furtuni puternice. În California de Sud, vântul
fierbinte „Santa Ana” bate iarna dinspre interiorul continentului cu
viteze mari transportând importante cantităţi de praf, reprezentând un
factor de risc în declanşarea incendiilor în masivele forestiere.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii variază între 350 şi 700 mm,
dar pot ajunge până la 900 mm în zonele muntoase (ex. în nordul
Israelului).
Asociaţiile vegetale caracteristice sunt reprezentate prin plante
xerofite, ghimpoase şi cu frunze cerate cunoscute sub diferite denu-
miri (maquis, garriga, tomillares etc.).

235
Climatul subtropical umed. Este specific sectoarelor estice ale
continentelor, la latitudini subtropicale: în America de Nord (sud-estul
SUA), în America de Sud (sud-estul Braziliei, Paraguay, nord-estul
Argentinei), în Asia ocupă o zonă întinsă începând din nord-vestul
Indiei, pe la sud de munţii Himalaya, până în China de sud-est,
Taiwan, Coreea de Sud şi sudul Japoniei, iar în Australia ocupă toata
coasta de est. De asemenea o regiune mai redusă ca extindere se află
pe litoralul estic al Mării Negre unde s-au dezvoltat celebrele staţiuni
balneo-climatice Batumi şi Suhumi.
Temperaturile medii multianuale sunt mai ridicate decât în climatul
subtropical cu veri uscate, datorită umezelii mai mari a aerului şi
influenţei curenţilor oceanici calzi, variind între 16-20°C (la Buenos Aires
în Argentina şi Memphis şi New Orleans în SUA) atingând însă 25°C la
New Delhi, în India sau covorând la 12°C la Beijing (China).
Temperaturile maxime zilnice urcă la 30-38°C, iar maximele absolute
depăşesc 40°C. Amplitudinile termice diurne sunt mici.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii variază între 750-1500 mm
şi au repartiţie destul de uniformă în cursul anului. Sunt frecvente
furtuni generate de ciclonii tropicali. În regiunile situate la bariera
muntoasă a Himalayei se înregistrează cantităţi impresionante de pre-
cipitaţii (Mawsynram, în nord-vestul Indiei, statul Assam-13970 mm),
fiind legate şi de activitatea musonică. La Cherapunji (India)
cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 11000 mm, aici
înregistrându-se cea mai mare cantitate de apă căzută într-un an
(22990 mm în 1861) şi într-o lună (9300 mm în iulie 1861). În anul
cel mai secetos (1873), în această localitate s-au înregistrat 7180 mm
de apă, de circa 14 ori mai mult decât media de la Bucureşti.
Climatul munţilor înalţi din zona caldă. Caracterizează regiunile
montane cu altitudini mai mari de 2000 m, în care modificările elemen-
telor climatice sunt determinate de înălţimea, expoziţia şi înclinarea
formelor de relief, putând vorbi de un alt tip de climă decât cel al
regiunilor învecinate.
Principalele regiuni cu astfel de climat sunt în Asia (Himalaya,
Karakorum, Pamir, Caucaz), America de Sud (Anzii), America
Centrală, America de Nord (Mexic), şi estul Africii (Ethiopia, Uganda,
Kenya, Zair, Africa de Sud).
Principalele caracteristici climatice sunt: scăderea temperaturii
cu 0,6°C la fiecare 100 m înălţime şi creşterea cantităţilor de
precipitaţii, mai ales pe versanţii expuşi vânturilor dominante, care pot
depăşi de 5-10 ori pe cele de pe versanţii adăpostiţi. O dată cu

236
creşterea înălţimii creşte şi proporţia precipitaţiilor sub formă de
zăpadă, iar creşterea valorilor latitudinii face ca nivelul zăpezilor
permanente să urce de la ecuator până în zona tropicală uscată
(datorită scăderii accentuate a precipitaţiilor), şi să descrească din
zona tropicală spre zona temperată (datorită scăderii temperaturii).
În aceste regiuni, relieful are un rol puternic generator dar şi
modificator al climei, determinând etajarea formaţiunilor vegetale.

5.2. Zonele de climă temperată


Ocupă suprafeţe întinse în emisfera nordică (America de Nord,
Europa, Asia) şi relativ mici în emisfera sudică (America de Sud şi
Australia).
Este cuprinsă între paralele de 40-65° latitudine nordică şi sudică.
Este formată din următoarele tipuri de climate: temperat oceanic,
temperat de tranziţie, temperat continental, temperat musonic, temperat
semiarid, temperat arid şi temperat de munţi înalţi.
Climatul temperat oceanic. Apare pe ţărmurile vestice ale conti-
nentelor, pe unele insule şi pe anumite porţiuni ale coastelor estice. În
America de Nord: o fâşie relativ îngustă din California până în sud-vestul
Alaskăi; în America de Sud, pe litoralul chilian, de la 41° latitudine
sudică până în Ţara de Foc; în Europa - Islanda sudică, nordul Spaniei,
cea mai mare parte a Franţei, Belgia, Olanda, Germania, o parte din
Cehia, Slovacia şi Polonia, Danemarca, Norvegia şi o porţiune din
Suedia; în Australia ţărmurile sud-estice şi insula Tasmania, iar în
Oceania insulele Noua Zeelandă.
Regimul pluviometric este caracterizat prin precipitaţii abundente
în cursul iernii şi precipitaţii mai reduse decât evapotranspiraţia poten-
ţială, în timpul verii.
Termic, iernile sunt blânde iar verile relativ răcoroase. Tempera-
turile medii multianuale oscilează între 7 şi 13°C. Media lunii celei mai
calde este cuprinsă între 15 şi 20°C. Maximele termice diurne nu
depăşesc 25°C, dar maxima absolută poate atinge 35°C, în condiţiile
advecţiei maselor de aer continental. Mediile lunii celei mai reci sunt
apropiate de punctul de îngheţ la latitudinile mari, pot fi însă şi peste
acestea (4°C la Portland în SUA şi10°C la Melbourne în Australia).
Temperaturi minime sub 0°C se întâlnesc la latitudinile superioare, fără
perioade lungi de îngheţ.
Cantităţile medii de precipitaţii variază în limite largi, de la
500 mm până la 2500 mm. Maximele pluviometrice se înregistrează
toamna, luna octombrie fiind cea mai ploioasă.

237
Caracteristică este nebulozitatea ridicată cu nori cenuşii de tip
Stratus din care cad ploi şi burniţe frecvente. Vara sunt specifice şi
aversele de ploaie. Zăpada cade doar în câteva zile pe an şi se topeşte
repede. Precipitaţiile sunt legate de activitatea frontală din cadrul
ciclonilor mobili.
Ceţurile sunt caracteristice acestui tip de climat, frecvenţa lor
fiind maximă în lunile de toamnă şi iarnă.
Climatul temperat de tranziţie. Face trecerea între climatul
temperat oceanic şi cel continental şi se dezvoltă numai în emisfera
nordică. Se întâlneşte în nord-estul SUA, sud-estul Canadei, în Europa
ocupă suprafeţe mari între valea Elbei la vest, Munţii Urali la est,
Valea Dunării la sud şi cercul polar la nord. În Asia ocupă o fâşie
orientată latitudinal în partea sudică a Siberiei şi cea mai mare parte a
Peninsulei Kamceatka.
Dominante sunt vânturile de vest şi circulaţia ciclonică, la fel ca
şi în climatul temperat oceanic. Pe măsura îndepărtării de Oceanul
Atlantic, cantităţile de precipitaţii se reduc , iar amplitudinile termice
anuale cresc. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se produc în
semestrul cald (cu maximul pluviometric în lunile mai şi iunie) şi
cantităţi reduse în anotimpul rece.
Stratul de zăpadă este un fenomen caracteristic în fiecare iarnă,
durata lui variind de la circa o săptămână în nordul Bulgariei la câteva
luni în nordul Suediei, Finlandei şi Rusiei.
Termic, verile sunt calde, iar iernile reci. Media anuală variază
între 4 şi 16°C; în luna cea mai caldă 26-27°C, în sud şi 20°C, în nord.
Mediile lunii celei mai reci sunt pozitive în sud şi coboară la –15…-
20°C în nord. Maximele absolute ale temperaturii depăşesc 45°C în
sud şi sunt sub 35°C în nord. Media amplitudinilor termice anuale
atinge 40°C la Moscova.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii scad de la vest către est,
pe măsura creşterii distanţei faţă de ocean şi oscilează între 400 mm şi
1100 mm. Precipitaţiile sunt concentrate mai ales în semestrul cald,
dar vara, deficitul de umezeală este ridicat, evapotranspiraţia depăşind
precipitaţiile, îndeosebi în zonele sudice. Sunt din ce în ce mai
frecvente, către est, secetele din a doua parte a verii şi începutul
toamnei. În aceeaşi direcţie creşte şi frecvenţa viscolelor.
Peisajul caracteristic este format din păduri de foioase la
latitudini inferioare şi de conifere la latitudini superioare.
Climatul temperat continental. Este specific interiorului
continentelor nord-american şi asiatic şi se deosebeşte de climatul
temperat de tranziţie prin excesivitatea mai accentuată, prin ierni reci
238
şi perioadă de vegetaţie scurtă. Este dominat tot timpul anului de aerul
polar (temperat) continental, care rezultă din transformarea aerului
polar maritim şi a celui arctic, în contact prelungit cu suprafaţa
terestră. Vara se caracterizează prin temperaturi relativ ridicate,
umezeală relativă redusă şi stratificare instabilă a straturilor inferioare.
Iarna predomină temperaturi scăzute, umezeală relativă ridicată şi
stratificare stabilă care duce la apariţia inversiunilor de temperatură,
datorate şi prezenţei stratului de zăpadă.
Deseori au loc invazii de aer tropical (în partea de sud) şi arctic
(mai frecvente în nord), care determină producerea valorilor extreme
de temperatură şi umezeală a aerului. Temperaturile medii anuale
variază în limite foarte largi, în funcţie de latitudine, altitudine şi
orografie, de la 10°C (Chicago-SUA) la -10°C (Iakutsk, Rusia).
Excesivitatea acestui climat se manifestă prin valorile foarte mari ale
amplitudinilor termice anuale medii (63°C la Iakutsk şi 27°C la
Chicago). Extremele termice absolute pot depăşi 40°C în sud şi pot
coborî sub –40…-50°C în nord.
Precipitaţiile sunt mai scăzute, oscilând între 350-700 mm. Local,
aceste limite pot fi mai scăzute sau mai ridicate. Cele mai mari cantităţi
de precipitaţii se înregistrează în sezonul cald, mai ales sub formă de
averse, însoţite de vijelii şi descărcări electrice. Iarna, frecvenţa ninsorilor
este mai mare, iar stratul de zăpadă este gros şi persistent o perioadă mai
lungă de timp. Precipitaţiile sunt, de obicei, frontale, datorate activităţii
ciclonilor mobili. Iarna, regimul anticiclonic predominant favorizează
frecvenţa ceţurilor de radiaţie.
În cadrul vegetaţiei se observă o trecere gradată de la stepele din
sud către pădurile de foioase şi conifere.
Climatul temperat musonic. Este caracteristic în regiunile nord-
estice ale Chinei, nordul Peninsulei Coreea, nordul Japoniei şi sud-estul
Rusiei. Circulaţia musonică este favorizată de lipsa sau slaba activitate
ciclonică. Iarna, bazinul Pacificului de Nord, mai cald, favorizează
dezvoltarea unei vaste arii depresionare (Minima Aleutinelor), iar pe
continent, aerul răcit excesiv formează Anticiclonul Siberian. La periferia
lui estică, aerul rece continental se scurge către minima oceanică,
determinând formarea musonului de iarnă (continental). Vara, la
suprafaţa mărilor Japoniei şi Ohotsk, mai reci, se menţine un regim de
presiune ridicată, în timp ce în Asia Centrală supraîncălzită se formează o
vastă depresiune barică. Deci, aerul rece de deasupra oceanului se
deplasează către continent, sub forma unor vânturi de sud-est, care
constituie musonul de vară sau oceanic. Această alternare sezonieră a

239
musonilor se reflectă şi în regimul termic şi pluviometric, caracterizat prin
ierni reci şi senine cu zăpadă puţină şi veri ploioase şi umede cu
temperaturi mai coborâte decât în interiorul continentului la aceleaşi
latitudini şi altitudini.
Temperaturile medii anuale variază între 10°C în sud şi 0°C în
nord. Valorile medii ale amplitudinilor termice anuale sunt mai
reduse, comparativ cu climatul temperat continental şi chiar cu cel
temperat de tranziţie. Cele mai mici sunt în zonele insulare.
Regimul pluviometric prezintă un maxim în timpul musonului
de vară (lunile iulie, august şi septembrie) şi un minim în timpul
musonului de iarnă. Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt mai
mari în regiunile insulare (1081 mm la Nemuro-Japonia) şi mai mici
în cele continentale (598 mm la Vladivostok-Rusia).
Vegetaţia caracteristică este formată din păduri de foioase în
partea sudică şi amestecate şi de conifere către nord.
Climatele temperate semiarid şi arid. Sunt specifice zonelor
interioare ale continentelor, fără influenţa vânturilor umede dinspre
ocean. În America de Nord ocupă regiunile de podiş dintre şi de la vest de
Munţii Stâncoşi, în America de Sud regiunile de la est de Anzi, până la
Atlantic (arid din cauza predominării nete a vânturilor de vest), iar în
Eurasia, o zonă vastă situată la latitudini din ce în ce mai mari către est,
desfăşurată de la nord de Marea Neagră până în regiunea centrală a
Chinei. La aceste regiuni se adaugă Meseta Spaniolă din Peninsula
Iberică.
Barierele montane aflate în calea vânturilor de vest au un rol
determinant în scăderea accentuată a cantităţilor de precipitaţii , până
sub limita dezvoltării vegetaţiei de stepă.
Mediile anuale ale temperaturii aerului variază în funcţie de
latitudine şi altitudine, fiind pozitive în marea majoritate a regiunilor,
între 5…8°C. Vara, în luna cea mai caldă, temperaturile cresc
apreciabil, oscilând între 14°C la Santa Cruz (50° lat. sud.) şi 24°C la
Balhaş (Asia Centrală). Iarna situaţia se inversează, temperatura medie
cea mai scăzută fiind de -15°C la Balhaş, iar cea mai ridicată, 2°C, la
Santa Cruz. Se pune astfel în evidenţă continentalismul accentuat în
interiorul Asiei . Temperaturile maxime absolute ating valori de peste
40…45°C, iar minimele absolute scad sub -40°C.
Precipitaţiile anuale au valori cuprinse între 392 mm la
Dickinson şi sub 200 mm la Balhaş. În semestrul cald deficitul de
umezeală este foarte mare, vegetaţia de stepă uscată a regiunilor
semiaride transformându-se în deşert către regiunile aride.

240
Climatul munţilor înalţi din zona temperată. Este propriu regi-
unilor montane cu altitudinea absolută mai mare de 2000 m. Are o
dezvoltare mare în zona temperată a Americii de Nord (Munţii Stâncoşi)
şi mai mică întindere în America de Sud (Munţii Anzi), în Europa
(Munţii Alpi, Pirinei, Carpaţi, Apenini etc.) şi Asia (Munţii Tianşan,
Altai, Hangai, Saian etc.).
Caracteristica principală este scăderea temperaturii concomitent
cu creşterea altitudinii, după gradienţi termici variabili în funcţie de
expoziţia versanţilor faţă de fluxul radiativ şi circulaţia generală a
atmosferei. De asemenea se remarcă o creştere a cantităţilor de preci-
pitaţii pe pantele expuse vânturilor dominante şi scăderea acestora pe
cele adăpostite. Astfel, nivelul zăpezilor permanente este mult mai
coborât decât în regiunile tropicale.
Temperaturile medii anuale sunt negative la peste 2000 m, iar
cele ale lunii celei mai reci coboară în jurul valorii de -10°C (-11,1°C
la Vf. Omu în Carpaţii Meridionali), iar cele ale lunii celei mai calde
urcă frecvent la 8-9°C.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii pe pantele expuse vânturilor
vestice situate la altitudini similare scad de la vest către est. Vara
nebulozitatea cumuliformă este accentuată şi ploile sub formă de aversă
sunt frecvente. Ninsorile sunt posibile în oricare lună a anului. Iarna
precipitaţiile sunt sub formă de ninsoare viscolită, stratul de zăpadă având
grosimi neuniforme. Frecvente sunt de asemenea, avalanşele.
Regimul anual al precipitaţiilor are un maxim în lunile iulie-
august şi un minim în septembrie. Iarna. În regim anticiclonic, pe văi
se dezvoltă nori stratiformi.
Vegetaţia caracteristică este alcătuită din păduri de conifere în
partea cea mai joasă a munţilor din zonele apropiate regiunilor
subtropicale şi pajiştile alpine. În regiunile înalte predomină zăpezile
permanente în care există numeroşi gheţari.

5.3. Zonele de climă rece


Se dezvoltă în regiunile circumpolare ale ambelor emisfere
dincolo de 60-65° latitudine nordică şi sudică. Cuprinde patru tipuri de
climat: subpolar oceanic, subpolar continental, polar, polar excesiv.
Climatul subpolar oceanic. Ocupă partea central-vestică a
Peninsulei Alaska, ţărmul vestic al Golfului Hudson, nordul peninsulei
Labrador şi sudul Insulei Baffin, o porţiune din sudul Groenlandei,
nordul Islandei, ţărmul nordic al Norvegiei, Suediei şi Rusiei (din
Peninsula Kola până aproape de estuarul fluviului Enisei, inclusiv

241
insula sudică a Arhipelagului Novaia Zemlea) şi în extremul orient
rusesc. În emisfera sudică se întâlneşte numai în peninsula Graham şi
pe unele insule antarctice.
Predominante sunt masele de aer polar (temperat) oceanic şi
arctic. Situate la sud de cercul polar în America de Nord, Groenlanda
şi Asia de Est şi la sud de acesta în Europa (datorită influenţei
curentului cald Gulf-Stream), aceste regiuni au temperaturi medii
anuale mai ridicate decât cele cu climat subpolar continental, oscilând
în jurul valorii de 2°C. Verile sunt răcoroase şi ceţoase, iar iernile nu
foarte geroase, dar umede şi cu vânturi puternice.
Maximele termice sunt cuprinse între 15-18°C, în unele situaţii
atingând chiar 27°C. Îngheţul poate surveni în oricare perioadă a
anului, mediile termice fiind ≤ 0°C în 6-7 luni/an. Temperaturile
minime coboară de regulă sub –40…-45°C.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt mai mari în interiorul
continentelor cu două maxime (unul în lunile august-octombrie şi altul în
februarie-martie). Majoritatea sunt sub formă de zăpadă, grosimea
stratului format şi durata fiind mai mari decât în interiorul continentelor.
Nebulozitatea este accentuată în tot timpul anului, ca şi vânturile
puternice.
Asociaţiile vegetale sunt cele tipice de tundră, arborii apar doar
în pâlcuri la periferia sudică a regiunilor cu climat subpolar oceanic.
Climatul subpolar continental. Regiunile cu acest tip de climat
sunt constituite din două zone latitudinale cu lăţimi de 600-1000 km,
situate în nordul Canadei şi în nordul Siberiei şi sunt substanţial mai reci
decât cele cu climat subpolar oceanic şi chiar decât cele cu climat polar.
Masele de aer dominante sunt cele arctice continentalizate, în
semestrul rece şi cele continentale polare (temperate) în semestrul
cald. Influenţa moderatoare a oceanului lipseşte.
Apar diferenţe termice mari între cele două regiuni cu astfel de
climat, în condiţii de latitudine şi altitudine similare, mai accentuate în
luna cea mai rece, ianuarie (la Verhoiansk, în medie sunt -47°C, iar la
Fairbanks-Alaska, -24°C).
Temperaturile minime coboară frecvent sub -60°C şi în anumite
situaţii chiar sub -70°C. Cea mai scăzută temperatură din emisfera
nordică (-71,1°C) s-a înregistrat în februarie 1964 la Oimeakon
(Siberia). Unii climatologi consideră că „polul frigului” din emisfera
nordică este totuşi Verhoiansk (tot în Siberia), unde s-au înregistrat
–69,4°C în februarie 1962, deoarece prima localitate este situată într-o
zonă depresionară foarte bine închisă, la altitudinea de 660 m.

242
La majoritatea staţiilor meteorologice din aceste regiuni, tempe-
raturile medii sunt negative în şapte din cele 12 luni ale anului. Uscă-
ciunea aerului arctic şi continental determină ca nebulozitatea şi preci-
pitaţiile să fie scăzute. Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt simi-
lare celor din regiunile semiaride (155-287 mm).
Sunt caracteristice vânturile puternice care spulberă zăpada,
astfel că grosimea stratului este mai mică decât în regiunile cu climat
subpolar oceanic.
Vegetaţia caracteristică este cea de tundră.
Climatul polar şi climatul polar excesiv. Sunt încă insuficient
cunoscute, cu toate eforturile făcute de exploratorii polari.
Pe măsura creşterii latitudinii, altitudinii şi depărtării de ocean în
marile întinderi de uscat (Antarctida şi Groenlanda), climatul devine din
ce în ce mai excesiv.
Primul tip de climat ocupă litoralul nordic al Canadei şi al
Siberiei, aproape toate insulele din Oceanul Îngheţat, precum şi
regiunile litorale ale Antarctidei şi Groenlandei, iar cel de al doilea
părţile interioare ale Antarctidei şi Groenlandei.
Media anuală a temperaturii aerului este negativă. Pe ţărmul nord-
vestic al Peninsulei Alaska (Barrow, 71° lat. N şi 9 m altitudine), în
regiunea cu climat polar valoarea este de -12°C, iar la staţiunea americană
Amundsen-Scott (90° lat. S şi 2800 m altitudine) şi la staţiunea Vostok II
(78° lat. S şi 3420 m altitudine) în regiunea cu climat polar excesiv,
mediile termice anuale sunt de –49 şi respectiv -55°C.
Caracteristice sunt valorile foarte mari ale intensităţi radiaţiei
solare globale în lunile de vară. Pe calota de gheaţă a Antarctidei se
înregistrează 20-25 Kcal/cm2/lună, mai mult decât în deşertul
Kalahari. Aceste valori se datorează extraordinarei purităţi a aerului,
altitudinilor mari şi temperaturii coborâte ale aerului, foarte sărac în
vapori de apă. Precipitaţiile atmosferice sunt foarte sărace (4 mm la
staţiunea Amundsen-Scott). Ele cresc uşor în regiunile cu climat polar
(110 mm la Barrow).
Un rol important în creşterea grosimii stratului de zăpadă îl
joacă sublimarea directă a vaporilor de apă din aer pe suprafaţa
zăpezii. Sunt destul de frecvente şi zilele cu viscole puternice. La
periferiile Antarcticii şi Groenlandei, vânturile catabatice suflă cu o
putere neobişnuită în lungul coastelor, constituind o caracteristică
importantă a climatului polar.
În aceste condiţii climatice foarte vitrege, vegetaţia de tundră
ocupă spaţii restrânse, cale mai întinse teritorii fiind acoperite de
gheaţă şi zăpadă.
243
6. VARIABILITATE CLIMATICĂ

Clima prezintă mai multe tipuri de variaţii care sunt încadrate în


conceptul de variabilitate climatică, concept foarte des folosit în
climatologie şi care redă cu adevărat caracterul dinamic al climei.
Variabilitatea climatică presupune o anumită abatere a climei, în
ansamblul ei, sau numai a unui parametru climatic, în timp şi spaţiu,
în raport cu o stare de referinţă („stare normală”) rezultată din
medierea parametrilor climatici pe o perioadă mare de timp.
Sunt cunoscute următoarele tipuri de variaţii climatice: tendinţe,
oscilaţii, cicluri, anomalii, riscuri, schimbări.
Tendinţele climatice sunt variaţii într-un singur sens, crescător
sau descrescător, a unor parametri climatici (de obicei se iau în studiu
temperatura şi precipitaţiile) în raport de starea normală a climei. În
funcţie de aceste tendinţe, clima se poate încălzi sau răci şi poate
deveni umedă sau uscată.
Oscilaţiile climatice sunt variaţii alternative care se repetă, a
căror periodicitate este destul de greu de precizat. Sunt cunoscute trei
oscilaţii principale: Atlanticului de Nord, Pacificului de Nord şi
Pacificului de Sud (ENSO), care au fost analizate în capitolul II,
subcapitolul „Interacţiunea ocean-atmosferă”.
Ciclurile climatice (ciclicitate climatică) sunt variaţii temporale
care apar cu aceleaşi caracteristici ale fenomenelor climatice şi se
succed la intervale aproximativ egale (10, 12, 15 ani), cu revenire la
situaţia iniţială.
Anomaliile climatice reprezintă abateri pozitive sau negative
faţă de normală (media multianuală) a unuia sau mai multor parametri
climatici, cu diferite intensităţi, frecvenţe şi durate, calculate prin
diferite criterii (ex. anomalii termice, pluviometrice etc.).
Riscurile climatice (catastrofe, calamităţi) sunt variaţii climatice
(anomalii) foarte puternice care au o potenţialitate mare de a produce
pagube, dezastre, mediului natural şi activităţii umane (ex. secete
prelungite, inundaţii catastrofale, tornade, cicloni tropicali etc).
Schimbările climatice sunt variaţii pe termen lung cu abateri
foarte mari ale parametrilor climatici faţă de clima de referinţă, sau o
succesiune de riscuri climatice, care imprimă noii perioade
caracteristici climatice total diferite de cele iniţiale.

244
6.1. Schimbări climatice globale
Problema schimbărilor climatice este destul de controversată, în
sensul că, pe plan mondial, inclusiv la nivelul O.M.M. şi al altor
organisme internaţionale există certitudinea, că în prezent, clima globului
se află într-o schimbare, mai precis, în încălzire, datorată creşterii în
atmosferă a concentraţiei gazelor antropice cu efect de seră şi, în mod
particular, a bioxidului de carbon. În acelaşi timp, mulţi cercetători sunt
de părere că aceste modificări ale climei, mai bine spus abateri de la
starea de normalitate a climei fac parte, firesc, din variabilitatea
neperiodică a climei şi sunt premergătoare unei schimbări climatice.
Fapte concrete vin în sprijinul acestor afirmaţii. Astfel, din anul 1860 şi
până în prezent, temperatura medie globală a crescut cu 0,6ºC, anul 1998
a fost cel mai cald din istoria înregistrărilor, iar anul 2001 s-a situat pe
locul al doilea. Preocupările OMM în studierea sistematică a Sistemului
Climatic Global, s-au materializat la prima Conferinţă Mondială asupra
Climei din anul 1979 prin înfiinţarea Programului Climatic Mondial şi a
părţilor componente. În 1988, OMM, în colaborare cu Programul de
Mediu al Naţiunilor Unite a stabilit Comisia Interguvernamentală pentru
Schimbările Climatice. Aceasta, trebuia să evalueze toate informaţiile
ştiinţifice despre schimbările climatice şi impactul lor socio-uman şi de
mediu, ca şi dezvoltarea strategiilor de răspuns la acest impact. Primul
raport de evaluare a Comisiei (1990) a declanşat negocierile de constituire
a Convenţiei Cadru pentru Schimbări Climatice, care s-a semnat la Rio de
Janeiro (1992). Al doilea Raport de Evaluare (1995) a pregătit negocierea
Protocolului de la Kyoto al Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite pentru
Schimbări Climatice. Al treilea Raport de Evaluare a fost elaborat în
septembrie 2001. În concluziile prezentate se specifică, „că există o
dovadă nouă şi clară că o mare parte din încălzirea observată în ultimii 50
de ani se datorează activităţilor umane” (Obasi, Secretar general al
O.M.M.). Acest raport arată că, temperatura medie globală, în perioada
1990-2100 ar putea creşte cu 1,4 până la 5,8ºC, o rată a încălzirii mult mai
mare decât pe parcursul secolului XX şi este posibil să fie fără precedent
în ultimii 10 000 de ani. În acest sens, trebuie ştiut că, diferenţa termică
dintre erele glaciare şi cea actuală este de numai 5ºC, iar riscul schimbării
radicale a climei planetei începe de la creşterea temperaturii cu peste 1ºC.
Aceasta ar însemna topirea calotelor de gheaţă din Groenlanda şi
Antarctica. În viitoarele condiţii, nivelul mării va creşte cu 9 cm până la
88 cm între 1990 şi 2100, iar impactul socio-economic va fi imens asupra
zonelor costiere, cu toate activităţile specifice. Creşterea temperaturii va fi
asociată cu extreme climatice (secete şi inundaţii), care asociate
fenomenului El Niño, ar putea fi şi mai severe. Se aşteaptă şi la o posibilă
245
variabilitate a ploilor musonice din Asia, se estimează retragerea calotelor
de gheaţă şi a gheţarilor (în prezent fenomenul este evident pe muntele
Kilimandjaro). Schimbările climatice vor persista la nivel de secole,
datorită timpului de rezidenţă atmosferică al bioxidului de carbon care
este foarte lung (în situaţia în care concentraţia acestui gaz va fi stopată la
nivelul actual) ca şi a CFC-urilor, responsabile de distrugerea stratului de
ozon. Chiar dacă aceste sumbre previziuni nu se vor adeveri, omenirea va
fi supusă unui pericol iminent, legat de creşterea în intensitate şi frecvenţă
a fenomenelor de risc climatic, manifestată tot mai des, în ultimii ani şi în
prezent, prin furtuni violente, inundaţii catastrofale, secete devastatoare,
valuri de călduri tropicale sau de îngheţuri, pe mari suprafeţe geografice,
care din nefericire corespund statelor cu economii nedezvoltate, sărace şi
cu o densitate mare a populaţiei. În acest sens, cifrele date publicităţii sunt
de coşmar. Peste 1 miliard de persoane suferă din cauza lipsei de apă, iar
30 000 mor zilnic din cauza bolilor transmise pe calea apei. În ultimul
deceniu, zonele împădurite ale globului s-au diminuat cu o suprafaţă
echivalentă cu cea a Mexicului, iar în ultimii 30 de ani, calota glaciară a
pierdut 40% din grosime, şi anual se reduce cu o suprafaţă echivalentă cu
a Olandei. Nivelul oceanelor creşte permanent şi temperatura apei atinge
tot mai frecvent valoarea critică de 28ºC, la care se formează ciclonii
tropicali. În ultimul deceniu al secolului XX s-au produs 4.777 de dezas-
tre naturale în urma cărora au fost 880.000 de victime, 1.880 milioane de
oameni fără adăpost şi pagube materiale estimate la 685 miliarde USD
(Raport prezentat la Summit-ul Mondial de la Johannesburg, 2002).

Fig. 3 Harta dezastrelor naturale în anul 2050


1-despăduriri, 2-creşterea nivelului mării, 3-fond agricol afectat, 4-deficit major
de apă, 5-fond agricol afectat şi deficit major de apă, 6-fond piscicol afectat,
7-risc epidemiologic ridicat, 8-furtuni tropicale severe (Sursa: O.N.U., O.M.M.)
246
Harta dezastrelor prognozate pentru anul 2050 (fig. 3), în situaţia
în care organismele internaţionale abilitate nu vor interveni în stoparea
cauzelor acestora, situează zonele cu gradul cel mai ridicat de
vulnerabilitate la producerea riscurilor climatice şi antropice, în
teritoriile ce aparţin statelor cu cele mai slabe posibilităţi de dezvoltare
economică şi socială.

Bibliografie
Apostol, Liviu, (2000), Curs de Meteorologie şi Climatologie,
Editura Universităţii Suceava.
Ciulache, S., (1985), Climatele Pământului, Editura Şt. Encicl.,
Bucureşti.
Ion Bordei, Ecaterina, Căpşună, Simona, (2001), Curs de
Meteorologie şi Climatologie, Edititura Universităţii Ecologice, Bucureşti
Pop, Gh., (1988), Introducere în Meteorologie şi Climatologie,
Editura Şt. Encicl., Bucureşti.
Povară, Rodica (2004), Climatologie generală, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.

247
LIMNOLOGIE – OCEANOGRAFIE

1. LIMNOLOGIE

Limnologia este ştiinţa interdisciplinară care studiază bazinele


de apă, cu schimb lent – naturale şi artificiale – sub aspect istoric,
adică dinamic în timp şi zonal în spaţiu, procesele fizice şi biotice care
au loc în masa de apă, pe baza transformării energiei şi substanţei,
legile evoluţiei şi răspândirii geografice, resursele naturale şi
posibilităţile de folosire de către societatea omenească.
Lacul este o masă de apă stătătoare acumulată într-o cuvetă
lacustră, sau într-o altă definiţie ,,este volumul de apă relativ stagnant,
cantonat într-o depresiune de pe suprafaţa uscatului şi care nu are legătură
directă cu Oceanul Planetar” (Gâştescu, 1971). Volumul total de apă
înmagazinat în lacuri se ridică la 229 250 km3 ceea ce reprezintă doar
0,017% din volumul de apă de pe Terra. Cel mai mare volum îl are Marea
Caspică, (79 300 km3) care deţine 34% din volumul total al lacurilor şi
96% din cel al lacurilor sărate. Cel mai adânc lac de pe suprafaţa
uscatului este Lacul Baikal cu o suprafaţă de 31 500 km2, un volum de
23 000 km3 şi o adâncime maximă de 1 620 m.

1.1. Clasificarea lacurilor după geneza cuvetelor lacustre


Lacuri generate de acţiunea factorilor interni. După principalii
factori care pot genera cuvete lacustre deosebim lacuri de origine
tectonică şi de origine vulcanică.
Lacurile de origină tectonică. Sunt formate în denivelările generate
de acţiunea forţelor interne care au determinat mişcări de încreţire,
prăbuşiri, falieri sau alte procese ce au modificat configuraţia uscatului
generând concavităţi unde se putea aduna excedentul de apă. Din această
categorie se impune a aminti: lacuri cauzate de mişcări oscilatorii ale
scoarţei şi ale Oceanului Planetar, lacuri situate în bazine intramontane cu
suprafeţe şi adâncimi mari, lacuri datorate mişcărilor de faliere care duc la
apariţia unor grabene (şanţuri adânci în scoarţa terestră), lacuri formate
prin baraj natural.
Lacurile de origine vulcanică apar, de regulă, în craterele
vulcanilor stinşi şi au o largă răspândire în Europa, Asia, Australia,
America Centrală şi în Africa. Multitudinea lacurilor vulcanice poate

248
fi grupată în mai multe categorii dintre care amintim lacurile în cratere
de explozie, în cratere de scufundare sau în caldere vulcanice, maarele
şi lacurile de baraj vulcanic.
Lacurile generate de acţiunea factorilor externi
Lacurile rezultate din acţiunea gheţarilor. Sunt numeroase în
arealul glaciaţiei cuaternare şi în arealul gheţarilor montani. In funcţie de
geneză deosebim lacuri formate pe suprafaţa gheţarilor, în spatele
barajelor de gheaţă, în căldări sau în circuri glaciare, în văi glaciare, În
fiorduri, lacuri de piemont sau de baraj morenic.
Lacurile rezultate prin acţiunea apelor marine ca urmare a proce-
selor de eroziune şi acumulare marină, formate prin bararea unor intrân-
duri sau golfuri, cu cordoane litorale nisipoase, până la izolarea completă.
Specifice la noi pentru acest tip sunt lacurile Razim, Goloviţa, Zmeica şi
Sinoie.
Lacurile formate prin acţiunea de eroziune şi acumulare fluvia-
tilă sunt, în general prezente în luncile râurilor prin bararea unor braţe sau
meandre, fie prin bararea scurgerii unor cursuri mai mici şi formarea
limanurilor fluviatile frecvente pe dreapta Dunării (Gârliţa, Oltina, Vede-
roasa) sau pe stânga Ialomiţei, în cursul inferior.
Lacurile formate din acţiunea de dizolvare a apei sunt frecvente în
arealele calcaroase, cu gips şi sare. Dintre cele mai importante tipuri
amintim lacurile de dolină, de polii, în formaţiuni de gips, de sare şi lacuri
clastocarstice formate pe depozitele loessoide.
Lacurile rezultate în urma acţiunii vântului sunt formate prin
acumularea apelor în depresiunile dintre dunele de nisip. In România,
astfel de lacuri se întâlnesc în zona de dune dintre Calafat şi Rast,
areal care n-a fost îndiguit.
Lacurile rezultate din acţiunea organismelor şi a omului. Apar
în văile unor râuri cu pantă mică sau în regiunile de turbă, frecvente în
ţinutul tundrei din Canada şi din Rusia.
Lacurile antropice rezultate prin bararea unor râuri din necesitatea
omului de a gospodări mai bine resursele de apă, care au încetat a mai fi
inepuizabile. Numărul acestora este foarte mare, fiind în evidenţa mondială
peste 4 000 de lacuri cu un volum de peste 1 milion m3 fiecare. Pe state, cel
mai mare număr de lacuri de acumulare (1 350) se află În SUA, după care
urmează Rusia şi statele desprinse din fosta URSS cu peste 400.

1.2. Morfologia şi morfometria lacurilor


Marea diversitate a genezei cuvetelor lacustre determină şi o gamă
variată de morfologii ale reliefului acestora. Orice cuvetă lacustră se
individualizează printr-o zonă de ţărm şi una de adâncime.
249
In regiunea de ţărm deosebim malul ca parte a uscatului care
înconjoară lacul şi ţărmul ca fiind arealul de contact dintre uscat şi apă
care este în continuă modificare. El este constituit dintr-o parte uscată,
una inundabilă care este acoperită cu apă numai la niveluri maxime şi una
subacvatică acoperită permanent. Zona de adâncime se caracterizează
printr-un relief sublacustru cu mult mai uniform ca în cazul ţărmului.
Orice cuvetă lacustră se caracterizează însă printr-o serie de elemente
morfometrice dintre care remarcăm:
Suprafaţa lacului (Sl) este arealul ocupat de oglinda apei care poate
varia de la un anotimp la altul, în funcţie de nivelul apei, astfel încât va fi
mare la inundaţii şi mai redusă la niveluri minime.
Lungimea lacului (L) este distanţa dintre extremele cuvetei
lacustre, măsurată pe axa lacului.
Lăţimea lacului (lmed) este raportul între suprafaţa (Sl) şi lungimea
lacului (L). lmed = Sl /L
Sinuozitatea liniei de ţărm depinde de lungimea perimetrului
(P) şi de forma lacului. Ca şi în cazul bazinelor hidrografice pentru
coeficientul de formă se pot folosi mai multe formule.
Volumul lacului (V) sau cantitatea de apă stocată în cuveta
lacului, se poate determina cunoscând suprafaţa dintre izobate (F1, F2,
F3,….Fn) şi diferenţele de nivel (h1, h2, h3,…..hn) dintre acestea.
V = (F1 + F2) h1 /2 + (F2 + F3) h2 /2 +…(Fn-1 +Fn) hn-1/2 + (Fn hn)/2.
Adâncimea medie (hmed) rezultă prin raportul dintre volumul (V)
şi suprafaţa lacului (Sl). hmed = V/Sl
Se mai foloseşte şi adâncimea maximă ca fiind cea mai mare
adâncime pe care o are lacul analizat.
Forma lacurilor este un element important legat în principal de
originea cuvetelor lacustre. Astfel, lacurile glaciare, cele situate în
doline şi cele din cratere vulcanice au o formă rotundă. Lacurile de
origine eoliană sunt semicirculare, cele instalate în grabene sunt
alungite etc.

1.3. Dinamica apei din lacuri


Mişcarea apei lacurilor depinde de mărimea acestora şi de factorii
care acţionează asupra masei de apă. In afara mişcărilor provocate de
intrările şi ieşirile de apă din lacuri, un rol important îl are mişcarea
maselor de aer la suprafaţa apei lacurilor care pot provoca valurile.
Valurile provocate de vânt reprezintă cea mai importantă mişcare a
apei lacurilor. Mărimea lor depinde de intensitatea vântului şi de
suprafaţa lacurilor. Pe lacurile din România cu suprafeţe mici, valurile au
250
de regulă, înălţimi sub 1 m la lacurile glaciare. Pentru lacurile mari din
zona de câmpie şi de pe litoral, la viteze maxime ale vântului, valurile nu
depăşesc 1,5 m.
Seişele sunt mişcări oscilatorii ale suprafeţei unui lac, cu durată
variabilă, generate de schimbarea presiunii atmosferice, de vânturi sau
seisme mici. La astfel de mişcări, oglinda lacului oscilează în jurul
unui ax, realizându-se o diferenţă de nivel între cele două maluri. Pe
Lacul Baikal, de exemplu, s-au măsurat seişe cu perioada de 4 ore şi
35 minute şi cu variaţii de nivel de 5-7 cm.
Bilanţul şi regimul hidric al lacurilor
Pentru a studia bilanţul apei din lacuri, se impune a avea în
vedere atât intrările, cât şi ieşirile de apă din lac. În funcţie de rezultatul
acestei egalităţi vom avea lacuri cu bilanţ excedentar, deficitar sau
constant.

1.4. Regimul termic al apei lacurilor


Regimul termic este legat de condiţiile climatice, dar un rol impor-
tant îl are şi gradul de salinitate, alături de forma cuvetei lacustre şi de
curenţii de apă. Temperatura apei este determinată de temperatura aerului
cu variaţiile ei diurne, anotimpuale şi anuale. In România temperaturile
maxime ajung la 20oC pe Lacul Roşu, 28oC pe Lacul Snagov şi 30oC în
cazul Lacului Razim. Vara se observă o stratificaţie termică directă cu
cele mai ridicate temperaturi la suprafaţă şi cele mai mici la fund, până la
+4oC. Iarna, lacurile au o stratificaţie termică inversă cu temperaturi de
0oC la suprafaţă şi +4oC la adâncimea maximă. In anotimpurile de trecere,
deci primăvara şi toamna, din cauza mişcărilor de convecţie apa se
amestecă şi ajunge la aceeaşi temperatură, fenomenul fiind cunoscut sub
numele de homotermie. După anotimpul în care se produce această
omogenizare se întâlneşte homotermie de primăvară şi de toamnă.
Regimul termic al lacurilor din zona climatului temperat conti-
nental este direct legat de variaţia temperaturii aerului în decursul
celor patru anotimpuri. In acest sens vom deosebi perioada încălzirii
de primăvară şi de vară şi perioada răcirii de toamnă şi de iarnă.

1.5. Însuşirile fizico-chimice ale apei lacurilor


Dintre însuşirile fizice ale apei lacurilor se impune a remarca
transparenţa şi culoarea.
Transparenţa este o însuşire importantă deoarece de mărimea ei
depinde adâncimea până la care poate pătrunde lumina solară în masa
de apă. Ea depinde la rândul ei de dinamica apei din lac, de gradul de
251
încărcare cu materii organice sau minerale în suspensie şi chiar de
modul de alimentare a lacului.
Culoarea apei lacurilor este dată de cantitatea substanţelor
minerale, organice şi chimice fiind un element foarte important pentru
aprecierea stării de calitate a apei lacurilor.
Chimismul lacurilor este dat de suma anionilor şi a cationilor
dizolvaţi, şi de substanţele chimice care se formează prin descompunerea
mâlurilor sau a substanţelor organice. După gradul de mineralizare
deosebim lacuri cu apă dulce, cu un grad de mineralizare mai mic de
1 000 mg/l, lacuri salmastre cu salinitate cuprinsă între 1 şi 25 gr/l şi
lacuri sărate cu un grad de mineralizare mai mare de 25 gr/l.
Dacă avem în vedere concentraţia anionilor şi a cationilor din
masa de apă putem deosebi lacuri bicarbonatate în care predomină
ionul bicarbonic (HCO3), lacuri sulfatate şi lacuri clorurate.
Gazele din apa lacurilor variază în funcţie de solubilitatea apei,
de temperatură şi de salinitate.
Oxigenul (O2) din apa lacurilor provine din atmosferă şi din
fotosinteza plantelor acvatice. Cantitatea de oxigen este mai mare în
orizontul superficial şi scade spre adâncime fiind invers proporţională cu
distribuţia temperaturii şi a salinităţii, adică cu cât acestea au valori mai
mari cu atât cantitatea de oxigen este mai mică.
Dioxidul de carbon (CO2) este răspândit în toată masa de apă,
dar cantitatea lui creşte de la suprafaţă spre adâncime.
Hidrogenul sulfurat (H2S) rezultă din procesul de descompunere
a materiilor organice şi este frecvent în lacurile sărate sau suprasărate.
Sedimentele din lacuri
Ca orice masă de apă cu o anumită dinamică şi apa din lacuri
acţionează în mişcarea ei asupra fundului şi a malurilor de unde
rezultă aluviuni autohtone. În afara acestora, la lacurile care sunt
alimentate de artere hidrografice întâlnim şi aluviuni alohtone aduse
din bazinul de recepţie al acestora.

1.6. Lacurile din România


Deşi statisticile arată că numărul lacurilor naturale şi antropice din
România este în jur de 4 000, cifra lor este în continuă dinamică prin
realizarea de noi lacuri şi iazuri în special în regiunea de câmpie.
Clasificarea cestor lacuri s-a făcut în concordanţă cu caracteristicile lor
care sunt legate de marile unităţi de relief. In acest sens deosebim:
Lacuri de munte care au un grad redus de mineralizare,
dimensiuni mici şi temperaturi scăzute ale masei de apă. Lacurile
naturale din regiunea de munte sunt, la rândul lor, de mai multe feluri:
252
a. Lacurile glaciare se află la peste 1 700m în văile şi circurile
glaciare formate în timpul glaciaţiei cuaternare. In Carpaţii româneşti
există circa 183 de lacuri glaciare, dintre care 160 în Carpaţii Meridionali
şi 23 în Munţii Rodnei şi în Carpaţii Orientali.
b. Lacurile vulcanice sunt reprezentate doar de Lacul Sf. Ana din
Carpaţii Orientali situat la altitudinea de 950 m, cu o suprafaţă de 19,6 ha
şi o adâncime de 7 m.
c. Lacurile de baraj natural se formează prin bararea unor
cursuri de apă ca urmare a unor alunecări de teren. Astfel, s-a format
Lacul Roşu prin bararea cursului superior al râului Bicaz de pe
versantul vestic al Masivului Ucigaşu. Are o suprafaţă de 12,7 ha şi o
adâncime maximă de 10,5 m.
d. Lacuri situate pe relief calcaros cum sunt Râtu Ponor şi
Vărăşoaia din Munţii Apuseni şi Corongiş din Munţii Rodnei.
Lacuri de deal şi de podiş larg răspândire în formaţiunile
geologice uşor solubile cum este calcarul, sarea şi gipsul.
a. Lacurile carstice formate în depresiuni carstice şi pe fundul
dolinelor impermeabilizat în mod natural cu argile. Unele au caracter
temporar, datorită intensei circulaţii pe verticală a apelor (Zătonul şi
Gornoviţa din Podişul Mehedinţi) altele sunt permanente (Balta din
Podişul Mehedinţi, Ighiu din bazinul Ampoiului).
b. Lacurile pe masive de sare sunt formate prin dizolvarea
formaţiunilor salifere sau prin prăbuşirea tavanului unor mine. Dintre cele
mai importante remarcăm lacurile Ursu şi Roşu de la Praid – Sovata,
lacurile de la Ocna Mureş, Ocnele Mari, ş.a.
c. Lacuri pe formaţiuni de gips apar prin dizolvarea acestei
formaţiuni cum este lacul Învârtita de la Nucşoara din judeţul Argeş
cu o suprafaţă; de 2,2 ha şi o adâncime de 4,75 m (Pişota, 1995).
Lacuri de câmpie sunt cele mai numeroase, dar şi mult diferite
ca geneză, în funcţie de care deosebim:
a. Lacuri de luncă aflate în număr mare în Lunca şi în Delta
Dunării, ca şi în luncile Prutului, Siretului, Oltului, Jiului, Mureşului. In
Delta Dunării mai importante sunt: Fortuna, Gorgova, Roşu, Puiu etc. In
lunca Prutului este Lacul Brateş, în a Siretului – Tălăbasca, în a Oltului –
Viespele, în a Jiului – Teascu, iar în a Mureşului – Zăbrani.
b. Limanurile fluviatile formate prin bararea gurilor de vărsare a
unor afluenţi secundari se găsesc pe stânga Dunării: Gârliţa, Oltina,
Beilic şi Limpezişu; pe stânga Buzăului: Coştei, Jirlău, Câineni şi
Balta Albă şi în cursul inferior al Ialomiţei: Snagov, Căldăruşani,
Fundata, Amara, Strachina.
253
c. Lacurile litorale formate prin bararea unor lagune (Razim,
Goloviţa, Zmeica, Sinoie, Siutghiol), sau a gurilor de vărsare a unor
râuri (Agigea, Techirghiol, Mangalia).
d. Lacurile clastocarstice din tasarea depozitelor loessoide din
Bărăganul Central (Ianca, Plopu, Tătaru, Ciocile), din Câmpia Mostiştei
(Pasărea, Zboi, Vlăsia), sau din Câmpia Banatului (Satchinez şi Ivanda).
e. Lacurile de baraj eolian situat între dune şi alimentate de apa
din precipitaţii (Lacul cu Trestie, Balta Cerna, Balta Belia, sau formate
prin separarea de către dune a unor bălţi din Lunca Dunării cum este
complexul lacustru Manginiţa.
Lacurile artificiale
Sunt formate sub acţiunea factorului uman din necesitatea de a
gospodări mai bine resursele de apă inegal repartizate în timpul anului
şi în teritoriu. Ele sunt de mai multe tipuri:
Lacuri de interes hidroenergetic amenajate, de regulă, în regiunile
de munte unde energia de relief este mare şi resursele de apă bogate. Din
această categorie fac parte Porţile de Fier I şi II, Vidra de pe Lotru,
Izvorul Muntelui de pe Bistriţa, Vidraru de pe Argeş, Fântânele de pe
Someşul Cald, Oaşa de pe Sebeş ş.a.
Iazurile sunt construite în regiunea de câmpie pentru irigaţii şi
piscicultură. Sunt foarte răspândite în Câmpia Moldovei, a Transilvaniei
şi în Câmpia Română.
Heleşteiele sunt mici ochiuri de apă, de regulă dreptunghiulare,
formate în jurul aşezărilor şi folosite pentru piscicultură. In cea mai mare
parte sunt alimentate de apele freatice Cefa, Tămăşda, Inand, Homorod în
Câmpia de Vest, Comişani, Malul Roşu, Bilciureşti, Broşteni din bazinul
Ialomiţei, Nucet din bazinul Argeş etc.
Lacurile formate în ocne părăsite se găsesc în regiunile cu
formaţiuni salifere şi au suprafeţe mici, dar adâncimi mari cum sunt:
Avram Iancu, Ocna Pustie, Ocniţa, Brâncoveanu de la Ocna Sibiului;
Tăul fără fund de la Ocna Şugatag; Ocnei, Sulfuros şi Carolina de la
Turda; Palada de la Telega; Baia Verde de la Slănic Prahova.

2. OCEANOGRAFIE

Sinteza a fost întocmită pe baza cursului de „Oceanografie”, autor


dr. Aurora Posea, publicat în Editura Fundaţiei România de Mâine (2004).
Metodele de cercetare sunt clasice (observaţia, comparaţia, descrie-
rea, experimentul), specifice folosite şi în hidrofizică, hidrochimie,
geofizică cu instrumentar şi tehnologie din ce în ce mai performantă.
254
Observaţiile se efectuează fie pe loc, în vapoare special amenajate,
batiscafe sau pe ţărm pe eşantioane recoltate. Instrumentele şi aparatura
s-au perfecţionat trecând de la sonda de mână la ecosonde, de la termo-
metrele obişnuite la termistori, de la aparatura de pe vapoare la măsurători
din sateliţi prin teledetecţie.
Importanţa oceanelor şi Oceanografiei este deosebită fiind
plămânul Planetei. Ocupă 70,8% din suprafaţa Pământului şi asigură prin
curenţi, transportul energiei calorice de la ecuator spre poli cu rolul de
moderator al condiţiilor climatice. Reglează circuitul carbonului şi al
oxigenului din atmosferă. Mediul oceanic a fost continuu folosit pentru
transport, ca sursă de materii prime (minerale, petrol, sare) sau mediu de
viaţă pentru mareculturi. Oceanul este un izvor nesecat de energie înma-
gazinată în valuri, maree, curenţi. Energia mareelor este deja folosită,
prima hidrocentrală mare motrice fiind realizată la Rance în Franţa în
1966. Oceanul prin resursele hidrologice pe care le oferă este numit
cămara de viitor a omenirii, dar pentru aceasta se impune o luptă continuă
contra poluării apelor oceanice.

2.1. Geneza oceanelor şi mărilor


Formarea oceanelor impune lămurirea originii masei acvatice şi
a genezei cuvetelor oceanice.
Originea apei a fost explicată prin mai multe teorii dintre care
amintim: provenienţa din atmosfera primară, greu de acceptat deoarece
în atmosferă nu se pot înmagazina mai mult de 13000 km3 de apă în timp
ce oceanul depăşeşte 1 miliard km3; din gazeificarea rocilor vulcanice dar
acestea au numai 5% apă; din comete şi asteroizi. Acceptabilă este
ipoteza originii mixte din toate cele menţionate, volumul cu mici variaţii
stabilizându-se cu circa 4 miliarde de ani în urmă.
Originea cuventelor oceanice este complexă şi impune cunoaşterea
evoluţiei întregii suprafeţe a Pământului şi a elementelor structurale
oceanice (dorsale, falii, fose, rifturi). Cele mai importante teorii sunt: cea
a derivei continentelor (Wegener, 1912) şi cea a tectonicii plăcilor
(Morgan, 1968) care explică suprapunerea oceanelor pe o scoarţă de tip
bazaltic. Expansiunea fundului oceanic se realizează prin rifturi unde se
întâlnesc plăcile tectonice. Cel mai vechi ocean se consideră a fi Pacificul,
celelalte fiind mai tinere.

2.2. Întinderea Oceanului Planetar şi subdiviziuni


Raportul uscat – apă. Din suprafaţa Pământului de 510 milioane
km2, Oceanul Planetar ocupă 70,8% iar uscatul 29,2%, Volumul de
apă este de 1379 milioane km3, adâncimea medie este de 3800 m, iar
255
lungimea ţărmurilor de 250 000 km. Emisfera nordică numită şi
continentală are 39,3% uscat şi 60,7% apă, în timp ce Emisfera sudică
sau oceanică are numai 19,1% uscat şi 80,9% apă.
Treptele reliefului submarin sunt: regiunea litorală (până la 5 –
10 m adâncime şi ocupă 0,4%); şelful sau platforma continentală (cu
lăţimea de 68 km, până la minus 200 m şi ocupă 8% din suprafaţă),
panta continentală (cu panta între 3 – 25%, adâncime maximă 3600 m
şi 15% din suprafaţă), regiunea pelagică sau platoul suboceanic
(adâncimi între 3000 şi 6000 m, panta 1% şi ocupă 76% din suprafaţă)
şi regiunea abisală sau fosele (între 6000 – 11000 m cu doar 1% din
suprafaţa Oceanului Planetar. Regiunea litorală, şelful şi panta
continentală formează marginea continentală, iar regiunile pelagică şi
abisală, bazinul oceanic. Sub aspect biologic şelful corespunde zonei
neritice, taluzul zonei bathiale şi restul celei abisale.
Subdiviziunile regionale ale Oceanului planetar constau în: oceane
(întinderi mari de apă separate de continente), marea (comunică cu
oceanul prin strâmtori, golful (intrânduri în uscat, deschise spre larg), baia
(golf mic adăpostit de vânturile din larg), strâmtoarea (porţiuni de apă
înguste, delimitate de uscat, uneşte mări sau mări şi oceanul).
Oceanele sunt patru: Pacific, Atlantic, Indian şi Arctic. Oceanul
Pacific are 179,7 milioane km2, adâncimea maximă în groapa Cook de
11516 m, ţărmuri cu vulcani, cu multe fose, praguri, dorsale,
depresiuni şi 30 mări mărginaşe. Atlanticul are 92,2 milioane km2,
adâncimea medie 3700 m, separat în două de Dorsala Atlantică care
are şi o zonă de rift, cu multe praguri, depresiuni şi 13 mări. Oceanul
Indian are 76,2 milioane km2, adâncimea medie de 32000 m, iar cea
maximă 7450 m în groapa Java, cu 5 (cinci) mări aferente. Oceanul
Arctic are 13 milioane km2, adâncimea maximă de 5400 km, separat
în două bazine de pâragul Nansen şi are 11 mări.
Mările ocupă 20% din suprafaţa Oceanului Planetar, sunt delimitate
de un singur continent cu excepţia mediteranelor. După aşezarea
geografică mările se clasifică în: mărginaşe sau bordiere (Marea Chinei,
Marea Nordului), continentale (Marea Neagră) şi mări închise (Marea
Caspică, Marea Aral). După particularităţile regimului hidrologic
deosebim: mări interioare (marea Baltică), semiînchise (Marea Nordului),
deschise (Marea Barents), interinsulare (Marea Banda). După temperatura
apelor şi adâncime există: mări care îngheaţă (Marea Ross), mările
ghirlandelor insulare (Marea Java), mări mediterane, între două sau trei
continente (Mediterana Europeană) şi mări de mică adâncime (Azov).
După originea cuvetelor deosebim: mări epicontinentale (Marea Baltică)
256
şi tectonice (Marea Roşie), iar după temperatura apelor mări polare cu
temperatura la suprafaţă sub 5°C (Marea Kara), subpolare cu temperatura
sub 10°C (Marea Bering), mări temperate reci cu temperatura sub 18°C
(Marea Nordului), temperate calde (Marea Neagră) şi intertropicale
(Marea Roşie).

2.3. Proprietăţile fizice şi chimice ale apelor oceanice


Apa pură are o serie de caracteristici proprii cum ar fi faptul că
ocupă un volum şi o suprafaţă foarte mare pe Terra, realizează un circuit
al apei în natură prin care se regenerează, molecula este formată din H2 şi
O, are o mare capacitate de dizolvare, de înmagazinare a căldurii, are
densitatea maximă +4°C, prin îngheţare îşi măreşte volumul (1/11) şi
pluteşte. Apa sărată are un punct de fierbere mai ridicat şi de îngheţ mai
coborât (-2°C), densitatea creşte cu salinitatea.
Temperatura este determinată de intensitatea radiaţiei solare, din
care absoarbe 99,6% căldură pe care o cedează parţial atmosferei noaptea,
în perioada rece şi la latitudini mai mari. Căldura specifică a apei este de
0,9, deci se încălzeşte mai greu ca uscatul care are 0,4 cantitatea de
căldură înmagazinată scăzând de la ecuator spre cei doi poli.
Variaţia temperaturii la suprafaţă este zilnică, anotimpuală şi
anuală în funcţie de distribuţia în latitudine a radiaţiei solare, fiind
influenţată de vânturi şi curenţi oceanici. Temperatura zilnică are cele
mai mari valori între orele 14 şi 16 şi cele mai mici între orele 4 şi 8
dimineaţa cu amplitudini de 5° în regiunile litorale şi 1°C în larg.
Amplitudinile anuale sunt maxime la 40°N (5-8,4°C) şi minime între
20°N şi 20°S (2,2-3,6°C), dar cele mai mari amplitudini (28-30°C) se
întâlnesc la întâlnirea curenţilor reci cu cei calzi în NV Pacificului.
Imaginea repartiţiei spaţiale a temperaturilor este dată harta cu
hidroizotermele (liniile care unesc punctele cu aceeaşi temperatură).
La nivelul Oceanului Planetar aceasta arată valori de 27°C în regiunea
ecuatorială, 10-5°C în cele temperate şi –1 la –2°C în regiunile
circumpolare. La latitudini egale temperatura medie este mai ridicată
în emisfera nordică decât în cea sudică.
Pe oceane, temperatura medie a Oceanului Pacific este de
19,1°C, de 16,9°C în Atlantic şi 17°C în Indian. Temperatura mărilor
variază latitudinal de la 0°C în Mările Oceanului Arctic, 10-17°C
iarna la 22-29°C vara în Marea Mediterană la 18-25°C iarna şi 30°C
vara în Marea Roşie.
În adâncime temperatura are o stratificaţie termică, directă cu un
gradient de scădere de 1-2°C la 100 m; până la 1500 m şi apoi
257
scăderea este mult mai mică încât la adâncimile maxime se ajunge la
minus 1-2°C, la apele care coboară lent de la pol spre ecuator pe la
fundul Oceanului. Apele polare au fenomenul de dihotermie, care
constă dintr-un strat rece în jur de 0°C până la 200 m sub care este un
strat cu apă mai caldă (2°C), şi apoi din nou rece cu –1, –2°C.
Temperatura mărilor în adâncime variază în funcţie de pragurile care
le separă de oceane. În Mediterana temperatura scade de la suprafaţă
spre adânc până la pragul din Strâmtoarea Gibraltar situat la 350 m,
unde ajunge la 12,7°C. Sub această adâncime temperatura se menţine
constantă (homotermie) deşi în Atlantic valorile scad până la 2°C.
Marea Roşie are în Strâmtoarea Bab-el-Mandeb un prag la 200 m şi
sub 300 m se menţine la 22°C.
Densitatea apei creşte în raport direct cu salinitatea şi invers cu
temperatura. Pentru salinitatea de 35%, densitatea maximă este la
temperaturi sub 0°C. Liniile de egală densitate a apei la suprafaţa
oceanelor se numesc izopicne. Valorile maxime ale densităţii sunt de
1,027 şi 1,028 în mările polare şi scad spre ecuator la 1,023 în Atlantic
şi 1,022 în Pacific. În mările cu salinitate redusă sau la gurile marilor
fluvii densitatea sade la 1,004 în Marea Baltică sau 1,015 la vărsarea
Amazonului. În adâncime valorile densităţii cresc odată cu scăderea
temperaturii şi creşterea presiunii.
Presiunea hidrostatică este presiunea unei coloane de apă pe
suprafaţa de la baza ei şi cu 1 decibar la 1 m adâncime fiind în raport
şi cu densitatea. Presiunea duce la o creştere a densităţii apei şi la o
micşorare a volumului. În lipsa ei nivelul actual al Oceanului Planetar
ar creşte cu circa 50 m.
Vâscozitatea este rezistenţa la curgere şi creşte odată cu scăderea
temperaturii şi cu salinitatea. Poate determina o mişcare turbionară pe
verticală de ridicare a apelor cunoscută sub numele de upwelling sau de
coborâre a apelor cascading.
Transparenţa depinde de cantitatea suspensiilor din apă aduse
de ape, răscolite de valuri sau rezultate din descompunerea
substanţelor organice. Creşte cu salinitatea şi cu temperatura fiind mai
puţin transparentă în apele polare decât în cele ecuatoriale. În apele
tropicale transparenţa este mare (40-60m), iar la poli mică (10 m).
Transparenţa maximă este în Marea Sargasselor (66,5-70 m) din
Oceanul Atlantic, 59 m în Pacific, 40-50m în Indian, 60m în Marea
Mediterană, 25 m în Marea Neagră.
Culoarea apei de obicei albastră, depinde de cantităţile de suspen-
sii, de plancton şi alte microorganisme ca şi de proprietăţile optice ale
258
apei. La tropice este mai albastră, iar spre poli devine mai verzuie, apoi
verde-pal, cenuşie. Marea roşie are culoarea roşiatică – fosforescentă
datorită unor microorganisme fosforescente, Marea Galbenă are în sus-
pensie cantităţi mari de loess. Marea Albă are suprafeţe mari de gheaţă.
Lumina şi luminiscenţa apei de mare depinde de incidenţa razelor
solare, cele perpendiculare pătrunzând mai în adânc (peste 35 m), iar cele
oblice pătrund mai puţin fiind reflectate. Rezultă că durata zilei variază cu
adâncimea fiind de 10 ore la 10 m adâncime, de 7 ore între 10 şi 20 m şi
de 3 ore între 20şi 35 m. În funcţie de pătrunderea luminii s-au delimitat
în adâncime 3 zone cu luminozităţi diferite: zona fotică sau luminoasă
între 20 şi 120 m cu vegetaţie clorofiliană, zona oligofotică între 120 şi
600 m cu bacterii fotosintetizante şi zona afotică sau lipsită de lumină sub
600 m. Luminiscenţa apelor marine este dată de lumina proprie produsă
de bacterii fosforescente (foto-bacterii) sau de animale cu aparate foto-
gene (meduze, crustacei).
Alte proprietăţi fizice ale apei marine: viteza sunetului este de
1500 m/s (de 4 ori mai mare ca în atmosferă); aglomerarea moleculară
influenţează punctul de congelare, presiunea osmotică, tensiunea
superficială şi vâscozitatea. Conductibilitatea electrică este mai mare
ca la apa dulce.
Compoziţia chimică (salinitatea) apa de mare conţine în soluţie
peste 35 de elemente, dar cea mai mare pondere o au clorul şi sodiul. Ca
săruri predomină clorura de sodiu (77,7% sau 27,2‰). Totalul solidelor
dizolvate într-un kilogram de apă sau salinitatea apei de mare este de
35‰. Salinitatea variază cu latitudinea (35% sau 34‰ la ecuator, 36‰ la
tropice şi 32‰ către cei doi poli) şi cu aportul de apă dulce de pe
continente (18‰ în NV Mării Negre, 10% în Marea Baltică, 39‰ Marea
Mediterană, 40% Golful Persic). În adâncime scade foarte puţin fiind de
aproape 35‰ la 2500 m. Temperatura şi salinitatea determină densitatea
apelor şi au o legătură spaţio-temporală. Diagrama T.S. defineşte caracte-
risticile maselor de apă şi diferenţiază tipuri de ape de suprafaţă, inter-
mediare şi de adâncime.
Gazele dizolvate în apa oceanelor provin din atmosferă sau din
procesele chimice şi biologice proprii oceanului. În stratele superioare
sunt organisme care absorb acid carbonic şi eliberează oxigen. Acesta
este în raport invers cu temperatura, fiind în cantitate mică la ecuator
şi maximă în apele polare. În adâncime cantitatea de oxigen scade şi
creşte cantitatea de acid carbonic sau de hidrogen sulfurat (Marea
Neagră sub 150-200 m).

259
Materiile organice sunt reprezentate de compuşii care conţin car-
bon, hidrogen, azot, sulf, fosfor şi se întâlnesc sub formă de nitraţi, fosfaţi
silicaţi consumaţi de plancton. Acesta constituie hrana animalelor mari
sau prin moarte este descompus de bacterii formând humusul planctonic.
Ph-ul. Concentraţia ionilor de hidrogen. Apa de mare se disociază
în ioni de H+ şi OH-. Cantitatea de ioni de H+, determină pH-ul care
variază între 0 şi 14 având reacţie acidă între 0 şi 7 şi bazică sau alcalină
între 7 şi 14. Apa de mare are o reacţie uşor alcalină (7,5-8,4) cu mici
variaţii spaţiale. De exemplu în Atlanticul de Nord, pH-ul este de 8,25, în
Marea Baltică 8,05, în Marea Neagră 8,35. PH-ul variază în funcţie de
salinitatea şi temperatura apei, având o variaţie inversă în raport cu
concentraţia de CO2. Ziua algele absorb CO2 şi ridică pH-ul, noaptea se
degajă CO2 şi pH-ul scade.
Gheaţa oceanelor se formează în funcţie de temperatură şi
salinitate. La o salinitate de 10‰ îngheaţă la –0,5°C, la 35‰ la -1,9°C,
iar la 40‰ la –2,2°C. Îngheţarea începe cu cristale de gheaţă care se
transformă în ace de gheaţă şi apoi unite dau sloiuri. Spre poli când marea
este liniştită se formează un strat de gheaţă care la mare agitată se rupe în
blocuri. Din aceste blocuri se pot forma câmpuri sau banchize de gheaţă
care se deplasează lent în funcţie de direcţia şi viteza vântului. Blocurile
rupte din gheţurile polare care plutesc în ocean se numesc iceberguri, care
au 9/10 din volum sub apă. Gheţurile de la suprafaţa mărilor şi oceanelor
ocupă 55 milioane km2 sau 15% din suprafaţa oceanelor.

2.4. Masele de apă


Sunt volume mari ale Oceanului Planetar cu proprietăţi comune de
temperatură şi salinitate determinate de radiaţia solară şi circulaţia atmos-
ferei, limitate de hidrofronturi marcate prin izotermele de suprafaţă.
Având şi densităţi diferite masele de apă au deplasări atât pe orizontală,
cât şi pe verticală. Pe verticală Oceanul Planetar are partea de la suprafaţă
numită troposferă oceanică cu schimbări vizibile şi influenţă a atmosferei
şi partea din adâncime denumită stratosferă oceanică. Pe orizontală
Oceanul are mai multe zone caracterizate prin circulaţia maselor de apă
sub formă de curenţi determinaţi de vânturi. În regiunile reci există mase
de ape polare de lângă fundul oceanului cu subtipul antarctic (în Marea
Weddell) şi arctic (Marea Groenlandei) şi mase de ape subpolare
intermediare cu subtipul subantarctic (în jurul Antarctidei) şi subarctice în
nordul Oceanului Atlantic şi Pacific. Apele intermediare slab sărate
coboară până spre 900 m şi apoi se ridică spre Ecuator. Apele de
adâncime sunt între 1000 şi 4000 m adâncime formate din amestecul
260
apelor de lângă fund şi a celor intermediare, din partea nordică a
Oceanului Atlantic şi din nord vestul Oceanului Indian.
Masele antarctice formează un inel hidric sub influenţa
vânturilor de vest cu o circulaţie circumpolară puternică. Masele din
regiunile calde au adâncimi mici (maxim 200 m), formează curenţi
permanenţi de derivă sub influenţa alizeelor. Apele calde ecuatorial-
tropicale apar sub forma unui strat puternic diferenţiat pe verticală de
temperatură, salinitate, densitate şi conţinut de oxigen. Stratul este
diferenţiat într-un strat uniform de suprafaţă (până la 80m în Atlantic,
100 m în Pacific şi 25 m în Indian) un strat de salt şi stratul inferior
care în jos trece spre apele reci. După locul formării există mase de
apă autohtone ca apele polare de adâncime din Marea Groenlandei,
Marea Ohotsk, Marea Weddell şi alohtone formate prin amestecul
celor autohtone ca apele de adâncime din Atlantic şi Indian.
În Marea Mediterană între 70-300 m este o masă de apă de supra-
faţă, urmată de zona intermediară între 300-400 m, de cea de tranziţie şi
de adâncime, ultimele două având aceeaşi temperatură (homotermie). În
Marea Neagră sunt ape mai puţin sărate la suprafaţă şi mai sărate în
adâncime.

2.5. Dinamica apelor oceanice


Factorii de care depinde. Planeta Pământ se comportă ca un
sistem echilibrat care primeşte materie şi energie din spaţiul cosmic şi
cedează. Dacă n-ar fi un echilibru între energia primită şi cedată am
asista la o încălzire sau la o răcire a planetei cu consecinţe grave
pentru viaţă.
Repartizarea inegală a energiei primite latitudinal la nivelul pla-
netei este în funcţie de incidenţa razelor solare. Astfel, cea mai mare can-
titate de energie este recepţionată în zona intertropicală şi pe măsură ce ne
apropiem de cei doi poli energia primită devine din ce în ce mai mică. Un
bilanţ caloric pe latitudine dovedeşte că între ecuator şi paralela de 40o
există un surplus de căldură, în timp ce la latitudini mai mari este un
deficit, adică se pierde mai mult decât se primeşte. În afară de distribuţia
latitudinală a energiei există şi o distribuţie altitudinală relevantă mai ales
la nivelul continentelor pe cele mai înalte culmi montane. Un alt factor
este diferenţa de potenţial termic dintre uscat şi apă, cunoscut fiind că
uscatul se încălzeşte mai repede în comparaţie cu apa, dar se şi răceşte
mai repede.
Transferul spaţial al energiei termice este asigurat prin cele două
medii fluide, aerul şi apa care înconjoară planeta şi care în raport cu
261
densitatea lor au un comportament şi o mobilitate diferită. Astfel, aerul
care preia energia calorică de la suprafaţa subiacentă are deplasări sub
forma vânturilor regulate (alizee) şi neregulate antrenând la suprafaţa
oceanelor şi partea superficială a maselor de apă sub forma de valuri şi
curenţi.
Forţa de atracţie a Soarelui şi a Lunii care se manifestă prin maree
determină dinamica apelor oceanice. Forţa de atracţie a lunii este de 2,2
ori mai mare ca a Soarelui, deşi masa Lunii este incomparabil mai mică,
dar este foarte aproape de Pământ.
Mişcarea de rotaţie a Pământului, cu viteză mai mare la ecuator
şi mai mică spre cei doi poli, se reflectă şi în dinamica şi direcţia de
mişcare a celor două fluide aerul şi apa (alizee şi curenţii ecuatoriali).
Prăbuşiri subacvatice sau de ţărm, de vulcani sau cutremure de
pământ pot de asemenea determina dinamica locală a apelor oceanice.
Acestea din urmă generează valurile cunoscute sub numele de tsunami
cu o viteză de propagare de până la 800 km/h uneori cu efecte
catastrofale.
Diferenţele de temperatură, densitate, salinitate şi nivel pot sta la
baza mobilităţii maselor acvatice. Se ştie că în regiunile tropicale preci-
pitaţiile sunt sporadice, în schimb ca urmare a temperaturilor ridicate este
foarte mare evaporaţia în timp ce la ecuator precipitaţiile sunt abundente.
Ca urmare, la tropice masa de apă suferă un proces de creştere a
salinităţii, o scădere a nivelului generând deplasarea maselor de apă din
arealele vecine care întotdeauna au tendinţa de a realiza un echilibru.

Valurile
Sunt mişcări ondulatorii produse la suprafaţa mărilor şi oceanelor
generate de vânt (valuri eoliene) sau de cutremure (valuri seismice). Când
se formează un val eolian moleculele de apă execută o mişcare pe orbite
circulare, încât numai mişcarea se deplasează, dar nu şi masa de apă.
Valurile de vânt pot fi valuri de larg, de litoral sau oscilatorii şi
valuri de translaţie. Valurile formate în larg, de multe ori depăşesc
arealul de acţiune a vântului unde devin paralele şi se numesc hulă.
După forma pe care o au, valurile eoliene pot fi valuri forţate
când iau naştere în urma unui impuls generat de vânt şi valuri libere
propagate din primele prin inerţie. În formarea valurilor se deosebeşte
o primă fază de dezvoltare, de la începutul acţiunii până se atinge
înălţimea maximă. A doua este faza de stabilizare a valurilor când
agitaţia se continuă fără schimbări şi cea de a treia este faza de slăbire
în care valurile descresc treptat până la liniştirea mării.
262
Caracteristicile şi elementele valurilor. Valurile au o serie de
elemente pe baza cărora se poate evalua mărimea, intensitatea şi chiar
forţa cu care acţionează. Astfel, la un val deosebim:
Creasta valului ca fiind cel mai ridicat punct în raport cu suprafaţa
orizontală a apei.
Baza valului este cel mai coborât punct în raport cu suprafaţa apei.
Înălţimea reprezintă distanţa pe verticală între creastă şi bază.
Lungimea valului este distanţa orizontală între două creste sau
două baze.
Panta valului este dată de unghiul de înclinare al valului.
Viteza valului este distanţa parcursă de mişcarea crestei valului în
unitatea de timp.
Direcţia este dată de punctele cardinale spre care se îndreaptă valul.
Frecvenţa reprezintă numărul de valuri pe unitatea de timp.
Perioada este timpul scurs între trecerea a două creste.
La nivelul Oceanului Planetar cele mai mari valuri ating 18 m
înălţime şi se produc în Oceanul Pacific lungimea maximă a lor fiind
de 400 m. De regulă valurile furtunilor obişnuite sunt de circa 8 m
înălţime. În Marea Neagră şi în Marea Baltică valurile sunt de 4-5 m şi
foarte rar ajung la 8 m. Forţa valurilor se manifestă diferit în funcţie şi
de tipul de ţărm. În cazul ţărmurilor înalte şi abrupte forţa de lovire
este foarte mare, în timp ce la ţărmul jos viteza de la suprafaţă este
mai mare ca cea de la fund şi valul se sparge pe plajă. Fenomenul este
cunoscut sub numele de resac.
Prin deferlare se înţelege ridicarea, aplecarea valului în faţă,
îndoirea şi prăbuşirea crestei. Există trei tipuri de deferlare: deferlare
în voltă când creasta se sparge înainte, fenomenul fiind caracteristic
hulelor regulate care se propagă liber pe plajă. Deferlare deversată
atunci când creasta valului se sparge turbulent în faţa valului,
fenomenul este determinat de existenţa vânturilor puternice care bat
spre mal. Deferlare gonflată care se produce atunci când valurile au o
înălţime mică şi se sparg cu spumă pe plajă.
Valurile seismice numite şi tsunami sunt valuri de translaţie şi se
caracterizează prin faptul că transportă masa de apă şi nu o saltă. Se
manifestă prin ondulaţii mari de unde solitare care se propagă cu
viteze de până la 500-800 km/oră. Sunt foarte periculoase deoarece
lovesc ţărmul cu o forţă destructivă foarte mare şi inundă suprafeţe
mari cu pagube catastrofale. Sunt încă vii în memorie efectele valului
tsunami produs pe 26 decembrie 2004 în nord estul Oceanului Indian
când s-au înregistrat aproape 300 000 victime fără a mai lua în consi-
derare pagubele materiale.
263
Mareele
Ca oscilaţii periodice a nivelului oceanelor şi mărilor sunt cauzate
de forţele de atracţie ale aştrilor, Soare, Pământ, Lună, mărimea forţei
fiind dependentă de poziţia pe care o au aceştia. Astfel, se ştie că forţa de
atracţie a Lunii determină o ridicare a nivelului apei cu 563 mm, iar a
Soarelui cu 246 mm, deci forţa de atracţie a Lunii este de 2,2 ori mai
mare ca a Soarelui. Forţa de atracţie a aştrilor menţionaţi depinde foarte
mult şi de poziţia acestora. Astfel că cea mai mare intensitate a acesteia se
înregistrează când Luna este la conjuncţie şi la opoziţie, adică atunci când
se poziţionează în linie în configuraţia Pământ, Lună, Soare, sau Lună
Pământ, Soare, forţele lor de atracţie cumulându-se. Periodicitatea
poziţiei Lunii la conjuncţie (Lună nouă) şi la opoziţie (Lună plină) face ca
din 2 în 2 săptămâni mareele să fie mai puternice (ape vii), şi din 2 în 2
săptămâni, la primul şi al doilea pătrar când forţele de atracţie ale Lunii şi
Soarelui sunt dispersate, intensitatea mareelor să fie mică (ape moarte).
La ţărm mareele se concretizează prin creşteri ale nivelului
(flux) şi descreşteri (reflux) cu o perioadă de oscilaţie de 2 ori pe zi la
un interval de 12h 25’. Deci în decurs de 24h 50’ vor fi două fluxuri şi
2 refluxuri. Unda de maree înconjoară Pământul în 24h 50’.
Amplitudinea apelor în perioada fluxului poate fi de 3-4 m la
mările larg deschise şi poate ajunge la 15-18 m în strâmtori şi golfuri.
Cea mai mare înălţime a fluxului se întâlneşte la Baya Fundy (Canada)
de 19,6 m. În largul oceanelor amplitudinile nivelurilor la maree sunt
mai reduse (0,5-1m), iar în mările închise aproape că lipsesc. În Marea
Neagră, de exemplu, amplitudinea este de circa 10-12 cm. Valul
mareic urcă foarte mult pe gurile de vărsare a unor râuri. Pe Elba urcă
150 km, pe Senegal aproape 400 km, iar pe Amazon circa 1000 km cu
valuri înalte de 4,5 m.
Propagarea mareelor este dependentă de poziţia Lunii faţă de
Pământ, de inerţia maselor oceanice şi de configuraţia bazinelor marine.
În funcţie de caracteristicile lor mareele pot fi:
- Diurne cu o singură ridicare şi coborâre într-o zi, frecvente în
Oceanul Pacific pe Coastele Occidentale şi în Mediterana Americană.
- Semidiurne cu 2 fluxuri şi 2 refluxuri în 24h 50’.
- Mixte, când prin combinări locale apar 3-4 fluxuri şi refluxuri
pe zi.

Curenţii oceanici
Sunt deplasări ale maselor de apă pe orizontală sau pe verticală
determinate de vânturi permanente, de diferenţa de salinitate, densi-
tate, temperatură şi nivel.
264
Curenţii de suprafaţă afectează coastele şi transferă energia
calorică maselor de aer care se deplasează deasupra lor. Viteza de
deplasare a curenţilor este mică în largul oceanului şi mai mare spre
coastă cu valuri care ating între 1 şi 2,5 m, cum este Curentul Floridei.
Curenţii au cea mai mare viteză la contactul cu atmosfera şi scade în
adâncime, încât la 100 m abia sunt sesizabili, iar la 200 m mişcările se
urmăresc numai prin diferenţele de temperatură şi de salinitate.
Caracteristici generale. Curenţii oceanici formează sisteme
inelare care se deplasează în sensul acelor de ceasornic în Emisfera
Nordică şi în sens invers acelor de ceasornic în cea sudică.
Circulaţia apelor în curenţii oceanici este influenţată de configuraţia
bazinelor oceanice şi de rotaţia Pământului de la apus spre răsărit şi cu
viteză mai mare la ecuator şi mai mică la cei doi poli.
La contactul cu masele continentale se împart în două sau mai
multe ramuri, îşi modifică direcţia şi tind să revină în punctul de
plecare, formând sisteme inelare.
Clasificarea curenţilor se poate face pe baza mai multor criterii:
a) După origine curenţii sunt:
- de fricţiune provocaţi de vânt care mişcă apele cu viteze mai mari
la suprafaţă şi mai mici în adâncime. Ei pot fi curenţi de derivă provocaţi
de vânturile regulate, curenţi de vânt provocaţi de vânturile periodice şi
curenţi temporari generaţi de vânturi ocazionale. La rândul lor, curenţii
de derivă, pot fi forţaţi, când urmează direcţia vântului care l-a generat şi
liberi când prin inerţie depăşesc arealul vântului care i-a generat.
- provocaţi de gradientul de gravitaţie rezultă din diferenţele de
nivel ale oceanului. După geneza acestor denivelări ale suprafeţei
oceanului vom deosebi:
- Curenţi de scurgere când diferenţa de nivel a Oceanului este
provocată de vărsarea apelor curgătoare cu debite foarte mari, de
căderea precipitaţiilor abundente sau de o evaporare intensă.
- Curenţii de nivelare când denivelarea suprafeţei Oceanului este
produsă de aportul de apă venită din altă parte sau când masele de apă
din larg sunt îngrămădite spre mal şi după ce stă vântul apele tind să-şi
refacă echilibrul.
- Curenţi datoraţi diferenţei de densitate, iau naştere între două
bazine cu densităţi diferite. De exemplu Curentul Gibraltar care aduce la
suprafaţă apele din Oceanul Atlantic în Marea Mediterană în timp ce la
fund, apele mai dense din Mediterana se scurg spre Oceanul Atlantic.
- mareici sunt cei care generează fluxul prin deplasarea maselor
de apă din larg spre uscat şi refluxul cu sens invers.
265
b) După forma şi direcţia pe care o au curenţii pot fi orizontali
de suprafaţă sau de fund, verticali descendenţi (cascading) sau ascen-
denţi (upweling), liniari când nu-şi schimbă direcţia şi circulari care
tind să aibă o mişcare inelară.
c) După temperatura pe care o au curenţii pot fi calzi când aduc
apă caldă de la latitudini mici spre latitudini mari şi reci de la latitudini
mari spre latitudini mai mici.
Curenţii din Oceanul Atlantic sunt determinaţi de vânturile
dominante sau permanente, de mişcarea de rotaţie a Pământului şi sunt
curenţi calzi şi reci.
În categoria curenţilor calzi includem Curentul Ecuatorial de
Nord care începe din dreptul Insulei Capul Verde, de la 20°lat.N şi se
orientează spre vest mergând aproape paralel cu ecuatorul până în
dreptul Insulei Puerto Rico. De aici se desface în două ramuri. Prima
intră în Marea Caraibilor sub numele de Curentul Caraibilor care se
continuă în Golful Mexic şi iese spre ocean prin strâmtoarea Floridei
sub numele de Curentul Floridei care atinge viteza de 2,1 m/s.
Cea de-a doua ramură ocoleşte Insulele Antile pe la est sub numele
de Curentul Antilelor care se continuă spre nord până întâlneşte Curentul
Floridei şi reunite dau Curentul Golfului (Gulf Stream) care are o lăţime
de circa 500 km. Apele acestuia au temperaturi de 25-26°C şi o salinitate
de 36,5‰.
La latitudinea nordică de 45° şi 35° longitudine vestică o ramură se
curbează spre sud şi antrenează şi apele venite din adâncime sub formă de
Curentul rece al Canarelor, închizând inelul nordic în al cărui gol, la
latitudinea de 20-35 lat. N şi 40-75 long. V se află Marea liniştită a
Sargaselor. În continuare ramura nord-estică cunoscută sub numele de
Curentul Atlanticului de Nord dincolo de paralela 60° se împarte în alte
două ramuri. Prima continuă, spre nord est şi formează Curentul Norvegiei
din care se desprinde spre nord Curentul Spitzbergen, iar spre Est Curentul
Capului Nord continuat prin Curentul Murmansk în Marea Barentz şi în
final Novaia Zemlea. Cea de a doua ramură a Curentului Nord Atlantic se
orientează spre nord vest pe la sud de Islanda sub numele de Curentul
Irming continuat prin Curentul Groenlandei de Vest. Aceşti curenţi calzi
aduc în Oceanul Artic ape mai dense care se afundă între două straturi cu
temperatură mai scăzută formând un curent cald de adâncime.
În categoria curenţilor reci includem Curentul Labradorului care
coboară din Golful Hudson şi Curentul Groenlandei de Est.
În Atlanticul de Sud, există Curentul Ecuatorial de Sud care
porneşte de la ţărmul Africii, se orientează spre vest până în dreptul
266
capului San Roque unde se împarte în două ramuri. Prima scaldă
ţărmul continentului Sud American sub numele de Curentul Guyanei
şi se uneşte cu Curentul Caraibilor, iar a doua ramură se orientează
spre sud-vest sub numele de Curentul Braziliei. În partea de sud a
continentului, acest curent se întâlneşte cu Curentul rece Falkland şi se
continuă spre est prin Curentul de Derivă al Vânturilor de Vest. În
apropierea coastelor Africii din acesta se desprinde Curentul rece al
Benguelei care închide circuitul.
Între cei doi curenţi ecuatoriali apare Contra Curentul Ecuatorial
sub forma unui curent de compensaţie cu direcţia de la vest spre est.
Curenţii din Oceanul Pacific se grupează în două circuite, unul
nordic în sensul acelor de ceasornic şi altul sudic în sens invers acelor
de ceasornic.
Circuitul nordic îşi are originea între paralele de 10-20° latitudine
nordică şi meridianele de 90-120° longitudine vestică. Se orientează spre
vest sub numele de Curentul Ecuatorial de Nord, până în dreptul
Insulelor Filipine, unde se împarte în două ramuri. Prima ramură intră în
Marea Banda, iar cea de a doua se orientează spre nord-vest sub numele
de Curentul Kuro Shiwo. Din acesta, o parte intră în Marea Galbenă,
Strâmtoarea Coreei şi Marea Japoniei sub numele de Curentul Ţuşima,
restul masei de apă orientându-se spre nord est.
De la ţărmurile Japoniei curentul Kuro Shiwo se orientează spre
nord est sub numele de Curentul Pacificului de Nord care la longitudinea
vestică de 145° se bifurcă. O ramură porneşte spre sud sub numele de
Curentul rece al Californiei care închide circuitul, iar cea de a doua se
continuă spre nord sub numele de Curentul Alaskăi care trece prin sudul
peninsulei Alaska şi pătrunde în Marea Bering. Dinspre nord coboară
Curentul rece al Kamceatkăi, continuat cu Oya-Shiwo sau Kurile.
Circuitul sudic îşi are originea în apropierea Insulelor Galapagos,
străbate Oceanul spre vest sub numele de Curentul Ecuatorial de Sud
până în regiunea Insulei Noua Guinee de unde se împarte în două ramuri.
Prima pătrunde printre insulele Oceaniei iar a doua se orientează spre sud
sub numele de Curentul Australiei de Est până întâlneşte Curentul rece al
Vânturilor de Vest şi se orientează împreună spre est. La ţărmul Americii
de Sud din acest curent se desprinde Curentul rece al Perului (Humboldt)
care închide circuitul sudic.
Şi în Oceanul Pacific între Curenţii Ecuatoriali de Nord şi de Sud se
formează un Curent Ecuatorial Contrar orientat vest est pe ecuator.
Curenţii din Oceanul Indian conturează foarte bine inelul sudic
care porneşte din bazinul Australiei de Vest dintre latitudinea de 10°
267
latitudine sudică şi Tropicul Capricornului prin Curentul Ecuatorial de
Sud care curge de la est spre vest până în dreptul insulei Madagascar
unde se împarte în două. Pe la est de insulă trece Curentul Madagascar,
iar între insulă şi continent Curentul Mozambicului prin strâmtoarea cu
acelaşi nume. Prin unirea celor doi curenţi se formează Curentul Acelor
care atinge viteze de până la 2,2 m/s până intră în Curentul rece al
Vânturilor de Vest şi cu el se orientează spre est. În dreptul Australiei
din acest curent se desprinde spre nord Curentul rece al Australiei de
Vest care închide circuitul. Din curentul ecuatorial de sud se desprinde
un Curent Ecuatorial Contrar cu orientare vest-est ca şi în cazurile
anterioare.
În partea de nord a Oceanului Indian circulaţia apelor este sub
influenţa vânturilor musonice. Astfel, vara în timpul musonului de
sud-vest din Curentul Ecuatorial de Sud pleacă în afară de Curentul
Mozambicului şi Curentul Somaliei care apoi se abate spre est spre India
până în Golful Bengal. În perioada de iarnă în timpul musonului nord-
estic, direcţia se inversează şi curge din Golful Benegal spre vest sud vest
Curentul musonic de iarnă care ocoleşte Insula Sri Lanka şi se îndreaptă
spre Peninsula Somalia până la coastele Africii, se întoarce spre est şi se
integrează în Curentul Ecuatorial Contrar.
Curenţii din Oceanul Arctic sunt generaţi de acumularea apelor
din Atlantic şi din marile fluvii siberiene şi canadiene, surplusul scurgân-
du-se sub forma curenţilor Groenlandei de Est şi Labradorului în
Oceanul Atlantic şi prin curentul Kamciatcăi în Oceanul Pacific. Aceşti
curenţi deplasează anual spre sud circa 20 000 km3 de gheaţă sub forma
icebergurilor.
Importanţa curenţilor oceanici este foarte mare, deoarece
transportă cantităţi foarte mari de energie de la latitudini mici spre cei
doi poli, contribuind la modificarea substanţială a climei. Ca urmare a
influenţei Curentului Atlanticului de Nord şi a Curentului rece al
Labradorului între Canada şi Europa Vestică la latitudini echivalente
sunt mari diferenţe de temperatură. Între 55° şi 70° latitudine nordică
în timp ce în Canada temperatura medie anuală variază între 0 şi
–10°C în Europa sunt între 0° şi +10°. În acelaşi spaţiu perioada fără
îngheţ este în Canada de 60 zile/an, iar în Europa de 150-210 zile/an.
Circulaţia curenţilor oceanici influenţează şi repartiţia precipitaţiilor
care pe coastele estice ale continentelor sunt abundente în timp ce pe
coastele vestice predomină arealele deşertice.
La interferenţa curenţilor reci cu cei calzi sunt de regulă cele mai
favorabile areale de pescuit, deoarece curenţii reci bogaţi în oxigen au
268
cantităţi mari de plancton. Acesta la contactul cu curenţii calzi moare
din cauza inadaptării la temperaturi ridicate şi devine masă organică şi
hrană a faunei piscicole.

2.6. Sedimentele marine


Rezultate din acumularea rocilor aduse de râuri de pe uscat, din
erupţiile vulcanice submarine, din resturile organismelor marine sau din
praful Cosmic. Sedimentele au importanţă ştiinţifică şi practică pentru
resursele de minereuri, petrol şi gaze pe care le conţin. Rata de sedimen-
tare este viteza de acumulare a sedimentelor care poate fi de 1 cm/103 ani
şi mai rar 5 cm/103 ani. După originea, modul de depunere şi elementele
constituente sedimentele pot fi: terigene alcătuite din depozite litorale
(nisip, prundiş, mâl), depozite de mări adânci, depozite de alunecare, ma-
luri terigene, turbidite, depozite glaciare şi pelagice formate în zona
adâncă a oceanului sunt biogene (schelete, cochilii), anorganice (mâluri
foarte fine), antigene (precipitate direct din ocean, noduli de mangan), de
origine vulcanică (mâlul de argilă roşie).

2.7. Viaţa în mări şi oceane


Apa ca element indispensabil vieţii este şi cel mai propice mediu
75% din vieţuitoare îl au ca mediu de viaţă şi numai 25% trăiesc pe
uscat. În acest mediu hrana este din abundenţă, variaţiile termice şi
saline sunt mici, mediul marin înglobează mult CO2 fără a modifica
pH-ul, fotosinteza se desfăşoară până la 200 m.
Factorii mediului marin sunt:
a) Temperatura în raport cu care există organisme homeoterme (cu
temperatură constantă: cetaceele, Pinnipedele) şi poichiloterme (cu tem-
peratură variabilă). Acestea sunt stenoterme (suportă variaţii limitate de
temperatură ca organismele polare, coralii) şi euriterme (suportă variaţii
mari). În mările reci viaţa este mai intensă iar la întâlnirea curenţilor reci
cu cei calzi unde organismele care nu suportă variaţii de temperatură pier
în masă, sunt cele mai favorabile zone de pescuit.
b) Lumina este indispensabilă pentru plantele verzi (autotrofe) şi
pentru animalele care le folosesc ca hrană. După adâncimea la care pă-
trunde lumina deosebim zona fotică de la suprafaţă la 80-100 m, bogată
în plancton, zona disfotică între 100 şi 500 m săracă în organisme vege-
tale şi zona afotică sub 500 m adâncime (cu peşti carnivori). Algele verzi
cresc la suprafaţă şi mai jos cele brune şi roşii. Orientarea organismelor
animale şi vegetale spre lumină se numeşte fototropism pozitiv, iar fuga
de lumină fototropism negativ. Tot în funcţie de lumină este şi culoarea
269
organismelor, închisă la cele de pe fund şi transparentă sau de culoarea
apei la cele din stratele superioare. În adânc sunt organisme cu organe
luminoase fosforescente.
c) Salinitatea diferenţiază organismele în stenohaline care nu su-
portă oscilaţii saline (planctonul, echinodermele, gasteropodele, pălămida,
stavrizii, scrumbiile albastre) şi eurihaline care suportă oscilaţii saline
(anghilele, somonii, sturionii, scrumbiile de Dunăre).
d) Mişcările apei, mai ales pe verticală aduc din adânc substanţe
minerale necesare creşterii plantelor. Pe orizontală transportă animalele
adaptate la un mediu cald sau rece spre unul defavorabil şi pier în masă.
Diviziunile mediului marin
Din punct de vedere biologic sunt două mari domenii: bentic sau
bentos şi pelagic sau pelagos. Domeniul bentic include animalele care
trăiesc pe fundul mărilor (plante – fitobentos şi animale – zoobentos)
şi se împarte în sistemul litoral şi de mare adâncă.
Sistemul litoral din zona de ţărm şi platformă continentală până
la 200 m, are etajul supralitoral (deasupra mareei înalte) udat de
furtuni şi maree, eulitoral până la 40-60 m cu vieţuitoare adaptate a
rezista la valuri de furtună şi etajul sublitoral între 60 şi 200 m cu
puţine alge şi viaţa animală bine reprezentată.
Sistemul de mare adâncă sau afital se împarte în etajul batial
între 200 şi 2000 m (pe taluzul continental şi pe fundul cu pantă lină,
etajul abisal între 200 şi 6000 m pe câmpiile abisale şi etajul hadal la
peste 6000-7000 m în gropile sau fosele oceanice.
Domeniul pelagic (pelagos) cuprinde vieţuitoarele care trăiesc
deasupra fundului oceanic incluse în plancton (care plutesc liber în apă) şi
necton care înnoată. Este divizat în provincia neritică (deasupra platfor-
mei continentale) cea mai productivă biologic şi provincia oceanică cu
salinitate relativ constantă, variaţii termice pe latitudine cu cele trei etaje:
batial, abisal şi hadal.
Comunităţile biologice formează biocenoze (asociaţii de organisme
vegetale şi animale, care populează un biotop (spaţiu cu condiţii de viaţă
uniforme). Între organismele uneia sau a mai multor biocenoze se for-
mează relaţii strânse alcătuind o comunitate biologică. Raporturile de
interdependenţă bazate pe necesităţile de hrană includ nivelurile: fito-
planctonul (producătorii), animale erbivore (consumă fitoplanctonul),
carnivorele (se hrănesc cu erbivore) şi detritivore sau limicole (se hrănesc
cu bacterii şi substanţe organice din sedimente).
După mijloacele de locomoţie şi tipul de habitat organismele se
împart în bentos (pe sau în sedimentele marine), nectonul (care înoată
270
liber), planctonul (plutesc liber) este fitoplancton şi zooplancton.
Ciclul trofic începe cu prima verigă a fitoplanctonului (producători)
care constituie hrana pentru erbivore, respectiv zooplanctonul pentru
animale mai evoluate, consumate de carnivore. Se estimează că din
consumul a 1000 kg plancton rezultă 100 kg de erbivore, din acestea
10 kg carnivore sau 1 kg prădători.

2.8. Resursele Oceanului Planetar


Se pot grupa în trei mari categorii: minerale, energetice şi balneolo-
gice precum şi biologice.
Resursele minerale se găsesc în substratul consolidat, neconsolidat
şi în apa de mare.
Resursele minerale din substratul consolidat sunt reprezentate de
sarea gemă şi săruri de potasiu (litoralul baltic al Poloniei, Golful Mexic),
sulf (Golful Mexic), minereu de fier şi magnetit (Golful Finic, Terra
Nova), cărbune (Marea Britanie, Canada, Marea Nordului, Noua
Zeelandă), petrol şi gaze naturale (se extrag peste 2 milioane tone din circa
100 miliarde tone – Golful Persic, Marea Caspică, Marea Mediterană,
Marea Nordului, Marea Roşie, Golful Mexic, Alaska), gaze naturale (10%
din total rezerve – Marea Nordului).
Resursele minerale din sedimentele neconsolidate se găsesc în
depozitele de plaje sub formă de minerale grele (magnetit, ilmenit,
zircon, cositor, diamante, aur ş.a.), fosforite, glauconit. În sedimentele
zonelor adânci se găsesc mâluri cu globigerine, cu diatomee, noduli şi
cruste polimetalice ş.a.
Resurse minerale din apa mării sunt reprezentate de circa 60 de
elemente din care se extrage sodiu, clor, magneziu, brom şi uraniu. În
regiunile deşertice se produce apă potabilă prin desalinizarea apei de
mare.
Resursele energetice şi balneologice (fizice) sunt reprezentate
de maree (Rance în Franţa), valuri, curenţi oceanici şi energia termică.
Funcţia balneologică şi turistică se practică pe plaje şi ţărmuri în
anotimpul cald.
Resursele biologice sunt date de cele 250000 specii de animale din
care 100000 moluşte şi 25000 peşti şi 50000 specii de alge. Producţia de
fitoplancton de 150 miliarde tone ar reprezenta 200 milioane tone resurse
alimentare dar se extrag numai 80 milioane tone. Viaţa în domeniul marin
este bogată până la 200 m adâncime mai ales pe platformele continentale.
Din pescuitul oceanic peştele reprezintă 86%, la care se adaugă 9%
moluşte şi 5% crustacee. Producţia de peşte a ajuns la peste 90 milioane
271
tone, algele la 3,2 milioane tone/an folosite în industria alimentară şi
farmaceutică. Acvacultura este o îndeletnicire în continuă dezvoltare
pentru raci, midii, stridii, creveţi, peşti ş.a.

2.9. Poluarea Oceanului Planetar


Oceanul a avut şi are un rol foarte important în viaţa Planetei. În
mod natural apa oceanului are o capacitate de autopurificare, dar în
prezent cantităţile mari de poluanţi depăşesc uşor capacitatea de absorbţie
şi, ca urmare, se reduce capacitatea de oxigenare a apei, sunt afectate
vieţuitoarele şi în final omul. Poluarea mediului marin şi oceanic a
devenit o problemă globală care ameninţă viitorul omenirii.
Aspecte fizico-geografice
Poluarea apelor oceanice este influenţată favorabil sau nu de o serie
de însuşiri ale Oceanului de a dispersa sau concentra poluanţii prin valuri,
curenţi, flux şi reflux. În alte cazuri diferenţa mare de densitate face ca
poluanţii să plutească. Dintre factorii care influenţează poluarea menţio-
năm forma şi adâncimea, zona climatică, temperatura, salinitatea, presiu-
nea, dinamica apelor de suprafaţă şi din adânc.
Principalii poluanţi care afectează grav viaţa oceanelor amintim
hidrocarburile provenite din transport, activităţi de extragere şi prelucrare
sau din erupţiile suboceanice. Petrolul este poluant persistent la suprafaţa
apei, reduce oxigenarea, îngreunează fotosinteza, compromite flora şi
fauna. Cele mai poluante areale cu petrol sunt: ţărmurile, porturile şi apele
din Golful Persic, Marea Mediterană, Marea Baltică, Marea Caspică,
Golful Mexic ş.a. Derivatele clorurate ale hidrocarburilor folosite în
industria textilă, a pielăriei, a detergenţilor menajeri, agricultură (pestici-
de). Acestea se acumulează treptat în ţesuturile animalelor marine, afec-
tează fotosinteza şi fitoplanctonul, reduc capacitatea de reproducere a
unor specii de păsări. Poluarea se produce apoi cu ape uzate, ape indus-
triale care conţin metale grele sau produse chimice. Deşeurile radioactive
care provin din explozii nucleare sau depozitarea unor containere pe
fundul oceanului.
Marea Aral – un scenariu real care dovedeşte că schimbarea
unui element al mediului marin poate produce dereglări care afectează
în final şi societatea. În anul 1969 Marea Aral dădea 50.000 tone de
peşte şi 10% din producţia de caviar a URSS. După 1960 s-a cultivat
bumbac pentru a cărui irigare se luau anual din Sârdaria şi Amudaria
50-55 km3 de apă. A crescut producţia de bumbac, legume şi carne, în
timp ce marea primea tot mai puţină apă. Ca urmare, nivelul Aralului
a scăzut cu 14 m, volumul s-a redus de la 1100 la 650 km3, salinitatea
272
a crescut dispărând speciile de peşte comestibil. Climatul a devenit
mai secetos, maxima de vară a urcat de la +35 la +50°C, iar minimele
au coborât de la –25 la –50°C, a crescut mortalitatea infantilă ş.a.

Bibliografie
Gâştescu, P. (1969), Lacurile pe glob, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Gâştescu, P. (1971), Lacurile din România. Limnologie regională,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
Posea, Aurora (2004), Oceanografie, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti.
Ross, D. A. (1976), Introducere în Oceanografie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
Vespremeanu, Em. (1992), Oceanografie, Partea întâi, Tipografia
Universităţii Bucureşti.

273
GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ (II)

Obiective: Dezvoltarea sistemului de cunoştinţe privind caracteris-


ticile actuale ale procesului de dezvoltare a industriei pe glob. Formarea
unei concepţii sistemice cu privire la dezvoltarea spaţială a industriei.
Îmbogăţirea cunoştinţelor privind repartiţia resurselor energetice şi mine-
rale şi a ramurilor industriei prelucrătoare. Conturarea unui sistem de
cunoştinţe privind noile tendinţe de evoluţie a spaţiilor industriale. Analiza
caracteristicilor activităţilor de servicii, a dezvoltării şi răspândirii lor pe
glob. Cunoaşterea raporturilor dintre local şi global în contextul actual.

1. ELEMENTE DE GEOGRAFIE A INDUSTRIEI

1.1. Industria – componentă spaţială majoră a economiei


mondiale
Industria se află în prezent pe primul loc între ramurile eco-
nomiei mondiale. Ca oricare alt sistem terestru prezintă din punct de
vedere spaţial şi structural forme şi intensităţi diferite determinate de
diversele niveluri de dezvoltare a societăţii umane, de specificul
orânduirii sociale şi de forţa economiilor naţionale.

populaţie

agricultură industrie transporturi

comerţ turism

Fig. 1. Subsistemul activităţilor economice


274
Privită din perspectiva sistemului teritorial, industria este o compo-
nentă a acestuia, sau, mai exact, un subsistem al sistemului economic
(fig. 1).
Se află, de aceea, în strânsă corelaţie cu celelalte subsisteme, un bun
exemplu fiind cel al schimburilor ce se produc între aceasta şi populaţie.
Industria oferă populaţiei locuri de muncă, venituri şi, indirect, îmbună-
tăţirea condiţiilor de viaţă prin intermediul altor activităţi (locuinţe, tehno-
logie, utilaje, materiale), în sens contrar fluxul fiind constituit din forţă de
muncă, informaţie, organizarea activităţilor etc.

1.2. Dimensiunea temporală a industriei


Procesul evolutiv al apariţiei şi dezvoltării acestei ramuri se regă-
seşte în întreaga literatură de specialitate sub denumirea de industriali-
zare, care constă în modificarea caracteristicilor producţiei prin apariţia
de noi tehnologii şi noi produse, schimbarea comportamentului uman,
conducând la conturarea noii civilizaţii industriale şi dezvoltarea unui nou
tip de organizare a spaţiului. Astfel, industrializarea ca proces a influenţat
decisiv sistemul economic mondial, determinând detronarea agriculturii
de pe primul loc al ierarhiei ramurilor economice, loc pe care aceasta l-a
ocupat timp de mii de ani.
Procesul de industrializare s-a caracterizat, aşa cum menţiona în
anii ’20 economistul rus Kondratiev, prin „mari valuri economice“ pe
intervale de aproximativ 50 de ani, generate de inovaţiile tehnologice.
La rândul lor, acestea au iniţiat mutaţii structurale şi noi tipuri
specifice de organizare spaţială (fig. 2).

1.3. Dimensiunea spaţială a industriei


Industria, ca subsistem al sistemului teritorial prezintă două
caracteristici esenţiale. Pe de o parte, are o dimensiune spaţială statică
prin existenţa sa materială în spaţiu. Întreprinderea, ca unitate de bază
a industriei, este o entitate materială cu poziţionare bine definită în
teritoriu. Din perspectiva studiilor privind relaţia sa cu mediul, au
existat două etape de percepţie teoretică a localizării. În prima fază,
întreprinderea era considerată ca o entitate aparţinând mediului, care
era determinant influenţată de acesta fără, însă, să reacţioneze în
raport cu input-urile recepţionate. Era definită ca o „cutie neagră“,
procesele sale interne fiind fără relevanţă în localizare. Abordarea
umanistă apărută ulterior a definit întreprinderea industrială ca pe un
nucleu decizional, cu un comportament propriu spaţial, ceea ce
reprezenta reacţia sa la influenţele venite din mediul înconjurător
(Popescu, 2000).
275
276
Fig. 2. Marile valuri economice
(după Popescu, 2000, p. 31)
În al doilea rând se poate vorbi despre capacitatea industriei de a
structura spaţiul fiind un „agent de valorizare“ a acestuia. Prin relaţiile pe
care le stabileşte în sistem, ea determină segregarea calitativă a spaţiului
prin output-urile sale pozitive şi negative, rezultatul fiind o alternanţă teri-
torială a ariilor puternic dezvoltate şi organizate economic şi cele caracte-
rizate printr-o slabă dezvoltare şi numeroase disfuncţionalităţi.
Evoluţia spaţială a industriei se produce în patru etape definitorii:
• localizarea (apariţia industriei în spaţiu), care induce o dezor-
ganizare a spaţiului şi reorganizarea pe baza noilor reguli economice;
• concentrarea (aglomerarea), rezultată din dezvoltarea cu pre-
ponderenţă a anumitor centre industriale;
• dispersia (răspândirea), născută din procesul de externalizare a
funcţiilor industriale de către centrele polarizatoare;
• mobilitatea (translaţia) funcţiilor industriale între centre şi
regiuni (Popescu, 2000).

1.4. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale


Localizarea industriei pe Glob este neuniformă, areale cu mari
concentrări alternând cu cel de slabă sau foarte slabă dezvoltare. Este
vorba, în esenţă, despre conturarea în timp a unor importante regiuni
industriale, care au suferit modificări importante în a doua jumătate a
secolului trecut.
Este vorba în prezent despre două tipuri de regiuni industriale:
cele clasice şi cele inovatoare.
Regiunile industriale clasice (complexe teritoriale de producţie,
„manufacturing belt“, noduri sau nuclee industriale, concentrări indus-
triale) s-au conturat în secolul al XIX-lea şi s-au dezvoltat exploziv în cel
de al XX-lea. Ele prezintă încă, particularităţile specifice modului de
producţie fordist: prezenţa industriei de bază, tendinţe în diversificarea
acesteia, concentrare spaţială foarte puternică, cu o maximă utilizare a
suprafeţei, o organizare densă şi modernă a infrastructurii (tab. 1),
(Popescu, 2001).
Factorii determinanţi în localizarea acestui tip de regiuni industriale
sunt: resursele energetice şi materiile prime minerale, reţeaua naturală de
comunicaţii şi elementele sociale şi politice favorabile ale timpului res-
pectiv. Astfel, au apărut clasicele regiuni industriale carbonifere, siderur-
gice şi cele urbane.

277
Tabelul 1. Industriile caracteristice regiunilor
industriale clasice (Popescu, 2001, p. 130)
Industrie Caracteristici Exemple
Industria - localizare Appalachia, SUA
extractivă dependentă de resurse; Midlands, Marea
(carboniferă, de - structuri sociale şi Britanie
exploatare a economice Nord – Pas de Calais,
fierului, etc.) superspecializate. Franţa
- intensiv consumatoare Ruhr, Germania
Industrii „grele“
de materii prime, ener- Marile Lacuri, SUA
(siderurgie,
gie, forţă de muncă; Nord-estul Atlantic,
metalurgie,
- producţie de serie; SUA
neferoasă, chimie,
- rigiditate funcţională; China de Nord-Est,
construcţii de
adaptări lente şi dificile China
maşini)
la schimbările pieţei. Damodar, India
- forţa de muncă puţin Nordul Franţei, Franţa
sau deloc calificată; Lancashire, Marea
- tradiţie; Britanie
Industria textilă
- dependenţă Milano, Italia
geografică de pieţele
de consum.

Regiunile industriale inovatoare s-au născut în ultimele două


decenii ale secolului trecut, pe baza ramurilor moderne, creatoare de
noi tehnologii (microelectronică, biotehnologie), concentrându-se în
jurul centrelor de cercetare, a universităţilor şi firmelor de producţie
specializate pe aplicarea în practică a inovaţiilor ştiinţifice (tab. 2),
(Popescu, 2001).
Au apărut astfel noi spaţii industriale dinamice precum:
• centre de inovaţie, grupări de mici unităţi de cercetare şi expe-
rimentare pentru întreprinderi industriale, localizate în campusurile uni-
versitare;
• parcuri ştiinţifice, amenajate în apropierea campusurilor uni-
versitare, în relaţie cu firme industriale, în care se dezvoltă activităţi
de cercetare (Cambridge Research Park, Marea Britanie);
• parcuri tehnologice, care cuprind unităţi de cercetare aplicată
aflate în cooperare cu universităţi, a căror producţie industrială repre-
zintă înalta tehnologie şi care sunt furnizoare de servicii specializate
pentru alte întreprinderi; acestea se concentrează la periferia marilor
centre urbane;
278
Tabelul 2. Industriile cheie şi noile
spaţii industriale (Popescu, 2001, p. 134)
Sector industrial Caracteristici tipice Exemple
Industrii cu tradiţie - utilizarea unei forţe
meşteşugărească de muncă puţin sau
- industrii intensiv- deloc calificată, în
consumatoare de forţă special imigrantă; New York, SUA
de muncă (confecţii, subcontractare intensă; Los Angeles, SUA
mobilă) Paris, Franţa
- industrii intensiv- - produse de înaltă cali-
consumatoare de tate; diviziune socială a
design (bijuterii) muncii foarte intensă.
Autostrada 128 Boston, SUA
Orange County, SUA
Silicon Valley, SUA
Coridorul M4, Marea
- piaţă de muncă foarte
Britanie
segmentată,
Cambridge, Marea Britanie
Industrii de înaltă reprezentată în special
Grenoble, Franţa
tehnologie de specialişti de clasă şi
Sophia Antipolis, Franţa
muncitori necalificaţi.
Cité Scientifique, Ile de
France–Sud, Franţa
Seul–Inchon, Coreea de Sud
Taipei–Hsinchu, Taiwan
Singapore
- diversificare tipologică;
- localizare preferenţi-
Londra, Marea Britanie
ală în marile aglomeraţii
Servicii de afaceri New York, SUA
urbane;
Tokyo, Japonia
- dihotomie a pieţei lo-
cale de forţă de muncă.

• parcuri de afaceri şi comerciale, care includ activităţi de mi-


croproducţie de înaltă tehnologie, comercializare şi servicii speciali-
zate (regiunea pariziană);
• parcuri complexe, caracterizate prin activităţi de producţie de
înaltă tehnologie şi de comercializare a acesteia şi care au ca efect
conturarea unor noi modele de urbanizare (parcurile japoneze).
Între toate aceste tipuri, cei mai renumiţi sunt, însă, tehnopolii,
oraşe dezvoltate pe baza valorificării potenţialului universitar şi de
279
cercetare, care antrenează noi implantări de întreprinderi industriale de
înaltă tehnologie. Mai sunt, de asemenea, definiţi ca grupări de
instituţii de cercetare şi de afaceri, care realizează un proces complet
de dezvoltare ştiinţifică de la etapa de laborator la cea de producţie şi,
în final, la cea de comercializare (Popescu, 2001).
Unul dintre cei mai cunoscuţi tehnopoli este Silicon Valley,
regiune geografică aflată in sudul metropolei San Francisco, extinsă
pe o suprafaţă de 15km/50km şi cuprinzând două centre urbane mai
importante, Palo Alto şi San Jose, primul, oraş universitar, iar cel de al
doilea, centru specializat iniţial pe industrie alimentară.

1.5. Mari regiuni industriale pe Glob


Deşi viitorul este destinat regiunilor industriale inovatoare, în
prezent preponderente ca număr şi ca volum de producţie rămân cele
clasice a căror dezvoltare spaţială este dominantă.
Pe plan global există câteva mari concentrări industriale distincte,
patru dintre acestea reprezentând poli de creştere în domeniu: nord-estul
SUA, Europa de Vest, Japonia (care formează triada economică a lumii)
şi partea europeană a Rusiei.
Nord-estul SUA, numit în literatura de specialitate şi Manufactu-
ring Belt, este nucleul industrial al acestui stat. Se întinde de-a lungul
litoralului atlantic, cuprinzând şi partea de sud a regiunii Marilor Lacuri.
Ocupă 5% din suprafaţa totală a SUA, deţine 1/3 din populaţia naţională
şi 2/3 din întreaga industrie.
Între factorii favorabili apariţiei şi dezvoltării acestei regiuni se
disting:
• poziţia în vecinătatea Oceanului Atlantic şi a Marilor Lacuri,
care îi oferă un nivel de accesibilitate foarte ridicat, permiţând
dezvoltarea relaţiilor comerciale avantajoase cu Europa;
• calitatea de primă regiune colonizată de europeni (sec. XVII-
XVIII);
• existenţa unor importante şi variate resurse de materii prime
minerale şi energetice;
• apariţia în secolul al XIX-lea a unei dense reţele de căi ferate.
Este alcătuită din zece nuclee de concentrare a activităţilor şi
numeroase centre reprezentative, care se grupează în două subunităţi
spaţiale majore: litoralul nord-atlantic şi regiunea Marilor Lacuri.
În prima subunitate se conturează cinci nuclee industriale: Noua
Anglie-Boston, regiunea metropolitană New York, valea Delaware-
Philadelphia, regiunea metropolitană Baltimore (golful Chesapeake) şi
Washington D.C.
280
Cea de-a doua subunitate este formată din: concentrarea Pittsburgh-
Cleveland (statele Pennsylvania şi Ohio) şi concentrarea vestică Detroit-
Chicago-Toledo-Milwaukee.
Europa de Vest este cea mai veche regiune industrializată a
lumii şi se extinde din nord-vestul Angliei până în nordul Italiei.
Factorii favorabili dezvoltării sale sunt:
• marea bogăţie de resurse naturale, între care fierul şi cărbu-
nele au fost abundente într-o primă etapă de dezvoltare;
• marea densitate a populaţiei;
• existenţa unor importante pieţe de consum;
• poziţia strategică din punct de vedere geopolitic.
Regiunea se compune din importante subregiuni amplasate pe
teritoriul diverselor ţări şi din centre reprezentative. Cele mai importante
sunt: regiunea Manchester-Birmingham (Midlands), Londra cu aria sa
metropolitană, regiunea Ruhrgebiet din Germania, regiunea de nord-est a
Franţei (Picardie, Champagne-Ardennes, Lorraine, Alsace) şi nordul in-
dustrial („triunghiul industrial“) al Italiei (Torino-Milano-Genova).
În Japonia, apărută în peisajul economic mondial doar în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, dar care în prezent se constituie într-o
puternică regiune economică a lumii, cea mai importantă concentrare
industrială se conturează în partea de sud a insulei Honshu – regiunea
Tokyo-Yokohama-Kawasaki (Golful Tokyo).
Partea europeană a Rusiei, a cunoscut o puternică industrializare
de-a lungul secolului al XX-lea sub impactul politicii centraliste de tip
comunist, având ca factori de favorabilitate marea bogăţie în rezerve
naturale (energetice şi minerale), suprafaţa foarte extinsă, poziţia la
contactul dintre două continente (Europa şi Asia).
Regiunea se compune din două subunităţi importante: regiunea
centrală a Moscovei şi regiunea Volga-Ural, cu mari centre industriale
precum Kazan, Samara, Perm, Ufa, Celyabinsk, Ekaterinburg.
Toate aceste regiuni au o structură complexă, în cadrul lor
existând activităţi industriale şi de servicii foarte variate, ce aparţin
tuturor ramurilor industriale. Trebuie remarcat faptul că toate au pornit
iniţial de la exploatarea unor resurse bogate şi variabile (cu precădere
a celor de minereuri metalifere şi depozite carbonifere) şi s-au
dezvoltat în strânsă legătură cu importante căi naturale de transport
(oceane, mări, fluvii).

281
Bibliografie obligatorie
Aur, N., Gherasim, C. (2002), Geografie economică mondială,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh. (2001), Geografie economică.
Resursele Terrei, Editura Meteora Press, Bucureşti.

Bibliografie facultativă
Popescu, Claudia, Rodica (2000), Industria României în secolul
XX, Editura Oscar Print, Bucureşti.
Popescu, Claudia, Rodica (2001), Industria mondială în era
globalizării, Editura Oscar Print, Bucureşti.

282
GEOLOGIE GENERALĂ

Obiective: Însuşirea, de către studenţi, a noţiunilor de bază în


Mineralogie, Petrografie, Geologie Structurală şi Geocronologie. Familia-
rizarea cu obiectul, cadrul, raporturile şi importanţa geologiei. Comen-
tarea principiilor metodice specifice şi a tendinţelor actuale în disciplinele
geologice. Descoperirea legităţii în geologie ca legătură între fenomene şi
procese. Cunoaşterea şi înţelegerea succesiunii în timp a diferitelor
procese geologice reflectate în realităţi contemporane. Studentul trebuie
să dobândească abilitatea de a recunoaşte principalele minerale petrogene
şi din minereuri, de a recunoaştere tipurile principale de roci magmatice,
metamorfice şi sedimentare, să stăpânească o serie de procese geologice
ca punct de plecare în abordarea unor problematici specifice geografiei.

1. MINERALOGIE

Mineralogia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mineralelor.


Majoritatea mineralelor sunt solide, cu structură cristalină; există, însă,
şi minerale solide amorfe. În mod obişnuit mineralogia se ocupă
exclusiv cu mineralele solide, iar cu celelalte substanţe minerale fluide
de pe Pământ se ocupă alte ştiinţe.
Minereul, de la care derivă numele însuşi al mineralului,
reprezintă o substanţă minerală utilă din care se poate extrage, în mod
rentabil, cel puţin un metal (din cauza aceasta, el se mai numeşte şi
mineral metalic).
Definirea cristalului şi a poliedrului cristalin
Corpul solid omogen, format dintr-o unică reţea (pură sau
mixtă), se numeşte cristal. Cristalul delimitat de feţe plane se numeşte
poliedru cristalin.
Elementele unui poliedru sunt:
a. Feţele de cristal, care corespund unor plane reticulare cu mare
densitate;
b. Muchiile cristalului, adică liniile de intersecţie a feţelor, care
corespund unor şiruri reticulare cu mare densitate;
c. Colţurile cristalului, adică punctele de intersecţie a muchiilor,
care corespund unor noduri de reţea.
283
Simetria cristalelor minerale
Elemente şi operaţii de simetrie. Repetarea regulată, în spaţiu, a
elementelor identice ale unui corp oarecare este desemnată prin termenul
de simetrie. La un cristal se poate vorbi de o simetrie a formei crista-
lografice (simetrie morfologică) şi de o simetrie a structurii reticulare.
Simetria structurii reticulare este universală, pe când cea morfologică este
prezentă doar la poliedrele cristaline. Cele două simetrii sunt într-o
strânsă legătură, ultima fiind o consecinţă a celei dintâi.
S-a stabilit că, într-un poliedru, dispunerea simetrică a elementelor
sale (feţe, muchii, colţuri) se pune uşor în evidenţă prin intermediul a trei
operaţii simple de simetrie: rotire, oglindire şi inversiune, în baza cărora se
precizează elementele de simetrie:
- ax de simetrie
- plan de simetrie
- centru de simetrie
Clase şi sisteme de simetrie
Cristalele poliedrice care aparţin aceleiaşi clase au o reţea
reticulară cu simetria identică. Totalitatea claselor de simetrie, a
căror reţea are aceeaşi formulă de simetrie, reprezintă un sistem de
simetrie. Deoarece există doar şapte modele de celule primitive, cu
simetrii distincte unele de altele, rezultă că există şapte sisteme de
simetrie şi anume:
Sistemul cubic. formulă de simetrie: 3A4 4A3 6A2 3P4 6P C.
Sistemul pătratic (tetragonal). Are celula de forma unei prisme
ortopătratice cu formula de simetrie A4 4A2 P4 4P2 C.
Sistemul rombic. Are celula de forma unei prisme ortorombice,
cu formula de simetrie 3A2 3P2 C
Sistemul monoclinic. Are celula de forma unei prisme
monoclinice cu formula de simetrie: A2 P C.
Sistemul triclinic. Celula are formă de prismă triclinică are un
unic element de simetrie: C.
Sistemul hexagonal. Celula are formă de prismă hexagonală cu
baze centrate, are formula de simetrie: A6 6A2 P6 6P2 C.
Sistemul romboedric (trigonal). Celula elementară are formă de
romboedru, are formula de simetrie: A3 3A2 3P2.

2. MINERALOGIE SISTEMATICĂ

2.1. Clasa elementelor native


Reprezintă circa 0.1% din masa crustei terestre. Cuprinde toate
elementele care apar în natură în stare nativă şi solidă şi se împarte în:
284
A. Subclasa metalelor: aurul nativ (Au), argintul (Ag), cuprul
(Cu), platina (Pt). Toate cristalizează cubic, având reţele cu legături
metalice, miscibile, parţial sau total, formând cristalosoluţii (aliaje).
Aurul se aliază uşor cu Ag şi Cu. Rareori apar ca poliedre cristaline
izolate, mai frecvent ca pepite (agregate microcristaline).
B. Subclasa semimetale şi nemetale: sulf rombic şi sulf monoclinic
(S), diamantul (C reţea cubică) şi grafitul (C reţea hexagonală).

2.2. Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor


Caracteristici generale. În această clasă intră un număr mare de
minerale solide, foarte importante din punct de vedere industrial, în
ciuda faptului că ele reprezintă doar circa 0.15% din greutatea scoarţei
terestre.
Cele mai numeroase specii minerale din această clasă sunt
compuşi ai sulfului cu diferite metale grele, mai importante fiind: Fe,
Ni, Cu, Zn, Mo, Ag, Sb, Hg, Pb, Bi. Totuşi, sulful se poate combina şi
cu H (formând o fază gazoasă), precum şi cu multe alte metale, cum ar
fi: Ge, Pd, In, Os, Ir, As etc.
Descrierea principalelor sulfuri. Mineralele din această clasă pot
fi clasificate în numeroase grupe şi subgrupe, în funcţie de similitudini
chimice şi structurale. De obicei, se împart în două subclase, în funcţie
de complexitatea chimică:
Subclasa compuşilor simpli (unde intră sulfurile, seleniurile, teluru-
rile şi arseniurile cu compoziţie simplă). Calcozina – Cu2S, Argentitul –
Ag2S. Galena – PbS (Denumirea provine de la „galena” (lat.) – minereu
de plumb. Reţeaua cristalină este cubică. Culoarea: cenuşie de plumb;
urma cenuşie; luciul metalic. Duritatea scăzută: 2-3 şi greutate specifică
mare: 7.4-7.6. Se topeşte uşor în flacără. Galena este cel mai important
minereu de Pb), Blenda = Sfaleritul (ZnS) (Denumirea vine de la
cuvântul grecesc „sfaleros” = înşelător. Structura reţelei cristaline este
cubică. Culoarea este variabilă, de obicei brună, brun gălbuie, dar poate fi
şi neagră (marmatit), incoloră (cleiofan), galbenă, roşie, verzuie. Luciul
adamantin. Duritatea: 3-4, casant. Clivaj perfect. Greutatea specifică: 3.5-4.
Unele varietăţi devin fosforescente, prin frecare sau sfărâmare). Cinabrul
– HgS (Denumirea este probabil de origine indiană, însemnând „smoală
roşie” sau „sângele dragonului”. Cristalele poliedrice de cinabru sunt rare,
de regulă de mici dimensiuni, având habitusuri dominant romboedrice.
Cinabrul apare, mai des, sub formă de agregat policristalin, formând mase
compacte, pojghiţe, eflorescenţe. Culoarea: roşie, uneori cu reflexe ce-
nuşii de plumb. Urma roşie, luciul adamantin. Duritatea: 2-2.5; greutatea
285
specifică: 8-8.2. Cinabrul este aproape unica sursă importantă pentru
mercur). Pirotina – FeS. Reţeaua cristalină este hexagonală. Cristalele
poliedrice sunt rare, având habitus tabular. De obicei apar mase compacte
de pirotină, policristaline. Culoare galben de bronz închis, cu reflexe
brune. Luciul: metalic. Duritate: 4, casant. Este magnetic, dar numai dacă
este relativ bogat în sulf). Realgarul – AsS (Reţeaua cristalină are o
simetrie monoclinică. Cristalele poliedrice au, de regulă, habitus prisma-
tic, subţiri. Culoarea: roşie – portocalie, foarte caracteristică. Urma: porto-
calie. Luciul: adamantin. Duritatea: 1.5-2. Greutatea specifică: 3.4-3.6.).
Auripigmentul – As2S3 (Denumirea vine de la cuvântul latin „aurum” =
aur şi „pigmentum” = vopsea. Cristalizează în sistem monoclinic.
Culoarea: galben de lămâie, uneori cu nuanţe brune. Urma: galbenă.
Cristalele sunt translucide. Duritatea: foarte mică (1-2). Greutatea
specifică: 3.4-3.5. Prin ruperea cristalelor, acestea se încarcă cu electri-
citate). Stibina (antimonitul) – Sb2S3 (Cristalizează în sistem rombic.
Apare foarte frecvent sub formă de cristale columnare şi aciculare, cu
striaţii verticale. Se întâlneşte frecvent ca agregate fibroase, radiare, dar şi
ca mase compacte. Culoarea: cenuşiu – plumburie, uneori cu irizaţii
albastre. Luciul: metalic accentuat. Casant. Duritate: 2-2.5. Greutate
specifică: 4.5-4.6). Pirita – FeS2 (În limba greacă, piros înseamnă foc.
Cristalele poliedrice de pirită apar foarte frecvent, fiind mărginite de
diverse tipuri de feţe, în funcţie de condiţiile de formare. Culoarea:
galbenă ca alama, uneori cu reflexe gălbui – brune sau irizaţii. Luciul:
metalic puternic. Duritatea: 6.5. Casantă). Marcasita – FeS2 (Sistemul de
cristalizare este rombic. Cel mai adesea, în natură, apare ca agregate
policristaline, cu forme sferice, fibre radiare, stalactite, ciorchini, mase
neregulate etc. Culoare: galbenă de alamă, cu nuanţe verzui. Luciul:
metalic. Duritatea: 5-6. Casant. Greutate specifică: 4.6-4.9). Calcopirită –
CuFeS2 (Cristalizează în sistem pătratic. Are culoare galben de aramă,
luciu metalic, urmă neagră cu nuanţe verzui).
Subclasa sulfosărurilor, adică acei compuşi mai complecşi, cu o
constituţie chimică mai apropiată de cea a sărurilor.

2.3. Clasa oxizilor şi a hidroxizilor


În această clasă intră câteva combinaţii naturale ale oxigenului şi
grupării hidroxilice (OH-) cu diferite elemente chimice (de obicei, metale
şi metaloizi). De reţinut, însă, că nu toţi oxizii şi hidroxizii naturali
formează minerale propriu-zise, în condiţiile specifice planetei noastre
Subclasa oxizilor. Tip A2X. Exemplu: gheaţa (H2O); cristalizează în
sistem romboedric, însă cristalele minuscule de gheaţă se asociază adesea
286
în concreşteri cu simetrie hexagonală (flori de gheaţă). Domeniul termic
de stabilitate al acestui mineral este sub 0ºC. La presiuni foarte mari are
mai multe modificaţii polimorfe.
Tip AX. Exemplu: periclazul (MgO), zincitul (ZnO).
Tip A2X3. Aici intră mai multe minerale, mai importante fiind
hematitul (Fe2O3) şi corindonul (AL2O3). Hematitul este un oxid de
culoare roşie sângerie (de unde îşi trage şi numele: hematios = sânge).
Corindonul cristalizează, ca şi hematitul, în sistem romboedric. Poliedrii
cristalini de corindon sunt denumiţi generic „pietre preţioase” şi poartă
diferite denumiri în funcţie de culoare: safir (albastru), rubin (roşu sau
diferite nuanţe roşietice), topaz oriental (galben), smarald (verde),
ametist oriental (violet), leucosafir (transparent şi incolor).
Tip AX2. Exemplu: rutilul (TiO2), piroluzitul (MnO2), uraninitul
(UO2).
Tip AX, A2X3 sau A3X4. Aici intră mai multe minerale care se pot
amesteca izomorf, formând cristalosoluţii cu simetrie cubică. Mai
poartă numele de „grupul spinelilor”. Exemplu: magnetitul (FeO
Fe2O3) şi cromitul (FeO Cr2O3). Cristalele cubice de magnetit au
magnetism remanent, denumirea acestui fenomen fizic provenind de la
numele mineralului (probabil de origine arabă).
Subclasa hidroxizilor. Hidroxizii stabili în condiţii naturale sunt
destul de numeroşi. Mai frecvenţi sunt hidroxizii de fier, de aluminiu
şi de mangan: goethitul - [FeO(OH, manganitul - MnO2 Mn(OH)2.
Hidroxizii de aluminiu constituie mineralele principale care alcătuiesc
bauxitele (depozitele minerale din care se extrage aluminiul).
Hidroxidul de fier formează uneori masele coloidale cu apa şi
deci mase minerale amorfe, cu formula generală: FeO (OH)2 nH2O.
Limonitul este un agregat mineral complex format din goethit,
hidroxizi de fier amorfi (hidrogeluri), minerale argiloase etc. Este
foarte răspândit în natură, fiind cunoscut în limbaj popular sub numele
de „rugină a pământului”.

2.4. Clasa compuşilor halogenaţi (halogenuri)


Caracteristici generale. Toate mineralele din această clasă sunt
solide cristaline cu legături ionice tipice. Metalele care intră în combinaţii
naturale cu HF, HCl, HBr, HI, sunt predominant uşoare (Na, K, Li, Mg,
Ca, Al). Compuşii halogenaţi ai metalelor grele sunt foarte rari.
În ciuda faptului că halogenurile au multe proprietăţi comune, în
interiorul acestei clase apar diferenţe specifice, determinate, mai ales,
de natura anionului.
287
Compuşii fluorului au o solubilitate mai mică în apă comparativ
cu celelalte halogenuri. În schimb, ei au temperaturi de fierbere şi de
topire mai ridicate decât clorurile sau bromurile.
Clasificarea halogenurilor. Compuşii halogenaţi pot fi împărţiţi
în două subclase: (a) subclasa fluorurilor şi (b) subclasa cloruri, bro-
muri, ioduri.
a) Fluorurile sunt mai puţin răspândite. Fluorina - CaF2
Denumirea provine de la numele elementului „fluor”. Cristalizează în
sistem cubic. Cristalele pure sunt incolore şi transparente. Varietatea cu
clor poate fi uşor gălbuie. Totuşi, datorită impurităţilor, cristalele de
fluorină pot fi şi colorate (galben, verde, albastru, violet etc.); această
culoare dispare prin încălzire. Luciul sticlos. Duritatea 4. Casantă.
Greutatea specifică: 3,18. Manifestă frecvent fenomenul de „fluores-
cenţă”, fie prin expunerea mineralului la razele catodice, fie prin
încălzire. (De fapt denumirea fenomenului provine de la acest mineral).
b) Subclasa clorurilor, bromurilor şi iodurilor este reprezentată
printr-un număr relativ mai mare de minerale. Sarea gemă (halitul) –
NaCl. „Halos”, în limba greacă, însemna „mare” (dar şi „sare”). Mai
este cunoscută şi sub numele de „sare de bucătărie”.
Cristalizează în sistemul cubic. Cristalele poliedrice sunt, de
obicei, cubice, având clivaj perfect după feţele de cub. Monocristalele
de halit sunt incolore, dar în prezenţa impurităţilor capătă diferite
coloraţii (allocromatism). Impurităţile sunt de natură mecanică, putând
fi picături minuscule de apă sărată, bule de gaze, incluziuni solide ale
unor minerale (argiloase, gips, alte cloruri etc.). Agregatele cristaline
sunt aproape totdeauna colorate, datorită impurităţilor intracristaline.
Culorile depind de natura impurităţilor. De notat că monocristalele
incolore care au suferit deformări plastice se colorează uneori în
albastru. Această culoare dispare prin încălzire până la 200ºC.
Luciul: sticlos (pentru monocristale). Duritatea: 2. Casantă, se
sparge în lungul feţelor de clivaj. Greutatea specifică: 2,1-2,2. Se
dizolvă uşor în apă iar la temperatura camerei, concentraţia de
saturaţie este de circa 35%. Se recunoaşte uşor după gustul sărat.
Silvina – KCl. Cristalizează în sistemul cubic, având o reţea
cubică cu feţe centrate (ca şi sarea gemă). Cristalele poliedrice au
habitus cubic, combinat cu feţe octaedrice (în locul colţurilor cubului).
Culoarea: variabilă; cristalele pure sunt transparente şi incolore; cele
cu incluziuni sunt alb-lăptoase, pe când cele cu incluziuni solide de
oxid de fier sunt roşii sau roz. Luciul: sticlos. Duritatea: 1,5-2.
Casantă, la şocuri (se sparge după feţele de cub), dar dacă efortul este
288
aplicat gradat, se deformează plastic. Silvina se aseamănă foarte mult
cu sarea gemă. Spre deosebire de aceasta din urmă, are gust sărat-amar
astringent. În flacără produce culori violete, spre deosebire de halit
care produce culori galbene.

2.5. Săruri oxigenate


Caracteristici generale ale sărurilor oxigenate. Peste două treimi
din mineralele cunoscute aparţin sărurilor oxigenate. O sare oxigenată
este acel compus chimic care conţine anioni complecşi. Cei mai
răspândiţi în natură sunt anionii complecşi (SiO4)4-, (CO3)2-, (SO4)2-,
(PO4)3-, (NO3)1-, iar sărurile corespunzătoare se numesc silicaţi,
carbonaţi, sulfaţi, fosfaţi, azotaţi.
Sărurile care conţin molecule neutre de H2O, ca de exemplu
CaSO4 2H2O, sunt considerate săruri hidratate, în sens restrâns.
a) Azotaţi (nitraţi)
Azotaţii sunt combinaţiile naturale ale anionilor (NO3)1- cu dife-
rite metale, în special cele alcaline. Fiind foarte solubili în apă, nitraţii
naturali apar aproape exclusiv în zonele cu climă deşertică şi caldă.
Cei mai răspândiţi şi cei mai importanţi sunt nitraţii de Na şi K,
fiind cunoscuţi cu numele general de salpetri.
b) Carbonaţi
Anionul (CO3)2- se poate combina, în natură, cu diferite metale,
rezultând un număr foarte mare de specii minerale, cunoscute sub
numele general de carbonaţi.
Calcitul – Ca(CO3). Sinonim: „spat de Islanda”. Cristalizează
trigonal. Cristalele poliedrice prezintă un clivaj perfect după feţele de
romboedru (trei direcţii de clivaj), având un habitus foarte variabil.
Calcitul pur este transparent şi incolor, dar datorită impurităţilor poate
prezenta diverse culori (allocromatism). În natură, se întâlneşte mult mai
frecvent sub formă de agregate cristaline (chiar cu dimensiuni
microscopice), iar aceste agregate formează, adesea, mase imense de roci,
cunoscute în general sub numele de calcare. Majoritatea marmurelor
sunt, de asemenea, formate din calcit. Calcitul contribuie, de altfel, la
formarea şi altor roci, cum ar fi marnele, unele gresii etc. În prezenţa apei
dulci, calcitul este uşor solubil. De aceea, calcitul din rocile naturale se
poate dizolva şi reprecipita de mai multe ori. Diversele formaţiuni
speleale (din peşteri), cum ar fi stalactitele, stalagmitele, draperiile etc.,
sunt alcătuite dominant sau exclusiv din numeroase cristale de calcit.
Cristalele perfecte de calcit (spatul de Islanda) sunt utilizate în aparatura
optică.
289
Aragonitul – Ca(CO3). Denumirea vine de la regiunea Aragon
(Spania). Este modificaţia polimorfă rombică a Ca(CO3), fiind stabilă
la presiuni mai mari faţă de calcit. Spre deosebire de calcit, cristalele
de aragonit au adesea habitus fibros şi practic nu clivează. Este mult
mai rar întâlnit decât calcitul.
Dolomitul – CaMg(CO3)2. Este o sare dublă, de Ca şi Mg.
Cristalizează trigonal. Cristalele de dolomit, ca şi agregatele cristaline,
seamănă foarte mult cu cele de calcit. Este aproape la fel de răspândit în
natură ca şi calcitul, formând rocile dolomitice. Ca şi ceilalţi carbonaţi,
are numeroase utilizări tehnice şi industriale.
Sideritul – Fe(CO3). Denumirea vine de la „sideros” care, în
limba greacă, înseamnă „fier”. Cristalizează trigonal. Spre deosebire
de calcit, cristalele pure de siderit au culoare alb-gălbuie, cenuşie,
uneori cu nuanţe brune. Prin alterare, în condiţii atmosferice, cristalele
de siderit se acoperă cu o pojghiţă de rugină.
Rodocrozitul – Mn(CO3). Denumirea vine de la „rodon”, care în
limba greacă înseamnă „trandafir” şi de la „chros” care înseamnă
„culoare”. Are culoare specifică, roz. Apare mai rar în natură. Masele
importante de rodocrozit sunt considerate minereu de mangan.
Malachitul – Cu2(CO3)(OH)2. Denumirea vine de la „malahe” care,
în limba greacă înseamnă planta „nalbă”, făcându-se aluzie la culoarea
verde a frunzelor acesteia. Culoarea tipică a malachitului este verde.
Azuritul – Cu3(CO3)2(OH)2. Denumirea vine de la franţuzescul
„azur” (albastru), deoarece culoarea tipică a acestui mineral este
albastru închis.
c) Sulfaţi
Consideraţii generale. Sulfaţii naturali pot fi consideraţi fie
combinaţii ale anionului [SO4]2- cu diferiţi cationi metalici, fie săruri
ale acidului sulfuric (H2SO4). Aceste combinaţii (sau săruri) nu pot fi
stabile decât în mediile cu concentraţii relativ mari ale oxigenului,
specifice zonelor de suprafaţă ale crustei terestre.
Principalele metale care intră în combinaţie cu anionul [SO4]2-
sunt: Ba, Sr, Pb, Ca, Mg, Fe, Cu, K, Al. Prin combinarea cu aceste
metale, se formează fie sulfaţi simpli, fie sulfaţi dubli, fie sulfaţi
hidrataţi. Exemple:
Baritina – BaSO4. Denumirea vine de la „baros” (greutate, în limba
greacă) datorită densităţii mari a acestui sulfat. Cristalizează rombic, iar
cristalele poliedrice pure sunt incolore şi transparente (prezintă însă şi
allocromatism). Baritina este cel mai important mineral de Ba din natură,
având numeroase întrebuinţări.
290
Anhidritul – CaSO4. Rombic.
Gipsul - CaSO4 2H2O, denumire veche grecească, cu semnificaţie
necunoscută. Prin încălzire, gipsul pierde apa şi se transformă în anhidrit.
Cristalele de gips sunt transparente, incolore, având clivaj perfect. Se
prezintă sub variate forme cristalografice.
Calcantitul – CuSO4H2O. Sinonim: „piatra vânătă”. Are o
culoare albastră tipică şi se solubilizează uşor în apă. Prin încălzire,
pierde apa şi devine alb. Se foloseşte în agricultură, ca insecticid, în
industria vopselelor, ca sursă de cupru.
d) Fosfaţi
Se cunosc mai multe specii minerale de fosfaţi, dar cele mai multe
apar sporadic şi în cantităţi reduse. Dintre acestea, mai frecvent întâlnite
sunt sărurile fosfatului de calciu.
Apatitul – Ca5(PO4)3F (fluorapatit) şi Ca5(PO4)3Cl (clorapatit).
Denumirea vine de la grecescul „apato” – a înşela – deoarece se poate
confunda uşor cu alte minerale nefosfatice. Cristalizează hexagonal.
Cristalele poliedrice de apatit au frecvent habitusul de prismă hexagonală.
Totuşi, apatitul apare şi sub formă de agregate cristaline compacte,
amestecate cu alte impurităţi minerale. Astfel de mase minerale
policristaline poartă denumirea generală de fosforite. Cristalele poliedrice
pure sunt transparente şi incolore, ceea ce se întâmplă foarte rar. Adesea,
ele sunt colorate allocromatic: verde deschis până la verde de smarald,
albastru deschis, galben, brun, violet.
Dintre ceilalţi fosfaţi se poate aminti Turcoaza –
CuAl6(PO4)4(OH)8 5H2O. Are o culoare albastră ca cerul sau verde.
Varietăţile frumos colorate sunt utilizate în giuvaergie.
e) Silicaţi
Caracteristici generale. Mineralele care intră în această clasă
reprezintă circa 90% din volumul litosferei terestre. Majoritatea rocilor
magmatice şi metamorfice, precum şi cele mai răspândite roci sedimen-
tare sunt formate, în esenţă, din minerale silicatice.
Comun tuturor silicaţilor este faptul că, în structura lor reticulară, se
află particule cu formă tetraedrică, a căror formulă este SiO4, „numite
tetraedrii SiO4”. Un tetraedru de acest fel, privit izolat, apare ca o
particulă ionică având patru sarcini negative. Este reprezentat prin
simbolul [SiO4]4-.
Subclasa nezosilicaţilor (ortosilicaţilor)
La acest grup de silicaţi, este specific faptul că particula anionică
este alcătuită dintr-un singur tetraedru [SiO4]4-. În funcţie de natura
cationilor, nezosilicaţii se împart în mai multe grupe, cele mai
importante fiind:
291
Grupa olivinelor. Exemple: olivină ferică Fe2SiO4 şi olivină
magneziană Mg2SiO4. În aceste cazuri, apar şi cationi de Mn2+.
Mineralele olivinice se găsesc în rocile ultrabazice (dunite, peridotite)
şi bazice (bazalte, gabbrouri).
Grupa granaţilor. Spre deosebire de olivine, granaţii se găsesc cu
precădere în rocile metamorfice şi au o rezistenţă la alterare destul de
mare în condiţiile exogene de formare a solurilor.
Subclasa inosilicaţilor
Aici intră două grupe: grupa piroxenilor (tetraedrii [SiO4]4- se leagă
unii de alţii, formând lanţuri infinite. Piroxenii, ca şi olivinele, sunt
constituenţi minerali de bază ai rocilor magmatice bazice şi ultrabazice.
La fel ca şi olivinele, în condiţiile exogene ale solurilor, aceste minerale
sunt instabile alterându-se repede şi grupa amfibolilor (anionul amfibo-
lilor are forma unui lanţ dublu, obţinut prin alipirea a două lanţuri de piro-
xen, obţinându-se un lanţ dublu de tetraedri). Cea mai răspândită este spe-
cia numită hornblendă, unde cationii dominanţi sunt Mg2+, Fe2+ şi Ca2+).
Subclasa filosilicaţilor
Caracteristici generale, sistematica structurală. Filosilicaţii (sau
silicaţii foioşi) sunt reprezentaţi prin numeroase specii minerale.
Specific pentru aceştia este extinderea bidimensională a anionului, sub
forma unui strat, obţinut prin unirea tetraedrilor SiO4, prin trei colţuri.
Se obţine un plan reticular, cu ochiuri hexagonale, în care se plasează
grupul (OH). Datorită legăturilor prin cele trei colţuri, tetraedrul de
SiO4 îşi menţine o singură sarcină electrică negativă, într-un singur
colţ. Colţurile cu sarcină negativă sunt în aceeaşi direcţie şi de aceea,
stratul tetraedric are sarcina electrică pe o singură faţă. Faţa opusă este
neutră din punct de vedere electric.
Neutralizarea electrică a stratului anionic (tetraedric) se realizează
prin intermediul a două categorii de cationi:
a) Cationi aluminoşi grupări cationice hidrargilitice, deoarece
sunt asemănătoare hidrargilitului, Al(OH)3, adică hidroxidul de
aluminiu neutru.
b) Cationi magnezieni, de tipul [Mg(OH)]1+, numiţi şi grupări
brucitice, denumire provenind de la brucit, care este hidroxidul de Mg
neutru: Mg(OH)2.
Tectosilicaţi
Caracteristici generale. Tectosilicaţii sunt principalele minerale
din foarte multe roci. Peste 60% din volumul crustei este alcătuit din
tectosilicaţi.

292
Specific tectosilicaţilor este faptul că tetraedrii (SiO4) se leagă unii
de alţii prin toate cele patru colţuri astfel că oricare din cei 4 atomi de
oxigen aparţin la 2 tetraedri vecini. În felul acesta se formează o reţea
tridimensională, o carcasă tetraedrică.
Tectosilicaţii formaţi exclusiv din tetraedri SiO4, şi deci cu
formula SiO2, reprezintă grupa silicei, deoarece substanţa SiO2 este
numită chimic silice.
Grupa silicei
Cuarţul este unul din cele mai cunoscute minerale, fiind
componentul principal al nisipurilor, gresiilor şi multor altor roci. În
natură apare uneori şi sub formă de cristale poliedrice, cu dimensiuni care
pot ajunge la câţiva dm3. Pe aceste cristale se poate vedea uşor simetria
trigonală. Cristalele pure de cuarţ (peste 99% SiO2) sunt transparente şi
incolore, recunoscându-se relativ uşor prin lipsa clivajelor şi duritatea
relativ mare. Cuarţul poliedric şi incolor mai este numit şi cristal de
stâncă. Datorită impurităţilor, cristalele de cuarţ se colorează aproape în
toate nuanţele posibile. Masele cuarţoase formate din cristale extrem de
mici, greu vizibile chiar şi la microscop – sunt numite calcedonie. Opalul
(SiO2.nH2O), este o substanţă amorfă, asemănătoare mult cu o sticlă. Se
găseşte cel mai adesea ca granule minuscule în solurile podzolice, precum
şi în scheletele unor organisme (aşa numitele organisme cu schelete
silicioase), ca de exemplu: radiolari, spongieri etc. Se găseşte, de aseme-
nea, în tulpinile unor plante: graminee, bambus etc. Mai rar apare în mase
compacte, uneori stalactitice, depuse la gura unor izvoare fierbinţi cum ar
fi gheizerele.
Grupa feldspaţilor
Cristalele de feldspat, ca şi cele de cuarţ, pot să atingă uneori
dimensiuni supracentimetrice, deosebindu-se de cele de cuarţ – cu
care adesea se asociază – prin prezenţa evidentă a două tipuri de
clivaj, aproape perpendiculare între ele.
Feldspaţii plagioclazi. Cei bogaţi în anortit se numesc plagioclazi
bazici, iar cei bogaţi în albit plagioclazi acizi (cei intermediari se numesc
neutri). În natură, cristalele de plagioclazi se maclează frecvent polisin-
tetic şi prezintă deseori o zonalitate chimică.
Feldspatul potasic. Macroscopic se deosebeşte foarte greu de
feldspatul plagioclaz. De asemenea, cele trei modificaţii polimorfe
(microclinul, sanidinul şi ortoza) nu se pot deosebi între ele decât la
microscop.
Grupa feldspatoizilor
Structural şi chimic, feldspatoizii sunt asemănători feldspaţilor
alcalini, numai că au un procent mai redus de SiO2. .
293
3. PETROLOGIE

Petrologia este acea parte a geologiei care studiază rocile. Ea are


două componente majore: a) petrografia (de la „petros” = roca), care
se ocupă cu descrierea şi clasificarea rocilor şi b) petrogeneza, care
abordează originea şi evoluţia rocilor.

Fig. 1. Tipuri de structuri petrografice impuse


de forma şi dimensiunea granulelor

Roca poate fi definită prin compoziţie şi structură.


A. Compoziţia unei roci poate fi exprimată prin:
a) Compoziţia minerală (mineralogică), care redă proporţia mine-
ralelor componente ale unei roci.
b) Compoziţia chimică globală: proporţia elementelor chimice
care intră în alcătuirea rocii, eventual proporţia oxizilor componenţi.
B. Structura petrografică desemnează modul de aranjare în
spaţiu a componenţilor minerali dintr-o anumită rocă. A se urmări în
figurile 1 şi 2 diferite tipuri de structuri (Fig. 1, 2):
Gradul de dezordine al aranjamentului particulelor minerale
generează două tipuri fundamentale de structuri:

294
1. Structuri izotrope. Într-o astfel de rocă, pe orice direcţie din
interiorul rocii se observă statistic aceeaşi compoziţie şi acelaşi
aranjament întâmplător.

(a) granule prismatice (b) granule sferice (c) granule cu forme


structură poroasă structură poroasă oarecare structură
poroasă
Fig. 2. Structuri de împachetare: poroasă – compactă

Fig. 3. Tipuri fundamentale de structuri anizotrope

2. Structuri anizotrope. Dintr-un anumit punct de vedere, aranja-


mentul este ordonat. Un exemplu este aranjamentul cu o anumită
orientare preferenţială a cristalelor prismatice: cristalele se aliniază cu
295
axul lung într-o anumită direcţie generând structurii liniare, ca beţele de
chibrituri într-o cutie (Fig. 3.). Acestea sunt structuri anizotrope de tip
liniar. Tot astfel, dacă particulele sunt foioase (tabulare), se pot aranja
într-un plan formând structuri planare. Pot să apară, de asemenea,
localizări preferenţiale ale mineralelor, conducând tot la structuri
anizotrope, de tip planar sau liniar.

3.1. Roci magmatice


Magmele sunt sisteme fluide na-turale cu temperaturi foarte
înalte, care rezultă, în general, prin topi-rea parţială, rar totală, a
rocilor preexistente. De regulă, pe Pământ această topire se realizează
la adâncimi mari, excepţie făcând magmele rezultate prin impact
meteoritic, care se formează la suprafaţa Terrei. Magmele sunt definite
prin compoziţie chimică şi proprietăţi fizice.
Magme nesilicatice toate magmele naturale cu un conţinut de
SiO2 sub 30%. Până în prezent, se acceptă existenţa a trei tipuri de
magme nesilicatice, de altfel foarte rare (magme carbonatice, magme
sulfurice, magme oxidice).
Magme silicatice, acele magme al căror conţinut de SiO2 este
peste 30%.
Magmele silicatice sunt cele mai răspândite în natură şi, evident,
cel mai bine studiate.
- magme silicatice bazice (SiO2<52%)
- magme silicatice neutre (52%<SiO2<63%)
- magme silicatice acide (SiO2>63%)
Proprietăţile fizice ale magmelor
Temperatura magmelor. Temperatura minimă la care lichidul mag-
matic poate să supravieţuiască în echilibru cu fazele cristaline este
denumită temperatură „solidus”, iar temperatura maximă la care lichidul
magmatic poate coexista în echilibru cu fazele minerale cristaline, este
numită „temperatura lichidus”, aceasta din urmă fiind cu circa 100-200°C
mai mare decât temperatura solidus. În cazul sistemelor magmatice
„umede” (conţin substanţe volatile), temperatura solidus scade cu pre-
siunea ajungând până la 650° - considerată a fi temperatura minim
posibilă a magmelor silicatice.
Presiunea magmelor. Ca şi în cazul temperaturii magmelor, trebuie
să facem distincţie între magmele lipsite de substanţe volatile şi magmele
cu substanţe volatile. Pentru magmele „uscate” (fără substanţe volatile),
presiunea este controlată exclusiv de adâncimea (h) şi de densitatea medie
(ρ) a coloanei verticale în punctul considerat.
296
Densitatea magmelor. Densitatea medie a magmelor silicatice este
ceva mai mică decât a mineralelor silicatice. Ea este uşor influenţată de
temperatură (scade cu temperatura) şi ceva mai mult de chimismul global
(magmele mai bazice sunt ceva mai dense decât cele acide).
Vâscozitatea magmelor. Vâscozitatea este măsura rezistenţei inter-
ne pe care o opune magma în timpul curgerii. Cu cât vâscozitatea este
mai mică, cu atât curgerea este mai uşoară. Nu toate magmele sunt la fel
de vâscoase. Compoziţia chimică a topiturii, conţinutul de substanţe
volatile dizolvate, proporţia fazei solide şi a bulelor gazoase, temperatura,
presiunea magmei, sunt factorii esenţiali care controlează vâscozitatea
magmelor.
Vâscozitatea este, de asemenea, răspunzătoare de exploziile vulca-
nice: cu cât vâscozitatea este mai mare, cu atât exploziile sunt mai frec-
vente.
Procese magmatice
Mişcarea mecanică a magmelor. Cauza migrării spre suprafaţă
a magmelor este diferenţa de densitate dintre corpul magmatic şi orizon-
turile solide străbătute. Ascensiunea magmei are loc doar până la ori-
zontul cu densitate egală cu cea a magmei (Fig. 4.). De aceea, magmele

Fig. 4. Înălţimea maxim posibilă de ascensiune a magmelor,


impusă de diferenţa de densitate ρM ÷ (ρ1,ρ2,ρ3,ρ4)
O0 - orizontul în care s-a generat magma;
O1, O2, O3, O4 - orizonturi superioare, cu densităţile corespunzătoare ρ1, ρ2, ρ3, ρ4;
ρM - densitatea magmei
a - stare de dezechilibru gravitaţional (intruziunea este posibilă cel puţin până
la orizontul superior O3);
b - corp intrusiv (plutonic) echilibrat gravitaţional;
c - corp efuziv (vulcanic) echilibrat gravitaţional.

297
pot să iasă la suprafaţă sau nu. Procesul de ieşire la suprafaţă a mag-
mei se numeşte erupţie vulcanică sau vulcanism. Magma ieşită la
suprafaţă este denumită lavă. Erupţia poate fi subacvatică sau sub-
aeriană, iar după forma de manifestare poate fi explozivă (în cazul
magmelor acide) sau lentă (în cazul magmelor bazice).
Consolidarea magmei. Prin consolidare pot să se formeze două
tipuri de faze: (a) faze cristaline (minerale solide) şi (b) fază vâscoasă
(sticlă). Consolidarea care conduce la faze cristaline este numită
cristalizare, iar cea care generează sticlă, vitrificare.
Devolatizarea
Procesul de separare spontană a substanţelor volatile din topitura
magmatică suprasaturată, având ca tendinţă restabilirea condiţiei de
saturaţie, a fost numit devolatizare. În momentul în care magma îşi
pierde starea de suprasaturare, devolatizarea încetează.
Cei mai importanţi factori ai devolatizării sunt cristalizarea şi scă-
derea presiunii. Devolatizarea naturală a magmei este declanşată, în prin-
cipal, de cristalizare, ca urmare a ridicării acesteia spre suprafaţă.
Tipuri de roci magmatice
Din punct de vedere structural, rocile magmatice pot fi clasificate în
numeroase moduri:
1. După gradul de cristalizare (proporţia de sticlă)
- roci holocristaline (lipseşte sticla)
- roci hialine (vitroase = sticloase) – lipsesc cristalele
- roci hipocristaline – conţin atât cristale, cât şi sticlă.
2. După dimensiunea absolută a cristalelor:
A. Roci faneritice (dimensiunile medii ale cristalelor sunt peste
0.2 mm şi, deci, se pot vedea cu ochiul liber). La rândul lor, rocile fane-
ritice pot fi: a) gigantocristaline (roci pegmatitice), b) macrocristaline,
c) mezo-cristaline şi d) microcristaline. (Rocile microcristaline bogate
în feldspaţi şi cuarţ sunt numite aplite.
B. Roci afanice (dimensiunile medii ale cristalelor sunt sub
0.2 mm, fiind invizibile cu ochiul liber).
3. După dimensiunile relative ale granulelor cristaline:
- roci echigranulare (toate cristalele sunt oarecum de aceleaşi
dimensiuni )
- roci inechigranulare (roci porfirice şi poikilitice)
4. După gradul de compactare
- roci compacte (masive, fără goluri)
- roci poroase (cu goluri, uneori umplute parţial cu faze solide) şi
se numesc roci scoriacee dacă volumul porilor ≥ volumul fazei solide.
298
Rocile din categoriile holocristaline faneritice se mai numesc roci
plutonice, deoarece sunt specifice corpurilor plutonice adică corpurilor
consolidate în adâncime. Rocile din categoriile vitroase, hipocristaline şi
cele afanitice se mai numesc roci vulcanice, deoarece apar, cel mai
adesea, din consolidarea lavelor vulcanice.
Un caz special de roci vulcanice îl reprezintă rocile piroclastice
(piroclastitele).
Proprietăţile descriptive ale corpurilor magmatice.
Corpurile naturale alcătuite din magme sau din roci magmatice
sunt denumite corpuri magmatice.
Compoziţia corpurilor magmatice poate fi redată în două moduri:
a) prin chimismul global; b) prin tipurile petrografice care intră în alcă-
tuirea corpului.
Forma corpurilor magmatice (forma de zăcământ)
a) Corpuri magmatice izometrice, dezvoltate relativ uniform pe
cele trei direcţii spaţiale. Exemple: unele „bombe vulcanice”, unele
„pillow-lava” etc.
b) Corpuri magmatice anizometrice bidimensionale (tabulare ≡
stratiforme ≡ planare) – se extind preferenţial în două dimensiuni.
Exemple: lave stratiforme, dyke-uri (filoane), sill-uri etc.
c) Corpuri anizometrice unidimensionale, cu tendinţă de extindere
preferenţială într-o unică direcţie. Exemple: coşuri vulcanice, neck-uri,
stock-uri etc.
d) Corpuri ramificate. Ramurile se mai numesc şi apofize.
Poziţia corpurilor magmatice
În funcţie de adâncimea la care s-au format, corpurile magmatice
pot fi considerate plutonice (adânci) sau vulcanice (de suprafaţă).
Poziţiile geografice ale corpurilor magmatice de mari dimen-
siuni, mai ales dacă acestea au devenit modele petrografice, sunt
redate prin repere geografice. Exemple: corpul sienitic de la Ditrău,
corpul granitic de la Iacobdeal, corpul bazaltic de la Detunata etc.

3.2. Roci sedimentare


Sunt numite „sedimentare” toate acele roci care s-au format la
suprafaţa litosferei, în „condiţii exogene” prin intermediul cel puţin al
unuia din cele 6 procese, considerate a fi „procese petrogenetice
exogene”:
1. Degradarea rocilor preexistente, având ca efect apariţia
produselor de degradare (proces prin care rocile coezive se descompun
în fragmente mai mici numite claste exogene sau epiclaste).
299
2. Transportul produselor de degradare .
3. Sedimentarea produselor transportate, având ca finalitate
formarea „depozitelor sedimentare” în sens restrâns.
4. Precipitarea din soluţii apoase (toate substanţele solubilizate
în apă pot să se separe ca faze minerale solide).
5. Acumularea şi conservarea materiei organice (alte substanţe
decât scheletele minerale cum sunt compuşi organici primari de natură
vegetală sau animală).
6. Diageneza (litificarea) depozitelor sedimentare (Ansamblul
transformărilor de natură compoziţională şi structurală suferite de un
depozit sedimentar, în condiţii exogene).
Tipuri genetice de depozite sedimentare
Grupe şi tipuri agenetice de roci sedimentare (vezi caietul de
lucrări practice).
A. Componenţi epiclastici (detritici = terigeni), formaţi predomi-
nant din silicaţi. De aceea, mai sunt denumiţi componenţi „sili-
ciclastici”. Se folosesc trei categorii dimensionale pentru rocile epiclas-
tice: a) dimensiuni ruditice (>2 mm); b) arenitice (0.05mm - 2 mm);
c) siltice (0.05 mm - 0.004 mm). În baza acestui criteriu se separă
grupele importante de roci epiclastice: roci ruditice (= rudite), arenitice
(= arenite), siltice (= siltite), precum şi roci epiclastice tranzitorii.
B. Componenţi minerali neepiclastici:
B.1. – minerale argiloase, dimensiunile cristalelor fiind sub circa
0.02 mm. Componenţii specifici ai acestor roci, numite minerale
argiloase, sunt în totalitate filosilicaţi aparţinând uneia din următoarele
grupe:
a) Grupa caolinului (minerale canditice)
b) Grupa illitului (minerale illitice) = grupa hidromicelor
c) Grupa montmorillonitului (minerale smectice = smectite
Roci argiloase de tranziţie
Marnele – roci intermediare între argilite (sau argile) şi calcare.
Argilele siltitice – roci intermediare între argile şi siltite, ca de
exemplu loessurile argiloase.
Roci argilo-arenitice, ca de exemplu, nisipuri argiloase, argile
grezoase, gresii argiloase.
Roci argilo-allitice – sunt roci argiloase foarte bogate în hidro-
xizi de aluminiu, făcând tranziţia spre rocile bauxitice.
Roci argilo-oxidice – formate, în esenţă, dintr-un amestec de
minerale argiloase cu oxizi/hidroxizi de fier şi/sau aluminiu. Sunt
denumite prin termeni ca: argile lateritice sau simplu laterite, argile
limonitice etc.
300
B.2. – minerale carbonatice (calcit, dolomit etc.). Constituenţii
principali ai rocilor carboantice sunt carbonaţii de calciu (calcit,
aragonit) şi dolomitul - CaMg (CO3)2. Rocile se numesc calcare, dacă
sunt alcătuite predominant din calcit şi dolomite, dacă sunt formate
esenţial din dolomit (cu toată confuzia care se naşte, atât mineralul cât
şi roca au fost denumite cu acelaşi termen).
B.3. – alţi componenţi minerali: halogenuri, sulfaţi, oxizi etc.
C. Componenţi organici: substanţe carbonice, hidrocarburi solide
etc.
Principalele roci sedimentare, adică cele mai răspândite şi cu cel
mai mare procent volumetric (> 95%) din totalul învelişului sedimen-
togen al crustei terestre, sunt formate, esenţial, din A, B.1 şi B.2. Restul
(< 5% din volumul total), alcătuite esenţial din ceilalţi componenţi,
trebuie considerate roci subordonate (Ex. 1. Roci silicioase formate
esenţial din opal şi/sau cuarţ criptocristalin. Unele silicolite sunt, evident,
organogene, fiind formate din schelete organice: a) diatomite (alcătuite
din scheletele silicioase ale diatomeelor); b) radiolarite (formate din teste
de radiolari). Alteori, silicolitele nu conţin teste silicioase. Silicolitele
dure, cu spărtura aşchioasă, sunt numite jaspuri.
Corpurile petrografice de silicolite cu dimensiuni mici, incluse
în alte roci, sunt desemnate prin termenul de accidente silicioase. Cele
incluse în calcare se numesc silexuri, iar cele incluse în roci argiloase,
menilite. Corpurile de silex stratiforme sunt numite silexite.
Roci saline care se deosebesc în:
a) roci sulfatice (gipsite şi anhidrite), formate esenţial din gips
şi/sau anhidrit.
b) roci clorurice, formate esenţial dintr-o clorură solubilă: sare
gemă, silvină, carnalit etc. După natura clorurii dominante, rocile sunt
halitice, silvinitice etc.
c) roci azotatice (salpetrite), formate esenţial din salpetru (azotat
alcalin).
O particularitate a rocilor saline este relativa lor mobilitate. Ele
se deformează şi se deplasează uşor ca urmare a presiunilor
gravitaţionale şi a celor tectonice, mai ales prin dizolvare şi precipitare
succesivă. Rocile saline s-au format, cel mai adesea, prin evaporare şi
de aceea mai sunt denumite evaporite (de reţinut însă, că şi acestea
sunt poligenetice şi nu toate rocile saline au origine evaporitică).

3.3. Roci metamorfice


Cuvântul „metamorfism” înseamnă „transformare” şi el a fost
adoptat de petrologie pentru a desemna acel proces natural de schim-
301
bare a esenţei petrografice a unei roci, rămânând totuşi în stare solidă.
Roca iniţială care intră într-un proces de metamorfism se numeşte
protolit. Ea poate fi magmatică, sedimentară sau de orice altă cate-
gorie genetică, inclusiv o rocă metamorfică preexistentă. Roca rezul-
tată prin metamorfism se numeşte metamorfit. Metamorfitul poate
rezulta ca urmare a unuia din cele trei mecanisme:
1. Rearanjarea în spaţiu a cristalelor care compun protolitul, sau
prin modificarea formei şi dimensiunii cristalelor.
2. Schimbarea compoziţiei mineralogice a protolitului, pe fondul
unui chimism global constant.
3. Schimbarea compoziţiei chimice globale a protolitului.
Cele trei mecanisme pot acţiona individual sau simultan. Se pot
deosebi trei tipuri de procese:
Metamorfism termo-baric static. Efectul presiunii orientate este
mic şi se poate neglija. Acest proces mai este numit şi blasteză statică
sau „metamorfism static”.
Metamorfism blasto-cinematic (blasteză sincinematică = meta-
morfism sincinematic). De data aceasta toţi cei trei factori acţionează
simultan, iar metamorfismul are ca efect formarea rocilor şistoase -
şisturile cristaline tipice.
Metamorfism cinematic (= deformaţional). Acţionează cu
precădere presiunea orientată, efectul fiind cataclazarea şi orientarea
cristalelor fragmentate. Metamorfitele anizotrope (şistoase) rezultate
prin acest proces sunt numite milonite.
Gradarea metamorfismului
Setul de temperaturi şi presiuni în care rocile se pot adapta
printr-unul din mecanismele metamorfismului constituie un domeniu
termo-baric foarte larg (fig.5.)
Temperatura la care are loc adaptarea metamorfică a unei roci
defineşte gradul de metamorfism al acelei roci.
Dacă protolitul este o rocă sedimentară, adaptată deja la condiţia
exogenă, atunci, cu cât gradul de metamorfism va fi mai înalt, cu atât
va fi mai mare deosebire mineralogică dintre protolit şi metamorfit. În
acest caz, intensitatea transformării mineralogice şi gradul de meta-
morfism merg în acelaşi sens. Acest fapt nu mai este valabil pentru
protolitul magmatic.
Presiunea de adaptare metamorfică a unei roci defineşte condiţia
barică a metamorfismului. Se utilizează patru domenii de presiune:
joasă, medie, înaltă, ultraînaltă. Domeniul de presiune joasă este
plasat undeva sub circa 4 kbar, cel mediu între 4-10 kbar, iar cel de
presiune ultraîn