FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE

Anul I Învăţământ la distanţă

 Autori: Prof. univ. dr. Iuliana ARMAŞ
Prof. univ. dr. Anton NĂSTASE
Prof. univ. dr. Marin ŞECLĂMAN
Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU
Conf. univ. dr. Liliana GURAN-NICA
Conf. univ. dr. Cornelia MARIN
Conf. univ. dr. Rodica POVARĂ
Lector. univ. dr. Luiza STĂNILĂ
Lector univ. drd. Nicolae CRUCERU

Culegere text: Elena Miron, Raluca Nicolae, Elena Petrache

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ZĂVOIANU, ION
Sinteze: Anul I: Facultatea de Geografie
coord.: I. Zăvoianu – Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2005
Bibliogr.
348 p; 20,5 cm
ISBN: 973-725-465-1
911.3(100)(075.8)

Redactor: Andreea DINU

Tehnoredactor: Laurenţiu Cozma TUDOSE
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 16.12.2005; Coli tipar: 21,75
Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O.P. 83
Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE
Anul I
Învăţământ la distanţă

Coordonator
Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

BUCUREŞTI, 2005
 CUPRINS

Prefaţă ................................................................................................ 11

DISCIPLINE OBLIGATORII
SEMESTRUL I
TEORIE ŞI METODOLOGIE GEOGRAFICĂ
Prof. univ. dr. IULIANA ARMAŞ
1. Geografia ca ştiinţă .......................................................................... 13
1.1. Importanţa studiului geografiei ................................................ 13
1.2. Legătura geografiei cu alte ştiinţe ............................................ 14
1.3. Sistemul ştiinţelor geografice . ................................................ 15
1.4. Definirea geografiei şi a geografiei fizice ............................... 16
2. Repere ale devenirii geografiei ca ştiinţă ........................................ 21
2.1. Geografia antică ...................................................................... 21
2.2. Geografia în Evul Mediu ........................................................ 22
2.3. Renaşterea ............................................................................... 23
2.4. Sec. XVIII – XIX, perioada premergătoare geografiei moderne 24
2.5. Sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX .................................. 25
2.6. Dezvoltarea geografiei după cel de-al Doilea Război Mondial 26
3. Elemente de teorie geografică ......................................................... 27
3.1. Limbă – limbaj – gândire ........................................................ 27
3.2. Elementele limbajului geografic ............................................. 28
3.3. Ipoteze, legi, teorii .................................................................. 29
4. Elemente de metodologie geografică .............................................. 30
4.1. Delimitări conceptuale ............................................................ 30
4.2. Metode ale cercetării geografice ............................................. 31
4.3. Principiile cercetării geografice .............................................. 33
4.4. Procedee şi mijloace de cercetare geografică ......................... 33
Bibliografie ......................................................................................... 34

METEOROLOGIE
Conf. univ. dr. RODICA ROVARĂ
1. Introducere în meteorologie ............................................................ 35
1.1. Definiţia şi obiectul de studiu ................................................. 35
1.2. Istoricul meteorologiei ............................................................ 37
2. Atmosfera terestră ........................................................................... 39
5
 3. Energia radiantă ............................................................................... 42
3.1. Spectrul şi intensitatea radiaţiilor solare ................................. 42
3.2. Principalele componente ale radiaţiei solare ........................... 42
3.3. Bilanţul radiativ şi bilanţul caloric .......................................... 43
4. Temperatura solului, apei şi aerului ................................................. 44
4.1. Temperatura solului ................................................................ 45
4.2. Temperatura apei .................................................................... 45
4.3. Temperatura aerului ................................................................ 45
5. Vaporii de apă în atmosferă ............................................................. 47
6. Dinamica aerului .............................................................................. 50
7. Noţiuni de meteorologie sinoptică .................................................. 52
7.1. Masele de aer .......................................................................... 52
7.2. Fronturile atmosferice ............................................................. 53
7.3. Ciclonii şi anticiclonii ............................................................. 55
8. Prognoza meteorologică ................................................................. 57
Bibliografie ......................................................................................... 58

HIDROLOGIE
Prof. univ. dr. ION ZĂVOIANU
1. Noţiuni introductive ........................................................................ 59
1.1. Hidrologia ca ştiinţă ................................................................ 59
1.2. Apa ca element al vieţii .......................................................... 59
2. Faza aerienă a ciclului apei ............................................................. 62
3. Faza subterană (hidrogeologie) ....................................................... 63
3.1. Apa în scoarţa pământului ...................................................... 64
3.2. Izvoarele ................................................................................. 66
4. Faza scurgerii de suprafaţă ............................................................. 68
4.1. Bazinul hidrografic ................................................................. 69
4.2. Reţeaua hidrografică ............................................................... 70
4.3. Configuraţia planică a reţelei hidrografice .............................. 72
4.4.Văile râurilor ............................................................................ 73
4.5. Dinamica şi hidrometria fluvială ............................................ 74
5. Regimul hidrologic al râurilor ........................................................ 77
5.1. Factorii care determină scurgerea râurilor .............................. 77
5.2. Factorii care influenţează scurgerea râurilor ........................... 78
5.3. Sursele de alimentare a scurgerii râurilor ............................... 79
5.4. Caracteristicile generale ale scurgerii râurilor din România ...... 80
5.5. Scurgerea de aluviuni .................................................................. 84
5.6. Regimul termic al apei ................................................................ 86
5.7. Chimismul apei râurilor .............................................................. 88
6. Glaciologia ........................................................................................... 91
6.1. Clasificarea gheţarilor ................................................................. 93
Bibliografie ......................................................................................... 95
6
 GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ (I)
Conf. univ. dr. LILIANA GURAN-NICA
1. Cadrul general al dezvoltării activităţilor economice ..................... 96
1.1. Locul geografiei economice în cadrul sistemului ştiinţelor
economice ........................................................................................... 96
1.2. Sistemul economic mondial – sistem teritorial ....................... 98
1.3. Teorii şi factori de localizare a activităţilor economice ............... 105
2. Caracteristici ale resurselor umane ................................................. 118
2.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial 118
3. Elemente de geografie a agriculturii ............................................... 120
3.1. Premisele dezvoltării agriculturii pe glob ............................... 120
3.2. Tipuri de agricultură pe Glob ................................................. 124
Bibliografie ........................................................................................ 126

TOPOGRAFIE – CARTOGRAFIE
Prof. univ. dr. ANTON NĂSTASE
1. Noţiuni introductive ........................................................................ 127
2. Erorile în topografie ....................................................................... 131
3. Planimetria ...................................................................................... 133
4. Altimetria ........................................................................................ 135
5. Planuri, hărţi şi atlase ...................................................................... 136
6. Elementele planurilor şi hărţilor topografice ................................. 138
7. Elementele hărţilor geografice la scări mici ................................... 146
8. Atlasele şi clasificarea lor ............................................................... 147
9. Sisteme de proiecţii şi clasificarea lor ............................................. 147
10. Metode de reprezentare utilizate la întocmirea hărţilor tematice ... 151
Bibliografie ......................................................................................... 151

BIOGEOGRAFIE
Lect. univ. dr. LUIZA STĂNILĂ
1. Elemente de corologie .................................................................... 153
1.1. Moduri de diseminare a organismelor .................................... 153
1.2. Arealul biogeografic ............................................................... 153
2. Elemente de ecologie ...................................................................... 155
2.1. Factorii energetici (lumina şi temperatura) ............................. 155
2.2. Factorii hidrici ........................................................................ 157
2.3. Factorii edafici ........................................................................ 159
3. Domeniile de viaţă ale globului terestru ......................................... 161
3.1. Domeniul acvatic .................................................................... 161
3.2. Domeniul terestru ................................................................... 164
3.3. Domeniul subteran .................................................................. 172
4. Regiunile biogeografice ale globului terestru ................................. 172
5. Aspecte de biogeografie a României .............................................. 178
7
 5.1. Zonele de vegetaţie din România ............................................ 179
5.2. Etajele de vegetaţie din România ............................................ 179
5.3. Fauna României ...................................................................... 180
Bibliografie ......................................................................................... 181

SEMESTRUL II
GEOGRAFIE GENERALĂ
Prof. univ. dr. IULIANA ARMAŞ
1. Pământul – Parte a Sistemului Solar ............................................... 182
1.1. Modele teoretice: Sistemul geocentric şi heliocentric ............ 182
1.2. Sistemul solar ......................................................................... 183
1.3. Soarele .................................................................................... 183
1.4. Eclipsele .................................................................................. 189
2. Sistemul Pământ – Lună ................................................................. 191
2.1. Luna ........................................................................................ 191
2.2. Sistemul terestru ..................................................................... 192
Bibliografie ......................................................................................... 213

CLIMATOLOGIE
Conf. univ. dr. RODICA POVARĂ
1. Introducere în climatologie ............................................................. 214
1.1. Definiţie şi obiect de studiu ..................................................... 214
1.2. Clima şi climatul ..................................................................... 214
1.3. Direcţii şi metode de cercetare în climatologie ....................... 215
1.4. Ramurile climatologiei ........................................................... 215
1.5. Istoricul climatologiei ............................................................. 216
2. Factorii generatori ai climei ............................................................ 218
2.1. Procesele cosmice (astronomice) ............................................ 218
2.2. Procesele radiativ-calorice ...................................................... 219
2.3. Procesele dinamice ................................................................. 221
2.4. Structura suprafeţei subiacente active ..................................... 225
3. Factorii modificatori ai climei ........................................................ 226
3.1. Factori fizico – geografici ....................................................... 227
4. Clasificări climatice ........................................................................ 228
5. Caracteristicile zonelor climatice ale globului ................................ 231
5.1. Zonele de climă caldă ............................................................. 231
5.2. Zonele de climă temperată ...................................................... 237
5.3. Zonele de climă rece ............................................................... 241
6. Variabilitate climatică ..................................................................... 244
6.1. Schimbări climatice globale .................................................... 245
Bibliografie ......................................................................................... 247
8
 LIMNOLOGIE - OCEANOGRAFIE
Prof. univ. dr. ION ZĂVOIANU
1. Limnologie ...................................................................................... 248
1.1. Clasificarea lacurilor după geneza cuvetelor lacustre ............. 248
1.2. Morfologia şi morfometria lacurilor ....................................... 249
1.3. Dinamica apei din lacuri ......................................................... 250
1.4. Regimul termic al apei lacurilor ............................................. 251
1.5. Însuşirile fizico-chimice ale apei lacurilor ............................... 251
1.6. Lacurile din România ............................................................. 252
2. Oceanografie ................................................................................... 254
2.1. Geneza oceanelor şi mărilor .................................................... 255
2.2. Întinderea Oceanului Planetar şi subdiviziuni ........................ 255
2.3. Proprietăţile fizice şi chimice ale apelor oceanice .................. 257
2.4. Masele de apă ......................................................................... 260
2.5. Dinamica apelor oceanice ....................................................... 261
2.6. Sedimentele marine ................................................................ 269
2.7. Viaţa în mări şi oceane ........................................................... 269
2.8. Resursele Oceanului Planetar ................................................. 271
2.9. Poluarea Oceanului Planetar ................................................... 272
Bibliografie ......................................................................................... 273

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ (II)

Conf. univ. dr. LILIANA GURAN-NICA
1. Elemente de geografie a industriei .................................................. 274
1.1. Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale 274
1.2. Dimensiunea temporală a industriei ........................................ 275
1.3. Dimensiunea spaţială a industriei ........................................... 275
1.4. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale ................................ 277
1.5. Mari regiuni industriale pe Glob .............................................. 280
Bibliografie ......................................................................................... 282

GEOLOGIE GENERALĂ
Prof. univ. dr. MARIN ŞECLĂMAN,
Conf. univ dr. CORNELIA MARIN
1. Mineralogie ..................................................................................... 283
2. Mineralogie sistematică .................................................................. 284
2.1. Clasa elementelor native ......................................................... 284
2.2. Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor ............................................. 285
2.3. Clasa oxizilor şi a hidroxizilor ................................................ 286
2.4. Clasa compuşilor halogenaţi (halogenuri) .............................. 287
2.5. Săruri oxigenate ...................................................................... 289
3. Petrologie ........................................................................................ 294

9
 3.1. Roci magmatice ...................................................................... 296
3.2. Roci sedimentare .................................................................... 299
3.3. Roci metamorfice .................................................................... 301
4. Vârsta rocilor .................................................................................. 305
5. Deformarea corpurilor petrografice ................................................ 306
6. Elemente de geotectonică ............................................................... 309
6.1. Tipuri de mişcări geotectonice ................................................ 309
6.2. Orogeneza ............................................................................... 312
6.3. Structura divizată a litosferei .................................................. 313
Bibliografie ......................................................................................... 315

INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIA
REGIONALĂ A ROMÂNIEI
Lector univ. drd. NICOLAE CRUCERU
1. Regionarea. Tipologie, principii şi caracteristici ale regionării ...... 316
2. Regionarea fizico-geografică .......................................................... 317
2.1. Carpaţii Orientali .................................................................... 317
2.2. Carpaţii Curburii ..................................................................... 319
2.3. Carpaţii Meridionali ................................................................ 321
2.4. Carpaţii Banatului ................................................................... 322
2.5. Carpaţii Apuseni ..................................................................... 324
2.6. Depresiunea colinară a Transilvaniei ...................................... 325
2.7. Subcarpaţii Moldovei .............................................................. 327
2.8. Subcarpaţii Curburii ................................................................ 328
2.9. Subcarpaţii Getici ................................................................... 329
2.10. Dealurile de Vest .................................................................. 330
2.11. Podişul Moldovei .................................................................. 332
2.12. Podişul Dobrogei .................................................................. 333
2.13. Podişul Getic ......................................................................... 335
2.14. Podişul Mehedinţi ................................................................. 336
2.15. Câmpia Română .................................................................... 337
2.16. Câmpia de Vest ..................................................................... 339
2.17. Delta Dunării ........................................................................ 340
2.18. Litoralul şi platforma continentală ........................................ 341
3. Regionarea/organizarea administrativ-teritorială ............................ 342
4. Dezvoltarea regională a României .................................................. 342
5. România şi Organizaţiile Mondiale ................................................ 347
Bibliografie ......................................................................................... 348

10
 PREFAŢĂ

Începând cu noul an universitar 2005-2006, învăţământul românesc

intră într-o nouă etapă de schimbări importante determinate de reforma
care pune în practică principiile cuprinse în Magna Charta Universitatum
de la Bologna la care a aderat şi Universitatea Spiru Haret.
Pentru a pune în aplicare principiile acordului, începând cu anul
universitar 2005-2006, întregul sistem de învăţământ românesc ca şi cel
din Universitatea Spiru Haret va fi organizat pe trei cicluri: licenţă,
masterat şi doctorat. Primul ciclu de studii universitare va avea o durată
de 3 ani corespunzător unui număr de 180 de credite transferabile. El are
menirea de a asigura o pregătire fundamentală temeinică, în paralel cu
formarea unor deprinderi şi competenţe solicitate din ce în ce mai mult
pe piaţa forţei de muncă.
Durata studiilor de masterat va fi de 2 ani corespunzând unui
număr de 120 de credite transferabile. Admiterea în acest ciclu impune
obţinerea diplomei de finalizare a primului ciclu, fiind axat pe aprofun-
darea pregătirii şi pe dezvoltarea capacităţii de cercetare ştiinţifică, bază
pentru următorul ciclu.
Cel de-al treilea ciclu de doctorat durează trei ani şi se încheie cu
obţinerea diplomei de doctor care atestă că titularul posedă cunoştinţe,
abilităţi şi competenţe generale şi de specialitate superioare.
Pentru a veni în sprijinul pregătirii studenţilor, Editura Fundaţiei
România de Mâine a publicat „în extenso” cursurile universitare pentru
toate disciplinele incluse în Planul de Învăţământ al primului an de studii
şi caiete de lucrări practice. Pentru forma de învăţământ la distanţă s-au
realizat volume de sinteze, ca instrument de lucru al studenţilor, necesar,
dar nu suficient, pentru a asigura o pregătire de calitate.
Toate cursurile primului an de studiu rezumate în acest volum sunt
discipline obligatorii care asigură pregătirea fundamentală absolut nece-
sară pentru a putea înţelege şi aprofunda disciplinele anilor superiori.
Teoria şi metodologia geografică ca şi geografia generală asigură
o primă iniţiere în tainele geografiei, în definirea ei ca ştiinţă a
Pământului, cu precizarea locului Geografiei în Sistemul Ştiinţelor
Geografice. Se prezintă Pământul ca planetă, locul lui în sistemul solar şi
ca sistem geografic cu proprietăţile fizice şi etapele individualizării
11
învelişurilor interne şi externe. Sunt apoi succint prezentate, reliefosfera,
atmosfera, hidrosfera, biosfera şi pedosfera cu legile care le guvernează
evoluţia în timp şi repartiţia în spaţiu.
Meteorologia analizează şi defineşte principalele caracteristici ale
atmosferei cu întreaga gamă de procese radiative, termice, hidrice şi
dinamice cu efectele acestora la nivel local şi global.
Climatologia aprofundează factorii genetici ai climei, caracteristicile
zonelor climatice pe glob în raport cu diferenţierea latitudinală a fluxului
energetic primit de Pământ.
Hidrologia şi Oceanografia studiază hidrosfera urmând diferitele
etape ale ciclului apei. Se au astfel în vedere faza aeriană, faza subterană
şi cea a scurgerii de suprafaţă prin potamologie, glaciologie şi limnologie.
O atenţie deosebită se acordă şi oceanografiei care vine să întregească
imaginea hidrosferei cu proprietăţile şi dinamica apelor oceanice.
Geografia umană generală conturează imaginea de ansamblu a
activităţilor umane cu efecte asupra întregului planetar, cu accent pe
resursele umane şi naturale ale Terrei şi pe activităţile de exploatare şi
valorificare a acestora.
Topografia – Cartografia asigură noţiunile de bază necesare
iniţierii studenţilor în măsurare şi redarea corectă pe planuri şi hărţi a
suprafeţei terestre, a detaliilor de planimetrie cu accent pe metodele de
întocmire a hărţilor tematice.
Biogeografia asigură însuşirea cunoştinţelor de bază asupra facto-
rilor de mediu care condiţionează formarea şi dezvoltarea organismelor
vegetale şi animale, răspândirea lor pe glob pe domenii de viaţă şi
regiuni biogeografice.
Geologia generală iniţiază studenţii în tainele mineralogiei şi
petrografiei, cu tipurile de roci care alcătuiesc scoarţa terestră ca
fundament al celorlalte geosfere, cu elementele de geotectonică necesare
pentru a înţelege orogeneza şi structura litosferei.
Introducere în geografia regională a României este cursul care
pregăteşte studenţii cu noţiunile de bază pentru înţelegerea aspectelor de
geografie regională care vor fi abordate în anii superiori.
Prin modul cum este structurată şi realizată prin volumul de
informaţii dorim să venim în sprijinul studenţilor de la forma de
învăţământ la distanţă pentru a le orienta efortul de asimilare şi
aprofundare a noţiunilor de bază prezentate.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

12
 DISCIPLINE OBLIGATORII

SEMESTRUL I

TEORIE ŞI METODOLOGIE GEOGRAFICĂ

Obiective: Începutul mileniului III este marcat de reorientarea

holistă în contextul necesităţii reintegrării pe baze durabile a societăţii
umane în mediul planetar. Această tendinţă este justificată, cu atât mai
mult cu cât, în ştiinţa secolului trecut, s-a remarcat predominarea analizei
asupra sintezei şi pericolul, ca prin supraspecializare, să se piardă
legătura cu întregul.
Obiectivul cursului de teorie şi metodologie geografică este de a
prezenta studenţilor anului întâi o sinteză asupra devenirii Geografiei ca
ştiinţă.
Un deziderat major este acela de a delimita specificul viziunii
geografice, în relaţie cu celelalte domenii ale cunoaşterii. Contextul
actual al geografiei fizice este urmărit din perspectiva necesităţii căreia
îi corespunde această ştiinţă şi comparativ cu cerinţele reflectate de
fiecare epocă istorică în parte.
Lucrările practice urmăresc familiarizarea studentului cu metodo-
logia studiilor geografice şi cercetarea individuală, în vederea câştigării
treptate a unei independenţe în gândire, a deprinderii unei coeziuni în
exprimare şi a înţelegerii geografice, globale, asupra interdependenţei
fenomenelor terestre.

1. GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

1.1. Importanţa studiului geografiei

Ca să putem avea o imagine a importanţei geografiei ca ştiinţă,
trebuie să plecăm de la întrebările prin care se apropie geograful de
obiectul său de studiu. Acestea sunt: ce este acest obiect/fenomen,
unde se află, cum a devenit ceea ce este şi unde este, în ce relaţie se
găseşte cu alte elemente care îl influenţează şi pe care le influenţează,
ce parte reprezintă într-un anumit întreg (sistem) funcţional, cum
afectează viaţa oamenilor şi conţinutul spaţiului în care se găseşte.
Aceste întrebări sunt de natură spaţială, cu alte cuvinte geografia este
în primul rând o ştiinţă spaţială. Geografia se ocupă de relaţii spaţiale,
procese spaţiale, comportamentul spaţial al oamenilor. Ca mod de
13
abordare, geografia este o ştiinţă sistemică mergând pe interrelaţii.
Acest mod de abordare rezultă din axiomele geografiei: lucrurile sunt
organizate legic la suprafaţa terestră. Înţelegerea relaţiilor spaţiale este
un punct de pornire în înţelegerea modului în care oamenii trăiesc şi se
adaptează la mediu, respectiv a modului cum modelează acest mediu.
Ca urmare, geografia are, între toate ştiinţele, rolul formativ
dominant prin perspectiva globală pe care o oferă în înţelegerea
fenomenelor particulare. Studiul geografiei dezvoltă capacităţile de a
căuta corelaţii şi interdeterminări, de a integra aspecte singulare în
contexte generale. Geografia are un caracter ontologic (întrebări
despre existenţă – ontos = fiinţă existentă; logos = studiu), ceea ce o
relaţionează cu filozofia. Numai că geografia se apropie de întrebări
existenţiale prin mijloacele ştiinţei: observaţie, măsurători, evaluări şi
validări statistice, analize, categorizări etc. Este ştiinţa care dă un
răspuns la întrebarea cine suntem ca parte a întregului, ca rezultat al
procesului evolutiv al „energiei de la materia grosieră la manifestările
din ce în ce mai subtile ale conştiinţei, care se exprimă prin creierul
uman” (Kalbermatten, 1979). Din materie s-a născut Terra, apoi
natura, iar din natură s-a desprins omul, construindu-şi propriul său
sistem, sociosfera. Etapa actuală este marcată de necesitatea
reintegrării conştiente a sociosferei în suportul natural al existenţei
sale, prin înţelegerea unităţii întregului.
Ca ştiinţă, geografia demonstrează unitatea spaţiului terestru din
perspectiva unicităţii şi evoluţiei sale la limita dintre echilibru şi
dezechilibru. Geografia este ştiinţa care oferă soluţia supravieţuirii într-o
perioadă în care omul a devenit sclavul propriei creaţii: tehnologia.
Ca instrument educaţional, geografia a fost şi rămâne o
disciplină de cultură, de formare şi lărgire a toleranţei prin cunoaşterea
altor obiceiuri, mentalităţii şi stări de mediu.
Altfel decât medicina sau ingineria, geografia generală nu
conduce propriu-zis la o meserie dar, la fel ca istoria, lărgeşte viziunea
asupra lucrurilor, păstrând integralitatea lor. După cum afirma Kant:
„Nimic nu este mai folositor decât studiul geografiei pentru a deştepta
sănătoasa judecată a omului”.

1.2. Legătura geografiei cu alte ştiinţe

Geografia este unică prin poziţia ei între ştiinţele naturale şi cele
sociale. Acest fapt a făcut ca uneori să îi fie negată expresia ei duală.
Este exemplul geografiei sovietice care include geografia umană în
cadrul ştiinţelor sociale. Pe de altă parte, perspectiva dualităţii este
astăzi depăşită prin focalizarea cercetărilor pe relaţiile om – mediu.
14
 În sens larg, geografia fizică este ştiinţa despre Pământ, dar Globul
terestru constituie şi obiectul de studiu al altor ştiinţe, precum: geologia
(care în sens larg este tot ştiinţa despre Pământ, iar în sens restrâns,
reprezintă studiul alcătuirii, al rocilor şi mineralelor, al istoriei planetei),
geodezia (studiază forma şi dimensiunile Terrei), geofizica (studiază
proprietăţile fizice ale Pământului), cartografia (reuneşte tehnicile de
realizare a hărţilor), biologia (ştiinţa despre organismele vii), meteoro-
logia (aparţine de fizica atmosferei şi studiază elementele care compun
vremea) etc. Cu aceste ştiinţe geografia fizică prezintă o strânsă legătură,
sintetizând rezultatele lor parţiale într-o viziune globală şi interdependentă
asupra mediului terestru. De exemplu, dacă biologia se ocupă de indivizi,
geografia are în vedere ansamblurile spaţiale ale formaţiunilor vegetale şi
animale, urmărind atât influenţele de mediu asupra biosului, cât şi
transformarea mediului prin acţiunea viului.
Desprinsă din sânul filozofiei, ne putem întreba dacă între
geografie şi filozofie poate fi vorba de o opoziţie sau de o continuitate
pe un alt plan? Filozofia este o formă de cunoaştere, integrată de unii
în cadrul ştiinţelor, trecută de alţii la formele culturii spirituale sau ale
conştiinţei sociale. Filozofia este o reflectare sintetică şi integratoare a
întregii realităţi naturale, sociale şi spirituale, în relaţie cu poziţia şi
condiţia omului în lume, având profunde valenţe ontologice (probleme
existenţiale) şi gnoseologice (problema cunoaşterii). Prin aceasta ea
este şi va rămâne suport al geografiei.
Geografia recurge la diferitele categorii filozofice, mai ales la
cele de spaţiu şi timp, determinism şi indeterminism sau la cele de
continuitate şi discontinuitate.
Din aşa-zisele ştiinţe exacte (fizică – ca ştiinţă fundamentală a
naturii care explică mişcările aerului, ale apei, dezagregarea rocilor,
matematică, chimie), geografia preia metodologia de lucru cantitativă
şi diferite forme de reprezentare grafică, înţelegerea mecanismului
circuitelor de materie şi energie între medii fizice.
Prin intermediul astronomiei, ştiinţa corpurilor cereşti şi a
universului, geografia integrează Terra în cadrul de înţelegere a
mediului ei exterior de existenţă.

1.3. Sistemul ştiinţelor geografice

Începând încă din prima jumătate a secolului XX are loc un proces
de diferenţiere internă, delimitându-se o geografie a spaţiului fizic şi o
geografie socio-umană. Geografia fizică devine ramura geografiei care
studiază distribuţia şi relaţiile spaţiale dintre fenomenele fizice, naturale,
ale mediului geografic, atât sub aspectul alcătuirii, structurii şi legităţilor,
15
cât şi al interacţiunii şi evoluţiei lor, inclusiv din perspectiva interacţiunii
cu societatea umană.
Cele două modalităţi de a aborda problematica învelişului fizic,
la scară globală sau regională, au dus la individualizarea geografiei
fizice generale şi a celei regionale, care oferă posibilitatea studierii fizico-
geografice a oricărui sistem teritorial.
Mediul este consecinţa întrepătrunderii învelişurilor Pământului
(hidrosferă, atmosferă, litosferă, biosferă), care pot fi studiate separat
de diferitele ramuri ale geografiei fizice, atât în mod teoretic, general,
cât şi regional. Ramurile au dezvoltat la rândul lor subramuri.
Ramurile şi subramurile clasice ale geografiei fizice se referă la:
climatologie – ştiinţa climatelor terestre, hidrologia – ştiinţa învelişului de
apă al Terrei (cu subramurile oceanografie, potamologie, limnologie,
glaciologie), geomorfologie – ştiinţa formelor de relief (cu geomorfo-
logie generală şi specială: aplicată, fluvială, structurală, climatică etc.),
biogeografie – ştiinţa ansamblurilor spaţiale în care se organizează înve-
lişul biotic al planetei (cu fitogeografie şi zoogeografie), pedogeografie –
ştiinţa învelişului de sol (cu morfologia solurilor, cartografiere pedolo-
gică). Pe de altă parte, o problemă complexă, de exemplu cea a schim-
bărilor globale, transgresează abordările limitative dintr-un domeniu sau
altul al cercetării geografice, presupunând colaborări interdisciplinare
dintr-o perspectivă holistă. Perspectiva holistă a geografiei are avantajul
de a reliefa interconexiuni funcţionale greu sesizabile într-un câmp îngust
de cunoaştere. Cel mai mare neajuns al abordării geografice de tip holist
constă în pericolul simplificării şi al omiterii detaliilor semnificative.

1.4. Definirea geografiei şi a geografiei fizice

Diversitatea conceptuală a geografiei
Geografia a fost definită foarte diferit sub aspectul obiectului ei de
studiu, fiind de fiecare dată o reflectare a cerinţelor epocilor istorice
care s-au succedat. Pentru a argumenta această afirmaţie punctăm în
continuare câteva din principalele definiţii acordate geografiei:
• Definirea şi măsurarea formelor şi a dimensiunilor Pământului sau,
„grafia feţei Pământului”, respectiv „harta” (Eratostene, 276-194 î.Hr.).
• „Cadrul natural (în special relieful şi hidrografia), resursele
naturale şi particularităţile etnice ale diferitelor locuri” (Strabon, 63
î.Hr.-19 d.Hr., în „Geografia”, cea mai importantă operă de geografie
a Antichităţii).
• „Cosmografie universală” (Münster, 1544).
• Descrierea fizică a Universului, „Cosmosul”, sau „ştiinţa
ştiinţelor”, în sens de „sinteză despre Pământ şi Cosmos, pe baza
16
rezultatelor altor ştiinţe şi în sensul că geografia este necesară oricui şi
peste tot” (Humboldt, 1769-1859).
• „Studiul Pământului ca o casă de educaţie a geniului omenesc
sau studiul relaţiei dintre om şi mediul său planetar” (Ritter, 1779-1859).
• „Geografia studiază modul cum legile fizice şi biologice care
domină Globul se combină şi se modifică pe diverse părţi ale
suprafeţei terestre” (Vidal de la Blache, 1922).
• „Studiul repartiţiei de la suprafaţa Globului a fenomenelor
fizice, biologice şi umane, cauzele acestei repartiţii şi raporturile fizice
ale acestor fenomene” (de Martonne, 1925).
• „Ştiinţa despre Pământ sau ştiinţa care cercetează relaţia
dintre masele celor patru învelişuri planetare, atât din punct de vedere
static (formă, dimensiune, poziţie), cât şi din punct de vedere dinamic
(direcţie, intensitate, ritm). Ştiinţa care descrie relaţiile (statice şi
dinamice) dintre masele în care s-a diferenţiat materia celor patru
învelişuri planetare” (S. Mehedinţi, „Terra”, p. 61, 1931).
• Geografia sovietică, care conţinea doar latura naturală, definea
această ştiinţă ca fiind „studiul suprafeţei terestre ca un sistem unic
sau în înţeles de înveliş complex, înveliş landşaftic, sferă geografică,
înveliş geografic, mediu geografic, geochoră” (Kalesnic, 1959).
• „Întregul teritorial de la localitate la planetă” (V. Mihăilescu,
1968).
• „Ştiinţa sistemelor spaţiale terestre, a legilor de dezvoltare şi
de autocoordonare a acestora” (Posea, 1998)
• „Geografia este studiul caracteristicilor şi organizării evolutive
a suprafeţei terestre. Geografia regională urmăreşte diferenţierile locale.
Geografia sistematică studiază procesele umane şi fizice care determină
aceste diferenţieri.” A. Strahler şi A. Strahler, 2003.
Ca ştiinţă duală, geografia s-a diferenţiat la începutul secolului
XX într-o ramură fizică şi una de geografie umană.
Geografia fizică era definită în 1965 de geograful francez Birot
ca fiind „studiul epidermei unei existenţe unice: Terra. Este vorba de
peisajele naturale, înainte de intervenţia omului, realizate pe o scară
cronologică complet diferită de cea a vieţii umane. Peisajele actuale
sunt numai un moment dintr-o evoluţie continuă, de-a lungul căreia
relieful se modifică, nivelul mării scade sau se ridică, clima se
schimbă şi o dată cu ea vegetaţia, dezagregarea rocilor etc. Aceste
modificări se repetă oarecum în cicluri aproape închise, de câteva zeci
de milioane de ani. Explorarea geografică reţine din trecut numai ceea
ce explică prezentul”.
17
 Sub aspect general, geografia fizică urmăreşte patternurile,
structurile spaţiale ale fenomenelor naturale şi interrelaţia lor cu
factorul antropic.
Din perspectiva secolului XXI, geografia rămâne ştiinţa unitară
a mediului terestru. Ea aprofundează prin cercetări şi metode proprii,
mediul geografic şi părţi1 din geosferele care contribuie la realizarea
acestui mediu (relief, climă, apă, sol etc.), dar pune un accent tot mai
profund pe relaţiile om – mediu (Posea, 1998).
Succesiunea ultimelor congrese internaţionale de geografie a
marcat diferenţele în abordările şi obiectivele acestei ştiinţe în pragul
noului mileniu, surprinzând senzitivitatea geografiei la modificările
contextuale şi necesităţile contemporane. În acest sens, în cadrul celui
de-al 27-lea Congres Internaţional de Geografie din 1992, de la
Washington, s-a apreciat momentul de început al globalizării
impactului uman asupra mediului. Cel de-al 28-lea congres al Uniunii
Internaţionale de Geografie (U.I.G.) arată că „relaţiile complexe dintre
om şi mediul înconjurător tind să devină obiectivul esenţial al
cercetării geografice, indiferent dacă aceasta este realizată din latura
geografiei umane sau din cea a geografiei fizice”. Patru ani mai târziu,
lucrările celui de-al 29-lea Congres Internaţional de Geografie de la
Seul (2000) scot în evidenţă preocupările pentru o dezvoltare durabilă,
în contextul globalizării economiei, care să se bazeze pe valorificarea
optimă a sistemelor naturale şi social-economice, pe principiile
complementarităţii. În cadrul Congresului Internaţional de Geografie
care a avut loc în 2004, în Glasgow, s-a subliniat diversitatea tematică
a geografiei ca expresie a diversităţii cerinţelor cărora le poate
răspunde, trăsătura marcantă a începutului de mileniu fiind
interdisciplinaritatea şi puternicul caracter integrativ al acestei ştiinţe.
Mediul ca obiect de studiu al geografiei
Mediul este o noţiune cu foarte multe înţelesuri şi conotaţii, în
funcţie de domeniul la care ne raportăm. De exemplu, vorbim de un
mediu intelectual, academic, social sau de un mediu extraterestru, un
mediu intern sau chiar de un mediu de cultură.
În toate aceste perspective, există însă ceva comun. Mediul ca
spaţiu-timp cu anumite caracteristici, în care se poate dezvolta ceva.

1
Disciplinele geografice sintetizează în plan orizontal (la suprafaţa
Terrei) rezultatele altor ştiinţe, care se ocupă cu aceeaşi geosferă, analizată
însă în plan vertical (de exemplu, relieful litosferei şi nu litosfera, clima
atmosferei şi nu atmosfera, etc.).
18
 Noţiunea de mediu este definită în Larousse (1995) ca ansamblu
de elemente naturale şi artificiale care înconjoară o fiinţă. Este mai
mult o definiţie din perspectivă ecologică, cu focalizare pe elementul
biotic. Sub aspect legislativ, în Uniunea Europeană noţiunea de mediu
este ansamblul de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor,
constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care
sunt ori nu sunt resimţite. Este o perspectivă antropocentristă, motivată
prin faptul că omul, ca element de mediu, acţionează asupra acestuia
producând cele mai dramatice modificări într-un timp foarte scurt.
Mediul, în geografie, are un înţeles mult mai echilibrat, fără o
centrare explicită asupra unui anumit component. Cuprinde, într-o
definiţie generală, totalitatea condiţiilor existente la suprafaţa terestră,
determinate de interacţiunea geosferelor. Interacţiunea dintre geosfere
se manifestă diferenţiat la suprafaţa Globului, în sens latitudinal şi
altitudinal, cu elemente şi relaţii specifice regional.
Ce semnifică în acest context suprafaţa terestră? Suprafaţa terestră
nu trebuie înţeleasă limitativ în accepţiunea de „epidermă”, cum o definea
Richthofen la începutul secolului trecut. „Suprafaţa terestră” reprezintă un
înveliş în sine, un spaţiu în limitele căruia se dezvoltă mediul terestru,
fiind marcat de prezenţa elementului biotic şi capabil a menţine viaţa.
Limitele acestui spaţiu sunt acceptate de obicei a fi limitele între care se
resimt influenţele interacţiunii directe între învelişurile terestre. Limita
superioară este stabilită la nivelul tropopauzei, până unde putem vorbi de
climatosferă şi biosferă, deşi există păreri care ridică această limită la
nivelul stratului de ozon din stratosferă, ca principal scut de protecţie a
vieţii. Limita inferioară este mai greu de stabilit, încălzirea climatică,
compoziţia atmosferei, relieful planetar reflectând nemijlocit consecinţe
ale dinamicii terestre. De obicei, limita inferioară este luată în funcţie de
limita vieţii subpământene, cavernoase şi abisale, fiind mult mai
neuniformă în desfăşurare.
Mediul este o noţiune abstractă care se concretizează la suprafaţa
Terrei printr-o serie de tipuri de mediu, cu dimensiuni şi localizări
diferite, formând o anumită structură areală.
Orice tip de mediu, indiferent de mărimea sa, se defineşte printr-un
potenţial ecologic, de susţinere a vieţii, care poate fi evaluat prin
intermediul unor indicatori, o anumită exploatare biotică a acestui
potenţial şi componenta antropică, care exercită o presiune asupra
mediului. Componenta umană exercită o presiune asupra mediului, ca
ceva ce vine din afară, se suprapune şi este suportată de anumite
condiţii locale.
19
 De ce acest lucru? Este consecinţa firească a faptului că omul, ca
singur element al sistemului natural şi-a dezvoltat capacitatea de a
raţiona şi conştientiza lumea. Conştientizarea lumii înseamnă automat
desprinderea mentală de acea lume, care prin delimitare poate fi
reflectată, oglindită. Prin această opoziţie şi oglindire a lumii într-un
nivel subiectiv, omul a căpătat libertate de acţiune pe oricare nivel de
organizare ierarhică a mediului. Doar un simplu exemplu: un mediu
specific, de savană, are anumite condiţii climatice, care impun
anumite procese pedogenetice, o floră şi faună specifice. Comparativ,
un mediu temperat sau de munte are propriile sale caracteristici.
Prezenţa umană se face însă peste tot simţită, modificând într-un fel
asemănător şi cu o amprentă de neconfundat orice tip de mediu.
În prezent, nu se mai poate vorbi de un mediu natural în
adevăratul sens al cuvântului, ci de medii suportând diferite grade de
antropizare. Gradul de antropizare reprezintă gradul de transformare a
mediului iniţial de către om. El este în funcţie de condiţiile oferite de
diferitele tipuri de mediu, de nivelul de organizare socială, de civilizaţie
şi interese. Din această perspectivă, mediul natural este cel în care
predomină încă elementele netransformate sau puţin modificate de om,
influenţa antropică fiind predominant indirectă (mediile antropizate
sunt, de exemplu, mediile rurale tradiţionale, urmând apoi pe scara
creşterii gradului de antropizare aşa-numitele medii antropice şi medii
artificiale, reprezentate de marile aglomeraţii urbane).
Antropizări intensive şi extensive timpurii le-au suferit mediile
favorabile vieţii: pădurile temperate, mediile mediteraneene, stepele,
luncile şi litoralul planetar, care adăposteşte astăzi peste 60% din
populaţia Terrei, concentrată până la o distanţă de 25 km de ţărm.
Totodată, mediul actual este o sumă de paleomedii, din care se
mai păstrează uneori mărturii. Astfel de mărturii sunt de exemplu
terasele, dar mai ales suprafeţele de eroziune cu aspect relativ neted,
care apar asemenea unor trepte la nivelul culmilor montane secundare.
Mărturii ale unor perioade climatice marcate de gheţuri sunt văile
glaciare, circurile sau fiordurile din zonele climatice temperate.
Starea mediului se reflectă în imaginea sa, surprinsă printr-un
peisaj specific. Peisajul este o sinteză în imagine a elementelor şi
relaţiilor unui tip de mediu. Denumirea se acordă în funcţie de
vegetaţie sau lipsa ei (ca element care sintetizează toate celelalte
condiţii şi starea generală a unui mediu), cât şi în funcţie de relief:
peisajul pădurilor boreale, peisajul specific savanelor, al pădurilor
tropicale sau al munţilor înalţi etc.
20
 2. REPERE ALE DEVENIRII GEOGRAFIEI CA ŞTIINŢĂ

2.1. Geografia antică

Unele informaţii despre spaţiul înconjurător erau înregistrate şi
transmise încă din Preistorie.
Dintre nucleele de civilizaţie ale Antichităţii, cel chinez şi
mesopotamian prezintă cea mai mare bogăţie în informaţii geografice,
matematice şi astronomice, explicabilă prin necesitatea adaptării la o
natură capricioasă, marcată de manifestări violente extreme: secete şi
inundaţii, furtuni etc. Cu toate aceste observaţii exacte şi descrieri
precise ale regularităţii unor fenomene fizice, lipseşte însă modul de
explicare ştiinţifică, legităţile rămânând apanajul lumii zeilor, a mitu-
rilor şi religiei. Chinezii presupuneau o ordine cosmică fundamentată pe
echilibrarea forţelor extreme, opuse (yin-yang) şi armonia celor cinci
elemente primordiale (apă, lemn, metal, foc şi pământ). Cum şi de ce se
obţine armonia, nu era însă analizat. În mod similar, pentru egipteni,
ocrotiţi de natura blândă şi protectoare a fluviului Nil, armonia lumii era
consecinţa voinţei divine. Pentru babilonieni ordinea lucrurilor era
menţinută prin voinţa capricioasă a zeilor. În toate aceste culturi se
ajunsese la o observare şi descriere de mare fineţe a realităţilor fizice, în
scopuri practice (construirea canalelor de irigaţie şi digurilor de
apărare), dar înţelegerea şi explicarea dependenţelor dintre fenomene
rămânea în atribuţiile religiei şi magiei, nefiind subiect al raţionării
logice.
Civilizaţia greacă este prima care face saltul dincolo de constatare,
spre o explicare raţională a faptelor naturale, care să nu implice voinţa
arbitrară a zeilor. Chiar zeii devin treptat subiect al legilor raţionale.
Această nouă stare de fapt este legată de colapsul civilizaţiei miceniene,
care a dus la decăderea sistemului religios. Mitologia greacă devine un
ansamblu de povestiri şi legende despre oameni şi zei, transmise de poeţi,
aşa cum sunt poemele lui Homer, Iliada şi Odiseea. Dispariţia unui
sistem teologic capabil să ofere o explicaţie cosmologică profund
coerentă, înlocuirea sa cu mitologii în care natura şi viaţa omenească au
fost desacralizate, au lăsat loc liber înfiripării unei filozofii a naturii, din
care ulterior s-a născut ştiinţa.
Ca urmare a acestui fapt, ştiinţa, în forma sa matură, este
apanajul dezvoltării civilizaţiei occidentale care îşi găseşte rădăcinile
în sistemul filozofic al Antichităţii greceşti.
Într-o cultură desacralizată, geografia şi-a făcut treptat loc ca an-
samblu al cunoştinţelor despre lume, despre oicumenă (lumea cunoscută
de greci, „pământ locuit”) şi ca geografie matematică, în surprinderea
21
formei şi a dimensiunii corpului planetar. Ea capătă statut de ştiinţă,
printr-un nume propriu, un obiect de studiu şi o metodă cantitativă în
opera „Comentarii geografice” a matematicianului şi filozofului grec
Eratostene (cca 276-194 î.Hr.), bibliotecar în Alexandria. Acesta este
primul care calculează circumferinţa Pământului pe baza unor relaţii
geometrice simple ca fiind de 40 233 km, în timp ce cu tehnologia
satelitară modernă ea a fost stabilită la 40 072 km.
La fel ca toate celelalte ştiinţe şi geografia s-a născut dintr-o
necesitate, nevoia de a ne localiza în spaţiu. Dacă geografia s-a născut
în Antichitatea greacă în principal ca hartă – după cum afirma Simion
Mehedinţi, prima pagină de geografia a fost harta – ea a evoluat în
mileniile următoare ca ştiinţă a spaţiului terestru şi a relaţiilor spaţiale.

2.2. Geografia în Evul Mediu

După împărţirea Imperiului Roman, în anul 395, între cei doi fii ai
împăratului Theodosiu cel Mare, Imperiul Roman de Apus cunoaşte o
perioadă de continuă decădere. Aceasta se va încheia cu ocuparea Romei
de către mercenarii germani conduşi de Odoacru, în anul 476. Este data
marcată în cărţile de istorie ca început al unei noi ordini social-politice:
feudalismul. Perioada sa de început cuprinde secolele V-XI.
În prima parte a Evului Mediu, relaţiile de tip feudal şi legarea
de glie prin vasalitate şi iobăgie, îngustează mult orizontul geografic şi
fac inutile cunoştinţele despre lume. Învăţătura trunchiată a Bibliei
devine singura cunoaştere acceptată, iar puterea bisericii nemărginită.
Biserica admite în continuare ideea geocentrismului, şi ca urmare a
influenţei exercitate de marcanta personalitate a lui Aristotel, renunţă
însă la afirmaţia că Pământul este rotund.
Timp de 1000 de ani se pierde chiar denumirea de geografie,
care este înlocuită cu cea de Cosmografie, lucrări voluminoase cu
caracter enciclopedic. Întreaga zestre culturală a Antichităţii este
concentrată departe de poporul de rând, în mânăstiri, de unde s-ar fi
pierdut ca zestre a omenirii dacă nu ar fi fost cărturarii arabi.
Prin intermediul învăţaţilor bizantini, arabii intră în posesia
culturii Antichităţii greco-romane. Imperiul Bizantin, care a cunoscut o
perioadă de maximă înflorire sub împăratul Justinian (sec. VI), se
extinde până în secolul al VII-lea din Asia Mică în Africa şi Spania.
Imperiul arab, format în sec. VII, atinge apogeul în sec. VIII prin
cucerirea Spaniei. Principalele centre culturale arabe erau Bagdadul şi
Cordoba.
Rolul arabilor a avut pentru geografie o triplă valenţă. În primul
rând, cărturarii arabi au avut marele merit de a traduce şi adapta
22
specificului lor cultural operele erudiţilor antici din biblioteca din
Alexandria, unde se găseau peste 700 000 de role de papirus. Arabii
au fost marcaţi mai ales de opera lui Ptolemeu.
În al doilea rând, pentru geografie importante rămân şi descrierile
călătorilor arabi, negustori şi învăţaţi: „Dicţionarul geografic” de Ignat,
„Călătorie în Africa, Asia Mică şi Europa” de Al Idrisi, „Jurnal de
călătorie” de Ibn Battuta. Idrisi este socotit cel mai de seamă cartograf
al Evului Mediu, care a întocmit două hărţi ale lumii (una circulară şi
una pătrată). Cartografii arabi nu mai păstrează însă reţeaua de
coordonate, aşa cum o întâlnim în hărţile anticilor (Hipark din Rhodos,
în sec. II î.Hr. reprezentase primul meridianele prin curbe convergente).
În al treilea rând, rolul cărturarilor arabi se regăseşte în efortul
de condensare a cunoştinţelor istorice şi geografice ale predecesorilor
în enciclopedii, începând cu sec. XIII. În acest fel, cultura anticilor va
supravieţui şi va fi redată Europei o dată cu sfârşitul secolului al
XVII-lea, prin traducerea acestor opere în latină.
În perioada de mijloc a Evului Mediu (sec. XII-XIV) are loc o
oarecare lărgire a orizontului geografic prin solii trimise în Mongolia
(Giovanni Caprini şi Rubruquis), în China şi Asia de SE (călătoriile
veneţianului Marco Polo), care se concretizează în jurnale de călătorii,
diverse ghiduri, considerate în geografie ca abordări regionale.

2.3. Renaşterea
Perioada târzie a Evului Mediu, Sec. XV-XVII reprezintă
perioada marilor descoperiri geografice (Renaşterea) şi a formării
imperiilor coloniale.
În 1543, Copernic (1473–1543) fundamentează ştiinţific teoria
heliocentrică în lucrarea „Despre mişcarea circulară a corpurilor
cereşti” (idee adoptată unanim de ştiinţă abia în sec. al XVII-lea).
Descompunerea feudalismului şi consolidarea burgheziei pe
bazele primelor începuturi ale producţiei de tip capitalist, impun rolul
din ce în ce mai important al banilor în economia de schimb. Setea de
bogăţii şi situaţia istorică au constituit impulsul care a deschis epoca
„marilor descoperiri geografice”. Criza Imperiului Mongol în Asia
impunea tot mai acut necesitatea găsirii unor căi alternative, mai
sigure, de legătură spre India şi China. Astfel, în:
• 1488, Bartolomeo Diaz depăşeşte Capul Bunei Speranţe,
• 1492, Columb ajunge, în slujba Spaniei, în Insulele Antile
(Ins. San Salvador şi Cuba),
• 1497, Vasco da Gama atinge coasta Indiei prin sudul Africii,
23
 • Magellan, navigator portughez, realizează înconjurul lumii
dovedind sfericitatea planetei. În prima călătorie (1519-1521) spre
vest, traversează strâmtoarea din sudul Americii de Sud care îi poartă
numele, traversează Oceanul Pacific şi debarcă în Filipine. Aici el va
fi ucis, expediţia fiind continuată sub comanda locotenentului său.
• 1642, Abel Tasman, navigator olandez, descoperă Noua
Zeelandă şi Tasmania.
În aceste condiţii, reprezentările cartografice devin tot mai exacte
(hărţile lui Mercator - 1594, atlasul lui Sebastian Münster, globul lui
Martin Behaim). În domeniul propriu-zis al geografiei apare lucrarea de
sinteză chorografică a lui Sebastian Münster, numită „Cosmographia
Universalis” (cu 44 de ediţii între 1544 şi 1650). Lucrarea este
considerată prima operă de geografie descriptivă modernă, care face
obiectul unor consideraţii de geografie fizică generală şi geografie
regională, completându-le cu elemente de geografie istorică, politică şi
economică.
Cea mai importantă operă a Evului Mediu rămâne însă
„Geographia generalis” a lui Varenius (1650), considerată prima
lucrare cu un caracter ştiinţific şi care prezintă cele două orientări
distincte – de geografie generală, teoretică, şi regională. Totodată,
Varenius introduce noţiunea de continuitate a învelişului geografic.
Feudalismul se încheie cu revoluţiile burgheze din Anglia
(1688) şi Franţa (1789).

2.4. Sec. XVIII-XIX, perioada premergătoare geografiei moderne

În sec. XVIII-XIX s-au pus bazele geografiei moderne, ca ştiinţă
a întregului, a complexului planetar, prin activitatea a doi oameni de
ştiinţă germani: Alexander von Humboldt şi Karl Ritter. Figuri
marcante şi firi diferite, cei doi pot fi asimilaţi ca întemeietorii celor
două direcţii de cercetare geografică: geografia fizică (Al. von
Humboldt) şi geografia umană (K. Ritter).
Al. von Humboldt, naturalist şi mare călător, a înţeles că
geografia descriptivă (curentul regional al geografiei conturat încă din
Antichitate) nu mai poate progresa fără generalizări, iar geografia
teoretică nu poate evolua dacă rămâne la generalizările şi teoretizările
antice. El a stabilit două din principiile de bază ale cercetării
geografice: principiul cauzalităţii (= fenomenele pot fi înţelese doar
prin căutarea cauzelor) şi principiul geografiei comparate (fiecare
fenomen geografic trebuie analizat comparativ cu alte fenomene
similare de pe suprafaţa Globului şi cu etape din trecutul său). Pe
aceste principii este fundamentată şi lucrarea sa de bază, intitulată
24
„Cosmos”, având patru volume. Geografia este înţeleasă ca ştiinţă a
întregului planetar, rezultat din interdependenţa învelişurilor terestre.
K. Ritter a avut o pregătire istorică şi a fost un învăţat de
cabinet. Formaţia sa îşi pune amprenta asupra concepţiei sale
geografice de tip antropocentrist, în care Pământul trebuie studiat din
perspectiva rolului său de „casă a geniului omenesc”. Ritter a emis
principiul extensiunii spaţiale (arealul de extindere al unui fenomen).
El a subliniat influenţa naturii asupra societăţilor umane, fiind în acest
sens şi un reprezentant al determinismului geografic şi al geografiei
politice, direcţie care va fi continuată de Friedrich Ratzel şi îşi va găsi
apogeul în fundamentarea ideologiei naziste a diferenţelor rasiale.

2.5. Sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX

O dată cu primul Congres internaţional de geografie din 1871
(tradiţie continuată din patru în patru ani, până în prezent), ţinut în
Antwerp, Belgia, putem spune că începe o nouă epocă în dezvoltarea
geografiei ca ştiinţă, epoca modernă.
Geografia modernă, iniţiată în esenţa ei de către cei doi savanţi,
Humboldt şi Ritter, se face însă simţită mai târziu, în urma stocării
unei mari cantităţi de informaţie care a stat la baza formulării de idei şi
metode noi, atât de către geografi, dar şi de către cercetători din
ştiinţele înrudite. Apariţia unor discipline înrudite geografiei, cât şi
impulsionarea dezvoltării unei geografii moderne, au fost facilitate de
condiţii socio-economice favorabile. Dintre acestea se remarcă câteva
specifice, cu precădere pentru ultima parte a secolului al XIX-lea:
lărgirea orizontului de cunoştinţe despre Terra, realizarea de instru-
mente de lucru performante şi înfiinţarea de sevicii sau centre
permanente de culegere şi înregistrare a datelor, introducerea de
cursuri de specialitate în universităţi, înfiinţarea şi rapida prosperitate
a Societăţilor de geografie (Posea, 1998). În România, Societatea
Română Regală de Geografie se înfiinţează în 1875 (fiind a şasea din
lume după cea din Paris, Berlin, cea engleză, cea din St. Petersburg şi
cea italiană). Primul curs universitar de geografie va fi ţinut însă în
România mult mai târziu, de Mehedinţi, în 1900, la Bucureşti.
Complexitatea spaţiului geografic a determinat ca, o dată cu
sfârşitul sec. XIX, să se desprindă din corpul comun al geografiei alte
ştiinţe având ca obiect de studiu Pământul: meteorologia, oceanografia,
geodezia, topografia, statistica, biologia, geologia, ştiinţele sociale etc.
Pe de altă parte, are loc procesul diferenţierii unor discipline de
specialitate în cadrul geografiei, precum limnologia sau pedogeografia.
Totodată, se intensifică tendinţa spre regionarea fizico-geografică.
25
 Acest fenomen ameninţă geografia cu pierderea suportului ei de
studiu şi, implicit, cu decăderea ei la nivelul unui sumum de informaţii
oferite de alte ştiinţe. De aici şi disputa dintre sceptici şi empirici,
primii afirmând că geografia nu există ca ştiinţă, ultimii susţinând că
nevoile oamenilor determină limita între ştiinţe. Intervenind în această
dispută, Simion Mehedinţi afirmă că mai multe ştiinţe îşi pot
„împărţi” acelaşi obiect de studiu, diferenţa dintre ele fiind dată de
viziunea proprie pe care ele o dezvoltă asupra fenomenelor („Terra.
Introducere în geografie ca ştiinţă”, 1931).
Pentru această perioadă post-humboldtiană, devine, totodată,
specific procesul de specializare. Geografia îşi restrânge tendinţele
enciclopedice, făcându-se eforturi considerabile pentru a determina
mai strict şi de a sistematiza câmpul cercetărilor geografice. Urmând
exemplul altor ştiinţe şi adesea sub influenţa acestora, geografii încep
să aprofundeze părţi ale obiectului lor de studiu, să se specializeze pe
diferite direcţii (Posea, 1998).
Această criză va persista pe tot parcursul sec. XX, un secol al
supraspecializărilor care se regăseşte în fragmentarea tuturor
domeniilor ştiinţifice. Poate că această criză existenţială a geografiei
se va încheia în demersul reunificării sferelor de cunoaştere la nivelul
unui model explicativ integrat asupra lumii, prin intermediul
metaştiinţei care marchează sec. XXI.

2.6. Dezvoltarea geografiei după cel de-al Doilea Război Mondial∗

În etapa contemporană, dezvoltarea geografiei urmează tendinţele
mai vechi, introducând însă tot mai multă precizie în cercetare, o mai
mare diversificare metodologică şi o apropiere concretă de practica
social-economică propriu-zisă. O influenţă deosebită asupra dezvoltării
geografiei o are revoluţia tehnico-ştiinţifică, care determină creşterea
numărului de cercetători şi de şcoli geografice, la care se adaugă şi
influenţa unor curente ideologice.
Sub aspect tehnic, pentru culegerea unor date cât mai precise, un
aport aparte îl au fotogramele executate din avion sau din sateliţi şi
diferitele tipuri de aparatură electronică de mare performanţă. În
procesul de prelucrare a datelor se folosesc metodele statistico-
matematice, modelarea matematică sau cea experimentală, precum şi
abordarea sistematică şi sistemică la toate nivelurile, inclusiv pentru

∗
Material sintetizat din Posea Gr., Armaş I., „Geografie fizică. Terra
cămin al omenirii şi sistemul solar”, 1998, Editura Enciclopedică, Bucureşti.
26
disciplinele geografice, ca şi pentru geografie, în general. S-a impus,
totodată, şi o conlucrare mai strânsă cu alte ştiinţe, atât pe tărâm
ştiinţific, cât şi metodologic. Un exemplu elocvent care poate fi citat
în acest sens, îl constituie studiile geofizice asupra fundului Oceanului
Planetar, care au condus la închegarea teoriei tectonicii globale,
preluată apoi şi adaptată de către toate geoştiinţele.
Principalele caracteristici ale etapei pot fi reduse la ecologizarea
geografiei, cuantificarea (prin matematizare, dar şi prin cartografiere
şi experiment naturalist) şi abordarea sistemică.
În planul geografiei teoretice au fost conturate tot mai multe
relaţii, legi, noţiuni, teorii realiste, clasificări şi ierarhizări taxonomice
precise. Cât priveşte aspectul practic al geografiei, el a apărut din
cunoaşterea tot mai exactă a dimensiunilor structurale şi funcţionale
ale fenomenelor geografice. Geografia s-a implicat în problematica
amenajării teritoriului, ca şi în cea a dezvoltării durabile. Practica a
solicitat şi perfecţionarea regionărilor geografice. Regionarea, mai
ales la nivel micro, înseamnă conturarea de unităţi de diferite mărimi
taxonomice cu caracteristici geografice omogene şi un anume
potenţial economic, cu o posibilitate de folosire optimă. Regionarea
stă la baza amenajării teritoriului, dar şi la baza geografiei regionale.

3. ELEMENTE DE TEORIE GEOGRAFICĂ

3.1. Limbă – limbaj – gândire

„Toate popoarele de pe pământ, în ciuda diversităţii idiomurilor,
vorbesc unul şi acelaşi limbaj” susţine Beauzée. Toate limbile au un
fundament comun, o raţiune fondatoare comună, datorită faptului că
servesc aceluiaşi scop: semnificării prin intermediul limbii, transmiterii
gândurilor personale şi a informaţiilor altor oameni.
Limbajul – desemnează ceea ce este comun în modul în care
toate fiinţele omeneşti folosesc cuvântul sau scrisul. Îl putem defini
drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau
comunicarea; în sens strict, reprezintă o instituţie universală şi
specifică umanităţii, care comportă caracteristici proprii.
Limba – (sens comun) este produsul social particular al facultăţii
limbajului, ansamblul de convenţii necesare comunicării, schimbului de
informaţie. Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un
sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este instrumentul de
comunicare propriu unei comunităţi umane.
Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare.
Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificaţii.
27
Aşadar, fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba/limbile pe
care o/le vorbeşte. Sensurile cuvintelor se pot schimba, în funcţie de
interpretările care apar în cursul comunicării. În afara limbajului comun,
există şi cel ştiinţific, cu înţelesuri stricte ale cuvintelor întrebuinţate.
Acestea au valoare de noţiuni, concepte şi categorii cu ajutorul cărora
putem construi teorii specifice fiecărui domeniu ştiinţific.
În lingvistică o teorie foarte larg acceptată afirmă, cu argumente
puternice, că o limbă impune gândirii o organizare originală. Saussure
(apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea), consideră că,
fără limbaj, gândirea ar rămâne o nebuloasă dezorganizată: doar el
permite gândirii să se organizeze. În acest sens putem aminti aici şi
formula celebră a lui Humboldt, potrivit căreia o limbă este „o viziune
a lumii” (Weltanschauung).
Limba are predominant funcţia de comunicare şi funcţia de
reprezentare, cele două fiind legate, după cum s-a constatat încă din
Evul Mediu. Gândirea devine comunicabilă doar pentru că limba
permite să se afecteze semnale unor elemente de gândire. Necesităţile
comunicării conduc la obligaţia de a se pune ordine în gândire.
Aceasta nu se întâmplă doar în momentul în care ne exprimăm. De
achiziţia unei limbi, fie în primii ani de viaţă, fie mai târziu, se leagă o
structurare specifică a gândirii care, fără să o limiteze la tipare rigide
şi definitive, îi permit să corespundă gândirii celuilalt, multiplicând în
acelaşi timp posibilităţile de îmbogăţire.

3.2. Elementele limbajului geografic

În alcătuirea unei ştiinţe intră:
• materialul faptic referitor la obiectul de studiu (totalitatea
cunoştinţelor despre realitate),
• teoria (reprezentând rezultatul generalizării şi al abstractizării
materialului faptic acumulat, fiind concretizată în noţiuni, categorii,
ipoteze, legi şi teorii),
• metodologia (ansamblul principiilor, al metodelor, procedeelor
şi mijloacelor prin care se dobândesc cunoştinţele ştiinţifice).
Noţiunea constituie cel mai simplu element al limbajului şi al
teoriei geografice. Ea reprezintă un model conceput logic ce reflectă
însuşirile generale şi esenţiale ale unei clase de obiecte, de exemplu:
deal, vale, munte, râu, fluviu, pădure etc. Majoritatea noţiunilor au o
origine topologică îmbogăţită însă în conţinut prin elemente care ţin
de geneza şi cauzele elementului respectiv. Există şi o categorie de
noţiuni geografice specifice care exprimă, totodată, şi un conţinut
imaterial, teoretic: mediul, zona, etajul.
28
 Categoria reuneşte noţiunile geografice fundamentale, de maxi-
mă generalizare, care reflectă atât însuşiri, dar explică şi legăturile
esenţiale dintre fenomene. Mai este definită ca fiind un grup de forme
sau fenomene de acelaşi fel sau asemănătoare.
Mehedinţi delimita, pentru geografie, două tipuri de categorii:
statice şi dinamice. Categoriile statice se referă la forma, culoarea,
compoziţia, densitatea, temperatura, poziţia şi dimensiunile obiectului
de studiu. Cele dinamice se referă la direcţia mişcării, intensitatea şi
ritmul ei.
Fiecare ştiinţă operează cu o succesiune de categorii generale, cât
şi specifice. Pentru geografie, categorii generale importante sunt cate-
goriile abstracte preluate din filozofie: categoriile de timp, spaţiu (care
stau la baza conceperii scării taxonomice), continuitate şi discontinuitate,
echilibru şi dezechilibru etc. Categorii specifice geografiei sunt peisajul
geografic sau, de exemplu, pentru geomorfologie, cele de profil de
echilibru sau de nivel de bază.

3.3. Ipoteze, legi, teorii

Ipoteza este o presupunere, o explicaţie provizorie asupra unor
fenomene, urmând a fi infirmată sau dovedită prin cercetare şi
experiment. Ea se bazează pe succesiunea unor fapte, a unor conexiuni şi
legităţi cunoscute anterior.
Ipoteza este un model presupus al realităţii. Pentru a ajunge să
emitem o ipoteză, trebuie să urmăm un proces complex de gândire,
bazat pe generalizare şi abstractizare (de exemplu, deducerea ipotetică
a structurii atmosferei în Antichitate de către Aristotel).
Legile exprimă raporturile esenţiale, necesare şi generale, stabile
şi repetabile între elementele interne ale unui obiect sau fenomen, între
obiecte diferite sau între stadii succesive ale unui proces. Legea
constituie forma cea mai importantă a interdependenţei universale a
fenomenelor. În natură toate elementele comunică între ele. Prin legi,
ştiinţa poate surprinde unele dintre aceste legături.
Pentru geografie esenţiale devin legile privind: zonalitatea
climatică, a învelişului de sol şi vegetaţie; legea etajării în funcţie de
creşterea altitudinală a reliefului; legile regionalismului, datorită
expunerii şi a caracteristicilor diferite ale topografiei; legea eroziunii
diferenţiale; a nivelului de bază; a echilibrului atât între geosfere, cât
şi în interiorul fiecărei sfere şi element component.
Teoria ştiinţifică reprezintă o îngemănare de ipoteze, legi şi
noţiuni organizate într-un sistem coerent - modelul - capabil să descrie
şi să explice în termeni logici un anumit domeniu al realităţii fizice,
29
verificabil doar prin compararea efectelor scontate cu cele înregistrate
(teoria circulaţiei generale a atmosferei, teoria ciclului de eroziune,
teoria tectonicii globale, teoria sistemelor). Modelul ipotetic formulat
iniţial este continuu confruntat cu date reale, îmbogăţindu-se treptat şi
câştigând noi puncte de sprijin, care totodată pot modifica formularea
de la care s-a pornit. În final, modelul se dezvoltă ca o teorie
ştiinţifică. Ştiinţa se bazează pe o sumă de teorii.
Teoria este „oglindirea” realităţii fizice în psihicul uman şi nu
realitatea în sine, fiind singura punte de legătură între cercetător şi
realitate, singurul domeniu la care primul are acces. Perfecţionarea
modelelor implică o perioadă foarte lungă de acumulare a datelor de
observaţie, dependentă de perfecţionarea instrumentarului de lucru,
urmată de o actualizare superioară relativ rapidă a modelelor. De
exemplu, deşi sub aspect intuitiv, conceptele de unitate sistemică a tot
ce ne înconjoară, conceptul de tip Gaia, a apărut încă din Antichitate,
iniţial în sânul filozofiei, acceptarea şi aplicarea lui curentă în sfera
ştiinţei nu au fost posibile decât după ce, la nivel de masă, s-a
dobândit un anumit nivel de cunoaştere, de obişnuinţă, capabil să
suporte transferul de informaţie.
4. ELEMENTE DE METODOLOGIE GEOGRAFICĂ
4.1. Delimitări conceptuale
Pentru a se ajunge la o teorie geografică coerentă şi solidă, trebuie
acumulat un material faptic cât mai bogat şi exact asupra unui anumit
obiect de studiu. Acest material faptic se adună prin intermediul unei
metodologii specifice.
Plecând de la obiectul geografiei fizice ca ştiinţă a spaţiului
terestru, s-a conturat treptat o metodologie specifică.
Începând cu secolul al XVII-lea, dar mai ales cu sec. al XVIII-lea,
dominant devine spiritul observaţiei impus prin personalitatea lui
Humboldt. În perioada următoare, specificul metodologic al geografiei
devine sinteza. În prezent, Geografia fizică este, înainte de toate, o ştiinţă
a observaţiilor şi cartărilor de teren.
Metodologia unei ştiinţe (metodă + logos) reuneşte ansamblul
metodelor, al principiilor, procedeelor şi mijloacelor concrete,
materiale, prin care cercetătorul se apropie de o anumită sferă a
realităţii. Metodologia mai are şi un al doilea înţeles, şi anume sensul
de disciplină ce studiază metodele unei ştiinţe.
Metoda reprezintă calea concretă (procedeul sau succesiunea de
procedee), structurată într-un mod organizat şi sistematic de lucru,
prin care se ajunge la cunoaşterea obiectului de studiu.
30
 Procedeul indică felul concret de a se executa o anumită
operaţiune, proces de cercetare sau modul de a se folosi o metodă.
Metoda arată doar direcţia generală care trebuie urmată într-un studiu
(de exemplu, metoda inductivă se aplică prin intermediul procedeului
de observaţie directă sau indirectă a fenomenelor cercetate).
Principiul metodologic reuneşte normele sau regulile care se
impun a fi respectate pe parcursul cercetării. El mai poate reda o lege
cu caracter foarte general, greu de demonstrat în mod direct, dar
verificabilă în fapt prin consecinţele pe care le impune (de exemplu,
principiul cauzalităţii).
Mijloacele cercetării reunesc totalitatea uneltelor necesare realizării
unei anumite munci, în vederea atingerii scopului propus. Uneori, chiar
anumite procedee şi metode pot dobândi calitate de mijloace de cercetare.
De multe ori însă, sensul noţiunilor de procedeu, mijloc, principiu
sau metodă geografică, capătă o nuanţă echivalentă sau se pot chiar sub-
stitui. Astfel devine explicabil faptul că, „observaţia” geografică este atri-
buită când sferei metodelor, a mijloacelor, când categoriei procedeelor.

4.2. Metode ale cercetării geografice

Metodele geografice pot fi de teren, de laborator sau de cabinet.
Dintre metodele ştiinţifice cel mai frecvent utilizate în geografie,
punctăm metoda cartografică, metoda inductivă şi deductivă, metoda
analizei şi sintezei, metoda comparaţiei, metoda istorică şi dinamică.
Metoda cartografică constă în reprezentarea grafică la o scară
redusă a elementelor, fenomenelor şi proceselor geografice de la supra-
faţa terestră sau proiectate pe această suprafaţă (de exemplu, fenomenele
atmosferice). În principiu se redau areale care delimitează un acelaşi
fenomen, dar pot fi reprezentate şi diferite caracteristici, relaţii sau stadii
de evoluţie ale faptelor geografice. Materializarea procesului cartografic
este harta tematică, globul, dar şi o multitudine de tipuri de profile,
diagrame, cartograme, blocdiagrame etc. După realizare, toate acestea
devin mijloace de redare şi de studiu geografic, deoarece ele stau la baza
efectuării şi a redării unor analize sau sinteze de specialitate, pe ele se pot
contura sisteme sau structuri spaţiale, se deduc relaţii, legi.
Metoda inductivă reprezintă drumul de la singular la general. Este
metoda de început în oricare domeniu ştiinţific, când este necesară acu-
mularea materialului faptic pe baza observaţiei şi a tatonărilor empirice.
Metoda inductivă a stat la baza conturării unor noţiuni, categorii şi legi,
prin eliminarea, prin comparaţie, a fenomenelor particulare şi reţinerea,
prin abstractizare, a trăsăturilor generale. Generalizarea inductivă este
pentru Mehedinţi metoda principală în geografie, „omul de ştiinţă, pe
31
lângă o reprezentare lămurită a formelor geografice, având mereu înaintea
ochilor subordonarea cauzală a învelişurilor, trebuie, după ce a observat, a
descris şi clasificat fenomenele telurice, să ajungă pe calea inducţiei să ne
arate şi legea care guvernează încatenarea lor, aşa ca să putem stabili,
când este posibil, chiar o prognoză” („Terra”, vol. I, p. 118).
Metoda deductivă corespunde drumului invers, de la general la
particular în cercetarea ştiinţifică. Ea ascunde în sine pericolul forţării
realităţii în modele ideatice concepute a priori şi nu bazate pe generalizări
ale realului (exemplul ciclului de eroziune a lui Davis, structurat în fazele
de tinereţe, maturitate şi bătrâneţe ale reliefului, care nu corespund de
multe ori „realităţii” terenului). Atunci când deducţia urmează procesul
inductiv, ea poate ajuta la dezvoltarea geografiei generale prin constatarea
şi explicarea unor abateri de la regulile formulate.
Metoda analizei a stat la baza evoluţiei ştiinţei. Ea a primit un
fundament solid prin opera lui Descartes, care afirma în 1637 că, pentru a
înţelege complexul, acesta trebuie „desfăcut” în elementele sale compo-
nente, care să fie analizate separat. Absolutizarea analizei, care a primat
treptat asupra sintezei, a marcat specificul unei metodologii de tip
reducţionist. Reducţionismul identifică explicaţia fenomenelor cu o
regresie către elementar, stând la baza ştiinţei pozitiviste a secolului
XX. Ştiinţa pozitivistă urmăreşte stabilirea, prin intermediul analizei, a
alcătuirii şi desfăşurării lucrurilor în timp şi spaţiu, cu scopul practic
de a transforma natura conform nevoilor continuu crescânde ale
societăţii omeneşti.
Analiza, pentru a fi constructivă, trebuie raportată neîncetat, prin
intermediul sintezei, la întreg. Analiza geografică trebuie să fie funcţio-
nală, indicând rolul elementelor în structura întregului, statistică (rapor-
tând serii de date, pe baza cărora să poată fi formulate ipoteze probabilis-
tice), armonică, arătând serii de variaţii periodice ale componentelor din
geosistem, şi cartografică, redând desfăşurarea spaţială a faptelor.
Metoda sintezei nu poate exista în lipsa analizei cu care se inter-
condiţionează. Ea reprezintă veriga care reface unitatea întregului, sub
două aspecte: ca prezentare unitară a structurii spaţiale a formelor şi ca
teorie despre legile proceselor care dau dinamismul succesiunii formelor.
Metoda comparativă constă în evaluarea diverselor fenomene de
acelaşi gen pentru a desprinde deosebirile şi asemănările dintre ele, în
vederea evidenţierii unor legături legice. Comparaţia trebuie să fie
hologeică, adică formele aceluiaşi fenomen trebuie urmărite pe toată
suprafaţa Globului, şi holocronică, comparând fenomenele în timp
(Mehedinţi, 1931).

32
 Din compararea în timp a fenomenelor, s-a desprins metoda
istorică. Aceasta a fost adoptată de către geografi, începând cu secolul al
XVIII-lea, o dată cu încetăţenirea concepţiei evoluţioniste în ştiinţă. În
secolul al XIX-lea, Humboldt scria că „nu trebuie separată total descrie-
rea naturii de istoria naturii. Geognostul nu poate înţelege actualul fără
trecut” („Cosmos”, 1844, p. 44). Metoda istorică a stat la baza conturării
unei direcţii paleogeografice şi a unei geografii istorice, cât şi la
implementarea în cadrul cercetării actuale a metodei dinamice. Aceasta
constă în observarea directă, prin intermediul reţelei de staţii de profil, a
schimbărilor actuale ale faptelor geografice sau a observării lor indirecte
prin intermediul unor fotografieri şi cartări periodice (Donisă, 1977).

4.3. Principiile cercetării geografice

Dintre principiile de bază ale metodologiei geografice enumerăm:
principiul repartiţiei spaţiale, al integrării geografice, principiul
cauzalităţii şi al regionalismului.
Principiul repartiţiei şi al extensiunii spaţiale pleacă de la
realitatea că toate fenomenele au o anumită poziţie şi extindere în
teritoriu, determinând legături cauzale cu fenomene învecinate, cât şi
influenţe la nivel global (de exemplu, Sahara îşi datorează calitatea de
deşert poziţiei sale în zona de climă tropicală, influenţând însă
circulaţia atmosferei la nivel global).
Principiul integrării arată că fiecare fapt geografic trebuie privit
într-un context de ansamblu, din perspectiva rolului şi a influenţelor sale
în sistem. Faptele particulare trebuie continuu raportate la întreg, atât sub
aspect funcţional, cât şi teritorial.
Principiul cauzalităţii este unul dintre primele principii în
geografie, fiind o formă a manifestării interdependenţei universale, care
leagă obiectele şi fenomenele într-un tot unitar.
Principiul regionalismului decurge din faptul că obiectul cerce-
tării geografice este un teritoriu concret, care rezultă din interacţiunea
specifică a elementelor naturale, sociale şi economice, conturându-se
sisteme teritoriale unice. De aici decurge necesitatea delimitării şi a
ierarhizării acestor unităţi teritoriale, ca întreguri regionale, pentru ca ele
să poată fi analizate complex şi interdependent, în vederea susţinerii
dezvoltării lor durabile.

4.4. Procedee şi mijloace de cercetare geografică

Procedeele cercetării geografice au fost redate pentru prima
dată pe larg în geografia românească, de către Simion Mehedinţi în
lucrarea sa monumentală „Terra, introducere în geografie ca ştiinţă”
33
(1931). Procedeele se referă la observarea faptelor geografice (care
poate fi directă, staţionară sau experimentală, şi indirectă, vizuală şi
instrumentală, urmărind aspecte legate atât de dinamică, cât şi de
formă), măsurarea şi descrierea lor (descriere care trebuie să fie
exactă, cantitativă şi explicativă, comparativă în timp şi spaţiu,
estetică), reprezentarea grafică şi cartografică a faptelor geografice şi
clasificarea lor din perspectivă tipologică, funcţională şi taxonomică.
În prezent, aceste procedee apar îmbogăţite prin folosirea statisticii
pentru prelucrarea sistematică a datelor, prin introducerea anchetei
sociale ca posibilitate de a testa modalităţile de raportare a omului la
mediu şi prin intermediul regionării geografice pentru o amenajare a
teritoriului în sensul dezvoltării durabile.
Mijloacele cercetării geografice se referă la limbajul de
specialitate, la produsele grafice şi cartografice ca rezultat al muncii
de cartare, la instrumentarul de observare şi măsurare specific
fiecărei discipline. În prezent, mijloacele geografului se lărgesc prin
folosirea tot mai pronunţată a teledetecţiei şi a aparaturii moderne de
stocare şi prelucrare a datelor.
Desfăşurarea muncii geografului poate fi descompusă în trei mari
etape de lucru: etapa pregătitoare sau de cabinet, etapa de teren şi cea
finală. Etapa pregătitoare presupune o serie de demersuri cu rol de
familiarizare a geografului cu problematica de studiu, de documentare
cartografică, aerofotografică şi bibliografică, de elaborare a unor hărţi de
ordin cantitativ şi de pregătire a itinerariilor ştiinţifice pe baza unui plan
de cercetare. Etapa de teren constituie etapa esenţială în acumularea unui
bagaj informativ actualizat şi obiectiv, putându-se desfăşura atât staţionar,
cât şi itinerant (cercetare expediţională). Etapa finală este cea de
definitivare a textului şi materialului grafic şi cartografic însoţitor.

Bibliografie obligatorie

Ielenicz, M. (2000), Geografie generală. Geografie fizică,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Donisă, I. (1977), Bazele toretice şi metodologice ale geografiei,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Posea, Gr., Armaş, Iuliana (1998), Geografie fizică, Editura
Enciclopedică, Bucureşti.
Posea, Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.

34
 METEOROLOGIE

1. INTRODUCERE ÎN METEOROLOGIE

Obiective: Cunoaşterea proceselor fizice şi chimice din atmosferă, a

legilor şi cauzelor de desfăşurare a proceselor termice, hidrice şi dina-
mice, care în sistemul atmosferă – suprafaţa terestră, generează starea
vremii la un moment dat.
Însuşirea tipurilor de observaţie meteorologică şi a aparaturii
pentru determinarea valorilor elementelor meteorologice în vederea
elaborării prognozelor pe diferite perioade de timp.

1.1. Definiţia şi obiectul de studiu

Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei,
structura şi compoziţia ei, ca şi principalele fenomene şi procese fizice
care au loc în atmosferă, cunoscute ca fenomene meteorologice.
Totalitatea acestor fenomene şi procese meteorologice caracterizează
starea fizică a atmosferei la un moment dat şi într-un anumit loc, repre-
zentând vremea. Succesiunea în timp a stării fizice a atmosferei reprezintă
mersul sau evoluţia vremii. Caracteristicile vremii sunt date de valorile
cantitative şi calitative ale diferitelor procese şi fenomene fizice din
atmosferă, fiind cunoscute ca elemente meteorologice: radiaţia solară,
temperatura aerului şi a solului, nebulozitatea, umiditatea aerului, preci-
pitaţiile atmosferice, evaporaţia, presiunea aerului, vântul etc.
Principalele fenomene şi procese fizice din atmosferă au ca sursă
energetică radiaţia solară care este transformată în căldură de către
suprafaţa terestră, care poartă denumirea de suprafaţă activă. Între
suprafaţa terestră şi atmosferă se produce un schimb permanent de
energie calorică şi hidrică (de umiditate). Tot acest schimb este
determinat de factorii fizico-geografici: natura suprafeţei active (ocean,
continent), relief, vegetaţie, sol, latitudine, curenţi oceanici etc.
Toate elementele meteorologice sunt măsurate instrumental şi
prin determinări şi observaţii vizuale. Acest proces este cunoscut sub
denumirea de observaţii meteorologice.
Sarcinile principale ale meteorologiei sunt:
- elaborarea şi perfecţionarea metodelor de prevedere (prognoză)
a vremii;
- elaborarea metodelor de influenţă activă, pozitivă, asupra vremii.
35
 Ramurile principale ale meteorologiei sunt:
- Actinometria (Radiometria) studiază radiaţia solară, terestră şi
atmosferică, bilanţul radiativ – caloric al atmosferei şi suprafeţei
terestre;
- Meteorologia sinoptică sau prevederea vremii studiază macro-
procesele atmosferice (evoluţia maselor de aer şi a fronturilor atmos-
ferice, a ciclonilor şi anticiclonilor). Importante sunt hărţile sinoptice
care cuprind reprezentarea tuturor fenomenelor meteorologice, în prin-
cipal, formele barice (relief baric), de presiune atmosferică, temperatura
maselor de aer, linia fronturilor atmosferice, gradul de umiditate,
direcţia şi viteza vântului;
- Meteorologia dinamică studiază aspectele teoretice ale
mişcărilor aerului şi al transformării energiei acestora, prin metode de
analiză fizico-matematică a proceselor termo şi hidrodinamice,
folosite tot pentru prevederea vremii;
- Aerologia sau fizica atmosferei libere studiază fenomenele şi
procesele atmosferice până la altitudinea de 100 km;
- Aeronomia studiază structura atmosferei superioare, procesele
fizico-chimice datorate activităţii solare din ionosferă, exosferă şi
magnetosferă (învelişuri studiate şi la disciplina de Geografie fizică
generală).
Folosirea ştiinţei meteorologiei în activitatea practică a dus la
apariţia unor noi ramuri cu aplicabilitate practică deosebită, cum sunt:
- Meteorologia agricolă sau Agrometeorologia studiază influ-
enţa condiţiilor de vreme asupra creşterii şi dezvoltării plantelor de
cultură şi animalelor de fermă;
- Meteorologia silvică sau forestieră studiază influenţa condiţiilor
de vreme asupra creşterii şi dezvoltării vegetaţiei de pădure;
- Meteorologia aeronautică studiază procesele şi fenomenele
atmosferice care influenţează transportul aerian;
- Biometeorologia studiază influenţa condiţiilor meteorologice asupra
organismelor vii (plante, animale, oameni), din punct de vedere sanogen şi
patogen;
- Climatologia, considerată de mulţi autori ca o ramură a
Meteorologiei, studiază geneza climatelor, clasifică şi descrie
diferitele tipuri de climate şi stabileşte repartiţia geografică a acestora.
Este o ştiinţă fizico-geografică prin obiectul său, clima, unul din
principale componente, observaţiile meteorologice efectuate în
adăpostul meteorologic (înălţimea de 2 m) pe perioade mari de timp
(peste 30 de ani, considerată perioada climatologică standard de către
Organizaţia Meteorologică Mondială).
36
 1.2. Istoricul Meteorologiei
Fenomenele meteorologice au făcut obiectul unor investigaţii încă
din antichitate, dovedind importanţa acestei ştiinţe pentru omenire.
În India se făceau observaţii asupra precipitaţiilor cu utilitate în
agricultură, cunoscându-se ciclicitatea fenomenului în funcţie de
apariţia musonilor.
În Grecia se făceau observaţii asupra vântului, fenomen cu mare
importanţă în navigaţie. Thales din Milet (aproximativ 624-546 î.Hr.)
a întocmit un calendar meteorologic pentru navigatori. Homer a
descris cele patru vânturi ale Mediteranei: Boreas, rece şi cu viteză
foarte mare cu direcţie nordică, Notos cu direcţie sudică, vânt cald şi
cu precipitaţii, Zefiros, vânt rece dinspre vest şi Euros, cu direcţie
estică favorabil navigatorilor. Hipocrat (sec. al IV-lea î. Hr.) a scris
prima Climatologie cu date importante din punct de vedere medical,
iar Aristotel a scris primul Manual de Meteorologie, în care a folosit
date obţinute din observaţii personale.
În Egipt se făceau observaţii referitoare la perioadele de
revărsare ale Nilului, importante pentru reluarea muncilor agricole.
În perioada Evului Mediu, nu s-au realizat progrese importante
în meteorologie. Doar odată cu marile descoperiri geografice începe
perioada investigării legilor fundamentale din fizică şi de asemenea
construirea primelor instrumente folosite în măsurarea elementelor
meteorologice. În această perioadă problemele meteorologiei erau
legate de cele ale astronomiei.
În perioada Renaşterii, odată cu inventarea unor instrumente
meteorologicice, meteorologia ca ştiinţă începe să se dezvolte ca o
ramură a fizicii. Galileo Galilei construieşte primul termometru în
anul 1597, iar în 1643, Viviani construieşte primul barometru cu
mercur pe baza experienţei lui Toricelli. Toate observaţiile efectuate
cu aceste aparate noi permit descifrarea cauzelor mişcărilor aerului.
Apar principalele gradaţii termometrice, valabile şi astăzi: Fahrenheit
(1710), Réaumur (1773) şi Celsius (1789). Primul higrometru (aparat
pentru măsurarea umidităţii aerului) este construit în anul 1783, de
către Saussure, deşi ideea i-a aparţinut lui Leonardo da Vinci încă din
anul 1500. În 1790 este construit primul anemometru de către
Woltmann, iar amiralul englez Francisc Beaufort a întocmit prima
hartă cu izobare (linii cu aceeaşi presiune atmosferică), autor care în
anul 1805 a alcătuit scara de intensitate a vântului, care îi poartă
numele. În 1825 a fost inventat psihrometrul de către Auguste, în 1837
pirheliometrul lui Pouillet şi anemometrul cu cupe de către Robinson,
aparat folosit şi astăzi.
37
 Începând cu anul 1847 se foloseşte în măsurătorile meteorologice
metoda sondajului aerian cu baloane pilot, ulterior folosindu-se radio-
sondajul, sondajul atmosferic din avion, radarul meteorologic, racheta
meteorologică şi sateliţii meteorologici. Apar observaţii meteorologice pe
mai mulţi ani (Elveţia-Zurich, Danemarca-Uranienborg, Germania-
Kassel). Pentru o gestionare şi obţinerea unor rezultate concrete era
necesară apariţia unui program comun al observaţiilor meteorologice,
efectuate cu acelaşi tip de instrumente. Este de consemnat apariţia primei
societăţi ştiinţifice particulare germane condusă de către Hemmer
(Societatea meteorologică palatină) la Manheim, care a funcţionat în
perioada 1780-1792, incluzând observaţii de la 39 de staţii meteorologice
din Europa.
Reţele de staţii meteorologice de stat încep să se organizeze
după anul 1842 în Germania şi Rusia.
În România, după primul Congres Internaţional de Meteorologie
de la Viena (1873), apare prima reţea de staţii meteorologice în perioada
1880-1884, an în care se înfiinţează şi Institutul Meteorologic Central
din Bucureşti, cu aportul unor savanţi precum Petre Poni şi Ştefan
Hepites, iar în anul 1885 a apărut primul buletin meteorologic. O dată
cu înfiinţarea Institutului Meteorologic Central se continuă lărgirea şi
organizarea reţelei de staţii meteorologice, conform normelor internaţio-
nale. După al doilea război mondial se reorganizează reţeaua de staţii
meteorologice, avându-se în vedere particularităţile fizico-geografice
locale, cuprinzându-se astfel toate formele de relief. În anul 1946 (anul
secetei mari din România), Nicolae Topor elaborează primele prognoze
meteorologice de lungă durată. În anul 1970, Institutului Meteorologic i
se alătură şi Hidrologia, apărând astfel Institutul de Meteorologie şi
Hidrologie, devenit ulterior institut naţional, cunoscut sub titulatura de
INMH, coordonat în prezent de Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului (PAPM).
Din 1998 la INMH a fost implementat Sistemul de Mesaje
Meteorologice (MESIR) care asigură transmiterea datelor şi informa-
ţiilor meteorologice în flux internaţional, iar în 1999 a fost pusă în
funcţiune staţia de recepţie satelitară NOOA, cu aport deosebit în
îmbunătăţirea prognozelor meteorologice. În prezent, reţeaua meteoro-
logică din România este formată din 147 de staţii cu observaţii
climatologice şi sinoptice şi peste 729 de posturi pluviometrice,
8 staţii cu program actinometric la Bucureşti- Afumaţi, Cluj-Napoca,
Constanţa, Galaţi, Iaşi, Timişoara, Craiova şi Vf. Omu, 7 staţii radar,
6 staţii cu program de radioactivitate, 3 staţii cu program de radio-

38
sondaj, 6 staţii de culme muntoasă, 4 staţii meteorologice automate
(Cozia, Parâng, Pietrosul Rodnei, Ţuţuiatul).

2. ATMOSFERA TERESTRĂ

Atmosfera este învelişul gazos al Terrei, considerat un imens

ocean aerian pe fundul căruia îşi desfăşoară activitatea societatea
umană (Măhăra, 2001). În legătură cu originea atmosferei, există mai
multe teorii:
- atmosfera s-ar fi format o dată cu Sistemul Solar; în urmă cu
aproximativ 4,6 miliarde de ani şi ar fi trebuit să conţină aceleaşi gaze
din care s-a format şi planeta Pământ: hidrogen, heliu, carbon şi
compuşii lor: metan (CH4) şi amoniac (NH3). Se ştie, în prezent, că
aceste gaze se află numai la limita superioară a atmosferei.
- atmosfera terestră ar fi apărut în urma răcirii treptate a
Pământului, având ca rezultat: 85% vapori de apă, 10% dioxid de
carbon şi azot. Datorită disocierii moleculelor de apă prin fluxul
radiativ solar, s-au format hidrogenul şi oxigenul, ultimul fiind mai
greu s-a acumulat, apariţia lui generând apariţia primelor forme de
viaţă în apă, ferite de acţiunea nocivă a razelor ultraviolete, cum ar fi
Euglena viridis, care îşi sintetizează energia prin fotosinteză. O dată
cu creşterea concentraţiei de oxigen din aer creşte şi proporţia
ozonului (O3) prin procesul de fotoionizare, care contribuie la
dezvoltarea vieţii şi pe uscat;
- intensificarea proceselor de fotosinteză, respiraţie şi descom-
punere chimică începând cu perioada cambriană (580 mil. ani) a
determinat apariţia unei atmosfere secundare, care, în timp, a evoluat
către cea prezentă.
Originea şi limitele atmosferei
Limita inferioară a atmosferei se întrepătrunde cu celelalte
învelişuri: litosfera, hidrosfera, biosfera.
Limita superioară este mai greu de trasat, între atmosferă şi
spaţiul cosmic, în mod practic nu există o limită bine definită, trecerea
făcându-se treptat prin rarefierea aerului. Este considerată totuşi ca
limită superioară a atmosferei, spaţiul până la care se manifestă
procesele şi fenomenele fizice caracteristice unui amestec gazos, adică
aproximativ 1200-1800 km, unde se formează aurorele boreale, ca
urmare a ionizării aerului rarefiat.
Forma şi dimensiunile atmosferei
Forma atmosferei este diferită în jurul Pământului: mai groasă la
ecuator şi mai turtită la poli datorită mişcării de rotaţie. Dimensiunile
39
şi forma atmosferei suferă modificări diurne şi sezoniere în funcţie de
încălzirea şi răcirea diferenţiată a acesteia şi datorită presiunii exer-
citate de vântul solar. Ca urmare a acestor factori, atmosfera are forma
unui ovoid.
Compoziţia aerului atmosferic
Gazele care formează aerul atmosferic sunt: azotul în proporţie
de 79,2%, oxigenul cu 20,8%, cantităţi mici de dioxid de carbon,
amoniac şi vapori de apă.
La suprafaţa terestră unele gaze sunt variabile, în special dio-
xidul de carbon, vaporii de apă, radonul şi ozonul, iar oxigenul şi
hidrogenul sunt constante. O altă componentă a aerului atmosferic este
reprezentată de suspensiile lichide şi solide, numite aerosoli.
Structura verticală a atmosferei
Atmosfera nu este omogenă, ea este alcătuită din straturi con-
centrice, cu proprietăţi fizice şi chimice diferite. Principalele straturi
adoptate în anul 1951 de către Organizaţia Meteorologică Mondială
sunt: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera şi exosfera (fig. 1).

Fig. 1. Structura verticală a atmosferei (Sursa: Măhăra, 2001)

40
 Troposfera este stratul inferior al atmosferei situată între 0 m şi
înălţimea la care temperatura nu mai scade cu altitudinea. Aici este
concentrată aproximativ 80% din masa atmosferei şi aproape întreaga
cantitate de vapori de apă şi se produc cele mai importante procese şi
fenomene fizice studiate în cadrul meteorologiei.
Stratosfera se întinde de la tropopauză până la 35 km şi chiar 50 km,
după unii autori.
Mezosfera este situată între stratosferă şi înălţimea de 80 km.
Aerul este foarte rarefiat.
Termosfera este segmentul situat între 80 km şi 1000-1200 km,
unde gazele sunt puternic ionizate de către radiaţiile gama, X şi
ultraviolete cu lungime de undă sub 0,2 µ. Porţiunea din termosferă
situată între 60 km şi 700 km este cunoscută sub numele de ionosferă,
foarte importantă pentru comunicare prin undele radio.
Exosfera este situată între 1000-1200 km şi limita superioară a
atmosferei. Troposfera şi stratosfera formează atmosfera inferioară, iar
mezosfera, termosfera şi exosfera formează atmosfera înaltă.
După ultimele cercetări efectuate cu ajutorul rachetelor şi
sateliţilor meteorologici şi în urma zborurilor extraterestre s-au stabilit
următoarele diviziuni ale atmosferei:
-homosfera (de la suprafaţa Pământului până la înălţimea de 90-
100 km, cu prezenţa stratului de ozon între 20-35 km şi 50 km;
-heterosfera de la limita homosferei până la peste 10 000 km şi
este alcătuită din patru straturi gazoase: stratul de azot molecular,
stratul de oxigen atomic, stratul de heliu, stratul de hidrogen atomic.
Tot în urma cercetărilor recente s-a dovedit că Pământul este
înconjurat de un vast câmp electromagnetic, care se întinde în afara
atmosferei la distanţe cuprinse între 65 000km şi 130 000 km, înveliş
numit magnetosferă, urmată de magnetopauza în care influenţa
câmpului magnetic încetează. În acest spaţiu există trei centuri de
radiaţie numite centurile lui Van Allen, după numele celui care le-a
descoperit, formate din protoni, electroni şi neutroni de mare energie
captaţi din radiaţia corpusculară cosmică.
Structura orizontală a atmosferei
Se caracterizează prin neuniformitate, troposfera fiind alcătuită
din volume mari de aer cu proprietăţi fizice relativ constante,
denumite mase de aer. Ele se întind pe mii de kilometri orizontal, iar
vertical pot ajunge până la limita superioară a troposferei şi se
formează prin cantonarea şi stagnarea lor deasupra unor regiuni
geografice cu condiţii termice şi hidrice constante. Masele de aer se

41
deplasează de la o regiune geografică la alta, zona de contact dintre ele
fiind frontul atmosferic. Masele de aer şi fronturile atmosferice sunt
elementele de bază care determină aspectul şi mersul vremii şi sunt
studiate în cadrul Meteorologiei sinoptice sau prevederea timpului.

3. ENERGIA RADIANTĂ

Prin procese radiative se înţeleg toate transformările suferite de

fluxul radiativ transmis de la Soare prin contactul cu suprafaţa terestră,
care acţionează ca o suprafaţă activă, convertind radiaţia solară în
căldură, indispensabilă vieţii de pe Terra. Ramura meteorologiei care
se ocupă cu studiul radiaţiilor emise de Soare şi de Pământ, propagate
prin atmosferă se numeşte Actinometrie sau Radiometrie.
Energia radiantă este supusă unor legi, dintre care, cele mai
importante sunt: Kirchoff, Ştefan-Boltzmann, Wien şi Planck. Aceste
legi sunt folosite în calcularea schimburilor radiative în sistemul
Soare-Pământ-Atmosferă.

3.1. Spectrul şi intensitatea radiaţiilor solare

Spectrul radiaţiilor solare. Radiaţia solară se propagă sub forma
undelor electromagnetice, care în totalitate, alcătuiesc spectrul solar.
Fluxul radiativ solar este alcătuit din radiaţii electromagnetice cu
diferite lungimi de undă. El se manifestă sub forma culorilor spectrale,
din regiunea vizibilă (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo,
violet), cu lungimi de undă (λ) cuprinse între 0,39 şi 0,76 µ (microni).
Peste 0,7 µ este domeniul radiaţiilor infraroşii, iar sub 0,39 µ este cel
al radiaţiilor ultraviolete.
Intensitatea radiaţiilor. Pentru aprecierea intensităţii radiaţiilor
solare, în radiometrie se utilizează următoarele unităţi de măsură:
caloria; 1 cal = 4,188 · 107 ergi
langley (ly) = 1 cal/cm2
Cantitatea de energie Φ care străbate o suprafaţă S în unitatea de
timp se numeşte flux de energie radiantă F care se exprimă în cal/min.

3.2. Principalele componente ale radiaţiei solare

Sunt: radiaţia directă, difuză, reflectată, efectivă, radiaţia
Pământului, radiaţia atmosferei.
Radiaţia solară directă reprezintă totalitatea fluxului de radiaţii
solare care ajung la suprafaţa terestră. Cantitatea de radiaţie solară
directă pe care o primeşte o suprafaţă de 1 cm2 aşezată perpendicular pe

42
direcţia razelor solare, la limita superioară a atmosferei, poartă
denumirea de constantă solară şi are o valoare medie egală cu 1,88
ly/min. Mărimea care caracterizează energia fluxului de radiaţie solară
directă se numeşte intensitaea radiaţiei solare (I). Fluxul radiaţiei solare
directe ce cade pe o suprafaţă orizontală reprezintă insolaţia (I').
Radiaţia solară difuză reprezintă cantitatea din radiaţia solară
directă care este deviată (difuzată sau împrăştiată neuniform) în toate
direcţiile de către particulele foarte fine aflate în suspensie în
atmosferă sub formă de unde electromagnetice.
Radiaţia totală (Q) este suma radiaţiei solare directe şi a
radiaţiei difuze care ajung simultan la suprafaţa terestră.
Radiaţia reflectată şi absorbită. Radiaţia totală care ajunge la
suprafaţa terestră este parţial absorbită, fiind sursa principală de
încălzire a solului, iar o altă parte este reflectată.
Radiaţia directă ca şi cea difuză, la contactul cu diferite suprafeţe,
suferă fenomenul de reflexie. Capacitatea de reflexie a unei suprafeţe
pentru radiaţiile ce cad pe aceasta este cunoscută sub denumirea de
albedo (A) şi reprezintă raportul dintre radiaţia reflectată (R) şi radiaţia
totală (Q) raportat la unitatea de suprafaţă şi exprimat în procente.
Albedo-ul reprezintă o caracteristică foarte importnată a suprafeţelor
active care le conferă o anumită notă caracteristică.
Radiaţia terestră (Et) este radiaţia emisă de scoarţa Pământului,
care funcţionează ca un corp cald, cu o anumită temperatură.
Fluxul de radiaţie al suprafeţei terestre depinde de temperatura
acesteia. Acest flux este evident atât ziua cât şi noaptea. Norii au un
rol principal în absorbţia şi emisia radiaţiilor infraroşii în atmosferă.
Atmosfera este responsabilă de încălzirea suplimentară a suprafeţei
terestre prin aportul de gaze cu efect de seră.
Radiaţia atmosferică (Ea) este partea din radiaţia terestră
absorbită de atmosferă, selectiv, de către componenţii aerului (vapori
de apă, particule lichide, solide, dioxid de carbon, ozon etc.).
Radiaţia efectivă (Re) reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră
şi cea atmosferică, cele două fluxuri radiative principale, orientate în
sensuri opuse. Primul este îndreptat din atmosferă către suprafaţa
terestră şi celălalt, de la suprafaţa terestră spre atmosferă.

3.3. Bilanţul radiativ şi bilanţul caloric

Bilanţul radiativ reprezintă diferenţa între energia primită de o
suprafaţă într-o unitate de timp şi cea pierdută, conform relaţiei: Br = S1-
S2. În bilanţul radiativ intră radiaţia solară, radiaţia atmosferică şi radiaţia

43
terestră. Se poate vorbi de un bilanţ radiativ al suprafeţei terestre, al
atmosferei şi al sistemului Pământ-atmosferă.
Bilanţul caloric reprezintă diferenţa între aportul şi consumul de
căldură de la suprafaţa solului, conform relaţiei:
Bc = Bt – (Ta + Ts + Te), în care:
Bc – bilanţul caloric;
Bt – bilanţul radiativ al suprafeţei terestre;
Ta – căldura transmisă aerului;
Ts – căldura transmisă în sol;
Te – consumul de căldură în procesul de evaporare a apei.
Bilanţul radiativ şi caloric prezintă variaţii diurne, anotimpuale
şi anuale.

4. TEMPERATURA SOLULUI, APEI ŞI AERULUI

Încălzirea suprafeţei terestre se realizează prin absorbţia şi

transformarea energiei radiante ajunsă la suprafaţa solului în energie
calorică. De la suprafaţa solului căldura este transmisă în trei direcţii
principale, sol, apă şi aer, conform legilor de propagare a căldurii, în
funcţie de particularităţile mediilor respective (fig. 2).

Fig. 2. Transmiterea căldurii în aer şi sol (Sursa: Dumitrescu,

citat de Măhăra, 2001)
44
 4.1. Temperatura solului
Factorii care influenţează temperatura solului sunt: energia
solară, proprietăţile calorice ale solului (capacitatea calorică, căldura
specifică gravimetrică şi volumetrică), expoziţia versanţilor, vegetaţia
şi stratul de zăpadă.
Temperatura suprafeţei solului prezintă oscilaţii (variaţii)
periodice (zilnice sau diurne şi anuale) şi neperiodice, generate de
mersul vremii. În timpul unei zile, regimul de variaţie este simplu, cu
un maxim la orele 13 şi un minim înainte de răsăritul Soarelui, iar în
timpul unui an, maximul termic este vara, în luna iulie şi minimul,
iarna în ianuarie. Pe verticală (în adâncime) sunt două tipuri
principale de variaţie: tipul de insolaţie (valori mai mari la suprafaţă şi
mai mici în adâncime) caracteristic perioadei calde şi cel de radiaţie,
cu situaţia inversată, caracteristic sezonului rece şi în timpul nopţilor
cu răciri radiative.
Reprezentarea grafică a acestor variaţii se efectuează prin
geoizoterme (geotermoizoplete) şi curbe tautocrone.

4.2. Temperatura apei

Regimul termic este total diferit de cel al solului datorită
următoarelor proprietăţi: capacitatea calorică mai mare, transparenţa
şi mobilitatea.
Încălzirea suprafeţelor mari acvatice se produce prin: radiaţia
solară directă, difuză şi atmosferică. Peste 50% din radiaţia totală este
absorbită în stratul superficial (10-15 cm) care se încălzeşte mai puternic.
Oscilaţiile temperaturii apei se caracterizează printr-o amplitudine
(diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă) mai mică decât a
suprafeţei solului şi a aerului. Apa oceanelor este mai caldă decât aerul
troposferic, cu excepţia latitudinilor tropicale, unde este mai rece.

4.3. Temperatura aerului

Transmiterea căldurii de la suprafaţa subiacentă activă spre
atmosferă se realizează prin: conductivitate termică moleculară,
radiaţie, convecţie, turbulenţă, advecţie, comprimare adiabatică,
transformările de fază ale apei.
Convecţia este procesul de transmitere a căldurii pe verticală cu
ajutorul curenţilor de aer. Poate să fie termică şi dinamică. Cea
termică se produce datorită încălzirii excesive a suprafeţei active şi
este specifică perioadei calde a anului, având ca rezultat formarea
norilor convectivi, cumuliformi, atât de timp frumos cât şi de ploaie.

45
Convecţia dinamică reprezintă ascensiunea forţată a maselor de aer
peste un obstacol. Este de două feluri: orografică şi frontală.
Turbulenţa este amestecul unor mase de aer cu proprietăţi
termice diferite prin mişcări dezordonate ale aerului. Este termică şi
dinamică.
Advecţia este deplasarea orizontală a aerului. Prin advecţie poate
să intre o masă de aer caldă sau rece, cu toate fenomenele meteo-
rologice acompaniatoare, studiate în cadrul Meteorologiei sinoptice.
Comprimarea adiabatică înseamnă micşorarea volumului
aerului prin mişcări descendente, care duc la o încălzire de
aproximativ 0,6ºC la 100 m înălţime, considerat gradientul adiabatic.
Prin transformările de fază ale apei se produc schimburi calorice
între sol şi aer, care duc la încălzirea aerului, de exemplu căldura obţinută
prin evaporarea apei.
Răcirea aerului se poate obţine prin radiaţie nocturnă, advecţie,
destindere adiabatică.
Variaţiile temperaturii aerului sunt de două feluri: temporale şi
spaţiale. Cele temporale sunt zilnice sau diurne, adică variaţia
temperaturii în cursul a 24 de ore şi anuale, adică variaţia temperaturii
în timpul unui an calendaristic.
Variaţia diurnă este de forma unei oscilaţii simple, cu un maxim
care se produce după trecerea Soarelui la meridianul locului, între
orele 14 şi 15 şi un minim dimineaţa, înainte de răsăritul Soarelui.
Variaţia anuală este determinată de intensitatea radiaţiei solare
şi terestre şi de latitudinea locului. Prezintă un maxim vara, în luna
iulie şi un minim iarna, în luna ianuarie.
Diferenţa dintre cele două valori extreme zilnice şi anuale,
reprezintă amplitudinea termică, o mărime prin care se exprimă gradul de
continentalism al climei.
Amplitudinea termică diurnă şi anuală depind de următorii
factori:
-latitudinea geografică;
-anotimpuri;
-altitudine;
-forma de relief;
-natura suprafeţei active;
-nebulozitate;
-vânt.
Variaţiile spaţiale ale temperaturii aerului sunt pe verticală, în
troposferă, dar şi pe orizontală, de la o regiune geografică la alta.

46
 Temperatura scade cu altitudinea, conform gradientului termic
vertical, local, formând o stratificaţie atmosferică normală. În situaţia
în care nu se produce această scădere, fenomenul poartă denumirea de
izotermie, iar atunci când intervine o creştere, fenomenul poartă
denumirea de inversiune termică.

5. VAPORII DE APĂ ÎN ATMOSFERĂ

Cantitatea de apă din atmosferă se află sub forma vaporilor de

apă, în procent de 95%, restul de 5% fiind sub formă de particule
lichide şi solide care alcătuiesc norii. În atmosferă, apa se află sub
forma celor trei stări de agregare sau faze: solidă (gheaţa), lichidă
(picături de apă) şi gazoasă (vapori de apă).
Prin procese hidrice trebuie înţelese toate aceste transformări
suferite de cele trei tipuri de stări ale apei, cunoscut şi sub denumirea
de sistemul de faze al apei. Fizic, aceste transformări au loc prin
evaporare, transpiraţie, condensare, sublimare, îngheţare, topire.
Fiecare din aceste fenomene dau naştere la forme de precipitare
specifice, pe suprafaţa terestră şi în atmosfera liberă.
Umezeala aerului reprezintă conţinutul în vapori de apă aflaţi la
un moment dat în atmosferă. Este cea mai importantă însuşire a
aerului din punct de vedere meteorologic, climatic şi bioclimatic.
Mărimile fizice care caracterizează umezeala aerului sunt
următoarele:
- tensiunea sau presiunea vaporilor de apă (e);
-umezeala absolută (a);
-umezeala specifică (q);
-umezeala relativă (R);
-deficitul de saturaţie (D);
-punctul de rouă (τ).
Toate aceste mărimi prezintă oscilaţii periodice, zilnice şi
anuale, influenţate de temperatura aerului şi solului şi de cantitatea de
apă evaporată. Importantă este variaţia umidităţii pe verticală,
deoarece într-un aer bogat în vapori de apă, aceştia condensează şi
formează precipitaţiile atmosferice.
Condiţiile în care se produce condensarea vaporilor de apă sunt
următoarele:
-aerul să devină saturat în vapori de apă;
-în aer să existe nuclee de condensare, adică particule micro-
scopice, solide şi lichide în jurul cărora să condenseze vaporii de apă.

47
 Forme ale condensării şi sublimării vaporilor de apă pe
suprafaţa terestră
La suprafaţa terestră, principalele forme de condensare sunt:
-roua se formează în perioada caldă a anului, în timpul nopţilor
senine, în condiţiile unei radiaţii nocturne puternice, pe obiecte
nehigroscopice;
-bruma apare în perioada rece a anului şi în cea de tranziţie (toamna
şi primăvara) ca urmare a sublimării vaporilor pe suprafeţe răcite la
temperaturi sub 0°C;
-chiciura sau promoroaca apare fie prin sublimarea vaporilor de
apă – chiciura moale- fie prin îngheţarea picăturilor foarte fine
suprarăcite - chiciura tare sau grăunţoasă. Se poate depune pe
ramurile copacilor, pe conductorii electrici etc.);
-poleiul reprezintă un strat compact de gheaţă ce se depune la
sol în perioada rece a anului. Provine din ploi şi burniţe cu picături
suprarăcite care îngheaţă la temperaturi cuprinse între 0,1 şi 1,0°C.
Produse primare de condensare
În această categorie se încadrează ceaţa şi pâcla. Ceaţa se
formează când umezeala relativă a aerului este ≥ 100%. Tipurile
principale de ceaţă sunt:
-în cadrul aceleaşi mase de aer: de răcire radiativă, de advecţie,
de versant, de evaporaţie;
-la contactul a două mase de aer (ceaţa frontală);
-ceaţa urbană.
Condensarea vaporilor de apă în atmosfera liberă
Principale forme sunt norii. Condiţiile de bază pentru formarea
norilor sunt următoarele:
-răcirea adiabatică a aerului prin mişcări ascendente sau prin
radiaţie, sub valoarea punctului de rouă;
-atingerea nivelului de condensare;
-atingerea nivelului izotermei de 0°C;
-atingerea nivelului nucleelor de gheaţă;
-atingerea nivelului de convecţie.
Clasificarea norilor se face după următoarele criterii:
formă sau aspectul exterior: grămezi izolate (Cumulus), grămezi
compacte (Stratocumulus), pânză continuă (Stratus), filamente,
cârliguţe, fulgi (Cirrus);
înălţimea bazei norului: superiori (peste 6 km), mijlocii (între 6
şi 2 km) inferiori (între 2 şi 0 km, cu dezvoltare verticală având baza
la înălţimea de 1-1,5 km şi vârful chiar până la limita superioară a

48
troposferei (11000-13000 km), cei mai reprezentativi fiind
Cumulonimbus;
geneză: nori de convecţie, frontali, de mişcare ondulatorie, de
turbulenţă, de radiaţie ;
structura microfizică: din cristale de gheaţă, din particule de apă,
cu structură mixtă.
Gradul de acoperire a cerului cu nori reprezintă nebulozitatea.
Ea se exprimă în zecimi de cer acoperit şi are valoarea maximă 10,
când cerul este total acoperit şi valoarea minimă 0, când cerul este
perfect senin.
În funcţie de realizarea acestor condiţii, norii se formează la
înălţimi diferite (fig. 3).

Fig. 3. Condiţii de formare a norilor (Sursa: Ciulache, 2002)

Precipitaţiile atmosferice
Sunt produse finale ale condensării şi sublimării vaporilor de
apă. Formele principale sunt: ploaia, burniţa, lapoviţa, zăpada,
măzărichea, grindina.
Cauza principală a formării precipitaţiilor este creşterea
componentelor din nori, care se realizează prin:

49
 - condensarea sau sublimarea directă a vaporilor pe particulele
din nor;
- contopirea particulelor din nori;
- givraj (ciocnirea cristalelor de gheaţă cu picăturile de apă
suprarăcite)
Criteriile de clasificare a precipitaţiilor sunt după:
starea de agregare: lichide (ploaia şi burniţa), solide (zăpada,
măzărichea şi grindina), mixte (lapoviţa);
condiţiile de formare: convecţie termică (ploi cu caracter
torenţial sau de aversă), frontale (cad din nori care însoţesc fronturile
atmosferice calde sau reci), orografice sau de relief;
intensitate, adică după cantitatea de apă în mm căzută în unitatea
de timp şi pot fi: torenţiale şi netorenţiale;
cantitatea de apă şi durata lor sunt precipitaţii de lungă durată şi
abundente (aşa numitele „ploi mocăneşti”), de lungă durată şi puţin
abundente, burniţele, precipitaţii de scurtă durată şi abundente
frecvente vara şi cad din norii Cumulonimbus, însoţite şi de fenomene
orajoase, şi precipitaţii de scurtă durată şi puţin abundente numite şi
bure de ploaie vara şi fulguieli, iarna.

6. DINAMICA AERULUI

Sunt legate şi generate de presiunea atmosferică care reprezintă

forţa cu care aerul apasă pe unitatea de suprafaţă şi este măsurată în
milimetri coloană de mercur (mm Hg) sau milibari (mb).
Variaţiile presiunii atmosferice sunt de două tipuri:
-periodice diurne şi anuale;
-neperiodice sau perturbaţii de la o zi la alta în funcţie de
schimbările de natură termică şi dinamică, adică de deplasarea şi
dezvoltarea sistemelor barice. Principalele sisteme barice sunt ciclonii
sau zone depresionare de presiune scăzută şi anticiclonii, zone cu
presiune ridicată sau maxime barometrice.
Harta reliefului baric
Pe hărţi, presiunea este redată prin izobare, care sunt linii ce
unesc puncte cu aceeaşi valoare. Principalele forme barice sunt
ciclonii notaţi pe hartă cu litera D şi anticiclonii notaţi cu litera M.
Într-un ciclon presiunea este mai mare spre periferia lui, aerul se
deplasează în sens invers acelor de ceas, iar într-un anticiclon
presiunea este mai mare către interiorul lui aerul deplasându-se în
sensul acelor de ceas. Ciclonii şi anticiclonii sunt consideraţi centrii de

50
acţiune ai atmosferei, deoarece pun în mişcare aerul, dinspre zonele
de mare presiune către cele de minimă presiune şi sunt redaţi prin linii
curbe închise (fig.4). Alte forme barice, secundare, care apar pe hărţi
sub forma liniilor curbe deschise sunt: talvegul depresionar, dorsala
anticiclonică, şaua barometrică, culoar depresionar.
Vântul
Reprezintă deplasarea orizontală a aerului, generată de repartiţia
inegală a presiunii la suprafaţa terestră. Forţele care acţionează asupra
vântului sunt: forţa gradientului baric orizontal, forţa Coriolis, forţa
de frecare şi forţa centrifugă.
Toate aceste forţe imprimă vântului direcţia şi intensitatea, care
sunt elementele lui caracteristice.

Fig. 4. Forme barice (Sursa: Măhăra, 2001)

Clasificarea vânturilor
Criteriile de clasificare sunt: frecvenţa, natura lor, regiunile în
care acţionează şi altitudinea.
După frecvenţă vânturile se împart în: permanente, periodice,
neregulate.
În funcţie de natura lor şi de zonele unde acţionează se disting
vânturi ale circulaţiei atmosferice generale şi vânturi locale.

51
 7. NOŢIUNI DE METEOROLOGIE SINOPTICĂ

Meteorologia sinoptică este una dintre ramurile principale ale

meteorologiei care studiază vremea şi procesele din atmosferă care
determină evoluţia ei de la o zi la alta, având ca scop principal
prognoza sau prevederea vremii. Pe baza datelor meteorologice
obţinute din reţeaua naţională de staţii, din informaţiile de la centrele
europene de transmitere a datelor meteorologice şi a celor obţinute cu
ajutorul radarului şi sateliţilor meteorologici se realizează hărţi
geografice la diferite scări care redau ansamblul stării fizice generale a
atmosferei la un moment dat, numite hărţi sinoptice. Pentru prognoza
vremii, o importanţă deosebită o are studierea maselor de aer, a
fronturilor atmosferice, a evoluţiei şi deplasărilor ciclonilor şi
anticiclonilor.

7.1. Masele de aer

Reprezintă volume de aer cu extindere spaţială foarte mare (mii
de kilometri) cu proprietăţi fizice relativ omogene şi care imprimă
vremii anumite caracteristici termice, de umiditate, precipitaţii, vânt
etc. Ele se formează prin staţionarea îndelungată a aerului deasupra
unor regiuni geografice situate la diferite latitudini, însuşindu-şi astfel
specificul regiunii respective. Acest lucru se produce cel mai frecvent
în regim anticiclonic şi mai puţin în regim ciclonic. În deplasarea sa, o
masă de aer transportă deci, aerul cu însuşirile caracteristice locului de
origine, în alte regiuni geografice, imprimând astfel acestora
trăsăturile respective în evoluţia vremii.
Clasificarea maselor de aer se face după următoarele criterii:
- după temperatură: mase de aer calde şi reci, în funcţie de
latitudinea de la care se deplasează şi de diferenţa termică dintre masa
de aer nouă care o înlocuieşte pe cea veche.
- după termodinamică: mase de aer stabile şi instabile. O masă
de aer este stabilă în situaţia în care gradientul termic vertical este mai
mic decât gradientul adiabatic, neexistând condiţii de apariţie a
proceselor convective (ascendente). Masa de aer devine instabilă
atunci când aerul rece pătrunde într-o regiune caldă, apar mişcări
ascendente convective cu formarea norilor şi căderea precipitaţiilor.
- după natura suprafeţei active: mase de aer maritime (m) umede
şi moderate termic şi mase de aer continentale (c), calde şi uscate.
- după criteriul geografic, există: mase de aer ecuatoriale (E),
formate în zonele ecuatoriale mase de aer tropicale (T), formate în

52
anticiclonii tropicali, mase de aer polare (P), ce provin din regiunile
subpolare şi temperate şi mase de aer arctice (A) şi antarctice (aA),
formate deasupra bazinului arctic şi calotei antarctice.

7.2. Fronturile atmosferice

Reprezintă zona de separaţie dintre două sau mai multe mase de
aer cu proprietăţi diferite. Această zonă de tranziţie poate avea lăţimi
de ordinul sutelor de metri şi în cadrul ei au loc schimbări bruşte ale
caracteristicilor principalelor elemente meteorologice (presiune,
temperatură, umiditate, precipitaţii, vânt etc.), care determină
schimbarea vremii. Totalitatea acestor procese meteorologice poartă
denumirea de procese frontale, iar cele care dau naştere unui front,
frontogeneză.
Clasificarea fronturilor atmosferice se face după următoarele
criterii:
după masa de aer mai activă există fronturi calde şi reci;
- după modul de circulaţie a aerului în zona frontului sunt
anafronturi (aerul are o mişcare de alunecare ascendentă pe linia
frontului şi catafronturi (aerul are o mişcare de alunecare descendentă
pe suprafaţa frontală);
- după principalele tipuri geografice de mase de aer pe care le
separă: frontul tropical, frontul polar, frontul arctic;
- după numărul de mase de aer pe care le separă: fronturi simple
care separă două mase de aer, fronturi mixte sau ocluse care separă
trei sau mai multe tipuri de mase de aer.
Frontul cald reprezintă deplasarea aerului cald spre cel rece
concomitent cu ascensiunea lui şi retragerea celui rece (fig. 5).
Caracteristică este condensarea vaporilor de apă sub forma norilor
stratiformi (Cs, As, Ns). Primii vestitori (cu 2-3 zile înainte) ai
apariţiei frontului cald sunt norii Cirrus şi Cirrostratus izolaţi. După
aceştia, la altitudini mai joase se formează norii Altostratus care dau
precipitaţii slabe care se evaporă rapid în aerul uscat. Urmează
Nimbostratus la altitudini scăzute, cu grosimi mari, care dau
precipitaţii continui şi însemnate cantitativ (ploi mocăneşti). Sistemul
noros acompaniator al frontului cald poate atinge lăţimi de până la
1000 km, iar în înălţime până la tropopauză.
Vremea, la trecerea frontului cald, este frumoasă, cu presiune
ridicată pe parcursul dezvoltării norilor Cirrus, apoi se schimbă prin
scăderea lentă şi continuă a presiunii atmosferice şi apariţia şi dezvol-
tarea norilor Cirrostratus care acoperă tot cerul, urmaţi succesiv de

53
 Fig. 5. Frontul cald (stânga) şi rece (dreapta). Sursa: Stoica,1971

Altostratus şi Nimbostratus care dau precipitaţii, în timpul cărora

presiunea atmosferică înregistrează valoarea minimă. După trecerea
frontului, presiunea devine staţionară, vântul se roteşte spre dreapta,
scade în intensitate şi temperatura aerului creşte treptat. Precipitaţiile
încetează, norii se destramă şi timpul devine din nou frumos.
Frontul rece de ordinul I apare atunci când o masă de aer rece
pătrunde sub o masă de aer cald pe care o înlocuieşte prin ridicare
bruscă pe verticală, determinând mişcări convective dinamice
puternice, care duc la răcirea adiabatică rapidă a aerului şi formarea
norilor de tip Cumulonimbus din care cad precipitaţii sub formă de
averse, însemnate cantitativ şi însoţite de oraje. Viteza de deplasare a
frontului rece este mult mai mare decât a celui cald, astfel că viteza
vântului este şi ea mai mare, acesta căpătând aspect de vijelie. După
trecerea părţii abrupte a frontului, mişcarea de alunecare a aerului este
mai lentă iar dispunerea sistemului noros este inversă frontului cald,
cu precipitaţii slabe cantitativ şi cu caracter continuu.
Frontul rece de ordinul II se formează în situaţia în care viteza
de deplasare a aerului rece este mai mare decât în cazul frontului rece
de ordinul I. Panta frontului este abruptă (peste 90º), astfel încât aerul
cald este ridicat violent, se formează nori Cumulonimbus până la
altitudini foarte mari din care cad precipitaţii puternice sub formă de
averse şi vânt în rafale, atât pe linia frontului cât şi în faţa lui, dar pe o
durată scurtă de 3-6 ore. Vremea în faţa frontului este deosebit de
caldă dar cu presiune scăzută, care scade brusc la trecerea liniei
frontului. După trecerea acestuia, presiunea atmosferică creşte rapid
însoţită de o scădere a temperaturii aerului şi instalarea aerului rece.

54
 Fronturile ocluse sau mixte rezultă din unirea unui front rece cu
unul cald. Vremea, la trecerea unui front oclus, este mohorâtă, cu
nebulozitate ridicată formată din nori de diferite tipuri. În funcţie de
temperatura aerului rece din faţa şi spatele frontului există trei tipuri
de fronturi ocluse: neutru, cald şi rece.

7.3. Ciclonii şi anticiclonii

Aspectul şi evoluţia vremii sunt strâns legate de deplasarea
maselor de aer prin intermediul ciclonilor şi anticiclonilor mobili, care
prezintă cea mai intensă activitate în zona temperată.

Fig. 6. Configuraţia unui ciclon tânăr şi vremea pe care o generează

Ciclonul tânăr (când este cel mai bine dezvoltat) este alcătuit
dintr-un sector de aer cald care pătrunde în interiorul aerului rece sub
forma unei limbi. Pe partea anterioară se formează frontul cald, iar pe
cea posterioară frontul rece de ordinul II care se deplasează foarte
rapid (Fig. 6). La trecerea unui ciclon aspectul vremii înregistrează trei
faze de evoluţie: trecerea frontului cald, trecerea sectorului cu aer cald
şi trecerea frontului rece. Frontul cald este anticipat de prezenţa
55
vântului de sud-est şi sud şi acoperirea treptată a cerului cu nori în
următoarea ordine: Cirus, Cirrostratus, Altostratus, Nimbostratus.
Încep precipitaţiile liniştite pe o suprafaţă mare, presiunea este în
scădere continuă iar temperatura creşte. După trecerea frontului cald,
în sectorul cu aer cald care urmează, precipitaţiile încetează, cerul se
înseninează treptat, în timp ce presiunea se menţine scăzută iar
temperatura ridicată. Apariţia frontului rece este anunţată cu o
anticipaţie de 4-6 ore de norii Cirrostratus şi Altostratus. Apropierea
norilor Cumulonimbus este însoţită de averse de ploaie cu grindină şi
descărcări electrice.
Foarte importanţi în activitatea de prognoză meteorologică sunt
ciclonii cu deplasare retrogradă care se formează pe zona de întâlnire
a două mase de aer cu contraste termice mari prin rotirea fronturilor cu
aproximativ 180º şi schimbarea direcţiei normale vest-est cu cea opusă
est-vest datorită împingerii puternice a aerului rece cu viteză mare.

Fig. 7 Distribuţia orizontală a aerului într-un anticiclon

Anticiclonul este o formă barică cu presiune ridicată, curenţii de

aer sunt divergenţi în plan orizontal, iar în sens vertical mişcările
aerului sunt descendente, ce determină încălzirea adiabatică a aerului
şi apariţia inversiunilor termice. Divergenţa vânturilor la suprafaţa
terestră determină absenţa fronturilor atmosferice, cu excepţia
periferiilor anticiclonilor (Fig. 7). Vremea în regim anticiclonic este
senină, cu secete de diferite durate, cu temperaturi foarte scăzute iarna
şi foarte ridicate vara, deci cu amplitudini termice anuale mari.

56
 8. PROGNOZA METEOROLOGICĂ

Se mai numeşte şi prevederea vremii sau timpului şi reprezintă

scopul principal al activităţii în meteorologie, cu grad mare de
aplicabilitate practică.
Prognoza vremii înseamnă, de fapt, o anticipare pentru un
anumit interval de timp (3-6 ore-know casting, 3, 5, 7, 10 zile), a
evoluţiei condiţiilor meteorologice într-o regiune geografică oarecare.
Ea se realizează în urma interacţiunii unor factori având la bază
observaţiile meteorologice vizuale şi instrumentale efectuate la staţiile
meteorologice din reţeaua naţională (în prezent 160, din care 80
automatizate) la aceleaşi ore de observaţie, conform normelor
O.M.M., transmise prin telefon, radio, teleimprimatoare, reţea de
computere etc., la serviciile sau filiale teritoriale (în număr de 7) şi cel
central, Administraţia Naţională de Meteorologie. Pe baza acestor date
se întocmesc hărţile sinoptice de bază, pe care sunt înscrise, în dreptul
fiecărei staţii sinoptice, datele codificate ale parametrilor
meteorologici măsuraţi. Fiecare centru naţional selectează datele
primite şi le transmite prin radio-telegrafie sau teletip centrelor
subregionale. Pentru Europa aceste centre subregionale sunt: Paris,
Stockolm, Bracknell, Moscova, Roma, Offenbach, Praga. De aici,
mesajele sunt transmise şi recepţionate prin radio şi radioteletip
(R.T.T.) de serviciile de prognoză din Europa.
În scopul asigurării transmiterii la anumite ore a informaţiilor
meteorologice, fiecare serviciu naţional de prognoză a vremii este
conectat la reţeaua internaţională de teleimprimare din Europa
(R.I.T.M.E.). În urma modernizărilor efectuate, actualmente,
transmiterea hărţilor sinoptice şi a buletinelor meteorologice se
realizează prin intermediul dispozitivelor foto-înregistratoare, facsimil
fotoinscriptor, toate automatizate şi cuplate prin canale de
telecomunicaţie sau prin radio.
Pe baza tuturor acestor date se întocmesc hărţi sinoptice la sol
(fig. 8), hărţi de variaţie a câmpului baric la sol, hărţi ale câmpului de
geopotenţial din altitudine, hărţi ale topografiei barice la diferite
altitudini, hărţi ale temperaturii aerului la ora 1 şi ale precipitaţiilor din
întreaga Europă la orele 7 şi 19 etc.
În prezent, în prognoza meteorologică, pe lângă aceste metode şi
mijloace, se folosesc, foarte mult, imaginile obţinute cu ajutorul
radarului şi sateliţilor meteorologici şi se utilizează calculatoare
performante pentru rularea modelelor atmosferice.

57
 Fig. 8 Harta câmpului baric, a maselor de aer, temperaturii şi vântului

Bibliografie

Ciulache, S. (1988, 2002), Meteorologie şi Climatologie, Univ.

din Bucureşti.
Măhăra, Gh. (2001), Meteorologie, Editura Univ. Oradea.
Pop, Gh. (1988), Introducere în Meteorologie şi Climatologie,
Editura Şt. Encicl., Bucureşti.
Povară Rodica (2005), Meteorologie generală. Biblioteca virtuală,
Universitatea Spiru Haret, Fac. de Geografie.
Stoica, C., Cristea, N. (1971), Meteorologia Generală, Editura
Tehnică, Bucureşti.

58
 HIDROLOGIE

Obiective: Însuşirea de către studenţi a noţiunilor legate de

circuitul apei în natură cu fazele aeriană, subterană şi terestră, cu
proprietăţile fizico–chimice ale apei. Se au în vedere, în fiecare caz în
parte, regimul lor de variaţie în timp şi în spaţiu şi metodele de
evaluarea cantităţii şi calităţii lor. Se pune accent pe relaţiile existente
între caracteristicile regimului hidrologic al resurselor de apă şi
celelalte componente ale mediului.

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Hidrologia ca ştiinţă

Etimologic, prin hidrologie se înţelege ştiinţa apei şi rezultă din
cuvintele greceşti hydros - apă şi logos - ştiinţă. Ea se ocupă cu
manifestările apei de la suprafaţa uscatului, verigă importantă a ciclului
hidrologic. Ca disciplină a apelor, i s-au dat mai multe definiţii, dar cea
mai completă este cea elaborată de UNESCO.
Hidrologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul apelor de la suprafaţa
şi de sub suprafaţa a Pământului: cu formarea, circulaţia şi distribuţia
lor în timp şi spaţiu, cu proprietăţile fizice, chimice şi biologice, precum
şi cu interacţiunea lor cu mediul, inclusiv relaţia cu lumea vie.
După obiectele acvatice pe care le studiază hidrologia generală a
fost divizată în Oceanologie, Hidrogeologie şi Hidrologia uscatului.
Aceasta din urmă se împarte în Potamologie sau hidrologia râurilor,
Limnologie, Telmatologie şi Glaciologie.

1.2. Apa ca element al vieţii

Apa este faza lichidă a unui compus chimic format din 2 părţi
hidrogen şi 16 de oxigen în greutate, cu formula H2O.
Greutatea moleculară a apei este 18, atomul de oxigen având
masa moleculară de 16, iar cel de hidrogen de 1. În apele naturale se
găseşte în proporţie foarte mică şi apa grea care se poate obţine prin
electroliza şi distilarea repetată a apei obişnuite, dintr-o tonă de apă
obţinându-se 10 cm3 de apă grea (D2O).
59
 Caracteristicile fizice şi chimice ale apei
În natură apa se găseşte sub formă gazoasă, lichidă şi solidă.
Transformările de stare ale apei reprezintă unul dintre cele mai
importante fenomene care se produc în natură, cu rol foarte mare în
dinamica energiei calorice
şi în distilarea naturală a
apei. Procesele de trecere
de la o stare la alta implică
absorbire sau cedare de
energie sub formă de
căldură latentă (fig. 1).
În stare gazoasă apa
transportă energia în at-
mosferă respectiv 540 cal/g
prin evaporarea de la
suprafaţa Oceanului Plane-
tar, din apele uscatului, de
la suprafaţa solului, din Fig. 1. Transformările de fază ale apei:
transpiraţia plantelor şi a 1. cu cedare de căldură (cal/g);
animalelor. Sub formă de 2. cu înmagazinare de căldură (cal/g)
vapori, ea se găseşte în
atmosferă în orice loc şi în orice moment, dar concentraţia variază în
funcţie de condiţiile climatice. In această stare de agregare, apa este
invizibilă, dar modifică transparenţa aerului absorbind din spectrul
solar radiaţiile infraroşii.
În stare lichidă apa alcătuieşte hidrosfera sau învelişul de apă al
Pământului reprezentat de oceane, mări, lacuri, râuri şi ape subterane. Din
suprafaţa Terrei hidrosfera ocupă 70,8%, cu o pondere mai mare (81%) în
emisfera sudică şi mai mică (60%) în cea nordică.
In această stare intervine în toate reacţiile biologice şi în procesele
fizice şi chimice care au loc la suprafaţa uscatului. In ciclul hidrologic,
reprezintă o verigă importantă care ţine de la condensarea în nori şi
cedarea celor 540 cal/g, până la căderea precipitaţiilor, infiltrare în
subteran sau scurgerea de suprafaţă spre Oceanul Planetar.
În stare solidă trece prin îngheţare fie din stare lichidă când
cedează mediului 80 cal/g, fie din stare de vapori prin procesul de
desublimare când cedează 620 cal/g. Sub formă de gheaţă reţine ¾ din
apa dulce de pe suprafaţa pământului în cele două calote polare şi în
gheţarii din regiunile înalte. La trecerea în această stare, apa cristalizează
în sistemul hexagonal mărindu-şi volumul cu 1/11.
60
 Importanţa apei pentru viaţă
Pe Terra, nici un organism animal sau vegetal nu poate trăi fără
apă. Ea intră în compoziţia chimică a ţesuturilor şi toate procesele
vitale nu se produc decât într-un mediu umed. Fără apă, omul nu poate
creşte deoarece muşchii lui conţin 3/4 apă. Sângele conţine 4/5 apă şi
circulă în organism deoarece el păstrează întotdeauna aceeaşi
proporţie. Celulele tuturor organismelor nu pot trăi dacă nu conţin apă,
sau dacă nu sunt într-un mediu lichid. In organismul uman nici un
proces organic nu este posibil fără apă. Alimentaţia, respiraţia,
digestia, asimilarea substanţelor hrănitoare, activităţile glandulare,
circulaţia normală a sângelui ş.a. nu pot fi concepute fără apă. In
organismele vii apa acţionează ca lubrifiant, conferă flexibilitate
muşchilor, tendoanelor, cartilagiilor şi chiar oaselor având un rol
esenţial în metabolism, în reglarea temperaturii corpului şi în hrănirea
ţesuturilor. Din greutatea unui adult de 70 kg, 50 kg sunt apă. In lumea
vegetală, salatele, castraveţii, spanacul, andivele conţin 95% apă.
Ciupercile, roşiile, morcovii 90%, merele şi perele 85%, cartofii 80%,
pâinea 33%, iar fasolea şi mazărea uscată 10%.
În viaţa socială apa este condiţia de bază ca o societate să existe,
fiind principalul suport al vieţii şi al sănătăţii indivizilor ei. Este un factor
de producţie pentru agricultură şi industrie.
Ciclul hidrologic
Resursele de apă ale Terrei sunt estimate la circa 1.385.984.610 km3,
din care cea mai mare parte (96,5%) se află în oceanul mondial fiind sărate
şi neutilizabile şi numai 2,53% (35.029.210 km3) constituie rezerva de apă
dulce a planetei. Întreaga succesiune de faze pe care le parcurge apa trecând
prin evaporare, de pe mări, oceane, continente şi insule, în atmosferă şi
apoi, prin condensare şi precipitare din nou pe acestea, este cunoscută şi
sub numele de ciclu hidrologic. În raport cu energia disponibilă şi cu
poziţia geografică, apa mărilor, a oceanelor, cea de pe uscat şi din
atmosferă este în continuă mişcare, urmând o mulţime de trasee.
Volumul total al precipitaţiilor căzute anual pe suprafaţa planetei
noastre este de 577 000 km3. Acesta provine atât din apa evaporată de la
suprafaţa Oceanului Mondial (505 000 km3) cât şi de la suprafaţa
continentelor. Din apa vehiculată prin atmosferă în decursul unui an, cea
mai mare parte (458 000 km3) se reîntoarcerea din nou la suprafaţa
oceanelor refăcând circuitul mic oceanic, ocean - atmosferă - ocean. Un
circuit local poate avea loc şi pe suprafaţa continentelor când apa evaporată
de pe acestea se ridică în atmosferă, condensează şi cade sub formă de
precipitaţii tot pe uscat încheind circuitul mic continental - uscat -
61
atmosferă - uscat. Din cantitatea de apă transportată prin atmosferă, de l
a ocean spre continente, de circa 100 500 km3, cea mai mare parte
(66 000 km3) precipită la suprafaţa continentelor, intrând în circuitul mare
şi restul de 43 500 km3 îşi continuă drumul peste blocurile continentale şi
din nou pe suprafaţa oceanică.
Resursele de apă dulce ale Terrei
Resursele de apă dulce ale planetei, cantonate în râuri, lacuri,
mlaştini, gheţari şi în subteran, sunt de numai 2,53%. Din acestea 68,7%
(24 364 100 km3) sunt stocate sub formă de gheaţă sau de zăpezi
veşnice la cei doi poli şi în regiunile muntoase înalte, cu perioade de
regenerare de zeci de mii de ani şi deci nu pot fi incluse în bilanţ.
Totalitatea apelor dulci de pe uscat este repartizată astfel: 91 000 km3 în
lacuri cu apă dulce, 11 470 km3 în mlaştini, 2 120 km3 în râuri, 1 120 km3
apă biologică şi 16 500 km3 umiditatea solului. Volumul scurgerii
anuale prin toate râurile de pe uscat se ridică la circa 44 540 km3, dar
debitul exploatabil este de circa 12 000 km3/an la care se mai adaugă
2 000 km3, reprezentând volumul din lacuri. Ciclul apei în natură are
bine individualizate fazele aeriană, subterană şi a scurgerii de suprafaţă.

2. FAZA AERIANĂ A CICLULUI APEI

In atmosferă apa se găseşte sub formă de vapori, de nori formaţi

din picături cu diametru mai mic de 0,1 mm şi sub formă de precipitaţii.
Evaporarea este procesul prin care apa trece din starea lichidă
în stare de vapori prin acumulare de energie (540 cal/g) sub formă de
căldură latentă de evaporare. Procesul depinde de energia solară, de
rugozitatea stratului vegetal, de umiditatea şi turbulenţa aerului. In
atmosferă apa trece şi prin transpiraţia biologică, ambele procese fiind
cunoscute sub numele de evaporaţie totală sau evapotranspiraţie.
Cantitatea de vapori de apă din atmosferă constituie umiditatea
aerului care poate fi cuantificată prin: umiditatea absolută dată de
cantitatea de vapori de apă, în grame, existentă la un m3 de aer şi
umiditate relativă ca raport între greutatea în grame a vaporilor de apă
din aer la un moment dat şi a celor care ar trebui să-i conţină aerul
saturat. Umiditatea absolută creşte odată cu temperatura având valori
foarte mici (<5g/m3) la temperaturi negative şi în jur de 30g/m3 la
temperaturi de 25-30oC.
Condensarea este procesul prin care moleculele de apă sub formă
de vapori cedează energia, se unesc între ele sub formă de picături mici în
nori şi din aceştia, când se măresc prin coliziune, cad sub formă de
62
precipitaţii. Procesul începe când aerul devine saturat la o anumită
temperatură şi atinge punctul de rouă. Condensarea se poate produce şi în
atmosfera joasă sub formă de ceaţă, la sol sub formă de rouă pe vegetaţie,
sol, obiecte, construcţii sau de brumă la temperaturi negative. Întreaga
cantitate de apă existentă în atmosferă la un moment dat corespunde unui
strat de 25 mm care ar ajunge la menţinerea vieţii pe pământ timp de 10
zile. Evaporarea şi condensarea sunt însă procesele naturale prin care se
produce distilarea naturală şi regenerarea resurselor de apă dulce atât de
necesare pentru a menţine viaţa pe uscat.
Precipitaţiile ca rezultat al condensării sau sublimării cad la sol
sub formă de ploaie, zăpadă sau grindină şi au o repartiţie spaţială prin
zonalitatea latitudinală şi altitudinală şi una în timp. Cantitatea de
precipitaţii se măsoară cu pluviometrul (de 2 ori pe zi) sau cu
pluviograful.
Intercepţia este partea din precipitaţii reţinută de vegetaţie sau
de suprafeţele impermeabile care se reîntoarce în atmosferă prin
evaporare. Ea depinde de caracteristicile vegetaţiei şi de condiţiile
climatice. Pădurea prin coronamentul ei are un mare rol în intercepţie,
răşinoasele reţin până la 1-1,5mm, foioasele 0,5-1mm şi iarba circa
1mm. Intercepţia pădurii este importantă nu numai prin ce reţine la
coronament şi pe crengi dar şi prin litieră (frunzele căzute din anul
anterior) care reţine multă apă şi o redistribuie lent contribuind la
atenuarea scurgerii şi a undelor de viitură.

3. FAZA SUBTERANĂ (HIDROGEOLOGIE)

Precipitaţiile ajunse la suprafaţa solului se scurg sau se infiltrează

pentru a lua parte la circulaţia subterană. După comportamentul lor în
raport cu apa, rocile care alcătuiesc scoarţa terestră, se împart în roci
compacte, care prin coeziunea dintre particule nu permit circulaţia şi
depozitarea apei, roci fisurate, consolidate dar care din diferite cauze au
fost fisurate sau fracturate şi roci poroase cu spaţii libere între granule
care prezintă interes din punct de vedere hidrogeologic.
Porozitatea rocilor definită ca proprietatea de a avea pori în
masa lor, se estimează prin raportul (în procente) dintre volumul
golurilor dintre granulele unei roci în stare naturală şi volumul
total al materialului (inclusiv porii).
Permeabilitatea este proprietatea rocilor poroase de a permite
circulaţia fluidelor prin golurile din structura lor. In raport cu această
proprietate rocile sunt grupate în roci permeabile, care permit curgerea
63
apei prin ele, semipermeabile prin care apa circulă cu mare greutate şi
impermeabile care nu permit trecerea apei prin ele. Tot după
permeabilitate, rocile se împart în roci acvifere, cu pori supracapilari şi cu
capacitatea de a înmagazina şi ceda apa prin curgere, roci acvilude cu
pori capilari şi subcapilari, care au capacitatea de reţinere dar nu şi de
cedare (argilele şi marnele) şi roci acvifuge care fiind compacte apa nu le
pătrunde.

3.1. Apa în scoarţa pământului

Formele de apă din roci
Apa din roci şi din porii acestora poate fi legată şi liberă.
- Apa legată determină umiditatea naturală a rocilor şi poate fi
legată chimic şi fizic.
a) Apa legată chimic, intră în compoziţia rocilor fiind strâns legată
de reţeaua cristalină a mineralelor sub formă de apă de constituţie, apă de
cristalizare care participă la alcătuirea unor reţele cristaline şi apă
zeolitică prezentă sub formă de molecule în spaţiile reţelei cristaline.
b) Apa legată fizic înconjoară particulele minerale ca urmare a
forţelor moleculare şi electrochimice şi poate fi higroscopică, peliculară
stabil legată când formează un al doilea înveliş foarte subţire în jurul
granulelor tot ca urmare a forţelor electromoleculare şi peliculară legată
labil sau stabil.
- Apa liberă sau nelegată se mişcă în spaţiile dintre granulele
rocilor ca urmare a forţelor capilare şi gravitaţionale. In stare lichidă apa
liberă se întâlneşte în porii rocilor sub formă de apă capilară şi apă
gravifică care circulă prin porii supracapilari (0,5 şi 1,2 mm) şi prin
fisurile rocilor sub acţiunea forţelor gravitaţionale.
Zonele de umiditate pe verticală
Dintre toate categoriile de ape prezentate, numai apa gravifică are
capacitatea de a se deplasa şi a ajunge la nivelul apei subterane circulând
prin porii supracapilari sau prin golurile subterane. După gradul de
încărcare a stratelor permeabile putem deosebi strate permeabile nesatu-
rate, formate din roci granulare sau compacte fisurate, prin care apa gra-
vifică poate circula dar nu se acumulează şi strate permeabile saturate,
sau acvifere care permit acumularea apelor gravifice care apoi se pot
deplasa în virtutea legilor hidrodinamice. Într-un profil efectuat pe traseul
circulaţiei verticale a apelor infiltrate deosebim două zone importante.
a. Zona de aeraţie sau de saturare incompletă care ţine de la
suprafaţa terenului până la suprafaţa orizontului acvifer freatic şi se
împarte în trei subzone:
64
 Subzona de evapotranspiraţie situată în orizontul superficial al
solului la 1-3 m, vine în contact cu atmosfera şi conţine rădăcinile
covorului vegetal. Din acest orizont apa infiltrată din precipitaţii şi
reţinută prin capilaritate poate fi cedată atmosferei prin evaporare sau
prin sistemul radicular al plantelor.
Subzona intermediară sau de retenţie se găseşte sub cea de
evapotranspiraţie şi ţine până la cea capilară. În interiorul acestei
subzone, nu se păstrează decât umiditatea suspendată în porii capilari,
din care cauză umiditatea, nu are o variaţie prea mare şi nici nu poate
ceda apa zonei superioare.
Subzona capilară se află la contactul dintre zona de aeraţie şi cea de
saturaţie şi are grosimi variabile în funcţie de granulometria depozitelor.
b. Zona de saturaţie este situată sub nivelul apelor freatice şi are
o grosime variabilă în funcţie de structura geologică, de dispunerea
stratelor şi de poziţia spaţială a acestora. Circulaţia apei gravifice se
face prin porii şi fisurile rocilor şi poate fi verticală, laterală sau mixtă.
Coeficientul de infiltrare este definit prin viteza cu care apa
circulă prin solul şi rocile nesaturate iar cel de filtrare prin viteza cu
care apa circulă prin rocile cu pori saturaţi.
Direcţia de curgere a apelor subterane, în cazul în care există
hărţi hidrogeologice, se apreciază în funcţie de configuraţia hidroizo-
hipselor (liniile care unesc punctele cu aceeaşi cotă a nivelului piezo-
metric, faţă de nivelul mării) sau a hidroizobatelor (liniile care unesc
punctele cu aceeaşi adâncime a nivelului piezometric, faţă de
suprafaţa topografică), prin metoda trasorilor sau grafic.
Stratele acvifere
Un strat cu roci permeabile, saturat cu apă, este numit şi strat
acvifer. După modul de aşezare, condiţiile hidrogeologice şi regimul de
variaţie al nivelurilor piezometrice apele subterane pot fi ape freatice sau
libere al căror regim de variaţie a nivelurilor piezometrice este sub
influenţa condiţiilor climatice şi ape de adâncime care nu mai sunt sub
influenţa condiţiilor climatice.
La un strat acvifer se întâlneşte zona de alimentare care
recepţionează precipitaţiile şi este situată la cotele cele mai ridicate,
zona de acumulare cu extindere mare în subteran şi cu o circulaţie
redusă a apei prin strat şi zona de descărcare situată la cote inferioare
ale stratului, fiind marcată, de regulă, de apariţia izvoarelor.
Strat acvifer freatic este primul orizont saturat cu apă întâlnit
sub suprafaţa terenului. După terenurile în care se află, stratele acvifere
se pot clasifica în:
65
 a. Strate acvifere în depozite aluvionare întâlnite în lungul
râurilor în albiile majore ale acestora, formate de regulă din strate de
nisipuri şi pietrişuri.
b. Strate acvifere situate la baza teraselor, vechi albii de râu,
suspendate prin adâncirea acestora, alcătuite din depozite de nisipuri şi
pietrişuri cu un orizont de sol mai bine format.
c. Strate acvifere cantonate la baza conurilor de dejecţie sau a
depozitelor deluviale, au o curgere a acviferului radiară.
d. Strate acvifere freatice în zonele interfluviale se găsesc la
baza depozitelor loessoide.
e. Acviferele din roci compacte cu fisuri mici nu formează strate,
deoarece se află în reţele izolate în care apa stagnează.
f. Acviferele din roci compacte cu fisuri largi se întâlnesc de
regulă în rocile solubile cum sunt calcarele şi gipsurile.
Stratele acvifere captive sunt, de regulă, prinse între două strate
impermeabile, iar alimentarea lor nu corespunde cu arealul pe care-l
ocupă stratul. Pot fi clasificate în funcţie de situaţia nivelului
piezometric în:
- strate acvifere captive fără presiune în cazul în care nu toată
grosimea stratului permeabil a devenit strat acvifer.
- strate acvifere captive sub presiune când întregul strat
permeabil este saturat cu apă.
- apă ascensională în cazul în care prin străpungerea stratului,
impermeabil de deasupra apa urcă în foraj până sub suprafaţa terenului.
-apă arteziană în cazul în care apa din foraj iese cu presiune
deasupra nivelului terenului.

3.2. Izvoarele
Izvoarele sunt punctele de apariţie la zi, a apelor subterane dintr-
un strat acvifer. Pot apare la baza unui abrupt, a unui versant, prin
eroziunea unui strat acvifer sau printr-un accident tectonic.
După situaţia geologică se împart în descendente şi ascendente:
A. Izvoarele descendente rezultă din descărcarea unor strate
acvifere ca urmare a unor denivelări morfologice care au afectat un
strat acvifer. Din această categorie fac parte:
a. Izvoarele descendente de strat din descărcarea apelor unui
strat acvifer înclinat monoclinal, sinclinal sau anticlinal.
b. Izvoarele descendente de vale apar izolat sau ca linii de
izvoare la baza versanţilor.

66
 c. Izvoarele descendente de terasă, apar la baza depozitelor de
terasă, au ape bune şi debite constante, fiind folosite la alimentarea cu
apă potabilă a centrelor populate.
d. Izvoarele descendente de grohotiş, apar la baza conurilor de
grohotiş pe versanţii uşor înclinaţi.
e. Izvoarele descendente din roci compacte apar în general din
rocile calcaroase după circularea lor prin reţele de fisuri şi canale.
B. Izvoarele ascendente apar în cazul în care un strat acvifer
este între două strate impermeabile sub presiune. Din această categorie
fac parte:
a. Izvoarele ascendente de strat care apar în zone cu relief cutat,
când zona de alimentare este mai ridicată ca cea de descărcare.
b. Izvoarele ascendente de falie când apa infiltrată în acvifer
întâlneşte o falie şi apare la zi pe aceasta.
c. Izvoarele arteziene iau naştere pe axul sinclinalelor sau când
stratele acvifere sunt înclinate şi sub presiune, iar stratul permeabil de
deasupra a fost erodat sau perforat.
d. Izvoarele vocluziene sunt specifice regiunilor calcaroase şi se
formează în regiunile calcaroase unde apa pâraielor dispare parţial sau
total pe fisuri sau canale, circulă subteran şi apar mai jos cu debite
bogate. Locul de apariţie se numeşte ,,izvor vocluzian” sau ,,izbuc”,
iar cel de dispariţie al apei se numeşte ,,sorb”.
e. Izvoarele intermitente au descărcarea la intervale de timp bine
definite în funcţie de modul de alimentare. În regiunile calcaroase se
numesc ,,izbucuri”, în cele vulcanice ,,gheizere”.
După temperatura pe care o are apa, izvoarele pot fi reci cu
temperatura mai mică sau egală cu temperatura medie anuală a regiunii în
care se găsesc şi calde (termale) cu temperatura apei mai ridicată ca
temperatura medie a lunii celei mai calde.
După temperatura pe care o au deosebim:
a. Izvoare hipotermale care au ape cu temperaturi cuprinse între
+20º şi +35º.
b. Izvoare izotermale cu temperatura foarte apropiată de cea a
corpului uman (36-37ºC).
c. Izvoare mezotermale cu temperatura apei cuprinsă între 38 şi
42ºC (după unii până la 45ºC).
d. Izvoarele hipertermale cu temperaturi mai mari de 45º. Ele vin din
adâncime pe linii de falii, unele fiind chiar radioactive.
Izvoarele minerale
Intră în această categorie apele încărcate cu o anumită cantitate
de săruri. După gradul de mineralizare deosebim:
67
 a. Izvoare oligominerale care au o cantitate de săruri mai mică de 0,5
g/l, dar cu calităţi curative.
b. Izvoare minerale cu o cantitate de săruri mai mare de 0,5 g/l şi
cu proprietăţi curative care folosite în cura externă se numesc ape
balneare şi minerale în cea internă.
După compoziţia chimică deosebim:
a. Izvoare carbogazoase simple în regiunile cu emanaţii de CO2
din ariile cu manifestări postvulcanice ale Carpaţilor Orientali.
b. Izvoare bicarbonatate carbogazoase se găsesc în zonele cu
relief vulcanic şi pot fi alcaline când în conţinutul lor predomină
cationii de Na şi K şi terroase când predomină cei de Ca şi Mg.
c. Izvoare bicarbonatate simple, apar tot în aria manifestărilor
post vulcanice, dar nu conţin CO2.
d. Izvoarele feruginoase au o cantitate de fier mai mică de
10 mg/l, sau pot fi şi feruginoase carbogazoase.
e. Izvoare sulfuroase în care predomină ionii de sulfuri (hidro-
genul sulfurat şi sulfurile).
f. Izvoare sulfatate sunt mai puţin mineralizate şi provin de la
mare adâncime.
g. Izvoare clorosodice au mineralizare ridicată ca urmare a proce-
selor de dizolvare din masivele de sare.
h. Izvoare iodurate apar tot în regiuni cu depozite salifere.
Izvoarele radioactive
Multe izvoare minerale au o radioactivitate naturală prin
îmbogăţirea cu ioni radioactivi, din radiaţia rocilor eruptive acide,
granite, porfire ş.a. În funcţie de gradul de radioactivitate pot fi:
a. Izvoare minerale foarte slab radioactive
b. Izvoare minerale cu radioactivitate slabă legate de vechile
vetre vulcanice.
c. Izvoare minerale cu radioactivitate moderată legată de rocile
eruptive acide, granite, gresii, de marnele din flişul carpatic etc.
d. Izvoare minerale cu radioactivitate mare.
e. Izvoare minerale cu radioactivitate deosebită.

4. FAZA SCURGERII DE SUPRAFAŢĂ

Reprezintă faza din circuitul apei de care se ocupă Hidrologia

râurilor sau Potamologia. Apa căzută sub formă de precipitaţii pe
uscat poate urma mai multe căi. O parte se infiltrează în sol şi îşi
continuă drumul descendent până ajunge la orizonturile freatice. Ceea
68
ce rămâne la suprafaţa solului, în virtutea energiei potenţiale pe care o
are şi a forţelor de gravitaţie, se va orienta spre formele negative ale
scoarţei care au rolul de a colecta acest surplus şi a-l orienta spre
nivelul Oceanului Planetar.
Hidrologia uscatului studiază partea din ciclul apei care se
desfăşoară la suprafaţa terenului între momentul căderii apei sub formă de
precipitaţii şi vărsarea în Oceanul Planetar sau într-o zonă endoreică.

4.1. Bazinul hidrografic

Definit ca arealul din cuprinsul căruia, o arteră hidrografică îşi
adună apele, prin afluenţii săi, bazinul hidrografic poate fi caracterizat
printr-o serie de parametri
morfometrici bine precizaţi.
El este un sistem deschis în
care au loc, în permanenţă,
schimburi de materie şi de
energie cu mediul înconju-
rător. Este o unitate terito-
rială precis delimitată prin
cumpenele de apă, putân-
du-se face o estimare preci-
să a cantităţilor de materie
şi de energie intrate şi ieşite
din bazin.
Principala cale de pă-
trundere a materiei în bazin
o constituie precipitaţiile.
La acestea se adaugă intră-
rile din bazinele vecine pe
cale subterană (As), cu aju-
torul vântului (Av) sau prin
Fig. 2 - Schema schimburilor de masă şi
de energie ale unui bazin hidrografic cu intervenţia omului (Au)
mediul înconjurător. P, precipitaţii, Av, (fig. 2). Intrarea materiei
aport datorită vântului; As, aport sub- presupune şi energie, dar
teran; Au, aport ca urmare a intervenţiei în afară de aceasta, supra-
omului; Es, radiaţia solară; Q, R, M, faţa oricărui bazin recep-
scurgerea lichidă, solidă şi chimică; Ev, ţionează energie de la
evapotranspiraţie; Ps, pierderi subterane; Soare, prin insolaţie. O
Pv, pierderi datorită vântului; Pu, parte din cantităţile de ma-
pierderi ca urmare a intervenţiei omului; terie şi de energie se înma-
Er, energia reflectată şi radiată. gazinează ca urmare a
69
proceselor fizice şi biochimice, iar alta părăseşte limitele bazinului pe
diferite căi. Astfel, o cantitate de apă se pierde prin evaporare (Ev),
poate fi trecută în alte bazine ca urmare a acţiunii vântului (Pv), pe
cale subterană (Ps) sau ca urmare a intervenţiei omului (Pu). O parte
din energia primită (Es) este reflectată de suprafaţa bazinului şi se
pierde în spaţiu (Er). Acest schimb cu mediul înconjurător este
permanent şi constituie premisa existenţei oricărui bazin hidrografic.
Elementele morfometrice ale bazinului hidrografic
Cumpăna de ape este linia care separă bazinele hidrografice
vecine, unind punctele cu cele mai ridicate altitudini.
Perimetrul bazinului reprezintă lungimea proiecţiei orizontale a
cumpenei apelor.
Suprafaţa bazinului (Sb) este spaţiul drenat de reţeaua de cursuri
temporare şi permanente, delimitat de cumpăna de ape şi exprimată în
km2 sau în ha.
Forma bazinului hidrografic poate fi apreciată calitativ sau
cantitativ prin factorul de formă, raportul de circularitate, ş.a.
Lungimea bazinului. se foloseşte pentru a arăta distanţa existentă
între punctul de vărsare sau confluenţă şi un punct pe cumpăna de ape, pe
direcţia izvorului. Ea poate fi lungime maximă (Lmax ) sau lungime medie
(Lm.) ca raport între suprafaţa bazinului (Sb) şi lăţimea lui (B).
Lăţimea bazinului (B) ca raport între suprafaţa bazinului (Sb) şi
lungimea medie a acestuia (Lm).
Altitudinea medie a bazinului (Hm) se calculează determinând
suprafeţele parţiale dintre curbele de nivel (f1, f2, f3.....fn) şi semisuma
altitudinii curbelor ce delimitează suprafeţele respective (h1, h2 ...hn ).
Hm = (Σ fi hi ) / Sb
Panta medie a bazinului (Ib) se poate calcula după ce se
determină lungimea curbelor de nivel alese (l1 , l2 , l3 .....ln),
echidistanţa dintre ele (∆h) şi suprafaţa bazinului (Sb):
Ib = ∆h [ (lo + ln) /2 + l1 + l2 + .. ln-1 + ln] / Sb sau Ib = (∆h . Σl) / Sb
Coeficientul de împădurire (Cp) se poate calcula ca raport între
suprafaţa pădurilor (Sp) şi cea a bazinului hidrografic (Sb):
Cp = (Sp / Sb ) 100

4.2. Reţeaua hidrografică

Categoriile morfologice generate de scurgerea lichidă
După caracter şi dimensiuni formele negative prin care are loc
scurgerea pot fi:
Rigole, sunt şănţuleţe adâncite cu 20-30 cm, maxim 50 cm, în
formă de V, formate de regulă, fie pe drumurile de căruţă de pe
70
versanţi, fie pe brazda plugului când arătura s-a executat pe linia de
cea mai mare pantă.
Ogaşele succed rigolele dacă acestea nu au fost nivelate la timp, au
o capacitate sporită de transport cu adâncimi care pot varia între 0,2 la
2 m, cu lăţimi de la 0,5 la 8 m.
Ravenele sunt cele mai spectaculoase organisme, cu adâncimi între
2 şi 30 m, care nu mai pot fi nivelate decât prin măsuri speciale. O ravenă
poate fi o viitoare vale a unui pârâu, dacă intersectează orizontul freatic.
Văiuga este o vale mică, scurtă şi puţin adâncită cu versanţii slab
înclinaţi, cu fundul concav şi cu scurgere temporară.
Vâlceaua este forma negativă cu muchia şi versanţii slab
înclinaţi şi fixaţi de vegetaţie, fund concav sau plat.
Valea reprezintă stadiul cel mai avansat al categoriilor morfologice
de scurgere. In profil longitudinal, ca toate formele anterioare, are o pantă
care descreşte spre aval, iar cursul exercită şi o eroziune laterală.
Categoriile hidrologice de scurgere a apei
După modul în care se produce scurgerea lichidă şi după mărimea
volumului de apă care se scurge prin aceste forme negative deosebim:
Torentul este curgerea printr-o formă negativă (ogaş, ravenă),
numai în timpul ploilor torenţiale sau al topirii zăpezilor, cu pante şi
viteze de scurgere mari.
Pârâul este o apă curgătoare mică, care poate avea scurgere
permanentă, dar şi perioade de secare în funcţie de sursele de alimentare.
Pâraiele sunt artere hidrografice mai mici de 50 km, bazinul sub 300 km2
şi un debit mediu multianual sub 1 m3/s.
Râul este un curs de apă cu o albie bine individualizată din punct
de vedere morfologic. Scurgerea are un caracter predominant
permanent, care nu depinde numai de scurgerea de suprafaţă, având şi
o alimentare subterană.
Fluviul, a intrat ca termen în limbajul geografilor, pentru un râu de
dimensiuni foarte mari care se varsă într-o mare sau ocean cu un grad mai
mare de complexitate a regimului de scurgere.
Elementele unui curs de apă
La orice curs de apă deosebim următoarele părţi:
Izvorul râului sau obârşia este locul în care artera hidrografică
capătă un contur morfologic şi o scurgere temporară sau permanentă.
Cursul râului reprezintă traseul parcurs de apă între izvor şi vărsare
care, în funcţie de trăsăturile morfologice, fizico-geografice şi
hidrologice, se împarte în cursul superior, mijlociu şi inferior.
Gura de vărsare este locul în care apele râului se unesc cu ale altei
unităţi acvatice (râu, lac, fluviu, mare sau ocean).
71
 Limanul reprezintă gura unei văi inundată de ape, ca urmare a
ridicării nivelului marin, a barării cu un cordon marin, sau datorită
barării văii unui afluent de grindul râului colector. Sunt limanuri
fluviatile şi maritime.
Fiordul este rezultatul invadării de către apele marine a unei văi de
eroziune glaciară îngustă şi cu versanţii laterali abrupţi.
Estuarul este gura de vărsare a unui râu, în mările deschise, cu
maree puternice. Fluxul şi refluxul nu permite depunerea aluviunilor.
Delta este zona de acumulare a materialului aluvionar adus de un
râu şi depus la gura de vărsare, de regulă, sub forma unui evantai. Se
formează la contactul apelor fluviale cu cele marine, la ţărmurile marine,
lacustre, sau în golfuri lipsite de maree. După condiţiile de formare se pot
deosebi delte lacustre şi delte marine. După forma pe care o au se
deosebesc delte triunghiulare, delte sagitate, rotunjite, digitate şi lobate.

4.3. Configuraţia planică a reţelei hidrografice

Prin reţea hidrografică se înţelege totalitatea formelor negative de
scurgere liniară a apei dintr-un bazin hidrografic, în care sunt incluse
cursurile permanente şi temporare, lacurile, mlaştinile etc.
Pentru clasificarea reţelei de râuri, s-au folosit în decursul timpului
mai multe criterii calitative sau cantitative luând de bază configuraţia în
plan, sau o serie de elemente ca lungimea cursurilor, adâncimea, direcţia,
debitul sau poziţia lor faţă de colectorul principal. Dintre încercările de
tipizare a aspectului planic, remarcăm clasificările efectuate de Gravelius,
Horton, Panov, Strahler, Scheidegger şi Shreve.
Elementele reţelei hidrografice
Lungimea râurilor este dată de distanţa (L), în km, măsurată pe
cursul apei între izvor şi vărsare.
Densitatea reţelei hidrografice (Dd) se determină. cunoscând
lungimea reţelei de râuri dintr-un (ΣL) şi suprafaţa acestuia (Sb):
Dd = ΣL / Sb (km / km2)
Sinuozitatea râurilor exprimă abaterea de la linia dreaptă între
cele două puncte, prezentând ondulaţii în plan sau coturi accentuate
succesive. Se apreciază prin coeficientul de sinuozitate (Cs) ca raportul
dintre lungimea reală (Lr) şi lungimea în linie dreaptă (Ld) între două
puncte alese.
Cs = Lr / Ld > 1
Coeficientul de ramificare (Cr) exprimă gradul de despletire a
cursului principal în mai multe braţe, care se unesc, din loc în loc, unele
cu altele şi închid între ele ostroave. Pentru estimare este necesară
72
măsurarea tuturor ramificaţiilor, însumarea şi apoi raportarea valorii
obţinute la lungimea cursului principal (Lp).
Cr = (l1 + l2 + l3 + ………ln) / Lp
Profilul longitudinal rezultată din reprezentarea unei succesiuni de
puncte ale talvegului, a căror poziţie spaţială este dată de altitudine şi de
distanţa măsurată de la izvor sau de la vărsare. Panta profilului rezultă
prin raportul dintre diferenţa de nivel a două puncte date (H1 şi H2) şi
distanţa dintre ele (L)
I = (H1 – H2) / L
Ca urmare a rezistenţei rocilor sau straturilor la eroziune în
profilului longitudinal al râului vom întâlni cascade, repezişuri şi praguri.

4.4. Văile râurilor

Prin valea unui râu înţelegem o formă de relief negativă, îngustă şi
prelungă, cu o pantă longitudinală care descreşte spre aval.
După forma profilului transversal deosebim:
-Văi simetrice cu versanţii aproximativ egal înclinaţi, sau cu terase pe
ambele părţi, fiind în general sculptate în roci omogene sau în structuri
tabulare. Din această categorie fac parte cheile, defileele şi canioanele.
- Văi asimetrice care au versanţii cu înclinări diferite fie din cauza
structurii geologice, fie a rezistenţei petrografice diferite. In raport cu
structura geologică deosebim: văi sinclinale instalate pe axul unor
sinclinale; văi anticlinale sculptate pe axul unui anticlinal; şi văi
consecvente, subsecvente şi obsecvente.
In raport cu evoluţia paleogeografică remarcăm văile epigenetice,
care iniţial au fost sculptate în roci moi, după care au întâlnit roci mai
dure, în care au continuat adâncirea, prin eroziune normală, fără a exista
mişcări tectonice şi antecedente care s-au format în regiuni care au suferit
mişcări tectonice, văile păstrând acelaşi traseu.
Elementele văilor
Urmărind profilul transversal al tuturor tipurilor de văi, pe fundul
acestora se pot remarca câteva elemente caracteristice:
Patul sau fundul albiei unei ape curgătoare ca fiind partea cea mai
coborâtă a văii ocupată permanent sau temporar cu apă.
Talvegul sau linia care uneşte punctele cu cele mai coborâte
altitudini din albia minoră, fie că este, sau nu, cu apă.
Vadul este o porţiune din albia minoră a unui râu, cu maluri joase şi
apă puţin adâncă, prin care se poate trece cu mijloace de transport.
Albia minoră este partea cea mai joasă din albia râului, sau a
canalului prin care curge apa în mod obişnuit, la niveluri medii şi mici.
73
 Albia majoră reprezintă sectoarele de albie, acoperite cu apă numai
în perioada apelor mari sau a viiturilor excepţionale.
Terasele sunt forme de relief situate în trepte în lungul văilor
fluviatile vechilor albii majore rămase suspendate prin adâncirea cursului.
Versanţii sunt părţile laterale ale văii cu diferite înclinări şi extensii.
Forma şi elementele albiei minore
Forma albiei în plan. Albia minoră este cea mai dinamică formă a
văilor şi cea mai importantă axă de circulaţie a materiei şi energiei.
Meandrul este o sinuozitate accentuată a unui curs de apă,
constituit din două bucle consecutive în care curgerea are loc pentru
una, în sensul acelor de ceasornic şi pentru a doua în sens opus. După
forma şi stadiul de evoluţie există meandre divagante şi adâncite.
După gradul de complexitate a sinuozităţii cursului ele pot fi:
meandre simple, complexe şi părăsite. În evoluţia albiilor de râu, din zonele
joase cu energie de relief mică, cu intense procesele de aluvionare, în albie
se pot întâlni bancuri de nisip, grinduri şi ostroave.
Albia minoră în profil transversal
Profilul transversal al unei albii de râu poate fi caracterizat prin mai
multe elemente morfometrice:
Secţiunea transversală se determină prin măsurarea adâncimii apei
pe verticalele fixate numite verticale de sondaj.
Lăţimea râului (B) este distanţa, pe oglinda apei, între cele două maluri,
într-un profil transversal perpendicular pe direcţia de curgere.
Adâncimea reprezintă distanţa, pe verticală, între oglinda apei şi
fundul râului într-un punct dat.
Suprafaţa totală a secţiunii active reprezintă întregul spaţiu pe care
apa se deplasează la un moment dat.
Secţiunea inactivă este suprafaţa care deşi este ocupată cu apă,
aceasta stagnează, viteza de deplasare a apei fiind aproape nulă.

4.5. Dinamica şi hidrometria fluvială

Dinamica fluvială este partea din potamologie care studiază
scurgerea apei râurilor şi acţiunea forţelor hidraulice din albie asupra
materialelor care alcătuiesc patul acesteia. Deplasarea apei se poate
realiza prin mişcare laminară şi turbulentă.
În natură, se întâlneşte predominant mişcarea turbulentă, deplasarea
masei de apă fiind sub influenţa gradientului hidraulic, dependentă de
forţele de gravitaţie, de frecare, centrifuge şi de forţele Coriolis.
Hidrometria râurilor
Hidrometria este ramura hidrologiei care se ocupă cu descrierea
instalaţiilor şi a aparatelor hidrometrice, cu metodele şi tehnicile de măsu-
74
rare şi de analiză a caracteristicilor fizice şi chimice ale apei şi cu
prelucrarea datelor. Cu ajutorul măsurătorilor, hidrologia poate să prezinte
o imagine asupra ecartului de variaţie a fenomenelor hidrologice studiate,
să determine parametri din formule empirice şi modele hidrologice, să
formeze şiruri statistice şi să realizeze prognoza hidrologică.
Nivelurile
Nivelul apei şi variaţia lui în timp poate caracteriza regimul de
scurgere. Prin nivelul apei se înţelege înălţimea oglinzii apei faţă de un
plan orizontal de referinţă, ales arbitrar, numit planul ,,zero miră”.
Măsurarea nivelurilor se face cu ajutorul mirei hidrometrice pe care se
citeşte nivelul suprafeţei apei unui râu, lac, canal, etc.
Mira hidrometrică este formată din plăci de aluminiu, de 0,5m
sau un metru fiecare, divizate din 2 în 2 cm în aşa fel încât fiecare
decimetru să formeze în alternanţă litera E. O miră fixă poate fi
instalată pe unu sau pe mai mulţi piloţi.
La partea inferioară a mirei deosebim planul ,,O” al mirei care
trece prin cota ,,0” a mirei şi pentru care se determină poziţia altimetrică
precisă şi planul ,,O” al graficului, un plan imaginar, care se fixează cu
până la 1 m mai jos faţă de ,,0” al mirei şi la care se raportează toate
citirile de niveluri care se efectuează la miră.
La partea superioară a mirei, se marchează cu vopsea, printr-o linie
orizontală:
-cota de atenţie (CA), de regulă cu linie albastră, care semnifică
preavertizarea unei viituri mari cu pericol de a se produce inundaţii;
-cota de inundaţie (CI), marcată cu linie roşie, mai sus cu 0,5m
arată cota la care practic începe procesul de inundare a albiei majore;
-cota de pericol (CP), cu linie galbenă, de regulă cu 0,5m mai sus
ca cea anterioară, avertizează asupra acţiunilor de evacuare.
Limnigraful este instrumentul care înregistrează grafic toate
variaţiile verticale ale suprafeţei apei produse în timp.
Măsurarea adâncimilor
Adâncimea apei într-un punct dat reprezintă distanţa, pe verticală,
de la suprafaţa apei până la fundul râului, lacului sau mării. Pentru
măsurarea adâncimilor se foloseşte tija sau prăjina hidrometrică, cablul
lestat ori ecosonda.
Determinarea elementelor secţiunii active de scurgere
Prin secţiune activă înţelegem suprafaţa din profilul transversal
prin care are loc scurgerea apei. Pentru determinarea ei la profilul
transversal se fixează punctele de reper pe ambele maluri. Între ele se
măsoară lăţimea râului (B), ca distanţa pe oglinda apei între cele două
75
maluri. Pe cablu se fixează verticalele de sondaj, în care se măsoară
adâncimea apei şi distanţele dintre ele. Determinarea adâncimilor (h) se
face cu tija hidrometrică iar cu datele se construieşte profilul transversal
şi se calculează suprafaţa secţiunii active (ω). Aceasta rezultă din
însumarea secţiunilor parţiale dintre verticalele de sondaj asimilate cu o
serie de figuri geometrice ca triunghiuri, dreptunghiuri, pătrate sau
trapeze, folosind formulele cunoscute pentru aflarea suprafeţelor.
Astfel, suprafaţa totală se va determina folosind formula:
ω = [(h1 b1)/2]+[(h1+h2) b2 ]/2 + …+ [(hn-1+ hn) bn-1]/2 +[(hn bn) /2]
Adâncimea medie (hmed) se determină ca raport între suprafaţa
secţiunii active (ω) şi lăţimea oglinzii apei (B) între cele două maluri.
hmed = ω / B
Adâncimea maximă (hmax) este cea mai mare adâncime a apei în
secţiunea transversală şi se alege din sondajele efectuate.
Perimetrul udat (P) sau muiat, este lungimea fundului apei şi
rezultă din însumarea ipotenuzelor unor triunghiuri dreptunghice, cu
catetele date de diferenţa dintre adâncimile ale verticalelor vecine.
Raza hidraulică (R) este raportul dintre suprafaţa secţiunii (ω) şi
perimetrul udat (P).
R=ω/P
Viteza de curgere
Viteza apei poate fi definită ca distanţa (în m) parcursă de masa de
apă în unitatea de timp (s), sau vectorul care indică intensitatea şi direcţia
de deplasare a particulelor lichide în mişcare. Viteza medie se determină
prin efectuarea mai multor măsurători pe verticalele de sondaj ale
secţiunii de scurgere, cu ajutorul morişti hidrometrice care se compune
din rotor (sau elicea), corpul moriştii şi coada.
Viteza medie a apei, pe aceeaşi verticală de sondaj, se poate calcula
din valorile punctuale, folosind metoda analitică, grafoanalitică,
grafomecanică sau metoda integrării vitezelor pe verticală.
Măsurarea cu flotori sau plutitori este cea mai simplă şi nu
presupune decât dotarea cu un ceas cu cronometru sau secundar central,
posibilitatea de a măsura o distanţă între două repere de pe mal şi câţiva
plutitori.
Debitul râurilor
Prin debit (Q) înţelegem volumul de apă (l/s sau m3/s) care trece
prin secţiunea transversală a unui curs de apă într-o unitate de timp. Se
determină ca fiind produsul dintre secţiunea de scurgere (ω ) în m2 şi
viteza apei (V) m/s:
Q=ωV
76
 Debite caracteristice
Se extrag din fişele debitelor medii zilnice şi pot fi:
Debitul maxim absolut (Q max.abs,), cel mai mare debit înregistrat
în perioada de observaţii directe, sau reconstituit din informaţii.
Debitul maxim extraordinar (Qmax.ex.) este cel mai mare debit din
ultima perioadă de 30 de ani.
Debitul maxim de inundaţie (Q max.in.) este debitul la a cărui
valoare apele depăşesc cota de inundaţie şi se revarsă în albia majoră.
Debitul maxim anual (Qmax.an.) este cel mai mare debit din cursul
unui an.
Debitul maxim lunar (Qmax. lun) cel mai mare debit dintr-o lună.
Debitul mediu anual (Qm.an) este media aritmetică a debitelor medii
lunare dintr-un an.
Debitul mediu lunar (Qm.l.) este media aritmetică a debitelor
medii zilnice dintr-o lună determinate pe baza cheii limnimetrice.
Debitul modul sau mediu multianual (Qo) reprezintă media
debitelor medii anuale pe o perioadă cât mai mare de observaţii.
Debitul de etiaj (Qe) debitul cel mai mic, care se realizează numai în
10 zile din an.
Debitul minim lunar (Q min. l.) cel mai mic debit înregistrat în
cursul unei luni.
Debitul minim anual (Q min. an.) cel mai mic debit din cursul unui an.
Debitul minim absolut (Q min.abs.) cel mai mic debit înregistrat în
perioada de observaţii.

5. REGIMUL HIDROLOGIC AL RÂURILOR

Prin regim hidrologic înţelegem schimbarea legică a stării

resurselor de apă, în timp, condiţionată de factorii fizico-geografici şi
în principal de condiţiile climatice. El se manifestă prin oscilaţii
zilnice, anotimpuale anuale şi multianuale ale nivelurilor, debitelor
lichide şi solide, temperaturilor, chimismului, proceselor de albie.
determinate de condiţiile climatice şi de cele fizico-geografice. La
toate acestea se adaugă factorul uman, cu rol din ce în ce mai
important în modificarea uneori radicală a regimului hidrologic.

5.1. Factorii care determină scurgerea râurilor

Au o importanţă majoră în formarea scurgerii fie prin aportul de
apă din precipitaţii, fie prin pierderile cauzate de evapotranspiraţie.
Precipitaţiile reprezintă cantitatea de apă căzută din nori sub
formă lichidă (ploaie) sau solidă (zăpadă, grindină, măzăriche ş.a.), ori
77
depusă de aerul umed pe sol. Capacitatea unui nor de a elibera o parte
din apa pe care o conţine este foarte limitată, fiind de 3 l/m2 dar în
majoritatea cazurilor, norii îşi refac volumul în măsura în care pierd o
parte din apa conţinută. Viteza de cădere a picăturilor de ploaie variază
între 4 şi 9 m/s, în funcţie de diametrul lor care poate varia de la sub 1
mm la circa 5 mm.
Evaporaţia este un alt element important al condiţiilor climatice
care-şi pune amprenta pe regimul de scurgere al râurilor. Fiind direct
legată de temperatură, evapotranspiraţia are o zonalitate verticală
inversă cu valori mici la munte şi mari la câmpie. Temperatura scăzută
din perioada de iarnă permite stocarea unor cantităţi de zăpadă mai
mari în acest interval. In schimb, ploile moderate din perioada de vară
au o contribuţie minimă la scurgere din cauza evapotranspiraţiei ridi-
cate care antrenează pierderea unor volume importante de apă. Deci pe
cele mai înalte culmi carpatice se întâlnesc valori de 300-400 mm, în
timp ce în Câmpia de Vest, în Câmpia Română şi în Dobrogea valori
de peste 700 mm.

5.2. Factorii care influenţează scurgerea râurilor

Factorii neclimatici au un rol important în distribuţia spaţială a
scurgerii râurilor şi includ condiţiile geologice, de relief şi solurile
care, la scara vieţii umane, le putem considera constante. Sunt apoi
vegetaţia şi activităţile umane care au o dinamică accentuată în timp.
Constituţia geologică cu distribuţia spaţială a diferitelor tipuri
de roci consolidate sau neconsolidate, permeabile sau impermeabile cu
diferite structuri şi stratificaţii are un rol important în circulaţia apelor
căzute din precipitaţii. În zona de munte rocile sunt compacte, cu
rezistenţă mare la eroziune, iar pantele mari ale versanţilor şi albiilor
de râu, impun o scurgere rapidă cu cantităţi mici de aluviuni în
suspensie. În regiunile deluroase, pe rocile mai slab cimentate sau
chiar neconsolidate uşor friabile, acoperite cu soluri care au o textură
argiloasă, scurgerea apelor se produce repede şi se formează viituri
care antrenează o mare cantitate de aluviuni în suspensie. În arealele
piemontane şi de podiş, sunt pachete groase de depozite permeabile în
alternanţă cu impermeabile, cu drenaj subteran adânc greu intersectat
de eroziunea fluvială, cu secări frecvente al râurilor. În zonele de
câmpie, apele din precipitaţii, au un drenaj lent, se scurg încet spre reţeaua
de albii sau rămân la suprafaţa terenului, unde predomină procesele de
infiltrare sau evaporare.

78
 Un rol deosebit asupra scurgerii râurilor îl au calcarele, pe a căror
suprafaţă scurgerea superficială este complet dezorganizată în favoarea
celei subterane, cu mici variaţii ale regimului de scurgere.
Relieful are o influenţă directă asupra scurgerii râurilor prin gradul
de fragmentare şi prin pantele versanţilor, cu urmări şi asupra circulaţiei
apelor freatice. In regiunile carpatice, unde frecvent pantele sunt între 200
şi 400m/km şi chiar peste, scurgerea superficială de pe versanţi este foarte
rapidă. Procesul se reduce treptat spre câmpie, ca urmare a faptului că în
regiunile de deal pantele sunt cuprinse între 80 şi 200m/km, în timp ce la
câmpie au numai între 5 şi 60m/km. Influenţa reliefului asupra proceselor
de scurgere se manifestă şi prin zonalitatea verticală, a precipitaţiilor, a
scurgerii şi evapotranspiraţiei.
Solul are rolul de tampon, fiind interfaţa dintre precipitaţii şi
scurgerea de versant. Influenţa solului asupra proceselor de scurgere
depinde de structura şi textura solurilor, de panta versanţilor şi de
intensitatea ploilor. Solurile cu textură nisipoasă au o capacitate de
reţinere mare în timp ce solurile argiloase au capacitate de reţinere mică.
Vegetaţia prin cantitatea de masă pe unitatea de suprafaţă are un rol
important în atenuarea proceselor de scurgere şi chiar în protejarea
covorului de sol contra proceselor de eroziune. În primul rând, covorul
vegetal împreună cu condiţiile climatice contribuie la formarea tipurilor de
sol. Apoi sistemul radicular al plantelor contribuie la o sporire a rezistenţei
solurilor la procesele de eroziune. Un covor vegetal dens, în cazul păşunilor
sau al fâneţelor, contribuie la o atenuare a scurgerii de versant.
Activitatea omului cea mai importantă în timp a fost defrişarea
pădurilor făcută prin incendiere sau tăiere pentru a face loc terenurilor de
cultură, păşunilor şi fâneţelor, sau pentru a folosi lemnul în diferite
scopuri. Înlocuirea pădurilor a produs o dereglare a circuitului hidric prin
accelerarea proceselor de scurgere, declanşarea mai rapidă a undelor de
viitură care au o putere de eroziune şi transport sporită. Sunt apoi o serie
de acţiuni care modifică substanţial regimul natural de scurgere cum ar fi
barajele şi lacurile de acumulare, derivaţiile de debite, îndiguirile,
regularizările de albii, desecarea şi irigarea terenurilor etc.

5.3. Sursele de alimentare a scurgerii râurilor

Circuitul apei în natură, de la nivel local la planetar, furnizează
apa necesară scurgerii râurilor. După originea surselor de alimentare
râurile pot avea o alimentare superficială şi una subterană.
Sursele de alimentare superficială sunt reprezentate de
precipitaţii care la rândul lor pot fi lichide şi solide. Ponderea uneia
79
sau alteia din aceste stări de agregare depinde de latitudinea şi altitu-
dinea bazinului.
Pentru a aprecia cărui tip de alimentare superficială aparţine un
bazin, s-a ales valoarea procentului alimentării din zăpezi, din scurgerea
superficială (Zs %). Astfel, dacă din volumul scurgerii anuale Zs >
50% predomină alimentarea din zăpezi, dacă Zs <50% cea din ploi.
Altitudinal putem astfel defini trei zone importante:
Zona montană cu predominarea alimentării din zăpezi (Zs > 50%),
zona de deal şi de podiş cu predominarea alimentării din ploi (Zs <
50%) care începe de la altitudinea de 1 200-1 400 m în jos şi zona de
câmpie cu predominarea alimentării din zăpezi în care (Zs > 50%) şi
ajunge la peste 60% în sudul Câmpiei Române.
Sursele de alimentare subterană sunt reprezentate de apele
freatice şi uneori chiar şi de cele de adâncime şi au un rol foarte
important în special în perioada de vară când evapotranspiraţia este
mare iar ploile lipsesc şi iarna când, deşi este apă la suprafaţa solului,
aceasta este stocată sub formă de zăpadă, în alimentarea râurilor fiind
prezentă numai alimentarea subterană. În raport cu condiţiile
geografice se observă o zonalitate verticală a alimentării subterane
fiind de 5 şi 15% din volumul scurgerii anuale la câmpie, 20-25% în
zona de deal, şi între 25-30% şi chiar peste 40% în arealul carpatic.

5.4. Caracteristicile generale ale scurgerii râurilor din România

Fiind un produs al climei temperat-continentale, scurgerea
râurilor din România, în condiţiile fizico-geografice specifice spaţiului
carpato-danubian, are în primul rând o variaţie în timp determinată de
evoluţia factorilor climatici şi una spaţială dependentă de altitudine şi
de condiţiile fizico-geografice locale.
Variaţia anotimpuală a scurgerii este determinată de caracteris-
ticile elementelor climatice. În funcţie de acestea, în regimul de scur-
gere al râurilor putem individualiza:
Iarna (I), o mare parte din precipitaţii, cad sub formă de zăpadă,
rămân stocate la suprafaţa solului un timp mai îndelungat la munte şi
mai scurt la câmpie. Ca urmare, se produc apele mici de iarnă şi
scurgerea medie specifică are valori mici. În acest interval, scurgerea
subterană are cea mai mare pondere în alimentarea cursurilor de apă.
Invazia maselor de aer cald, oceanic sau submediteraneean, produce
topirea bruscă a zăpezilor provocând viiturile de iarnă, cu o frecvenţă
mai mare în partea de vest şi de sud-vest a ţării (fig. 3).

80
 Primăvara (P), începe topirea treptată a zăpezii şi a gheţii.
Procesul se reflectă în regimul scurgerii prin perioada cu ape mari de
primăvară, diferenţiată altitudinal. Ploile de lungă durată şi intensitate
mică, favorizează topirea zăpezilor, alimentarea râurilor fiind
combinată, nivo-pluvială sau pluvio-nivală. Suprapunerea topirii
zăpezilor, cu ploile de primăvară determină viiturile de primăvară.
Combinarea celor două procese face ca în acest anotimp să se
realizeze pentru toate râurile din România cel mai mare volum al
scurgerii (40-50%).

Fig. 3. Hidrograful schematic

al fazelor caracteristice ale
scurgerii lichide: 1, ape mici;
2, ape mari; 3, viituri.

Vara (V) precipitaţiile sunt mai reduse şi se produce şi o

epuizare a rezervelor de ape subterane iar evapotranspiraţia este
ridicată favorizând apariţia apelor mici de vară când scurgerea are
valori foarte mici sau poate apărea fenomenul de secare a râurilor.
În acest anotimp sunt frecvente viituri de vară ca urmare a
ploilor torenţiale cu intensitate foarte mare, dar de scurtă durată
(fig. 3). În perioada de vară se realizează între 15-20% din scurgerea
anuală pe râurile din zona de deal şi de câmpie, valoarea crescând la
30% pentru râurile din regiunea de munte.
Toamna (T), deşi temperaturile şi evapotranspiraţia scad şi cresc
puţin precipitaţiile, acestea au intensitate mică şi durată mare ajutând, la
refacerea rezervelor de ape subterane. Ca urmare, se menţine în prima
parte a anotimpului, o perioadă a apelor mici de toamnă. Sunt însă
posibile şi viiturile de toamnă, cum au fost în octombrie 1972 în partea de
sud a României. Ponderea toamnei la realizarea volumului anual al
scurgerii este de 5% pentru deal şi câmpie, şi de 15% pentru munte.
81
 Apare deci evident că pe râurile României, viiturile pot apare în
orice anotimp al anului, cu cea mai mare frecvenţă în perioada de
primăvară şi de vară.
Altitudinea determină zonalitatea verticală a elementelor
climatice şi a factorilor fizico-geografici care generează scurgerea. În
raport cu altitudinea, relieful României are o distribuţie echilibrată.
Astfel, în regiunile de câmpie, cu altitudini sub 200 m, care ocupă
33% din suprafaţa ţării se observă o reducere a scurgerii medii
specifice de la 2-3 l/s km2 în Câmpia Vestică la sub 1 l/s km2 în
Câmpia Română. Regiunile de deal şi podiş între 200 şi 800 m, ocupă
37% din suprafaţa României şi au o scădere a scurgerii de la 22-24 l/s
km2 la 800 m pe culmile vestice ale Carpaţilor Occidentali, la 4-5 l/s
km2 în Carpaţii Orientali şi în Subcarpaţii Moldovei la altitudini
echivalente. Regiunea de munte cu condiţii favorabile scurgerii, care are şi
cea mai mare pondere la formarea resurselor de apă ale României ocupă
circa 30% din suprafaţa ţării.
Poziţia Carpaţilor, în centrul ţării, ca barieră în calea maselor de
aer, este hotărâtoare în dimensionarea precipitaţiilor şi a scurgerii.
Caracterul torenţial al scurgerii apei pentru râurile din România
reflectă particularităţile climatice şi caracterul torenţial al ploilor care
alături de energia, gradul de fragmentare a reliefului şi factorul antropic
contribuie la accentuarea torenţialităţii.
Variaţiile azonale ale scurgerii râurilor sunt imprimate de
prezenţa regiunilor calcaroase, a celor cu izvoare termale şi minerale
care modifică scurgerea, cantitativ şi calitativ (termic şi hidrochimic).
Scurgerea medie
Prin scurgere superficială se înţelege partea precipitaţiilor care se
orientează la suprafaţa solului, către un curs de apă. Această cantitate de
apă se evaluează prin debitele de apă (în 1/s sau în m3/s), măsurate la
posturile hidrometrice sau în orice secţiune de scurgere.
Scurgerea medie este cel mai general indicator al bogăţiei
resurselor de apă din râuri, oferind informaţii asupra potenţialului
acestora într-un bazin hidrografic sau spaţiu geografic. Ca parametru
hidrologic se calculează prin media aritmetică a debitelor medii
anuale, pe întreaga perioadă de observaţii şi în acest caz se numeşte
debit mediu multianual sau debit modul (Q0).
Scurgerea medie specifică (q) reprezintă cantitatea de apă scursă
într-o secundă de pe unitatea de suprafaţă şi se exprimă în l/s km2 sau
în mm strat. Scurgerea medie specifică poate fi analizată pe intervale
caracteristice de timp: zi, lună, anotimp, sezon, an sau pe o perioadă
82
multianuală. Pentru calcularea scurgerii medii specifice debitul mediu
multianual Qm (m3/s) transformat în l/s se raportează la suprafaţa
bazinului Sb (km2).
q = (Qm 10 3)/ Sb
Înălţimea stratului scurs reprezintă grosimea stratului de apă în
mm, uniform distribuit pe întregul bazin hidrografic, realizat într-un
interval de timp dat. Pentru aprecierea mărimii se impune a cunoaşte
debitul mediu multianual (Qm m/s), suprafaţa bazinului (Sb km2) şi
timpul (T) estimat prin numărul de secunde dintr-un an (31 556 926).
h = (Qm 103T) / (Sb. 106) = (Qm 103 31 556 926) / (Sb 106)
h = q 31,556 q = h/31,556 .
Scurgerea maximă
Ca fază a regimului hidrologic, reprezentată prin viituri, se poate
produce în orice perioadă a anului dar cu intensităţi, cauze şi repartiţii
spaţiale diferite. Ea poate apare în timpul iernii, ca urmare a invaziei
maselor de aer submediteraneean, în partea de sud-vest şi de vest a
României şi în toate celelalte anotimpuri datorită ploilor torenţiale. În
perioada de primăvară scurgerea maximă poate apare pe fondul apelor
mari de primăvară. Scurgerea maximă este cea mai importantă fază de
regim, prin ponderea efectelor distructive ale apelor şi prin volumele
scurse. Din această fază de regim cele mai spectaculoase ca evoluţie,
efecte şi volume de apă vehiculate sunt viiturile care pot fi simple
când au un singur vârf şi compuse cu mai multe vârfuri. La o viitură
deosebim un timp de creştere, unul de descreştere mai lung, un debit
maxim şi o durată totală. Viiturile sunt creşteri bruşte şi de scurtă
durată a nivelurilor şi implicit a debitelor râurilor, în general peste
valorile obişnuite. Ele pot apărea ca urmare a scurgerii din ploi, din
topirea bruscă a zăpezilor, din suprapunerea celor două fenomene, sau ca
urmare a unor accidente la construcţiile hidrotehnice.
Scurgerea maximă specifică qmax (l/s km2) se obţine prin raportul
dintre valoarea debitului maxim al viiturii înregistrat (QMv) (l/s) şi
suprafaţa bazinului de recepţie (Sb).
qmax = QMv / Sb
Inundaţiile reprezintă acoperirea temporară cu apă, a unei
suprafeţe de teren, ca urmare a creşterii nivelurilor.
Scurgerea minimă
Scurgerea minimă este cea mai mică cantitate de apă care trece
prin secţiunea de scurgere a unui râu într-o perioadă de timp dată. Ea
poate fi minimă lunară, anotimpuală, anuală sau multianuală.
În România, scurgerea minimă, ca rezultantă a condiţiilor climatice,
se produce atât în perioada de vară – toamnă, cât şi iarna. Ea apare în
83
sezonul cald (IV –XI), dar mai frecvent din iulie până în septembrie, când
la temperaturile medii zilnice de 30-35oC, evapotranspiraţia este mare. In
perioada rece a anului (XII – III), scurgerea minimă apare când
temperaturile medii zilnice sunt sensibil sub 0oC şi precipitaţiile căzute
sub formă solidă sunt stocate la suprafaţa solului, iar din volumul de apă
scurs, o parte este imobilizată prin îngheţare, alimentarea efectuându-se
din descărcarea rezervelor subterane. In raport cu condiţiile climatice şi
cu ansamblul factorilor fizico-geografici în România întâlnim, după
caracterul scurgerii, trei tipuri de râuri:
Râuri cu scurgere permanentă specifice regiunilor montane care
au apă tot timpul anului şi unde la suprafeţe bazinale mai mari de 20-
50 km2 nu se observă fenomenul secării.
Râuri cu scurgere semipermanentă sunt cele la care fenomenul
de secare poate apare odată la 2-3 ani sau mai mulţi.
Râurile cu scurgere temporară seacă în fiecare an pe perioade
diferite, cu apă numai în perioada de topire a zăpezilor sau a ploilor.
Tipurile de regim
Sintetizarea caracteristicilor legate de apele mari, viituri, ape mici,
de repartiţia scurgerii în timpul anului şi de sursele de alimentare, permite
o serie precizări asupra tipurilor de regim. La individualizarea acestora se
are în vedere, de asemenea, zonalitatea verticală a factorilor fizico-
geografici, ca şi influenţa principalelor tipuri de circulaţie atmosferică. S-
au identificat astfel, trei tipuri majore de regim hidric, cel carpatic,
pericarpatic şi ponto–danubian cu mai multe diferenţieri regionale.

5.5. Scurgerea de aluviuni

Reprezintă cantitatea de material solid transportat de ape, de pe
suprafaţa unui bazin hidrografic, într-un interval de timp dat.
Prin eroziune se înţelege procesul de transport progresiv al
solului ori a particulelor de sol de la locul iniţial, de către un agent
fluid. Este un proces mecanic ale cărui componente sunt, pe de o
parte, forţele care tind să producă eroziunea şi pe de altă parte, cele
care tind să se opună, rezultanta fiind mişcarea sau nu a materialului.
Eroziunea exercitată de apă poate fi:
Eroziune pluvială sau pluviodenudarea exercitată de impactul
picăturilor de ploaie, pe un sol neprotejat de un covor vegetal.
Intensitatea ei depinde de mărimea şi de viteza picăturilor de ploaie, de
starea de umezeală a solului, de permeabilitatea şi de textura acestuia.
Eroziune fluvială exercitată de scurgerea concentrată, asupra fundului
şi malurilor, în formele negative ale reliefului prin care are loc scurgerea.
84
 Deplasarea aluviunilor
De regulă în transportul fluvial deosebim după modul cum sunt
transportate, de apă, două mari categorii de aluviuni:
Aluviuni în suspensie care reprezintă volumul de materiale
solide transportate în suspensie în masa de apă.
Aluviunile târâte, aceea parte a debitului solid care se deplasează
pe fundul cursului de apă prin salt, rostogolire sau târâre în contact cu
patul albiei. Prin debit de aluviuni (Da) înţelegem volumul de
materiale solide transportate de un râu, într-o unitate de timp şi se
exprimă în g/l, kg/s sau t/s.
Determinarea turbidităţii
Se face prin recoltarea probelor de apă şi analiza lor în laborator
specializat prin cântărirea materialului uscat cu o balanţă de precizie. În final
turbiditatea (ρ) g/l este greutatea materialului solid (P) în grame dintr-un litru
de apă recoltată (V).
ρ = P/V (g/l)
Metode de calcul a debitelor de aluviuni
Metodele de calculare a debitelor de aluviuni în suspensie sunt
asemănătoare cu cele ale debitelor de apă dar impun o serie de operaţii
premergătoare care constau în:
- calculul turbidităţilor (ρ) cunoscând greutatea aluviunilor (P) şi
volumul (V) de apă recoltată;
ρ=P/V
- înscrierea valorilor obţinute în carnetele de măsurători;
- calcularea debitelor unitare de aluviuni în suspensie (α) pentru
punctele în care s-a determinat viteza apei (v) şi în care s-au recoltat
probele şi s-a calculat turbiditatea (ρ), folosind formula:
α = ρ v (g / m2 s)
Cu aceste date, cu măsurătorile de secţiune şi cu cele de viteză
se aplică una din metodele analitică, graoanalitică sau grafomecanică.
Turbiditatea medie în profilul analizat (ρm) se obţine ca raport
între debitul total de aluviuni (R) în g/s sau kg/s şi debitul de apă (Q)
în l/s sau m3/s
ρm = R / Q
Turbidităţile maximă şi minimă, în secţiunea de măsurare, se
aleg din mulţimea măsurătorilor efectuate.
Scurgerea de aluviuni pe râurile din România
Scurgerea de aluviuni, este rezultanta întregului complex de
factori fizico-geografici dintr-un bazin dat.
Scurgerea specifică de aluviuni în suspensie (r) defineşte cantitatea
de aluviuni, scursă prin secţiunea unui râu, de pe o unitate de suprafaţă
85
(hectar). Pentru caracterizarea scurgerii de aluviuni în suspensie se folosesc
trei caracteristici principale:
1. Scurgerea medie specifică de aluviuni în suspensie r în t/ha
an, defineşte cantitatea de materiale solide scoase din bazin de pe
suprafaţa unui ha în decurs de un an sau pe o perioadă mai mare.
2. Scurgerea maximă specifică de aluviuni în suspensie (rmax) în
t/ha ca fiind cantitatea de materiale scoase de pe suprafaţa de un ha
într-un interval de timp dat.
3. Scurgerea minimă specifică de aluviuni în suspensie (rmin) t/an
este folosită în cazul în care interesează acest aspect, pentru studiile de
alimentări cu apă sau la alte diverse studii şi proiecte.
Urmărind datele medii multianuale obţinute la peste 200 staţii
hidrometrice din România, s-au remarcat o variaţie a debitelor de
aluviuni în suspensie în lungul râurilor şi o variaţie altitudinală.
Legătura dintre scurgerea medie specifică de aluviuni în suspensie
şi altitudinea medie a bazinelor hidrografice pentru clina sudică a
Carpaţilor Meridionali şi de Curbură, arată o creştere a debitelor de aluviuni
în suspensie începând de la culmile carpatice, spre regiunea subcarpatică
unde ating cele mai mari valori (în Subcarpaţii de la Curbură) de peste 25 t /
ha an după care scad din nou spre câmpie. Pentru bazine mici aceste valori
depăşesc cu mult valorile medii, ajungând la 400-500 t/ha an.
La nivelul României s-a calculat o scurgere medie specifică de
aluviuni în suspensie de 1,88 t / ha an sau un volum de 44,5 milioane
tone de materiale solide evacuate. Pe bazine hidrografice, se constată
că partea vestică a României, inclusiv bazinul Cernei, care reprezintă
35% din teritoriu, are o scurgere medie specifică de aluviuni în
suspensie de 1,0 t/ha an şi contribuie cu 8,8 milioane tone la bugetul
total. În schimb, partea aferentă restului bazinelor până la Prut, care
însumează 65% din teritoriu are o scurgere medie de aluviuni în
suspensie de 2,4 t/ha. an sau 35,7 milioane tone.

5.6. Regimul termic al apei

Căldura sau energia calorică pe care o posedă orice corp este o
formă de energie, care poate fi uşor trecută de la un corp la altul sau de
la un mediu la altul, în cazul unei diferenţe de potenţial termic. Pentru a
aprecia starea termică a apei se impune a cunoaşte:
Căldura specifică a apei care este cantitatea de căldură necesară
ridicării cu 1oC a temperaturii unei unităţi de un gram de masă.
Căldura latentă este cantitatea de căldură absorbită ori cedată în
cursul modificării stării de agregare la presiune şi temperatură constantă.
86
 Variaţia temperaturii apelor curgătoare
În analiza regimului termic al apelor curgătoare şi în variaţia lui
în timp şi în spaţiu se au în vedere atât caracteristicile regimului
termic al apelor, al aerului cât şi particularităţile legate de volumul de
apă, de caracteristicile scurgerii şi ale secţiunilor transversale în
profilul longitudinal.
Temperatura medie multianuală a apei râurilor, relevă cele mai
scăzute temperaturi, sub 5ºC pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor
Meridionali şi Apuseni, după care valorile cresc treptat, cu scăderea
altitudinilor, ajungând la peste 12ºC în Câmpia Română.
Temperaturile maxime ale apei râurilor se produc de regulă în
intervalul iunie-august şi variază între 12 şi 22oC în regiunea montană,
18-30oC în cea subcarpatică şi 25-35ºC în cea de câmpie.
Temperaturile minime care se suprapun şi cu fenomenele de iarnă
se produc din decembrie până în februarie şi chiar martie fiind în jurul
temperaturii de 0ºC, dar şi mai puţin (-2ºC) la munte unde viteza
curentului este mare şi apa nu poate îngheţa la 0ºC.
Fenomenele de îngheţ
Apa îngheţată, în stare cristalină, are moleculele aranjate într-o
geometrie fixă şi cu o mişcare vibratorie.
Principalele forme de gheaţă pe râuri sunt:
Acele de gheaţă, sunt primele fenomene care se instalează la
malurile râului sub forma unor cristale transparente de gheaţă.
Zaiul este constituit din cristale de gheaţă antrenate în masa de apă.
Gheaţa la fund se formează pe patul albiei sau pe obiectele din
apă în condiţiile unei mase de apă suprarăcită.
Gheaţa la mal presupune un proces avansat de îngheţ când, la
maluri apare o fâşie îngustă de lungimi şi lăţimi variate.
Sloiurile de gheaţă reprezintă bucăţi de gheaţă, care plutesc la
suprafaţa apei.
Năboiul este o gheaţă buretoasă care pluteşte în îngrămădiri
nelegate între ele.
Podul de gheaţă presupune îngheţarea râului de la un mal la
celălalt cu un strat continuu de gheaţă. Se formează în condiţiile unor
perioade mai îndelungate cu temperaturi negative (1-40 zile). În funcţie
de condiţii, se întâlneşte:
Podul de gheaţă suspendat în cazul albiilor înguste, cu gheaţa
bine prinsă de maluri, când nivelurile scad şi rămâne un spaţiu între
gheaţă şi suprafaţa apei.
Apa peste pod de gheaţă în cazul în care se produce un dezgheţ în
amunte şi o creştere a volumului de apă, care se scurge peste gheaţă.
87
 Poduri de gheaţă suprapuse când apa care este peste gheaţă,
îngheaţă din nou şi face alt pod care poate fi, sau nu, unit cu primul.
În România durata podului de gheaţă, variază în medie de la 20-40
de zile pe râurile din vestul ţării la 60-80 în depresiunile intramontane pe
râurile din Maramureş şi din Moldova. Cele mai lungi perioade cu pod de
gheaţă s-au înregistrat pe Bistriţa Aurie la staţia Dorna Giumalău (117
zile) în iarna 1953-1954 şi pe Olt la Sâncrăieni (114 zile).
Zăpoarele sunt îngrămădiri de sloiuri în anumite sectoare de râu
mai înguste, la pilonii podurilor sau la diferite obstacole.
Fenomenele de îngheţ pe râurile din România
Regimul termic al apei râurilor din România este rezultatul
regimului de insolaţie, a condiţiilor locale, a inerţiei termice a apei şi a
influenţei celor trei mari tipuri de circulaţie a maselor de aer. Pe
râurile interioare, fenomenele de îngheţ încep în cea de a doua decadă
a lunii noiembrie, până în prima decadă a lunii decembrie, în partea de
nord-est a României şi în cea de a treia decadă a aceleiaşi luni în
Câmpia de Vest şi în zona de influenţă mediteraneeană din Munţii
Banatului şi din Oltenia de sud-vest.
Dispariţia fenomenelor începe din partea de vest şi de sud-vest,
în prima decadă a lunii februarie şi se încheie în cea de a doua decadă
a lunii martie, în partea de nord-est a României.
Podul de gheaţă apare după gheaţa la mal la un interval cuprins
între 1 şi 40 de zile în condiţiile menţinerii unor temperaturi negative.
De regulă, se instalează în cea de a treia decadă a lunii decembrie şi în
prima decadă a lunii ianuarie. Durata podului de gheaţă este de 20-40
de zile pe râurile din partea de vest a României şi de 40-60 de zile pe
râurile din depresiunile intramontane ale Transilvaniei, din Maramureş
şi din Moldova.

5.7. Chimismul apei râurilor

Formarea compoziţiei chimice a apelor este un proces complex
determinat de factorii naturali şi de cei antropici. În regim natural,
ploile care cad la suprafaţa solului, au deja dizolvată o mică cantitate
de dioxid de carbon şi un caracter puţin acid şi agresiv. Apele care se
scurg la suprafaţa solului, au o posibilitate mai mică de dizolvare. În
schimb cele din subteran au mai multe posibilităţi de a se încărca cu
elemente chimice dizolvate din rocile prin care circulă.
Elementele ionice sunt reprezentate de atomii sau grupele de
atomi ai elementelor dizolvate în apa râurilor, încărcate cu o sarcină
electrică pozitivă sau negativă. Din aceste puncte de vedere deosebim:
88
 Cationi, sau ionii care poartă una sau mai multe sarcini
elementare pozitive cum sunt:, H+, Na+, K+, Ca++, Mg++, Al+++.
Anioni, ionii care poartă una sau mai multe sarcini negative cum
sunt: Cl- , CO--, SO--, PO---.
Dintre cei mai importanţi anioni şi cationi existenţi în apele
naturale menţionăm pe cei de Na+, K+, Ca++ şi Mg++.
Sodiul (Na+) apare în apele din formaţiuni salifere sau regiuni aride
de unde spală eflorescenţele de săruri de la suprafaţa solului.
Potasiul (K+) se găseşte în cantităţi mai mici în apele naturale.
Calciul (Ca++) şi magneziul (Mg++) se întâlnesc de regulă în
toate apele care spală depozitele de roci carbonatice.
Fierul se găseşte ca fier bivalent (Fe++) sau trivalent (Fe+++), sub
formă de coloizi sau de compuşi.
Carbonaţii (CO3--) provin din descompunerea şi dizolvarea
calcarelor şi a feldspaţilor. Prin aceste procese se ajunge la formarea
bicarbonaţilor (HCO3-) care se găsesc frecvent în apele naturale.
Sulfaţii (SO4--) provin în special din dizolvarea gipsului existent
în cantităţi mari în compoziţia unor roci sedimentare.
Clorurile (Cl-) prezente fie în cantităţi mici fie din abundenţă în
arterele care drenează sedimente de origină marină sau salifere.
Compuşii nonionici reprezentaţi de regulă de dioxidul de siliciu
(SiO2) sau silicea care ajunge în ape prin spălarea rocilor vulcanice .
Fenolul este prezent în ape mai mult ca rezultantă a deversărilor de
la o serie de fabrici şi rafinării. Este foarte periculos pentru fauna
piscicolă şi prin mirosul neplăcut care face apele inutilizabile.
Gazele dizolvate. Compoziţia chimică a apelor este influenţată
şi de gazele dizolvate ca oxigenul, dioxidul de carbon, hidrogenul
sulfurat sau metanul.
Oxigenul (O2) este înglobat în compoziţia chimică a apei încă
din faza de vapori sau picături, (atmosfera având 21% oxigen) din
contactul pe care-l are suprafaţa apelor cu atmosfera ca şi din procesul
de fotosinteză a unor plante acvatice. Cantitatea de oxigen în mg/l este
invers proporţională cu temperatura, fiind de 13,4 mg/l la 4ºC şi de
numai 7,5 mg/l la temperatura de 30ºC.
Dioxidul de carbon (CO2) este preluat din atmosferă, care-l conţine
în proporţie de 0,033%, din procesele de ardere şi de oxidare şi consumat
în procesele de fotosinteză. Conţinutul apei în CO2 este direct legat cu
pH-ul şi cu alcalinitatea apei.
Hidrogenul sulfurat (H2S), apare în apele subterane, în bazine
lacustre şi marine închise cum este Marea Neagră la adâncimi sub 200 m.
89
 Metanul (CH4) se întâlneşte de regulă în apele de zăcământ şi în
izvoarele care spală şisturile bituminoase.
Însuşirile fizico-chimice ale apelor
Tipul şi ponderea elementelor şi a substanţelor dizolvate,
determină compoziţia chimică şi însuşirile fizico-chimice.
Aciditatea exprimă concentraţia ionilor de hidrogen (H+) liber
conţinut (pH).
Alcalinitatea se datorează prezenţei în apă a hidroxidului, a
carbonatului acid şi a bicarbonatului.
Duritatea (ºdh) este o proprietate caracteristică a apei, definită ca
suma concentraţiei cationilor cu excepţia celor de H+ şi ai metalelor
alcaline. Practic ea este dată de ionii de Ca şi Mg la care uneori se mai
asociază şi Fe şi Al.
Duritatea totală este dată de totalitatea sărurilor de Ca şi Mg
(cloruri, bicarbonaţi, sulfaţi, nitraţi).
Duritatea temporară este dată de cantitatea de carbonaţi şi
bicarbonaţi care pot fi eliminaţi şi prin fierbere se depun pe pereţii vaselor.
Duritatea permanentă reprezintă partea din duritate, legată de
anionii din cloruri, sulfaţi şi nitraţii solubili, care se menţin şi după
precipitarea carbonaţilor.
Conductibilitatea electrică este capacitatea apelor de a fi bune
conducătoare de electricitate.
Radioactivitatea apelor este determinată de degajările de radiu sau
de sărurile radioactive de uraniu, toriu sau de sodiu, solubile în apă.
Densitatea apei definită ca raport între unitatea de masă şi de
volum exprimată în g/cm2 sau kg/m3 fiind luată ca etalon apa distilată.
Transparenţa apei este calitatea de a lăsa să treacă energia luminoasă.
Se măsoară cu un disc alb cu diametrul de 30 cm (discul Sechi).
Turbiditatea este dată de cantitatea de particule organice şi
anorganice în suspensie într-un volum de apă din râuri, lacuri.
Însuşirile organoleptice ale apelor sunt indicatoare ale stării de
calitate şi a unor caracteristici fizico-chimice ale acestora.
Culoarea apelor poate fi dată de cantitatea de materiale minerale
sau organice existente în suspensie, sau în soluţie.
Gustul este o însuşire care se determină numai la apele potabile.
Mirosul apelor rezultă din substanţele volatile pe care le conţin,
a gazelor dizolvate, a reziduurilor menajere etc.
Clasificarea apelor naturale din punct de vedere chimic
Pentru clasificarea apelor se pot folosi drept criterii, atât
compoziţia chimică cât şi mineralizaţia totală a acestora.
90
 După compoziţia chimică apele se pot clasifica numai pe baza
analizelor de laborator. Alehin defineşte trei clase hidrochimice de
bază (bicarbonatate, sulfatate şi clorurate), fiecare cu câte trei tipuri de
cationi principali (Ca, Mg, Na).
Sulin deosebeşte patru tipuri de ape şi anume: sulfato-sodice,
hidrocarbonato-sodice, cloruro-magneziene şi cloruro-calcice, cu mai
multe grupe şi subgrupe
După gradul de mineralizare, care este dat de totalitatea ionilor
dizolvaţi, deosebim ape dulci care au sub 1 g de săruri la litru, salmastre
între 1 şi 25 g de săruri la 1 litru de apă, sărate care au între 25-50 g/l şi
suprasărate care conţin peste 50 g/l.
Chimismul apei râurilor din România
În regiunea de munte cu roci foarte rezistente la eroziune se
întâlnesc ape cu un grad de mineralizare în jur de 100 mg/l, apele
încadrându-se în tipul bicarbonatat. În zona de deal şi de podiş, cu roci
uşor friabile prin care apele circulă mai uşor şi spală mai multe
elemente, gradul de mineralizare variază între 200-500 mg/l. În zona
de câmpie mineralizarea creşte la valori cuprinse între 500-1 000 mg/l,
cum se observă în Câmpia Română, Dobrogea, Podişul Moldovei şi în
zona nisipurilor de la Carei.
În ceea ce priveşte tipurile hidrochimice se remarcă faptul că
90 % din teritoriul României, se încadrează în tipul bicarbonatat şi
îndeosebi bicarbonatat calcic. Arealul apelor sulfatate este mai mic şi
are o mineralizare între 500-1 000 mg/l.

6. GLACIOLOGIA

Glaciologia studiază formarea, proprietăţile şi acţiunea gheţii

sub toate formele ei, în special gheţarii. Marile suprafeţe ocupate de
cele două calote polare au un rol decisiv asupra climei terestre prin răcirea
şi suprarăcirea maselor de aer dând naştere unor arii anticiclonale reci cu
urmări asupra climatului din arealele învecinate.
Formarea gheţii în natură
La baza formării gheţii stă zăpada căzută şi acumulată de la un an la
altul. După căderea la suprafaţa solului densitatea zăpezii variază între 0,1
şi 0,8. Transformarea în gheaţă este un proces complex care depinde de o
serie de factori, dintre care cel mai important este menţinerea zăpezii de la
un an la altul şi apariţia unei forme noi numită névé sau firn. Mecanismul
presupune pe de o parte topirea locală a zăpezii sub efectul insolaţiei,
formarea firnului, deformarea plastică şi rearanjarea cristalelor.
91
 Limita zăpezilor persistente
Este determinată de poziţia geografică în altitudine şi în latitudine
la care cantitatea de zăpadă căzută care se topeşte este egală cu cea care
rămâne de la un an la altul. În zona Atlanticului această limită este
dincolo de Cercul Polar Nordic (66º), în timp ce în Siberia Centrală şi în
Extremul Orient coboară până la 45-50º latitudine nordică. În altitudine,
în Pirinei, (la 42-43º latitudine nordică) limita zăpezilor perene se
întâlneşte la 2 600-2 900 m, în Himalaya (27º34’ latitudine nordică)
ajunge la 4 900-5 000 m, în Africa ecuatorială, Kenya şi Kilimandjaro
(0-3º latitudine sudică), este la 4 500-5 200 m, în timp ce în Anzii
Cordilieri din Argentina, la 29º latitudine sudică, urcă la 6 400 m.
Structura şi proprietăţile gheţii
Gheaţa compactă a unui gheţar se compune din cristale care nu
au o formă geometrică caracteristică, fiind o gheaţă policristalină.
Însuşirile fizice ale gheţii sunt strâns legate de starea acesteia,
de forma cristalelor, de tipul de gheaţă realizată în raport cu vârsta ei.
Densitatea variază de la o zăpadă nouă sau veche, la firn sau la
gheaţă. La 0ºC densitatea gheţii este de 0,91663.
Refracţia gheţii la lumină naturală este de 1,31.
Conductibilitatea termică creşte odată cu scăderea temperaturii
fiind de 1,92 kcal / m h ºC la 0ºC şi de 2,39 kcal / m h ºC la –50ºC.
Căldura latentă de topire este de 80 kcal/kg, iar cea de desublimare
de 620 kcal/kg.
Conţinutul de ioni diferă de la un tip de gheaţă la altul. Gheaţa,
din apa mării are o salinitate de 0,3-0,5%.
Dinamica gheţarilor
Prin gheţar înţelegem o masă de gheaţă compactă rezultată din
acumularea zăpezii, prin topire şi îngheţare. Un gheţar trebuie să aibă
o suprafaţă unde zăpada sau gheaţa se acumulează şi una, în care
gheaţa acumulată în exces se topeşte. Orice gheţar are o zonă de
acumulare, sau de alimentare şi una de ablaţie (topire), situată în aval de
cea de acumulare care presupune existenţa unei limbi de gheaţă, care
curge în virtutea pantei şi a plasticităţii masei de gheaţă.
Orice gheţar, are ca elemente morfometrice:
- bazinul de recepţie, sau arealul care alimentează cu zăpadă masa
gheţarului, delimitat pe linia crestelor.
- lungimea gheţarului este distanţa între altitudinea maximă şi
cea minimă, pe limba gheţarului.
- lăţimea gheţarului se măsoară perpendicular pe linia de curgere a
limbii de gheaţă.
92
 Procesele de eroziune, transport şi acumulare ale gheţarilor
Gheaţa, un fluid în mişcare, cu o anumită rezistenţă, va exercita
în deplasare o presiune şi o antrenare a materialelor de pe fundul şi de
pe laturile văilor glaciare. Ca urmare, în timp, valea glaciară va căpăta
forma literei U. Materialele încorporate în masa gheţii sunt împinse
din amunte spre aval, din care cauză sunt colţuroase sau foarte puţin
rulate. Formele de relief pe care le pot genera aceste materiale rămase
după topirea gheţarului se numesc morene. Deci prin morenă
înţelegem o masă de material, detritic (nisip, pietriş, bolovăniş)
transportat de gheţari şi lăsat acolo unde se topeşte gheaţa. După
poziţia pe care o au aceste materiale distingem:
Morene frontale sau terminale formate la periferia calotelor
glaciare sau la capătul din avale al gheţarilor, prin împingerea
materialelor şi fixarea lor prin topirea gheţarilor.
Morene laterale din materialul antrenat pe flancurile limbii
gheţarului.
Morene de fund constituite din materialele antrenate în mişcare, la
baza gheţarului şi rămase după topirea gheţii.
Morene mediane din unirea morenelor laterale a doi gheţari care
confluează şi formează o singură limbă.
Morene interioare alcătuite din materialul care este încorporat în
masa gheţarului, ca urmare a afundării în masa de gheaţă.
Morene de suprafaţă provin din materialele care se găsesc la
suprafaţa gheţarului şi care provin din avalanşele de pe versanţi.

6.1. Clasificarea gheţarilor

După locul de formare pe suprafaţa globului, putem deosebi, pe de
o parte, gheţari continentali sau regionali şi gheţari montani sau locali.
Gheţarii continentali se întâlnesc la cei doi poli au extensiune
mare şi sunt gheţari de tip antarctic foarte masivi dând naştere la
banchize plutitoare şi de tip groenlandez care la periferie se termină
sub formă de limbi orientate pe văi, până la nivelul mării.
Gheţarii montani, de altitudine sau locali, sunt reprezentaţi de
masele de gheaţă care se formează în regiunile montane la altitudini
mai mari ca limita zăpezilor persistente. După locul în care sunt
cantonaţi ei se împart în gheţari de vale, de circ şi de podiş.
A. Gheţarii de vale la care alimentarea bogată din circul glaciar,
face ca gheaţa să se scurgă în lungul văii, sub forma unei limbi de
gheaţă care modelează valea glaciară. La rândul lor, aceşti gheţari sunt
de mai multe tipuri:
93
 Gheţari de tip alpin cu o zonă de acumulare a zăpezilor şi de
transformare în gheaţă (firn), în circurile glaciare şi o zonă de curgere
şi de topire sau limba gheţarului, care în Alpi poate ajunge la 10-25
km lungime şi chiar mai mult în Caucaz.
Gheţari de tip himalayan la care limba gheţarului principal
poarte ajunge la zeci de km şi grosimi de sute de metri.
Gheţari de tip scandinav apar ca un câmp de firn, situat pe un
platou, din care coboară, în direcţii diferite, mai multe limbi de gheaţă
care ajung în fiorduri până la nivelul mării.
Gheţari de tip alaskian care apar ca o masă de gheaţă de mari
dimensiuni, la poalele unei regiuni montane rezultate din unirea a doi
sau mai mulţi gheţari de vale care coboară din munte.
B. Gheţarii de circ se formează din zăpada acumulată la obârşia
văilor sau pe versanţii slab înclinaţi situaţi deasupra limitei zăpezilor
persistente. Limbile de gheaţă specifice acestui tip sunt scurte şi se rup
când depăşesc pragurile. Aceste caracteristici sunt specifice tipului
pirenean. Cel de al doilea tip denumit turkestan, este caracteristic
gheţarilor cantonaţi în depresiuni tectonice, fără scurgere, alimentarea
făcându-se prin avalanşe sau prin vânt.
C. Gheţarii de podiş apar pe platourile înalte din Pamir ca nişte
saltele de gheaţă, fără scurgere, având un caracter suspendat.
După temperatura medie a regiunii în care se află, bilanţul masei
de gheaţă şi circulaţia apei în gheţar deosebim:
Gheţari din regiunile temperate cum sunt cei din Alpi, din
Munţii Stâncoşi şi din sudul Scandinaviei care au o temperatură
corespunzătoare punctului de topire a gheţii, cu excepţia iernii.
Gheţarii din regiunile subpolare la care încălzirea din vară topeşte
zăpada iar apa rezultată pătrunde în interior şi se cristalizează.
Gheţarii din regiunile polare au temperaturi situate sub punctul
de îngheţ, chiar şi în timpul verii. Gheaţa este acoperită cu o pătură
groasă de firn, iar zăpada trece foarte lent în această formă.
După condiţiile de curgere a gheţii deosebim gheţari activi care se
mişcă repede având o eroziune activă şi o deplasare a materialului erodat,
gheţari pasivi care curg încet, au grosimi mici şi uneori ablaţia este mai
mare ca alimentarea gheţarului şi gheţari morţi, ca cei din Mexic, care
sunt resturi ale unor gheţari activi şi pasivi, fără alimentare.
Clasificarea gheţarilor adoptată de UNESCO are la bază o serie
de criterii morfologice şi poziţionale după care se pot deosebi:
Calotele glaciare, mase de gheaţă, cu suprafaţă mare, care
acopăr relieful, cum este calota Antarctidei sau a Groenlandei.
94
 Câmpurile glaciare, întinderi mai mici cu grosimi care pot
ajunge la 200-300 m fiind caracteristice pentru arhiperlagurile Frantz
Josef, Novaia Zemlea şi în sudul Americii de Sud.
Cupolele glaciare extinse pe platouri montane, ca nişte cupole
din care se desprind, radiar o serie de limbi de gheaţă.
Limbile de gheaţă sunt mase de gheaţă care pornesc din calote
sau cupole glaciare, sub forma unor limbi de gheaţă, de dimensiuni
mari, putând ajunge la 200-300 km.
Gheţarii de circ dezvoltaţi în căldările glaciare sau chiar în
craterele vulcanilor stinşi.
Gheţarii de vale formaţi în circurile glaciare şi care se depla-
sează pe văi exercitând o puternică acţiune de eroziune.

Bibliografie

Gâştescu, P. (1998), Hidrologie, Editura Roza vânturilor,

Târgovişte.
Pişota, I. (1995), Hidrologie, Editura Universităţii, Bucureşti.
Preda, I., Marosi, P. (1971), Hidrogeologie, Editura Didactică şi
Pedagică, Bucureşti.
Zăvoianu, I. (2002), Hidrologie, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti.

95
 GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ (I)

Obiective: Îmbogăţirea cunoştinţelor cu privire la aspectele

geografice ale dezvoltării societăţii umane contemporane. Realizarea
unei baze de cunoştinţe teoretice privind localizarea activităţilor
economice. Formarea unei concepţii sistemice asupra societăţii umane
contemporane. Analiza caracteristicilor actuale ale resurselor naturale
şi a relaţiei acestora cu dezvoltarea spaţială a activităţilor economice.
Analiza caracteristicilor actuale ale resurselor umane, ale repartiţiei
acestora şi a aşezărilor umane pe glob. Îmbogăţirea cunoştinţelor cu
privire la nivelul de dezvoltare şi a repartiţiei activităţilor agricole pe
plan mondial.

1. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII ACTIVITĂŢILOR

ECONOMICE

1.1. Locul geografiei economice în cadrul sistemului ştiin-

ţelor economice
Definirea geografiei
Definirea geografiei ca ştiinţă a reprezentat una dintre pre-
ocupările de bază ale personalităţilor de vază ale geografiei româneşti.
Mari nume în domeniu au încercat să delimiteze clar domeniul de
studiu al acestei ştiinţe aflate la contactul dintre numeroase alte ştiinţe,
din dorinţa reală de a impulsiona dezvoltarea geografiei şi de a o
impune ca una dintre importantele direcţii de studiu ale realităţilor cu
care se confruntă omenirea în prezent.
Între cele mai concludente definiţii concepute de către marii
geografi români se disting cele ale lui Simion Mehedinţi, Vintilă
Mihăilescu şi George Vâlsan. Este de remarcat acurateţea cu care marele
Simion Mehedinţi definea la începutul secolului trecut această ştiinţă, al
cărei studiu l-a aprofundat la universităţile din Paris, Berlin şi Leipzig. Cu
ocazia primei lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti, în anul 1900, el
caracteriza geografia ca „ştiinţă a Pământului considerat în relaţia
reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punctul de vedere static
(al distribuţiei în spaţiu) cât şi din punctul de vedere dinamic (al
transformării în timp)“ (***, 1983, p. 33).
96
 Aceeaşi concepţie sistemică, complexă se regăseşte şi la disci-
polii lui Mehedinţi, între aceştia distingându-se în mod deosebit
Vintilă Mihăilescu, care combină gândirea ştiinţifică a precursorului
său cu noile concepţii din şcoala franceză de geografie regională a lui
Paul Vidal del la Blache. Astfel, în lucrarea sa publicată în 1945 şi
intitulată Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă, el conchide că
„geografia studiază complexul planetar sau regional, considerat ca
întreg rezultat din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente
(aer, apă, uscat, vieţuitoare) sub impulsul forţelor interioare şi
exterioare învelişului geosferic“ (***, 1983, p. 36).
Această percepţie asupra geografiei creşte în complexitate dar
păstrează acelaşi caracter sistemic care se accentuează cu timpul. Ca şi
în cazul altor ştiinţe se apelează la concepţia sistemică cu privire la
mediului în care trăim, concepţie care implică puternice corelaţii între
toate elementele lumii înconjurătoare. Nimic din ceea ce există în
spaţiul terestru nu poate fi separat, izolat. Pământul, la care se referea
Mehedinţi în definiţia sa în urmă cu un secol, este un întreg alcătuit
din elemente şi relaţiile dintre ele, iar existenţa acestor relaţii
determină prezenţa întregului.
Din această perspectivă, în lucrările de specialitate din ţară şi
străinătate s-a lansat o nouă concepţie în domeniul definirii geografiei.
Pornindu-se de la ideea că această ştiinţă este preocupată în mod
evident de studiul tuturor elementelor şi relaţiilor în spaţiu s-a ajuns la
concluzia că, în esenţă, subiectul de studiu al geografiei este sistemul
teritorial conceput ca „ansamblu funcţional, constituit din elemente şi
relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune“ (Ianoş, 2000,
p. 21). Teritoriul este privit din perspectivă geografică atât ca „suport
necesar existenţei umane“, caz în care este vorba despre funcţiile sale
complexe, cât şi „ca un cadru teoretic, în care se desfăşoară procese
biofizice şi antropice deosebite“ născut din interpretarea diferenţierilor
teritoriale prin prisma calităţii locuirii (Ianoş, 2000, p. 21).
Locul Geografiei economice în cadrul sistemului ştiinţelor
geografice
Ramură de bază a geografiei, conturată cu personalitatea sa
distinctă la sfârşitul secolului al XIX-lea, geografia umană şi-a
orientat preocupările spre dimensiunea antropică a spaţiului terestru,
fără însă a o separa strict de cea naturală. Deşi la început interesul său
faţă de om ca element al sistemului planetar şi faţă de activităţile sale
în cadrul acestuia a fost unul general, cu timpul s-au conturat ramuri
distincte ce îşi concentrau atenţia fie doar asupra problemelor şi
97
fenomenelor demografice şi sociale, fie asupra celor ce vizau
activităţile economice. S-au desprins, astfel, ca urmare a creşterii
complexităţii problemelor cu care se confrunta omenirea în secolul al
XX-lea dar şi a intensificării relaţiilor dintre noile ştiinţe apărute în
toate domeniile de cercetare, numeroase direcţii importante de studiu.
Ramurilor precum geografia populaţiei şi geografia socială, născute la
contactul geografiei cu sociologia, geografia aşezărilor umane
dezvoltată din relaţiile pe planul cunoaşterii ştiinţifice cu urbanismul,
geografia comportamentală apărută la contactul cu psihologia etc., li
s-a adăugat o direcţie distinctă care studiază structura şi dimensiunea
spaţială a activităţilor economice ca rezultat al relaţiilor dintre mediu
şi societatea omenească, şi anume geografia economică.
Complexitatea şi caracterul sistemic al geografiei economice
sunt oglindite în marea varietate a subramurilor sale şi în strânsele
relaţii dintre acestea. Astfel, fiecare subramură studiază elemente
distincte ale sistemului economico-teritorial în marea lor diversitate,
dimensiunea spaţială a acestora şi, mai ales, relaţiile ce se stabilesc
între ele, care le determină să funcţioneze ca un întreg în cadrul
sistemului planetar.
În acest sens, perceperea corectă a caracteristicilor diverselor
ramuri industriale nu se poate face fără o bună cunoaştere a
caracteristicilor resurselor energetice, minerale, umane, a diversităţii
acestora şi disparităţilor în repartiţia lor spaţială. Tot astfel, trăsăturile
specifice ale activităţilor agricole nu pot fi înţelese în adevărata lor
complexitate decât cunoscând factorii fizico-geografici (naturali) şi pe
cei socio-economici (demografici şi tehnologici) care le determină
direct sau indirect. Nu mai puţin importante sunt problemele pe care le
studiază geografia transporturilor şi care oferă importante informaţii
celorlalte ramuri, fără de care nu se poate înţelege localizarea spaţială
a diverselor activităţi economice.

1.2. Sistemul economic mondial – sistem teritorial

Concepte
Pentru o mai bună înţelegerea a problemelor cu care se con-
fruntă economia mondială în prezent, pentru cunoaşterea în profun-
zime a structurii sale actuale toate studiile moderne abordează
subiectul din perspectivă sistemică. Geografia nu face excepţie de la
această regulă, pornind în analizele realizate cu privire la activităţile
economice de la relaţia ce se stabileşte între cele două concepte:
sistem teritorial – sistem economic.
98
 Conceptul de sistem teritorial nu este nou în geografie ci
reprezintă o altă treaptă în interpretarea realităţii înconjurătoare.
Abordarea sistemică a apărut odată cu amplificarea problemelor cu
care se confruntau toate domeniile ştiinţifice, odată cu relevarea
relaţiilor de interdependeţă existente între toate elementele studiate
până la un moment dat ca entităţi independente. În geografie apare,
astfel, conceptul de geosistem care „vizează deci tocmai îmbinarea
tuturor elementelor sistemului natural, ale sferei economice şi
demografice […] într-un tot unitar, riguros delimitat teritorial“ (Cucu,
1981, p. 9). Se sublinia necesitatea studierii în ansamblu a elementelor
din teritoriu şi, cu precădere, a relaţiilor dintre ele nu doar pentru a
înţelege ci şi pentru a putea prognoza comportamentul, evoluţia lor
temporală şi spaţială.
Conceptul de sistem teritorial vine, astfel, să accentueze această
idee. Este considerat un „ansamblu funcţional, constituit din elemente
şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune“ (Ianoş,
2000, p. 21), şi reprezintă, în esenţă, obiectul de studiu al geografiei,
ca urmare a faptului că abordarea sistemică se realizează în spaţiu,
teritorial. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un suport al
existenţei, al evoluţiei şi, pe de altă parte, un cadru teoretic pentru
desfăşurarea tuturor proceselor mediului natural şi antropic. În
concluzie, „sistemul teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip
de dezvoltare teritorială, care are în vedere atingerea unor finalităţi de
ordin social-economic şi cultural“ (Ianoş, 2000, p. 21).
Înţelegerea structurii interne şi a funcţionalităţii sistemului teritorial
reprezintă punctul de plecare pentru analiza realităţii în sine. Este un pas
esenţial în procesul de studiere a diverselor areale ce compun spaţiul
terestru, o teoretizare a caracteristicilor specifice acestora.
Cunoaşterea structurii sistemului teritorial se realizează pe
diverse niveluri de analiză: macroscară, mezoscară, microscară.
Primul este nivelul de referinţă maxim, cel mai complex, care
însumează totalitatea celorlalte două niveluri şi care se caracterizează
printr-un grad mare de heterogenitate. Din această perspectivă putem
vorbi despre un sistemul teritorial global, mondial. Cel de al doilea
nivel vizează spaţiile intermediare, de o complexitate medie în raport
cu nivelul superior şi care se integrează organic în acesta. Astfel de
sisteme teritoriale pot fi considerate arealele continentale dar şi cele
regionale din cadrul lor. La nivel de microscară se află sistemele
teritoriale naţionale şi cele locale, care, cu mult mai simple, se
integrează şi le alcătuiesc pe cele superioare.
99
 „Raportul dintre aceste categorii spaţiale este de integrare succe-
sivă, încât marile unităţi funcţionale ale unui teritoriu reflectă însuşiri noi,
care nu se regăsesc la nivelele inferioare. Organizarea de ansamblu a unui
teritoriu necesită analiza pe nivele ierarhice ale realităţii, după care prin
operaţiuni de agregare (dezagregare) funcţională pot rezulta unităţi viabile
pentru o dezvoltare de perspectivă“ (Ianoş, 2000, p. 37).
Aşa cum reiese din definiţie, sistemul teritorial este alcătuit din
elemente şi relaţiile dintre ele. Elementele componente sunt atât cele
naturale, care constituie în esenţă mediul natural sau subsitemul
teritorial pur natural, cât şi cele social-economice ce formează
subsistemul teritorial antropic. Ambele, aflate într-o permanentă
interacţiune atât ca subdiviziuni ale întregului sistem cât şi prin
intermediul propriilor elemente componente, reprezintă nivelul macro-
structural. Fiecare subsistem menţionat este la rândul său alcătuit din
subsisteme specifice aflate într-o strânsă corelaţie. Astfel, macro-
sistemul teritorial pur natural este format din 6 subsisteme majore între
care relaţiile de interdependenţă au o specificitate anume. Orice areal de
pe suprafaţa terestră se caracterizează printr-un relief cu anumite
caracteristici şi printr-un climat care este întotdeauna determinat de
amplasarea teritoriului respectiv pe Glob. Relaţiile care se stabilesc între
relief şi climat sunt reciproce, relieful determinând clima locală prin
altitudine şi expoziţia versanţilor iar clima favorizând modificările
geomorfologice ale suprafeţei terestre în primul rând prin eroziune
pluvială. Astfel de relaţii de reciprocitate se stabilesc între toate
subsistemele componente, rezultatul fiind un sistem teritorial unic,
irepetabil spaţial şi temporal.
Macro-sistemul teritorial antropic este alcătuit la rândul său din
subsisteme socio-economice: populaţie, aşezări umane, activităţi econo-
mice, comportamentul comunitar, fiecare conturându-şi un mediu spe-
cific. Relaţiile dintre ele sunt mult mai dinamice şi se dezvoltă activ în
jurul macro-sistemului natural de care sunt dependente şi pe care îl
influenţează intens (fig. 1). Populaţia este elementul primordial, esenţial
al sistemului antropic, cea care determină şi configurează toate celelalte
subsisteme şi care nu poate exista la rândul său fără acestea. Mediul
economic se naşte din activităţile populaţiei cu care se află, astfel, într-o
permanentă interdependenţă. Îi oferă acesteia hrana, serviciile şi
veniturile necesare existenţei şi se aprovizionează cu forţa de muncă de
care este direct dependent. O strânsă corelaţie se realizează între
economie şi mediul natural în care se dezvoltă, preluând de la acesta
resursele ce îi asigură existenţa, modificându-i puternic caracteristicile
printr-un proces intens de antropizare.
100
 Sistemul economic se dovedeşte, astfel, a fi o componentă
importantă a sistemului teritorial, un subsistem antropic al acestuia,
alcătuit dintr-un număr însemnat de elemente şi relaţiile dintre ele. În
acest sens, fiecare tip de activitate, fiecare ramură economică sunt, la
rândul lor, subsisteme interdependente. Activităţile agricole sau cele
industriale se constituie în elemente componente ale acestor ramuri
economice, există şi se dezvoltă nu doar prin propriile eforturi, ci, mai
ales prin relaţiile ce se stabilesc între ele. De asemenea, esenţiale sunt
conexiunile pe care le dezvoltă cu activităţi din alte ramuri ale sis-
temului economic. De exemplu, cultura plantelor reprezintă o impor-
tantă sursă de materie primă pentru industria alimentară şi, la rândul său,

Fig. 1. Interrelaţiile dintr-un sistem teritorial puternic antropizat

(după Ianoş, 2000)
se aprovizionează din industrie cu produsele chimice şi utilajele
necesare lucrărilor agricole. Multe astfel de corelaţii se stabilesc între
101
toate activităţile economice, în marea lor majoritate fiind susţinute de
infrastructura de transport şi telecomunicaţii, baza materială a
sistemului de conexiuni.
La nivel mondial sistemul economic este deosebit de complex ca
urmare a faptului că se dezvoltă pe aproape întreaga suprafaţă terestră,
extrem de diversificată din toate punctele de vedere. În acest context,
dificultatea cunoaşterii şi înţelegerii structurii şi caracteristicilor sale
este accentuată şi nu poate fi depăşită decât printr-o abordare
sistemică.
Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale
sistemului economic
O înţelegere corectă a dimensiunii sistemice şi spaţiale a
economiei mondiale implică abordarea corelativă a celor două noţiuni
menţionate anterior şi anume sistemul teritorial şi sistemul economic.
În lucrarea sa Sisteme teritoriale, I. Ianoş reliefează una dintre
caracteristicile conceptului respectiv:
„Similar altor entităţi spaţiale, sistemul teritorial reprezintă un
spaţiu limitat, unde reciclarea resurselor se desfăşoară pe mai multe
nivele trofice, prin intermediul a numeroşi agenţi. Aceştia, utilizând
simultan şi succesiv procesele compatibile existente, introduc în
circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile).
Astfel este conturată imaginea complexă a sistemului teritorial
ale cărui elemente componente sunt prezentate sintetic ca resurse,
agenţi, procese, produse şi nivele trofice şi se află în relaţii
permanente de interconexiune.
Această abordare poate fi reluată în planul analizei sistemului
economic, ca element component al sistemului teritorial, ceea ce ar
reprezenta o transpunere la un alt nivel a imaginii deja create (fig. 2).
Sistemul economic are dimensiunea sa spaţială, prezintă limite
teritoriale induse atât de caracteristicile fizico-geografice cât şi de cele
socio-economice. Există prin reciclarea propriilor resurse prin
intermediul nivelelor trofice, care reprezintă în esenţă ansambluri de
procese. Aşa se poate explica consumul permanent în interiorul
sistemului economic de resurse precum cele energetice (cărbuni,
petrol, gaze naturale, energie electrică etc.), minerale (feroase şi
neferoase), agricole (vegetale şi animale), informaţie etc. Elementele
active în cadrul sistemului, agenţii, sunt întreprinderile din toate
domeniile (agricol, industrial, de servicii) şi de toate categoriile (mici,
mijlocii, mari, multinaţionale), care acţionează la toate nivelele, de la
cel local până la cel global. Acestea reciclează resursele,
102
transformându-le în produse (industriale, agricole) care, la rândul lor,
devin resurse pentru alţi agenţi. Întreprinderile, agenţi ai sistemului
economic, desfăşoară diverse activităţi, reprezentând în esenţă procesele

Sistem teritorial Sistem economic

Resurse
Resurse energetice, minerale,
agricole, informaţie

Întreprinderi
Agenţi industriale, agricole,
de servicii

Activităţi
Procese industriale, agricole,
de servicii

Produse şi servicii
Produse industriale, agricole,
de transport

Tehnotrofia
stocarea, canalizarea,
calificarea forţei de muncă,
construcţia, urbanizarea
Nivele trofice
Nootrofia
amenajarea, planificarea,
finanţarea, dezvoltarea

Fig. 2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial

şi cele ale sistemului economic

imanente sistemului. Numărul şi diversitatea acestora este deosebit de

mare, ele putând fi grupate în categorii precum activităţile de
103
exploatare a resurselor, cele industriale, de prelucrare, cele agricole şi
cele de servicii. Toate se află într-o permanentă relaţionare dând
naştere nivelelor trofice de tipul tehnotrofiei şi nootrofiei. În cea de a
doua categorie intră procese precum amenajarea, planificarea,
finanţarea şi dezvoltarea, fără de care economia nu poate exista.
O astfel de analiză se poate aplica la orice nivel. Complexitatea
ei este cu atât mai mare cu cât nivelul este mai înalt. Numărul
elementelor componente ale sistemului economic global este mult mai
mare ca, de altfel, şi diversitatea lor. Pe plan mondial vom regăsi toată
gama de resurse localizate şi grupate în raport de condiţiile fizico-
geografice dar şi de cele socio-economice. În raport de poziţia lor pe
Glob şi de modul şi intensitatea exploatării se conturează localizarea
agenţilor economici, care desfăşoară activităţi specifice şi creează
produsele necesare continuării procesului productiv. La nivel
microteritorial, sistemul se reproduce întocmai, dar complexitatea sa
este mai redusă şi reflectă specificul locului. Aşa apar regiuni
caracterizate prin economii preponderent agricole, iar altele cu profil
industrial. Fiecare dintre acestea sunt rezultatele ofertei mediului şi
funcţionează cu elemente şi procese specifice. Analiza lor va scoate în
evidenţă asemănarea rezultată din tiparul sistemic (elementele şi
relaţiile dintre acestea) dar şi deosebirile la nivelul fiecărui element şi
proces (în regiunile agricole funcţionează preponderent întreprinderi
agricole, care exploatează şi prelucrează resursele vegetale şi animale
ale mediului; în regiunile industriale predomină întreprinderile
industriale a căror producţie se bazează pe resurse variate – energetice,
minerale, agricole – şi al căror out-put este foarte diversificat).
Din perspectiva analizei fizionomice a sistemului teritorial se
naşte imaginea reală a acestuia şi implicit cea a sistemului economic.
De aceea, se au în vedere marile componente: natura, omul, societatea,
construcţiile şi recipienţii, reţelele. Mediul natural este suport al
economiei mondiale, un suport fizic ce oferă resursele necesare
existenţei sale. Omul este elementul activ (forţă de muncă),
organizatoric (planificare, administrare), creativ (informaţie) fără de
care economia ar fi o noţiune lipsită de substanţă. Societatea este
cadrul în care economia îşi desfăşoară activitatea, prin intermediul
căreia se dezvoltă. Construcţiile şi recipienţii sunt formele care asigură
spaţii de stocare, adăpost, loc de muncă iar reţelele sunt structurile şi
tehnicile de transfer a resurselor, produselor, informaţiilor etc. Toate
acestea se materializează în peisaje ce variază extrem de mult pe
suprafaţa Terrei deşi, în esenţă, componentele de bază rămân aceleaşi.
104
 1.3. Teorii şi factori de localizare a activităţilor economice
Orice studiu cu privire la sistemul economic trebuie să abordeze
şi dimensiunea spaţială a acestuia. Fără o astfel de analiză imaginea
creată poate fi considerată imaterială, ireală atât timp cât materialitatea
lumii în care trăim implică spaţialitate şi temporalitate. Din acest
punct de vedere, activităţile economice reprezintă acţiuni rezultate din
efortul indivizilor, al societăţii umane în vederea obţinerii de avantaje
în relaţie cu mediul şi cu ea însăşi, acţiuni care se desfăşoară într-un
spaţiu delimitat şi într-un anumit interval de timp. Având în vedere
toate acestea, studiile realizate pe teme economice trebuie să aibă la
bază o temeinică teoretizare şi metode de analiză bine conturate.
Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică
Apărută din nevoia completării studiilor economice cu elemente
noi, necesare găsirii unor răspunsuri veridice la întrebări din ce în ce
mai dificile, rezultate din permanenta creştere a complexităţii
sistemului economic mondial, economia spaţială este o ştiinţă aflată în
zona de interferenţă a economiei şi geografiei. La baza sa stau teoriile
economice cu finalitate spaţială, şi anume cele ale lui Thünen şi
Weber, ce au adus ca element esenţial în analiză, spaţiul. Prin prisma
acestei ştiinţe relativ noi, spaţiul este perceput sub două aspecte: ca un
ansamblu de locuri separate prin distanţă şi ca suport al activităţilor.
Dimensiunea spaţială inclusă în analizele economice determină un
element esenţial al acestora, şi anume nivelul preţurilor care este direct
influenţat de cheltuielile de transport ce „afectează nu numai preţurile
de pe piaţă, ci şi locaţia condiţiilor favorabile producţiei“ (Blaug,
1992, p. 650).
Această nouă tendinţă de abordare bivalentă a problemelor a
făcut posibilă în continuare fuzionarea teoriilor de localizare cu noi
teorii economice, ca de exemplu teoria neo-clasică a producţiei.
În contrast cu economia spaţială, geografia economică consideră
spaţiul ca element central, fundamental al sistemului complex, care
este economia mondială. Acesta nu poate fi eliminat din analizele
economice, varietatea sa deosebită şi marea sa complexitate dând
personalitate structurilor economice. Pentru geografi spaţiul nu este un
simplu ansamblu de locuri separate prin distanţă. El implică
conexiuni, transformându-se la rândul său într-un sistem. Aceste
conexiuni trebuie determinate pentru a înţelege evoluţia economică.
De asemenea, el nu este un simplu suport pentru activităţi. Geografii îl
consideră un element activ ce suferă influenţe din partea altor
elemente, dar la rândul său le determină prin personalitatea sa.
105
 Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică
spaţială
În istoria relaţiei ce s-a stabilit între gândirea economică şi cea
spaţială se disting trei etape importante:
a) Prima etapă coincide cu procesul de formare a economiei
politice începând cu Adam Smith şi derulându-se de-a lungul secolelor
XVI-XVIII. Gândirea economică a acelei epoci s-a dovedit favorabilă
integrării factorului spaţial în studiul formării şi circulaţiei valorilor.
În acest sens, în 1755 economistul Richard Cantillon, considerat
precursorul analizei de localizare a activităţilor economice, a schiţat în
lucrarea sa Essai sur la nature du commerce en général o teorie
pornind de la repartiţia populaţiei şi a activităţilor ei studiind astfel
ariile de populare, situarea lor, mărimea şi zonele lor de atracţie.
Scopul analizei era acela de a face economii la transport, element cu
un rol deosebit de important în evoluţia acestor arii. Cantillon lansa
încă din acea perioadă ideea existenţei unor pieţe de desfacere de
diferite mărimi, în funcţie de intensitatea relaţiilor comerciale dintre
oraşe şi sate. Aceste relaţii erau la rândul lor determinate de
transporturi, astfel încât preţurile de pe pieţele urbane influenţau
repartiţia culturilor în jurul oraşelor.
b) O a doua etapă începe cu strălucitul economist englez David
Ricardo şi se desfăşoară de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Este
perioada în care se elimină preocupările spaţiale din analiza teoretică,
singura excepţie făcând-o prin lucrările sale economistul german
Johann Heinrich von Thünen (1780-1850). Dar, „în contrast cu
scriitorii secolului al 18-lea, care au atins problemele distanţei şi zonei,
Thünen a urmărit să redea un model geografic care să evidenţieze
rolul distanţei şi zonei prin construcţia sa“ (Blaug, 1992, p. 650-651).
În lucrarea „Statul izolat“ apărută la Hamburg în 1826, el a
stabilit, printr-un efort deosebit de abstractizare, unele principii
generale, ce explică localizarea culturilor şi delimitarea ariilor de piaţă
dând naştere astfel teoriei localizării activităţilor agricole.
Demersul său ştiinţific porneşte de la stabilirea unor postulate,
necesare pentru a putea realiza o schemă teoretică. Astfel, spaţiul în
teoria lui Thünen este unul simplificat: un teritoriu agrar perfect
omogen, o câmpie uniformă, continuă şi izolată, dotată cu facilităţi de
comunicare echivalente în toate direcţiile, în centrul său aflându-se un
oraş care reprezintă piaţa de desfacere a produselor agricole. Într-un
astfel de spaţiu izolat şi uniform autorul încearcă să reliefeze
principiile care determină reducerea la minimum a costului transpor-
106
tului şi, implicit, maximizarea rentei funciare, a profitului. Altfel spus,
„scopul numeroaselor sale idei abstracte era să izoleze cheltuielile de
transport, ca funcţie liniară a distanţei, de toţi ceilalţi factori care
influenţează locaţia producţiei agricole şi modul de utilizare a
terenului, cum ar fi: clima, topografia, calitatea solului, cererea
locuitorilor de la oraş, calitatea managementului fermelor, tehnologia
pregătirii hranei, mijloacele de transport din dotare etc. (Blaug, 1992,
p. 651). „Astfel rezultă în jurul pieţei mai multe zone de cultură sub
forma unor areale concentrice (fig. 3). Regula generală este aceea că,
cu cât distanţa faţă de oraşul central creşte, cu atât preţul terenurilor şi
intensitatea culturilor scad. Rezultă de aici ideea, că pe terenurile
scumpe din apropierea pieţei de desfacere trebuie amplasate culturi
intensive. Excepţie de la această regulă fac doar culturile voluminoase
sau cele perisabile al căror transport pune probleme. Aceasta a fost
prima aplicare a metodei izoliniilor, metodă ce ulterior va fi dezvoltată
şi intens utilizată.
Mai târziu, economistul german, simţind nevoia apropierii de
realitate a teoriei sale, a introdus noi elemente spaţiale, care
determinau distorsiuni importante. Aşadar, a luat în considerare o cale
navigabilă, prezenţa mai multor localităţi în locul uneia singure, a
ţinut cont de ponderea inegală a fiscalităţii, de variaţia fertilităţii
solului, ş.a.m.d. Aceste elemente au accentuat caracterul spaţial al
teoriei, crescându-i inevitabil valoarea.

Localitatea centrală

Agricultură intensivă/creşterea
intensivă a animalelor

Silvicultură

Cultura extensivă a cerealelor

Creşterea extensivă a animalelor

Fig. 3. Teoria localizării activităţilor agricole a lui Thünen

c) A treia perioadă reintegrează spaţiul ca obiect al analizei, dar

într-un mod care îl particularizează. La începutul secolului al XX-lea,
între anii 1920-1940, ramuri ale economiei politice specializate în
107
studii spaţiale se dovedesc a susţine teorii economice, în care
elementele centrale sunt la origine a-spaţiale.
Una dintre aceste teorii este cea a economistului german Alfred
Weber (1868-1958), veritabilă teorie a localizării industriei. Aceasta
este considerată „proiecţia economiei pure în domeniul spaţial“ şi
propune, ca şi teoria lui Thünen, un demers deductiv bazat pe un
anumit număr de postulate: spaţiul omogen (câmpie uniformă), resurse
şi pieţe cu localizare cunoscută, cost al transportului proporţional cu
distanţa (funcţie liniară a greutăţii şi distanţei), forţa de muncă în
cantităţi nelimitate şi cu salariu constant, uzinele industriale produc un
singur produs. Scopul teoriei fiind minimizarea costurilor totale de
transport ale intrărilor şi ieşirilor şi maximizarea profiturilor, conclu-
zia la care autorul ajunge este aceea că întreprinderea se instalează în
spaţiile favorabile din acest punct de vedere.
Drumul spre respectiva concluzie este reprezentat de o analiză în
trei etape. Prima etapă constă în stabilirea punctului din spaţiu în care
costul transportului este optim, utilizând metoda triunghiurilor de
localizare. În a doua etapă, Weber şi-a propus să analizeze distorsiuni-
le create în modelul respectiv de atracţia exercitată de către centrele cu
forţă de muncă avantajoasă, utilizând ca instrument de lucru un indice
al costului muncii. În ultima fază Weber conchide că, în acest spaţiu
economico-geografic, în care îşi plasează demersul, există două tipuri
de forţe, de aglomerare şi de dezaglomerare, care determină repartiţia
industriei. Aceste forţe se materializează prin economii de aglomerare
şi economii de dezaglomerare, sursa conceptelor moderne economii
externe şi dezeconomii externe.
Pe baza teoriei localizării industriale a lui Weber (1909), s-a
construit ulterior o teorie spaţială a echilibrului general walrasian
dezvoltată în timp de către A. Lösch (1940), W. Isard (1956),
A. Lefeber (1959), E. Von Böventer (1966). Teoria localizării agricole
a lui Thünen, perfecţionată de Lösch, Dunn şi Isard a fost continuată
după al doilea război mondial cu teoria spaţiului rezidenţial urban,
dezvoltată de L. Wingo, W. Alonso şi R. F. Muth. Această şcoală de
economie spaţială, în care spaţiul este înţeles ca suprafaţă şi distanţă
de parcurs, a contribuit împreună cu alte teorii mai vechi la fondarea
economiei urbane ca ramură particulară. Recunoaşterea existenţei
dezechilibrelor regionale, după al doilea război mondial, a impulsionat
dezvoltarea unor studii de economie regională şi a unei problematici
teoretice diverse, dintre care se distinge contribuţia lui F. Perroux la
conceptualizarea spaţiului. În sfârşit, odată cu independenţa teritoriilor
108
coloniale şi renaşterea lor naţională, se distruge acea egalitate transpa-
rentă a raporturilor internaţionale postulate de teoria comerţului inter-
naţional, impunând revenirea teoriei dinamice a inegalităţii, cea care
dă importanţa necesară schemelor spaţiale (centru/periferie). Astfel,
s-au pus bazele utilizării metodelor neoclasice de analiză economică,
mai ales privind alegerea locului optim de amplasare a producţiei şi
organizarea fluxurilor de transport.
Geografia economică în contextul actual al noilor teorii
spaţiale
Sfârşitul deceniului al şaptelea şi începutul celui de-al optulea au
reprezentat în geografia economică momentul unei importante
schimbări. S-a produs trecerea de la analizele tradiţionale, bazate pe
teoria neoclasică a localizării industriale a lui Weber, la cercetări
privind fundamentele geografice ale sistemelor de producţie şi ale
relaţiilor dintre firme şi alte structuri capitaliste precum statul şi forţa
de muncă. „Aceste direcţii ale cercetării geografice au reîmprospătat
geografia economică, mărind, în acelaşi timp, şi importanţa
înţelegerii geografiei ca element component al sistemului ştiinţelor
sociale în general“ (Scott, Storper, 1992, p. 6).
Iată trei dintre cele mai noi perspective teoretice în domeniu:
1. Teoria post-fordistă a specializării flexibile,
2. Teoria reglării,
3. Analiza reţelei.
Primele două direcţii de analiză oferă idei interesante în legătură
cu schimbările contemporane şi dezvoltarea regională din cadrul
societăţilor capitaliste. În acelaşi timp, ele urmăresc să redea imaginea
istorică şi spaţială specifică a peisajului economic global format din
structuri sociale şi sisteme economice diferite.
Din punctul de vedere al celei de a treia perspective firma
(întreprinderea), ca element de bază în organizarea producţiei
capitaliste, poate fi revigorată numai prin analiza relaţiilor din reţea.
De asemenea, doar prin înţelegerea sistemelor culturale, şi anume a
„actorilor” sociali din grupuri de reţele asemănătoare, se pot rezolva
problemele apărute prin impunerea primelor două teorii la realităţile
economice din diferitele puncte ale economiei globale.
Teoria post-fordistă a specializării flexibile se concentrează,
în esenţă, pe analiza modificărilor structurale din economia capitalistă
mondială şi a condiţiilor ce conduc la schimbările episodice din aceste
structuri, denumite în cadrul geografiei economice „sisteme tehnolo-
gico-instituţionale“, aceasta deoarece modificările respective produc
109
profunde transformări în organizarea tehnologică, socială, economică
şi teritorială a producţiei.
Sistemul de producţie fordist a dominat economia mondială de
la începutul secolului al XX-lea până la sfârşitul deceniului şapte şi
începutul celui de al optulea şi a reprezentat momentul naşterii
economiei de larg consum, a producţiei de masă materializate prin
întreprinderi mari şi foarte mari. Teoria post-fordistă a specializării
flexibile postulează că, în perioada imediat următoare, regimul de
acumulare de tip fordist a început să fie înlocuit cu noul tip de
acumulare flexibilă ca mod dominant de activitate în economia
capitalistă.
Noul regim de producţie de tip flexibil şi sistemele asociate lui
reprezintă „forme de producţie caracterizate printr-o deosebită capa-
citate de înlocuire a unui proces sau unui produs cu altele şi de a creşte
sau a reduce rapid producţia fără a afecta puternic nivelele de
eficienţă“ (Storper, Scott, 1989, p.24).
Una dintre cele mai penetrante şi influente teoretizări ale
structurilor economice de bază şi ale mecanismelor de schimbare
istorică şi economică este cunoscută drept teoria franceză a reglării.
Ea reprezintă „o riguroasă dar nedeterminantă enumerare de faze ale
dezvoltării capitalismului, care lasă câmp liber diversităţii istorice şi
naţionale“ (Hirst, Zeitlin, 1992, p.84).
Scheletul teoriei reglării se conturează pe trei concepte de bază
şi anume: capitalismul ca structură a societăţii, regimul de acumulare,
modul de reglare socială (MRS).
Aceste trei concepte sunt complementare, împreună dând o
explicaţie clară a schimbărilor istorice din capitalism. Din punctul de
vedere al teoriei reglării, capitalismul este un mod de producţie
distinct. În cadrul său există tendinţe de evoluţie spre crize, datorită
permanentei contradicţii dintre forţele componente. Aceste crize
trebuie rezolvate pentru ca sistemul să supravieţuiască. În urma lor şi a
acţiunilor întreprinse de către agenţii sociali (organizaţii de afaceri) şi
de către instituţii (politici guvernamentale) se dezvoltă noi forme
socio-economice. Fiecare criză rezolvată cu succes conduce la o
anumită fază de dezvoltare. În această fază regimul de acumulare se
află într-o relaţie de echilibru pe termen lung cu consumul. Teoria
reglării stabileşte două tipuri de regimuri de acumulare: unul intensiv
şi altul extensiv. Pe toată durata secolului al XX-lea, în perioada
fordistă şi într-o oarecare măsură în cea post-fordistă, dominant a fost
regimul de acumulare extensiv.
110
 Ideea centrală a teoriei reglării este aceea că, o perioadă de
inovaţie tehnologică şi dezvoltare economică susţinută poate fi
prelungită doar dacă regimul de acumulare se află într-o strânsă
colaborare cu modul de reglare socială adecvat. Cele două categorii
abstracte sunt dependente una de alta şi se susţin reciproc. Capitalismul
ar suferi crize structurale importante dacă una dintre cele două ar fi
distrusă. Este necesar ca principalii actori sociali şi instituţionali să facă
anumite modificări prin hotărâri strategice şi luptă politică, pentru a
reface echilibrul modului de producţie capitalist.
Factori de localizare a activităţilor economice
Studiul dinamicii geografice a evoluţiei activităţilor economice
implică în mod necesar analiza motivaţiilor de localizare. De aceea,
cunoaşterea şi interpretarea factorilor ce determină luarea deciziei de