Sunteți pe pagina 1din 3

Repere ale simbolismului

Simbolismul românesc, pânã sã atingã faza de maturitate odatã cu marele poet, a fost mai
întâi precedat de câteva încercari de redefinire a lirismului. Era mai mult o idee care îşi
aştepta reprezentantul. Originea poeziei simboliste stã sub semnul încercãrilor de eliberare
de sub ”tirania” poeticã a lui Eminescu, care obligã poezia de dupa el sã stagneze în
epigonism. Doar Macedonski impune o metamorfozã poeticã care se voia a fi în opoziţie
eminescianã. Dimitrie Anghel trãieşte drama de nu-şi publica primele poeme, prea sufocate
de eminescianism. Simbolismul apare ca o nevoie de individualizare, ”singurul fel de a nu
muri de eminescianism” (Felix Aderca). Dar noul curent este totuşi nevoit sã se revendice
de la Emiescu, pentru cã el oferã poeziei ulterioare atât şuvoiul liric, cât şi necesitatea
redescoperirii.

Minulescu se prezintã ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a erijat
Macedonski. Are o liricã dinamicã, lipsitã de orice sterilitate, cu o preferinţã vãditã pentru
trãiri, nu pentru concepte. Renunţã la polemicile de cenaclu şi la speculaţiile teoretice, el
se adreseazã agorei însetate de poezie. Simbolul este însã prin definiţie ceva ascuns, doar
sugerat prin anumite imagini difuze. Cum se împacã simbolul cu dorinţa de comunicare a
autorului? Menţinând un cod, dar unul lejer şi seducãtor prin eufonie şi coloraturã. Se
strãduieşte sã menţinã deschis orizontul imaginii. Tehnica sa poate fi privitã ca un fel de
dizidenţã in interiorul simbolismului. Simbolul devine alegorie, imaginile se succed
dinamic, nu difuz, sinesteziile şi corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens în
sine, ci ca un pretext de efecte retorice. De altfel opera sa stã sub auspiciile zodiei retorice,
are o acusticã deosebitã, o magie bazatã pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol
al personalitãţii sale, care trebuie sã se exprime, nu sã rãmânã interiorizatã.

Are o prezenţã misionarã (”Dar poarta a rãmas închisã la glasul artei viitoare”), care vrea
sã se facã înţeleasã. Necesitatea comunicãrii şi de depãşire a alienãrii se regãseşte şi în
eroticã: ”Sa-mi împietreşti pe veci minciuna neprihãnitelor iubiri”. Minciuna este obiect
poetic principal: ”Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic/ De ce mã minţi?”. Poetul vrea sã
scape de ”fantoma celui din urmã ne-nţeles”, nevoie pe care o traduce in obsesia
autoexprimãrii. Nu împãrtãşeşte estetica tãcerii, ca terapie: ”Prin care lumi trãişi coşmarul
nepovestitelor poveşti?” Tãcerea este mascatã şi de cultivarea tainei, enigmei, într-un mod
paradoxal pentru cã ele funcţioneazã nu atât ca elemente absconse, ci ca refugii în faţa non-
comunicãrii. Misterul este mai mult exploatat decât savurat. Simbolismul neortodox
minulescian mizeazã pe obsesia comunicãrii. Poezia sa, de o muzicalitate plasticã, capteazã
în mod spectaculos, mai ales prin structurã decât prin versul în sine. Nu are sens decât
dacã prin ea se creeazã un dialog cu audienta. Chiar şi solilocviile sunt tot o formã de
dialog, romanta reprezentând comunicarea nostalgica cu parteneraul absent. Prin tot felul
de efecte sonore şi cromatice, cititorul este în permanenţã invitat sã participe la actul de
creaţie.

Minulescu îşi închipuie lumea ca teatru, eul liric fiind mai mult un personaj într-un
spectacol, un actor care ”pare/ cã-ndurerat ca Prometeu/ E mort de mult”, dar ”tot nu
moare”. Minulescu este un personaj care se confeseazã reîmprospâtând, de pildã, mijloace
tradiţionale precum romanţa. Şi dacã se hrãneşte atâta din tradiţie, care mai e revoluŞi dacã
se hrãneşte atâta din tradiţie, care mai e revoluţia? Reestetizarea, simpatia socialã, o
sensibilitate împãrtãşitã. Harana sa poeticã pariziana o adapteazã fondului autohton.
Încercãrile de escapadã ca fugã de cotidianul anost capãtã la Minulescu valenţa nevoii de
redescoperire spiritualã. Poetul nu vrea sã rãtãceascã la nesfârşit, rãmânând ataşat de
bazarul sentimental balcanic. ”Si bricul alb/ Sfâşie-n douã covorul apelor albastre/ Lãsând
în umra lui o dârã de spumã creaţã/ Ce se întinde/ Ca şi o punte nesfârşitã/ Pe care sufletele
noastre/ Se vor întoarce-acasã-n ziua/ Când uraganele ne-or vinde”.

Pe fondul local Minulescu rãmâne antifilistin, antitradiţionalist, pentru cã deschide calea


unei noi sensibilitãţi, care este socialã, teatralã, stilisticã. Reabiliteazã lirismul comun şi
pentru cã romanta devine la el un soi de program de comunicare în stil impresionist, ”jovial
şi expansiv, revãrsat şi bonom, cu clipiri şirete şi complice” (Serban Cioculescu). Dincolo
de stilizãrile şi ornament aţiile autohtone ale poeziei, Minulescu reuşeşte sã îmbine
accentele livreşti, mai cerebrale, occidentale, cu senzualitatea si pitorescul contemplativ
balcanic. Este contemplativ, dar la modul extravertit. Observaţiile stilizate care ating
desãvârşirea pateticã la Bacovia capãtã o alurã ludicã la Minulescu, dar şi dinamicã: ”Verzi
strofe de mãtase se-ascund ca şi sub ploeape/ Nu flori, ci ochi…”, care devine în cele din
urmã unitarã: ”Monocromie verde/ Munţii şi brazii par de mucava…”. Ce ne propune
Minulescu este o jubilaţie esteticã, în sensul atitudinii pornite la ”Literatorul”.

Asociaţiile, percepţiile plurale, nu sunt atât un produs al eului liric, cât al jocului dialectic.
Are o viziune caleidoscopicã, lumea este un decupaj. ”Pe trotuarul negru felinarul
deseneazã/ O enormã violetã/ Violetã cu umbrela japonezã/ Ce-ncadreazã/ Chipul ei oval
şi palid/ De nocturna şi cochetã/ Magdalenã”. Ochiul fabrica în permanenţã tablouri.
Relaţia dintre picturã şi poezia sa este una intimã, pictura având rolul unui excelent stimul.
Experienţa plasticii şi acusticii îl readuc în focarul iradierii simboliste. Pe scurt, putem trasa
drumul poeziei astfel: mai întâi fervoarea misionarã, psihologia de grup, apoi
singularizarea îmbinatã cu teatralitatea, pentru a ajunge la un fel de pantomimã, simţirea
unei epuizãri şi încercarea de altfel de literaturã. O ultimã remarcã: existã la Minulescu o
notã de clasicism parodic, exprimat prin parodieri ale recuzitei clasice din temple, statui,
personaje mitologice. Cultul modelelor devine problematic, dar visul vârstei de aur
rãmâne: ”E-atât decor/ Si-atâta feerie/ Cã iambii si troheii altro vremi/ Reînvie subterana
tragedie/ Si doliul semizeilor ce mor”.

Timbrul poetic minulescian este unul extrem de personal. Este singular şi astfel dorea sã
fie perceput, la modul cel mai emfatic: ”Mã întrupez în al veciei şia-l imensitãţii Domn!”.