Sunteți pe pagina 1din 244

Departamentul de Studii pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

(DIFRED-FA)

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

Conf. Univ. dr. Iuliana CRÎNGANU

ZOOTEHNIE

Bucureşti
- 2014
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE 2
TEMA NR. 1 - PARTEA I - a – ELEMENTE DE ZOOTEHNIE GENERALA 3
1.1. Definiţia disciplinei 3
1.2. Obiectul şi metodele de cercetare ale disciplinei 4
1.3. Legăturile Zootehniei cu alte ştiinţe 5
Test de autoevaluare a temei nr.1 6
TEMA NR. 2 - IMPORTANŢA, SITUAŢIA ŞI PERSPECTIVELE CREŞTERII
ANIMALELOR 7
2.1. Importanţa creşterii animalelor 7
2.2. Situaţia cresterii animalelor 9
2.3. Perspectivele creşterii animalelor 11
Test de autoevaluare a temei nr.2 14
TEMA NR. 3 - SPECIA CA ENTITATE TAXONOMICĂ 15
3.1. Definiţia speciei 15
3.2. Caracterele de specie 16
3.3. Specii care interesează zootehnia 17
3.4. Originea speciilor de animale 18
3.5. Domesticirea animalelor 19
3.6. Modificările suferite de animale în urma domesticirii 22
Test de autoevaluare a temei nr.3 24
TEMA NR. 4 - RASA ŞI INDIVIDUL 25
4.1. Definiţia rasei şi individului 26
4.2. Formarea raselor 26
4.3. Clasificarea şi nomenclatura raselor 27
4.4. Caracterele de rasă 28
4.5. Structura internă a raselor 30
4.6. Aclimatizarea şi degenerarea raselor 33
Test de autoevaluare a temei nr. 4 35
TEST RECAPITULATIV 37
TEMA NR. 5 - EXTERIORUL ANIMALELOR DOMESTICE 39
5.1. Definiţia şi importanţa exteriorului 39
5.2. Metodele folosite pentru aprecierea exteriorului 40
5.3. Analiza exteriorului 41
5.4. Condiţia animalelor 44
Test de autoevaluare a temei nr. 5 45
TEMA NR. 6 - CONSTITUŢIA ANIMALELOR DOMESTICE 47
6.1. Definiţia şi importanţa constituţiei 47
6.2. Factorii care determină constituţia şi elementele de apreciere 48
6.3. Tipurile de constituţie 52
6.4. Slabirea constituţie şi prevenirea ei 53
Test de autoevaluare a temei nr. 6 54
TEMA NR. 7 - PRODUCŢIILE ANIMALELOR DOMESTICE 55
7.1. Însuşirile biologice generale care influenţează productivitatea 56
7.2. Producţia de lapte 57
7.3. Producţia de carne şi grăsime 62
7.4. Producţia de lână şi păr 65
7.5. Producţia de piei şi pielicele 68
7.6. Producţia de blănuri 70
7.7. Producţia de ouă 71
7.8. Producţia energetică 74
7.9. Producţia de gunoi 76
Test de autoevaluare a temei nr. 7 77
TEMA NR. 8 - PRINCIPIILE CREŞTERII TINERETULUI 79
8.1. Bazele biologice ale procesului de creştere 79
8.2. Particularităţile creşterii şi dezvoltării la animale 80
8.3. Factorii care influenţează creşterea şi dezvoltarea 83
8.4. Urmările nesatisfacerii condiţiilor necesare creşterii 87
8.5. Dirijarea creşterii şi dezvoltării tineretului animal 87
Test de autoevaluare a temei nr. 8 89
TEST RECAPITULATIV 90
TEMA NR. 9 - BAZELE SELECŢIEI METODICE LA ANIMALE 92
9.1. Principii generale 92
9.2. Criteriile selecţiei şi estimarea valorii de ameliorare a animalelor 94
9.3. Formele selecţiei artificiale 97
9.4. Metodele de selecţie 98
9.5 Efectul selecţiei 100
Test de autoevaluare a temei nr. 9 103
TEMA NR. 10 - BAZELE AMELIORATIVE ALE POTRIVIRII PERECHILOR
LA ANIMALELE DOMESTICE 104
10.1. Consideraţii generale 104
10.2. Clasificarea şi caracterizarea sistemelor de împerechere la
animalele domestice 105
10.3. Consangvinitatea (endogamia) 107
10.4. Formarea liniilor consangvine 111
Test de autoevaluare a temei nr. 10 113
TEMA NR. 11 - BAZELE SISTEMELOR DE AMELIORARE 115
11.1. Sistemul de amelioare a animalelor în rasă curată 116
11.2. Sistemul de ameliorare a animalelor prin încrucişare 118
11.3. Sistemul de ameliorare prin hibridare 125
Test de autoevaluare a temei nr, 11 126
Tema nr. 12 - REPRODUCŢIA ANIMALELOR DOMESTICE Partea I 128
12.1. Morfologia şi fiziologia aparatului reproducător 130
12.2. Dimorfismul sexual 137
12.3. Manifestările vieţii sexuale la animalele domestice 138
Test de autoevaluare a temei nr. 12 145
TEMA NR. 13 - REPRODUCŢIA ANIMALELOR DOMESTICE Partea a II-a 146
13.1. Ciclul generativ 146
Test de evaluare a temei nr. 13 157
TEST RECAPITULATIV 159
TEMA NR. 14 - PARTEA A II-A - ELEMENTE DE ZOOTEHNIE SPECIALĂ
EXPLOATARE TAURINELOR 161
14.1. Rasele de taurine 162
14.2. Tehnica reproducţiei taurinelor 167
14.3. Producţiile taurinelor 174
14.4. Exploatarea vacilor de lapte 175
14.5. Exploatarea taurinelor pentru carne 178
Test de evaluare a temei nr.14 179
TEMA NR.15 - EXPLOATAREA CABALINELOR 182
15.1. Principalele rase de cabaline 182
15.2. Tehnologia reproducerii cabalinelor 185
15.3. Creşterea tineretului cabalin 189
15.4. Producţiile cabalinelor 190
Test de evaluare a temei nr. 15 191
TEMA NR. 16 - EXPLOATAREA PORCINELOR 193
16.1. Principalele rase de suine (porcine) 193
16.2. Tehnologia reproducerii suinelor 198
16.3. Creşterea tineretului suin 209
16.4. Exploatarea suinelor pentru producţia de carne 211
Test de evaluare a temei nr.16 212
TEMA NR. 17 - EXPLOATAREA OVINELOR 214
17.1. Principalele rase de ovine 214
17.2. Tehnologia reproducerii ovinelor 219
17.3. Creşterea tineretului ovin 222
17.4. Tehnologia înrăşării ovinelor 224
17.5. Tunsul 227
17.5. Mulsul la ovine 227
Test de evaluare a temei nr. 17 228
TEMA NR. 18 - EXPLOATAREA PĂSĂRILOR 230
18.1. Principalele rase de găini 230
18.2. Incubaţia 235
18.3. Tehnologia creşterii găinilor 236
Test de evaluare a temei nr. 18 238
TEST RECAPITULATIV 240
Cuvânt înainte

Ce este zootehnia?

„Zootehnia este ştiinţa creşterii animalelor domestice. Dacă dăm însă


cuvântului creştere un sens mai strict, atunci trebuie să înţelegem prin zootehnie,
stiinţa cunoaşterii, producerii, creşterii, ameliorării si exploatării animalelor
domestice.
Producerea, creşterea, ameliorarea şi exploatarea animalelor domestice
construiesc la un loc o industrie, industrie animală si sub acest raport zootehnia
devine zoo- economie. Ea trebuie deci, considerată, în ansamblul ei, ca o ramura
a biologiei, cu aplicaţii practice în domeniul economic.
Zootehnia este deci, ca obiect, o ştiinţă biologică, ca metodă este o ştiinţă
experimentală, iar ca scop o ştiinţă aplicată.
Zootehnia nu trebuie confundata cu zoocultura. Zootehnia este o ştiinţă,
zoocultura sau animalicultura este o întreprindere. Zootehnia ne învaţă cum
trebuie practicată zoocultura, dupa cum de pildă agronomia ne invaţă cum se
practica agricultura. Acela care practică zoocultura este crescătorul de animale,
este un întreprinzător, un industriaş, care urmăreşte un câştig. Acela care îi dă
normele de procedură este zootehnistul – inginerul industriei animale”

Prof. G.K. CONSTANTINESCU


TEMA NR.1
PARTEA I - a – ELEMENTE DE ZOOTEHNIE GENERALA
DEFINIŢIA, OBIECTUL, METODELE DE CERCETARE SI LEGĂTURA
DISCIPLINEI CU ALTE ŞTIINŢE

Unitati de invatare:
» Definiţia disciplinei.
» Obiectul si metodele de cercetare ale disciplinei.
» Legatura zootehniei cu alte discipline.

Obiectivele temei:
 Să înţelegeti acest vast domeniu – zootehnia, cu cele două ramuri importante:
Zootehnia generala si Zootehnia speciale.
 Să identificaţi principalele obiective care sunt atinse în urma studiului ramurilor
zootehnice.
 Să stabiliţi principalele legaturi ale zootehniei cu alte ştiinţe zootehnice.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Crînganu Iuliana, 2006, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti;
2. Diaconescu Şt., Iuliana Crînganu, Zăvoi I., 1996, Ed. S.C.Agris, Bucuresti
3. Creţa V., Roman M., Culea.C, 1995, Zootehnie generală
4. Camalesa N., 1983, Zootehnie generala, Ed. Ceres, Bucureşti

1.1. Definiţia disciplinei


Noţiunea de zootehnie din punct de vedere etimologic provine din două cuvinte
greceşti zoon = animal şi technos ştiinţă, meşteşug, artă.
Această noţiune a căpătat însă valenţe noi în definire în decursul timpului. Prima
definiţie a zootehniei a fost dată de Sanson ( 1950) " zootehnia este ştiinţa producerii şi
exploatării animalelor".

3
G. K. Constantinescu (1930) defineşte zootehnia astfel: "ştiinţa cunoaşterii,
ameliorării şi exploatării animalelor domestice".
Furtunescu (1971) defineşte zootehnia ca: ştiinţa care, pe baza studiului legilor
biologice ce guvernează existenţa şi dezvoltarea speciilor de animale domestice, elaborează
metode de lucru privind producerea, creşterea, ameliorarea şi folosirea lor. Studiul zootehniei
se împarte în două ramuri importante : Zootehnia generală şi Zootehnie specială .
Zootehnia generală se ocupă cu: studiul principiilor şi cu elaborarea metodelor
generale de lucru privind producerea, creşterea şi ameliorarea animalelor, valabile pentru
toate speciile de animale. In măsura în care principiile ce furnizează metodele de lucru se
bazează pe fenomenele generale, studiul Zootehniei generale este organic legat de studiile
geneticii şi ameliorării (Furtunescu , 1971) .
Zootehnia specială, denumire introdusă de Cornevin (1897) şi definită ca etologie
specială. G.K. Constantinescu o defineşte ca studiul raselor şi creşterea lor, iar Furtunescu
mediul de aplicare concretă, pe specii şi rase, a metodelor elaborate de Zootehnia generală
stabilind tehnica producerii, creşterii, ameliorării şi folosirii animalelor din fiecare specie şi
rasă aparte, în funcţie de particularităţile lor .
Dar, dezvoltarea ştiinţelor biologice şi tehnice au dus la modificarea în
contemporaneitate a zootehniei, divizându-se în o serie de alte ştiinţe. Astfel, în afară de
Zootehnia generală s-au desprins o serie de discipline, care au devenit tehnici fundamentale (
genetică, ameliorare, alimentaţie, reproducţie, igienă etc.). Zootehnia specială s-a transformat
în “tehnologii de exploatare pe specii” care arată cum se face exploatarea (ştiinţa despre
producţia animală ca proces biologic şi despre folosirea potenţialului genetic de producţie al
fiecărei specii de animale) (Drăgănescu 1984) Georgescu (1989) defineşte tehnologia de
exploatare a speciei ca modalitate practică de valorificare eficientă a capacităţii de producţie a
animalelor prin folosirea unui ansamblu de mijloace, metode şi măsuri tehnico-organizatorice
şi economice.

1.2. Obiectul şi metodele de cercetare ale disciplinei


Obiectul Zootehniei generale cuprinde următoarele părţi principale:
- importanţa, situaţia şi perspectivele creşterii animalelor;
- bazele taxonomice ale creşterii animalelor ( specia, rasa şi individul);

4
- însuşirile individuale ale animalelor ( exteriorul, condiţia, constituţia, precocitatea,
capacitatea de valorificare a hranei, rezistenţa organică, sănătatea, longevitatea şi producţia de
lapte, carne, grăsime, lână, păr, piei, pielicele şi blănuri);
- bazele procesului de creştere şi dezvoltare ( bazele biologice ale creşterii,
particularităţile creşterii şi dezvoltării la animale, factorii de influenţă, urmărirea şi dirijarea
creşterii);
- bazele genetice şi ameliorative ale creşterii animalelor (genotipul, accidentele în
transmiterea genotipului, ereditatea sexului, dezvoltării, conformaţiei şi aptitudinilor
animalelor, selecţia, transferul de embrioni, potrivirea perechilor şi metodele de ameliorare).
Metodele de cercetare ale Zootehniei generale sunt: observarea (empirică, statistico-
matematică), intuiţia şi deducţia matematică, elaborarea principiilor fundamentale, cercetarea
operaţională şi decizia biologico-tehnologică.

1.3 Legătura Zootehniei cu alte ştiinţe


Cele mai strânse contacte în ‘’amonte’’ le are Zootehnia generală cu disciplinele
biologice. Astfel, studiul speciei rasei şi individului se bazează pe discipline: Biologie
generală, Taxonomie etc. Acestea ajută la înţelegerea legilor care guvernează formarea,
dezvoltarea şi evoluţia organismelor vii.
Cunoaşterea însuşirilor individuale ale animalelor se bazează pe informaţiile furnizate
de: Anatomie, Fiziologie şi Histologie.
Cunoaşterea producţiilor economice şi a factorilor de influenţă sunt posibile prin
informaţiile furnizate de o serie de discipline cu profil alimentar şi de ecologie specială.
Procesul de creştere şi bazele genetico-ameliorative specifice Zootehniei generale se
bazează pe informaţiile furnizate de diferite ramuri ale Geneticii (Biochimie, Fiziologie,
Genetica procesului de dezvoltare, Genetica cantitativă şi Genetica populaţiilor), precum şi pe
elemente de Biostatistică. Aceste cunoştinţe permit creşterea unor organisme care să satisfacă
din ce în ce mai mult cerinţele economice.
În “aval”, Zootehnia generală are contacte strânse cu disciplinele: Reproducţie,
Alimentaţie, Ameliorare, Igienă etc. şi constituie fundamentul ştiinţific al tuturor disciplinelor
de Exploatare a speciilor de animale domestice. Astfel, legile şi principiile generale, ca şi
metodele rezultate din studiul Zootehniei generale trebuie să se găsească în tehnologiile de
creştere, ameliorare şi exploatare a diferitelor specii de animale de fermă.

5
TEST DE AUTOEVALUARE A TEMEI NR. 1
1. Cu ce se ocupă ZOOTEHNIA GENERALĂ?
Răspuns:
Zootehnia generală se ocupă cu: studiul principiilor şi cu elaborarea metodelor generale de
lucru privind producerea, creşterea şi ameliorarea animalelor, valabile pentru toate speciile de
animale.
2. Cu ce se ocupă ZOOTEHNIA SPECIALĂ?
Răspuns:

3. Care sunt metodele de cercetare ale Zootehniei generale?


Răspuns:

4. Care sunt disciplinele, în "aval", cu care Zootehnia are contacte strânse?


Răspuns:

Rezumatul temei
1. Definiţia, obiectul, metodele de cercetare si legătura disciplinei cu alte ştiinţe.
1. 1. Definiţia disciplinei
a) definiţia termenului de Zootehnie;
b) definiţia Zootehniei generale;
c) definiţia Zootehniei speciale.
1.2. Obiectul şi metodele de cercetare ale disciplinei
a) bazele taxonomice ale creşterii animalelor;
b) însuşirile individuale ale creşterii;
c) bazele procesului de creştere
d) metodele de cercetare – observarea, intuiţia si deducţia matematică.
1.3. Legătura Zootehniei cu alte ştiinţe
a) legaturi in “amonte”, cu disciplinele biologic;
b) legaturi in “aval” cu disciplinele de stricta specialitate

6
TEMA NR. 2
IMPORTANŢA, SITUAŢIA ŞI PERSPECTIVELE CREŞTERII
ANIMALELOR
Unitati de invatare:
» Importanţa creşterii animalelor.
» Situaţia creşterii animalelor.
» Perspectivele creşterii animalelor domestice.

Obiectivele temei:
 Identificarea principalele contributii pe care le aduce zootehnia la dezvoltatrea
economiei si impactul social asupra pieţei de consum.

 Evolutia efectivelor de animale pe plan local, european si mondial.


 Analiza tendinţelor de viitor in ceea ce priveşte modernizarea sectorului
zootehnic.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
5. Crînganu Iuliana, 2006, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti;
6. Diaconescu Şt., Iuliana Crînganu, Zăvoi I., 1996, Ed. S.C.Agris, Bucuresti
7. Creţa V., Roman M., Culea.C, 1995, Zootehnie generală
8. Camalesa N., 1983, Zootehnie generala, Ed. Ceres, Bucureşti

2.1. Importanţa creşterii animalelor


Zootehnia reprezintă o importantă ramură de producţie a oricărei ţări, datorită
efectelor economice şi sociale pe care incumbă. Rolul cel mai important al creşterii
animalelor îl constituie contribuţia la alimentaţia raţională a omului. Produsele animale
(laptele, carnea, ouă, unt, miere etc.) constituie alimente cu valoare nutritivă ridicată,
digestibilă şi în special biologică. Astfel, valoarea biologica variază între 94% la ouă şi 74%
la carne, coeficientul de utilizare digestibilă este de cca. 97%, coeficientul de eficacitate
proteică variază de la 2,3 la carne la 3,9 la ou şi indicele chimic (gradul de satisfacere al
produsului în aminoacizi esenţiali) variază de la 100% la ouă la 65% la carne. Produsele
alimentare contribuie cu 24% în structura caloriilor şi 30% în cea a proteinelor din consumul
7
zilnic al omului. La acest consum, laptele participă cu 45%, carnea cu 35%, peştele cu 14% şi
ouăle cu 6%. Aceste produse potenţează produsele de origine vegetală, asigurând astfel
omului o alimentaţie raţională, capabilă să-I satisfacă cerinţele cantitative şi calitative în toţi
principii nutritivi şi să-i asigure desfăşurarea normală a activităţii fizice şi intelectuale.
Consumul de carne, lapte, brânză, unt, ouă, miere etc. pe locuitor constituie indicatori în
aprecierea standardului de viaţă a populaţiei unei ţări.
Animalele contribuie la stimularea dezvoltării industriilor alimentare, uşoare şi
farmaceutice prin materiile prime valoroase pe care le furnizează. Pe baza laptelui şi a cărnii
se dezvoltă industriile alimentare specifice de prelucrare în produse lactate şi carnate, pe baza
lânii şi pieilor industria încălţămintei şi îmbrăcămintei, în organele splahnice, glandele
endocrine şi sângele constituie surse importante de materii prime pentru industria
farmaceutică. De asemenea, părul unor specii de animale se utilizează în industria mobilei, în
aviaţie iar producerea harnaşamentelor, obiectelor de marochinărie şi de artizanat se
realizează prin intermediul pieilor provenite de la animale. Sângele, copitele coarnele, oasele
etc. se utilizează în producerea făinurilor animale, a cleiului, gelatinei şi uleiurilor speciale.
Animalele, prin produsele care se furnizează, constituie o sursă importantă de
devize prin exporturi realizate. Zootehnia contribuie, de asemenea, la intensificarea
agriculturii prin furnizarea celui mai important îngrăşământ organic pentru sporirea fertilităţii
solului şi prin polenizarea artificială realizată de albine. Animalele furnizează energie
neconvenţională prin tracţiune, dejecţii şi căldură biologică.
Animalele constituie “uzine vii” care valorifică şi transformă eficient furajele atât
pe terenuri cultivate, cât şi de pe pajiştile naturale, precum şi produsele secundare din
agricultură, reziduurile industriale, resturile alimentare etc., în produse animaliere de primă
necesitate şi înaltă valoare biologică pentru om. Pentru a produce un kg de proteină animală
sunt necesare următoarele suprafeţe pentru diferite produse astfel: lapte 82 m 2 , ouă 87 m2 ,
carne pasăre 138 m2 şi carne de bovine 500 m2 (Georgescu Gh., 1988). Ca urmare, cea mai
eficientă formă de producere a proteinelor de origine animală este cea sub formă de lapte şi
ouă. Menţionăm că bovinele şi ovinele nu sunt competitive cu omul în consumul de cereale,
pe când porcii şi păsările intră în competiţie. Cel mai înalt randament de transformare se
întâlneşte însă la pasăre şi porc (cu 40-60% mai mare decât la rumegătoare).
În concepţia agriculturii ecologice, animalele urmează să consume masa vegetală,
care nu poate fi consumată de om.

8
Efectele sociale ale creşterii animalelor sunt, de asemenea semnificative: participă
la îmbunătăţirea calităţii vieţii omului, combate foametea şi bolile de nutriţie, care astăzi
afectează 435 mil. oameni, generând tulburări de creştere, reducerea activităţii fizice şi
intelectuale, precum şi apariţia unor boli specifice “kwashiorkor”, asigură folosirea raţională a
forţei de muncă rurale şi poate contribui la combaterea şomajului prin atragerea acestei surse
de forţă de muncă în dezvoltarea fermelor familiare şi asociative. O serie de animale
contribuie la menţinerea sănătăţii omului şi animalului, la asigurarea dezvoltării fizice şi
moral-volitive normale a omului şi la satisfacerea unor trebuinţe pentru sine (culturale,
sportive, recreative etc.). Astfel, unele animale cum sunt cabalinele şi bovinele, prin sângele
pe care-l furnizează servesc şi la prepararea serurilor imune, respectiv a vaccinurilor pentru
om (antidifteric, antidizenteric, antigangrenos, antimenigococic, antirabic) şi pentru animale
(anticărbunos, antirujetic, antibrucelic, antipestos, antivariolic etc.). Produsele apicole (miere,
polen, păstură, lăptişor de matcă, propolis şi venin) se folosesc în tratarea unor boli la om.
Calul, prin călărie participă la dezvoltarea fizică armonioasă, combaterea obezităţii
dezvoltarea trăsăturilor moral-volitive favorabile, iar împreună cu câinele şi păsările de
agrement asigură petrecerea plăcută a timpului liber, atât prin curse de cai, lupte de cocoşi, cât
şi prin expoziţii. O serie de animale au constituit surse de inspiraţii pentru oamenii din litere şi
arte, îmbogăţind literatura mondială şi muzeele reputate ale lumii cu opere de artă, şi lucrări
valoroase, prin care se asigură ridicarea nivelului de cultură a omului.

2.2. Situaţia creşterii animalelor


In ultimele decenii, zootehnia pe baza cuceririlor ştiinţifice şi tehnice, s-a
transformat într-o industrie biologică şi tehnologică, cu ritmuri biologice intense fluxuri
continui şi raţionale, cu productivitate înaltă, comparabilă cu ramurile de vârf ale zootehniei
(Dinu I., Georgescu Ghe., 1990). Zootehnia actuală s-a dezvoltat, diversificat şi modernizat.
Nivelul de dezvoltare al zootehniei se referă la creşterea efectivelor şi producţiilor
animaliere la toate speciile.
Potrivit rezultatelor cerecetărilor statistice, în anul 2013, comparativ cu 2012,
efectivele de bovine, ovine şi caprine au crescut, iar efectivele de porcine şi păsări au scăzut.

9
Efectivele de animale şi păsări existente la 1 dec. 2013, comparativ cu 1 dec. 2012
- mii capete-
1 decembrie 2012 1 decembrie 2013 Diferenţă (+/-) anul
2013 faţă de anul 2014
Bovine – total 2009,1 2022,4 + 13,3
Dincare:
- vaci, bivoliţe şi juninci 1265,0 1279,0 + 14,0
Porcine – total 5234,3 5180,2 - 54,1
Din care:
- scroafe de prăsilă 398,8 383,7 - 15,1
Ovine si caprine – total 10099,5 10448,6 + 349,1
Din care :
- oi, mioare şi capre 8726,1 8934,5 + 208,4
Păsări – total 80135,7 79440,3 - 695,4
Din care:
- păsări ouătoare adulte 45401,9 42541,3 - 2860,6
Numarul total de bovine la 1 decembrie 2013 şi efectivul matcă ( vaci pentru
lapte, bivoliţe pentru reproducţie şi juninci pentru reproducţie), evidenţiază o creştere cu 0,7%
, respectiv 1,1%.
Numărul total de porcine şi efectivul matcă (scroafe de prăsilă) au sacăzut cu
1,0%, respectiv 3,8%.
Numarul total de ovine şi caprine şi efectivul matcă (oi, mioare şi capre), au
crescut cu 3,5% respectiv cu 2,4%
Numărul total de păsări şi numărul de păsări ouătoare adulte au înregistrat
scăderi cu 0,9%, respectiv 6,3%.
În ţara noastră producţiile realizate tind spre m
edia mondială (2150 kg lapte/vacă ) 210 kg lapte/locuitor, din care 190 kg lapte de
vacă, 68 kg carne din care 11 kg vacă, 37 kg porc, 3 kg oaie şi 17 kg carne de pasăre. Greutate
medie a cărnii în carcasă este de 251 kg (159 kg de bovine, 11 kg de ovine, 78 kg de porcine).
Nivelul total al producţiilor la noi în ţară este următorul: 43 mil.hl. lapte, 1159 mii de greutate
vii şi 6000 mil. ouă.
Diversificarea zootehniei a vizat sporirea numărului de specii exploatate şi a
numărului de sortimente de produse realizate.
Numărul de specii de animale domestice exploatate în ultimii 40 de ani a sporit de
la 60 la 100 de specii. În afară de speciile care şi-au dovedit cu toată prisosinţa utilitatea
economică în decursul timpului (bovinele, porcinele, ovinele, caprinele, păsările, în special
cabalinele şi găinile, ca şi peştii, albinele, viermii de mătase) s-au extins o serie de specii
producătoare de carne (porumbei, fazani, prepeliţe, struţi, antilope), animale de blană (vulpi,
nutrii, nurci, vizoni, chinchila, jderi, viezure, etc.). S-a extins de asemenea numărul de specii
10
de peşti cultivaţi, numeroase specii de vertebrate pentru carne (scoici, melci, raci, homari,
languste, broaşte, şerpi). Se cresc astăzi pentru diverse nevoi, experienţe medicale (cobai,
şoareci, şobolani), pentru obţinerea de seruri şi veninuri ( albine, şerpi, scorpioni), pentru
produse biologice (cabaline, bovine), pentru sporirea producţiilor apicole prin polenizare
(bondari etc.).
O mare diversitate, consecutiv prelucrării, cunosc producţiile animale principale.
Astfel, din lapte se prepară peste 1000 de produse lactate (unt, brânzeturi, frişcă, lapte praf,
iaurt, kefir, lapte bătut, lapte şampanizat, produse lactate dulci şi aromate – îngheţată, lapte cu
cacao, cu ciocolată sau cu cafea, ori migdale). Au apărut o diversitate de cărnuri şi preparate
de carne. Astfel, pe lângă sortimentele clasice de carne au apărut sortimente noi (carnea albă,
carnea baby-beef, baconul, broilerul de găină, de curcă, de raţă şi de gâscă, carnea de bibilică,
de prepeliţă, de porumbel şi de iepure, ficatul gras de raţă şi de gâscă.
Modernizarea exploatării animalelor s-a bazat pe exploatările ştiinţifice ale
biologiei, ca şi pe cele tehnice şi manageriale. Astfel, s-au creat rase, linii şi hibrizi de
animale, performante remarcabile şi consumuri reduse de hrană; la toate speciile de animale s-
au realizat soluţii eficiente constructive, de mecanizare şi de automatizare a proceselor de
producţie şi de muncă, s-au elaborat tehnologii de exploatare a animalelor de mare randament,
promovându-se principiile moderne de exploatare (concentrare, specializare, intensivizare,
integrare, industrializare şi valorificarea superioară a producţiilor), fluxurile tehnologice
simple, raţionale şi eficiente şi metodele ştiinţifice de prognozare şi conducerea producţiei.

2.3. Perspectivele creşterii animalelor


Zootehnia viitorului trebuie să satisfacă mai bine decât astăzi trebuinţele umane,
acordându-se o importanţă deosebită îmbunătăţirii calităţii vieţii. Aceasta presupune analiza şi
soluţionarea problemelor umane într-o viziune globală, marcând gradul în care viaţa este
satisfăcătoare pentru om. Trebuinţele alimentare şi modul în care sunt acoperite influenţează
într-o mare măsură calitatea vieţii, atât viaţa biologică cât şi munca, viaţa de familie şi timpul
liber. De remarcat că la cumpăna mileniilor trebuinţele umane sunt mai mari, urmărind
cerinţele globale şi satisfacerea lor, în special a celor alimentare, atât cantitativ, cât mai ales
calitativ (pretenţiile omului cresc pentru produsele animale, care trebuie să fie de bună calitate
alimentară şi igienică).
Pentru satisfacerea acestor trebuinţe se impun ca în creşterea animalelor să se
urmărească rezolvarea următoarelor obiective:

11
- Sporirea efectivelor de animale în strânsă corelaţie cu dezvoltarea ecosistemelor
agricole, resursele furajere mondiale şi naţionale. În acest scop trebuie să se acţioneze:
sporirea efectivelor matcă, intensificarea reproducţiei, reflectarea prin obţinerea cât mai
multor produşi viguroşi şi sănătoşi, dirijarea sexului, optimizarea încărcăturii la unitatea de
suprafaţă şi a duratei de exploatare, reducerea mortalităţii şi sacrificărilor de necesitate etc.
- Îmbunătăţirea calitativă a animalului (structuri optime de rase şi de vârstă şi
obţinerea unor animale cu performanţe ridicate). Pentru aceasta se impun următoarele:
creşterea unor rase, hibrizi, linii cu performanţe deosebite, maximizarea progresului genetic
prin folosirea cu discernământ a surselor de progres genetic, inclusiv transferul de embrioni,
stabilirea nivelurilor optime de hrănire, folosirea raţională a furajelor şi biostimulatorilor,
perfecţionarea sistemelor de exploatare, optimizarea tehnologiilor de exploatare şi a fluxurilor
tehnologice – verigi care contribuie la o cât mai bună reflectare a potenţialului genetic al
animalului.
- Îmbunătăţirea sănătăţii animalului prin prevenire şi combaterea bolilor care
produc pagube importante. Acest obiectiv necesită următoarele: obţinerea unor animale libere
de germeni, realizarea anticorpilor monoclonali, producerea unor vaccinuri eficiente,
exploatarea animalelor în condiţii optime, adoptarea unor măsuri sanitar - veterinare eficiente
de prevenire şi combatere a bolilor (aplicarea regulilor sanitar – veterinare şi de igienă,
controlul periodic şi de necesitate al calităţii furajelor, a apei şi păşunilor, carantinizarea
animalelor, aplicarea riguroasă a dezinfecţiei şi deratizării, controlul periodic al animalelor şi
oamenilor care lucrează în zootehnie, executarea vaccinurilor specifice, adaptarea unei
conduite terapeutice eficace).
- Creşterea profitului în zootehnie. Pentru aceasta se va acţiona prin următoarele
verigi: intensivizarea producţiilor, îmbunătăţirea capacităţilor de consum a hranei la animale,
introducerea în producţie a progreselor ştiinţifice, tehnice şi economice, promovarea
principiilor moderne de exploatare şi optimizarea exploatării, creşterea productivităţii muncii,
sporirea veniturilor şi reducerea cheltuielilor pe animal şi pe unitatea de produs. Zootehnia
românească urmăreşte în linii generale aceleaşi obiective şi foloseşte măsuri asemănătoare de
rezolvare a lor. Dar, strategia dezvoltării zootehniei în ţara noastră în viitor trebuie să se facă
pe termen scurt şi lung şi să se ţină seama de realităţile existente. Astfel, efectivele, în special
cele de bovine au înregistrat un recul, producţiile animale sunt reduse, resursele furajere sunt
necorespunzătoare, organizarea fermelor private se află în prim proces; indicatorii care
reflectă calitatea vieţii sunt nesatisfăcători. În următorii ani, odată cu dezvoltarea economiei

12
de piaţă, cresc efectivele la peste 80% în gospodăriile familiale, şi se îmbunătăţesc resursele
furajere etc., măsuri ce pot asigura sporirea producţiilor totale şi pe animal, ce vor contribui la
îmbunătăţirea calităţii vieţii. Astfel, pentru anul 1999 se prevede realizarea unui consum de
380 litri lapte/locuitor şi 85 kg carne iar perspectiva mai îndepărtată – anul 2010 – 500 litri
lapte/locuitor şi 100 kg carne locuitor (25 kg de vacă, 45 kg carne porc, 5 kg carne de oaie, 25
carne de pasăre).

13
TEST DE AUTOEVALUARE A TEMEI NR. 2
1. Care sunt caracteristicile biologice a principalelor produse animale?
Răspuns:
Principalele caracteristice biologice ale produselor animale sunt reprezentate de valoarea
nutritiva, valoarea digestibilă si de valoarea biologică.

2. Care sunt efectele sociale ale ncreşterii animalelor?


Răspuns:

3. Pe ce se bazează modernizarea exploatării animalelor?


Răspuns:

4. Ce acţiuni se impun pentru creşterea profitului în zootehnie?


Răspuns:

Rezumatul temei
2. Importanţa, situaţia şi perspectivele creşterii animalelor
2.1. Importanţa creşterii animalelor
a) contribuţia la alimentaţia raţionala a omului;
b) contribuţia la stimularea dezvoltării industriilor;
c) contribuţia la exporturi;
d) efectele sociale ale creşterii animalelor.
2.2. Situaţia creşterii animalelor
a) evoluţia efectivelor în România;
b) evoulţia efectivelor în Europa şi în lume.
2.3. Perspectivele creşterii animalelor
a) sporirea efectivelor şi îmbunătăţirea calitativă a animalului
b) dezvoltarea ecosistemelor agricole;
c) îmbunătăţirea resurselor furajere naţionale şi mondiale

14
TEMA NR. 3
SPECIA CA ENTITATE TAXONOMICĂ

Unitati de invatare:
» Definiţia speciei.
» Caractere de specie.
» Specii care interesează zootehnia.
» Originea speciilor de animale.
» Domesticirea animalelor.
» Modificările suferite de animale în urma domesticirii.

Obiectivele temei:
 Evoluţia semnificaţiei noţiunii de specie si diferitele definiţii date.
 Caraceterele pe baza cărora se face clasificarea vieţuitoarelor în diferite
unităţi sistematice.
 Principalele specii de animale de interes zootehnic.
 Identificarea principalelor dovezi asupra originii speciilor domestice.
 Interpretarea cauzelor şi modului cum s-a produs domesticirea.
 Delimitarea principalelor modificari suferite,de animalele domestice, în urma
domesticirii.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Camalesa, N., 1983, Zootehnie generală , Ed. Ceres, Bucureşti
2. Crînganu Iuliana, 2006, Zootehnie generală şi alimentaţia animalelor domestice.
Cartea Universitară, Bucureşti
3. Georgescu, Gh., Zăvoi, I., 1991 – Zootehnie generală, Lito. Acad. Univ.
Athenaeum, Bucureşti.

3.1. Definiţia speciei


Ca în toate disciplinele biologice aplicate şi în zootehnie punctul de plecare pentru
studiu îl constituie specia. Acest lucru este datorat faptului că elaborarea şi aplicarea

15
principiilor şi metodelor de întreţinere, creşterea şi ameliorarea sunt strâns legate de
particularităţile biologice ale speciei.
Deoarece problemele referitoare la definiţia noţiunii de specie, formarea specii şi
caracterele de specie fac obiectul unei discipline aparte (botanică în cele ce urmează vom
reaminti doar câteva din aceste noţiuni insistând asupra acelora caracteristice animalelor)
urmând a se dezvolta aspectele care se referă la originea şi modificările survenite în speciile
de animale domestice, importanţă economică.
În ceea ce priveşte noţiunea de specie, fără a mai aminti evoluţia semnificaţiei
acestei noţiuni şi diferitele definiţii date, apreciem ca suficient de clară şi cuprinzătoare
definiţia dată de Traian Săvulescu: “specia este totalitatea generaţiilor care provin dintr-un
strămoş comun (filogenie), cu dezvoltarea asemănătoare (ontogenie), cu ereditate
asemănătoare şi care prin selecţie naturală, sub influenţa mediului s-a diferenţiat de celelalte
vieţuitoare”.
O definiţie concisă dă Gerber (1973) astfel: “specia reprezintă animalele care se
împerechează între ele dând naştere la descendenţi fecunzi, aparţinând normal la aceeaşi
specie”. De exemplu bovinele şi bubalinele sunt specii aparte deoarece prin împerechere nu
dau produşi. De asemenea, calul şi asinul sunt specii diferite deoarece în urma împerecherii
lor realizate, rezultă catârul şi bardoul – care sunt infecunzi.

3.2. Caractere de specii


Pentru o continuare mai precisă a noţiunii de specie, prezintă interes deosebit
stabilirea criteriilor după care diferitele organisme pot fi considerate ca aparţinând aceleiaşi
specii sau a unor specii diferite.
Ştiinţa care se ocupă cu clasificarea fiinţelor vii poartă denumirea de Sistematică
sau Taxonomie (taxis = aşezare, nemos = lege).
Caracterele pe baza cărora se face clasificarea vieţuitoarelor în diferite unităţi
sistematice poartă denumirea de caractere sistematice sau taxonomice. Deci, orice
particularitate a organismelor sau a grupelor de organisme, prin care acestea se aseamănă cu
cele care aparţin aceleiaşi grupe, sau se deosebesc organismele din alte grupe, poartă
denumirea de caracter taxonomic. În măsura în care aceste caractere servesc la diferenţierea
speciilor poartă denumirea de “caracter de specie”.
După natura însuşirilor la care se referă, caracterele de specie se împart în cinci
grupe şi anume: morfologice, fiziologice, ecologice, etologice şi geografice.

16
Caracterele morfologice. Sunt cele mai importante criterii de clasificare. Aceste
caractere se referă la diferite însuşiri legate de exterior, dezvoltare, macro şi microstructură,
ca de exemplu: culoarea părului la mamifere şi a penajului la păsări, scheletul (numărul de
coaste, de vertebre), structura organelor genitale, numărul, forma şi mărimea cromozomilor
etc.
Caracterele fiziologice. Sunt cele care deosebesc organismele din diferite specii şi
sunt reflectate, în mare măsură, de particularităţile morfologice. Există însă cazuri când
diferenţele morfologice ale acestor particularităţi (fiziologice) nu sunt bine exteriorizate şi în
acest caz se urmăreşte depistarea lor prin alte mijloace. Dintre particularităţile fiziologice
folosite ca mijloace taxonomice, mai importante sunt cele metabolice, serologice şi de
reproducţie.
Caracterele ecologice. Se referă la diferite adaptări ale animalelor sub influenţa
condiţiilor de mediu, adaptări care le-au devenit caracteristice. Acestea se referă îndeosebi la
modul de procurare a hranei manifestându-se prin comensalism, parazitism etc.
Caracterele etologice. Se referă la anumite particularităţi de comportare a
organismelor din diferite specii, ca de exemplu: comportare la împerechere, constituirea
cuiburilor, constituirea în colonii, ierarhizarea socială a indivizilor etc.
Caracterele geografice.Se bazează pe faptul că diferitele specii au anumite arii
geografice de raspandire ce le sunt caracteristice.
În concluzie, trebuie reţinut faptul că la baza diferenţierii speciilor stau în primul
rând caracterele morfologice, celelalte caractere fiind folosite numai în cazurile în care
diferenţierile morfologice nu sunt concludente.

3.3. Specii care interesează zootehnia


Din cele aproximativ 1.500.000 specii de animale existente pe glob, numărul celor
care interesează Zootehnia este extrem de redus (cca. 100 specii).
Ţinând cont de cerinţele de dezvoltare ale zootehniei în ţara noastră conceptul
economiei de piaţă, din acest număr foarte restrâns de specii ne interesează doar acelea care se
cresc la noi şi prezintă importanţa economică. Acestea, din punct de vedere sistematic, se
încadrează în patru clase:
- Mamalia; Aves; Pisces; Insecta.

17
Tabelul nr.1

Speciile de animale cu importanţă economică


Sp. Bos taurus (taurinele)
Sp. Bubalus indicus (bivolii)
Ord. Artiodactyla Sp.Ovis aries (oaia)
Sp. Capra hircus (capra)
1. Clasa Mammalia (mamifere) Sp. Sus domesticus (porc)
Sp. Equus cabalus (calul)
Ord. Perissodactyla
Sp. Asinus asinus (măgarul)
Sp. Oryctolagus cunniculus
Ord. Lagomorpha
(iepurele de casă)
Sp. Anser domesticus (gâsca)
Sp. Cygnopsis cygnoides
(gâsca carunculată)
Ord. Anseriformes
Sp. Anas plahyrhynca (raţa)
Sp. Cairinia moschata (raţa
leşească)
2. Clasa Aves (păsări) Sp. Gallus domestica (găina)
Sp. Meleagris domestica
Ord. Galliformes (curca)
Sp. Numida meleagris
(bibilica)
Sp. Columba livia
Ord. Columbiformes
(porumbel)
Sp. Cyprinus carpio (crapul)
Sp. Salmo trutta fario
Ord. Teleosteeni (păstrăful indigen)
Sp. Salmo irideus shasta
(păstrăvul curcubeu)
Sp. Huso huso (morunul)
3. Clasa Pisces
Sp. Acipenser güldenstaedti
(nisetrul)
Ord.Acipenseridae Sp. Acipenser stelatus
(păstruga)
Sp. Acipenser ruthenus
(cega)
Bombyx mori (viermele de
matase de dud)
4. Clasa Insecta Ord. Lepidoptera
Phylosamia ricini (viermele
de matase de ricin)
Ord. Hymenoptera Apis mellifica (albina)

3.4. Originea speciilor de animale


In munca de creştere a animalelor pe baze ştiinţifice, o deosebită importanţă teoretică
şi practică prezintă cunoaşterea originii animalelor domestice, a modului cum s-a produs
domesticirea lor, precum şi modificările suferite de animale în urma domesticirii.
18
Cunoscând formele sălbatice din care provin diferitele rase de animale, se pot stabili
afinităţile biologice care există între diferitele rase ale aceleiaşi specii, cunoscându-se că
acestea s-au format în decursul dezvoltării filogenetice a formelor din care provin.
Cunoscând modul cum s-a ajuns la actualele specii domestice (procesul domesticirii şi
modificările suferite) se pot trage concluzii în legătură cu modul de acţionare pentru
ameliorarea efectivelor existente.
Deoarece domesticirea animalelor a avut loc într-o perioadă extrem de îndepărtată (cu
peste 10.000 de ani în urmă), nu există date directe asupra modului cum s-a desfăşurat acest
proces, asupra cauzelor care l-au determinat a locului şi modului în care a avut loc şi nici
asupra formelor sălbatice din care provin.
Din această cauză, studiul originii şi al procesului domesticirii se bazează pe metode
indirecte, apelând la diferite ramuri ale ştiinţelor naturale şi chiar istorico-culturale.
Dovezi ale originii speciilor domestice. Astăzi este unanim recunoscut faptul că toate
speciile de animale domestice provin din cele sălbatice. Deşi procesul domesticirii a început şi
în bună parte s-a desfăşurat înaintea perioadei istorice, ştiinţa dispune de o serie de dovezi
care atestă aceasta. Astfel datele paleontologice arată că scheletele de animale descoperite pe
lângă aşezările omeneşti preistorice, se aseamănă cu atât mai mult cu a celor sălbatice in care
au provenit, cu cât aparţin unei perioade mai îndepărtate şi invers, cele dintr-o epocă mai
apropiată asemănându-se mai mult cu formele domestice.
Desenele preistorice, descoperite pe pereţii grotelor şi pe diferitele obiecte casnice,
reprezintă diferite forme de animale domestice aşa cum arătau ele în acea epocă sau scene din
munca desfăşurată pentru domesticire.
Documentele şi scrierile diferiţilor scriitori din antichitate (Collumela, Varro, Caiesar
etc.). S-au mai recente (D. Cantemir) furnizează date preţioase asupra originii animalelor
domestice sau a unor forme care astăzi sunt dispărute. În acelaşi sens pledează legendele şi
baladele şi mai ales, studiile de anatomie şi fiziologie comparativă, de hibridologie etc. o altă
dovadă concludentă a originii animalelor domestice din formele sălbatice o constituie însăşi
faptul că procesul domesticirii continuă şi astăzi sub ochii noştri. Aşa de exemplu, specii ca:
struţul, gayalul, canarul, vulpea argintie, nutria etc. se află în diferite etape ale domesticirii.

3.5. Domesticirea animalelor.


Dacă în privinţa domesticirii animalelor din formele sălbatice, cât şi a faptului că
domesticirea s-a realizat prin intervenţia omului într-o perioadă îndelungată, părerile

19
diferiţilor autori sunt aproape unanime, nu acelaşi lucru se poate spune, despre interpretarea
dată cauzelor şi modului cum s-a produs domesticirea.
Cauzele domesticirii. Încercările unor autori de a explica domesticirea prin
metode de ordin religios, s-au de altă natură nu au fundamentare ştiinţifică. Răspunsul aceste
probleme se află în strânsă legătură cu însăşi dezvoltarea societăţii omeneşti şi cu cauzele
materiale ce stau la baza acestei dezvoltări.
Domesticirea animalelor şi mai departe creşterea lor pentru anumite scopuri, este
o continuare a preocupărilor de vânătoare a omului primitiv. Ea nu s-a produs nici în mod
preconceput şi nici spontan, ci ca urmare firească a necesităţilor omului de a “perfecţiona”
această activitate a lui.
Vânătoarea, principala sursă de existenţă a omului primitiv, avea un caracter de
nesiguranţă; în anumite împrejurări el putea răbda de foame. Acest fapt a putut determina idea
realizării unei rezerve de hrană vie. Astfel, animalele mutilate sau pui ai animalelor vânate,
puteau fi ţinute în captivitate şi asigura sursa de hrană pe un timp mai îndelungat decât o putea
asigura vânatul omorât. Ulterior, se poate admite că omul a trecut la folosirea capcanelor.
Trebuie de asemenea admis faptul că nu la toate speciile domestice s-a produs la fel. Aşa de
exemplu câinele, primul animal domestic, se presupune că s-a apropiat singur de aşezările
omeneşti, fiindcă aici găsea resturi de vânat care pentru el constituia hrană. Sunetele pe care le
scotea la apropierea altor animale au constituit pentru om, cu timpul, un semn de alarmă şi la
determinat să şi-l apropie şi mai mult pentru a-l avea mereu în preajmă.
Rezultă deci că începutul domesticirii animalelor recunoaşte drept cauză
necesitatea omului de a-şi perfecţiona mijloacele de muncă.
Etapele domesticirii. Procesul domesticirii, care a durat un timp foarte îndelungat
s-a produs în mai multe etape: captivitate, îmblânzirea şi domesticirea propriu-zisă.
Captivitatea. Dându-şi seama de avantajele pe care le prezintă rezervele de hrană
sub formă de animale vii, omul s-a preocupat de perfecţionarea mijloacelor de a prinde
animalele, cât şi a le ţine pe lângă aşezările sale.
Îmblânzirea. Ţinute în captivitate, animalele mai ales cele tinere, şi-au format
reflexe condiţionate legate de prezenţa omului, au devenit mai blânde şi nu au părăsit
aşezările omeneşti. Trebuie reţinut însă că îmblânzirea ca şi captivitatea, se referă la animalele
izolate, deci nu cuprinde masa speciei.

20
Domesticirea propriu-zisă. Aceasta s-a realizat ca urmare a înmulţirii animalelor
îmblânzite timp de mai multe generaţii, în decursul cărora animalele au dobândit însuşiri noi,
utile omului, diferenţiindu-se astfel de formele sălbatice.
Epoca domesticirii. Momentul în care a avut loc domesticirea nu poate fi dedusă
din nici un fel de date directe. Se consideră că domesticirea principalelor specii de animale s-a
produs în neolitic, deci între al VIII-lea şi al V-lea mileniu î.e.n., cu excepţia câinelui care a
fost domesticit la sfârşitul paleoliticului (XVIII-lea mileniu î.e.n.).
Centrele domesticirii. În legătură cu locul unde s-a produs domesticirea se
consideră în general patru centre mari şi anume:
- S - E Asiei, unde se crede a fi fost domesticite: vaca, oaia, bivolul, yakul,
porcul, batengul, calul, găina, viermele de mătase;
- Zona mediteraneeană (Asia Mică, Africa de Nord, Sudul Europei), centrul în
care se presupune că au fost domesticite: capra, vaca, porcul, pisica, asinul,
calul, câinele, gâsca etc.;
- Partea continentală a Europei a fost centru de domesticire pentru: cal, vacă,
raţă, iepure, ren;
- Continentul America unde au fost domesticite numai lama, raţa leşească şi
curca.
În Australia nu a fost domesticită nici o specie.
Trebuie subliniat însă, că diferite centre în care s-a făcut domesticirea nu au rămas
izolate, iar migraţiile popoarelor care aveau loc des, au contribuit la răspândirea animalelor
domestice dintr-o regiune în alta, aşa că hotarele dintre principalele centre dispăreau,
animalele răspândidu-se pe tot globul.
Importanţa domesticirii animalelor. Asigurarea unor mijloace de existenţă cu
caracter constant, au permis omului să nu mai fie absorbit de procurarea hranei ci să aibe şi
alte preocupări.
“Domesticirea animalelor a îmbogăţit rezervele de hrană în carne, întrucât pe
lângă vânătoare, omul descoperă un nou izvor de unde această hrană se poate procura mult
mai regulat.”
Pe măsura perfecţionării noii îndeletniciri (creşterea animalelor) şi mai ales prin
folosirea acestora la muncă, oamenii au ajuns să-şi uşureze activitatea lor.
În concluzie se poate afirma că şi domesticirea animalelor a jucat un rol în
procesul de dezvoltare a societăţii omeneşti.

21
3.6. Modificările suferite de animale în urma domesticirii
Datorită influenţei condiţiilor de mediu şi în special a activităţii creatoare a
omului, animalele domestice au suferit modificări ce le deosebesc mult de formele sălbatice
originale. Aceste modificări pot fi grupate în morfologice şi fiziologice.
Modificările morfologice. Aceste modificări se referă la dimensiunile corporale, la
diferitele aspecte ale conformaţiei corporale, la schelet, musculatură, piele, păr, culoare etc.
Dimensiunile şi greutatea corporală la animalele domestice comparativ cu formele
sălbatice prezintă o variabilitate mult mai mare în special la cabaline şi câini (exemple: rasele
de cai grei şi cai ponei, câinii Saint-Bernard şi câinii de apartament).
Faţă de formele sălbatice din care provin se observă deci diferenţele în plus la
unele rase şi diferenţele în minus la altele. La alte specii (ovine, caprine) variabilitatea acestor
caractere este mult mai redusă, iar diferenţa faţă de formele sălbatice este mică.
Conformaţia corporală s-a modificat în raport cu producţia principală, ajungând
uneori la disproporţii între diferitele părţi ale corpului, pe când la cele sălbatice este
armonioasă.
Scheletul la animalele domestice este în general fin şi mai puţin solid. S-au redus
mult oasele capului, iar la oasele feţii se constată modificări de formă, profil, unghii.
Musculatura a suferit modificări însemnate în special la taurinele şi ovinele de
carne, precum şi la caii de tracţiune, fiind mult mai bogată.
Culoarea la animalele sălbatice din aceeaşi specie este foarte asemănătoare, pe
când la animalele domestice este foarte variabilă. Astfel, la unele rase lipseşte complet
pigmentul din piele şi păr (albinism) lucru care nu se întâlneşte la nici o formă sălbatică. La
unele rase, pigmentul se găseşte numai la piele (leucism) iar la altele s-a schimbat nuanţa
culorii devenind brun închisă sau neagră (melanism). In sfârşit se întâlnesc rase la care a
apărut o culoare nouă, galbenă sau chiar roşie (flavism) iar la altele culori bălţate.
Pielea la animalele domestice este mai fină, iar părul mai scurt şi mai fin, la unele
specii căpătând însuşiri textile (oi, iepuri de Angora).
Modificări fiziologice. Dintre modificările suferite de animale în urma
domesticirii mai importante sunt cele fiziologice .
Capacitatea de asimilare a hranei este mult mai mare la animalele domestice ca
urmare a modificărilor suferite de aparatul digestiv, în urma unei furajări raţionale. Datorită
acestui fapt, animalele domestice cresc şi se dezvoltă mai repede decât cele sălbatice. În acest

22
sens modificări importante se observă la animalele de alte la care s-a modificat profund
glanda mamară.
Funcţia de reproducţie la femelele domestice (ciclu sexual) nu mai este legat de
anotimp ca la cele sălbatice, ci apare în tot cursul anului. La masculii domestici, instinctul
genezic este permanent, nu doar în perioada rutului ca la cei sălbatici.
Prolificitatea animalelor domestice a crescut mult, lucru deosebit de important
mai ales la speciile politocice. Aşa de exemplu, o scroafă sălbatică fată numai odată pe an şi
produce în medie 4-5 purcei, pe când o scroafă domestice fată de cel puţin două ori pe an şi
produce 20-25 purcei, sau chiar mai mulţi. Acelaşi lucru se constată şi la alte specii (ovine,
caprine etc.), unde prolificitatea a crescut mult.
Sistemul nervos a suferit de asemenea modificări importante, în sensul că la
animalele domestice unele instincte, de exemplu cel de procurare a hranei matern, de apărare,
s-au diminuat.
Temperamentul animalelor domestice este mai liniştit, iar rezistenţa organismului
faţă de agenţii patogeni s-a redus.
Pe lângă faptul ca animalele domestice s-au diferenţiat mult faţă de formele
sălbatice din care provin, ele reprezintă şi o mare tendinţă de variabilitate, fapt care ajută omul
în munca de ameliroare.

23
TEST DE AUTOEVALUARE A TEMEI NR. 3

1. Care este definiţia data de Traian Săvulescu, speciei?


Răspuns:
Traian Savulescu defineşte specia ca fiind totalitatea generaţiilor care provin dintr-un
strămoş comun (filogenie), cu dezvoltarea asemănătoare (ontogenie), cu ereditate
asemănătoare şi care prin selecţie naturală, sub influenţa mediului s-a diferenţiat de celelalte
vieţuitoare.

2. Care sunt cele patru clase in care se incadrează speciile de interes economic?
Răspuns:

3. Care sunt principalele dovezi ale originii speciilor domestice?


Răspuns:

4. Care sunt modificările fiziologice apărute în urma domesticirii?


Răspuns:

Rezumatul temei

3. Specia ca entitate taxonomică


3.1. Definiţia speciei
3.2. Caractere de specie
a) caractere morfologice
b) caractere fiziologice
c) caractere ecologice
d) caractere etologice
e) caractere geografice
3.3. Specii care intereseaza zootehnia
a) clasa Mamalia
b) clasa Aves
c) clasa Pisces
d) clasa Insecta
3.4. Originea speciilor de animale
a) studiul originii speciilor de animale
b) dovezi ale originii speciilor domestice
3.5. Domesticirea animalelor
a) cauzele domesticirii
b) etapele domesticirii
c) centrele domesticirii
d) importanta doemsticirii
3.6. Modificarile suferite de animale in urma domesticirii
a) modificari morfologice
b) modificari fiziologice
24
TEMA NR. 4
RASA ŞI INDIVIDUL
Unitati de invatare:
» Definiţia rasei şi individului.
» Formarea raselor.
» Clasificarea si nomenclatura raselor.
» Caracterele de rasa.
» Structura interna a raselor.
» Aclimatizarea si degenerarea raselor.
Obiectivele temei:
 Semnificaţia exercitării acţiunii constiente a omului asupra animalelor
domestice şi modificarile aparute comparativ cu formele salbatice originale.
 Complexul de factori istorico-naturali si social-economici care au influenţat
formarea raselor.
 Criteriile care au stat la baza clasificării raselor.
 Identificarea însuşirilor prin care se aseamănă animalulle din aceiaşi rasa şi
prin care se deosebesc de animalele din alte rase ale aceleiaşi specii.
 Omogenitatea şi constanţa raselor – insuşiri absolute.
 Subdiviziunile rase- varietatea, linia şi familia.
 Variabilitatea în cadrul rasei.
 Cerinţele, adaptabilitatea şi reacţia organismului animalelor faţă de diferitele
elemente ale mediului.
 Zonarea raselor cu ajutorul harţilor zootehnice.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
4. Crînganu Iuliana, 2006 - Zootehnie generală şi alimentaţia animalelor domestice.
Ed. Cartea Universitară, Bucureşti.
5. Doliş, m., Gavrilaş, A., 2006 – Tehnologia creşterii animalelor. Ed. Alfa, Iaşi
6. Furtunescu, A., 1971 – Zootehnie generală şi genetică. E.D.P. , Bucureşti

25
4.1. Definiţia rasei şi individului
In urma domesticirii, datorită condiţiilor diferite de mediu în care au crescut şi în
special datorită acţiunii conştient exercitate de om asupra animalelor domestice, acestea au
suferit o serie de modificări care le-au modificat din ce în ce mai mult de formele sălbatice
originale. De asemenea, influenţa exercitată de om asupra animalelor domestice în procesul
de creştere a dus la apariţia unei mari variabilităţi în cadrul speciei, formându-se grupe mai
mari sau mai mici de indivizi care, având caracterele generale ale speciei respective, prezintă
însă şi unele particularităţi care se deosebesc de alte grupe aparţinând aceleiaşi specii.
Ulterior, pe măsură ce în cadrul speciilor de animale domestice se diferenţiau noi
şi tot mai multe grupe de animale, a apărut necesitatea ca acestea să fie sistematizate, primind
astfel denumirea de rase.
Fără a mai întra în amănunte, în privinţa controverselor legate de definiţia rasei
apreciem ca satisfăcătoare următoarea: “Rasa este o grupă de animale domestice din aceeaşi
specie, având origine comună şi anumite însuşiri ereditare asemănătoare, formată de om în
aceleaşi condiţii naturale şi artificiale de mediu în vederea unor scopuri economice
determinate” (după Al. Furtunescu, 1971).
Trebuie subliniat că pentru a putea purta denumirea de rasă, o astfel de grupă de
animale trebuie să fie suficient de numeroasă, închisă reproductiv şi să transmită în mod
constant însuşirile de urmaşi.

4.2. Formarea raselor


Apariţia raselor în cadrul speciilor domestice este o urmare firească a procesului
domesticirii. Urmărind filogenia raselor se constată că ele s-au format sub influenţa unor
complexe de factori istorico-naturali şi social-economici, delimitarea acţiunii unora sau altora
fiind imposibilă. În esenţă, factorii formării raselor sunt factorii evoluţiei pe care însă omul i-a
manevrat în diferite măsuri în funcţie de gradul de dezvoltare a societăţii (în mai mică măsură
în trecut faţă de prezent).
Factorii istorico-naturali. Au contribuit la formarea raselor şi au acţionat mai
puternic atunci când societatea omenească se găsea pe o treaptă inferioară de dezvoltare. În
această fază intervenţia omului este foarte redusă, cunoştinţele şi posibilităţile pentru a acţiona
fiind de asemenea reduse.
Un prim factor care a contribuit la formarea raselor este considerată originea
polifiletică a unor specii de animale domestice (exemplu: taurinele, cabalinele, ovinele etc.).

26
În cel de-al doilea rând, aceeaşi formă sălbatică a putut fi domesticită în mai multe
centre, cu condiţii naturale mult diferite, de aceea şi rasele naturale care au derivat au fost şi
ele diferite.
Migraţia diferitelor popoare a determinat deplasări de animale, crescute în regiuni
cu un anumit specific al condiţiilor naturale, în regiuni diferite ca mediu. Ca urmare s-au
produs modificări ale caracterelor acestor animale faţă de formele care au rămas pe loc; au
apărut rase noi.
Factorii social-economici (artificiali). Au început să acţioneze asupra animalelor
domestice mai târziu, când omul şi-a dat seama de posibilităţile de modificare a animalelor.
Totuşi, şi până în această etapă el a putut determina apariţia unor rase, prin intervenţia lui
inconştientă. Această acţiune inconştientă este datorată tot deplasărilor dintr-o zonă în alta a
oamenilor, şi în felul acesta se făceau încrucişări între animalele aduse şi cele ale băştinaşilor,
luând naştere tipuri şi rase noi de animale.
Paralele cu dezvoltarea societăţii, omul îşi intensifică acţiunea lui asupra creşterii
animalelor.
Principalii factori artificiali care au contribuit la apariţia unor rase sunt:
alimentaţia, întreţinerea, metodele de creştere, selecţia etc.
Ca urmare a influenţei complexului de factori aplicaţi de către om în funcţie de
posibilităţile şi nivelul cunoştinţelor sale şi în baza tendinţei de specializare a animalelor s-a
reuşit să se creeze o serie de rase specializate pentru diferite producţii: lapte, carne, viteză,
lână etc.
Trebuie reţinut faptul că principalul factor al formării şi mai ales al perfecţionării
raselor este munca omului.
După W. Koch în prezent există un număr foarte mare de rase în cadrul fiecărei
specii de animale domestice. Aşa de exmplu, se estimează la aproximativ 200 rase de găini,
120 rase de taurine, 60 rase de cai, 50 rase de oi, 35 rase de porci etc.

4.3. Clasificare şi nomenclatura raselor


Rasele de animale domestice aparţinând diferitelor specii al căror număr, aşa cum
am văzut, este foarte mare se pot clasifica după diferite criterii ca: particularităţi anatomice,
talie, greutate corporală, culoare, origine, producţie economică, grad de ameliorare, locul de
formare etc., ultimele fiind mai frecvent utilizate.

27
După producţia economică (criteriu economic) clasificarea raselor are cea mai
mare utilizare practică. Aşa de exemplu, cabalinele se împart în rase de călărie, de tracţiune
uşoară, de carne şi mixte; ovinele în rase cu lână fină, semifină şi groasă. La fel se clasifică şi
rasele din alte specii.
După gradul de ameliorare (criteriul zootehnic) rasele se împart în: Primitive
(locale sau naturale), perfecţionate şi de tracţiune (intermediare).
După specializarea producţiei rasele se împart în unilaterale (specializate) şi
mixte.
Rasele unilaterale (sau specializate) au fost formate de către om prin selecţia
artificială şi tehnica avansată de creştere, obţinându-se animale cu un singur fel de producţie,
superioară din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Exemple de rase specializate se întâlnesc
la toate speciile. Astfel sunt la taurine: Jersey, Friză (producţie de lapte), Hereford,
Scholrthorn (carne); la ovine: Merinos (lână), Karakul (pielicele); la păsări: Leghorn (ouă).
Rasele mixte, dând producţii multilaterale sunt preferate şi tind să înlocuiască pe
cele unilaterale, mai ales că au o rezistenţă mai mare, o constituţie robustă, o vitalitate mai
ridicată. Ca exemple, cităm la taurine: Bălţată românească, Brună etc. (rase de lapte-carne) la
păsări: Rhode, Playmouth, Sussex etc. rase de ouă-carne).
După locul de formare rasele pot fi autohtone şi importate.
Pentru denumirea raselor (nomenclatura) s-au folosit criterii foarte variate ca:
- ţara în care s-a format (caii moldoveneşti, Trăpaş rusesc, trăpaş american, rasa
Olandeză, şi Bălţată Românească);
- numele poporului care l-a creat (rasa Arab, rasa Kirkiză, rasa Calmucă);
- numele localităţii s-au ţinutului în care s-a format (Merinos de Palas, Schwyz,
Yorkishire etc.);
- numele crescătorului care l-a creat (trăpaşul Orlov, rasa Campbell);
- numele producătorului întemeietor al rasei s-au varietăţii (calul Nonius şi Ghidron
etc.);
- unele caractere morfo-fiziologice ca de exemplu: rasa Shortorn (coarne scurte),
porcii Marele alb, Marele negru.
4.4. Caracterele de rasă
Însuşirile morfologice şi fiziologice prin care se aseamănă animalul din aceeaşi
rasă şi prin care se deosebesc de animalele din alte rase ale aceleiaşi specii, poartă denumirea
de caractere de rasă. Acestea, upă natura lor se împart în: morfologice şi fiziologice.

28
Caracterele morfologice de rasă. Însuşirile care se referă la dezvoltarea şi
conformaţia corporală s-au la diferitele particularităţi ale pielii şi ale producţiilor piloase,
constituie caractere proprii fiecărei rase.
Dezvoltarea corporală are valori caracteristice în ceea ce priveşte talia şi greutatea
corporală. Talia variază în anumite limite, la fiecare rasă existând un standard. Tot aşa şi
greutatea corporală care este un caracter de rasă important deoarece se află în corelaţie directă
cu producţia de carne.
Conformaţia corporală este, de asemenea, caracteristică fiecărei rase. Diferenţele
de conformaţie se referă atât la fiecare regiune în parte, cât şi la grupe de regiuni, s-au în
totalitatea lor, deci la conformaţia de ansamblu.
Pielea şi producţiile piloase prezintă caractere diferenţiate de la o rasă la alta, în
special în privinţa fineţei, structurii şi a pigmentului.
Culoarea (sau roba) constituie un caracter de rasă la unele specii domestice (în
mod deosebit la taurine şi suine).
Caracterele fiziologice de rasă. Caracterele legate de funcţiunea diferitelor organe
şi aparate au o semnificaţie mai mică în diferenţierea raselor dar au în schimb o importanţă
mult mai mare pentru lucrările de ameliorare, ele stând la baza producţiilor economice ale
animalelor.
Principalele caractere fiziologice: producţia, constituţia, rezistenţa la îmbolnăviri,
puterea de valorificare a hranei, precocitatea şi prolificitatea.
Producţia animalelor variază nu numai de la o specie la alta, dar şi de la o rasă la
alta. Aşa de exemplu, producţia de lapte care este specifică la taurine şi ovine, diferă de la o
rasă la alta. Unele rase se caracterizează printr-o producţie mare de lapte (Ostffriza, Roşia
daneză etc.) dar cu procent de grăsime relativ scăzut (3,5-4%), iar la alte rase de vaci (Jersey)
produc n lapte gras (5-7%). Producţia de carne este datorată de toate rasele din toate speciile
sunt însă specializate pentru carne (Herford, Charolaise la taurine, Suffolk, Lincoln la ovine,
Marele alb la porcine etc).
Producţia de lână diferă atât cantitativ cât şi calitativ la rasele de ovine. De
asemenea, variază foarte mult producţia de ouă la rasele de păsări.
Rezistenţa la diferiţi factori de climă şi la îmbolnăviri este în general mai mare la
rasele locale şi mai redusă la cele perfecţionate.
Puterea de valorificare a hranei este însuşirea pe care o prezintă animalele dintr-o
rasă de a utiliza mai bine furajele decât animalele aparţinând altor rase din carul aceleiaşi

29
specii. Puterea de valorificare a hranei diferă foarte mult de la o rasă la alta, în mod deosebit
la porcine. Aşa de exemplu, pentru a realiza un kg spor în greutate, porcii din rasa Landrace
consumă 3-3,5 kg concentrate pe când un porc Stocli are nevoi de 7-8 kg.
Precocitatea este însuşirea pe care o au unele rase de a atinge maturitatea
corporală şi maturitatea sexuală la o vârstă mai tânără decât alte rase. Sub acest aspect rasele
se diferenţiază în: precoce, semiprecoce şi tardive. De regulă, rasele perfecţionate sunt mai
precoce decât cele neameliorate, iar cele de carne mai precoce decât cele mixte.
Prolificitatea este însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un
număr cât mai mare de produşi la o fătare. Chiar şi la unele specii unipare (monotocice), deci
care în mod normal dau un singur produs la fătare, întâlnim rase cu prolificitate mai mare.
Aşa este cazul raselor de ovine Romanov şi Friză la care prolificitatea este de 3-5 miei.
La speciile multipare sau politocice (porcine, iepuri) de regulă, prolificitatea este
mai ridicată la rasele perfecţionate (Marele alb, Landrace), faţă de rasele neameliorate (Stocli,
Mangaliţa).

4.5. Structura internă a raselor


Aşa cum s-a văzut din însăşi definiţia noţiunii de rasă, grupele de animale care
alcătuiesc rasele se aseamănă prin anumite caractere de rasă. Deci, animalele dintr-o rasă
prezintă o anumită omogenitate datorită pe de o parte originii lor comune, iar pe de altă parte,
datorită condiţiilor de mediu asemănătoare în care sunt crescute şi a selecţiei aplicată de om.
O altă caracteristică a raselor este aceea că indivizii dintr-o anumită rasă, prin
împerecherea dintre ei dau naştere unor produşi asemănători dacă sunt crescuţi în aceleaşi
condiţii ca şi părinţii lor. Această caracteristică poartă denumirea de constanţă a raselor.
Unii autori consideră aceste două caracteristici ale raselor – omogenitatea şi
constanţa – ca două însuşiri absolute.
Analizându-se atent şi pe un timp mai îndelungat aceste însuşiri se constată că au
atât omogenitatea cât şi constanţa raselor au un caracter relativ deci sunt variabile.
Omogenitatea raselor. La o examinare superficială a raselor se constată o anumită
omogenitate a indivizilor în privinţa caracterelor de rasă. Dacă se face însă o analiză mai
amănunţită a raselor, se constată că există anumite grupe de animale care, asemănându-se prin
caracterele de rasă generale prezintă totuşi unele particularităţi care le deosebesc de alte grupe
ale aceleiaşi rase. Rezultă aşa dar că rasele au o anumită structură internă, anumite

30
subdiviziuni, formate în decursul evoluţiei raselor ca urmare a influenţelor condiţiilor de
mediu naturale şi artificiale, îndeosebi datorită acţiunii conştiente a omului.
Această structură internă este o însuşire deosebit de utilă procesului de ameliorare
deoarece o rasă perfecţionată nu-şi poate menţine calităţile şi nu poate fi ameliorată în
continuare dacă nu are asemenea subdiviziuni.
Subdiviziunile care se pot întâlni în structura unei rase sunt:
- varietatea;
- linia;
- familia.
Varietatea este o grupă de animale care pe lângă însuşirile comune tuturor
indivizilor din rasa respectivă, prezintă şi o serie de particularităţi care le deosebesc de
animalele din alte varietăţi din interiorul aceleiaşi rase.
Varietăţile se întâlnesc în special la rasele mai vechi, naturale. Exemplu rasa Sură
de stepă are mai multe varietăţi: moldovenească, dobrogeană, ialomiţeană, transilvăneană;
rasa Ţurcană are varietăţile albă, neagră, brumărie.
În afara varietăţilor care se întâlnesc în cadrul raselor naturale, se întâlnesc şi
varietăţi care nu constituie o subdiviziune a unei rase, ci a speciei. Aceste varietăţi sunt
formate prin încrucişarea a două sau mai multe rase, prezintă unele caracteristici specifice
raselor, însă le lipseşte posibilitatea de a se înmulţi fără intervenţia altei rase, datorită
numărului mic de indivizi pe care le cuprind. În general, acestea sunt rase în devenire.
Exemplu la cabaline, varietatea Nonius, la care se folosesc pentru înmulţire rasele Pur sânge
englez şi Trăpaş ca şi în cazul varietăţii Gidran la care se folosesc rasele Pur sânge englez şi
Arab.
Linia este o subdiviziune a rasei mult mai importantă care joacă un rol deosebit în
acţiunea de ameliorare.
Linia este o grupă de animale din cadrul unei rase sau varietăţi, creată prin
acţiunea conştientă a omului, având un strămoş comun, cu care seamănă prin unele caractere
principale, oarecum diferite de ale altor linii din aceeaşi rasă. De obicei, linia poartă
denumirea întemeietorului care poate fi un mascul sau o femelă. Exemplu în cazul rasei de cai
Arabă se întâlnesc mai multe linii: Koheilan, Obayan, Siglavy-Bagdady etc.; la Huţul: Goral,
Ouşor, Prislop, Pietrosu.
Întemeietorii de linii sunt animale de mare productivitate şi cu o mare putere de a-
şi transmite caracterele la urmaşi de-a lungul generaţiilor. În mod obişnuit existenţa unei linii

31
este limitată la maxim 5-6 generaţii, de aceea în permanenţă trebuie depistaţi reproducători
valoroşi care pot deveni întemeietori de linii.
Creşterea liniilor în cadrul unei rase prezintă deosebită importanţă în ameliorare,
deoarece prin încrucişarea dintre linii se poate asigura o continuă apropiere a productivităţii şi
vitalităţii animalelor crescute în rasă curată.
Familia este o grupă de animale, strâns înrudite, fiind formată în general din fii şi
nepoţii (de ambele sexe) progenitorului. Din această cauză familia apare ca cea mai restrânsă
diviziune a rasei, ea întinzându-se pe 2-3 generaţii. Trebuie subliniat faptul că nu este
obligatoriu ca indivizii care alcătuiesc o familie să semene cu progenitorul aşa cum este cazul
liniei. Deci, nici în cazul varietăţilor liniilor şi chiar a familiilor nu există omogenitate
absolută, ci animalele care le compun prezintă o variabilitate individuală.
În concluzie, analizând rasa în totalitatea ei, se deosebesc pe de o parte o serie de
trăsături caracteristice, comune tuturor indivizilor (caracterele de rasă), dar şi o variabilitate
atât de grup cât şi individuală, fapt care ne determină să afirmăm omogenitatea raselor are un
caracter relativ.
Constanţa raselor. Dacă se analizează o rasă pe un interval de timp mai scurt, se
observă că produşii din diferite generaţii sunt asemănători deci, ar exista o constanţă a raselor.
Analizând o rasă pe un interval mai îndelungat de timp, se constată că această
constanţă a raselor are un caracter relativ şi că rasele se transformă, fiind supuse continuu
procesului evolutiv. Aceste transformări în timp ale raselor, se referă atât la anumite însuşiri
de conformaţie şi constituţie, cât şi la producţie. Aşa de exemplu, vacile de rasă Simmental
care în trecut au avut o dezvoltare corporală mare, un schelet masiv, o producţie de lapte nu
prea mare, astăzi sunt mai mici dar cu producţie de lapte mai mare. Acelaşi lucru se poate
spune despre rasele Olandeză şi Schwyz ca şi de oile Merinos.
Faptul că rasele nu au o stabilitate şi omogenitate absolută favorizează acţiunea de
ameliorare a lor, deoarece animalele sunt mult mai maleabile, mai plastice, putând fi
modificate în direcţia dorită de om.
Variabilitatea în cadrul raselor. Făcând abstracţie de prezenţa liniilor şi familiilor
în cadrul unei rase, s-a văzut că unei rase îi este caracteristică o oarecare omogenitate. Aceasta
nu înseamnă însă că toţi indivizii dintr-o rasă au caracterele absolut identice, ci fiecare
prezintă o anumită abatere de la tipul mediu al rasei, anumite diferenţe individuale,
determinate fie de deosebiri în baza ereditară, fie de condiţiile de mediu în care s-a dezvoltat.

32
Variabilitatea se poate referi la unele caractere de rasă a căror stare poate fi
exprimată prin cifre, numite caractere cantitative (dimensiuni corporale, greutatea corporală,
producţia de lapte, producţia de ouă etc.) Sau se poate referi la anumite caractere a căror stare
nu poate fi exprimată prin cifre ci prin descriere, numite caractere calitative (culorile la
animale, constituţia etc.).
Analizând cum se prezintă variabilitatea raselor, se constată că aceasta poate
afecta un număr mai mare de indivizi, în sensul că un număr mare de exemplare prezintă o
abatere oarecum asemănătoare a caracterelor de rasă. Această variabilitate poartă denumirea
de variabilitate colectivă.
Dacă această variabilitate afectează o grupă de indivizi dintr-o rasă, crescută în
anumite condiţii naturale de mediu dintr-o arie geografică oarecare, care determină
modificarea tuturor indivizilor din această grupă, variabilitatea colectivă din acest caz mai
poartă denumirea de variabilitate regională. Alte ori condiţiile artificiale de mediu sau
metodele de ameliorare pot determina o variabilitate colectivă. Ca atare, varietăţile, liniile şi
familiile pot fi considerate ca variaţiuni colective din cadrul rasei respective.
Analizând structura internă a raselor, se constată cii indivizi din aceste grupe
prezintă anumite abateri individuale ale unor caractere, faţă de ceilalţi indivizi din grupa
respectivă. Aceasta este variabilitatea individuală sau fluctuantă, deoarece indivizii dintr-o
asemenea grupă se prezintă sub forma unui şir sau lanţ de variante care oscilează sau
fluctuează între două extreme.
În cadrul acestui şir de variaţiuni, indivizii nu se repartizează în mod egal, ci
majoritatea lor se situează cam la mijlocul acestui şir. Aceşti indivizi grupaţi la mijlocul
şirului de variaţiune reprezintă de fapt media rasei sau tipul rasei. Pentru orientarea lucrărilor
de ameliorare a raselor se stabilesc valori medii pe care trebuie să le aibă principalele
caractere de rasă cantitative (producţie, dimensiune etc.) şi aspectul pe care trebuie să le aibă
principalele caractere calitative. Aceasta reprezintă standardul rasei care în fond nu este
altceva decât media sau tipul dorit spre care trebuie să tindă lucrările de ameliorare.

4.6. Aclimatizarea şi degenerarea raselor


Datorită faptului că diferite rase sau alte grupe de animale s-au format sub
influenţa unor anumiţi factori naturali şi artificiali de mediu, acestea sunt adaptate într-o
foarte mare măsură la condiţiile în care s-au format şi ca atare pentru a-şi putea menţine
calităţile lor, ele pretind aceleaşi condiţii de mediu ca cele în care s-u format şi au trăit un

33
timp oarecare. De aceea, numai cunoscând însuşirile morfologice şi fiziologice caracteristice
organismelor animale cu care lucrăm, cunoscând în special cerinţele acestora faţă de condiţiile
de mediu şi modul de a reacţiona faţă de diferitele elemente ale mediului, putem acţiona în
mod conştient şi pozitiv asupra lor, pentru a le menţine calităţile existente sau pentru a obţine
modificările urmărite. Întrucât este necesar ca adesea să fie transferate loturi de animale dintr-
o regiune în alta, fie pentru a înlocui rasele locale neproductive, fie pentru a servi ca material
ameliorator, animalele transferate sunt nevoite să se adapteze specificului noilor condiţii şi ca
atare vor trebui să-şi reorganizeze felul de activitate a diferitelor funcţii în raport cu acestea,
fapt care duce la modificarea anumitor particularităţi ale lor.
Aptitudinea animalelor de a-şi reorganiza funcţiile în concordanţă cu condiţiile
noi de mediu, păstrându-şi însuşirile productive, vitalitatea şi capacitatea de reproducţie, se
numeşte aclimatizare.
Este de la sine înţeles că nu orice animale transferate dintr-o regiune în alta trec
prin procesul de aclimatizare, ci numai acele animale care vin dintr-o regiune cu condiţii de
mediu diferite de cele existente în locul unde au fost aduse şi ca atare ele sunt nevoite să-şi
modifice unele însuşiri.
Perioada de aclimatizare a animalelor nu se rezumă numai la o generaţie ci la mai
multe, deoarece şi urmaşii acestora trebuie să păstreze caracterele rasei. În timpul perioadei de
aclimatizare se observă o diminuare trecătoare a capacităţii reproductive a apetitului şi chiar a
greutăţii corporale, fenomen care poartă denumirea de criză de aclimatizare.
În legătură cu transferul de animale dintr-o regiune în alta, interesează în primul
rând puterea de aclimatizare a animalelor, care este legată de mai mulţi factori, ca de
exemplu: specie, rasă, vârstă etc.
Suinele şi păsările care prin specificul lor în creştere intensivă depind mai mult de
condiţiile artificiale de mediu se aclimatizează mai uşor. La taurine şi ovine aclimatizarea se
face mai greu, deoarece ele depind mai mult de condiţiile naturale (păşune).
Se observă că unele rase mixte se aclimatizează mult mai uşor decât cele
specializate exclusiv pentru o producţie.
Animalele tinere se aclimatizează mult mai uşor decât cele adulte. De aceea, se
recomandă ca transferul animalelor să se facă atunci când sunt tinere pentru ca procesul
dezvoltării lor să se desfăşoare în noile condiţii de mediu.
Durata aclimatizării depinde (în afară de puterea de aclimatizare) într-o măsură
foarte mare de diferenţa dintre condiţiile regiunii de origine şi condiţiile noii regiuni.

34
La noi în ţară principala acţiune care se duce în prezent este transformarea raselor
locale prin încrucişarea lor cu rase ameliorate. Pentru a reuşi în această acţiune o mare
importanţă o prezintă cunoaşterea particularităţilor biologice specifice fiecărei rase cu care se
lucrează. În acest scop prin alegerea şi zonarea raselor se caută a li se crea condiţiile optime
de dezvoltare în diferitele regiuni ale ţării în aşa fel încât rasele importate să se aclimatizeze
cât mai bine. Această alegere şi zonare a raselor este concretizată în aşa-zisele hărţi zootehnie.
Degenerarea raselor este un fenomen opus aclimatizării. Prin degenerare se
înţelege totalitatea modificărilor suferite de organismul animal ce duc la scăderea vitalităţii, a
capacităţii de producţie şi de reproducţie. Cu alte cuvinte, ori de câte ori animalele dintr-o rasă
nu se pot aclimatiza în regiune, după câteva generaţii încep să apară semnele degenerării.
Degenerarea raselor este un proces complex, care poate avea la bază mai multe
cauze. Indiferent de natura cauzelor care au determinat-o, degenerarea se manifestă printr-o
dezvoltare corporală insuficientă, animalele rămân de statură mică cu scheletul ne dezvoltat,
lipsite de vioiciune şi de rezistenţă la îmbolnăviri, producţia scade mult sau dispare,
capacitatea de reproducţie este diminuată, constituţia slăbeşte.

TEST DE AUTOEVALUARE A TEMEI NR. 4


1. Care este definiţia rasei?
Răspuns:
“Rasa este o grupă de animale domestice din aceeaşi specie, având origine comună şi anumite
însuşiri ereditare asemănătoare, formată de om în aceleaşi condiţii naturale şi artificiale de
mediu în vederea unor scopuri economice determinate” (după Al. Furtunescu, 1971).
2. Care sunt factorii formării raselor?
Răspuns:

3. În ce constă clasificarea raselor după gradul de ameliorare?


Răspuns:

4. Care sunt subdiviziunile întâlnite în structura unei rase?


Răspuns:

35
5. Cum definiţi acliamtizarea?
Răspuns:

Rezumatul temei
4. Rasa şi individul.
4.1 Definiţia rasei si individului.
4.2 Formarea raselor.
a. factorii istorico-naturali;
b. factorii social-economici (artificiali).
4.3 Clasificarea şi nomenclatura raselor.
a. după producţia economică (criteriul economic);
b. după gradul de ameliorare ( criteriul zootehnic);
c. după specializarea producţiei;
d. după locul de formare.
4.4 Caracterele de rasă.
a. caracterele morfologice de rasă;
b. caracetrele fiziologice de rasă.
4.5. Structura internă a raselor.
a. caracteristicile rasei:
- omogenitatea şi constanţa raselor.
b. subdiviziunile unei rase:
- varietatea, linia şi familia
4.6. Aclimatizarea şi degenerarea raselor.
a. definiţia aclimatizării şi degenerării raselor;
b. zonarea raselor prin hărţi zootehnice

36
TEST RECAPITULATIV
Un produs a
1. Prolificitatea este însuşirea femelelor din Nici un produs b
speciile multipare de a da naştere la: Cat mai multi produsi c
Maxim doi produsi d
Ameliorării a
2. Imblânzirea este o etapă a : Domesticirii b
Migratiei c
Selectiei d
Variabilitatea, omogenitatea, varietatea a
3. În structura unei rase se pot întâlnii următoarele Varietatea, linia, familia b
subdiviziuni Constanta, varietatea, linia c
Familia, omogenitatea, constanta d
Biologia generala, taxonomia, biomatematica, a
4. În "aval", Zootehnia generală are contacte genetica
strânse cu: Biostatistica, biochimia, biologia, genetica b
Biochimia, biofizica, biologia generala, c
taxonomia
Reproductia, alimentatia, ameliorarea, igiena d
Fiziologice a
5. Forma si marimea cromozomilor este un Ecologice b
caracter de specie din categoria carecterelor : Morfologice c
Etologice d
Alegere si zonare a mamiferelor a
6. Hartile zootehnice reprezinta o actiune de : Alegere si zonare a femelelor b
Alegere si zonare a raselor c
Alegere si zonare a masculilor d
Un caracter de specie a
7. Captivitatea este: Un caracter de rasa b
O etapa a productie c
O etapa a domesticirii d
Clasa Mammalia, ordinul Anseriformes a
8. Specia Equus cabalus face parte din Clasa Aves , ordinul Lagomorfa b
Clasa Mammalia, ordinul Perissodactyla c
Clasa Mammalia, ordinul Teleosteeni d
10.000 de ani in urma a
9. Domesticirea a avut loc cu : 5.000 de ani in urma b
8.500 de ani in urma c
40.000 de ani in urma d
Inaltime asemanatoare a
10. Ontogenia este calitate a specie care se refera la: Culoare asemanatoare b
Dezvoltare asemanatoare c
Productii asemanatoare d
Porc a
11. Partea continentala a Europei a fost centru de Pisica b
domesticire pentru : Iepure c
Rata leseasca d
Precocitatea este insusirea pe care o au unele Rapide, foarte rapide si ultra rapide a
12. rase de a atinge maturitatea corporala si sexuala Precoce, semiprecoce si tardive b
la o varsta mai tanara decat alte rase. Sub acest Mature si imature c
aspect rasele se diferentiaza in : Lente si rapide d
De talie mica şi de talie mare c
13. După specializarea producţiei rasele se impart De lapte - carne şi de carne - lapte b
în : Perfecţionate şi primitive c
Unilaterale şi mixte d
Pentru denumirea (nomenclatorul) raselor s-au Numele localitatii a
14. folosit criterii foarte variate. Pentru Merinosul Numele tarii b

37
de Palas criteriul este: Numele intemeietorului c
Numele crescatorului d
Fiziologică a
15 Comportarea la împerechere este un caracter al Morfologică b
speciei de natura : Ecologică c
Etologică d

38
TEMA NR. 5
EXTERIORUL ANIMALELOR DOMESTICE
Unităţi de învaţare:
» Definiţia şi importanţa exteriorului.
» Metodele folosite pentru aprecierea exteriorului.
» Analiza exteriorului.
» Condiţia animalelor.
Obiectivele temei:
 Stabilirea legăturii dintre formă şi conţinut, a legăturii dintre modul cum se
prezintă anumite însuşiri ale animalelor şi capacitatea lor productivă.
 Analiza somatoscopică, somatometrică şi somatografică a exteriorului.
 Examenul analitic şi de sinteză.
 Aprecierea stării generale în care se află un animal la un moment dat (condiţie
zootehnică).
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
7. Crînganu Iuliana, 2006 - Zootehnie generală şi alimentaţia animalelor domestice.
Ed. Cartea Universitară, Bucureşti.
8. Doliş, m., Gavrilaş, A., 2006 – Tehnologia creşterii animalelor. Ed. Alfa, Iaşi
9. Furtunescu, A., 1971 – Zootehnie generală şi genetică. E.D.P. , Bucureşti
10. Moldoveanu, G., Radu, A., Temişan, V., 1961 – Aprecierea valorii productive a
animalelor după exterior. Ed. Agrosilvică, Bucureşti

5.1. Definiţia şi importanţa exteriorului


În practica zootehnică se foloseşte pentru aprecierea valorii biologice şi economice a
animalelor, analiza exteriorului. Acest studiu se bazează pe legătura dintre formă şi conţinut,
pe legătura care există între modul cum se prezintă anumite însuşiri ale animalelor şi
capacitatea lor productivă. De fapt acest lucru poate fi dedus cu uşurinţă din însăşi definiţia
acestui studiu şi anume: “Exteriorul este acea parte a zootehniei care se ocupă cu studiul
aspectelor exterioare pe care le prezintă corpul animalelor domestice în vederea cunoaşterii
valorii economice şi zootehnice a acestora.” (Al. Furtunescu, 1971).

39
Din această definiţie se desprinde cu claritate faptul că studiul exteriorului constituie
un mijloc ajutător de cunoaştere şi apreciere a animalelor, el trebuind completat cu datele
furnizate de studiul constituţiei şi producţiilor economice.
Importanţa studiului exteriorului este multiplă datorită aplicaţiilor practice ce le are în
cunoaşterea însuşirilor individuale ale animalelor.
În principiu, aplicabilitatea practică a studiului exteriorului poate fi rezumată în
următoarele elemente:
- ajută la stabilirea identităţii, vârstei, rasei animalelor;
- furnizează date preţioase pentru aprecierea dezvoltării corporale, conformaţiei şi
tipul constituţional;
- dă informaţii asupra procesului de creştere;
- exprimă frumuseţea şi defectuozitatea animalului, viciile şi tarele, starea de
întreţinere şi sănătate.
-
5.2.Metodele folosite pentru aprecierea exteriorului
În practică, aprecierea exteriorului se poate face prin trei metode: somatoscopia,
somatometria şi sematografia.
Somatoscopia, adică examinarea vizuală a exteriorului animalelor se începe cu
aprecierea “în staţiune”, adică pe loc, de la distanţă şi apoi prin apropiere, palpând fiecare
regiune pe ambele părţi. După ce s-a făcut examinarea animalului în repaus se trece la
examinarea în mers, pentru a vedea dacă nu prezintă defecte în această poziţie.
Somatoscopia se face prin metoda liberă şi metoda punctelor. Dintre aceste două
metode, în practică se foloseşte mai mult metoda punctelor care prezintă un grad mai mare de
obiectivitate; în lucrările de bonitare a animalelor această metodă este frecvent folosită.
Somatografia este metoda care permite aprecierea exteriorului fie prin analiza
fotografiei animalului respectiv, fie prin notare, cu ajutorul unor semne convenţionale a
calităţilor şi defectelor pe un dreptunghi (metoda dreptunghiului) sau un profil de animal
(metoda profilului).
Somatometria este metoda de apreciere a exteriorului pe bază de măsurători corporale.
Datele obţinute prin măsurători, exprimate fie prin valori absolute (kg, cm), fie în valori
relative şi indici corporali, se compară cu standardul rasei furnizând astfel indicaţii cu privire
la modul în care dezvoltarea corporală şi tipul morfoproductiv al animalului se încadrează în
parametrii rasei respective.

40
5.3. Analiza exteriorului
Examinarea exteriorului trebuie să înceapă cu analiza regiunilor corporale, deci cu
examenul analitic, după care se va trece în mod obligatoriu la examenul de ansamblu sau
sintetic.

Examenul analitic
În vederea examenului analitic corpul animalelor este împărţit în segmente şi regiuni
corporale.

Această împărţire se bazează în principiu pe unitatea morfologică şi fiziologică a


diferitelor părţi constructive ale corpului, avându-se în vedere legătura pe care o au cu
capacitatea productivă a animalelor. Din aceste motive, regiunile corporale coincid în
exterior, matematic cu regiunile anatomice şi delimitarea lor va fi diferită de la o specie la
alta. Pentru analiza regiunilor corporale trebuie să se cunoască în primul rând baza anatomică
şi delimitarea lor.
În examinarea regiunilor corporale se urmăresc mai multe aspecte şi anume:
dimensiune, forma, direcţia, modul de ataşare cu regiuni învecinate tarele şi bolile precum şi
“frumuseţea” sau corectitudinea unei regiuni ca şi “defectele ei”. Separat se va aprecia
direcţia membrelor în ansamblu sau aşa numitul aplomb.
Examenul de sinteză (aprecierea de ansamblu). Aşa cum s-a arătat, în aprecierea
de ansamblu a exteriorului animalelor se urmăresc patru aspecte principale: dezvoltare

41
corporală, formatul corpului, tipul morfologic şi armonia de ansamblu (proporţionalitatea
diferitelor regiuni corporale).
Dezvoltarea corporală. Cu toate că este considerată caracter de rasă, diferă de la
un individ la altul în funcţie de condiţiile pe care le-au avut în timpul creşterii. De altfel, însăşi
clasificarea raselor după acest criteriu în: elipometrice (de talie mică), eumetrice (mijlocii) şi
hipermetrice (de talie mare) este astăzi abandonată de majoritatea specialiştilor.
Gradul de dezvoltare corporală a animalelor interesează în mod deosebit în primul
rând prin aceea că producţiile animalelor, în mod special producţia de carne sau de lână sunt
influenţate de gradul de dezvoltare corporală. Totodată acest grad de dezvoltare corporală dă
indicaţii asupra modului în care au fost satisfăcute cerinţele organismului faţă de condiţiile de
mediu în timpul creşterii şi dezvoltării sale. Dacă aceste condiţii au fost corespunzătoare,
animalul atinge valori medii caracteristice rasei şi invers.
Dezvoltarea corporală se poate aprecia şi cu ochiul liber însă cel mai exact, prin
măsurători şi cântăriri (somatometric). Valorile absolute ale acestor măsurători şi cântăriri se
compară cu standardul rasei stabilindu-se astfel situaţia animalului examinat faţă de rasa
căreia îi aparţine.
De aceea, în special animalele de prăsilă, pentru aprecierea dezvoltării corporale
se folosesc în afară de greutatea corporală, aşa numitele “măsurători de masă” (talie, lungimea
corpului, perimetrul fluierului, perimetrul toracic şi greutatea corporală.
Formatul corporal. Se apreciază după forma geometrică în care se încadrează
profilul corpului, stabilit pe baza indicelui formatului corporal lateral, după relaţia:
i = lungimea oblică a trunchiului x 100
înălţimea la greabăn
În funcţie de acest indice al formatului deosebim:

Tipuri de format corporal:


a – format corporal pătrat;
b–format corporal dreptunghiular;
c– format corporal înalt.

42
- format corporal pătrat (a) - când talia lui este egală cu lungimea (valoarea indicelui
este egală cu 100)

- format corporal dreptunghiular (b) - când talia lui este mai mare decât lungimea
(deci valoarea indicelui este mai mare de 100).
- format corporal înalt (c) - când talia depăşeşte lungimea corpului (valoarea lui este
mai mică decât 100);
Valoarea indicelui formatului variază în raport cu rasa şi chiar aptitudinea. Aşa de
exemplu la caii de tracţiune grea indicele are valori mai mari de 100 (108-110), la caii Arabi
este 98-99, iar la caii de viteză Pur sânge englez este 95. La taurine şi porcine, formatul
corporal este întotdeauna dreptunghiular.
Dacă apreciem numai formatul trunchiului, constatăm că profilul acestuia se
înscrie în forme geometrice diferite după caracterul productiv. Astfel, la taurine, la vacile de
lapte profilul trunchiului se înscrie într-un trapez cu latura mică la partea anterioară a corpului
pe când la vacile specializate pentru producţia de carne acest profil se înscrie într-un
dreptunghi.
La caii de viteză profilul trunchiului se înscrie într-un trapez cu baza mare la
piept.
Tipul morfologic al animalelor
Se stabileşte pe baza examinării raporturilor dintre dimensiunile de înălţime,
lungime şi lărgime corelate cu cele privind forma, contururile şi profilele diferitelor regiuni.
După felul cum se găseşte lungimea trunchiului în raport cu înălţimea şi lărgimea
corpului se deosebesc trei tipuri morfologice şi anume: tipul brevimorf (breviliniu), tipul
mezomorf (mediliniu) şi tipul dolicomorf (longiliniu), legate şi ele în mare măsură de tipul
productiv al animalelor.
Tipul brevimorf. Se caracterizează prin forme relativ scurte (în sensul înălţimilor)
şi largi. Acest tip corespunde formatului dreptunghiular şi este caracteristic pentru rasele de
taurine şi ovine de carne şi rasele de cai grei. Musculatura groasă şi scurtă la acest tip
determină profiluri corporale scurte şi arcuite.
Tipul mezomorf. Se caracterizează prin forma intermediare şi corespunde
formatului pătrat, având profiluri corporale mai lungi şi mai puţin arcuite decât la tipul
brevimorf. Exemplu, Calul Arab şi rasele de taurine cu producţie mixtă de carne-lapte.

43
Tipul dolicomorf este caracteristic prin forma lungimii (în special membre şi gât)
şi înguste ce corespund formatului înalt. Profilurile corporale sunt lungi şi foarte slab
articulate sau aproape deloc. De exemplu, rasele de viteză la cabaline şi rasele primitive la
taurine.
Analiza formatului corporal are o importanţă deosebită în aprecierea animalelor,
deoarece între tipul de producţie, tipul constituţional şi tipul morfologic s-au de conformaţie
există o strânsă legătură.
Armonia de ansamblu. Corpul animal, privit ca un tot unitar, se prezintă diferit în
privinţa armoniei de ansamblu care este determinată de trei elemente şi anume: de calitatea
regiunilor corporale, de ataşarea lor şi raportul dintre ele (proporţionalitatea dezvoltării lor).
Ansamblul corporal sau conformaţia corporală, ca şi formatul corporal, variază în
raport cu tipul productiv al animalelor astfel încât o caracteristică de ansamblu care poate
constitui o frumuseţe pentru rasă, poate fi un defect pentru alta.
În examinarea armoniei de ansamblu o deosebită importanţă prezintă studiul
proporţiilor, care se bazează pe datele furnizate de măsurători. În practică, pentru studiul
proporţiilor care trebuie să existe în diferitele părţi constructive ale corpului animalelor se
apreciază raporturile de înălţime, raporturile de lungime, raporturile de lărgime şi raporturile
de ansamblu.
Întrucât armonia de ansamblu a animalelor este în strânsă legătură cu vârsta lor,
este necesar ca la animalele în creştere să se facă separat o analiză a acestor raporturi.

5.4. Condiţia animalelor


în vederea aprecierii cât mai exacte a exteriorului animalelor este necesar ca
acestea să se afle într-o anumită stare fiziologică şi de întreţinere. Această stare a animalului
este denumită în zootehnie ”condiţie”. Ea arată de fapt starea generală în care se află un
animal la un moment dat şi este determinată de modul în care a fost hrănit, întreţinut, îngrijit
şi folosit.
Se cunosc patru feluri de condiţii zootehnie şi anume: condiţia de reproducţie, de
antrenament, de îngrăşare şi extenuare.
Condiţia de reproducţie. Este starea de întreţinere caracteristică animalelor care au
beneficiat de un regim de hrănire, îngrijirea şi exploatare corespunzătoare. Datorită acestui
fapt musculatura şi unghiurile osoase sunt bine reliefate, permiţând o corectă apreciere a
exteriorului.

44
Condiţia de antrenament. Este caracterizată printr-o stare bună de întreţinere ca
urmare a unei hrăniri raţionale cu furaje puţin voluminoase şi a unei îngrijiri igienice. Datorită
unei gimnastici funcţionale susţinute a aparatului locomotor, animalele au o expresie mai
evidentă a vigorii şi energiei lor. Această condiţie se întâlneşte mai constant la cabalinele de
hipodroame şi în general la exemplarele supuse antrenamentului; şi această condiţie permite o
apreciere corectă a exteriorului.
Condiţia de îngrăşare. Reprezintă starea de îngrăşare, în care procesele de
asimilaţie depăşesc dezasimilaţia, astfel că animalul începe să depună rezerve nutritive sub
formă de ţesut adipos în special pe organele interne şi la nivelul ţesutului conjunctiv
subcutanat. Ca urmare a acestor depuneri sub formă de rezervă, formele corporale se rotunjesc
şi o serie întreagă de defecte de constituţie pot trece neobservate. Această condiţie nu permite
deci aprecierea justă a exteriorului; de altfel animalele aflate în astfel de condiţii sunt
destinate sacrificării.
Condiţia de extenuare (sau de “mizerie fiziologică”) este opusă celei de îngrăşare.
Această stare este consecinţa unei alimentaţii insuficiente, întreţinere şi îngrijire
necorespunzătoare şi a unei exploatări neraţionale. Din această cauză, animalele îşi consumă
rezervele interne. Aspectul acestor animale este caracteristic: musculatura foarte redusă,
unghiurile osoase foarte evidente, apofizele spinoase ale coloanei vertebrale sunt proeminente
etc. în ansamblu, animalele prezintă aspectul de istovire, oboseală, extenuare. Nici în această
stare nu se poate face o apreciere corectă a exteriorului.
Aşa dar, o apreciere justă a exteriorului animalelor se va face numai atunci când
aceste se află în condiţie de reproducţie sau de antrenament.
În afară de elementele menţionate, în studiul exteriorului prezintă importanţă şi
aspectele oferite de pielea animalelor şi producţiile acesteia (părul, lâna, coarnele, penajul
etc.) denumite fanere, precum şi culorile animalelor domestice.

45
TEST DE AUTOEVALUARE A TEMEI NR. 5

1. Care este definiţia exteriorului?


Răspuns:
“Exteriorul este acea parte a zootehniei care se ocupă cu studiul aspectelor exterioare
pe care le prezintă corpul animalelor domestice în vederea cunoaşterii valorii economice şi
zootehnice a acestora.” (Al. Furtunescu, 1971).
2. Ce reprezintă SOMATOSCOPIA?
Răspuns:

3. Care sunt tipurile morfologice ale animalelor?


Răspuns:

4. Care sunt cele patru tipuri de condiţie zootehnică?


Răspuns:

Rezumatl temei

5. Exteriorul animalelor domestice


5.1. Definiţia şi importanţa exteriorului.
- mijloc ajutător de cunoaştere şi apreciere a animalelor.
5.2. Metode folosite pentru aprecierea exteriorului.
a. Somatoscopia.
b. Somatometria.
c. Somatografia.
5.3. Analiza exteriorului.
a. Examenul analitic
- dimensiune, formă, direcţie, mod de ataşare,
- tarele şi bolile,
- frumuseţea şi defectele.
b. Examenul de sinteză
- dezvoltarea corporală
- formatul corporal
- tipurile morfologice.
5.4. Condiţia animalelor.
- condiţia de reproducţie, de antrenament, de îngrăşare, de extenuare.

46
TEMA NR. 6
CONSTITUŢIA ANIMALELOR DOMESTICE
Unităţi de învaţare:
» Definiţia şi importanţa constituţiei.
» Factorii care determină constituţia şi elementele de apreciere.
» Tipurile de constituţie.
» Slăbirea constituţiei şi prevnirea ei.
Obiectivele temei:
 Constituţia = constituer, a alcătuii, a forma din părţi un tot unic.
 Aprecierea gradului de rezistenţă la variaţia factorilor de mediu şi la agenţii
patogeni.
 Habitusul, interiorul şi temperamentul.
 Tipurile fiziologice sau funcţionale.
 Elementele interiorului care furnizează date în legătură cu constituţia.
 Factorii interni şi externi care duc la slăbirea constituţiei.

Timpul alocat temei: 2 ore


Bibliografie recomandata:
1. Crînganu Iuliana, 2006 - Zootehnie generală şi alimentaţia animalelor domestice.
Ed.Cartea Universitară, Bucureşti
2. Doliş, m., Gavrilaş, A., 2006 – Tehnologia creşterii animalelor. Ed. Alfa, Iaşi
3. Furtunescu, A., 1971 – Zootehnie generală şi genetică. E.D.P. , Bucureşti

6.1. Definiţia şi importanţa constituţiei


Aşa cum s-a văzut din prezentarea anterioară, pentru a putea aprecia însuşirile
individuale ale animalelor cu alte cuvinte, pentru a-i putea determina valoarea biologică şi
economică nu este suficientă numai aprecierea exteriorului, fiind necesară cunoaşterea
însuşirilor generale ale organismului, modul cum se desfăşoară funcţiile vitale ca şi rezistenţa
organismului, modul cum se desfăşoară funcţiile vitale ca şi rezistenţa organismului. Este
necesar deci a face o apreciere asupra constituţiei animalului examinat.
Denumirea constituţiei. Din punct de vedere etinologic, cuvântul “constituţie” provine
de la verbul latin constituer, care se traduce prin a alcătui, a forma din părţi un tot unic.

47
Noţiunea de constituţie este cunoscută încă din antichitate în ştiinţele medicale
(Hipocrat, 460-308 î.h.), semnificaţia ei fiind legată de rezistenţa diferită a organismului faţă
de agenţii patogeni.
Inspirându-se din ştiinţele medicale, zootehniştii au introdus şi în zootehnie această
noţiune de constituţie. La început semnificaţia dată constituţiei în zootehnie a fost
asemănătoare cu cea din medicină. Ulterior, în noţiunea de constituţie a animalelor a fost
inclus şi caracterul producţiilor economice. Trebuie subliniat însă faptul că au existat şi mai
există încă puncte de vedere diferite în privinţa semnificaţiei acestei noţiuni şi ca atare există
şi formulări diferite a definiţiei constituţiei.
O definiţie destul de completă, care cuprinde toate elementele necesare acestei noţiuni
este formulată de Prof. Alexandru Furtunescu, astfel: “Constituţia este totalitatea aspectelor
morfologice, structurale şi funcţionale care condiţionează tipul productiv şi nivelul producţiei
unui animal, ca şi puterea lui de rezistenţă faţă de condiţiile nefavorabile de mediu”.
Importanţa constituţiei. Aceasta exprimă:
- starea fizică generală a corpului animalului;
- gradul de rezistenţă la variaţia factorilor de mediu şi la agenţi patogeni;
- tipul şi nivelul productiv al animalului.

6.2. Factorii care determină constituţia şi elementele de apreciere


Constituţia animalelor se formează sub influenţa aceloraşi factori care determină însăşi
formarea organismelor, respectiv interacţiunea dintre factorii legaţi pe baza ereditară şi cei de
mediu.
Pornind de la acest considerent se poate deci afirma că formarea constituţiei şi
caracterul pe care îl îmbracă la organismele adulte, vor depinde pe de o parte de baza ereditară
moştenită de la părinţi (factori interni), iar pe de altă parte de condiţiile de mediu în care se
dezvoltă această bază ereditară (factori externi). Organismele vii moştenesc premisele unui
anumit tip morfologic şi fiziologic şi ale unei anumite stări constituţionale, iar forma corectă
pe care constituţia o va prezenta la vârsta adultă va depinde de condiţiile de mediu în care
aceste “premise devin caractere şi însuşiri corecte ale organismului respectiv”.
Deoarece caracterul constituţiei este legat de tipul morfologic şi fiziologic, ca şi tipul
de producţie al animalelor, elementele pe baza cărora se examinează şi se apreciază
constituţia sunt comune, ca urmare firească interdependenţei dintre formă şi funcţie. Din

48
aceste motive, elementele de bază pentru examinarea constituţiei se grupează în trei categorii:
habitusul, interiorul şi temperamentul.
Habitusul. Aspectul exterior sau habitusul este redat de caracteristicile scheletului şi
musculaturii, ale pielei, producţiilor piloase şi ale ţesutului conjunctiv. Considerate în
corelaţie, ele arată mai multe aspecte morfo-fiziologice dând indicaţii pe baza cărora se poate
stabili dacă animalul are o constituţie bună sau rea. Pentru aceasta, trebuie luate în
consideraţie toate aspectele de exterior.
Având în vedere că aspectele morfologice nu sunt altceva decât exteriorizarea unui
anumit tip de activitate funcţională, deci un anumit nivel al proceselor oxidative din organism,
Duerst deosebeşte patru tipuri funcţionale sau tipuri fiziologice: respirator (a), digestiv (b),
respiratoro-digestiv şi digestivo-respirator.

Aceste tipuri fiziologice nu reprezintă tipuri constituţionale, însă pot servi ca bază
pentru caracterizarea tipurilor de constituţie.
Tipul respirator. Se caracterizează printr-o cavitate toracică lungă, adâncă şi strâmtă,
cu coastele diferenţiate, plate şi aşezate oblic pe coloana vertebrală, dând astfel o mare
profunzime toracelui. Aceste caracteristici ale toracelui sunt determinate de activitatea mai
intensă a aparatului respirator. Animalele de tip respirator au gâtul lung şi trunchiul acestor
animale se înscrie într-un triunghi cu vârful la partea anterioară pentru taurine şi ovine şi la
partea posterioară pentru cabaline. Acest tip este caracteristic animalelor de lapte, cailor de
viteză şi păsărilor de ouă.
Tipul digestiv. Prezintă caracteristici opuse tipului respirator, ca urmare a proceselor
oxidative scăzute. Cavitatea toracică este scurtă şi largă cu coastele apropiate, arcuite şi
aşezate perpendicular pe coloana vertebrală, din care cauză trunchiul are o formă cilindrică.
Gâtul şi capul sunt scurte. Trunchiul larg, privit din profil se înscrie într-un dreptunghi. Acest

49
tip digestiv este caracteristic taurinelor şi ovinelor de carne, păsărilor de carne şi cailor de
povară.
Tipul repspiratoro-digestiv ca şi digestivo-respirator prezintă caracteristici
intermediare.
Interiorul (microexterior sau complexion). Ca urmare firească a legăturii dialectice
dintre exterior şi interior, în aprecierea tipului constituţional la animale, trebuie avut în vedere
şi acest complexion care reprezintă totalitatea particularităţilor morfologice şi biochimice ale
organismului.
Elementele interiorului care furnizează date în legătură cu constituţia sunt: sângele şi
aparatul cardio-vascular, pielea şi producţiile pieloase, glanda mamară (la animalele de lapte,
aparatul respirator, aparatul digestiv, glandele cu secreţie internă etc.).
Sângele şi aparatul cardio-vascular s-a constatat că prezintă unele particularităţi în
strânsă legătură cu tipul morfo-fiziologic respectiv tipul de producţie. Aşa de exemplu,
cantitatea totală de sânge, exprimată în procente faţă de greutatea vie înainte de sacrificare,
este mai mare la vacile de lapte (6,14%) comparativ cu cele de carne (3-4%).
Cantitatea de substanţă uscată din sânge este mai mare la taurinele de carne (22-23%
Hereford), faţă de cele mixte (18% Schwitz) şi cele de lapte (Jersey, Olandeză 10-11%). La
caii de viteză (Pur sânge englez 21%) este mai mare decât la caii de povară (Ardenez18%).
În privinţa elementelor sângelui, în special în privinţa numărului de eritrocite pe un
mm cub, în general, se constată o strânsă legătură cu cantitatea de substanţă uscată din sânge
(Olandeză 5,47 mil.; Simmental 8,4 mil.; Hereford 9,18 mil.).
Cantitatea de hemoglobină din sânge fiind strâns legată de numărul de eritrocite
prezintă aceleaşi fluctuaţii. Exemplu, la caii de viteză 93%, pe când la rasele de povară 73%.
În general, se constată că animalele care au un procent ridicat de hemoglobină sunt mai
productive şi au o constituţie şi o conformaţie mai bună.
Greutatea cordului raportată la greutatea corporală a animalului variază între 7,31% la
caii de galop şi 5,6% la caii de trap.
Pielea şi producţiile piloase prezintă diferenţieri esenţiale în legătură cu tipul morfo-
productiv şi constituţional, cu referire în primul rând la structura histologică a acestora.
Glanda mamară la speciile producătoare de lapte, în special la taurine, prezintă
diferenţe importante în structura ei internă în raport direct cu tipul fiziologic şi productiv.
Astfel, raportul dintre ţesutul glandular şi cel conjunctiv diferă în raport cu rasa şi tipul
constituţional. Aşa de exemplu, la rasele de taurine cu producţii mari de lapte, ţesutul

50
glandular reprezintă 74-80% faţă de cele cu producţii scăzute de lapte (în special la cele de
carne) la care reprezintă doar 30-35%.
Aparatul respirator prezintă diferenţieri în raport cu tipurile funcţionale şi productive.
Aceste diferenţieri se referă la volumul şi capacitatea pulmonului, ca şi la prezenţa respiraţiei.
Astfel, la animalele de tip respirator pulmonul este foarte dezvoltat ca volum şi capacitate,
alveolele pulmonare deşi mai mici sunt mai numeroase şi asigură o capacitate respiratori mai
mare comparativ cu animalele de tip digestiv la care pulmonul are un volum şi o capacitate
respiratorie mai mică.
Aparatul digestiv prezintă particularităţi legate de tipul funcţional şi constituţional. În
general, aparatul digestiv are o dezvoltare mai mare la animalele de tip respirator şi nu de tip
digestiv, cum greşit s-ar putea înţelege.
Glandele cu secreţie internă. Dintre glandele cu secreţie internă care au legătură cu
tipul funcţional şi constituţional, glanda tiroidă se pare a juca un rol deosebit că ea determină
nivelul proceselor oxidative în organism. Astfel, la vacile de lapte, care este ştiut că fac parte
din tipul respirator, tiroida prezintă foliculi de dimensiuni mai mari, pe când la vacile de carne
(tip digestiv) foliculii sunt mai mici, glanda fiind în general mai bogată în ţesut conjunctiv.
Temperamentul. La animale, prin temperament se înţelege expresia modului de a
reacţiona la diferiţi excitanţi externi şi interni. În zootehnie, în mod obişnuit se folosesc
termenii de temperament vioi şi temperament limfatic, care exprimă în mod real modul de a
reacţiona al animalelor. Această împărţire este însă insuficientă deoarece modul de a reacţiona
al animalelor prezintă o gamă mult mai variată.
Întrucât problema temperamentului la animale nu este încă elucidată, ea necesitând
încă multe cercetări pentru a putea caracteriza modul de reacţie al animalelor la diferiţi
excitanţi, vom adapta împărţirea făcută de Duerst şi completată cu cea a lui Pavlov.
Tipul hipersensibil – foarte sensibil, nervos se caracterizează prin excitaţie puternică şi
inhibiţie slabă. Corespunde tipului choleric la om.
Tipul sensibil – vioi sau energic, caracterizează animalele “focoase” cu sensibilitate şi
vioiciune bună. Corespunde tipului sangvin la om.
Tipul mezosensibil – liniştit, este caracteristic animalelor blânde cu o sensibilitate şi o
vioiciune moderată. Ar corespunde tipului flegmatic la om.
Tipul hiposensibil – slab sau limfatic, este caracteristic animalelor cu sensibilitate şi
vioiciune redusă. Ar corespunde cu tipul melancolic la om.

51
La animalele dintre aceste patru tipuri sunt dorite doar cel sensibil şi mezosensibil. De
regulă, animalele cu constituţie bună au şi temperamentul dorit. Temperamentul la animale nu
trebuie confundat cu caracterul, acesta poate fi bun sau rău şi se poate schimba prin educaţie,
deoarece provine în urma unui tratament necorespunzător.

6.3. Tipurile de constituţie


În funcţie de elementele care redau aspectul constituţiei s-au elaborat mai multe
scheme de sistematizare a tipurilor de constituţie. Dintre acestea, marea majoritate a
specialiştilor din ţara noastră admit clasificarea elaborată de profesorul G.K.Constantinescu,
care împarte constituţia în tipuri dorite şi nedorite. În grupa tipurilor de constituţie dorite
(normale se încadrează constituţia fină şi constituţia robustă cu subtipurile robustă-afânată şi
robustă compactă) iar ca tipuri nedorite, constituţiile debile şi grosolane.
Constituţia fină. Animalele cu constituţie fină sunt de tip fiziologic respirator, au
toracele profund cu coastele late şi puternic arcuite înapoi, pe secţiune toracele având formă
ovală. Amplitudinea respiraţiei este mai mare, fapt ce permite un intens schimb de gaze la
nivelul alveolelor pulmonare. Tipul morfologic este dolicomorf, dimensiunile de lungime la
nivelul toracelui fiind mai reduse. Formatul trunchiului este trapez cu baza mare posterior.
Scheletul este fin, oasele având o structură compactă. Musculatura este slab dezvoltată, iar
depunerile de grăsime reduse sau lipsă. Pielea este subţire, densă şi elastică, acoperită cu păr
fin, scurt, neted şi lucios. Animalele au un aspect uscăţiv prin grosimea pielii observându-se
proemineţele osoase, vasele şi tendoanele. Temperamentul este sensibil. Acest tip de
constituţie este caracteristic taurinelor specializate pentru producţia de lapte, cailor de curse,
găinilor specializate pentru producţia de ouă şi la porcul Landrace.
Constituţia robustă afânată. Animalelor cu o astfel de constituţie le este caracteristic şi
un tip fiziologic digestiv. De asemenea, le este caracteristic tipul morfologic brevimorf, având
lărgimile trunchiului foarte dezvoltate, iar extremităţile corpului puţin dezvoltate, dând
animalului aspect de masivitate. Formatul trunchiului este dreptunghiular iar pe secţiune
toracele este rotund. Scheletul este relativ fin, dar oasele au o structură mai puţin densă.
Musculatura este foarte dezvoltată şi cu numeroase depozite de grăsime repartizate în tot
organismul. Pielea este mai groasă, mai puţin elastică, cu ţesutul conjunctiv subcutan foarte
dezvoltat. Părul este abundent, fin, ondulat sau creţ. Temperamentul este mezosensibil. Acest
tip de constituţie caracterizează taurinele şi ovinele (rasele de carne, porcinele din rasele
mixte, caii din rasele grele, păsările de carne).

52
Constituţia robustă-compactă. Animalele care se încadrează în acest tip, prezintă
însuşiri intermediare între tipul fin şi robust afânat. Tipul fiziologic este respiratoro-digestiv
iar tipul morfologic mezomorf, având proporţionat dezvoltate dimensiunile de lungime,
înălţime şi lărgime. Scheletul este dezvoltat, dar oasele au o structură densă, musculatura
dezvoltată fără a avea prea multe depuneri de grăsime, pielea groasă, densă, destul de elastică
acoperită cu păr scurt, neted, lucios. Acest tip caracterizează animalele din rasele mixte:
taurinele de lapte-carne, ovinele de lapte-carne şi lână-carne, caii intermediari, găinile de ouă-
carne.
Constituţia debilă. Este o exagerare a constituţiei fine. Animalele au scheletul foarte
fin, oasele subţiri şi fragile, musculatura şi ligamentele articulare slab dezvoltate ceea ce
determină numeroase defecte de exterior. Pielea este foarte sensibilă, neelastică. Caracterele
sexuale secundare sunt evidenţiate. Temperamentul poate fi hipersensibil la unele şi
hiposensibil.
Constituţia grosolană. Animalele au un schelet dezvoltat, oasele groase şi friabile.
Masa musculară dezvoltată dar cu tonus redus. Pielea groasă neelastică, cu ţesut subcutan
dezvoltat care nivelează proeminenţele osoase, de unde aspectul de împâslire. Părul abundent
şi gros. Temperamentul de regulă hiposensibil.

6.4. Slăbirea constituţiei şi prevenirea ei


Constituţia animalelor domestice poate fi slăbită în urma intervenţiei unor factori
interni şi externi. Factorii interni intervin atunci când nu se respectă normele de selecţie şi
potrivirea perechilor. Astfel, folosirea la reproducţie a animalelor cu defecte de exterior
determină o perpetuare şi agravare a acestora de la o generaţie la alta. De asemenea, ea poate
apare şi în urma practicării împerecherilor înrudite mult timp şi fără control.
Dintre factorii externi, furajarea deficitară este cel mai frecvent şi puternic factor de
slăbire a constituţie în special la animalele tinere, putând determina degenerarea lor. La
aceasta se adaugă adăpostirea necorespunzătoare şi exploatarea neraţională atât a animalelor
tinere cât şi a celor adulte.
Pentru prevenirea slăbirii constituţiei trebuie înlăturate din timp cauzele care o pot
produce, trebuie asigurate condiţii corespunzătoare de hrănire, întreţinerea, îngrijirea şi
exploatarea raţională, iar selecţia şi potrivirea perechilor judicios făcute.

53
TEST DE AUTOEVALUARE A TEMEI NR. 6
1. Care este definiţia constituţiei animalelor domestice?
Răspuns:
Prof. Alexandru Furtunescu dă următoarea definiţie: “Constituţia este totalitatea
aspectelor morfologice, structurale şi funcţionale care condiţionează tipul productiv şi nivelul
producţiei unui animal, ca şi puterea lui de rezistenţă faţă de condiţiile nefavorabile de
mediu”.
2. Ce înţelegeţi prin habitus?
Răspuns:

3. Care sunt tipurile de temperament după Duerst şi Pavlov?


Răspuns:

Rezumatul temei
6. Constituţia animalelor domestice
6.1. Definiţia şi importanţa constituţiei.
a. Constituţie = constituer = a alcătuii, a forma din părţi un tot unic.
6.2. Factorii care determină constituţia şi elementele de apreciere.
a. Habitusul.
b. Interiorul.
c. temperamentul.
6.3. Tipurile de constituţie.
a. Constituţii dorite:
- fină şi robustă.
b. Constituţii nedorite:
- debilă şi grosolană.
6.4. Slăbirea constituţiei şi prevenirea ei.
a. Factorii interni şi externi care duc la slăbirea constiruţiei.

54
TEMA NR. 7
PRODUCŢIILE ANIMALELOR DOMESTICE
Unităţi de învaţare:
» Însuşirile biologice generale care influenţează productivitatea.
» Producţia de lapte.
» Producţia de carne şi grăsime.
» Producţia de lână şi păr.
» Producţia de piei şi pielicele.
» Producţia de blănuri.
» Producţia de ouă.
» Producţia energetică.
» Producţia de gunoi
Obiectivele temei
 Factorii interni şi externi care condiţionează o anumită producţie.
 Caracteristicile generale ale principalelor producţii obţinute de la animale.
 Factorii care influenţează producţiile.
 Controlul şi evidenţa producţiilor;
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Banu, C. si colab., 2003 – Procesarea industriala a carnii. Ed. Tehnica, Bucuresti.
2. Bondoc, I., - Tehnologia şi controlul calităţii laptelui şi produsele lactate
(vol.I), 2007 – Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
3. Sârbulescu, V., Văcaru-Opriş, I., Roşu, A. şi Velea, C., 1984 – Tehnologia
Valorificării produselor de origine animală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Tot ceea ce omul valorifică de la animale poartă denumirea de produs. Produsele


sunt: laptele, carnea, ouăle, lâna, pielea, mierea, mătasea naturală.
Cantitatea totală de produse obţinute de la animal pe lună, trimestru, an sau pe
toată viaţa se numeşte producţie.
Productivitatea animalelor cuprinde o sferă mult mai largă decât noţiunea de
produs şi producţie, ea incluzând în afară de aceste elemente referitoare la cheltuielile făcute

55
pentru obţinerea producţiilor, precum şi alte criterii care determină în ultimă instanţă valoarea
economică a unui animal.
Pentru a determina productivitatea unui animal este necesar să cunoaştem
producţia reală (cantitativ şi calitativ) cât şi costul produselor de la fiecare animal.

7.1. Însuşirile biologice generale care influenţează productivitatea


Pe lângă factorii interni şi externi care condiţionează o anumită producţie,
productivitatea animalelor mai este influenţată de o serie de însuşiri, care nu au o legătură
directă cu o producţie sau alta şi care privesc organismul în ansamblu. Aceste însuşiri sunt:
Exteriorul şi constituţia, se găsesc în strânsă legătură cu productivitatea
animalelor; între aceste aspecte şi tipul productiv trebuie să existe o armonie perfectă.
Precocitatea este aptitudinea pe care o au unele animale de a ajunge într-un
interval de timp mai scurt la maturitate. Precocitatea la animale se manifestă sub trei forme:
- maturitatea corporală, adică atingerea dimensiunilor corporale caracteristice
animalelor adulte;
- maturitatea sexuală care indică dezvoltarea organelor de reproducţie pentru a face
animalul apt de prăsilă;
- maturitatea economică dată de vârsta la care un animal este apt pentru producţie.
Opusă precocităţii este tardivitatea, caracterizată prin vârsta înaintată la care unele
animale ating dezvoltarea de adult. Se întâlneşte la animalele primitive slab productive.
Exemple de rase precoce sunt: rasa de taurine Friză şi rasa de porc Landrace.
Rasele tardive sunt: rasa de taurine Sură de stepă şi rasa de porci Stocli.
Prolificitatea reprezintă numărul de produşi obţinuţi de la o femelă la fătare. Este
un caracter de specie şi de rasă. De la femelele unor specii (vacă, iapă) se obţine un singur
produs la fătare. La alte specii (scroafă, iepuroaică) obţinem mai mulţi produşi la o fătare. La
porcine, unele rase sunt mai productive (Landrace, Marele alb), altele mai puţin prolifice
(Bazna, Mangaliţa). În cazul aceleiaşi rase unele femele sunt mai prolifice, deci mai valoroase
decât altele.
Capacitatea de valorificare a hranei este dată de posibilităţile organismului de a
asimila hrana. Se apreciază prin consumul de hrană pentru unitatea de produs şi este
influenţată de particularităţile tubului digestiv şi de calitatea furajelor. Rasele precoce au o
mai mare putere de valorificare a hranei decât rasele mai puţin precoce sau tardive. Ea poate fi
urmărită prin hrănirea corespunzătoare a animalelor tinere.

56
Longevitatea este perioada de timp în care un animal poate fi folosit la reproducţie
sau în producţie. Ea diferă în funcţie de specie şi rasă şi este mai mică decât durata vieţii
animalului.
Astfel, vaca poate fi exploatată pentru lapte 8-9 ani, calul pentru munci 5-20 ani,
porcii pentru bacon se sacrifică la 6-7 luni. Practic, animalele se reformează şi sunt destinate
sacrificării în momentul când nu mai sunt rentabile.

Longevitatea la animale
Durata folosirii
Specia şi Durata vieţii Durata
creşterii (ani) Indivizi
sexul (ani) Obişnuit
valoroşi
Tauri 5-6 5-6 ani 8-12 ani
20-25
Vaci 4-5 5-7 făt 12-15 fătări
Berbeci 4-5 ani 15 ani
10-15 2-3
Oi 5-6 făt 10 fătări
Ţapi 6 ani 8 ani
12-20 2-3
Capre 8 ani 10 ani
Vieri 3-4 ani 5-6 ani
15-20 2-3
Scroafe 4-6 ani 10 ani
Armăsari 15-18 ani 20 ani
25-40 5
Iepe 14-16 ani 25 ani

Rezistenţa animalelor se referă atât la rezistenţa faţă de îmbolnăviri, cât şi faţă de


condiţiile de mediu nefavorabile. În mare măsură această rezistenţă este corelată cu gradul de
ameliorare. Rasele neameliorate fiind mai rezistente decât cele ameliorate.
Starea de sănătate influenţează producţia animală. Orice stare de boală este un
dezechilibru organic care influenţează negativ producţia animalului. De aceea, prin
respectarea normelor de hrănire, îngrijire, exploatare, prin acţiunile sanitar veterinare trebuie
să se asigure o bună stare de sănătate a animalelor.

7.2. Producţia de lapte


7.2.1. Caracteristicile generale ale laptelui
Laptele este un produs specific mamiferelor. El este elaborat în glanda mamară
din substanţe nutritive aduse de sânge. Laptele este un aliment valoros, asigurând prin
compoziţia sa chimică principalele substanţe hrănitoare necesare vieţii omului: proteine,
grăsimi, zaharuri, substanţe minerale, vitamine etc.

57
O analiză amănunţită a compoziţiei chimice a laptelui de vacă ne arată că el
conţine peste 100 de substanţe hrănitoare necesare omului. În compoziţia sa intră peste 20 de
aminoacizi, cca. 25 vitamine, peste 45 elemente minerale.
În ţara noastră, laptele se obţine de la vacă, oaie, capră, bivoliţă; principalul
furnizor de lapte pentru consumul populaţiei îl reprezintă taurinele.
În primele zile după fătare laptele are o compoziţie diferită de laptele obişnuit şi
este denumit colostru. El este de 3-4 ori mai bogat în substanţe nutritive decât laptele, este
mai vâscos şi are o culoare mai galbenă.

Compoziţia laptelui la diferite specii de animale


Componenţii în procente, din lapte
Specia Alte Proteină
SU Grăsime Lactoză Cazeină Cenuşă
proteine totală
Vacă 12.9 3.8 4.8 2.9 0.7 3.6 0.7
Bivoliţă 18.8 7.5 5.3 - - 4.3 0.7
Capră 12.8 4.1 4.2 2.9 0.8 3.7 0.8
Oaie 16.8 6.2 4.3 4.3 1.1 1.4 0.9
Iapă 0.7 1.6 6.1 1.6 0.9 2.5 0.5
Măgăriţă 9.9 1.4 6.2 - - 1.8 0.5
Scroafă 17.4 7.0 4.0 3.8 1.7 5.5 0.9

Colostru este un aliment obligatoriu în hrana animalelor nou-născute.


7.2.2. Factorii care influenţează producţia de lapte
Producţia de lapte este influenţată de o multitudine de factori care pot fi grupaţi:
- factori care influenţează producţia individuală de lapte;
- factori care influenţează producţia totală de lapte;
- factori care influenţează producţia de lapte-marfă;
Factorii care influenţează producţia individuală de lapte
Producţia individuală de lapte depinde, pe de o parte de însuşirile moştenite de la
ascendenţi, deci de baza ereditară şi pe de altă parte de condiţiile de hrănire şi întreţinere în
care animalul a crescut şi în care trăieşte şi produce.
Factorii care influenţează deci producţia individuală de lapte, pot fi împărţiţi în:
factori ereditari sau factori interni şi factori de mediu şi exploatare (externi).
Factorii ereditari (interni)
Specia. Producţia de lapte diferă de la o specia la alta. Astfel, o vacă poate da într-
o perioadă de lactaţie 4000-5000 l lapte, în timp ce la oaie se obţin 70-150 l lapte.

58
Tipul morfo-fiziologic Ca urmare a diferenţelor existente în structura interioară a
organismului, între intensitatea funcţională a diferitelor organe şi aparate, producţia de lapte
diferă de la un tip morfo-fiziologic şi productiv la altul, cea mai mare producţie obţinându-se
de la tipul de lapte.
Rasa. Producţia de lapte diferă de la o rasă la alta în raport cu capacitatea de
producţia, cu gradul de ameliorare. Aşa de exemplu la taurine rasa Friză produce în medie
4500-5000 l lapte cu 4% grăsime, în timp ce rasa Sură de stepă produce doar 700-1000 l lapte
cu 4,5-4,6% grăsime.
La ovine, rasa Friză şi Ţurcană produc cel mai mult lapte.
Individualitatea. În cadrul aceleiaşi rase producţia diferă de la individ la altul
datorită următoarelor elemente:
- vârsta: producţia de lapte creşte de la prima lactaţie până la lactaţia a IV-a (la
vacile precoce), apoi se menţine în platou până la lactaţia a VI-a după care scade;
- dezvoltarea corporală: fiecare rasă are o dezvoltare corporală optimă care
favorizează în cel mai înalt grad producţia;
- conformaţia corporală oglindeşte aptitudinea productivă. Importanţă deosebită are
conformaţia ugerului, apreciată prin formă, mărime şi structura acestuia;
- constituţia influenţează indirect producţia de lapte prin rezistenţa organismului la
îmbolnăviri, longevitatea productivă şi reacţia vacilor la influenţa factorilor de
mediu. Favorabile sunt constituţiile: robustă, fină şi intermediară;
- tipul de sistem nervos favorabil producţiei de lapte este cel echilibrat în care
animalele au un temperament vioi sau liniştit;
- starea de sănătate: toate bolile influenţează negativ producţia de lapte, dar în mod
deosebit afecţiunile ugerului, aparatului genital, aparatului digestiv şi membrelor,
scad secreţia lactată.
Factorii externi (de mediu şi de exploatare)
Sunt factori care influenţează nivelul productiv al vacilor condiţionând
exteriorizarea posibilităţilor moştenite ereditar. Dintre aceşti factori mai importanţi sunt:
Hrana şi hrănirea trebuie asigurate în perfectă concordanţă cu producţia de lapte.
Hrănirea defectuoasă micşorează producţia de lapte.
Adăparea influenţează producţia de lapte foarte mult. Laptele conţine 87-88% apă,
de aceea apa trebuie asigurată la discreţie.

59
Durata lactaţiei normală este de 10 luni. O durată prea scurtă sau prea lungă
influenţează negativ producţia de lapte.
Mulsul trebuie făcut rapid, energic, complet şi la aceleaşi ore.
Odihna vacii trebuie asigurată zilnic 3-4 ore.
Repausul mamar înainte de fătare este obligatoriu pentru refacerea ţesutului
glandular al ugerului în vederea unei noi lactaţii. El are o durată medie de 60 zile şi diferă în
funcţie de producţia şi vârsta vacilor.
Mişcarea zilnică stimulează marile funcţii vitale şi prin aceasta şi producţia de
lapte, de aceea ea trebuie asigurată 2-5 ore pe zi.
Factorii climatici: Temperaturile prea ridicate vara sau prea scăzute iarna, în
special când sunt asociate cu umiditate mare, influenţează negativ producţia de lapte.
Temperatura optimă este între 9-160C.
Respectarea programului zilnic de lucru şi comportarea îngrijitorului
Vacile se obişnuiesc cu un anumit program şi li se creează reflexe favorabile
producţiei de lapte. Orice schimbare în programul de grajd determină o tulburare a acestor
reflexe şi o scădere a producţiei de lapte. Purtarea îngrijitorului faţă de vaci trebuie să fie
blândă.
Factorii care influenţează producţia totală de lapte
Producţia de lapte dintr-o fermă, judeţ sau întreaga ţară depinde de trei factori:
- numărul vacilor la 100 ha teren agricol;
- producţia de lapte pe cap de vacă;
- regularitatea fătărilor.
Trebuie să asigurăm de la fiecare vacă în fiecare an o fătare şi o lactaţie.
Factorii care influenţează producţia de lapte-marfă
Laptele marfă este laptele destinat vânzării după ce din cantitatea totală de lapte se
scade cantitatea destinată alăptării viţeilor şi hrănirii altor specii şi categorii de animale
(consumul intern).
Producţia de lapte-marfă este condiţionată de trei factori principali:
- volumul producţiei totale;
- consumul intern;
- calitatea laptelui reflectată prin conţinutul mediu de grăsime în funcţie de care se
recalculează şi cantitatea de lapte.

60
7.2.3. Controlul şi evidenţa producţiei de lapte
Controlul producţiei de lapte urmăreşte:
- aprecierea fiecărui animal în parte în cadrul lucrărilor de selecţie;
- plata muncitorilor în raport cu realizarea planului;
- urmărirea realizării planului de producţie şi a livrărilor;
Controlul producţiei de lapte este de două feluri: cantitativ şi calitativ.
Controlul cantitativ se poate face global şi individual.
Controlul global constă în înregistrarea producţiei de lapte pe întregul efectiv, pe
zi, lună, trimestru sau an şi calcularea producţiei medii pe cap de vacă furajată (P) astfel:

cantitatea totaladela pte


P=  timpulpent rucareseef ectueazaca lculul
numardevac ifurajate

Acest control permite urmărirea realizării planului.


Controlul individual se efectuează lunar, într-o singură zi de către tehnicienii
O.J.R.S.A.
Controlul constă în măsurarea şi înregistrarea cantităţii de lapte obţinută de la
fiecare vacă, la toate mulsorile într-o zi. Producţia înregistrată în ziua de control este
considerată producţia medie zilnică pentru luna respectivă.
Controlul cantitativ al producţiei de lapte se face prin aprecierea procentului de
grăsime din lapte, folosind metoda Gerber.
În funcţie de procentul de grăsime din lapte se recalculează producţia de lapte
marfă cu 3,5% grăsime folosind formula:
cantitatea delapte  % deg rasime det er min at
Laptele standard (3,5%)=
3 ,5

Datele rezultate în urma controlului individual se înregistrează şi se prelucrează


O.J.R.S.A.
Evidenţa producţiei de lapte se ţine cu ajutorul formularelor tipizate curente,
elaborate de Ministerul de resort.

61
7.3. producţia de carne şi grăsime
7.3.1. Caracteristicile generale ale cărnii
Dintre produsele ce se obţin în urma sacrificării animalelor carnea se situează pe
primul plan, ca urmare a valorii sale nutritive şi energie, cât şi a coeficientului ridicat de
digestibilitate.
Compoziţia chimică a cărnii prezintă diferenţe de la o specie la alta în funcţie de
starea de îngrăşare.
7.3.2. Factorii care influenţează producţia de carne şi grăsime
Cantitatea şi calitatea cărnii sunt influenţate de o serie de factori care se pot grupa
în: factori care influenţează producţia individuală şi factori care influenţează producţia totală.
Factori care influenţează producţia individuală de carne.
Aceşti factori pot fi de natură ereditară (interni) şi de mediu (externi).
În grupa factorilor interni se numără: specia, tipul morfo-productiv, rasa,
individualitatea (vârsta, sexul, precocitatea, sănătatea, tipul de dezvoltare).
Dintre factorii de mediu (externi) au o influenţă mai mare alimentaţia animalelor,
sistemul şi stadiul de îngrăşare, transportul şi dieta animalelor înaintea sacrificării.
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cum influenţează aceşti factori producţia
de carne.
Factorii interni
Specia influenţează atât cantitatea cât şi calitatea cărnii. Astfel, de la speciile de
mamifere (bovine, ovine şi suine) se obţine o cantitate mai mare de carne pe cap de animal
comparativ cu păsările.
În schimb, de la păsări se obţine o cantitate mai mare de carne dacă avem în
vedere prolificitatea acestora, şi vârsta la care se sacrifică. Dintre speciile de păsări, curcile şi
găinile furnizează cea mai bună carne.
Tipul mrfo-productiv influenţează producţia de carne în sensul că animalele ce
aparţin tipului de carne cât şi cele mixte, produc o cantitate mai mare de carne şi de bună
calitate decât cele specializate pentru lapte, lână, ouă etc.
Rasa. În cadrul fiecărei specii de animale producătoare de carne, rasele
specializate pentru această producţie dau mai multă carne decât rasele mixte sau cele
specializate pentru producţia de lapte, lână, ouă.
Rasele de carne au o mare precocitate, putere mare de valorificare a hranei,
randament mare de sacrificare şi o carne de bună calitate.

62
Astfel de rase sunt: rasele de taurine Charolaise, Hereford, rasele de porci
Landrace, Marele alb, rasele de oi Southdown, Suffolk, rase de găini Cornish, rase de curci
Bronzată cu pieptul larg ş.a.
Individualitatea. În cadrul aceleiaşi rase producţia de carne diferă de la un individ
la altul datorită următoarelor elemente:

Compoziţia chimică a cărnii la diferite specii în funcţie de starea îngrăşării

Conţinutul cărnii (%)


Specia şi Starea de Calorii/10
categoria îngrăşare Apa Proteine Lipide
Subst. 0g
minerale
Grasă 62.5 19.2 17.3 1.0 236.6
Bovine adulte Medie 68.3 20.0 10.7 1.1 181.5
Slabă 74.0 21.1 3.8 1.1 121.0
Grasă 64.8 18.6 15.6 1.0 221.3
Tineret bovin Medie 68.0 20.0 11.0 1.0 184.3
Slabă 74.4 21.0 3.5 1.1 118.5
Grasă 49.1 15.1 35.0 0.8 387.4
Porcine adulte Medie 65.1 19.0 15.0 0.9 217.4
Slabă 72.6 20.1 6.3 1.0 141.0
Grasă 57.2 14.3 27.5 1.0 314.4
Ovine adulte Medie 64.8 17.0 17.2 1.0 229.6
Slabă 75.0 20.2 4.0 1.0 119.2
Grasă 61.0 18.0 20.1 0.9 260.7
Miei
Medie 72.0 21.0 6.1 0.9 142.8
I 65.5 19.8 13.7 1.0 208.6
Găini
II 70.9 21.4 6.8 0.9 151.0
I 67.5 19.8 11.5 1.2 188.1
Pui de găină
II 72.1 22.8 4.0 1.1 130.6
I 60.0 19.9 19.1 1.0 259.2
Curcani
II 68.8 22.0 8.0 1.2 172.8
I 49.4 12.0 37.0 0.6 397.4
Raţe
II 58.7 17.5 22.9 0.9 300.4
I 56.6 15.8 26.8 0.8 315.0
Boboci de raţă
II 63.0 16.9 19.2 0.9 247.8
I 43.8 1.2 3.1 0.8 404.8
Gâşte
II 59.4 61.9 22.8 0.9 281.3
Boboci de I 52.9 16.8 29.8 0.5 346.0
gâscă II 67.6 22.3 11.4 0.7 189.2

Vârsta animalelor sacrificate influenţează atât cantitatea cât şi calitatea cărnii.


Fiecare rasă are o vârstă optimă la care sacrificarea este cea mai economică.

63
Sexul. Masculii tuturor speciilor dau o cantitate de carne mai mare decât femelele
datorită greutăţii corporale şi randamentului la tăiere mai mare. Calitativ însă carne femelelor
este mai fragedă, mai apreciată.
Precocitatea diferă de la un individ la altul, car urmare a capacităţii diferite de
valorificare a hranei.
Tipul de dezvoltare corporală. Animalele cu o dezvoltare corporală mai bună, cu
trunchiul lung, larg, adânc, cu musculatura bine dezvoltată, cu extremităţile şi organele
interne nu prea dezvoltate, dau o cantitate de carne mai mare.
Starea de sănătate este o condiţie obligatorie pentru realizarea unor producţii
ridicate de carne.
Factorii externi
Alimentaţia influenţează în foarte mare măsură atât sporul mediu zilnic realizat
cât şi calitatea cărnii prin sortimentul de furaje introdus în hrana animalelor. Subalimentaţia
influenţează negativ producţia de carne.
Sistemul de îngrăşare. Îngrăşarea animalelor în vederea sacrificării se face prin:
sisteme intensive, semiintensive şi extensive. Dintre acestea sistemele intensive asigură un
randament mai ridicat la tăiere, o carne de calitate superioară şi o carcasă diferită ca mărime,
în funcţie de vârsta la sacrificare.
Stadiul de îngrăşare. Prin îngrăşarea animalelor înainte de sacrificare, se
realizează o sporire însemnată a cantităţii de carne, producând de regulă o reducere a costului.
Pierderile în greutate care au loc în timpul transportului poartă denumirea de calouri. Caloul
este diferit, în funcţie de felul transportului (pe jos, cu trenul etc.), de durata transportului, de
sezon, sexul animalului etc. Cu cât transportul durează mai mult sau cu cât se face pe un timp
mai călduros, cu atât pierderile sunt mai mari.
Factorii care influenţează producţia de carne.
Producţia totală de carne se poate obţine (pe fermă, judeţ, ţară etc.). depinde în
principal de doi factori şi anume: numărul de animale sau densitatea la 100 ha teren agricol şi
producţia medie de carne pe cap de animal sacrificat.
Cu cât numărul de animale la 100 ha va fi mai mare şi cantitatea de carne ce se va
obţine va fi mai mare şi invers.
De asemenea, producţia totală este determinată de producţia medie pe cap de
animal care depinde pe de o parte de greutatea vie a animalelor înainte de tăiere, iar pe de altă

64
parte de randamentul la sacrificare. Se înţelege că o cantitate mai mare de carne se obţine de
la animalele cu o greutate mai mare şi randament ridicat la tăiere.
7.3.3. Controlul şi evidenţa producţiei de carne şi grăsime
Controlul producţiei de carne se face înainte de sacrificare pe animalul viu şi după
sacrificare.
Înainte de sacrificare, pe animalul viu, se apreciază producţia de carne şi grăsime
prin:
- aspect exterior;
- maniamentele (depozite de grăsime) existente;
- greutatea corporală care furnizează datele cele mai precise şi se determină prin
cântăriri periodice.
După sacrificarea animalelor, se determină randamentul la tăiere şi se apreciază
calitatea cărnii.
Randamentul la tăiere se apreciază cu ajutorul formulei:
greutateca rcasei  100
R% =
greutateav ie

Carcasa este formată din corpul animalului după jupuire, îndepărtarea organelor
interne, a capului şi extremităţilor membrelor de la genunchi şi jaret în jos.
Randamentul la tăiere. Variază de la o specie la alta, de la o rasă la alta şi în
funcţie de starea de îngrăşare a animalelor. În medie, el este de cca. 50% la taurine şi ovine şi
75% la porcine şi păsări.
Calitatea cărnii interesează în primul rând sub acest aspect comercial. Ea poate fi
depreciată de diferite boli care modifică aspectul şi culoarea cărnii şi de brutalizarea
animalelor înainte de sacrificare.
Rezultatul controlului producţiei de carne şi grăsime se înregistrează în evidenţele
tipizate elaborate de Ministerul de resort. Ele permit urmărirea realizării sporului şi
consumului de furaje pentru 1 kg spor în greutate.

7.4. Producţia de lână şi păr


7.4.1. Caracteristici generale ale lânii şi părului
Lâna este produsul pilos, cu însuşiri textile, caracteristic oilor. Nu se încadrează în
sfera acestei noţiuni, fibrele de păr situate pe cap şi extremităţi, care formează jarul.

65
În sens mai larg, prin lână se înţeleg toate fibrele de origine animală care posedă
proprietăţi textile. Ca atare, cu toate că există deosebiri mari între lâna oilor şi a produselor
similare de la alte specii, în această grupă intră şi părul de cămilă, de lamă, de yac, capră,
Angora şi iepurele Angora. Între acestea şi lâna oilor există deosebiri atât în privinţa structurii
şi compoziţiei fibrelor cât şi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea piloasă în ansamblu.
Păr fără însuşiri textile se obţine şi de la alte specii (cabaline, porcine etc.) care se
foloseşte pentru confecţionarea periilor, bidinelelor şi a altor obiecte de uz casnic.
Însuşirile fibrelor de lână
Cu toată dezvoltarea vertiginoasă a industriei de fibre sintetice, lâna de oaie nu
poate fi întrecută datorită proprietăţilor sale, care o fac de neânlocuit. Printre aceste proprietăţi
sau caracteristici amintim:
- lâna este slab conducătoare de căldură, însuşire datorită căreia ţesăturile din lână
sunt călduroase;
- are o mare putere de absorbţie a umidităţii absorbând transpiraţia corporala, este
deci mai igienica;
- are o elasticitate pronunţată si rezistenta la putrezire, imprimând ţesăturilor o
durabilitate crescută;
- se pretează uşor la colorare, permiţând astfel obţinerea unor ţesături şi tricotaje în
game variate de culori şi nuanţe.
7.4.2. Factorii care influenţează producţia de lână
Producţia de lână interesează atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ. Cantitatea
de lână este determinată de densitatea fibrelor pe unitatea de suprafaţă a pielii, lungimea
fibrelor şi extinderea îmbrăcăminţii lânoase pe corp. calitatea lânii este determinată de fineţea
fibrelor, rezistenţa la rupere şi torsiunea, randamentul la spălare.
Toate aceste însuşiri sunt influenţate de o serie de factori interni şi externi ca de
exemplu:
Rasa
Influenţează atât cantitatea cât şi calitatea lânii; cea mai mare producţie şi cea mai
bună calitate se obţine de la rasele specializate pentru lână (Merinos). În funcţie de fineţea
fibrelor de lână se deosebesc rase cu lână fină (toate tipurile de Merinos), rase cu lână
semifină (Tigaie) şi cu lână groasă (Ţurcană).
Vârsta animalelor

66
De la ovine adulte se obţine o cantitate de lână mai mare decât de la cele tinere
sau bătrâne.
Sexul
De la berbeci se obţine o cantitate de lână mai mare decât de la oi datorită
dezvoltării lor corporale mai mari.
Regiunea corporală
Cantitatea şi calitatea cea mai bună de lână se obţine de pe regiunile de pe linia
superioară a trunchiului, de pe spate, coapsă şi coaste.
Alimentaţia
Alimentaţia oilor este un puternic factor de mediu care influenţează producţia de
lână. Insuficienţa în hrănirea oilor produce o încetinire a creşterii fibrei de lână, cât şi
ştrangularea acesteia (lână înfometată).
Sistemul de întreţinere - pe păşune sau în adăposturi, determină gradul de puritate
al lânii şi deci randamentul la spălare. Întreţinerea oilor pe păşune favorizează obţinerea unei
cantităţi mai mari de lână şi de calitate mai bună.
7.4.3. Controlul producţiei de lână
Se face atât sub aspect cantitativ si calitativ.
Controlul cantitativ constă în cântărirea lânii imediat după tundere, determinându-
se cantitatea de lână brută.
După ce s-a determinat în laborator umiditatea lânii, se calculează randamentul la
spălare, în funcţie de care centrele de colectare şi recepţionare al lânurilor procedează la
recalcularea greutăţii loturilor de lână, pe baza acestei umidităţi.
Randamentul la spălare exprima raportul dintre cantitatea de lână spălată şi uscată
(cu 17% umiditate la lânurile fine şi semifine şi 15 % la cele groase) şi cantitatea de lână
bruta. Acest randament variază foarte mult fiind în medie de 38-42% la lânurile fine, 50% la
cele semifine şi 50-70% la cele groase.
Controlul calitativ al producţiei de lână se referă la toate însuşirile fibrei, ale
şuviţei şi ale lânei în totalitatea ei, având deci o semnificaţie mai largă.

67
7.5. Producţia de piei şi pielicele
7.5.1. Producţia de piei. Caracteristici generale
Pin jupuirea animalelor sacrificate, se obţin pieile brute, care în urma depilării şi
prelucrării lor, constituie un produs deosebit de valoros pentru industria pielăriei. Aceste piei
se folosesc pentru confecţionarea de îmbrăcăminte, marochinărie şi harnaşamente.
O importanţă economică mai mare prezintă pieile obţinute de la bovine, ovine şi
cabaline.
Însuşirile pieilor
Cantitatea şi calitatea pieilor sunt determinate de o serie de însuşiri, cerute de
altfel, de industria pielăriei şi anume:
Măimea sau suprafaţa, care se exprimă în dm2. Cu cât pielea este mai mare cu atât
este mai valoroasă.
Grosimea pieilor determină în ultimă instanţă destinaţia ce li se dă în industrie
(încălţăminte, îmbrăcăminte).
Densitatea sau compactitatea este o însuşire de care depinde rezistenţa pieilor.
Pieile păroase nu sunt bune pentru industrie.
Uniformitatea. Sunt apreciate pentru industrie pieile care sunt uniforme ca
grosime şi ca densitate, pe toată suprafaţa lor.
Elasticitatea. Este însuşirea cerută mai ales pentru pieile destinate industriei de
marochinărie şi îmbrăcăminte.
Integritatea pieilor în sensul de a nu prezenta tăieturi, găuri etc., care îi depreciază
valoarea.
Factorii care influenţează producţia de piei.
Cantitatea şi calitatea pieilor care influenţate de mai mulţi factori (de natură
ereditară şi de mediu), cei mai importanţi fiind cei ce urmează:
Specia. Cea mai mare cantitate de piei folosite în industria de pielărie o furnizează
taurinele (cca.90%), ca urmare a mărimii acestor piei cât şi a celorlalte însuşiri. Datorită
grosimii mai reduse şi elasticităţii mai pronunţate, pentru îmbrăcăminte şi marochinărie se
utilizează pieile de capră şi ovine (în special de batali).
Rasa. În cadrul fiecărei specii există rase care furnizează piei de bună calitate. Aşa
de exemplu, dintre taurine, rasele mixte (Bălţată românească, Brună), rasele de oi Merinos şi
Ţigaie, capra Carpatină etc., dau cele mai bune piei pentru industrie.
Sexul. Pieile obţinute de la femele sunt mai dense şi mai elastice, deci mai bune.

68
Vârsta. De la animalele adulte se obţine o piele mai mare, mai groasă şi mai
uniformă, comparativ cu cele obţinute de la tineret şi animalele bătrâne.
Starea de sănătate. Animalele sănătoase dau o piele mult mai bună decât cele
bolnave.
Starea de întreţinere. Animalele aflate într-o stare de întreţinere
necorespunzătoare dau piei mai subţiri şi mai uscate cu o elasticitate redusă.
Regiunea corporală influenţează direct calitatea pieilor cele mai valoroase
obţinându-se de pe regiunile superioare (grebăn, spinare, şale) care furnizează aşa numitul
crupon I.
Hrănirea animalelor. Animalele subnutrite dau o piele neuniformă şi cu o
elasticitate redusă.
Tehnica de jupuire. Afectează în mod deosebit integritatea, mărimea şi rezistenţa
pieilor. Este necesar să se asigure o corectă jupuire a animalelor, pentru a nu deprecia calitatea
pieilor.
7.5.2. Producţia de pielicele
Prin denumirea de pielicele înţelegem produsul obţinut în urma sacrificării
mieilor, constituit din piele şi îmbrăcămintea lânoasă al cărei buclaj este specific diferitelor
rase.
Pielicelele se obţin de la mieii aparţinând raselor Karakul, Ţurcană neagră,
Brumărie, precum şi de la metişii dintre Karakul şi Ţurcană. Cele mai valoroase pielicele se
obţin de la rasa Karakul (negru, brumăriu). În comerţ aceste pielicele se mai numesc şi
astrahan sau persane.
Sacrificarea mieilor pentru pielicele se face în primele 4-5 zile după naştere.
Pielicelele se utilizează pentru confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte ca:
mantouri, gulere, căciuli etc.
Valoarea pielicelelor este determinată de o serie de însuşiri şi anume: culoare,
buclaj, mărime, caracteristicile pielii şi tehnica de jupuire.
Culoarea. La pielicelele Karakul se pot întâlni mai multe culori în funcţie de
varietatea acestei rase şi anume: neagră, brumărie, comoră etc. Dintre aceste culori, cea mai
răspândită este culoarea neagră ( cca. 90%), restul culorilor având o pondere mai mică.
Buclajul este caracteristic pielicelelor Karakul; este determinat de succesiunea
alternândă a grupelor de fibre cu două direcţii de creştere diferită. Calitatea buclajului este
dată de forma, mărimea, desenul, uniformitatea şi durata menţinerii buclajului.

69
Cele mai apreciate pielicele sunt cele care au buclajul în formă de tub, bob şi val,
uniforme şi cu o mare durată de menţinere a acestui buclaj.
Mărimea sau suprafaţa pielicelelor. La aceeaşi calitate, pielicelele ce au o
suprafaţă mai mare vor avea o mai mare valoare. În medie suprafaţa unei pielicele Karakul
este de 1200 cm2 din care se utilizează peste 90%, pe când la Ţurcana brumărie şi neagră
suprafaţa pielicelei este de 1500-1600 cm2 dar se poate utiliza pentru confecţii maxim 75%
din această suprafaţă.
Pielea influenţează calitatea pielicelelor prin caracteristicile sale. O pielicică bună
trebuie să aibă I piele subţire, densă şi elastică.
Tehnica de jupuire a mieilor determină calitatea pielicelelor. Dacă nu se face o
jupuire corectă se depreciază mult calitatea produsului.

7.6. Producţia de blănuri


7.6.1. producţia de blănuri de ovine
Blănurile de ovine sunt formate din pielea şi îmbrăcămintea lânoasă a oilor
sacrificate.
O întrebuinţare mai mare o au blănurile de oaie din care se confecţionează
cojoace, şube, căptuşeală, gulere cât şi imitaţii de blănuri scumpe (nutriet, lutriet etc.).
De regulă, blănurile de la oile adulte aparţinând raselor cu lână groasă (Ţurcană)
sunt folosite pentru confecţionarea cojoacelor şi şubelor.
Din blănurile obţinute în special de la tineretul ovin de rasă Ţigaie, Spancă,
Merinos în urma unei prelucrări speciale (argăsire, tundere, pieptănare, vopsire, lustruire,
călcat) se pot confecţiona diferite tipuri de îmbrăcăminte uşoară şi plăcută care imită blănurile
scumpe. În general aceste blănuri sunt cunoscute în comerţul nostru sub denumirea de
“mouton dore”.
7.6.2. Blănuri şi blăniţe furnizate de animalele specializate
Acestea, datorită însuşirilor lor valoroase, servesc la confecţionarea hainelor,
căciulilor şi pălăriilor călduroase, rezistente şi elegante.
Însuşirile generale ale blănurilor şi blăniţelor. Acestea sunt numeroase,
menţionând pe cele mai importante: calitatea învelişului pilos (desimea, dezvoltarea,
elasticitatea, luciul, diversitatea coloristică), culoarea, suprafaţa, rezistenţa etc.

70
Sortimentele de blănuri şi blăniţe. Cele mai valoroase blănuri şi blăniţe sunt
furnizate de următoarele specii de animale: Chinchila şi nurca, urmate de vulpe, nutrie, castor,
veveriţă, marmotă, hârciog, bizam şi iepure.
Cerinţele blănurilor şi blăniţelor de calitate. Acestea variază în funcţie de specia
de animale, astfel:
- blăniţa de nurcă trebuie să fie foarte deasă, pufoasă, mătăsoasă, de înălţime medie
(puful 12-13 mm şi spicul 19-22 mm), suprafaţa peste 75 cm2 şi culoarea
frumoasă, variind în funcţie de varietatea de culoare – standard (neagră), Royal
pastel (maro, cu nuanţă gri-bleu), topaz (maro deschis), palomino (bej), silver-blue
(cenuşiu închis), safir (bleu), roz etc.;
- blana de vulpe se cere să fie foarte deasă, mătăsoasă, elastică, cu fibre de lungime
medie pe toată suprafaţa şi culoarea specifică varietăţii - argintie (negru-gri),
platinată (gri-închis) şi albastră;
- blăniţa de nutrie să fie: mare ca suprafaţă (peste 1700 cm2), cu înveliş pilos de
calitate şi culoare specifică – standard (cea mai valoroasă) cafeniu închis, neagră,
safir, pastel, crem, sidefie etc.;
- blăniţa de iepure să aibă suprafaţa de 10-19 dm, părul de tip spic lung, des, cu
luciu pronunţat şi culoarea uniformă, specifică rasei: gri-argintie, cea mai
apreciată, obţinută de la rasele Chinchila şi Argintie, urmată de cea de hermelină,
albastră şi lupie (iepurele sălbatic).

7.7. Producţia de ouă


7.7.1. Caracteristicile generale ale ouălor
Printre produsele principale ce se obţin de la păsări se numără şi cea de ouă.
Datorită însuşirilor sale organoleptice (gust, miros) şi nutritive, oul constituie un excelent
aliment în hrana oamenilor. Dintre speciile de păsări producătoare de ouă, interesează pentru
hrana oamenilor numai ouăle de găini, care au proprietăţi culinare şi dietetice foarte bune.
Ouăle de curcă şi gâscă se folosesc ca aliment doar sporadic, cele mai multe
incubându-se pentru obţinerea puilor şi bobocilor de carne. În ceea ce priveşte ouăle de raţă,
nu se recomandă a fi folosite ca aliment pentru om, deoarece prezintă pericolul de a produce
toxiinfecţii. Mult mai rentabil este ca ouăle de raţă să fie incubate pentru a obţine boboci
pentru carne.

71
Ca produs alimentar valoros, oul conţine într-un volum mic, o cantitate însemnată
de substanţe nutritive şi are o mare digestibilitate, fiind considerat ca un aliment complex, aşa
cum este şi laptele.
În compoziţia chimică a unui ou de găină substanţa uscată reprezintă cca. 27%,
restul de 73% fiind apă.
Oul este format din albuş, gălbenuş şi coajă, raportul dintre aceste componente
fiind diferit de la o specie la alta.
Printr-o hrănire specială a păsărilor se pot obţine ouă bogate în vitamine sau în
săruri minerale, ouă care se folosesc ca aliment dietetic pentru oameni.
Datorită faptului că se pot conserva şi transporta, ouăle reprezintă o rezervă
importantă de hrană.

Conţinutul mediu al ouălor de diferite specii


în albuş, gălbenuş şi coajă (%)
Specia Albuş Gălbenuş Coajă
Găini 57 32 11
Curci 57 33 10
Raţe 53 35 12
Gâşte 52 35 13
Bibilici 52 35 13

7.7.2. Factorii care influenţează producţia de ouă


Producţia de ouă – sub aspect cantitativ (număr de ouă şi greutatea lor) şi calitativ
(însuşiri organoleptice, nutritive şi ca material biologic pentru incubaţie) – este influenţată de
o serie de factori, atât de natură ereditară (factori interni) cât şi de mediu (factori externi).
Dintre aceşti factori prezintă importanţă mai mare următorii:
Specia. Dintre speciile de păsări de fermă (găini, curci, raţe şi gâşte) cel mai mare
număr de ouă se obţine de la găini, apoi în ordine descrescândă, de la raţe, curci şi gâşte. În
schimb, greutatea unui ou este mai mare la cele de gâscă (200 g) şi mai mică la ouăle de găină
(60 g).
Rasa. În cadrul fiecărei specii există rase bune producătoare de ouă, ca de
exemplu, găina de rasă Leghorn, raţa Campbell, curca albă de Beltsvill şi gâsca Pekin.
Vârsta. În general, producţia cea mai mare de ouă se obţine în primul an de ouat la
găini şi curcă, în al doilea an la raţă şi în al treilea an la gâscă.

72
Clocitul. Face să scadă producţia de ouă. În creşterea intensivă a păsărilor, datorită
selecţiei şi tehnologiei de exploatare acest instinct al păsărilor a dispărut sau a fost foarte mult
redus.
Năpârlirea este un proces fiziologic care, constă în reânoirea periodică a
penajului. În mod obişnuit găinile şi curcile năpârlesc odată pe an, iar raţele şi gâştele de două
ori. În perioada năpârlirii, producţia de ouă scade simţitor.
Hrana influenţează puternic producţia de ouă, păsările neputând exterioriza
întreaga lor capacitate productivă, decât dacă beneficiază de o hrană completă, bogată în toţi
principii nutritivi.
Temperatura în adăposturile de păsări se va menţine optimă, care să permită
obţinerea unei producţii mari de ouă. În general la temperaturi mai scăzute decât cea optimă
se obţine o producţie mai mare de ouă, dar cu un consum de hrană mai ridicat.
Lumina în creşterea intensivă a păsărilor (în combinatele avicole) se foloseşte
iluminatul artificial, cu scopul de a dirija durata zilei-lumină. Este constatat faptul că, păsările
produc mai multe ouă atunci când durata zilei-lumină este mai lungă şi invers.
7.7.3. Controlul şi evidenţa producţiei de ouă
Şi la producţia de ouă se face un control cantitativ şi calitativ.
Controlul cantitativ se bazează pe numărarea ouălelor produse într-o perioadă de
timp şi pe greutatea acestora. Producţia anuală de ouă nu corespunde cu anul calendaristic; ea
corespunde cu “anul avicol” cuprins în perioada 1 noiembrie – 31 octombrie. Controlul se
poate face global, pe loturi de păsări, pe ferme de producţie şi individual cu ajutorul
“cuibarelor capcană” în cazul fermelor de selecţie.
Exprimarea producţiei de ouă se poate face fie în număr de ouă, fie în kg masă –
ou produsă anual, sau într-o anumită perioadă de timp.
Aprecierea nivelului productiv al păsărilor pe baza producţiei de ouă realizată într-
o unitate de timp se face prin calcularea intensităţii ouatului.
Intensitatea ouatului se calculează după formula:
P
I=
100 T

în care: I – intensitatea ouatului;


P – producţia de ouă în perioada respectivă;
T – numărul de zile care formează perioada.
Între intensitatea ouatului şi producţia anuală de ouă există o puternică corelaţie
pozitivă.
73
Controlul calitativ se referă atât la ouăle destina consumului cât şi la cele pentru
incubaţie. În acest sens, se apreciază forma şi integritatea oului, vechimea, greutatea,
curăţenia cojii precum şi eventualele anomalii morfologice ale ouălor care le depreciază
calitatea (ouă fără coajă, fără albuş sau fără gălbenuş, ouă duble etc.).
Evidenţa producţiei de ouă se ţine pe fişele de ouat lunare şi registrele de selecţie.

7.8. Producţia energetică


7.8.1. Caracteristici generale
Datorită mecanizării proceselor de producţie din agricultură, rolul animalelor în
executarea diferitelor lucrări agricole s-a diminuat simţitor. Cu toate acestea, în prezent, unele
lucrări se efectuează cu ajutorul animalelor de muncă (cai, boi, bivoli, măgari şi catâri). În
perspectivă, se preconizează folosirea în condiţii mai raţionale a energiei animale, în scopul
economisirii combustibililor calorici în agricultură.
Dintre speciile folosite pentru diferite lucrări din agricultură şi transporturi,
cabalinele deţin ponderea cea mai mare. Datorită acestui fapt, în ceea ce urmează ne vom
referi la această specie.
Producţia energetică la cal se poate determina ca orice producţie animală. În acest
scop este nevoie să se ţină seama de principalele elemente care determină capacitatea lui
energetică şi anume: efortul la tracţiune, coeficientul de rezistenţă, lucrul mecanic util şi
viteza de deplasare.
Efortul de tracţiune este reprezentat prin forţa desfăşurată de un animal înhămat
la un vehicul pentru a deplasa o greutate oarecare. Acest efort se măsoară cu ajutorul unui
dinamometru care se interpune între vehicul şi animal.
Efortul de tracţiune poate fi maxim şi mediu sau normal, caz în care nu se ajunge
la epuizarea animalului.
Coeficientul de rezistenţă este reprezentat printr-o cifră care exprimă gradul de
rezistenţă pe care un vehicul o opune la tracţiune.
Lucrul mecanic util reprezintă efortul depus de un animal pentru a deplasa o
greutate pe o distanţă anumită şi se exprimă în kg f/m.
Viteza de deplasare reprezintă distanţa parcursă de un cal în unitatea de timp şi se
exprimă în m/s.
Această viteză de deplasare este dependentă şi de felul mersului (trap, galop, pas),
fiind mai mare la galop şi mai mică la mersul la pas.

74
7.8.2. Factorii care influenţează capacitatea energetică
Capacitatea energetică a cailor este influenţată de o serie de factori care pot fi
interni (legaţi de animal) şi externi (mediu). Dintre aceşti factori prezintă importanţă mai mare
următorii:
Talia şi greutatea corporală. Animalele de talie şi greutate corporală mare au o
capacitate energetică (putere de muncă) mai mare comparativ cu cele de talie şi greutate
corporală mai mică. Aceasta se explică prin posibilităţile de contracţie musculară şi
amplitudine a pasului mai mare la caii de talie şi greutate mare.
Vârsta. Cea mai mare capacitate energetică o au caii adulţi între 7 şi 14 ani. Pentru
a permite o creştere normală a tineretului, acesta nu trebuie folosit la eforturi care îi depăşesc
potenţialul la o anumită vârstă.
Conformaţia corporală. Pentru diferitele aptitudini ale cailor (viteză, tracţiune,
călărie etc.), se cere o anumită conformaţie corporală, fără defecte de exterior. Numai caii
care au o conformaţie corectă pot realiza capacitatea energetică potenţială.
Constituţia şi temperamentul. Animalele care au o constituţie robustă şi un
temperament vioi realizează cea mai mare capacitate productivă. Dimpotrivă, animalele
debile şi grosolane au un randament mai redus în muncile pe care le efectuează.
Dresajul şi antrenamentul. Dezvoltarea corespunzătoare a aparatului locomotor la
cabaline (a muşchilor, articulaţiilor şi tendoanelor) se asigură prin dresaj şi antrenament.
Dresajul şi antrenamentul influenţează direct capacitatea energetică a animalelor
şi durata de folosire la muncă.
Prin dresaj se urmăreşte formarea la animale a unor reflexe condiţionate utile
învăţarea acestora să asculte comenzile date de om. Pentru asigurarea unui dresaj
corespunzător, acesta trebuie să înceapă cu animalele tinere care, sunt mult mai receptive la
comenzile omului.
Antrenamentul urmează dresajului şi se face în direcţia urmărită de om (pentru
călărie sau pentru tracţiune). Este necesar ca antrenamentul să se facă treptat, progresiv pentru
a nu suprasolicita organismul animal.
Hrănirea cailor de muncă trebuie să se facă corespunzător cu efortul pe care îl
depun. Raţiile care se administrează să fie echilibrate în toţi principii nutritivi, iar sortimentul
de furaje să fie cât mai variat.
Întreţinerea şi îngrijirea. Caii de muncă trebuie să beneficieze de adăposturi
spaţioase, curate şi călduroase, iar igiena corporală să fie asigurată în permanenţă.

75
În afară de aceşti factori, producţia energetică a animalelor este dependentă de
starea de sănătate, sistemul de potrivire în atelare, condiţii climatice, starea terenului etc.
7.8.3. Controlul şi evidenţa producţiei energetice
Aceasta diferă în funcţie de calitatea cailor şi destinaţie:
- la caii aparţinând raselor ameliorate capacitatea energetică se determină consecutiv
probelor de calificare, diferenţiat pe rase (călărie, tracţiune, port samar);
- la caii cu un grad mai redus de ameliorare şi destinaţi muncii agricole se poate
determina cu ajutorul dinamometrului categoria de muncă pe care o efectuează (L
F
= F x d) sau puterea de tracţiune (F = ), în care: F – forţa de tracţiune
t

determinată cu dinamometrul şi exprimată în kg f; d – distanţa de deplasare în m şi


t – timpul în care se parcurge distanţa. Evidenţa se ţine în herghelii în Registrele
genealogice, iar la caii de tracţiune în fişele de lucru.

7.9. Producţia de gunoi


Este formată din amestecul diferitelor materiale folosite pentru aşternut cu
fecalele şi urina eliminate de animal. Cantitatea zilnică de gunoi depinde de: specia şi
categoria de animale, de felul şi cantitatea aşternutului folosit, de hrana administrată etc. În
medie, cantităţile zilnice produse de diferite specii sunt de: 40 kg la bovinele adulte, 25 kg la
cabaline, 6 kg la porcine şi 3,5 kg la ovine.
Depozitarea şi fermentarea gunoiului de grajd. Locul unde se face depozitarea şi
fermentarea gunoiului de grajd în scopul distrugerii germenilor patogeni ce îi conţine, se
numeşte platformă de gunoi ea trebuie amenajată pe un teren uşor înclinat, opusă vânturilor
dominante la cca. 100-200 m de adăposturile pentru animale şi cât mai departe de sursele de
aprovizionare cu apă. Are de obicei formă dreptunghiulară, cu lăţimea de 4-9 m, lungimea
diferă în funcţie de cantitatea de gunoi.
Suprafaţa de platformă pe cap de animal diferă în funcţia de specia şi categoria de
animal. Pe lângă platforma de gunoi este necesar să se amenajeze şi bazinul de purin, în care
se depozitează amestecul din mustul de gunoi, precum şi o parte din fecale şi apa folosită
pentru curăţirea adăpostului. Acest bazin se deplasează la 5-10 m de adăpost şi are fundul şi
pereţii construiţi din materiale impermeabile (piatră, cărămidă, beton, etc.). El se acoperă cu
un capac simplu sau dublu din metal. Capacitatea lui se calculează în funcţie de specia,
categoria, numărul de animale şi perioada de stabulaţie.

76
Purinul este un îngrăşământ agricol foarte valoros şi se foloseşte în special pentru
fertilizarea păşunilor. Din bazine, purinul se scoate cu ajutorul unor pompe, se diluează şi se
pune în cisterne-stropitori care îl împrăştie pe câmp.

TEST DE AUTOEVALUARE A TEMEI NR. 7

1. Care este definiţia notiuni de producţie?


Răspuns:
Cantitatea totală de produse obţinute de la animal pe lună, trimestru, an sau pe
toată viaţa se numeşte producţie.
2. Care sunt factori care influenţează producţia totală de lapte?
Răspuns:

3. Care este formula de calcul a randamentului la tăiere ( R%)?


Răspuns:

4. Cum se determină cantitatea de lână brută?


Răspuns:

5. Cum se calculează intensitatea ouatului?


Răspuns:

77
Rezumatul temei
7. Producţiile animalelor domestice
7.1 Însuşirile biologice generale care influenţează productivitatea.
- exteriorul şi constituţia;
- precocitatea, prolificitatea, capacitatea de valorificare a hranei,
longevitatea şi starea de sănătate a animalului.
7.2 Producţia de lapte.
- caracteristicile generale ale laptelui;
- factorii care influenţează producţia de lapte;
- controlul şi evidenţa producţiei de lapte.
7.3 Producţia de carne şi grăsime.
- caracteristicile generale ale cărnii;
- factorii care influenţează producţia de carne şi grăsime;
- controlul şi evidenţa producţiei de carne şi grăsime.
7.4 Producţia de lână şi păr.
- caracteristicile generale ale lânii şi părului;
- factorii care influenţează producţia de lânii;
- controlul producţiei de lână.
7.5 Producţia de piei şi pielicele.
- caracteristici generale a pieilor;
- caracteristici generale a pielicelelor.
7.6 Producţia de blănuri.
- producţia de blănuri de ovine;
- blănuri şi blăniţe furnizate de animale specializate.
7.7 Producţia de ouă.
- caracteristici generale ale ouălor;
- factorii care influenţează producţia de ouă;
- controlul şi evidenţa producţiei de ouă.
7.8 Producţia energetică.
- caracteristici generale;
- factorii care influenţează capacitatea energetică;
- controlul şi evidenţa producţiei energetice.
7.9 Producţia de gunoi- depozitarea şi fermentarea gunoiului de grajd.

78
TEMA NR. 8
PRINCIPIILE CRESTERII TINERETULUI
Unităţi de învaţare:
» Bazele biologice ale creşterii şi dezvoltării.
» Particularităţile creşterii şi dezvoltării la animale.
» Factorii care influenţează creşterea şi dezvoltarea.
» Urmările nesatisfacerii condiţiilor necesare creşterii.
» Dirijarea creşterii şi dezvoltării tineretului animal.
Obiectivele temei
 Procesele complexe prin care trec organismele vii.
 Particularităţile procesului dezvoltării.
 Particularităţile procesului de creştere.
 Factorii interni si externi care influenteaza cresterea si dezvoltareaş
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Furtunescu, A., 1971 – Zootehnie generală şi genetică. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
2. Şt. Popescu Vifor, 1979 – Genetica animală. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
3. Zăvoi, I., Rusu, S., 1974 – Zootehnie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

8.1. Bazele biologice ale creşterii şi dezvoltării


Organismele vii sunt rezultatul interacţiunii dintre baza ereditară şi condiţiile mediului
în care are loc procesul dezvoltării acestei baze. În această interacţiune, uneori predomină
factorii legaţi de baza ereditară, organismele având în acest caz un conservatism ereditar
accentuat, alteori predomină factorii de mediu şi deci organismele au ereditatea zdruncinată.
Procesele complexe prin care trec organismele vii din momentul formării lor (zigot)
până la formarea şi structura indivizilor adulţi sunt denumite în general prin termenul de
ontogeneză.
În acest proces al ontogenezei au loc două fenomene biologice calitativ deosebite şi
anume:

79
- o autoreproducere a celulelor organismului care dau naştere unor celule
asemănătoare, sporind în felul acesta masa şi greutatea organismului, deci o
sporire cantitativă – creştere;
- o autoreproducere în care celulele dau naştere unor elemente ce nu mai seamănă cu
ele, fiind diferenţiate calitativ de cele iniţiale, ducând la formarea diferitelor părţi
constructive ale indivizilor adulţi (organe, aparate, ţesuturi etc.).
Reproducerea unor elemente asemănătoare de către fiecare celulă a corpului viu,
sporind masa şi volumul corpului, poartă denumirea de creştere.
Trecerea organismelor prin diferite etape de transformări, de la zigot până la
vârsta la care devin asemănarea cu indivizii din care ele provin se numeşte dezvoltare.
Creşterea şi dezvoltarea sunt aşadar două fenomene (laturi) calitativ diferite ale
procesului de otogeneză.
Cele două fenomene pe lângă faptul că reprezintă noţiuni diferite, se pot desfăşura
în mod diferit ca urmare a factorilor care le influenţează. Din punct de vedere al posibilităţilor
ce pot exista în ritmul desfăşurării acestor fenomene se pot deosebi 4 situaţii distincte:
1. Creştere rapidă şi dezvoltare înceată – se exteriorizează printr-o sporire rapidă a masei
organismului, în timp ce parcurgerea ciclului vital, desfăşurarea schimbărilor calitative,
prezintă un ritm lent. În practică acest lucru este dorit la animalele de carne şi grăsime
care supuse îngrăşării timpurii, realizează sporuri mari;
2. Creştere rapidă şi dezvoltare rapidă – specifice raselor de animale precoce, care în general
sunt dorite în practica zootehnică;
3. Creştere lentă şi dezvoltare rapidă – caracterizate prin sporirea masei corporale în mod
lent, însă dezvoltarea se realizează rapid. Acest mod de desfăşurare se întâlneşte la rasele
de vaci specializate pentru producţia de lapte, sau la găinile ouătoare, la care nu se
urmăreşte obţinerea unui corp prea masiv;
4. Creştere lentă şi dezvoltare tot lentă a organismului caracteristice raselor de animale
tardive, care au şi o valoare economică mai redusă.

8.2. Particularităţile creşterii şi dezvoltării la animale


Ontogeneza organismelor este guvernată de o serie de legi biologice generale,
comune plantelor şi animalelor şi o serie de legi particulare, specifice fiecărui regn. Dintre
legile generale care guvernează procesul dezvoltării, cele mai importante sunt:

80
- organismul viu ca întreg, precum şi diferitele lui proprietăţi, morfologice şi
fiziologice, sunt rezultatul final al procesului de dezvoltare a bazei ereditare a
organismului respectiv, în anumite condiţii de mediu. Ontogeneza reprezintă deci
concretizarea (realizarea) posibilităţilor interne de dezvoltare, aflate în baza
ereditară, sub influenţa condiţiilor de mediu existente;
- creşterea şi dezvoltarea sunt procese diferite, se pot desfăşura în ritm diferit şi cer
condiţii diferite pentru realizarea lor;
- ontogeneza este compusă din mai multe etape ce se diferenţiază prin cerinţe faţă de
mediu. Prin nesatisfacerea cerinţelor unui stadiu, se face imposibilă trecerea la
stadiul următor;
- dezvoltarea ontogenetică se află în strânsă legătură cu dezvoltarea filogenetică,
ontogenia fiind o reflectare a filogeniei.
La animale, în afară de aceste legi generale, cele două procese (creşterea şi
dezvoltarea) prezintă şi o serie de particularităţi specifice.
8.2.1. Particularităţile procesului dezvoltării
În cadrul dezvoltării, la animale există două perioade bine delimitate: intrauterină
(prenatală) şi postuterină (postnatală). Fiecare din aceste perioade cuprinde la rândul ei mai
multe stadii şi etape diferite (stadiul de zigot, embrion, foetus), în perioada prenatală şi de
tineret, adult şi bătrân, în perioada postnatală.
Formarea tuturor organelor la organismele animale are loc în perioada prenatală deşi
nu toate organele îşi încep activitatea în această perioadă.
Perioada prenatală se caracterizează prin condiţii de mediu relativ constante şi greu de
influenţat.
Coordonarea proceselor de creştere şi dezvoltare în perioada postnatală la organismele
animale fiind guvernată de complexul hormonal, factorii de mediu acţionează şi influenţează
dezvoltarea prin intermediul acestui complex.
8.2.2. Particularităţile procesului de creştere
particularităţile procesului de creştere se referă la: modul cum evoluează în timp
creşterea totală; modul cum variază intensitatea creşterii – respectiv viteza relativă în raport
cu vârsta; caracterul diferit al intensităţii creşterii părţilor constitutive ale aceluiaşi individ în
aceleaşi etape ale ontogenezei.
Evoluţia creşterii totale în raport cu vârsta poate fi reprezentată grafic printr-o curbă în
formă de “S” ceea ce arată că procesul de creştere nu se desfăşoară uniform.

81
CURBA TEORETICĂ A CREŞTERII

E - energia de crestere; I - intensitatea de crestere; VA - viteza absoluta


de crestere;
C - coeficientul de crestere; VR - viteza relativa de crestere;

Variaţiile vitezei absolute a creşterii urmează după reprezentarea teoretică a curbei


creşterii, forma unei parabole. Acest lucru este însă valabil mai mult pentru perioada
prenatală, deoarece în perioada postnatală datorită influenţei puternice în special a hranei,
variaţia este cu totul diferită.
Variaţiile vitezei relative a creşterii urmează, în general, forma de hiperbolă prin
reprezentarea grafică. În practică însă aceasta este deviată de influenţa condiţiilor de mediu
mai ales în perioada postembrionară.
Variaţiile intensităţii de creştere a diferitelor dimensiuni corporale, la acelaşi individ,
este diferită în cadrul aceloraşi perioade de vârstă. Astfel, se constată că unele dimensiuni au o
mare intensitate de creştere în perioada prenatală şi mai redusă în cea postnatală, iar la alte
dimensiuni situaţia este inversă. În general, dimensiunile de înălţimi au o intensitate de
creştere mai mare în perioada prenatală, realizând la naştere aproape jumătate din totalul
creşterii, pe când dimensiunile de lărgimi şi lungimi prezintă o situaţie inversă, având deci o
intensitate de creştere mai mare în perioada postnatală.

82
O altă constatare este aceea că intensitatea creşterii scade în raport cu vârsta la toate
dimensiunile, dar şi în aceeaşi perioadă de vârstă, intensitatea este diferită la diferitele
dimensiuni. Aşa de exemplu, în primul an după naştere, talia realizează aproximativ 25% din
total, pe când lungimea fluierului numai 3,6%.
Toate aceste aspecte ale particularităţilor procesului de creştere la animale pot fi
cunoscute pe baza aprecierii acestui proces. Metodele de apreciere a creşterii se folosesc mai
mult pentru perioada postembrionară, deoarece o apreciere a acestui proces în perioada
embrionară este greu de realizat în practică.

Coeficientul creşterii diferitelor dimensiuni în raport cu vârsta


(după Al. Furtunescu)
Valoarea coeficientului de creştere în lună
Dimensiunea
1 2 3 4 5 6 7
Înălţimea la grebăn 40.7 22.6 11.6 7.5 9.0 5.6 2.9
Lungimea trunchiului 37.4 20.4 10.3 11.5 7.9 5.1 7.2
Lărgimea trunchiului 35.1 26.6 11.5 6.5 11.0 7.8 7.4

Cunoaşterea particularităţilor procesului de creştere şi dezvoltare al organismului


animal prezintă atât o importanţă teoretică cât mai ales practică, în vederea intervenţiei
omului în dirijarea acestor procese. Pentru a putea dirija procesul creşterii este de asemenea
necesar a fi cunoscuţi factorii care îl influenţează.

8.3. Factorii care influenţează creşterea şi dezvoltarea


Factorii care influenţează procesul ontogenetic se grupează în: interni şi externi.
8.3.1. Factorii interni
Ca factori interni ce pot influenţa procesul de creştere şi dezvoltare sunt de
menţionat baza ereditară, în măsura în care determină însăşi tipul de desfăşurare a
ontogenezei, sistemul nervos şi glandele endocrine.
Baza ereditară. Determină în primul rând direcţia şi etapele în care se desfăşoară
dezvoltarea ontogenetică (ontogenia repetă filogenia), dar totodată, le determină însuşi tipul
de desfăşurare a creşterii şi dezvoltării, în sensul că limitează energia de creştere în cadrul a
multo valori (pe etape şi finale) caracteristice speciilor şi raselor. Aşa de exemplu, în aceleaşi
condiţii de mediu, baza ereditară a raselor tardive determină un ritm de creştere şi dezvoltare
mai lent faţă de rasele precoce. Aceste limite nu trebuie înţelese ca ceva de netrecut, deoarece,

83
acţionând prin condiţiile de mediu în acelaşi sens timp de mai multe generaţii, limitele vor fi
depăşite, fapt care de altfel, explică perfecţionarea raselor.
Sistemul nervos. Are o acţiune directă şi una indirectă.
Influenţa directă poate fi generală sau numai locală şi este datorată în primul rând
funcţiei trofice a sistemului nervos. Pe cale experimentală acest lucru poate fi constatat prin
selecţionarea unui nerv, care va atrage după sine o stagnare a procesului de creştere, în
regiunea inervată de acesta.
În mod indirect sistemul nervos influenţează procesul creşterii şi dezvoltării prin
intermediul sistemului endocrin, sau aşa zisul complex neuro-hormonal.
Glandele cu secreţie internă. În totalitate au un rol în reglarea creşterii şi
dezvoltării.
Hipofiza acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării prin hormonul de
creştere (somatotrop) al lobului anterior, cât şi indirect prin coordonarea secreţiei celorlalte
glande endocrine. Experimentul s-a dovedit că prin extirparea hipofizei creşterea încetează şi
animalele rămân impubere.
Tulburările funcţionale ale acestei glande se repercutează direct asupra procesului
de creştere şi dezvoltare. Astfel, hiperfuncţionarea determină în tinereţe gigantismul şi la
adulţi acromegalia (hipertrofia extremităţilor), iar hipofuncţia provoacă nanism şi, respectiv
acromicrie.
Tiroida influenţează puternic aceste procese. Extirparea ei duce la oprirea
creşterii, animalele nu se dezvoltă sexual, iar osificarea nu are loc. Hiperfuncţionarea tiroidei
grăbeşte apariţia maturităţii sexuale şi o accelerare a dezvoltării, pe când nivelul creşterii
rămâne relativ normal.
Paratiroidele influenţează creşterea datorită rolului lor în reglarea metabolismului
sărurilor minerale, în special echilibru calciu-fosfor.
Timusul influenţează în special în perioada când creşterea şi dezvoltarea au o
mare intensitate. La animalele adulte timusul se atrofiază. Extirparea lui la animalele tinere
opreşte creşterea, iar glandele sexuale rămân nedezvoltate.
Glandele sexuale influenţează creşterea şi dezvoltarea prin secreţiile interne. Se
ştie că la animalele castrate cresc oasele tubulare şi masa corporală, lucru util în practică
pentru producţia de carne la animale. De asemenea, este cunoscut faptul că hormonii sexuali,
îndeosebi hormonii estrogeni (foliculina) determină o osificare mai precoce a cartilagiilor
epifizare şi deci o oprire mai precoce a creşterii oaselor tubulare.

84
8.3.2. Factorii externi
Alături de factorii interni amintiţi, asupra procesului de creştere exercită o
puternică influenţă şi factorii externi sau factorii de mediu care, după originea lor, pot fi
naturali şi artificiali.
Mediul natural cuprinde în principal toţi factorii climatici (temperatura,
umiditatea, lumina solară, presiunea atmosferică etc.) iar cel artificial, pe cei creaţi de către
om (hrănirea, întreţinerea, îngrijirea animalelor).
Rolul fiecăruia dintre factorii externi în diferite etape ale ontogeniei animalelor
este diferit. Cunoaşterea acestor factori şi a modului cum acţionează, prezintă o deosebită
importanţă practică, deoarece prin aceşti factori omul poate acţiona şi dirija procesul de
creştere.
Alimentaţia este unul dintre cei mai puternici factori care influenţează procesul de
creştere, atât în perioada prenatală, cât şi în cea postnatală. Alimentaţia poate influenţa
creşterea atât prin cantitatea furajelor administrate cât şi prin calitatea lor şi a raţiilor în
ansamblu.
Temperatura este un factor extern care influenţează puternic creşterea şi
dezvoltarea animalelor.
Influenţa temperaturii este în strânsă corelaţie cu nivelul alimentaţiei. Astfel,
animalele crescute în condiţii de temperatură scăzută şi slab hrănite prezintă o încetinire a
creşterii. În cazul unei hrăniri abundente animalele crescute la temperaturi mai scăzute
prezintă o intensitate a creşterii mult mai mare, atât în privinţa greutăţii corporale şi a
dimensiunii lor, cât şi în privinţa greutăţii organelor interne. Acest lucru se explică prin aceea
că sub influenţa temperaturilor scăzute, funcţionarea şi în consecinţă şi dezvoltarea organelor
interne (circulaţia, digestia, respiraţia) se accentuează.
Umiditatea aerului influenţează creşterea şi dezvoltarea datorită acţiunii ei asupra
funcţiilor de termoreglare. Umezeala, în condiţiile unei temperaturi scăzute, determină un
consum sporit de hrană pentru termogeneză şi ca atare stânjeneşte creşterea şi dezvoltarea.
Lumina solară are influenţă nu numai asupra pielii, ci şi asupra organismului în
totalitate. Radiaţiile solare exercită asupra organismului animal simultan trei feluri de acţiuni:
calorice, chimice şi optice.
- acţiunea calorică se datoreşte în primul rând razelor roşii şi infraroşii care pătrund
mai adânc decât celelalte categorii de radiaţii. Acţionând asupra pielii, lumina
solară în totalitate are un efect bine făcător, pentru că distruge microbii de la

85
suprafaţa ei, intensifică circulaţia sângelui, ducând la activarea funcţiilor ei de
apărare. Din această cauză vindecare rănilor expuse la soare este mult mai rapidă.
- Sub acţiunea razelor ultraviolete din lumina solară, ergosterolul (provitamina D)
este transformată în pielea animalelor în vitamina D (antirahitică), care are rol
important în metabolismul substanţelor minerale şi deci al creşterii.
- Prin acţiunea sa optică, lumina solară intensifică metabolismul, pe când întunericul
îl încetineşte. Impulsul nervos provocat de lumină este transmis şi la glandele
endocrine, ceea ce duce la stimularea secreţiei hormonale şi ca atare favorizează
creşterea şi dezvoltarea.
Toate acestea scot în evidenţă necesitatea ca tineretul animal să fie ţinut afară, sub
acţiunea directă a razelor solare.
Presiunea atmosferică influenţează procesul creşterii şi dezvoltării datorită
conţinutului în oxigen pe unitatea de volum. În acest fel se explică îmbogăţirea sângelui în
hemoglobină şi activitatea mai intensă a organismului la animalele crescute la munte,
comparativ cu cele de la şes.
Igiena corporală şi a adăposturilor. Lipsa de igienă corporală, respectiv prezenţa
unor paraziţi, determină încetinirea sau chiar stagnarea creşterii. Procesul de creştere suferă de
asemenea în cazurile de aglomerare a animalelor în adăposturi, ca şi în cazurile de condiţii
necorespunzătoare de ventilaţie, umiditate şi igienă a adăposturilor.
Gimnastica funcţională este unul din mijloacele cele mai puternice, alături de
hrană cu care se poate stimula procesul de creştere şi dezvoltare.
Gimnastica funcţională având la bază principiile legii dezvoltării ale lui Darwin,
poate stimula atât procesul creşterii în general, cât şi dezvoltarea armonioasă a întregului
organism, paralel cu dezvoltarea anumitor organe şi aparate funcţionale.
Prin gimnastică funcţională se înţelege exerciţiul aplicat în mor planificat,
metodic şi susţinut, asupra unui organism (sau grupe de organe) sau asupra unui complex
funcţional în vederea măririi capacităţii productive.
În practica zootehnică, gimnastica funcţională se aplică în mod curent la toate
speciile de animale domestice în vederea stimulării capacităţii productive în direcţiile
urmărite.
Starea fiziologică a reproducătorilor. În momentul montei această stare poate, de
asemenea, influenţa creşterea şi dezvoltarea tineretului animal.

86
Pe baza experienţelor efectuate de diferiţi crescători, s-a constata că regimul de
hrănire al reproducătorilor influenţează nu numai numărul şi calitatea produşilor, ci şi
intensitatea lor de creştere atât în perioada prenatală, cât şi cea postnatală. Aceasta se explică
prin calitatea spermei produsă de aceşti reproducători, în special viabilitatea mare.

8.4. Urmările nesatisfacerii condiţiilor necesare creşterii


Nesatisfacerea cerinţelor organismului pentru procesul de creştere şi dezvoltare
are urmări diferite în raport cu stadiul de dezvoltare în care a avut loc aceasta. Dintre factorii
amintiţi, alimentaţia produce cele mai puternice modificări. Astfel, influenţa alimentaţia
mamelor în perioada de gestaţie, deci de creştere şi dezvoltare intrauterină, produce o
încetinire a creşterii oaselor lungi, deci o insuficientă creştere a înălţimilor, precum şi o slabă
dezvoltare a aparatului digestiv şi circulator, provocând aşa-numitele cazuri de embrionalism.
Insuficienţa alimentaţiei tineretului în perioada postnatală duce la cazuri de
infantilism caracterizate la adulţi prin forma corporale apropiate de cele ale tineretului, adică
relativ înalte, scurte şi înguste, cu slabă dezvoltare a organelor sexuale, a aparatului respirator,
musculaturii şi glandei mamare.
Compensarea deficitelor de creştere. În general, deficitele survenite în procesul;
de creştere şi dezvoltare în perioada prenatală sunt în marea lor majoritate neremediabile; ca
atare, se impune acordarea unei atenţii deosebite în hrănirea femelelor gestante.
Posibilităţile de compensare a deficitelor de creştere în perioada postnatală, sunt
mult mai mari dacă se iau din timp măsuri de corectare a factorilor care lipsesc. Această
compensare se referă însă numai la greutatea corporală, nu şi la armonia corporală.
Insuficienţa creşterii uneia sau mai multor dimensiuni corporale, nu poate fi compensată
niciodată.

8.5. Dirijarea creşterii şi dezvoltării tineretului animal


Premisa transformărilor dirijate, este modificarea bazei ereditare şi crearea de
condiţii diferenţiate pe specii, rase, tipuri de producţie, la vârste cât mai tinere. Pentru a putea
dirija procesul de creştere şi dezvoltare, cu alte cuvinte pentru a elabora tehnica de creştere,
trebuie ţinut cont de faptul că influenţarea acestor procese începe încă din perioada prenatală.
Aceasta înseamnă că trebuie începută dirijarea creşterii încă din această perioadă prin factorii
de influenţă. Modul de acţiune în această perioadă este numai prin intermediul organismului

87
matern, ca atare trebuie asigurate cele mai bune condiţii de hrănire, îngrijire şi întreţinere a
femelelor gestante.
În perioada postnatală se poate acţiona direct asupra organismului în creştere.
Principalii factori pentru dirijarea creşterii în această perioadă sunt alimentaţia, îngrijirea şi
gimnastica funcţională. Astfel, îmbunătăţirea alimentaţiei în perioada când intensitatea de
creştere este scăzută duce la mărirea energiei şi a vitezei de creştere. Schimbările calitative în
alimentaţie duc la modificări de adaptare favorabile anumitor tipuri de producţie. Aşa de
exemplu, dacă tineretul taurin va fi obişnuit de timpuriu cu nutreţuri fibroase voluminoase, va
valorifica mai bine raţiile, în stare de adult, pentru producţia de lapte.
La nivele calitative diferite de alimentaţie la animale de aceeaşi rasă şi vârstă, se
pot obţine indivizi cu aceeaşi greutate corporală dar cu structură diferite a carcasei (raportul
carne-oase şi carne-grăsime) schimbat.
Alimentaţia abundentă a tineretului cu lapte şi concentrate în faza de alăptare
favorizează formarea tipurilor de carne.
Pentru a ne da seama de evoluţia procesului de creştere, este necesar ca periodic
să fie urmărit acest proces prin cântăriri şi măsurători, verificând astfel dacă desfăşurarea
creşterii se face conform graficului normal (standardul raselor).
Alimentaţia abundentă a tineretului taurin pentru producţia de lapte nu favorizează
dezvoltarea ţesuturilor glandulare ale ugerului, ci ţesutul conjunctiv şi adipos. Ca atare, se
recomandă o alimentaţie modernă a tineretului cu lapte şi concentrate în perioada de alăptare,
iar cu fânul de bună calitate la discreţie. După perioada alăptării, se recomandă alimentaţia
abundentă cu nutreţuri fibroase şi suculente, precum şi întreţinerea pe păşuni bogate, folosind
puţine concentrate.
Gimnastica funcţională aplicată aparatului digestiv, mamar, locomotor, generaţie
de generaţie, izolat sau complex, favorizează dezvoltarea capacităţii pentru producţia de
carne, de lapte, de viteză sau a producţiilor mixte.

88
TEST DE AUTOEVALUARE A TEMEI NR. 8
1. Care este definiţia creşterii?
Răspuns:
Creşterea reprezintă o autoreproducere a celulelor organismului care dau naştere unor
celule asemănătoare, sporind în felul acesta masa şi greutatea organismului, deci o sporire
cantitativă.
2. Care este definiţia dezvoltării?
Răspuns:

3. Care sunt cele două perioade ale dezvoltării?


Răspuns:

4. Cum se manifesta hiperfuncţia hipofizară?


Răspuns:

Rezumatul temei
8. Principiile creşterii tineretului
8.1 Bazele biologice ale creşterii şi dezvoltării.
- aspectul cantitativ şi calitativ a celor două fenomene biologice;
- creştere rapidă şi dezvoltare înceată;
- creştere rapidă şi dezvoltare rapidă;
- creştere lentă şi dezvoltare rapidă;
- creştere lentă şi dezvoltare lentă.
8.2 Particularităţile creşterii şi dezvoltării la animale.
- legile generale care guvernează procesul creşterii şi dezvoltării;
- particularităţile procesului dezvoltării;
- particularităţile procesului de creştere.
8.3 Factorii care influenţează creşterea şi dezvoltarea.
- factorii interni;

89
- factorii externi.
8.4 Urmările nesatisfacerii condiţiilor necesare creşterii.
- compensarea deficitelor de crestere.
8.5 Dirijarea creşterii şi dezvoltării tineretului animal.
- modificarea bazei ereditare;
- urmarirea perioadei prenatale.

TEST RECAPITULATIV
Examenul de sinteza, somatografia,
1. Metodele folosite pentru aprecierea exteriorului somatoscopia. a
sunt: Somatoscopia, somatometria, somatografia. b
Examenul de ansamblu, exmenul de sinteza,
examenul analitic. c
Somatoscopia, examenul analitic, examenul de
sinteza. d
Hranit, intretinut, ingrijit si folosit. a
2. De tractiune, de lapte, de carne si de oua. b
Se cunosc patru feluri de conditie zootehnica: De reproductie, de antrenament, de ingrasare si
extenuare. c
De transformare, de infuzie, de absorbtie si de
formare de rase noi d
cm² a
3. Marimea sau suprafata pieilor de animale mm² b
domestice, se exprima in m² c
dm² d
Dupa sarcrificare. a
4. Randamentul la taiere se determina : Dupa controlul oficial al productiei de carne. b
Inainte de sacrificare. c
Dupa aspectul exterior. d
Trapezoidal, dreptunghiular, patrat. a
Inalt, scund, mediu. b
5. Tipurile de format corporal la animale sunt : Inalt, patrat, dreptughiular. c
Hipometric, eumetric, dolicometric. d
De carne. a
6. Tipul fiziologic respirator este caracteristic De munca. b
animalelor : De grasime. c
De lapte. d
Maniament. a
7. Pierderea in greutate care are loc in timpul Bardou. b
transportului, parta denumirea de: Calou. c
Randament. d
Spalata. a
8. Prin cantarirea lanii imediat dupa tundere se Bruta. b
determina cantitatea de lana: Nespalata. c
Neta. d
In reprezentarea grafică a desfăşurării Viteza absoluta de crestere (V). a
9. procesului de creştere, sporul mediu zilnic este Cresterea totala (C). b
exprimat prin: Intensitatea cresterii (I) c
Heritabilitatea (h²) d
Brevimorf, mezomorf, dolicomorf. a

90
10. Tipurile de temperament la animale sunt: Hipersensibil, sensibil, mezosensibil,
hiposensibil. b
Fin, robust, grosolan. c
Elipometric, eumetric, hipermetric, hipometric. d
8 – 9 ani a
11. Durata vietii la berbeci este de: 20 – 25 ani b
10 – 15 ani c
2 – 3 ani d
Lucrul mecanic util, reprezinta efortul depus de m/s a
12. un animal pentru a deplasa o greutate pe o Kg f / m b
anumita distanta si se exprima in: Kg /s c
Km / s d
Acromicrie. a
13. Hiperfunctia glandei hipofiza, la animalele Nanism. b
adulte provoaca: Gigantism. c
Acromegalie. d
Fină şi extrafină. a
14. Tipurile de constitutie nedorita, la animale, sunt: Robustă şi robustă- afânată. b
Debilă şi grosolană c
Robustă şi robustă - compactă d
8 – 9 ani a
15. Durata cresterii la scroafe este de : 4 – 5 ani b
10 – 12 ani c
2 -3 ani d

91
TEMA NR. 9
BAZELE SELECŢIEI METODICE LA ANIMALE
Unităţi de învaţare:
» Principii generale.
» Criteriile selecţiei şi estimarea valorii de ameliorare a animalelor
» Formele selecţiei artificiale.
» Metodele de selecţie.
» Efectul selecţiei.
Obiectivele temei
 Locul selecţiei în ameliorare.
 Criteriile fenotipice si genotipice care stau la baza selectiei.
 Aprecierea ascendenţei, a fenotipului propriu, a rudelor colaterale şi a
descendenţei.
 Aplicarea metodelor de selecţie in funcţie de diferite criterii.
 Calcularea, interpretarea si modul de exprimare a efectului selecţiei.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Grosu, H., Draganescu, C., 2003 – Ameliorarea enimalelor. Ed. Coral Sanivet,
Bucuresti.
2. Oroian, T., Dronca, D., 2005 – Valori genetice si selectia la animale. Ed.Miron,
Timisoara.
3. Pipernea, N., 1979 – Imbunatatirea structurii genetice a populatiilor de animale.
Ed. Ceres, Bucuresti

9.1. Principii generale


Locul selecţiei în ameliorare. La animalele domestice baza ereditară se formează în
procesul fecundării, când se contopesc cele două celule sexuale formând zigotul, fiecare
aducând aportul său ereditar. Calitatea bazei ereditare a unui produs depinde în cea mai mare
parte de calităţile ereditare ale organismelor ce au fost alese şi folosite pentru procrearea lor.
Deci, genotipul unui individ este determinat în momentul fecundării (contopirea ovulei cu
spermatozoidul). Începând din acest moment el nu mai poate fi modificat. Crescătorul nu are
nici un mijloc de acţiune asupra genotipului individului. În schimb, el poate să modifice
genotipul în contextul unei populaţii de animale (efective cuprinse în ferme situate în vârful
92
piramidei ameliorării, supuse controlului oficial al performanţelor) şi în decursul generaţiilor,
modificând dirijat genofondul populaţiilor în direcţia utilă omului. În acest scop se folosesc
factorii ameliorării: selecţia, dirijarea împerecherilor, migraţia, driftul genetic şi mutaţia.
Obiectivul oricărei munci zootehnice este de a produce animale cu performanţe
ridicate care, în condiţiile date, să permită obţinerea unui câştig maxim.
Importanţa economică a diferitelor caractere este deci determinată pentru scopul
creşterii (ameliorării). Heritabilitatea lor este de asemenea, importantă deoarece caracterele cu
slabă determinare genetică sunt dificil de ameliorat, precum şi corelaţia dintre caractere. Dar,
obiectivul creşterii nu este stabilita odată pentru totdeauna, el trebuie să fie în mod constant
controlat şi eventual adaptat la condiţiile economice, la cerinţele pieţii.
Selecţia este operaţiunea de alegere a celor mai bune exemplare pentru a fi folosite la
reproducţia. Sub raport ameliorativ este factorul cel mai ameliorativ deoarece reprezintă
procesul sistematic prin care se realizează discriminarea reproductivă a unei populaţii,
schimbarea frecvenţei genelor, respectiv structura genetică a acesteia.
Crescătorul îşi împarte cireada sa în două grupe: prima cele mai bune animale care vor
fi utilizate la reproducţie şi a doua, animalele mai puţin valoroase în măsura posibilului, vor fi
eliminate de la reproducţie.
Factorul cel mai important, ca selecţia să fie încununată de succes, este de a diferenţia
cu grijă animalele bune de cele rele, pe baza unor criterii obiective.
Selecţia se poate efectua în diferite etape de evoluţia animalului: înainte de naştere
(după origine), apoi după fenotipul propriu şi rude colaterale şi la urmă după fenotipul
descendenţei. Urmând momentul aplicării, selecţia va fi puţin sau mai mult certă sau eficientă
în funcţie de sursa de informaţie (în cazul aplicării după descendenţi certitudinea este cea mai
mare).
Modul de selecţie procesul de modificare a structurii genetice a unei specii, populaţii,
se poate realiza natural sau artificial. Darwin, studiind formele sub care se manifestă selecţia,
descrie selecţia naturală care se petrece în lumea plantelor şi animalelor sălbatice şi selecţia
artificială pe care o exercită omul asupra plantelor şi animalelor.
Selecţia naturală, reprezintă procesul fundamental al evoluţiei speciei de animale,
constând în eliminarea, prin lupta pentru existenţă a indivizilor cu însuşiri dăunătoare şi
supravieţuirea indivizilor cu însuşiri avantajoase din punct de vedere biologic.

93
Selecţia artificială, reprezintă procesul prin care se aleg conştient de către om,
animalele cu însuşiri valoroase din punct de vedere bio-economic, mijloc important de creare
de noi linii, familii şi rase de animal.
Deosebirea esenţială între cele două forme sub care se manifestă selecţia constă în
aceea că prin selecţia naturală supravieţuiesc şi se perpetuează indivizii care posedă anumite
modificări ce sunt utile organismului respectiv, pe când prin selecţia artificială omul
selecţionează şi foloseşte pentru reproducţie organismele care prezintă însuşiri folositoare lui
chiar dacă acestea nu sunt utile existenţei animalului respectiv.
Selecţia naturală continuă să acţioneze asupra animalelor în paralel cu selecţia
artificială, având însă un grad de acţiune diferit în funcţie de intensitatea în care acţionează
selecţia artificială. Aşa este, de exemplu, cazul raselor primitive, la care selecţia artificială
este mai puţin organizată, în schimb la rasele de animale perfecţionate, la care predomină
selecţia artificială, continuă totuşi să acţioneze asupra lor şi selecţia naturală. În principiu,
selecţia naturală determină aproape întotdeauna conduita generală în aplicarea selecţiei
artificiale, continuând-o şi limitând-o în oarecare măsură. Confirmarea acestui principiu a fost
dată în diferitele încercări în formarea unor tipuri de animale. Aşa de exemplu, spre sfârşitul
secolului trecut, crescătorii englezi urmăreau să obţină o rasă de vaci cu o dezvoltarea
exagerată a crupei, selecţionând exemplarele care reprezentau această modificare. Urmarea a
fost că aceste vaci mureau din cauza distociilor şi deci, au renunţat la ea. În munca de
ameliorare a animalelor trebuie să ţinem cont de acţiunea ambelor forme de selecţie, însă
importanţă practică reprezintă selecţia artificială care poate fi dirijată de către om.
Selecţia artificială reprezintă în esenţă şi o discriminare reproductivă. Prin selecţia
artificială se urmăreşte, în fond micşorarea numărului de gene cu efecte fenotipice nedorite
(sau chiar eliminarea lor totală), paralel cu o creştere corespunzătoare a genelor cu efecte
fenotipice dorite. Ca atare, în munca de selecţie principala sarcină constă în depistarea,
alegerea şi folosirea la reproducţie a animalelor cu genotipuri ce conţine gene cu efect dorit,
lucru care nu este aşa de uşor cum ar părea la prima vedere. De aceea, practica aplicării
selecţiei prezintă importanţă: criteriile, formele, metodele şi efectul selecţiei.

9.2. Criteriile selecţiei şi estimarea valorii de ameliorare a animalelor

Criteriile selecţiei artificiale

Având în vedere scopul final al selecţiei, respectiv folosirea la reproducţie a acelor


indivizi care sunt capabili să dea produşi cu însuşiri productive superioare generaţiei formelor
94
parentale şi criteriile de selecţie se vor baza pe aceste considerente. Cum în munca de
ameliorare urmărim o continuă perfecţionare a animalelor, se înţelege de la sine că vom
selecţiona pentru reproducţie exemplarele cele mai productive şi cu cea mai mare putere de
transmitere a caracterelor lor la descendenţi.
Aşadar, în munca de selecţie se disting două categorii de criterii şi anume: criterii
legate de însuşiri morfo-productive (selecţia fenotipică şi criterii de natură genetică (selecţia
genotipică).
Selecţia fenotipică. Se bazează în practică pe examinarea a două grupe de însuşiri
aparente:
- productivitatea animalelor cuprinzând toate aspectele ei;
- exteriorul şi constituţia ca totalitate a însuşirilor morfo-fiziologice care, în mod
direct sau indirect influenţează capacitatea productivă.
Aprecierea productivităţii animalelor se face pe baza producţiei obţinute, sub
aspect cantitativ şi calitativ, pe unitatea de timp, existând în acest scop mai multe metode.
Aprecierea exteriorului şi constituţiei se face, de regulă prin metoda punctelor.
Selecţia genotipică. Se bazează pe aprecierea animalelor după criteriile:
- originea şi rudele colaterale, care se realizează cu ajutorul pedigreelor;
- calitatea descendenţilor, apreciată pe baza însuşirilor morfo-productive ale
acestora, pentru a stabili măsura în care au moştenit de la părinţi însuşirile
urmărite.
Metodele estimării valorii de ameliorare a animalelor
În practica selecţiei se întâlnesc patru metode de estimare a valorii de ameliorare:
aprecierea ascendenţei, a fenotipului propriu, a rudelor colaterale şi a descendenţilor. Aceste
metode nu oferă aceeaşi certitudine şi ca urmare, Gerber şi Morel recomandă se ţină seama de
următoarele reguli:
- certitudinea estimări valorii de ameliorare după performanţe proprii este egală cu
heritabilitatea (cca.25% pentru cantitatea de lapte şi 50% pentru conţinutul laptelui
în grăsime), ceea ce indică un succes în selecţie mai mare la ultimul parametru;
- certitudinea estimării după ascendenţi este, în general mai mică decât aprecierea
după performanţe proprii;
- certitudinea estimării după rudele colaterale este foarte variabilă în funcţie de
numărul acestora (fraţi şi surori), aceasta crescând în cazul unui număr mai mare;

95
- estimarea valorii de ameliorare după descendenţi este certă (gradul de certitudine
este de 57% în cazul aprecierii după 20 descendenţi şi 100% la aprecierea după 1000
descendenţi).
Aprecierea valorii de ameliorare după ascendenţi
Aceasta se realizează consecutiv analizării pedigreului (registru în care se înscriu
informaţii despre ascendenţi pe linie maternă şi paternă, inclusiv performanţele). În
interpretarea datelor trebuie să se ţină seama de următoarele condiţii:
- datele trebuie să fie complete şi să se refere la minim trei generaţii, necesitând a fi
corect înregistrate;
- importanţa ascendenţilor în funcţie de poziţia lor în pedigreu (părinţii sunt mai
importanţi decât bunicii, tatăl este mai important decât mama, iar bunicul după
mamă este mai important mai ales când se dispune de puţine informaţii asupra
mamei, iar bunicul după tată este mai important dacă nu s-a făcut testarea după
descendenţi);
- calcularea corectă a valorii de ameliorare după ascendenţi.
Precizia acestei surse de informaţii depinde de numărul şi calitatea informaţiilor, ca şi
de heritabilitatea caracterului urmărit în selecţie. De exemplu, certitudinea aprecierii
producţiei de lapte este de maxim 40%.
Estimarea valorii de ameliorare după performanţele proprii
Acestea pot avea grade diferite de rudenie (fraţi, surori, semifraţi, semisurori). In
producţia de lapte fraţii şi surorile sunt rare în schimb numărul semisurorilor este mai mare,
mai ales în cazul taurilor testaţi după descendenţi. La porc şi la pasăre, numărul de fraţi şi
surori este mare, făcând aplicabilă pe scară largă această metodă. Extinderea metodei depinde
de numărul şi gradul de rudenie a rudelor colaterale. Se pot crea familii de masculi şi familii
de femele luând în considerare numărul de fii şi fiice rezultate. Precizia estimării valorii de
ameliorare după rude colaterale este limitată de specie şi de numărul de rude. Aceasta poate fi
de 17% în cazul folosirii pentru estimare a patru fraţi şi surori.
Estimarea valorii de ameliorare după desdendenţi
Se bazează pe testarea descendenţilor reproducători. Dat fiind numărul mare de
descendenţi care se poate obţine de la un reproducător, sporeşte eficienţa aprecierii. Deci
certitudinea este cu atât mai mare, cu cât numărul descendenţilor după de se face testarea este
mai mare. Această metodă necesită ca descendenţii să beneficieze de condiţii optime de
exploatare pentru a-şi reflecta potenţialul genetic productiv. Pentru estimarea valorii de
ameliorare se pot folosi două grupe de metode: cele care iau în considerare performanţele
96
mamelor şi altele care exclud influenţa mamelor prin împerecheri aleatoare (metode bazate pe
valoarea medie a descendenţei, comparativ cu contemporanele şi metode bazate pe metode
matematice liniare – indici de selecţie sau genotip agregat, metoda celor mai mici pătrate
ponderate sau neponderate şi metoda celei mai bune predicţii liniare neinfluenţate – BLUP =
Best Liniar Unibiased Prediction). Astăzi, cele mai utilizate metode de estimare sunt
compararea cu contemporanii şi BLUP.
Metoda comparării cu contemporanele
Această metodă a fost sugerată de Peters (1939) şi fundamentată teoretic de
Robertson şi Rendel (1954), bazându-se pe asemănare genetică a cirezilor. Contemporanele
sunt alese aleator, luându-se în considerare, luna şi sezonul fătării.
Metoda BLUP, concepută de Kenderson (1949) ca o soluţie a posibilităţii maxime, iar
după 1966 s-a numit BLUP; din 1974 autorul a elaborat o altă variantă – modelul mixt
(combinarea tehnicilor indicilor de selecţie cu a celor mai mici pătrate.
Metoda BLUP se bazează pe luarea în considerare a performanţelor meii pe viaţă şi
utilizarea tehnicilor de vârf de calcul pentru obţinerea celei mai bune producţii, neinfluenţată
de metodele liniare. Metoda a fost perfecţionată în SUA şi Canada. Faţă de metoda
contemporanelor metoda BLUP permite a lua în considerare un număr mai important de
factori, ţinând seama de realitatea practică şi ca urmare este superioară. Se pot lua în
considerare următoarele influenţe: vârsta, rasa paternă, zona ecologică şi de producţie,
sezonul fătării, nivelul genetic al animalelor, comparate şi efectul matern. Astfel, se fac
corectările respective, asigurând o eficienţă maximă în estimarea valorii de ameliorare.

9.3. Formele selecţiei artificiale


În funcţie de scopul urmărit, selecţia se aplică sub mai multe forme: selecţia
direcţională (care poate fi progresivă sau regresivă), selecţia stabilizatoare şi selecţia
disruptivă.

1 - irecţional progresivă; 2 - direcţional regresivă; 3 - stabilizatoare cu alegerea valorii;


4 - stabiliztoare prin împerecherea plus cu minus variantele; 5 - disruptivă

97
Selecţia direcţională progresivă urmăreşte mărirea indicilor caracterului pe care dorim
să-l ameliorăm; ca atare, vor fi folosiţi la reproducţie indivizii a căror genotipuri se situează
deasupra valorii medii a caracterului populaţiei supusă selecţiei. În acest caz, nucleul de
reproducţie va fi reprezentat de plus variantele populaţiei, având ca rezultat deplasare medie
caracterului spre valorile superioare. Această formă de selecţie se foloseşte în cazul mărimii
capacităţii productive la toate felurile de producţie (cantitatea de lapte şi procentul de grăsime,
producţia de lână, producţia de ouă etc.).
Selecţia direcţională regresivă urmăreşte scăderea indicilor caracterului urmărit în
ameliorare şi ca atare, nucleul de reproducţie va fi format din minus variantele populaţiei.
Astfel de selecţie se practică pentru ameliorarea fineţii lânii, consumul specific de hrană etc.
Selecţia stabilizatoare urmăreşte menţinerea valorii caracterelor la nivelul mediei
populaţiei, ca atare nucleul de reproducţie va fi format din indivizi a căror genotipuri se
situează la nivelul mediei (sau în jurul ei) populaţiei. De asemenea, se pot împerechea indivizi
din plus variante cu cei din minus variante pentru a reduce amplitudinea variabilităţii. Se
practică în cazul animalelor ameliorate cu producţii care satisfac cerinţele (de exemplu,
fineţea lânii la ovine).
Selecţia disruptivă urmăreşte despărţirea unei populaţii în două grupe distincte, lucru
care poate fi realizat prin împerecherea indivizilor din plus variante între ei şi separat cei din
minus variante. Aşa de exemplu, pentru ameliorarea celor două tipuri (mare şi mic) în cadrul
rasei de taurine Bălţată românească este necesar să se aplice această formă de selecţie.

9.4. Metodele de selecţie


Selecţia artificială se poate face prin diferite metode care se grupează în funcţie de
diferite criterii.
Astfel, în funcţie de criteriile de selecţie se distinge o selecţie individuală şi o selecţie
în masă, iar după modul în care se supun selecţiei diferite caractere a căror ameliorare se
urmăreşte, se poate aplica o selecţie în tandem şi o selecţie concomitentă.
Selecţia individuală se face prin examinarea individuală a animalelor după toate
criteriile amintite, inclusiv analiza genetică. Aceasta este cea mai perfectă metodă de selecţie
artificială, deoarece analizează animalul sub toate aspectele. De altfel, aceasta este metoda
obligatorie de selecţie în toate fermele de elită, unde se urmăreşte producerea materialului de
prăsilă.

98
Pentru efectuarea selecţiei individuale este necesară o strictă evidenţă zootehnică, în
special existenţa registrelor genealogice.
Selecţia masală se practică, în general, în fermele de producţie care dispun de efective
mai mari de animale, în special ovine, suine, păsări, din care trebuie alese exemplare pentru
reproducţie.
După această metodă, aprecierea animalelor se face tot individual însă numai după
însuşirile fenotipice, din care cauză I-se spune şi selecţie fenotipică.
Rezultatele obţinute prin această selecţie sunt mai puţin exacte, ca urmare a modului
de apreciere a lor numai după însuşirile fenotipice. Totuşi, în cazul în care prin această
selecţie se urmăreşte caractere care au coeficient de heritabilitate mare, rezultatele sunt bune.
Selecţia în tandem urmăreşte ameliorarea caracterelor pe rând; cu alte cuvinte, se
începe cu selecţia unui caracter până ce acesta este adus în întregul efectiv la nivelul dorit,
apoi se începe selecţia altui caracter.
Această selecţie se pretează mai mult la speciile care au un interval scurt între
generaţii. Aşa, de exemplu, la păsări se poate începe selecţia după capacitatea de ouat (număr
de ouă anual) şi după ce s-a reuşit nivelul propus, se trece la selecţia în direcţia greutăţii
ouălor etc.
Selecţia concomitentă propune ameliorarea simultană a mai multor caractere.
Ameliorarea se poate referi la toate caracterele sau numai la majoritatea caracterelor care
influenţează din punct de vedere economic. Selecţia concomitentă poate fi realizată în practică
prin metoda clasării şi metoda indicilor de selecţie.
Metoda clasării este cea mai răspândită metodă de selecţie folosită la noi în ţară la
toate speciile. Această metodă constă în repartizarea animalelor pe clase în funcţie de valoarea
lor. Pe baza uneia sau mai multor caractere, se stabilesc clasele parţiale, iar pe baza acestora
se stabileşte clasa generală a animalului (record, elită, clasa I-a, clasa a II-a).
Clasa animalelor se face pe baza aprecierii lor individuale şi multilaterale, operaţiune
denumită bonitare.
Metoda indicilor de selecţie este mai exactă, însă mai complicată necesitând
construirea indicilor de selecţie. Indicii de selecţie urmăresc exprimarea printr-o singură cifră,
a valorii de ameliorare a unui animale pentru o serie de caractere. Se iau în considerare:
importanţa economică relativă a caracterelor urmărite (ponderea economică a fiecărui
caracter), heritabilitatea lor, corelaţie fenotipică şi genotipică dintre caracterele urmărite. Este
cunoscut faptul că în cazul caracterelor cu corelaţie pozitivă, ameliorarea lor merge în paralel,

99
deci pot fi considerate ca un singur caracter, pe când în cazul lipsei de corelaţie, ameliorarea
merge independent. Dacă este o corelaţie negativă, nu se poate face o ameliorare simultană.

9.5. Efectul selecţiei


Urmările excluderii de la reproducţie ale genotipului populaţiei, se soldează cu
modificări ale genotipului populaţiei respective la generaţia următoare. Aceste modificări care
apar în sânul populaţiilor ca urmare a selecţiei, poartă denumirea de efectul selecţiei sau câştig
genetic notat cu simbolul g. Acest efect al selecţiei se urmăreşte atât la caracterele calitative,
cât şi la cele cantitative.
Întrucât marea majoritate a caracterelor la animale, care interesează din punct de
vedere economic fac parte din grupa caracterelor cantitative, în munca de ameliorare ne
interesează în primul rând acestea.
În cazul caracterelor cantitative, efectul selecţiei reprezintă deplasarea mediei genetice
a acestor caractere în populaţia supusă selecţiei.
Exprimarea efectului selecţiei poate fi făcută prin deplasarea mediei genetice de la o
generaţie la alta şi se notează cu g sau, prin raportarea acestei deplasări a mediei genetice la
intervalul dintre generaţii, obţinând efectul anual al selecţiei notat cu y sau gy. Deci, formele
de calcul pentru câştigul genetic sunt:
2
2 h xl
g=h xi şi gy =
y

Factorii de care depinde efectul selecţiei


Efectul selecţiei la caracterele cantitative depinde de trei grupe de factori, care, de
altfel, intră în formula de calcul a acestui efect şi anume: diferenţa de selecţie (i),
heritabilitatea caracterelor (h2) şi intervalul dintre generaţii (y – în cazul calculării efectului
anual).
Diferenţa de selecţie (i) reprezintă diferenţa dintre media caracterului la indivizii aleşi
pentru prăsilă în urma selecţiei şi media caracterului la populaţia din care provin.
Exprimarea diferenţei de selecţie poate fi făcută atât în valori absolute ale caracterului
analizat, cât şi în unităţi ale deviaţiei standard (s) sau al variaţiei (s2).
Mărimea diferenţei de selecţie depinde de doi factori: varianta genotipică a efectului
selecţiei şi intensitatea selecţiei (procentul de animale reţinute pentru prăsilă în fiecare
generaţie) notat R.

100
Varianta genotipică permite realizarea unei diferenţe accentuate şi, implicit creşte
efectul selecţiei. O variabilitate genetică mică (chiar dacă există o variabilitate fenotipică
mare), reduce posibilitatea realizării unei diferenţe mari şi, ca atare scade efectul selecţiei
(cazul liniilor consagvinizate).
Procentul de reţineri (intensitatea selecţiei) este raportul dintre numărul produşilor
masculi în fiecare generaţie şi numărul celor reţinuţi dintre ei pentru prăsilă. Cu cât procesul
de reţinere este mai mic intensitatea este mai mare şi invers.
În condiţiile menţinerii neschimbate a numărului de animale în efectiv, procentul de
animale reţinute se calculează după formula:
E
R= % , în care:
F

E – procentul anual de înlocuire a femelelor sau masculilor din efectiv şi se calculează


astfel:
100
E= , unde:
V 2  V1

V1 – este vârsta medie a primei fătări (în ani);


V2 – vârsta medie a reformării (în ani);
F – numărul mediu de femele sau respectiv, masculi, obţinuţi anual de la o femelă
Să exemplifică formula dată la taurine, presupunând că într-un efectiv de vaci avem:
V1=2 ani şi trei luni; V2=8ani şi trei luni.
100
Calculul arată că: E =  16 , 6
6

Socotim că F=0,4 (numărul mediu de viţele obţinute de la o vacă), atunci: R =


16 , 6
 41 , 5 % (procentul de viţele reţinute pentru prăsilă din cele născute).
0,4

Pentru a realiza această cifră, în practică este necesar a fi reţinut un procent mult mai
mare de viţele (frecvent dublu) deoarece din acestea, o parte sunt eliminate pe parcurs până la
data admiterii în reproducţie.
Heritabilitatea caracterelor (h) este un factor de bază , care influenţează efectul
selecţiei. De mărimea heritabilităţii caracterelor urmărite prin selecţie, depinde în mare
măsură, posibilitatea de a identifica corect indivizii cu o anumită valoare de prăsilă.
Deci, efectul selecţiei va fi cu atât mai mare, cu cât valoarea lui h la caracterele
urmărite este mai mare.

101
Dacă valoarea lui h este 0 şi efectul selecţiei va fi nul, oricât de mare ar fi diferenţa de
selecţie. Dimpotrivă, efectul selecţiei va fi foarte mare atunci când h=1, chiar dacă diferenţa
de selecţie este mică.
Aceste constatări duc la următoarele concluzii de importanţă practică în munca de
ameliorare a animalelor:
- în cazul caracterelor cu valoarea lui h mare (peste 0,75) selecţia în masă, bazată
numai pe valoarea fenotipică a animalelor, dă rezultate bune şi ca atare, nu mai
este nevoie şi de o analiză genotipică;
- în cazul caracterelor cu valoarea lui h2 mică, selecţia masală nu dă rezultate bune,
fiind necesară şi analiza genotipică.
Intervalul dintre generaţii (y) este al treilea factor de bază care condiţionează efectul
selecţiei. Acest interval reprezintă timpul scurs între data naşterii părinţilor şi data medie a
naşterii descendenţilor.
Intervalul dintre generaţii diferă de la o specie la alta fiind, în general, mai mică la
speciile la care ciclul de reproducţie este mai scurt.

Intervalul dintre generaţii la principalele specii de animale domestice


Raportul dintre generaţii, în ani
Specia
La masculi La femele Media

Taurine de lapte 4.6 6.0 5.3


Porcine 2.4 3.0 2.7
Ovine 8.6 4.3 3.9
Cabaline 9.5 8.9 9.3
Găini 1.2 1.8 1.5

Problema intervalului dintre generaţii se pune deci, mai acut, la speciile mari,
îndeosebi la taurine, unde pentru a obţine un efect al selecţiei dorit, avem nevoie de un timp
mult mai îndelungat. Datorită acestui fapt, este necesar ca la această specie să se acorde o
atenţie deosebită alegerii masculilor de reproducţie după valoarea lor genetică reală (testarea
după descendenţi).

102
TEST DE EVELUARE A TEMEI NR. 9
1. Ce este selecţia ?
Răspuns:
Selecţia este operaţiunea de alegere a celor mai bune exemplare pentru a fi folosite la
reproducţie.
2. Care sunt formele selecţiei ( după Darwin)?
Răspuns:

3. Pe ce se bazează selecţia fenotipică?


Răspuns:

4. Care sunt metodele de selecţie?


Răspuns:

Rezumatul temei
9. Bazele selecţiei metodice la animale
9.1. Principii generale.
- locul selecţiei în ameliorare.
- modul de selecţie – selecţia naturală şi selecţia artificială
9.2. Criteriile selecţiei şi estimarea valorii de ameliorare a animalelor.
- criteriile selecţiei artificiale – selecţia fenotipică şi genotipică;
- metodele estimării valorii de ameliorare a animalelor
9.3. Formele selecţiei artificiale.
- selecţia direcţională progresivă;
- selecţia direcţională regresivă;
- selecţia stabilizatoare;
- selecţia disruptivă.
9.4. Metodele de selecţie.
 În funcţie de criteriile de selecţie;
 În funcţie de modul în care se supun selecţiei diferite caractere a căror
ameliorare se urmăreşte;
9.5. Efectul selecţiei.
 diferenţa de selecţie ( i ); heritabilitatea ( h² ); intervalul între generaţii ( y ).

103
TEMA NR. 10
BAZELE AMELIORATIVE ALE POTRIVIRII PERECHILOR LA
ANIMALELE DOMESTICE

Unităţi de învaţare:
» Consideraţii generale.
» Clasificarea şi caracterizarea sistemelor de împerecheri la animalele domestice.
» Consangvinitatea (endogamia).
» Formarea liniilor consangvinizate.
Obiectivele temei
 Potrivirea perechilor.
 Criterii de clasificare a sistemelor de împerechere.
 Sisteme de împerechere la animale.
 Principii generale ale consangvinităţii.
 Factorii care influenţează efectele împerecherilor înrudite.
 Utilizarea şi utilitatea consangvinizării.
 Definirea liniilor consangvine si metodele de formare a lor.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
4. Grosu, H., Draganescu, C., 2003 – Ameliorarea enimalelor. Ed. Coral Sanivet,
Bucuresti.
5. Oroian, T., Dronca, D., 2005 – Valori genetice si selectia la animale. Ed.Miron,
Timisoara.
6. Pipernea, N., 1979 – Imbunatatirea structurii genetice a populatiilor de animale.
Ed. Ceres, Bucuresti

10.1. Consideraţii generale


Potrivirea perechilor, reprezintă operaţiunea de împerechere într-un anumit fel a
cuplurilor, pentru a obţine la produşi baza ereditară dorită.
Potrivirea perechilor şi selecţia sunt verigi ale aceluiaşi proces (ameliorare) şi
urmăresc acelaşi scop (perfecţionarea continuă a bazei ereditare a animalelor). Deşi, sunt într-

104
o legătură inseparabilă şi prin ele se urmăreşte acelaşi scop, ele nu trebuie în nici un caz
confundate deoarece:
- selecţia urmăreşte separarea indivizilor după calităţile lor, în vederea utilizării sau
neutilizării la reproducţie, aceasta adună materialul pentru clădirea bazei ereditare
şi determină modificarea frecvenţei genelor;
- potrivirea perechilor urmăreşte obţinerea unei anumite descendenţe printr-o
combinare a sexelor opuse, clădeşte baza ereditară şi determină ameliorarea prin
modificarea frecvenţei genotipurilor.
Însemnătatea potrivirii perechilor a fost sesizată încă de Darwin care spune,
“Împiedicarea împerecherilor libere şi alegerea judicioasă a indivizilor pentru împerechere
sunt pietre unghiulare în arta creşterii animalelor”.
Prin stabilirea cuplurilor masculi x femele, se urmăreşte să se fixeze în baza ereditară
particularităţile selecţionate la animalele de prăsilă şi intensificarea lor în generaţiile
următoare.
Efectele împerecherilor prezintă aspecte cu totul diferite la grupele de animale î
funcţie de modul în care se fac acestea. Astfel, la grupele de animale la care împerecherea
masculilor cu a femelelor se face în mod întâmplător, nedirijat, efectivele de animale prezintă
omogenitate marcantă, aşa cum este cazul raselor naturale la care nu se face o împerechere
dirijată. Cu totul altfel se prezintă situaţia în grupele de animale unde se practică împerecherea
dirijată. În acest caz, indivizii de un sex cu anumite însuşiri, sunt împerecheaţi cu indivizii de
sex opus, care prezintă aceleaşi însuşiri astfel că în descendenţa lor acestea vor apărea mai
evidente. Produşii rezultaţi din aceste împerecheri vor diferi la restul indivizilor din populaţia
respectivă, ei putând constitui punctul de plecare în formarea unei linii sau familii.

10.2. Clasificarea şi caracterizarea sistemelor de împerecheri la animalele domestice

Clasificarea sistemelor de împerechere


Acesta are la bază următoarele criterii:
- felul reproducţiei (consangvină şi normală);
- modul de repartizare al cuplurilor (individuală sau de clasă);
- grupuri de asemănare sau neasemănare fenotipică (heterogene sau omogene) şi
genotipică (înrudite şi neârudite).
Caracterizarea sistemelor de împerechere
Împerecherea consangvină reprezintă cea realizată între animalele înrudite, respectiv
animalele cu unu sau mai mulţi ascendenţi comuni (v. consangvinitatea).
105
Împerecherea normală reprezintă împerecherea între ele a animalelor de aceeaşi rasă
fără legătură de rudenie. Alegerea reproducătorilor se va face pe baza calităţilor şi defectelor
lor. Scopul împerecherii este o combinare ideală a caracterelor cele mai importante
(producţie, dezvoltare, conformaţie) a animalelor împerecheate. Aceasta permite obţinerea
cirezilor omogene cu efecte în timp. Deci, este o metodă cu efecte ameliorative lente, dar
sigure.
Împerecherea individuală reprezintă operaţiunea de stabilire, pentru fiecare mascul,
femelele care I-se repartizează.
Împerecherea de clasă presupune stabilirea categoriei sau clasei femelelor ce se
repartizează fiecărui mascul.
În munca de ameliorare, potrivirea perechilor individuale este cea mai bună în vederea
obţinerii unor rezultate rapide şi certe.
Împerecherea heterogenă (heterogamia) presupune, practicarea împerecherilor
indivizilor care diferă între ei prin unul sau mai multe caractere fenotipice. În practica
zootehnică, acest sistem de împerechere, se foloseşte numai în anumite situaţii, deoarece prin
aceasta nu se obţine o intensificare a calităţilor urmărite şi o constanţă în transmiterea
caracterelor.
Cu toate acestea, sistemul de împerechere heterogene se foloseşte, în vederea
ameliorării în două situaţii:
- împerecherea femelelor dintr-o clasă inferioară cu un mascul dintr-o clasă
superioară, în vederea ameliorării;
- împerecherea unor indivizi aparţinând unor linii diferite (crossul dintre linii) în
scopul obţinerii unor linii, care să întrunească calităţile celorlalte.
Exemplul de astfel de împerecheri sunt multiple cu aplicabilitate în toate speciile.
Astfel, se pot împerechea linii de taurine cu cantitate mere de lapte, dar cu procent de grăsime
scăzut, cu linii care au cantitatea de lapte moderată dar cu procent de grăsime ridicat. Prin
împerecherile dintre indivizii cazurilor amintite se poate urmări fie formarea unei linii
caracterizată prin valori ridicate ale ambelor caractere urmărite, fie prin a infuza unei linii şi
calitatea celeilalte.
Împerecherea omogenă – folosirea la reproducţie a unor animale asemănătoare din
punct de vedere morfo-productiv şi chiar a bazei ereditare cu scopul de a întări la descendenţi
însuşirile pe care le au, este denumită omogamie.

106
În cazul împerecherii omogene, nu înseamnă că indivizii trebuie să fie absolut identici
pentru că aşa ceva nu se întâlneşte în natură. Omogenitatea se referă la tipul productiv, la tipul
de conformaţie în ansamblu şi la particularităţile lui principale sau la prezenţa aceleiaşi
devieri de la tipul mediu al rasei.
Împerecherea omogenă duce la o stabilitate a caracterului rasei în sensul că, produşii
rezultaţi în astfel de împerecheri au o constanţă ereditară mai mare. Acest sistem de
împerechere trebuie aplicat în vederea obţinerii animalelor de prăsilă în special a masculilor.
Masculii proveniţi din împerecheri omogene, au o valoare zootehnică mai mare, datorită
puterii lor de transmitere ereditară a caracterelor, care este ridicată. De altfel, formarea
structurii interne a unei rase nu este posibilă decât pe baza folosirii acestui sistem de
împerecheri omogene.
Împerecherea neânrudită - se consideră împerecherea neânrudită, cea practicată între
indivizii a cărui pedigreu nu prezintă strămoşi comuni. Acest sistem de împerechere se
recomandă a fi folosit atât în fermele de producţie, cât şi în cele de selecţie, deoarece permite
obţinerea unor produşi normal dezvoltaţi şi cu o vitalitate ridicată. Cu toate acestea, sistemul
prezintă dezavantajul că, din cauza lipsei strămoşilor comuni valoroşi la cei doi parteneri care
se împerechează, posibilităţile de a se consolida însuşirile acestora, în generaţiile următoare,
sunt foarte reduse.
Împerecherea înrudită (v. consangvinitatea)
10.3. Consangvinitatea (endogamia)

Principii generale
Scopul consangvinităţii este de a obţine animale având o proporţie de gene, cu cât mai
mare posibilă, cu atât ascendentul pe linie paternă sau maternă are o valoare genetică.
Gradul de înrudire dintre animale sau gradul de scădere ori heterozigoţia sau de creştere –
homozigoţia se stabileşte prin coeficientul de consangvinitate (F). Se poate estima:
- pe pedigreu folosind formula: F=(1/2) (n1+n2+1) (1+FA), în care:
FA – este coeficientul de consangvinitate a strămoşului comun;
n1 – numărul schimbărilor de generaţie între strămoşul comun şi mamă;
n2 – idem tată; - se calculează pe fiecare strămoş comun şi se însumează;
- pe pedigree de 2 sau 4 linii întâmplătoare;
r ( xy )
- pornind de la coeficientul de înrudire (Wright) al părinţilor F= ;
2

- pornind de la mărimea efectivului a populaţiei (N) sau de la numărul efectiv de


masculi (Nm) şi de femele (Nf);

107
1 1 1 1
f  ; f   sau f  (4)
2N 8 Nm 8 Nf 8N

În practică, gradul de consangvinizare a rudelor se determină prin metode mai simple


şi mai expeditive astfel: metoda greutăţii specifice sau a procentului de sânge (părinţi 50%,
bunici 25%, străbunici 12,5% etc.). Metoda numărului de strămoşi sau ai produşilor lor
(generaţia I-a – doi strămoşi, generaţia a II-a patru strămoşi, generaţia a III-a 8 strămoşi);
metoda generaţiilor libere – în ce generaţie se găseşte strămoşul comun pe linie paternă şi în
care pe linie maternă, şi metoda removelor (calcularea depărtării generaţiei) în care se găseşte
strămoşul comun atât pe linia paternă cât şi maternă, faţă de produsul analizat.
Consangvinitatea creşte în cazul practicii selecţiei, în special al celei familiale şi scade
în cazul selecţiei intrafamiliale.
După gradul de înrudire al partenerilor se pot întâlni:
- consangvinitatea strânsă (constă în împerecheri incestuoase) respectiv între rude de
gradul I – frate x soră, tată x fiică, mamă x fiu, bunic x nepoată, bunică x nepot –
având 0-1 generaţii libere cu depărtarea generaţiei I-II – II-I, II-II, I-III, III-I, şi
coeficientul de consangvinitate de 0,125;
- consangvinitatea apropiată, constă în împerecherea unor rude de gradul II (văr x
vară, străbunic x strănepoată, străbunică x strănepot), având două generaţii libere
şi depărtarea de generaţii II-III, III-II, I-IV, IV-I, II-IV, IV-II, III-III, iar
coeficientul de consangvinizare de 0,06 – 0,125;
- consangvinitatea moderată constă în împerecherea unor rude de gradul III (stră-
străbunic x stră-strănepot, veri de gradul II etc.) având 3-4 generaţii libere şi
depărtarea generaţiei I-V, V-I, III-IV, IV-III, II-V, V-II, I-VI, VI-I, IV-IV, iar
coeficientul de consangvinizare sub 0,06;
- consangvinitatea îndepărtată, constă în împerecherea unor rude de gradul IV (mai
depărtaţi de veri de al doilea) având 5-6 generaţii libere şi depărtarea generaţiei III-
V, V-III, II-VI, VI-II, I-VII, VII-I.
Efectele, factorii şi utilizarea consangvinizării - pot fi pozitive sau negative.
Efectele pozitive – ale împerecherilor înrudite se manifestă la descendenţi prin:
- fixarea şi intensificarea unor anumite calităţi dorite;
- ridicarea puterii de transmitere ereditară ale reproducătorilor;
- refacerea conservatismului ereditar în cazul în care el a fost zdruncinat. Acest
lucru este deosebit de util în cazul formării de rase noi; pe baza încrucişărilor
aparţinând unor rase diferite se obţin produşi cu încrucişări productive dorite, dar
108
au o ereditate zdruncinată. Pentru a reface acest conservatorism ereditar se va
apela la astfel de împerecheri înrudite.
Efectele negative ale consangvinităţii sunt mult mai numeroase decât cele pozitive,
dintre acestea mai frecvent întâlnite sunt:
- scădere fecundităţii şi prolificităţii – fiind cu atât mai accentuată, cu cât
împerecherile înrudite se practică un timp mai îndelungat (la porcine, numărul de
purcei la naştere scade cu 0,25/10% de consangvinitate, iar la înţărcare 0,45/10%
de consangvinitate);
- mişcarea taliei şi greutăţii corporale a produşilor, care se manifestă în raport direct
cu gradul; de înrudire al perechilor folosite la reproducţie;
- scăderea vitalităţii produşilor şi a producţiei. Semnul cel mai general şi cel mai
important este scăderea vitalităţii, ca şi a rezistenţei organice. Scăderea vitalităţii
se exteriorizează prin intensitatea scăzută cu care se desfăşoară toate procesele
vitale ale organismului, iar a rezistenţei prin receptivitatea la boli; diminuarea
producţiei de lapte scade cu 25 kg/% de consangvinitate;
- scăderea puterii de folosire a hranei, care este în strânsă legătură cu
consangvinitatea şi cu durata practicării ei;
- apariţia cazurilor teratologice (monştri), sub diferite forme şi grade de gravitate,
constituie cel mai important efect negativ al împerecherilor înrudite practicate
iraţional.
Factorii care influenţează efectele împerecherilor înrudite
Frecvenţa şi intensitatea cu care apar efectele împerecherilor înrudite, pozitive sau
negative, depind de o serie de factori şi anume:
- specia din care fac parte animalele consangvinizate; în general, efectele
consangvinităţii se resimt mult mai repede şi mai pregnant la speciile de animale care au
ciclul de reproducţie mai scurt, cât şi la cele politocice. S-a constatat că cele mai sensibile
specii la împerecherile consangvine sunt iepurii, suinele şi păsările;
- gradul şi modul de înrudire, efectele consangvinităţii vor fi cu atât mai
puternice, cu cât animalele împerecheate au un grad mai apropiat de înrudire; de asemenea,
efectele sunt mai pregnante în cazul împerecherilor între rude pe linie colaterală decât pe linie
ascendentă (directă). Chiar în cazul înrudirii lor pe linie directă se observă diferenţieri, în
sensul că, perechile tată-fiică au efecte mai evidente decât cele mamă-fiu.

109
- durata practicării consangvinităţii influenţează efectele împerecherilor înrudite,
în special, cele negativa în sensul că ele vor fi mai evidente dacă se practică un timp mai
îndelungat;
- condiţia fiziologică şi însuşirile de exterior ale indivizilor împerecheaţi; dacă
animalele împerecheate se află într-o condiţie fiziologică şi prezintă o conformaţie şi
constituţie bună, efectele sunt mai puţin evidente;
- condiţiile de mediu în care au fost crescuţi părinţii respectivi ţinerea animalelor
înrudite în condiţii diferite de mediu, fie în regiuni geografice diferite, fie hrăniţi în mod
diferit fac să diminueze sau chiar să dispară efectele negative ale consangvinităţii;
- condiţiile ontogeniei influenţează, de asemenea, asupra efectelor
consangvinităţii în sensul că produşii crescuţi în condiţii de mediu corespunzător vor resimţi
mai puţin efectele negative ale împerecherilor înrudite, comparativ cu produşii crescuţi în
condiţii de mediu necorespunzător.
Cunoscând efectele împerecherilor înrudite, ca şi factorii care influenţează asupra
acestor efecte se pot stabili măsuri tehnico-organizatorice în vederea aplicării acestui sistem
de împerechere, ca metodă eficace în munca de ameliorare.
Utilizarea consangvinităţii
Aceasta reprezintă un factor important al ameliorării care permite:
- testarea prin descendenţi pentru a depista purtătorii de tare recesive. Aceasta
are o semnificaţie particulară pentru speciile la care însămânţarea artificială se practică pe
scară largă pentru evitarea inducerii şi răspândirii tarelor ereditare. De exemplu, prin această
metodă s-a depistat că taurul Ivanhoe, de rasă Red Holstein gena respectivă care provoacă
viţei mumifiaţi;
- folosirea de animale cu o pondere de sânge ridicat pe un ascendent de mare
valoare. Întrucât influenţele negative ale consangvinităţii sunt mai puţin marcate la
masculi decât la femele (producţia de lapte, fecunditate), este mai facil de a obţine
masculi consangvini decât pentru femele. Dacă un mascul este utilizat într-o
populaţie cu care el nu are nici o legătură, descendenţii nu pot fi consangvini;
- formarea liniilor consangvine.
În practica zootehnică consangvinitatea este folosită în lucrările curente de
ameliorare, atât pentru formarea de linii şi familii în cadrul raselor, cât şi în cadrul formării
unor rase noi prin metodele de încrucişare. De asemenea, această metodă se foloseşte când se
urmăreşte să se obţină linii consangvinizate din “încrucişarea” cărora se obţine fenomenul

110
heterozis la hibrizii consangvini. Desigur, că asemenea lucrări se fac numai în situaţii
particulare de către specialişti competenţi, având în vedere dificultatea şi complexitatea
acestui factor de ameliorare.

10.4. Formarea liniilor consangvinizate


Definiţie. Linia consangvinizată reprezintă un grup de indivizi mai mult sau mai
puţin asemănător din punct de vedere genetic, format în urma practicării timp de mai multe
generaţii a unor împerecheri între indivizi care se înrudesc între ei. Astfel, se realizează o
uniformitate genetică a indivizilor mai mare decât în cazul descendenţilor obţinuţi din
împerecherea între parteneri neânrudiţi. Se pot folosi următoarele tipuri de împerechere:
părinţi x descendenţi, frate x soră, semifraţi x semisurori şi veri primari.
Liniile consangvinizate exprimă un grad de înrudire mediu superior faţă de populaţii
din care provin.
Consangvinitatea are avantajul de a concentra sânge de reproducători foarte valoroşi
însă are şi neajunsuri că poate provoca diminuarea producţiei şi favoriza apariţia tarelor
ereditare. De aceea, formarea liniilor urmăreşte menţinerea concentraţiei de sânge pe un
ascendent în măsura în care se menţine scăzut coeficientul de consangvinitate. Ca urmare,
liniile se situează între consangvinitatea şi împerecherea normală.
Metodă. Formarea de linii consangvinizate se bazează pe depistarea sau crearea unor
reproducători remarcabili prin însuşirile lor. Alegerea întemeietorului trebuie făcută cu mult
discernământ, întrucât aceştia vor imprima ulterior însuşirile lor unui număr mai mare de
indivizi.
În formarea liniilor consangvinizate este necesar să se parcurgă următoarele etape:
- alegerea întemeietorului liniei, în cadrul unei familii valoroase pe baza criteriilor
genotipice, urmărindu-se prepontenţa întemeietorului pentru transmiterea
însuşirilor lui remarcabile individuale. Pentru formarea liniilor consangvinizate se
pot folosi: înrudirile III-III, III-IV, IV-III, V-I, V-II, III-V, VI-VI, IV-IV, VII-II,
etc.
- formarea şi consolidarea însuşirilor prin alegerea femelelor cu caractere valoroase
asemănătoare, înrudite cu întemeietorul (împerecheri incestuoase, moderate sau
îndepărtate). În cazul împerecherilor incestuoase se elimină prin selecţie toţi
descendenţii care prezintă fenomene de depresiune consangvină. În mod obişnuit

111
se practică în prima şi a doua generaţie, împerecheri incestuoase, de tipul frate x
soră sau tată x fiică, iar în celelalte generaţii împerecheri moderat-consangvine.
- menţinerea şi perfecţionarea însuşirilor prin selecţie riguroasă a masculilor şi
femelelor. Potrivirea femelelor cu întemeietorul de linie trebuie făcută după ce
acestea sunt bine cunoscute genetic; uneori prin femele se corectează unele defecte
ale întemeietorului de linie.
După scoaterea de la reproducţie a întemeietorului este necesară alegerea unui
continuator al lui, dintre descendenţii care au cele mai valoroase însuşiri, cu scopul păstrării şi
intensificării însuşirilor valoroase ale liniei consangvinizate.
Liniile pot fi: cu consangvinitate foarte mare (12-25%/generaţie), având o uniformitate
genetică mare; consangvinitate mare (6-12%/generaţie) şi consangvinitate moderată (1-
6%/generaţie) menţinându-se în acest ultim caz o asemănare genetică de cca. 25%.
Consangvinitatea foarte mare face ca să se înregistreze pierderi economice şi în acelaşi
timp poate să conducă la dispariţia liniei după 2-3 generaţii. Astfel, de exemplu, din 88 de
linii consangvinizate experimentate la Edinburg, pe porci, 68 au fost eliminate după 2-3
generaţii.
Aplicaţii. Liniile consangvinizate se folosesc pe scară largă la plante, precum şi la
animalele de laborator. La animalele domestice producerea şi combinarea liniilor
consangvinizate au debutat la porc (1940-1950), constituind la găini, ovine, taurine, cabaline
etc. Drăgănescu C. (1979) arată că experimentul de producere a liniilor consangvinizate
relevă următoarele:
- fixarea celor mai valoroase genotipuri necesită cuprinderea întregii populaţii de
origine producându-se un număr mare de linii;
- împerecherea cea mai eficientă este consangvinizarea strânsă, fără selecţie (aceasta
din urmă dă rezultate la caractere cu h2 mare şi consangvinizare scăzută);
- formarea liniilor consangvine este costisitoare sub raport economic;
- liniile însăşi nu reflectă capacitatea lor combinativă şi creşterea liniilor valoroase
este foarte costisitoare.
Totuşi, la bovine, se întâlnesc linii consangvine foarte valoroase pe plan mondial
(Bootmaker, Arlinda, Adena, Citation etc.).
La noi în ţară, laboratorul de genetică şi ameliorare de la Institutul Agronomic din Cluj
a iniţiat un program de formare a liniilor consangvine la taurine prin: selecţia formelor
parentale, împerechere aleatoare a formelor parentale selectate şi selecţia tăuraşilor proveniţi

112
din împerecheri înregistrându-se un coeficient de consangvinitate de maxim 2%. Rezultatele
obţinute până în prezent încurajatoare.

TEST DE EVALUARE A TEMEI NR. 10


1. Ce reprezintă potrivirea perechilor?
Răspuns:
Potrivirea perechilor, reprezintă operaţiunea de împerechere într-un anumit fel a
cuplurilor, pentru a obţine la produşi baza ereditară dorită.
2. Ce presupune heterogamia sau împerecherea heterogenă?
Răspuns:

3. Ce reprezintă consangvinitatea?
Răspuns:

4. Ce etse linia consangvinizată?


Răspuns:

Rezumatul temei
10. Bazele ameliorative ale potrivirii perechilor la animalele domestice.
10.1. Consideraţii generale.
a. potrivirea perechilor;
b. selecţia;
10.2. Clasificarea şi caracterizarea sistemelor de împerecheri la animalele
domestice.
a. clasificarea sistemelor de împerechere;
- dupa felul reproducţiei – consangvină şi normală;
- după modul de repartizare al cuplurilor – individuală şi de

113
clasă;
- grupuri de asemănare sau neasemănare fenotipipică -
heterogene sau omogene;
- grupuri de asemănare sau neasemănare genotipică – înrudite sau
neînrudite.
b. caracterizarea sistemelor de imperechere.
10.3. Consangvinitatea (endogamia).
a. principii generale
b. efectele, factorii şi utilizarea consangvinizării.
10.4. Formarea liniilor consangvinizate.
a. definiţie;
b. metoda de formare;
c. aplicaţii.

114
TEMA NR. 11
BAZELE SISTEMELOR DE AMELIORARE

Unităţi de învaţare:
» Sistemul de ameliorare a animalelor în rasă curată.
» Sistemul de ameliorare al animalelor prin încrucişare.
» Sistemul de ameliorare prin hibridare.
Obiectivele temei
 Particularităţile biologice ale a produsilor rezultaţi din ameliorarea în rasă
curată.
 Cresterea pe baza de linii si familii (combinarea sau cross-ul dintre linii).
 Creşterea pe baza de linii sintetice.
 Particularităţile biologice ale metişilor.
 Clasificarea formelor de folosire a încrucişărilor.
 Încrucişarea de transformare.
 Încrucişarea de infuzie.
 Încrucişarea pentru formare de rase noi.
 Încrucişarea industriala ( simplă, mixtă, alternativă şi de rotaţie).
 Hibridare şi hibrizi.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
7. Cringanu Iuliana, 2006 – Zootehnie generala si alimentatia animalelor domestice –
Note de curs, Ed. Cartea Universitara, Bucuresti
8. Grosu, H., Draganescu, C., 2003 – Ameliorarea enimalelor. Ed. Coral Sanivet,
Bucuresti.
9. Oroian, T., Dronca, D., 2005 – Valori genetice si selectia la animale. Ed.Miron,
Timisoara.
10. Pipernea, N., 1979 – Imbunatatirea structurii genetice a populatiilor de animale.
Ed. Ceres, Bucuresti

Prin sistemul de ameliorare sau metoda de creştere se înţelege modul în care se face
înmulţirea animalelor, ţinând cont de rasă sau grupele de indivizi căreia aparţin animalele

115
folosite la reproducţie. De altfel, unii autori le mai numesc şi sisteme sau metode de înmulţire.
Se pot distinge trei sisteme de ameliorare:
1. Rasă curată
2. Încrucişare
3. Hibridare
11.1. Sistemul de ameliorare a animalelor în rasă curată
Sistemul de ameliorare în rasă curată, care se mai numeşte şi creşterea în
interiorul rasei sau creşterea în rasă pură, presupun folosirea la reproducţie a masculilor şi
femelelor ce aparţin aceleiaşi rase.
Particularităţile biologice
Particularităţile produşilor rezultaţi din ameliorare din rase curate, sunt
determinate de caracterul genotipului care se formează în procesul fecundării, genotip care
este asemănător cu al femelelor parentale datorită asemănării dintre cele două baze ereditate
ale gameţilor contopiţi.
Datorită bazelor ereditare asemănătoare ale indivizilor împerecheaţi prin acest
sistem de ameliorare, ca particularităţi la produşii obţinuţi se evidenţiază:
- o mai slabă putere de adaptare la condiţiile de mediu diferite faţă de cele ale
părinţilor;
- o mare constanţă în transmiterea caracterelor ereditare datorită bazei lor ereditare
homozigote;
- o specificitate mai îngustă în privinţa cerinţelor faţă de condiţiile de mediu şi ca
atare, necesită o hrănire şi o îngrijire mai atentă;
- o mare greutate în acţiunea de modificare dirijată a lor datorită constanţei ereditare
şi slabei puteri de adaptare la condiţii schimbate de mediu;
- o mare putere de transmitere ereditară a însuşirilor.
Dintre aceste particularităţi deosebit de utile pentru munca de ameliorare sunt
constanţa şi puterea de transmitere ereditară a însuşirilor. De aceea creşterea în rasă curată
este obligatorie în toate fermele de selecţie (elită). Sistemul se aplică şi în fermele de
producţie în care există material biologic ale cărei însuşiri productive satisfac.
Creşterea pe bază de linii
Este una dintre cele mai importante forme de folosire a ameliorării în rasă curată,
fiind de altfel sistemul care asigură ameliorarea sistematică a raselor de animale.

116
Creşterea pe bază de linii prezintă importanţă practică prin aceea că păstrându-şi
însuşirile rasei face posibilă manifestarea heterozisului exteriorizat printr-o vitalitate ridicată
şi mai mare productivitate.
În vederea realizării acestui deziderat este necesar, în primul rând să se formeze
linii în cadrul raselor şi apoi prin combinarea lor (cross-ul dintre linii), să se obţină fenomenul
de heterozis.
Linia zootehnică reprezintă grupul de indivizi, înrudiţi printr-un anumit animal
din ascendenţă, deosebit de valoros, consecutiv practicării concentrării de sânge pe fondator,
timp de mai multe generaţii. Acest grup de animale, prin valoarea lor genotipică şi fenotipică
trebuie să depăşească media rasei, sau a populaţiei din care fac parte.
În vederea formări liniilor zootehnice, se va folosi la reproducţie indivizi cu cea
mai mare valoare fenotipică şi genotipică şi care dau descendenţi la fel de valoroşi. Asemenea
exemplare sunt socotite întemeietori sau progenitori de linii.
În general, formarea liniilor zootehnice presupune parcurgerea a patru etape şi
anume:
- selecţia animalelor care dau descendenţa cea mai valoroasă şi stabilirea
întemeietorilor de linii;
- împerecherea acestora cu animale potrivite ca tip de producţie şi conformaţie, cu
înrudire nu prea strânsă (de regulă coeficientul de consangvinizare = 0,006 – 0,1);
- eliminarea tuturor animalelor care nu corespund tipului urmărit;
- selecţionarea descendenţilor în vederea stabilirii continuatorilor de linii (în special
masculi).
După ce au fost întemeiate câteva linii în sânul unei rase (sunt necesare cel puţin
5-6 linii), se poate trece la înfiinţarea unor linii noi. Acest lucru poate fi realizat fi pe baza
obţinerii în cadrul unei linii a unor exemplare ce depăşesc valoarea medie a liniei respective,
fie prin cross-ul dintre liniile existente.
Combinarea sau cross-ul dintre linii constituie un mijloc deosebit de eficient
pentru acţiunea de ameliorare, deoarece în acest caz pe lângă faptul că se manifestă
fenomenul de heterozis se poate obţine şi grupe de animale mai valoroase din punct de
vedere economic.
Mult mai eficientă în vederea obţinerii heterozisului este combinarea dintre linii
consangvinizate (cross-ul dintre linii consangvinizate).

117
Ameliorare pe bază de linii, este o acţiune care trebuie dusă continuu în cadrul
unei rase, deoarece durata unei linii este de 3-6 generaţii. Dacă, în decursul unui număr de 4-5
generaţii nu s-a creat o linie nouă însuşirile întemeietorului liniei respective se difuzează în
masa descendenţilor şi se atenuează.
Creşterea pe bază de familii
Presupune folosirea unor grupe mai mici de animale şi cu un grad mai mare de
înrudire, lucru care necesită mai puţin timp.
Creşterea pe baza liniilor sintetice
Linia sintetică, reprezintă populaţii (cross breed), neânrudite, cu un grad de
înrudire inferior rasei sau populaţiei la care aparţin, dar cu însuşiri de reproducţie şi de
producţie superioară. Liniile sintetice se bazează pe utilizarea unor rase diferite, acestea
aparţinând aceleiaşi tulpini. De exemplu, la noi în ţară se lucrează la formarea liniilor sintetice
de taurine pe baza populaţiilor cross-breed existente, aparţinând diferitelor rase din tulpina
Simmental (Simmental elveţian, Simmental german, Simmental austriac) sau din tulpina
Schwyz (Brună elveţiană, Brown Suiss, Brună austriacă, Brună germană).
Până în prezent rezultate remarcabile s-a obţinut în privinţa liniilor sintetice la
suine, fiind omologată linia sintetică de Periş.

11.2. Sistemul de ameliorare al animalelor prin încrucişare


Ameliorarea prin încrucişare presupune împerecherea unor animale din rase
diferite, de origine şi bază ereditară diferită. Acest mod de ameliorare sau de înmulţire mai
poartă denumirea de metisaj, iar produşii obţinuţi se numesc metişi (corci).
Acest sistem de ameliorare are drept scop obţinerea unei descendenţe care, prin
valoarea ei să se depăşească valoarea medie a raselor încrucişate. Acest sistem a fost folosit
de multă vreme în practica ameliorării animalelor, stând la baza formării a numeroase rase de
animale.
Particularităţile biologice ale metişilor
Metişii proveniţi din încrucişări pot fi caracterizaţi prin următoarele particularităţi
biologice:
- creşterea heterozigoţiei ceea ce determină efectul heterozisului mai mare sau mai
mic;
- o mai mare posibilitate de dezvoltare datorită faptului că baza lor ereditară este
mai bogată ca urmare a contopirii prin fecundare a două baze ereditare diferite;

118
- o plasticitate mai mare şi o mai mare putere de adaptare la condiţiile de mediu;
- o vitalitate mai ridicată, respectiv manifestarea fenomenului heterozis,
exteriorizată printr-o sporire a energiei de creştere, o mai bună valorificare a
hranei, o mai mare rezistenţă la îmbolnăvire şi o producţie sporită;
- lipsa unei constanţe în transmiterea caracterelor în descendenţa respectiv o mai
slabă putere de transmitere ereditară a însuşirilor, produşii având ereditatea
zdruncinată.
Această deficienţa poate fi remediată prin practicare la descendenţi a
împerecherilor omogene şi chiar înrudite.
De regulă, metişii se aseamănă mai mult cu rasa maternă în privinţa dezvoltării
corporale şi mai mult cu rasa paternă în privinţa înfăţişării (aspectul general).
Clasificarea formelor de folosire a încrucişărilor
Formele de folosire a încrucişărilor diferă în funcţie de numărul raselor care
participă la încrucişări şi de scopul urmărit. După numărul de rase care participă la încrucişări
se deosebesc:
- încrucişări simple când se folosesc două rase;
- încrucişări complexe când se folosesc trei sau mai multe rase.
După scopul urmărit se deosebesc:
- încrucişări de ameliorare prin care se realizează îmbunătăţirea însuşirilor unei rase,
cu metodele: transformare, infuzie şi formare de noi rase;
- încrucişări de producţie (industriale), când se urmăreşte obţinerea fenomenului de
heterozis cu metodele: simplă, mixtă, alternativă şi de rotaţie.
11.2.1. Încrucişări de ameliorare
Metodele de încrucişare pentru ameliorarea raselor se bazează pe posibilitatea
frecvenţei generale de la populaţiile de animale necorespunzătoare economic, folosind
migraţia de gene prin intermediul masculilor. Aceste metode prezintă avantajul că permit o
ameliorarea rapidă şi economică, iar materialul biologic rezultat este bine adaptat la condiţiile
de mediu locale.
Încrucişarea de transformare (de substituire)
Încrucişarea de transformare când se practică un număr redus de generaţii sau de
absorbţie ori substituire, când se practică un număr mai mare de generaţii, care poate conduce
chiar la substituirea rasei de ameliorat prin acea ameliorare, permit îmbunătăţirea raselor
locale neameliorate pe arii geografice largi şi într-un timp relativ scurt. Această metodă este

119
des practicată şi constă în împerecherea femelelor din rasele locale, ce urmează a fi ameliorate
cu masculi dintr-o rasă perfecţionată, amelioratoare.
Din metişii obţinuţi în prima generaţie (F1) se opresc pentru reproducţie numai
femelele (masculii se caracterizează şi se valorifică pentru carne), care vor fi împerecheate tot
cu masculi din rasa amelioratoare. Se face deci o încrucişare de întoarcere sau de regresie
astfel încât generaţia de produşi ce se obţine va fi notată cu R1 (prima generaţie regresivă).
Ca şi în cazul generaţiei F1 în această generaţie R1 vor fi oprite pentru reproducţie
numai femelele, care se vor împerechea tot cu masculi din rasa amelioratoare obţinându-se
produşi de R2 (a doua încrucişare regresivă). Încrucişările regresive pot continua în acest fel
timp de mai multe generaţii obţinându-se produşi de la R3, R4 etc. până în momentul în care
aceşti produşi satisfac prin însuşirile lor morfo-productive. Din acest moment se încetează cu
folosirea masculilor din rasa amelioratoare şi se trece la împerecherea metişilor între ei. În
continuare lucrările decurg ca şi în cazul creşterii în rasă curată putându-se trece la creşterea
pe bază de linii.
Schema încrucişării de transformare ( substituire)

Încrucişarea şi transformarea cuprinde mai multe etape de lucru şi anume:


- stabilirea timpului dorit se face pe baza cerinţelor economice concrete ţinând cont
însă şi de particularităţile biologice ale rasei locale de posibilităţile ei de
ameliorare;
- alegerea rasei amelioratoare ţinându-se cont de afinităţile biologice dintre rasele ce
urmează a fi încrucişate precum şi de condiţiile locale de mediu;

120
- efectuarea încrucişărilor pe baza schemei stabilite, iar în paralel se va face o
selecţie riguroasă a metişilor din fiecare generaţie precum şi asigurarea celor mai
bune condiţii de viaţă;
- încetarea încrucişărilor care se face în funcţie de modul cum se prezintă metişii, în
aşa fel încât acestea să fie oprite în momentul obţinerii tipului dorit. De regulă, în
fiecare generaţie aportul genetic al rasei locale se înjumătăţeşte aşa că la produşii
din R3 aceasta va fi de numai 6,25, iar al rasei amelioratoare de 93,75%. În general
nu se tinde spre înlocuirea totală a potenţialului genetic la rasele în care acestea
prezintă unele însuşiri utile ca de exemplu, rezistenţa şi adaptabilitatea la condiţiile
de mediu;
- creşterea populaţiei de metişi obţinuţi, care se face ca în cazul sistemului de
ameliorare în rasă curată ; ca atare, se va acorda o deosebită atenţie selecţiei şi
potrivirii perechilor urmărindu-se folosirea în măsură cât mai mare a masculilor
testaţi după calitatea descendenţilor.
Încrucişarea de transformare a stat la baza mai multor rase ameliorate, valoroase,
din ţara noastră ca de exemplu: Bălţată românească, Brună de Maramureş (la taurine), porcul
Alb de Banat etc.
Încrucişarea de infuzie
Aceasta se practică în vederea corectării unui anumit defect existent la o anumită
rasă, sau pentru imprimarea unei calităţi prin intermediul altei rase. În ambele cazuri însă se
menţin caracteristicile generale ale rasei în care se face infuzia.
În acest scop în mod sporadic şi temporar se fac încrucişări între masculi
aparţinând raselor amelioratoare şi femele din rasa căreia trebuie să i-se infuzeze caracterul
urmărit.
Produşii din generaţia F1 obţinuţi din această încrucişare vor fi împerecheaţi cu
alţi produşi din cadrul rasei materne astfel că însuşirile lor se difuzează în mod treptat în
cadrul întregii rase.

121
Schema încrucişării de infuzie

Această metoda se utilizează în practică în vederea imprimării la rasele locale


ameliorate a unor caractere noi. Aşa de exemplu infuzia cu Jersey în vederea ridicării
procentului de grăsime la rasa Brună.
Încrucişarea pentru formarea de rase noi
Este considerată tot ca o încrucişare de ameliorare, deoarece rezultatul ei final este
crearea unei rase noi care prezintă deosebiri esenţiale faţă de rasele folosite pentru formarea
ei. De altfel, şi încrucişarea de transformare se încheie cu formarea unei rase deoarece
încrucişările ei se deosebesc de a raselor parentale esenţiale. Spre deosebire de încrucişarea de
transformare, care poate fi aplicată pe grupe mari de animale răspândite pe zone geografice
întinse şi care durează un timp îndelungat, încrucişarea pentru formarea de rase noi, operează
iniţial cu grupe mici de animale având o durată relativ mai scurtă.
În această încrucişare se pot folosi două sau mai multe rase, urmărindu-se
obţinerea unor noi tipuri de animale care, să întrunească mai multe din calităţile raselor
participante, având totodată şi o bună capacitate de adaptare la condiţiile locale de mediu.
Durata încrucişărilor pentru formare de rase noi este diferită. În general, se merge pe atâtea
generaţii cât este nevoie până la obţinerea tipului dorit, se trece la împerecherea metişilor între
ei în vederea consolidării caracterelor, mergându-se spre împerecheri cu diferite grade de
consangvinitate. De o deosebită importanţa în practicarea acestei încrucişări este alegerea
raselor iniţiale care se supun încrucişării şi stabilirea tipului dorit, având la bază un plan
concret de lucru. Pe lângă aceasta este necesar să se facă o creştere dirijată a metişilor şi o
judicioasă selecţie şi potrivire a perechilor.

122
Întrucât încrucişarea pentru formarea de rase noi este deosebit de complicată şi
pretenţioasă în aplicare, se va folosi şi numai în unităţile specializate în acest scop, respectiv
în staţiunile experimentale zootehnice.
11.2.2. Încrucişările de producţie
Prin încrucişările de producţie sau industriale se urmăreşte obţinerea unor avantaje
economice imediate pe baza fenomenului de heterozis.
Prin astfel de încrucişări se obţin produşi care nu numai că pot îmbina calităţile
raselor parentale, dar pot prezenta şi o serie de încrucişări care le ridică valoarea.
În general metişii proveniţi din încrucişările industriale se caracterizează printr-o
mare intensitate de creştere, o mare capacitate de a folosi hrana, mai rezistente dar şi lipsiţi de
o constanţă şi putere de transmitere a caracterelor, fapt pentru care ei nu pot fi folosiţi mai
departe la reproducţie.
În funcţie de scopul economic urmărit la diferite specii de animale se pot folosi
variantele acestei încrucişări industriale.
Încrucişarea industrială simplă sau încrucişarea de primă generaţie presupune
împerecherea indivizilor din două rase diferite, iar produşii din generaţia I (F1) sunt folosiţi în
scopuri economice. De regulă această formă se foloseşte pentru obţinerea metişilor industriali
pentru producţia de carne, ca de exemplu, Landrace x Marele alb (la suine), rase de carne ori
rase locale la taurine şi ovine etc.
Încrucişarea industrială mixtă
Presupune existenţa a trei rase diferite care se încrucişează în vederea obţinerii
unor metişi care să furnizeze două feluri de producţii. În acest caz se porneşte cu două rase
iniţiale, care se încrucişează, dând produşi de primă generaţie care vor fi folosiţi în mod
diferit. Femelele se împerechează cu masculii celei de a treia rase în vederea obţinerii unor
produşi care se folosesc în scop economic.
Această formă de încrucişare poate fi folosită cu succes la ovine, în vederea
obţineri unor metişi de primă generaţie pentru lână şi carne. Aşa de exemplu, se încrucişează
femele din rasa Ţigaie x berbeci din rasa Corriedale. Metişii rezultaţi se caracterizează printr-
o lână mai lungă decât a rasei Ţigaie (caracter imprimat de rasa Corriedale). Masculii pot fi
ţinuţi pentru acest scop batalizându-se sau se sacrifică pentru carne. Femelele metise însă vor
fi încrucişate în continuare cu berbeci specializaţi pentru producţia de carne (Suffolk)
obţinându-se metişi destinaţi sacrificării pentru producţia de carne.

123
Încrucişarea alternativă
Este tot o formă de încrucişări industriale care presupune împerecherea dintre
două rase în vederea obţinerii metişilor de primă generaţie (F1). Metişii F1 sunt folosiţi în cea
mai mare parte în scopuri economice (toţi masculii şi o parte din femele). O parte din femelele
metise din F1 se împerechează cu masculii din rasa căreia îi aparţin mamele lor. Din generaţia
rezultată se opresc, de asemenea, o parte din femele care se împerechează cu masculii
aparţinând rasei paterne folosiţi iniţial pentru producerea generaţiei F1.
În acest scop operaţia se poate continua de-a lungul generaţiilor folosind alternativ
masculi de rasă curată din cele două rase care s-a pornit încrucişarea.
Încrucişarea alternativă se practică în special la porcine. Aceasta are avantajul că
menţine efectul heterozisului, precum şi dezavantajul că determină heterogenitatea
descendenţilor.
Schema încrucişării alternative

Încrucişarea de rotaţie, necesită folosirea a 3 sau 4 rase. Aşa de exemplu, în


încrucişările de rotaţie cu trei rase se procedează astfel: din produşii F1 rezultaţi prin
încrucişarea raselor A şi B se opresc femelele care se împerechează cu masculii din a treia
rasă - rasa C.

124
Schema încrucişării de rotaţie

Din generaţia ce rezultă, femelele vor fi împerecheate cu masculi din rasa B


folosindu-se în continuare de-a lungul generaţiilor, pe rând masculii celor trei rase. La fel se
va proceda şi în cazul existenţei mai multor rase.
Din cele relatate până în prezent, trebuie reţinut faptul că încrucişările industriale
mixte alternative şi de rotaţie, valorifică şi efectul matern în obţinerea fenomenului heterozis,
deoarece începând cu femelele din F1 în toate generaţiile femelele sunt heterozigote, iar
masculii de rasă curată folosiţi, întreţin această stare de heterozigoţie de-a lungul generaţiilor.

11.3. Sistemul de ameliorare prin hibridare


Prin hibridare se înţelege sistemul de înmulţire în care împerecherile se fac între
indivizi aparţinând unor specii diferite. Produşii obţinuţi în urma hibridării poartă denumirea
de hibrizi.
Hibrizii se caracterizează, în general, prin următoarele însuşiri:
- prezintă o fecunditate scăzută sau sunt infecunzi, de regulă infecunditatea
manifestându-se la masculi;
- se aseamănă ca aspect cu tatăl, iar ca dezvoltare corporală cu mama;
- au o mare vitalitate, o plasticitate mare, o putere de valorificare a hranei,
intensitatea de creştere ridicată şi ca atare sunt mai productivi decât speciile din
care provin.

125
În practică, această metodă este folosită pentru a obţine hibrizi cu aptitudini
productive superioare sau pentru formarea de rase noi, cu performanţe ridicate realizabile în
condiţii de mediu natural mai puţin propice (de exemplu, Santa Gertruda).
Hibridarea se practică între speciile tuturor genurilor care cuprind animale
domestice de interes economic. Dintre hibrizii genului Bos, hibrizii subfamiliei Equinae,
hibrizii genului Ovis şi de hibrizii genului Sus.
Hibrizii genului Bos
În cadrul acestui gen, se pot obţine hibrizi între specii aparţinând aceluiaşi subgen
(taurine x Zebu) sau între specii din subgenuri diferite (taurine x York). Dintre acestea,
importanţă economică mai mare o au hibrizii obţinuţi între taurine şi Zebu, rasele Santa
Gertruda, Charbrai, Bangus etc., fiind în acest sens o dovadă concludentă.
Hibrizii subfamiliei Equinae
Calul, asinul şi zebra se pot împerechea între ei dând naştere la produşi care, în
majoritate sunt sterili. Astfel, din împerecherea calului domestic şi a măgarului se pot obţine,
în funcţie de potrivirea cuplurilor, doi hibrizi – catârul şi bardoul.

TEST DE EVALUARE A TEMEI NR. 11

1. Care sunt cele trei sisteme de ameliorare?


Răspuns:
În practică se pot distinge trei sisteme de ameliorare: ameliorarea în rasă curată,
ameliorarea prin încrucişare şi ameliorare prin hibridare.
2. Care sunt rasele de taurine din ţara noastră care s-au format prin încrucişări de
transformare?
Răspuns:

3. Câte rase se folosesc în încrucişarea industrială mixtă?


Răspuns:

4. Prin ce se caracterizează hibrizii?


Răspuns:

126
Rezumatul temei

11. Bazele sistemelor de ameliorare


11.1. Sistemul de ameliorare a animalelor în rasă curată.
a. particularităţile biologice ale produşilor rezultaţi;
b. creşterea pe bază de linii – combinarea su cross-ul dintre linii;
c. creşterea pe bază de familii;
d. creşterea pe bază de linii sintetice (croo breed).
11.2. Sistemul de ameliorare al animalelor prin încrucişare (obţinerea de
metişi). Caracteristicile biologice ale metişilor şi clasificarea formelor de
folosire a încrucişărilor.
a. încrucişările de ameliorare
- încrucişarea de transformare;
- încrucişarea de infuzie;
- încrucişarea pentru formarea de rase noi.
b. încrucişările de producţie
- încrucişarea industrială simplă;
- încrucişarea industrială mixtă;
- încrucişarea alternativă;
- încrucişarea de rotaţie.
11.3. Sistemul de ameliorare prin hibridare.
a. caracteristicile generale ale hibrizilor;
b. hibrizii genului Bos;
c. hibrizii subfamiliei Equinae.

127
TEMA NR. 12
REPRODUCŢIA ANIMALELOR DOMESTICE
Partea I
Unităţi de învaţare:
» Generalitaţi.
» Morfologia şi fiziologia aparatului reproducător.
» Dimorfismul sexual.
» Manifestările vieţii sexuale la animalele domestice.
Obiectivele temei
 Reproducţia, însuşire esenţială a organismelor vii care asigură perpetuarea
speciei.
 Morfologia şi fiziologia aparatului genital femel.
 Morfologia şi fiziologia aparatului genital mascul.
 Caractere sexuale primare şi secundare.
 Periodizarea vieţii sexuale.
 Reflexele sexuale.
 Activitatea sexuală la masculi.
 Activitatea sexuală la femele.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Crînganu Şt., Crînganu, D., Iuliana Crînganu, 1998, Anatomie şi Fiziologie
animală – partea I – anatomie animală, Fundaţia Casa Fermierului, Universitatea
Deschisă Fermierului, Bucureşti.
2. Crînganu Şt., Crînganu, D., Iuliana Crînganu, 1998, Note de Curs şi lucrări
practice, Anatomia, Histologia şi embriologia animalelor domestice. USAMV,
A.M.C., Bucureşti
3. Dumitresc, I., 1982- Reproducţia animalelor domestic. Ed. Ceres, Bucureşti
4. Dumitrscu I., 1978 – Însămânţările artificiale la animale. Ed. Ceres, Bucureşti

Înmulţirea sau reproducţia animalelor prezintă o importanţă deosebită în sporirea


efectivelor şi îmbunătăţirea lor.
Reproducţia, ca însuşire esenţială a organismelor vii care asigură perpetuarea speciei,
se poate realiza pe două căi: asexuată şi sexuată.
128
Reproducţia asexuată se realizează fără a avea loc fecundaţia, în timp ce reproducţia
sexuată presupune existenţa în cadrul speciei a două sexe: unul mascul şi altul femel. Fiecare
sex produce celulele sexuale specifice: spermatozoidul la mascul şi ovula la femelă. Aceste
două feluri de celule, cunoscute sub numele de gameţi, se unesc prin procesul fecundării dând
naştere unei celule noi numită ou sau zigot. Imediat după fecundare, încep în interiorul
zigotului fenomenele de diviziune celulară concomitent cu migrarea lui prin oviduct, fără a-şi
modifica dimensiunile. Ajuns în cornul uterin, la mamifere se realizează implantarea oului în
mucoasa uterină, într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (în raport cu specia), după
care continuă creşterea şi dezvoltarea noului produs până la fătare.
La mamifere se deosebesc trei perioade în viaţa intrauterină a produsului de concepţie:
- perioada de ou sau zigot, când acesta se găseşte liber în cavitatea uterină şi se
hrăneşte cu “lapte” (conţinut) uterin;
- perioada embrionară, caracterizată prin organo-geneză şi când încă nu s-au stabilit
legăturile placentare, hrănirea embrionului făcându-se cu conţinut uterin, prin
absorbţie;
- perioada fetală, caracterizată prin stabilirea legăturilor utero-fetale prin intermediul
placentei şi care durează până la fătare.
Reproducţia sexuată se caracterizează printr-o înlănţuire armonioasă de fenomene
fiziologice foarte complexe care au loc în organismul animalelor, în desfăşurarea acestora
deosebindu-se câteva etape, de un mare interes ştiinţific şi practic. Aceste etape se
caracterizează prin:
- producerea de către gonade a gameţilor masculi şi femeli, normal dezvoltaţi şi
viabili;
- punerea în libertate a acestor gameţi de către gonadele mascule şi femele;
- crearea condiţiilor necesare punerii în contact a celor două feluri de gameţi, care se
realizează prin monta naturală sau însămânţării artificiale;
- unirea celor doi gameţi, sau fecundaţia;
- creşterea, dezvoltarea şi diferenţierea produsului de concepţie trecând prin stadiile
arătate, până la expulzarea acestuia în mediu extern (parturiţie);
- alăptarea noului-născut până la înţărcare.
În funcţie de aceste procese a evoluat structura şi fiziologia aparatului genital femel şi
mascul, probleme care vor fi tratate în continuare.

129
12.1. Morfologia şi fiziologia aparatului reproducător
Aparatul reproducător sau genital se compune din organe esenţiale (producătoare de
gameţi), căi genitale şi glande anexe.
La animalele cu dimorfism sexual (toate speciile de animale domestice) se distinge un
aparat genital femel şi unul mascul.
12.1.1. Aparatul genital femel
Sub aspect morfologic, la mamifere, organele esenţiale ale aparatului genital femel
sunt reprezentate de ovare, căile genitale de către oviducte, uter, vagin şi vestibul vaginal, iar
glandele anexe de către glanda mamară.

A. Topografia organelor genitale la vacă: 1-ovar; 2-oviduct; 3-corn uterin; 4-gât


uterin; 5-vagin; 6-vestibul vaginal; 7-vulvă; 8-vezică urinară; 9-uretră; 10-mamela; 11-rect;
12-anus.
B. Structura ovarului: 1-folicul primar; 2-folicul secundar; 3-folicul De Graaf; 4-
corp galben; 5-epiteliul ovarian; 6-pavilionul salpigian; 7-punga ovarică; 8-oviduct;9-corn
uterin.
C. Aparatul genital la scroafă: 1-corn uterin; 2-oviduct; pavilion salpingian; 4-ovar;
5-col uterin(cervix-secţiune longitudinală); 6-meat urinar;7-corp uterin; 8-ligamentul utero-
ovarian; 9-vagin; 10-vestibul vaginal.

Organele esenţiale. Ovarele sunt două formaţiuni ovoide, situate în cavitatea


abdominală, în regiunea sublombară, suspendate prin câte o cută peritoneală, numită
mezovarium.

130
La taurine şi cabaline, ovarul prezintă o elasticitate relativă, suprafaţa netedă sau
eventual deformată de foliculii ovarieni maturi, în timp ce la suine şi ovine apare boselat, cu
aspect muriform.
Structura ovarului. La exterior se distinge o învelitoare subţire numită albuginee
ovariană, sub care se găseşte un epiteliu germinativ, delimitând ţesutul ovarian în a cărei
compoziţie intră foliculii germinativi, vase şi nervi.
Foliculii germinativi (ovarieni) se disting prin caracteristici morfo-funcţionale bine
determinate, putând fi sistematizaţi în trei categorii:
- foliculi primari;
- foliculi secundari;
- foliculi maturi
Foliculul primar conţine ca element de bază ovocitul ce a pare înconjurat de un singur
rând de celule foliculare satelite. Prin dezvoltare, aceşti foliculi vor da naştere la foliculii
secundari.
Foliculul secundar, pe cale de creştere, este format dintr-un ovocit înconjurat de mai
multe straturi de celule foliculare, între care, în timp, începe să apară lichidul folicular.
Foliculul matur sau foliculul De Graaf are aspectul unei vezicule chistice pline cu
lichid (de unde şi denumirea de ovisac), care proeminează în faza finală la suprafaţa ovarului.
În structura acestui folicul se deosebesc:
- teaca externă, care este o aglomerare de ţesut conjunctiv al stromei ovariene;
- teaca internă, formată din celule poliedrice cu rol endocrin şi foarte vascularizată;
- granuloasa, formată din mai multe straturi de celule foliculare cu o proeminenţă
spre interiorul foliculului – cumulus – proliger – care conţine ovocitul;
- ovocitul , o celulă voluminoasă, sferică, înconjurată de o membrană vitelină, de
zona pellucidă (un înveliş transparent al ovulului) şi de coroana radiată (formată
din câteva structuri de celule cimentate între ele printr-un gel de acid hialuric);
- cavitatea foliculară, plină cu lichid folicular.
Cea mai importantă formaţiune din interiorul foliculului este ovocitul.
Foliculul matur (De Graaf) predomină pe suprafaţa ovarului, găsindu-se de obicei, câte
unul la monotocice şi mai mulţi la politocice. Ajuns la maturitate, foliculul ovarian se sparge,
într-o zonă numită stigmă, eliberând ovocitul (care va cădea în oviduct), în cavitatea foliculară
formându-se ulterior corpul galben. Ovocitul, prin două diviziuni succesive, prin eliminarea
globulilor polari, va da naştere la ovula matură, aptă pentru fecundare.

131
Funcţia ovarului. Ovarul îndeplineşte o funcţie exocrină (gametogenetică) şi una
endocrină (secretorie).
Funcţia gametogenetică constă în producerea celulelor sexuale femele (ovulele),
proces numit ovogeneză.
Funcţia endocrină constă în secreţia hormonilor sexuali femeli-foliculina,
progesteronul şi relaxina.
Foliculina (estradiolul), care este secretată de teaca internă a foliculului De Graaf, are
o culoare galben-verzuie, are rol în dezvoltarea organelor genitale femele şi determină apariţia
oestrului (căldurilor). Injectată la femelele gestante, produce avortul, iar la masculi inhibă
spermatogeneza.
Progesteronul (luteina) este unul dintre cei mai importanţi hormoni gestageni. Deşi
este cunoscut ca hormon al corpului galben, progesteronul mai este produs în cantităţi mai
mici de către glandele suprarenale şi de către placentă. Acţiunea acestui hormon este
complexă. Astfel, progesteronul determină modificări ale mucoasei uterine în vederea fixării
zigotului, împiedică secreţia de hormoni gonadotropi hipofizării şi deci, creşterea şi maturarea
unor noi foliculi precum şi apariţia oestrului.
Relaxina este un hormon gestagen, secretat de corpul galben în timpul gestaţiei şi de
către placentă. Concentraţia de relaxină în sânge creşte pe măsură ce gestaţia avansează. Are
un rol deosebit în parturiţie, acţiunea sa manifestându-se la începutul fătării şi apoi în timpul
eliminării fătului.
În general, acţiunea hormonilor ovarieni se află sub influenţa directă a hormonilor
gonadotrofi anterohipofizari (prolan A şi B).
Căile genitale. La femele căile genitale apar sub forma unor conducte cu calibru
neregulat, stabilind comunicarea între cavitatea peritoneală şi exterior.
Oviductele. În număr de două, mai poartă denumirea de trompele lui Falllope. Fiecare
oviduct are aspectul unui tub, de grosimea unei mine de creion (la animalele mari),
prezentând o deschidere abdominală (ostium abdominale), flancat de o prelungire în evantai
cu aspect de pâlnie franjurată, reprezentând pavilionul trompei.
Flexuos, oviductul (salpinxul) este legat de ovar şi de peretele abdominal printr-o cută
peritoneală numită mezosalpinx. Între mezosalpinx şi mexoul ovarian se observă o
înfundătură numită punga ovariană.
Oviductul se deschide în vârful cornului uterin corespunzător printr-un orificiu redus
(ostium uterinum).

132
Rolul oviductelor este de a conduce ovulul fecundat de către ovar spre uter.
Uterul. Reprezintă o porţiune dilatată a căilor genitale, prevăzută cu o musculatură
puternică în care se fixează zigotul şi se dezvoltă embrionul.
Prezintă o porţiune mijlocie sau corpul uterin, prelungită spre înainte cu două
înfundături sau coarne uterine şi se termină, spre vagin, printr-o porţiune îngroşată (cu o
musculatură foarte dezvoltată) numit gât uterin.
La unele animale, (iapă, vacă), gâtul uterină proemină în fundul vaginei formând
“botul de lin” pe suprafaţa căreia mucoasa prezintă o serie de cute realizând, aşa numita
“floare involtă”. În centrul acesteia, se observă orificiul de comunicare între uter şi vagin.
În structura uterului intră musculoasa foarte puternică, învelită la exterior de peritoneu
care formează un pliu lateral, pe fiecare parte, denumite ligamente largi. În interior, uterul este
căptuşit de o mucoasă uterină care suferă modificări în funcţie de ciclul sexual. La
rumegătoare, pe suprafaţa mucoasei se observă nişte proeminenţe numite carunculi, situaţi în
şiruri ce se prelungesc şi în coarnele uterine.
Vagina. Reprezintă porţiunea copulatoare a căilor genitale. În fundul vaginei se
observă floarea involtă şi deschiderea utero-vaginală. În partea posterioară, vagina ţine până
la nivelul meatului urinar (deschiderea uretrei) unde la unele animale mucoasa formează pe
pereţii vaginei nişte cute reduse corespunzătoare himenului de la femei.
Vestibulul vaginal corespunde porţiunii situate înapoia meatului urina, fiind o cale
comună a aparatului genital şi urinar.
La exterior, vestibulul vaginal se deschide printr-un orificiu sub formă de fantă,
limitată de două cute musculoase, denumită vulvă.
Vulva. Prezintă două buze şi două comisuri (ventrală şi dorsală). Comisura ventrală
este rotunjită la iapă şi ascuţită la restul mamiferelor domestice, pe când comisura dorsală este
ascuţită la iapă şi rotunjită la celelalte mamifere. La nivelul comisurii inferioare, la toate
speciile, se observă o formaţiune erectilă rudimentară numită clitoris.
Glandele anexe. Sunt considerate ca glande anexe la femele, glandele mamare,
deoarece funcţia şi evoluţia lor sunt dependente de funcţia şi evoluţia aparatului genital.
Specifice mamiferelor, mamelele sunt glande cutanate, modificate, numărul lor fiind
diferit în funcţie de specie. Astfel, se întâlnesc două mamele situate în regiunea ingvinală la
oaie, capră şi iapă, patru mamele situate în regiunea ingvinală relativ unite, formând ugerul la
vacă şi 6-7 perechi la scroafă, situate pe două rânduri paralele, sistematizate în mamele

133
pectorale, abdominale şi ingvinală. Fiecare mamelă prezintă un corp mamar (în general
globulos) şi un mamelon (sfârc) în vârful căreia se deschid canalele papilare.

A. Aparatul genital la vaca


1-corn uterin; 2-pungă ovarică; 3-corp uterin; 4-
vagin; 5-meat urinar; 6-clitoris; 7-carunculi uterini; 8-
oviduct; 9-ovar; 10-pavilionul trompei uterine; 11-
floarea involtă; 12.orificiul canalului Garthner; 13-
vestibul vaginal; 14-vulva
B. Ugerul la vacă
1-artera şi vena pudendă externă; 2-canalul
invaginal; 3-vena mamară cranială; 4-vena mamară
caudală; 5-vena bazilară cranială; 6-vena subcutanată;
7-vena pudendă internă; 8-capsulă mamară; 9-ţesut
glandular mamar; 10-conduct lactifer;11-cisternă; 12-
mamelon; 13-sinus papilar; 14-conduct papilar

12.1.2. Aparatul genital mascul


La mascul, organele esenţiale ale aparatului
genital sunt reprezentate de către testicule. Căile
genitale sunt reprezentate de epididim, canale
deferente, canal ejaculator şi canalul urogenital, iar glandele anexe de veziculele seminale,
prostată şi glandele bulbo-uretrale.
Organele esenţiale. Testiculele se găsesc aşezate la mamiferele domestice în pungile
testiculare, care pot fi situate în regiunea ingvinală (taur, berbec, ţap, armăsar) sau în regiunea
perineală (vier).

Schema aparatului genital mascul la


rumegătoare
1- ureter; 2-vezică urinară; 3-canal deferent;
4-veziculă seminală; 5-prostata; 6-uretra
intrapelvină; 7- glandele bulbo-uretrale; 8-flexura
sigmoidă a penisului; 9-epididim; 10- testicul;
11- pungi testiculare.

134
În componenţa pungilor testiculare intră, de la exterior spre interior cinci straturi:
scrotul, dartosul, celuloasa, fibroasa şi seroasa tecii vaginale.
Testiculele se dezvoltă (în perioada embrionară) în regiunea sublombară a cavităţii
abdominale de unde, după naştere de obicei migrează în interiorul pungilor testiculare. În
migraţia lor, testiculele pot suferi opriri în cavitatea abdominală (criptorhidia abdominală) sau
în canalul ingvinal (criptorhidia ingvinală).
Testiculul matur are o formă ovoidă prezentând, aşezat pe una din margini,
epididimul.
Structura testiculului. Se distinge o învelitoare externă numită albuginee şi un
parenchim (ţesut propriu) testicular.
Albugineea trimite în interior o serie de pereţi despărţitori, în zona de detaşare a
pereţilor prezentând o îngroşare numită mediastin testicular. În lojele delimitate de pereţi,
paranchimul testicular apare sub forma unor tubi, numiţi tubi seminiferi. În aceşti tubi
seminiferi se află o cantitate redusă de ţesut conjunctiv în care se găsesc nişte celule speciale,
formând aşa-numita glandă interstiţială (endocrină) a testiculului.
Fiecare tub seminifer cuprinde o porţiune contortă (îndoită), în care se formează
spermatozoizii şi o porţiune dreaptă. Tubii drepţi, la nivelul mediastinului, se întreţes formând
reţeaua testiculară. De la această reţea testiculară pornesc o serie de canalicule mici numite
canale eferente, care se deschid în epididim.
Funcţiile testiculului. Testiculul îndeplineşte o funcţie exocrină (gametogenetică) şi
alta endocrină (secretorie).
Funcţia gametogenetică a testicolului constă în producerea celulelor sexuale mascule –
spermatozoizii (spermatogeneză).
Funcţia endocrină constă în secretarea hormonului androgen – testosteron. Secreţia
acestui hormon se află sub directa influenţă a hormonilor anterohipofizari (prolan A şi B).
Testosteronul influenţează dezvoltarea aparatului genital mascul, instinctul genezic şi
spermatogeneza.
Căile genitale. Sunt formate din mai multe canale de diferite calibre.
Epididimul se găseşte aşezat pe marginea posterioară a testiculului. El cuprinde la
exterior o învelitoare numită albuginee epididimară, iar în interior un lung şi fin canal cu
multe îndoituri, numit canal epididimar (în care are loc maturarea spermatozoizilor).
Canalul deferent este o continuare aepididimului şi ţine de la coada epididimului până
la nivelul canalului ejaculator.

135
Canalul ejaculator este o redusă porţiune a căilor genitale rezultând din unirea
canalului deferent cu gâtul veziculei seminale. Deschiderea canalului ejaculator are loc în
uretră, la nivelul unei ridicături mucoase numită verummontanum. De la această ridicătură,
căile genitale sunt comune cu cele urinare reprezentând canalul uro-genital.
Canalul uro-genital prezintă o porţiune intrapelviană (în care se deschid canalele
glandelor anexe) şi o porţiune extra-pelvină care intră în constituţia penisului.
Penisul este organul copulator mascul şi este aşezat între cele două coapse, din
regiunea ischiatică până la regiunea preingvinală. Are aspect de tijă suspendată (este fixat la
arcada ischiatică) şi protejată de o cută a pielii.
Penisul prezintă o porţiune fixă, formând la rumegătoare şi suine o îndoitură în formă
de S (s-ul penian) şi o porţiune liberă (fig.23) adăpostită într-o cută a pielii numită furou.
În structura penisului intră: corpul cavernos, uretra şi ţesutul erectil urectral, muşchii
ischio-cavernoşi şi bulbo-cavernoşi.
Corpul cavernos este o formaţiune spongioasă având la exterior o albuginee
inextensibilă, care trimite în interior o serie de pereţi despărţitori. Aceşti pereţi delimitează
nişte areole (cămăruţe) în care se deschid vase sangvine. Datorită procesiunii sangvine,
sângele care stagnează în aceste cămăruţe face să intre sub presiune pereţii, imprimând astfel
o duritate a acestui organ în timpul erecţiei.
Glandele anexe. Se găsesc situate pe traiectul căilor genitale.
Veziculele seminale apar ca două dilataţii, cu aspect boselat la rumegătoare, situate la
nivelul gâtului vezicii urinare.
Prostata are aspect şi forme diferite. Astfel, la armăsar are aspect de castană, pe când
la suine şi rumegătoare cuprinde două porţiuni, porţiunea cea mai mare (profundă) fiind
situată în grosimea peretelui uretrei intrapelvine.
Glandele bulbo-uretrale (Cowper) sunt aşezate înaintea arcadei ischiatice pe podeaua
cavităţii pelvine, canalele lor deschizându-se în uretra intrapelvină.
Rolul glandelor anexe este de a secreta lichidul sau plasma seminală care stimulează
mobilitatea spermatozoizilor. De asemenea, secreţia glandelor bulbo-uretrale, curăţă uretra,
prealabil trecerii spermatozoizilor, iar secreţia prostatei (la vier) are rolul ca prin coagulare să
concure la obsturarea temporară a lumenului cervical după depunerea spermei.

136
12.2. Dimorfismul sexual
Prin dimorfism sexual se înţelege totalitatea deosebirilor de formă, structură şi funcţie
care există între mascul şi femelă, în cadrul aceleiaşi specii. Deosebirile se referă în principal
la organele de reproducţie şi în secundar la habitusul propriu fiecărui sex. Caracterele care
determină dimorfismul sexual la cele două sexe (mascul şi femel) poartă denumirea de
caractere sexuale. Acestea se grupează în:
- caractere sexuale primare;
- caractere sexuale secundare.
Caracterele sexuale primare
Deosebirea esenţială dintre cele două sexe rezidă în însăşi organele esenţiale
(gonadele) ale aparatului de reproducţie (testiculele la mascul şi ovarele la femelă.
Încadrarea acestor organe în grupa caracterelor sexuale primare este firească, deoarece
capacitatea funcţională a acestora depinde dezvoltarea atât a celorlalte organe care alcătuiesc
aparatul genital, cât şi a tuturor însuşirilor morfofiziologice caracteristice fiecărui sex.
Caracterele sexuale secundare
La fiecare sex, secreţia endocrină a glandelor determină pe de o parte gradul de
dezvoltare şi intensitatea funcţională a celorlalte organe ale aparatului reproducător şi glande
anexe, iar pe de altă parte, toate caracteristicile morfologice şi fiziologice prin care se
diferenţiază de sexul opus. Caracterele sexuale secundare pot fi de ordin morfologic şi de
ordin fiziologic.
Caracterele sexuale secundare de ordin morfologic sunt reprezentate prin căile
genitale, glandele anexe şi prin caracteristicile de habitus.
Orice anomalie de conformaţie a organelor genitale denotă tulburări în funcţionarea
gonadelor (exemplul cazurilor de hermafroditism în care acelaşi individ are şi ţesut ovarian şi
ţesut testicular).
În privinţa habitusului, diferenţierile între sexe se referă la forma, dimensiunile şi
aspectul diferitelor regiuni corporale. Astfel, masculii în comparaţie cu femelele au scheletul
mai puternic, musculatura mai bogată şi trenul anterior mai dezvoltat decât cel posterior,
capul mai voluminos, pieptul mai larg şi mai adânc, pielea mai groasă şi mai afânată, părul
mai abundent, coarnele mai groase şi mai tari. La păsări masculii au penele mai lungi şi mai
viu colorate.
Caracterele sexuale secundare de ordin fiziologic sunt de asemenea caracteristice.
Astfel, masculii au în comparaţie cu femelele vocea mai puternică şi mai groasă, iar la unele

137
specii de păsări mai frumoasă decât la femele. Puterea de valorificare a hranei este mai mare
la femele, care se îngraşă mai uşor decât masculii.
Castrarea (neutralizarea sexuală). Suprimarea funcţionării gonadelor este cunoscută,
atât la masculi cât şi la femele, sub denumirea de castrare. De regulă, această operaţiune se
face pe cale chirurgicală prin ablaţiunea gonadelor (emasculaţie şi ovariectomie). În urma
castrării, animalele suferă o serie de modificări care se referă, în principal, la diminuarea
caracterelor sexuale secundare proprii sexului opus. În vorbirea curentă, masculii castraţi se
numesc: cal sau juncan (armăsarul), bou (taurul), batal (berbecul), porc (vierul) şi clapon
(cocoşul).

12.3. Manifestările vieţii sexuale la animalele domestice


În acţiunea de sporire şi ameliorare a animalelor domestice, dirijarea raţională a
reproducţiei are rol deosebit de important. În acest scop este necesar să cunoaştem cât mai
bine manifestările vieţii sexuale a animalelor.
12.3.1. Periodizarea vieţii sexuale
Din punct de vedere al activităţii sexuale, viaţa animalelor se împarte în trei mari
perioade:
- pregenitală;
- genitală;
- postgenitală.

Perioada pregenitală
Se caracterizează prin inactivitatea organelor genitale şi, ca atare, individul este inapt
pentru reproducţie. Această perioadă începe imediat după naşterea individului şi durează până
la apariţia maturităţii sexuale. În această perioadă organele genitale, ca şi întregul organism,
se găsesc în creştere. Prezintă o importanţă în sensul influenţării creşterii şi dezvoltării
organismului şi, deci, a organelor genitale, pregătindu-le pentru reproducţie.
Perioada genitală
Se caracterizează prin intrarea în funcţie a organelor genitale, deci odată cu pubertatea
sau maturitatea sexuală. Această perioadă este cea mai importantă din punct de vedere al
reproducţiei, deoarece organele genitale se găsesc în plină activitate.

138
Perioada postgenitală (sau climacterium)
Se caracterizează prin încetarea activităţii organelor genitale şi trecerea lor într-o stare
de inactivitate funcţională definitivă. Şi în această perioadă ca şi în cea pregenitală, individul
este incapabil de reproducţie.

Maturitatea sexuală
Maturitatea sexuală sau pubertatea începe din momentul în care gonadele unui animal
încep să producă celule sexuale, capabile de fecundare. Deci, un animal este matur din punct
de vedere sexual, atunci când este capabil să fecundeze (masculul) şi să rămână fecundă
(femela).
Semnele maturităţii sexuale sunt marcate de instinctul genezic sau libidoul la masculi
(manifestat prin dorinţa de împerechere), primul estrus la femelele mamifere şi primul ou la
păsări.
Maturitatea sexuală apare la o anumită vârstă, care depinde de specie, rasă,
precocitatea rasei, sex şi chiar de la un individ la altul.
Din punct de vedere genetic, apariţia maturităţii sexuale marchează încheierea
procesului de dezvoltare, procesul de creştere continuând până la atingerea maturităţii
corporale. Aşadar, trebuie făcută distincţia între maturitatea sexuală şi maturitatea corporală,
deoarece între acestea există diferenţe destul de mari.

Vârsta maturizării la animale


Maturitatea sexuală apare (luni) Maturitatea corporală (ani)
Specia Rase precoce Rase tardive Rase precoce Rase tardive
M F M F M F M F

Cabaline 12-15 12-16 15-18 15-18 4-5 4-5 5-6 5-6


Taurine 6-10 8-10 9-12 9-12 31/2-4 3-4 4-5 5-6
Ovine 7-8 6-8 8-10 8-10 2-21/2 3-31/2 3-31/2 3-31/2
Suine 4-5 4-6 6-8 6-8 11/221/2 2-3 3-4 3-4

Vârsta optimă de reproducţie


După cum s-a văzut, procesul de creştere a animale continuă şi după apariţia
maturităţii sexuale, până la stadiul de adult, respectiv până la maturitatea corporală.
Din această cauză folosirea animalelor la reproducţie nu trebuie să se facă chiar la
apariţia maturităţii sexuale, deoarece, asta ar însemna stânjenirea creşterii şi ca atare ar
influenţa negativ productivitatea animalelor. Produşii care se obţin în asemenea cazuri au o
vitalitate scăzută.
139
Tot aşa de greşită este şi folosirea prea târziu a animalelor la reproducţie, deoarece în
acest caz perioada productivă va fi scăzută şi deci neeconomică.
Vârsta maximă de folosire la reproducţie
În general, vârsta până la care animalele pot fi folosite la reproducţie, din motive
economice, nu corespunde cu începutul perioadei postgenitale (climaterium). De obicei,
animalele se scot la reproducţie mai devreme datorită faptului că productivitatea lor este
scăzută.
Orientativ, la principalele specii de mamifere, vârsta optimă şi maximă la reproducţie
este redată în tabelul de mai jos.
Trebuie reţinut faptul că, în general, tineretul mamifer este considerat apt pentru prima
montă atunci când realizează cel puţin 70% din creşterea totală.

Vârsta reproducţiei la animale


Vârsta optimă a primei Vârsta maximă a folosirii la
împerecheri (luni) reproducţie (ani)
Specia
Rase precoce Rase tardive Masculi femele

Cabaline 20-36 36-48 15-20 13-15


Taurine 16-18 24-30 8-9 12-15
Ovine 12-18 18-30 5-6 7-8
Porcine 9-11 12-18 5-6 4-5

Stabilirea momentului optim pentru folosirea tineretului de reproducţie, precum şi durata

maximă de folosire în acest scop, se va face de la un individ la altul, în funcţie de condiţia

zootehnică în care se află.

12.3.2. Reflexele sexuale


La speciile de mamifere domestice, activitatea sexuală este coordonată de complexul
neurohormonal şi se desfăşoară pe baza unor reflexe condiţionate şi necondiţionate numite
reflexe sexuale. Aceste reflexe se exteriorizează prin următoarele aspecte (după I. Angelescu).
Reflexul de erecţie
Recunoaşte ca impuls senzaţiile auditive, vizuale, tactile şi olfactive. Ca urmare a
excitării centrului de erecţie situat în regiunea sacrală, la mascul se produce dilatarea vaselor
penisului şi contracţia muşchilor ischio- şi bolbo-cavernoşi, iar penisul devine turgescent, se

140
alungeşte şi iese din furou. Pragul normal de excitabilitate este guvernat de secreţia endocrină
a testiculului.
La femele, acest reflex se exteriorizează doar printr-o hipertermie a tractusului genital,
în special a cervixului, vulvei şi clitorisului.
Reflexul de îmbrăţişare
Se exteriorizează la mascul prin saltul montei, iar la femele prin acceptarea
masculului. Acest reflex nu este specific deoarece masculii sar şi pe femele din alte specii sau
pe alţi masculi.
Reflexul de împerechere
La masculi, constă în introducerea penisului în vagin şi executarea unor mişcări
ritmice, iar la femele luarea unei poziţii caracteristice, convenabilă actului sexual.
Reflexul de ejaculare
Centrul său nervos se află în regiunea lombară; se declanşează la comanda venită de la
centrii superiori, unde excitaţiile culese prin terminaţiile nervoase de la suprafaţa organelor
genitale au fost transformate în senzaţii termice, de presiune şi frecvenţă. La masculi, el
constă în expulzarea materialului seminal, ca urmare a concentraţiei fibrelor musculare din
căile genitale. La femele, reflexul ejaculării constă în elaborarea unor secreţii, ca urmare a
contracţiilor spasmodice ale uterului.
12.3.3. Activitatea sexuală la masculi
Instinctul genezic este mai dezvoltat la masculi decât la femele. La masculii
aparţinând speciilor domestice el se manifestă în tot cursul anului, pe când la cei sălbatici
numai în anumite perioade, şi aşa numita perioadă de rut. Fac excepţie, oarecum de la această
regulă, berbecii şi ţapii domestici, la care instinctul genezic este mai accentuat toamna.
Semnele de manifestare a instinctului genezic constau într-un comportament specific
al masculului, iar la cei sălbatici şi în faptul că răspândesc un miros specific (feromoni).
Desfăşurarea actului sexual la masculi poate fi favorizată sau inhibată de reflexele
condiţionate formate în activitatea sexuală. În acest scop este necesar a se forma la masculi
reflexe condiţionate pozitive, în special la cei cu temperament vioi, la care se poate forma
repede reflexul inhibitor.
Cauzele care provoacă inhibiţia reflexelor sexuale pot fi de origine externă
(schimbarea condiţiilor obişnuite de montă, prezenţa spectatorilor, zgomote etc.) şi de origine
internă (alimentaţie neraţională, de ordin endocrin sau de ordin patologic).

141
12.3.4. Activitatea sexuală la femele
În activitatea organelor genitale la femele se constată o perioadă de linişte (repaus),
care alternează cu perioada de activitate.
Succesiunea tuturor modificărilor care apar la aparatul genital femel, între două faze
identice, poartă numele de ciclu sexual, oestral sau gametogen.
Ciclul sexual cuprinde patru stadii care se succed într-o anumită ordine: proestru,
oestrus, metestru şi diestru. Acestea se grupează în primele două faze: foliculară şi luteală
(progesteronică) separate una de alta prin fenomenul ovulaţiei.
Primele două stadii (proestru şi oestrus) constituie faza foliculară a ciclului sexual. În
această fază, sub influenţa gondadostimulinei A se maturizează foliculul De Graaf, a cărui
teacă internă va secreta foliculina, care, găsindu-se în sânge în cantităţi mari, va declanşa toate
modificările caracteristice tractusului genital (în aceste stări).
Când cantitatea de foliculină ajunge la un anumit nivel, inhibă secreţia
gonadostimulinei A şi se declanşează secreţia gonadostimulinei B. Aceasta stimulează
dezvoltarea corpului galben care secretă luteina (progesteronul), hormonul sub a cărei
influenţă se desfăşoară celelalte stadii (metestru şi diestru), care formează faza progesteronică
a ciclului sexual.
Excesul de progesteron ajunge să inhibe această secreţie a gonadostimulinei B şi se
declanşează secreţia gonadostimulinei A, aşa că ciclul reâncepe.
Stadiile ciclului sexual se caracterizează printr-o serie de modificări morfo-fiziologice.
Proestru (premergător căldurilor) se caracterizează printr-o serie de procese
proliferative în aparatul genital: dezvoltarea foliculului ovarian, hiperemia organelor genitale,
tumefierea mucoase, creşterea şi înmulţirea glandelor uterine şi pregătirea lor pentru
funcţionare. La sfârşitul acestui stadiu apare începutul dorinţei de împerechere.
Estru (oestrus), sau stadiul de călduri propriu-zise, este caracterizat prin: maturarea
foliculară, ovulaţie, hiperemia şi proliferarea mucoasei uterine, cervicale şi vaginale, secreţia
intensă şi scurgerea mucusului de călduri la nivelul organelor genitale externe,
întredeschiderea gâtului uterin.
În acest stadiu se manifestă intens dorinţa de împreunare, fiind de altfel, singura
perioadă când femela acceptă să se împerecheze cu masculul.
Femelele în călduri se recunosc uşor, ele manifestând dorinţa de împerechere,
nelinişte, apetit redus, vulva tumefiată şi congestionată, prezentând o scurgere de mucus
transparent.

142
La unele femele, manifestările căldurilor nu sunt aşa de evidente, de aceea se numesc
călduri liniştite. Pentru descoperirea lor, în practică, se folosesc masculii încercători, aleşi
dintre cei viguroşi dar improprii pentru prăsilă, care descoperă femelele în călduri după miros.
Sunt unele femele care, din cauza unor afecţiuni ale ovarelor, manifestă o continuă
dorinţă de împerechere. La aceste femele numite nimfomane, se manifestă călduri false, adică
neânsoţite de ovulaţie.
Căldurile durează până în momentul în care ovula a fost fecundată sau, în caz de
nefecundare, până când moare.
Metestru, sau stadiul de regresiune, este perioada de formare a corpului galben, de
încetare a secreţiei mucusului, de dispariţie a hiperemiei şi a dorinţei de împreunare. În cazul
în care nu se produce fecundaţia, glandele uterine involuează.
Diestru, sau anaestru (anestru), sau stadiul de linişte, se caracterizează prin involuţia
corpului galben însoţită de repaus sexual şi echilibru fiziologic în organismul femel.
Acest stadiu la femelele policiclice se numeşte diestru, iar la cele cu cicluri
intermitente, sezonier, se numeşte anestru.
Durata stadiilor ciclului sexual diferă de la o specie la alta şi, în cadrul aceleiaşi specii,
se constată variaţii în funcţie de rasă, individ, stare de hrănire, întreţinere etc.

Durata ciclului sexual


Căldurile Durata totală
Specia Apar după a ciclului
Durează Reapar după
fătare la: sexual

Iapă 6-9 4-9 12-16 20-21


Vacă 21-60 15-36 19-20 20-21
Oaie 10-56 21-27 13-18 16-19
Capră 10-15 2-3 16-18 18-21
Scroafă 2-8 2-3 17-18 20-21

Tipurile ciclului sexual


Din punct de vedere al frecvenţei femelele se împart în: monoestrice (monociclice),
diestrice (diciclice) şi poliestrice (policiclice).
Din grupa animalelor monoestrice, fac parte toate femelele sălbatice. Ciclul sexual la
acestea se caracterizează printr-un singur estru pe an (călduri care se numesc şi rut) şi o
perioadă lungă de linişte (anestru).

143
Din grupa animalelor diestrice, deci cu două cicluri sexuale pe an, fac parte
carnasierele (căţeaua, pisica). În unele cazuri însă acestea pot făta de 3 sau chiar 4 ori pe an.
Din grupa femelelor poliestrice, deci cele la care ciclul sexual se repetă de mai multe
ori pe an fac parte: vaca, iapa, oaia, scroafa, capra. Ciclul sexual la aceste specii se
caracterizează printr-o perioadă scurtă a stadiului de linişte.

144
TEST DE EVALUARE A TEMEI NR. 12
1. Care sunt organele esenţiale ale aparatului genital femel?
Răspuns:
Organele esenţiale ale aparatului genita femel sunt ovarele.
2. Care sunt funcţiile testiculului?
Răspuns:

3. Care sunt glandele anexe ale aparatului genital mascul?


Răspuns:

4. Care sunt reflexele sexuale la animale?


Răspuns:

Rezumatul temei
12. Reproducţia animalelor domestice – partea I – a
- reproducţia asexuată;
- reproducţia sexuată.
12.1. Morfologia şi fiziologia aparatului reproducător
a. aparatul genita femel;
b. aparatul genital mascul.
12.2. Dimorfismul sexual
a. caractere sexuale primare;
b. caractere sexuale secundare.
12.3. Manifestările vieţii sexuale la animalele domestice
a. periodizarea vieţii sexuale;
b. reflexele sexuale;
c. activitatea sexuală la masculi;
d. activitatea sexuală la femele

145
TEMA NR. 13
REPRODUCŢIA ANIMALELOR DOMESTICE
Partea II
Unităţi de învaţare:
» Ciclul generativ.
» Însamânţarea.
» Gestaţia.
» Fătarea.
» Indicii de reproducţie.
Obiectivele temei
 Monta sau însămânţarea naturală.
 Cunoaşterea principalelor biotehnici folosite în practica însămînţărilor
artificiale.
 Procesul fiziologic al fecundaţiei şi gestaţia.
 Fatarea – stadiile fătării eutocice (normale)
 Calculul şi interpretarea principalilor indici de reproducţie.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
5. Crînganu Şt., Crînganu, D., Iuliana Crînganu, 1998, Anatomie şi Fiziologie
animală – partea I – anatomie animală, Fundaţia Casa Fermierului, Universitatea
Deschisă Fermierului, Bucureşti.
6. Dumitresc, I., 1982- Reproducţia animalelor domestic. Ed. Ceres, Bucureşti
7. Dumitrscu I., 1978 – Însămânţările artificiale la animale. Ed. Ceres, Bucureşti

13.1. Ciclul generativ


13.1.1. Însămânţarea femelelor
Femelele aflate în călduri trebuiesc însămânţate în vederea fecundării. De organizarea
şi executarea ei depinde fecundaţia, şi ca urmare a acesteia, gestaţia.
În practică, însămânţarea femelelor se face în mod natural prin montă şi artificial prin
însămânţări artificiale.
Monta. Prin montă se înţelege actul fiziologic prin care masculul face însămânţarea
femelelor domestice. După modul în care se execută, monta poate fi: liberă şi dirijată.
146
Monta liberă considerată ca un sistem primitiv, constă în ţinerea masculilor la un loc
cu femelele, pe care le montează pe măsură ce acestea intră în călduri.
Practicarea acestui sistem nu este recomandată deoarece prezintă o serie de
inconveniente cum ar fi: necunoaşterea paternităţii produşilor, folosirea unui număr mare de
masculi, răspândirea bolilor genitale.
O variantă a montei libere este monta pe loturi sau monta în harem, folosită mai ales la
păsări. În acest caz, un singur mascul este ţinut în permanenţă cu un anumit grup de femele.
Prin acest sistem este posibilă cunoaşterea paternităţii şi ca atare selecţia păsărilor.
Monta dirijată. Este un sistem mai raţional, executându-se sub controlul direct al
omului şi ca atare, se recomandă a fi folosit în practică. Pentru aceasta, masculii sunt ţinuţi
separat de femele, fiind aduşi numai pentru împerechere, în momentul când femelele sunt în
călduri. Şi acest sistem de montă prezintă două variante: monta la stand şi monta la boxă.
- monta la stand, constă în aducerea masculului şi a femelei la locul de montă, care
este special amenajat (standul de montă). Această variantă este folosită mai mult la
cabaline şi taurine, uneori chiar şi la ovine.
- monta la boxă, se foloseşte în special la porcine şi iepuri, uneori şi la ovine.
Metoda constă în aducerea femelei în boxa masculului (care este lăsat liber) şi
ţinută până la efectuarea montei.
Aplicarea montei dirijate, indiferent de metoda folosită, are avantajul că evită
epuizarea masculilor prin repetarea inutilă a montelor, se evită accidentele, se poate face
examenul genital al femelelor pentru a evita îmbolnăvirea masculilor şi răspândirea bolilor, se
poate face selecţia şi potrivirea perechilor.
Efectuarea montei trebuie să aibă loc într-o ambianţă ce favorizează reflexele sexuale,
deoarece, aşa cum s-a arătat, prezenţa persoanelor străine, tratamentul brutal al masculilor şi
schimbarea locului de montă, sunt factori care slăbesc intensitatea reflexelor sexuale.
Însămânţările artificiale. Prin însămânţarea artificială se înţelege recoltarea şi
introducerea spermei în organele genitale ale femelelor aflate în călduri, prin diferite metode.
Comparativ cu monta însămânţările artificiale prezintă o serie de avantaje din punct de
vedere zoo-veterinar şi economic. Astfel, din punct de vedere zootehnic, aplicarea
însămânţărilor artificiale prezintă avantajul că se pot folosi cei mai valoroşi masculi, iar
numărul de descendenţi ce se pot obţine de la un reproducător mascul este infinit mai mare
decât în cazul montei.

147
Datorită faptului că sperma poate fi transportată la distanţe mari, masculii pot fi
grupaţi în unităţi specializate, unde li-se asigură condiţii optime de hrănire, îngrijire şi
întreţinere.
Din punct de vedere sanitar veterinar, însămânţările artificiale constituie unul din cele
mai eficiente mijloace de a evita transmiterea bolilor prin actul montei şi totodată de a
combate sterilitatea, întrucât pot fi folosite şi femele cu afecţiuni ale aparatului genital.
Din punct de vedere economic, avantajele însămânţărilor artificiale sunt foarte mari.
Eficienţa economică derivă din faptul că într-un ejaculat se găsesc miliarde de spermatozoizi,
iar pentru a asigura fecundarea ovulei este necesar un număr mult mai mic (câteva zeci de
milioane), aşa că se poate face o economie mare de reproducători (10-15 ori mai puţin).
Tehnica însămânţărilor artificiale
Cuprinde o serie de etape: recoltarea spermei, verificarea, conservarea şi însămânţarea
propriu-zisă la femelele în călduri.
Recoltarea spermei. Se poate face prin mai multe metode, dintre aceste metode cea
mai răspândită în practică fiind aceea a vaginei artificiale, fiind uşor de aplicat şi de
manipulat. Principiul vaginei artificiale constă în mimarea condiţiilor care se găsesc în vagin,
adică a excitanţilor necesari pentru ejaculare. În acest scop vagina artificială (care este de
diferite modele) este pregătită în prealabil, în aşa fel încât să fie create cele trei condiţii
existente în vaginul femelei şi anume: o temperatură şi o presiune potrivită şi un mediu
alunecos, corespunzător apariţiei şi menţinerii reflexelor sexuale.
Vagina astfel pregătită este ţinută în mână de operator (tehnician) care, în momentul în
care masculul efectuează saltul pe femelă, introduce penisul acestuia în deschiderea vaginei
artificiale în care are loc ejacularea. Pentru recoltare se folosesc femele aparţinând aceleiaşi
specii sau chiar masculi, în cazul în care la reproducători s-au format reflexele condiţionate.
La unele specii, mai ales la suine, se folosesc manechine în interiorul cărora se fixează vagina
artificială.
Verificarea spermei. Este necesară pentru a se aprecia cantitatea şi calitatea ei, ca şi
capacitatea de fecundare a unui reproducător. Această capacitate de fecundare este
determinată, în ultima analiză, de cantitatea şi calitatea spermei.
Pentru aprecierea calităţii spermei există o serie de metode de laborator, care urmăresc
determinarea caracterelor macroscopice ale spermei (volum, culoare, densitate etc.) şi a
caracterelor microscopice ale spermatozoizilor (morfologia normală şi anormală, concentraţia
şi mobilitatea spermatozoizilor, procentul de spermatozoizi vii şi morţi etc.). Sperma se

148
prezintă ca un lichid tulbure, albicios, cu miros specific, fiind compusă din spermatozoizi
eliberaţi de testicule şi de lichidul seminal produs de glandele anexe.
Volumul şi densitatea (concentraţia în spermatozoizi) diferă de la o specie la alta. La
principalele specii de animale domestice, aceste valori sunt redate în tabelul de mai jos.

Caracterele spermei
Doza pentru o
Volumul ejaculat Spermatozoizi
Specia însămânţare
(în cm3) (pe mm3)
artificială (cm3)
Taur 3-4 800.000-1.000.000 0.5-1.5
Berbec 0.8-2 1.000.000 0.01-0.1
Armăsar 45-50 60.000 15-30
Vier 125-500 100.000 50-100

Diluarea spermei cu diferite substanţe chimice sau biologice, permit prelungirea


viabilităţii spermatozoizilor şi menţin conservarea puterii lor fecundante. Pe de altă parte, prin
diluarea volumului unui ejaculat se pot însămânţa un număr mai mare de femele. Diluţia se
face în proporţie de 1:10, 1:20 (exemplu la vaci) însă poate fi şi mai mare; ca atare şi numărul
de femele ce pot fi însămânţate va creşte în aceeaşi proporţie. Este necesar însă, ca doza de
spermă care se însămânţează să aibă o concentraţie optimă de spermatozoizi. De regulă, se
cere ca o doză să conţină aproximativ 20-30 milioane spermatozoizi viabili (la taurine). Mai
frecvent, se foloseşte ca diluant gălbenuşul de ou citratat (citratul de sodiu neutru).
Conservarea spermei se poate face sub formă lichidă (prin scăderea temperaturii între
0-50C, putându-se păstra 3-4 zile), sub formă congelată (prin scăderea temperaturii până la
790C cu ajutorul zăpezii carbonice) sau sub formă uscată, liofilizată (urcată la rece în vid),
care asigură o conservare indefinită.
Însămânţarea spermei în organele genitale ale femelei se face cu ajutorul unei
aparaturi speciale, respectând cele mai severe reguli de igienă.
Eficacitatea însămânţărilor artificiale este dovedită de practică. La noi în ţară se aplică
în special la bovine şi ovine, ajungându-se ca peste 80% din efectivul acestor specii să fie
însămânţat artificial. În acest scop a fost organizată o vastă reţea de unităţi specializate
(staţiuni şi puncte de însămânţări artificiale), dotate cu utilaj modern, mijloace de transport şi
reproducători de valoare, fiind încadrate cu tehnic de specialitate.

149
Organizarea însămânţării femelelor
În activitatea practică, trebuie să se urmărească, pe de oparte, realizarea unui procent
ridicat de fecunditate, iar pe de altă parte, desfăşurarea fătărilor în perioadele cât se pot
asigura condiţii optime pentru creşterea tineretului.
În funcţie de modul în care se planifică fătările, va trebui să se facă şi însămânţarea
femelelor. Dacă se planifică fătări în tot cursul anului, reproducţia are un caracter permanent,
lucru care este recomandat a se aplica la taurine şi în fermele mari de porci. La celelalte
specii, reproducţia are un caracter sezonier. În acest caz, însămânţarea femelelor se face într-
un interval de timp mai scurt pentru a obţine produşi cât mai apropiaţi ca vârstă (fătări
pachet), lucru deosebit de important în fermele de oi şi porci.
Indiferent de modul în care se va desfăşura reproducţia şi de metoda folosită,
verificarea reproducătorilor trebuie făcută periodic. Astfel, masculii de reproducţie trebuie
verificaţi după calitatea spermei cu 2 luni înainte de începerea campaniei de montă, prin
recoltări făcute la interval de 6-8 zile. Femelele vor fi controlate înainte se însămânţare.
Pentru a mări procentul femelelor fecundate, ca şi prolificitatea se recomandă mai
multe metode de însămânţare: repetată, dublă şi dublă-repetată.
Însămânţarea repetată
Este indicată pentru fermele de prăsilă în care se urmăreşte originea produşilor. În
acest caz, la 10-12 ore după prima însămânţare, dacă femelele se află în călduri, vor fi
însămânţate încă odată cu sperma de la acelaşi mascul.
Însămânţarea dublă (numită şi heterospermică)
Este indicată în fermele de producţie, deci acolo unde nu este nevoie să fie cunoscută
originea produşilor, respectiv acolo unde nu se face o selecţie genotipică. În acest caz, după
prima însămânţare la interval de cel mult o oră, femela va fi însămânţată din nou cu sperma de
la alt mascul. Prezintă avantajul că prin această metodă se obţin produşi mai viguroşi datorită
electivităţii fecundării.
Însămânţarea dublă-repetată
Indicată tot în fermele de producţie, constă în repetarea heterospermiei după 10-12
ore, dacă femela mai este în călduri. Ca urmare a heterospermiei, creşte viabilitatea
produşilor, iar prin repetare se asigură o fecunditate şi o prolificitate mai mare.
Indiferent de metodă, reproducţia trebuie să fie asigurată numai cu masculi selecţionaţi
şi aprobaţi pentru aceasta. Folosirea lor trebuie făcută după un plan de reproducţie la
întocmirea căruia se repartizează fiecărui mascul un anumit număr de femele. Numărul de

150
femele repartizate pe un an unui mascul diferă de la o specie la alta şi în funcţie de vârsta
reproducătorilor masculi.

Numărul de femele repartizate pe an unui mascul


Sistemul aplicat
Specia Însămânţări
Monta liberă Monta dirijată
artificiale
Taurine 25-30 80-120 800-1.000
Cabaline 25-30 50-60 200-250
Ovine 30-35 60-80 1.000-1.500
Porcine 15-20 50-60 120-150

13.1.2. Fecundaţia
Prin fecundaţie se înţelege procesul fiziologic prin care cei doi gameţi
(spermatozoidul şi ovula) se unesc contopindu-se şi asimilându-se reciproc pentru a da naştere
unei celule noi, numită ou sau zigot.
Fecundaţia constituie faza cea mai importantă a reproducţiei, fază în care se formează
o fiinţă nouă şi se pun bazele eredităţii şi a vitalităţii produsului de concepţie.
După locul unde se produce, fecundaţia poate fi externă (la peşti) sau internă
(mamifere, păsări), la care acest proces are loc în căile genitale.
Procesul fecundaţiei este precedat şi condiţionat şi condiţionat de procesul
însămânţării (pe cale naturală sau artificială).
Aceste două procese (însămânţarea şi fecundaţia) sunt separate între ele de un timp
mai lung sau mai scurt în funcţie de o serie de factori şi anume: migraţia spermatozoizilor în
organele genitale femele, durata acesteia, supravieţuirea (viabilitatea) spermatozoizilor,
numărul de spermatozoizi care înaintează în tractusul genital femele, momentul ovulaţiei şi
durata migraţiei ovulului, viabilitatea ovulului.
13.1.3. Gestaţia
După fecundare, zigotul înaintează spre uter, timp în care se divide şi se dezvoltă pe
seama rezervelor nutritive. Perioada de timp în cursul căreia în corpul femelei se dezvoltă
produsul de concepţie se numeşte gestaţie.
Gestaţia începe în momentul fecundaţiei şi se termină odată cu expulzarea fătului din
cavitatea uterină.
După locul unde se dezvoltă foetuşii în timpul gestaţiei deosebim o gestaţie topică sau
normală, când foetusul se dezvoltă în uter şi o gestaţie ectopică sau anormală, când se
dezvoltă în afara uterului (extrauterină).

151
Gestaţia topică
Normal, gestaţia se desfăşoară printr-o înlănţuire de procese fiziologice foarte
complexe ca: segmentarea zigotului, nidaţia blastulei, formarea anexelor foetale, dezvoltarea
embrionului şi fătului (organogeneza).
Durata gestaţiei
Prin durata gestaţiei se înţelege timpul necesar pentru dezvoltarea completă a
foetusului. Ea începe odată cu fecundaţia şi se sfârşeşte în momentul parturiţiei.
Durata gestaţiei nu este aceeaşi la toate speciile şi variază de la una la alta. La
principalele specii de animale domestice, durata gestaţiei este redată în tabelul de mai jos.

Durata gestaţiei la animalele domestice


Durata medie a gestaţiei în
Specia Luni Zile

Iapă 11 ½ 340
Vacă 9½ 285
Bivoliţă 10 ½ 315
Oaie şi capră 5 159
Scroafă 3¾ 114-115
Măgăriţă 12 360
Căţea 2 62
Pisică 2 58
Cămilă 12 360
Elefant 22 630
Iepuroaică 1 30

În cadrul speciei, durata gestaţiei este influenţată de o serie de factori şi anume:


- rasa: la cele precoce este ceva mai scurtă decât la cele tardive, excepţie făcând
suinele la care durata gestaţiei este mai lungă cu câteva zile la rasele precoce;
- vârsta mamei: femelele primipare şi cele bătrâne au durata gestaţiei mai lungă
decât cele care au o vârstă mijlocie;
- sexul produsului: gestaţia cu foetuşi masculi este ceva mai lungă decât cea cu
foetuşi femeli;
- numărul foetuşilor: gestaţia gemelară (dublă sau triplă) la primiparele monocice
este mai scurtă cu câteva zile decât cea simplă. La animalele politocice, numărul
foetuşilor nu influenţează durata gestaţiei;
- individualitatea: sunt femele care au durata gestaţiei mai scurtă sau mai lungă,
menţinându-se toată viaţa şi care poate deveni ereditară;

152
- alimentaţia şi starea de întreţinere a mamei: hrănirea raţională scurtează durata
gestaţiei la toate speciile;
- climatul: în regiunile tropicale durata gestaţiei este mai scurtă decât în cele reci (în
Indonezia durata gestaţiei la iapă nu depăşeşte 322 zile);
- anotimpul montei şi al fătării: influenţează de asemenea durata gestaţiei, fiind mai
scurtă la fătările de vară şi toamnă, decât cele din iarnă şi primăvară;
- mărimea femelei: în general, cu cât femela este mai mare (ca talie şi greutate), cu
atât gestaţia este mai lungă. Există însă şi excepţii, ca de exemplu la măgăriţă care, deşi e mai
mică decât iapa, are totuşi o durată a gestaţiei mai mare.
Diagnosticul gestaţiei
În practica zootehnică, diagnosticul gestaţiei trebuie făcut în mod obligatoriu lunar, la
toate femelele care au fost însămânţate, pentru a cunoaşte periodic modul cum evoluează
starea fiziologică a aparatului genital femel.
Acest diagnostic se execută de către medicii veterinari şi inginerii zootehnişti.
Diagnosticul gestaţiei se poate pune folosind două metode: diagnosticul clinic, care
cuprinde un examen extern şi altul intern şi diagnosticul pe cale de laborator, care cuprinde
metode chimice, fizice, histologice şi biochimice.
Examenul extern al gestaţiei, poate fi făcut şi de inginerul agronom folosind în acest
scop semnele probabile şi semnele sigure ale gestaţiei.
- Semnele probabile sunt: modificările conturului abdominal, edeme ale
extremităţilor şi a regiunilor abdominale inferioare, dezvoltarea glandei mamare şi
edemul organelor genitale externe.
- Semnele sigure sunt mişcările fătului.
În general, metodele examenului extern permit diagnosticul numai în a două parte a
gestaţiei.
Avortul
Întreruperea dezvoltării embrionului şi eliminarea lui înainte de termen, poartă
denumirea de avort.
Cauzele avortului sunt multiple. Astfel, se pot întâlni cazuri de avort datorate atât
unor boli infecto-contagioase (febra aftoasă, bruceloza, durina etc.), cât şi ca urmare a unei
hrăniri şi întreţineri necorespunzătoare a femelelor gestante.
Pentru a evita pierderile de animale provocate de avort este necesar să se acorde toată
atenţia tehnicii de creştere a femelelor gestante (în special în a doua jumătate a gestaţiei). Aşa,
de exemplu, se interzice cu desăvârşire administrarea în hrană de furaje alterate sau îngheţate,
153
apă prea rece, vor fi evitate aglomerările de animale în adăposturi şi tratamentul brutal al
femelelor gestante.
13.1.4. Fătarea (parturiţia)
Prin fătare sau parturiţie se înţelege actul fiziologic de expulzare din uter în mediul
extern, la termenul normal, a foetusului viu cât şi a lichidelor şi învelişurilor foetale.
Actul fătării se desfăşoară în limite de timp ce variază de la o specie la alta şi în
funcţie de numărul foetuşilor. Data fătării se poate stabili după data montei şi se poate aprecia
după semnele premergătoare fătării, care se manifestă în ultimele zile ale gestaţiei, constituind
aşa-numita stare prodromală.
În ultimele 10-15 zile ale gestaţiei, modificările produse la nivelul organismului femel
sunt foarte intense, având drept scop pregătirea femelei în vederea fătării. Aceste modificări
se referă la diferitele aspecte ale bazinului, ale vulvei, cervixului şi ale uterului, ca şi la
pregătirile ce la face foetusul în vederea expulzării (actul de acomodare).
După modul de prezentarea fătului, fătarea poate fi normală sau eutocică şi anormală
sau distocică.
Poziţia normală a foetusului este atunci când se găseşte în aşezare longitudinală în
bazin, prezentându-se la intrarea în bazin fie cu trenul anterior (prezentare anterioară), fie cu
cel posterior (prezentare posterioară).

Pentru ca expulzarea să se facă normal, fătul trebuie să se găsească cu regiunea


grebănului, respectiv cu cea lombară, în raport cu regiunea sacrală a bazinului matern. Orice
altă poziţie este distocică.
Forţele fătării
Pentru expulzarea fătului şi a anexelor, concură mai multe forţe de partea femelei
pregătită pentru fătare. Dintre aceste forţe cele mai importante sunt: contracţiile uterine, care
se caracterizează printr-o desfăşurare ritmică, peristaltică, progresivă şi intermitentă; presa
abdominală, ca rezultantă a contracţiilor musculaturii abdominale, spinale şi diafragmă;
154
tonusul uterin care acţionează în pauza dintre două contracţii menţinând poziţia câştigată de
făt în faza de expulzare.
Stadiile fătării eutocice. Se succed astfel:
- deschiderea gâtului uterin, care se realizează lent, fără o exteriorizare bruscă, în
medie fiind de 12-24 ore, cu slabe şi rare contracţii;
- angajarea fătului, cu o desfăşurare mai intensă a forţei de contracţie uterină;
- expulzarea fătului, care necesită cea mai mare forţă, contracţiile sunt maxime şi
susţinute, intrând în acţiune toate forţele. În acest stadiu, se exteriorizează senzaţia
de durere prin gemete, lăcrimare, transpiraţie;
- eliminarea învelitorilor fetale, care se face în timp diferit de la o specie la alta (se
pot elimina imediat după fătare ca de exemplu la iapă şi la scroafă sau mai târziu
ca de exemplu la oaie şi capră, după 6-12 ore la vacă).
Perioada puerperală (postpartum). Timpul scurs de la fătare şi până la totala revenire a
organismului femel, la starea dinaintea gestaţiei, se numeşte perioada puerperală. În această
perioadă care durează în medie 21-28 zile se produce involuţia uterului, regresiunea corpului
galbe, închiderea gâtului uterin şi eliminarea restului de lichid din uter (loşii). În general, toate
modificările imprimate de către gestaţie dispar în această perioadă, cu excepţia activităţii
glandei mamare.
Perioada postpartum, prezintă o importanţă deosebită în reproducţie deoarece, în acest
timp se pot instala o serie de infecţii la diferite segmente ale aparatului genital femel, ca
urmare a traumatismelor din timpul parturiţiei.
Îngrijirea nou-născutului
Imediat după fătare trebuie să se acorde îngrijirile necesare nou-născutului. Aceste
prime îngrijiri se referă la tăierea cordonului ombilical, asigurarea respiraţiei, uscarea pielii şi
hrănirea nou-născutului. Deoarece există diferenţieri de la o specie la alta în privinţa acestor
îngrijiri, problemele vor fi tratate în cadrul zootehniei speciale.
13.1.5. Indicii de reproducţie
Funcţia de reproducţie, deşi este un fenomen biologic şi are un caracter de
complexitate, se poate totuşi măsura, unităţile folosite în acest scop fiind numite indici de
reproducţie.
Prin indice de reproducţie se înţelege, aşadar, orice fel de valoare care caracterizează,
sub o formă sau alta, modul în care se desfăşoară funcţia de reproducţie la un individ sau în
interiorul unei grupe de indivizi.

155
Dintre indicii amintiţi în literatura de specialitate, ca de altfel şi în practică, se vorbeşte
de fecunditate, prolificitate, fertilitate şi sterilitate.
Fecunditatea, ca noţiune biologică, poate fi definită prin: capacitatea gameţilor
(spermatozoizi-ovule) de a se fecunda (de a intra în procesul de amfimixie). Se exprimă prin
raportul procentual dintre numărul de femele gestante şi cele însămânţate (la prima
însămânţare).
Prolificitatea, ca noţiune biologică, este capacitatea organismului femel de a da
naştere la mai mulţi produşi. Aceasta se exprimă procentual la animalele monotocice, prin
numărul de produşi obţinuţi la 100 fătări şi în unităţi la animalele politocice (scroafă,
iepuroaică), exprimare care se poate referi la o fătare sau anual.
Fertilitatea poate fi definită prin capacitatea femelelor de a da naştere la produşi vii,
viabili. Se exprimă prin numărul de produşi viabili la 100 femele furajate, în unitatea de timp.
Exprimarea fertilităţii se face diferit de la o specia la alta, prezentând cea mai mare
importanţă, în special ca indice economic. Aşa, de exemplu, la taurine acest indice include în
formula de calcul vârsta medie la prima fătare, în cazul primiparelor şi intervalul mediu dintre
fătări la femele adulte, după formulele:
100 ( 285  VP  990 )
- pentru primipare F  ;
285

100 ( 285  CI  365 )


- pentru vacile adulte F  .
285

în care:
VP – vârsta medie la prima fătare;
CI – intervalul mediu dintre fătări.
În afară de aceşti indici se mai întâlnesc şi alţii ca:
Natalitatea care este exprimată diferit de la o specie la alta, având alt sens decât cel
adoptat la oameni. În cazul taurinelor de exemplu, acest indice este exprimat prin numărul de
produşi obţinuţi într-un an calendaristic, raportat la 100 femele matcă (vaci + juninci
montate), înscrise la 1 ianuarie în aceste efectiv.
Procentul de sterilitate este exprimat prin diferenţa până la 100 dintre femelele
fecunde şi cele însămânţate, lucru contestat de unii autori ca fiind impropriu şi nereflectând
realitatea.
Infertilitatea este capacitatea organismelor de a se reproduce. Această infertilitate
poate fi temporară sau cu caracter reversibil, datorită în principal unor tulburări ale aparatului
genital, ce pot fi înlăturate prin eliminarea cauzelor care le-au provocat şi o infertilitate
156
definitivă cu caracter ireversibil. Această infertilitate definitivă poate fi denumită ca sterilitate.
Ea poate fi congenitală (moştenită) şi dobândită.
Sterilitatea congenitală (moştenită)
Este urmarea unor tulburări survenite în perioada prenatală. Ea se poate datora unor
anomalii a proceselor de diferenţiere sexuală cum sunt: intersexualizarea, hermafroditismul şi
ginandromorfismul.
De asemenea, sterilitatea poate fi datorată unor tulburări ce pot surveni în procesul
dezvoltării tractusului genital ca de exemplu anovaria (lipsa ovarului), sau monovaria la
femele, anorhidia (lipsa testiculului) şi criptorhidia (lipsa de migraţiune a testiculului în burse)
la masculi etc.
Sterilitatea dobândită
Este datorată tulburărilor survenite în perioada postnatală şi este cauzată de o serie de
factori externi ca de exemplu alimentaţia neraţională, lipsa de igienă în adăposturi, folosirea
neraţională a reproducătorilor, precum şi datorită unor boli genitale: vaginite, metrite, chişti
ovarieni, tumori etc.
TEST DE EVALUARE A TEMEI NR. 13
1. În ce constă monta la stand?
Răspuns:
Monta la stand constă în aducerea masculului şi a femelei la locul de montă, care este
special amenajat (standul de montă). Această variantă este folosită mai mult la cabaline şi
taurine, uneori chiar şi la ovine.
2. Care sunt etapele parcurse în însămânţările artificiale?
Răspuns:

3. Care este durata gestaţiei la scroafă şi oaie?


Răspuns:

4. Ce este perioada puerperală (postpartum)?


Răspuns:

157
Rezumatul temei
13. Reproducţia animalelor domestice – partea II – a
13.1 Ciclul generativ
a. însămânţarea femelelor;
- însămânţarea naturală (monta);
- însămânţarea artificială;
b. fecundaţia;
c. gestaţia;
-topică (normală, în uter);
- ectopică (anormală sau extrauterină);
d. fătarea (parturiţia);
- normală (eutocică);
- anormală (distocică);
- perioada puerperală (postpartum);
- îngrijirea nou-născutului.
e. indicii de reproducţie.
- fecunditatea;
- prolificitatea;
- fertilitatea;
- natalitatea;
- infertilitatea ( congenitală şi dobândită);
- sterilitatea ( congenitală şi dobândită).

158
TEST RECAPITULATIV
Aprecierea după calitatea descendenţilor. a
1. Selecţia fenotipică se bazeaza pe: Aprecierea după productivitate, exterior şi
constituţie. b
Aprecierea după origine şi rude colaterale. c
Aprecierea dupa aspectul exterior, producţia de d
carne şi de lapte.
Simplă, mixtă, alternativă şi de rotaţie. a
2. Încrucişările de producţie sunt : Transformare, infuzie, mixta, de formare de rase
noi. b
Simple, complexe, transformare şi de infuzie. c
Individuală, masală şi direcţionala. Hn d
Reproducţiei. a
3. Selectia genotipica bazata pe aprecierea Consangvinizării. b
animalelor dupa origine si rude colaterale se Descendentilor. c
realizeaza cu ajutorul: Pedigreelor. d
Gradul de înrudire dintre animale sau gradul de Coeficientul de heritabilitate (h²). a
4. scădere – heterozigoţia, sau de creştere – Coeficientul de consangvinitate (F). b
homozigoţia, se stabileşte prin. Numărul efectiv de masculi (Nm). c
Numarul efectiv de femele (Nf). d
Selecţia individuală şi selecţia în masă (masală). a
5. Formele de selecţie sunt : Selecţia direcţională, stabilizatoare, disruptivă. b
Selecţia în tandem şi concomitentă. c
Selecţia individuală şi concomitentă. d
Creşterea homozigoţiei. a
6. Metişii proveniţi din încrucişări, au ca Scăderea heterozigoţiei. b
particularitate biologică principală: Scăderea homozigoţiei. c
Creşterea heterozigoţiei. d
1 – 2 rase. a
7. Incrucisarea de rotatie necesita folosirea a: 3 – 4 rase. b
7 – 8 rase c
10 – 12 rase d
Normlă. a
8. Împerecherea consangvină se mai numeste : De clasă. b
Înrudită. c
De masă. d
Foliculul De Graaf are aspectul unei vezicule Folicul extern. a
9. chistice pline cu lichid, care proeminează, în Folicul intern. b
faza finală la suprafaţa ovarului, şi se mai Folicul matur. c
numeşte: Folicul imatur. d
Pregenitală, genitală, postgenitală. a
10. Din punct de vedere al activitatii sexuale, viata Monogenitală, bigenitală si poligenitală. b
animalelor se imparte in trei mari perioade: Monosexuata, bisexuata si trisexuata. c
Activa, pasivă si inactivă. d
In tandem şi concomitentă. a
11. Natural si artificial. b
Monta dirijata prezinta doua variante si anume: In adapost si pe păşune. c
La stand şi la boxă. d
3 ½ luni. a
12. Gestaţia la oaie şi capră durează. 8 luni. b
5 luni. c
10 luni. d
Cu consangvinitate individuala si de masa a
13. Liniile consangvine pot fi: Cu consangvinitate foarte mare, mare şi
moderată b
Cu consangvinitate continuă, discontinuă si în c

159
salturi.
Cu consangvinitate accentuată şi alterată. d
Lactogen. a
14. Relaxina este cunoscută ca hormon: Luteinic. b
Somatotrop. c
Gesteagen. d
Fertilitate. a
15. Capacitatea femelelor de a da naştere la produşi Natalitate. b
vii, viabili, se numeşte : Fecunditate. c
Prolificitate. d

160
TEMA NR. 14
PARTEA A II – a ELEMENTE DE ZOOTEHNIE SPECIALA

EXPLOATAREA TAURINELOR

Unităţi de învaţare:
» Rasele de taurine.
» Tehnica reproductiei taurinelor.
» Cresterea tineretului taurin.
» Principalele productii obtinute de la taurine.
» Tehnologii de crestere a taurinelor.
Obiectivele temei
 Descrierea si identificarea principalelor rase de taurine.
 Hranirea, intretinerea si folosirea taurinelor la reproductie (female si
masculi) – varsta si termenul optim pentru introducere la reproductie.
 Gestatia si pregtirea vacii pentru fatare . Repausul mamar.
 Fatarea. Ingrijirea vacii si vitelului dupa fatare.
 Cresterea tineretului taurin.
 Factorii care influenteaza productia de lapte si de carne.
 Sisteme de intretinere a vacilor de lapte si de carne.
 Sisteme de muls
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Acatincai, S. 2004 – Productiile bovinelor. Editia a II-a, Ed. Eurobit, Timisoara
2. Dinescu, S., Stefanescu, Gh. 1997- Cresterea vacilor pentru lapte. Ed. Ceres,
Bucuresti
3. Georgescu, Gh., Velea, C., Stanciu, G., Ujica, V., Georgescu, G., Ramneantu, N.,
1990 – Tehnologia cresterii bovinelor, Ed. Did. Si Pedagogica, Bucuresti.
4. Velea, C., Marginean, Gh., 2004 – Productia, reproductia si ameliorarea
taurinelor, Vol III, Ed. Agrotehnica, Bucuresti

161
14.1.Rasele de taurine
Rasa Sură de stepă
S-a format pe teritoriul ţării noastre avîndu-şi originea în Bourul sălbatic (Bos taurus
primigenius). Deşi a fost majoritară şi răspîndită în aproape toate zonele României, ca urmare
a intervenţiei dirijate şi aplicării unor programe de ameliorare, s-a redus numeric pînă la sub
3% fiind înlocuită cu rase ameliorate. Se întîlneau patru varietăţi (ce se deosebeau prin
dezvoltarea corporală şi în mică măsură prin alte caractere): transilvăneană (450-480Kg),
moldovenească (400-450 Kg), dunăreană (330-350 Kg) şi dobrogeană (250-350 Kg).
Conformaţia corporală este caracteristică tipului de muncă, cu trenul anterior mai
dezvoltat decît cel posterior, cu multe defecte de exterior, cu uger slab dezvoltat

Culoarea era sură (vînătă) de diferite nuanţe. Cantitatea de lapte produsă pe parcursul
unei lactaţii de 7 - 8 luni, în condiţii obişnuite de hrănire era de cca 700 - 1000 Kg dar cu un
conţinut bun al laptelui în grăsime de 4,5 - 4,6%. În condiţii bune de hrănire putea ajunge
chiar la 1200 Kg lapte pe lactaţie. Producţia de carne este mică datorită ritmului scăzut de
creştere, greutăţii mici la vîrsta de adult, ca şi randamentului scăzut la sacrificare. Prezintă
importanţă deoarece a stat la baza raselor actuale ameliorate de taurine de la noi din ţară şi
poate constitui pentru viitor o bună rezervă de gene datorită rezistenţie sale deosebite la
condiţiile cele mai vitrege de climă şi de întreţinere.
Bălţata românească
Rasă locală ameliorată formată după anul 1860 în principal în Transilvania unde este
răspîndită şi actual. Are la bază populaţia locală de Sură de stepă ce a fost transformată prin
folosirea încrucişărilor de absorbţie mai mult sau mai puţin dirijate, cu tauri din rasa
Simmental de diferite provenienţe. Are însuşiri caracteristice tipului de producţie mixt carne-
lapte. Talia hipermetrică de 135 -145 cm şi greutăţi corporale de 550-700 Kg.
Culoarea este bălţată alb cu galben, avînd totdeauna capul în totalitate alb şi membrele
de la jareţi şi genunchi în jos, ca şi treimea inferioară a cozii de culoare albă
162
Mucoasele sunt de asemenea depigmentate, de culoare roz. Ongloanele de cele mai
multe ori sunt depigmentate (ca şi coarnele) . Aptitudinile productive sunt bune pentru
producţia de carne avînd un ritm de creştere bun (spor mediu zilnic 0,8 - 1,2 Kg) şi un
randament la sacrificare ce poate ajuge chiar la 56-58%, şi mulţumitoare pentru producţia de
lapte (cca 3000 Kg lapte cu 3,7-3,8% grăsime). I se poate reproşa o slabă pretabilitate la
mulsul mecanic datorită mameloanelor mari, cărnoase, neuniforme şi datorită unei reduse
viteze de muls. Prezintă unele caracteristici mai puţin dorite cum ar fi defectele de
conformaţie, precocitate de producţie şi reproducţie reduse, activitate de reproducţie cu
ritmicitate slabă, cosum mare de energie pentru producţia de lapte. În perspectivă se va
practica creşterea în rasă curată (cu practicarea încrucişărilor de infuzie cu tauri din rasa
Simmental pentru corectarea defectelor de conformaţie şi pentru ameliorarea indicilor
productivi.
Rasa Bruna
Ca şi rasa precedentă are la bază rasa locală Sura de stepă care a fost înlocuită prin
folosirea în încrucişările de transformare a rasei Schwyz. Procesul de formare se pare că a
început după anul 1880, în zona Maramureşului, frecvent fiind cunoscută drept rasa Brună de
Maramureş. Este răspîndită cu precădere în zona de formare (Maramureş) şi în toată zona
subcarpatică a Moldovei , Munteniei şi Olteniei. Are o conformaţie specifică tipului mixt de
producţie lapte-carne.
Culoarea este brună uniformă de nuanţe variabile de la brun deschis pînă la tonuri
foarte puternice, apropiate de brun negricios. Pe linia superioară prezintă o zonă mai închisă
decît pe restul corpului, iar pe uger şi parţial pe zona ventrală are culoarea mai deschisă.
Prezintă mucoasele botului şi pleoapelor de culoare neagră, genele negre, parul alb în urechi
şi un inel alb în jurul botului. Mucoasa perianală şi perivulvară de culoare gălbuie cu pete
negre mai ales pe comisura vulvei. Coarnele şi copitele de culoare închisă, ceea ce le conferă

163
o bună rezistenţă. Dezvoltare corporală mijlocie, respectiv talia 125-130 cm şi greutatea
corporală de 450-550 Kg. Producţia de lapte mulţumitoare 3000 - 3500 Kg cu 3,8-3,9%
grăsime. Pentru producţia de carne realizează sporuri medii zilnice de 700 - 900 g/zi şi are
randament la sacrificare de 51-53%. Are unele defecte moştenite de la rasa locală constînd în
prezenţa unor defecte de conformaţie, greutate corporală mică în raport cu rasa amelioratoare
Schwyz din care provine, parametri de reproducţie şi de economicitate încă nesatisfăcători.

De asemenea aptitudinile pentru muls mecanic sunt modeste mai ales în ceea ce
priveşte simetria funcţională şi viteza de muls. În viitor va fi crescută în aceleaşi zone dar este
posibil ca prin noile relaţii de producţie, datorită rusticităţii sale să se extindă spre zonele mai
joase. Se va urmări în perspectivă, ca prin încrucişări de infuzie cu rasa Schwyz şi cu Bruna
americană (Brown Swiss) să se corecteze defectele menţionate, în sensul sporirii masei
corporale, ridicarea nivelului productiv, precocizare în producţie şi reproducţie, îmbunătăţirea
economicităţii în producţia de lapte.

Rasa Bălţată cu negru românească


S-a format în zonele de cîmpie ale ţării din rasa Sură de stepă sau alte populaţii locale
peste care s-a intervenit cu tauri din rasa Friză de diferite provenienţe (olandeză, germană,
israeliană, americană). Prin creşterea în sine a materialului ce prezenta însuşirile apropiate
raselor amelioratoare, prin izolarea reproductivă şi în urma unei relative standardizări a
parametrilor de creştere, populaţia a fost declarată ca rasă locală ameliorată în anul 1987, fiind
denumită Bălţată cu negru românească. Este o rasă cu aspect specific tipului morfoproductiv
de lapte, respectiv cu forme uscăţive, format corporal dreptunghiular şi profil trapezoidal, cu
uger bine dezvoltat şi cu aptitudini productive bune în direcţia producţiei de lapte. De
asmenea şi ugerul este mai pretabil la mulsul mecanic deşi nu atinge parametri raselor
ameliorate din care provine. Culoarea este balţată alb cu negru fără a se mai întîlni o repartiţie
caracteristică aşa cum se afla la Friza olandeză, astfel încît apar exemplare la care predomină
164
culoarea neagră sau exemplare la care predomină culoarea albă. Talia este de 125-129 cm
avînd o greutate corporală de 500 - 600 Kg. Producţia de lapte este de 3500-4000 Kg cu un
conţinut al laptelui în grăsime de 3,7 - 3,8%.

Sunt însă unităţi în care producţia medie de lapte depăşeşte 5500 Kg . Prezintă o
precocitate mulţumitoare de producţie şi reproducţie (cea mai bună faţă de celelalte rase
locale ameliorate) dar mai modestă faţă de rasele ameliorate de origine. De asemenea are
aptitudini bune pentru mulsul mecanic. Are aptitudini mulţumitoare şi pentru producţia de
carne, tineretul îngrăşat intensiv realizînd sporuri medii zilnice mulţumitoare (700-900 g/zi) şi
greutăţi de peste 400 kg la 18 luni. Adultele recondiţionate au la sacrificare randamente de 52-
53%. În perspectivă se va insista pe sporirea capacităţii productive, pe masivizarea populaţiei
actuale în vederea îmbunătăţirii cantităţii de carne obţinută de la adulte. În acelaşi timp se va
urmări îmbunătăţirea precocităţii, a economicităţii şi a aptitudinilor ugerului pentru mulsul
mecanic. Pentru a se atinge aceste obiective se vor folosi încrucişările de infuzie preponderent
cu rasa Holştein, dar şi cu alte suşe, în măsura în care pot contribui la atingerea obiectivelor
propuse.
Rasa Holstein Friză
Este o rasa caracterizata pentru productia ridicata de lapte. S-a format in nord-vestul
Europei, incepand cu Frezonia olandeza, si pana la Iutlnda daneza. Provine din vechile
populatii locale baltate cu negru, supuse din sec XVIII, unei intense activitati de selectie,
indeosebi pentru productia de lapte.
In selectia realizata pentru formarea acestei rase s-au urmarit productia ridicata de
lapte si adaptarea rase la mulsul mecenic (mulsul mecanic a fost introdus la inceputul formarii
acestei rase). Amelioratorii au incercat sa schimbe cat mai putin in mediu inconjurator pentru
a fi cat mai apropiata de conditiile naturale. Totdeauna s-au folosit mijloacele cele mai simple
si ieftine.
Toate acestea au dus la formarea unei rase care nu are nevoie de conditii speciale
deosebite de intretinere si este usor adaptativa la conditile climatice.
165
Poate foarte bine intretine in hale partial acoperite, in sistem liber, in grup, rezistand
foarte bine la temperaturile scazute.
Din punct de vedere nutritional necesita conditii de intretinere bune datorita
genotipului care a fost orientat spre o digestie activa si o productie cat mai mare de lapte.
Daca conditile nutritionale nu sunt asigurate in primul rand isi va pierde conditia fizica,
capacitatea de reproductie si in ultimul rand va scade productia lactata (este o rasa care se
„sacrifica”). Indicele de reproductie se poate ameliora cu o furajare uscata adecvata deoarece
deficientele nu au o baza genetica si se datoreaza dereglari metabolice aparute ca urmarea a
superproductiei lactate.
Fatarea de obicei se dasfasoara in conditii normale. Fatarea distrofica nu este
caracteristica acestei rase. Maturitatea este precoce si atinge productivitatea maxima la
mijlocul nivelului de dezvoltare.
Cresterea taurasilor de reproductie se incepe de la varsta de 16-18 luni cand ating 360-
380 kg. Productia de carne este considerata medie. Taurasii se pot ingrasa pana la greutatea de
aproximativ 500 de kg. Calitatea caracasei fiind mijlocie sau slaba.
Apectul exterior este armonios cu o buna dezvoltare corporala. Prezinta o roba baltata
cu negru, cu proportii diferite intre zonele pigmentate si cele nepigmentate, insa cu regiunea
capului pigmentata.Trunchiul este larg lung si adanc, cu linia superioara dreapta, iar
membrele sunt puternice cu aplombul corect, uger voluminos si constitutie fina.
Caracteristica rasei este culoarea baltata cu negru. Dar apar variante de culoare baltate
cu rosu (Red Holstein) care sunt homozigote (varianta de culoare rosie este recesiva in cazul
animalelor baltate cu negru).

Animalele baltate cu rosu nu se deosebesc cu nimica de animalele baltate cu negru


numai prin faptul ca ele sunt in numar mai scazut in populatia de bovine. Animalele Holstein
baltate cu rosu sunt indeosebi utilizate in incrucisari in care nu se doreste amestecarea
culorilor (de exemplu Baltata cu Rosu se incruiseaza cu Red Holstein).

166
In primul rand aceasta rasa este utilizata pentru productia de lapte. Productie ridicata
de lapte si predispozitia pentru mulsul automatizat permite ca aceasta rasa sa fie crescuta
foarte bine in marile ferme.
Potentialul de lapte este de 8000-10 000 litri pe lactatie cu un procent de grasime de
3,9. Productia maxima o realizeaza in lactatia a IV.
Se intrebuinteaza atat ca si rasa curata cat si incrucisata, pentru ameliorarea productiei
de lapte.
NOTĂ: În România au mai existat şi mai există încă rase dar cu mai mică importanţă
atît în ceea ce priveşte ponderea efectivelor cît şi ca performanţe. Mocăniţa, Pinzgau de
Transilvania, Taurinele roşii dobrogene, vaca de Dorna. De asemenea în scopul testării
comportării lor sau pentru acţiuni ameliorative au mai fost importate rase care au fost folosite
limitat, fără a căpăta o răspîndire deosebită (Roşie daneză, Jersey, Guernesey, Red Poll din
grupa raselor de lapte şi Aberdeen-Angus, Hereford, Santa Gertruda, Charolaise, etc din grupa
raselor de carne).

14.2. Tehnica reproducţiei taurinelor.


Folosirea vacilor la reproducţie
Vacile sunt animale poliestrice prezentînd mai multe cicluri de călduri pe parcursul
anului, călduri care se repetă din 21 în 21 de zile dacă vaca nu a rămas gestantă. Căldurile
durează 12 - 36 ore şi se pot manifesta mai intens sau mai şters în funcţie de individualitatea
animalului. Depistarea căldurilor se face de obicei prin observarea modificărilor
comportamentale (vaca devine neliniştită, sare pe alte vaci şi se lasă sărită, scade pofta de
mîncare în schimb setea este mai intensă, la păşune se izolează de grup căutînd taurul) dar şi
pe seama unor semne organice (vulva se înroşeşte, se tumefiază, prezintă scurgeri de lichid
filant, ugerul se edemaţiază, scade producţia de lapte, etc.). Este cert că animalele care nu fac
mişcare manifestă căldurile mai puţin intens, motiv pentru care este recomandată folosirea
taurilor încercători. S-a constatat că ovulaţia are loc de obicei la 12 - 16 ore de la începutul
manifestării căldurilor. Pe acest considerent, pentru a avea rezultate bune în ce priveşte
fecunditatea, se recomandă ca vacile să fie montate sau însămînţate o dată în momentul
observării căldurilor şI ulterior să se repete operaţia la 10 -12 ore.
Vîrsta optimă pentru introducere la reproducţie
Tineretul femel atinge maturitatea sexuală la 6-12 luni, vîrstă care nu corespunde cu
momentul optim de introducere şi folosire la reproducţie. Tineretul femel trebuie să atingă 65-

167
70% din greutatea vacilor adulte pentru a pute fi însămînţate prima dată. De obicei acest
stadiu se atinge la 17 - 18 luni pentru femelele din rasele precoce şi la 20 - 24 luni pentru cele
din rasele tardive. Însămînţarea prea timpurie poate genera rămîneri în urmă a creşterii
femelelor soldate cu obţinerea de femele de talie mică, sau cu fătări distocice ori cu aşa
numitele “fătări de neleapcă“. Întîrzierea peste vîrsta optimă se poate solda cu supraîngrăşarea
femelei urmată de tulburări ale funcţiei de reproducţie, iar glanda mamarăse dezvoltă
însuficient.
Termenul optim de însămînţare al vacilor
După fătare ciclul sexual se reia prin manifestarea căldurilor la 21 - 45 zile după care
se repetă la fiecare 21 zile. Nu se recomandă însămînţarea la primul ciclu deoarece în acest
interval se produce încă regresia uterului şi revenirea sa la dimensiunile normale. Este de
asemenea necesară refacerea mucoasei uterine pentru a găzdui o nouă gestaţie. Foarte rar se
pot însămînţa vacile în prima lună după fătare, respectiv dacă “prind greu“, dacă au o stare
excelentă de întreţinere sau dacă au producţii foarte mici de lapte. În a doua lună dupa fătare
se însămînţează în mod obişnuit primiparele cu stare bună de întreţinere, cu producţie mică de
lapte sau adultele care au producţii medii de lapte şi stare bună de întreţinere. În cea de a treia
şi a patra lună se însămînţează vacile recordiste, primiparele cu producţii mari de lapte ca şi
vacile cu stare de întreţinere mai puţin bună dar cu producţii bune de lapte.
Însămînţarea vacilor se poate face fie prin montă dirijată fie prin însămînţare
artificială, aceasta din urmă fiind cea mai recomandată datorită avantajelor pe care le prezintă.
Prin alegera termenului de însămînţare după fătare, reproducţia în fermele de vaci se poate
dirija astfel încît, în funcţie de condiţiile locale, fătările să poată avea loc eşalonat sau grupat.
Gestaţia şi pregătirea vacilor pentru fătare
Gestaţia la vaci durează în medie 285 zile. Starea de gestaţie poate fi constatată pe de
o parte prin lipsa repetării căldurilor după 21 zile de la însămînţarea precedentă, dar este util a
se apela la un specialist pentru dignosticul clinic al gestaţiei, dar numai după două luni de la
data considerată a însămînţării fecunde. Pe parcursul gestaţiei , cel puţin în primele două
treimi ale acesteia singura atenţie ce trebuie acordată femelelor este aceea că au nevoie de un
regim alimentar complet deoarece acum se produc la nivelul produsului de concepţie
modificări de ordin calitativ (organogeneza). Creşterea în volum a fetusului este
nesemnificativă şi nu reclamă aport energetic suplimentar. Abia din luna a 6-a, sau a 7-a de
gestaţie se pune problema adoptării unor măsuri speciale ce privesc femelele gestante, vizînd
acordarea repausului mamar, hrănirea şi întreţinerea diferenţiate.

168
Repausul mamar
Reprezintă perioada de odihnă a glandei mamare, premergătoare unei noi lactaţii ce se
va declanşa în urma viitoarei fătări. Rolul său este de a permite refacerea rezervelor organice
ale vacii în vederea susţinerii unei noi lactaţii, refacerea rezervelor de calciu, odihnirea
ţesutului secretor al glandei mamare. Repausul mamar se asigură prin înţărcarea vacilor,
respectiv prin sistarea extragerii laptelui din uger. În mod obişnuit vacile înţarcă singure sau
destul de uşor. În cazul vacilor performere însă, este nevoie ca înţărcarea să se facă forţat prin
restricţionarea hrănirii, reducerea cantităţii de apă administrată, limitarea sau excluderea
furajelor suculente şi concentrate, reducerea numărului zilnic de mulsori, mulgerea la
intervale mai mari de timp pînă cînd secreţia glandei mamare încetează. Durata recomandată a
repausului mamar variază între 60 - 90 zile şi ţine seama de starea de întreţinere a vacii,
nivelul producţiei din lactaţia precedentă, nivelul producţiei aşteptată în lactaţia următoare,
vîrsta femelei, etc.
Hrănirea vacilor gestante
În ultimele 2 - 3 luni de gestaţie, cînd vacile sunt înţărcate, se constată o creştere în
greutate datorată sporirii masei fetusului şi învelitorilor fetale, eventual depunerilor de rezerve
în organismul matern. Hrănire va avea ca termen de normare greutatea femelei şi sporul
mediu zilnic de creştere, astfel încît peste raţia de întreţinere să se suplimenteze cu 4 - 4,5 UN
şi 100 - 120 g PBD pentru fiecare Kg de spor în greutate. Se pot folosi toate sortimentele de
furaje, mai puţin (sau limitat) furajul murat (silozurile), mai ales în ultima lună de gestaţie . Se
interzice cu desăvîrşire folosirea în hrana femelelor gestante a furajelor mucegăite, alterate,
îngheţate. Iarna vacile gestante pot primi: 8-10 Kg fîn de leguminoase sau amestec de
graminee cu leguminoase, 5 - 10 Kg sfeclă furajeră, 2 - 4 Kg morcovi (numai dacă este
posibil), 1 - 4 Kg amestec de concentrate, 5 - 10 Kg de siloz (cu excepţia ultimei luni de
gestaţie), amestec mineral 100 - 150 g (sare de bucătărie, cretă furajeră, fosfat dicalcic). Vara
cel mai recomandat este furajul verde obţinut prin păşunat (40 - 60 Kg/zi) la care se adaugă
pentru echilibrare 1 - 4 Kg concentrate.
Întreţinerea vacilor gestante
Pe parcursul desfăşurării gestaţiei vacile sun menţinute în cireadă, evitîndu-se
aglomerările şi şocurile mecanice care ar putea declanşa producerea unor avorturi. De
asmenea se vor evita în măsura posibilităţilor curenţii prea puternici, temperaturile în exces
sau asocierea temperaturilor scăzute cu curenţi de aer şi umiditate ridicată. Standul se
recomandă să fie păstrat uscat şi cu un strat gros de paie pentru asigurarea unei odihne

169
confortabile. În cazul întreţinerii legate a vacilor, zilnic aceste trebuie să beneficieze de un
regim moderat de mişcare, fie prin scoatere în padoc fie prin plimbări dirijate pe distanţe de
1,5 - 2 Km.. Ar fi de dorit ca vacile gestante, care în mod normal sunt mai greoaie şi mai
liniştite, să fie întreţinute în grupe separate.
Fătarea
Indiferent de mărimea efectivului crescut şi de tehnologia adoptată, vacile trebuie să
beneficieze în momentul fătării de condiţii de igienă şi de confort deosebite. Aceste condiţii
pot fi asigurate în mod desăvîrşit într-un compartiment special conceput numit maternitate. Se
pot amenaja şi spaţii de fătare într-un capăt al adăpostuuli mai retras şi ferit de curenţi de aer
şi avînd un stand cu dimensiuni majorate faţă de cel folosit pentru vacile de lapte.
Desfăşurarea în bune condiţii a fătării impune respectarea cîtorva reguli: fătarea să aibă loc în
maternitate sau pe un stand de fătare; boxele sau standurile de fătare se vor menţine în stare
cît mai perfectă de igienă; în spaţiile destinate fătării se va limita la maximum circulaţia şi
orice factori perturbanţi; introducerea vacilor gestante în maternitate sau în spaţiile amenajate
pentru fătare se va face cu 10 - 14 zile mai înainte de data prognozată a fătării; se va sigura
permanent asistenţa de specialitate prin personal calificat dotat cu inventar specific : prelată,
frînghiuţe, cîrpe uscate, foarfece, soluţii dezinfectante, etc.
Îngrijirile vacii şi viţelului după fătare
Premergător fătării, consecutiv semnelor ce prevestesc iminenţa fătării (vaca este
agitată, se culcă şi se ridică des, urinează des, întoarce capul şi botul spre abdomen), se caută
să se igienizeze trenul posterior al vacii şi să se asigure confortul necesar în spaţiul unde se va
desfăşura fătarea, se vor pregăti materialele precizate anterior. În mod normal, la o fătare
eutocică expulzarea viţelului durează cca 30 minute; cînd apar complicaţii (fătări distocice
datorate prezentării incorecte a viţelului, bazin insuficient dezvoltat al femelei, etc.)
expulzarea poate dura mai multe ore, existînd şi pericolul pierderii viţelului sau chiar al
parturientei. Viţelul se va primi pe un strat gros de paie uscate sau pe o pînză de prelată; prima
operaţiune constă în îndepărtarea mucozităţilor de pe bot pentru eliberarea căilor respiratorii,
apoi se va proceda la ştergerea energică a corpului cu şomoioage de paie sau cu cîrpe pentru a
se favoriza uscarea sa. Această operaţiune o poate face chiar vaca mamă care lingînd viţelul
suplineşte toate intervenţiile menţionate. Dacă ombilicul nu s-a rupt sau este prea lung, se
secţionează, se stoarce de resturile de sînge şi se pensulează cu un dezinfectant. Ulterior
viţelul va fi eventual ajutat ca la maximum 1,5 - 2 ore să realizeze primul supt. Vaca mamă
trebuie să fie lăsată în linişte sau cel mult dacă transpiră abundent şi este frig, va fi acoperită

170
cu o pătură sau o prelată. După fătare, consecutiv pierderii însemnate de lichide prin
transpiraţie, vacile manifestă o sete pronunţată. Se recomandă administrarea unui barbotaj
format din cîţiva pumni de tărîţe, una două linguri de sare şi completat în găleată pînă la
umplere cu apă călduţă, amestec ce contribuie la refacerea echilibrului hidric al femelei. În
mod normal, în decurs de 2-3 ore se produce liminarea învelitorilor fetale. Dacă acestea nu au
fost eliminate în maximum 8 ore, este obligatoriu să fie solicitat medicul veterinar care va
rezolva situaţia. După fătare vaca rămîne în maternitate sau pe standul de fătare cca 10 -14
zile, timp în care viţelul va consuma obligatoriu lapte matern indiferent de metoda de alăptare.
Folosirea taurilor la reproducţie.
Ca şi femelele, masculii speciei taurine ating maturitatea sexuală foarte timpuriu (6-12
luni) dar şi în cazul lor, folosirea la reproducţie prezintă numeroase particularităţi. Folosirea la
reproducţie se face diferenţiat în raport de metoda de însămînţare adoptată (montă sau
însămînţări artificiale). Pentru montă taurii pot fi folosiţi după vîrsta de 16-18 luni iar pentru
însămînţări artificiale , mult mai tîrziu, după o tehnologie specială. Încărcătura anuală pe taur
este de cca 50 - 80 femele la montă şi ajunge la peste 5000 de femele în cazul însămînţărilor
artificiale. Regimul de folosire nu trebuie să depăşească 3 - 4 monte sau recoltări pe
săptămînă în funcţie de vîrsta taurului.
Hrănirea taurilor are ca obiectiv menţinerea taurilor în permanentă condiţie de
reproducţie şi asigurarea unui material seminal de calitate, ceea ce se poate obţine numai în
cazul unei hrăniri, întreţineri şi folosiri raţionale. Este important ca taurii să beneficieze de un
regim de hrănire puţin voluminos şi bogat în vitamine şi proteine. Taurii trebuie să primeasc
zilnic, raportat la 100 Kg greutate vie, cca 1,5 - 2,5 Kg SU/100 Kg greutate vie. Iarna un taur
trebuie să primească zilnic 8 - 10 Kg fîn din care cel puţin jumătate trebuie să fie de
leguminoase, 8 - 10 Kg furaj murat, 2 - 5 Kg concentrate, 4 - 6 ouă, 1 - 2 litri lapte şi 100 -
150 g amestec mineral. Pentru asigurarea aportului vitaminic taurii trebuie să aibă asigurate
zilnic suplimente de morcovi, sau grăunţe încolţite care stimulează spermatogeneza. Vara
taurii primesc jumătate din valaoarea energetică a fînului sub formă de masă verde pălită (10 -
20 Kg/zi/cap la care se adaugă fîn şi 2 - 5 Kg amestec de concentrate.
Întreţinerea taurilor. Adăpostirea se face în grajduri închise unde taurii pot fi
menţinuţi legaţi pe stand folosind sisteme de legare dublă pentru evitarea accidentelor, sau pot
fi ţinuţi liberi în boxe individuale. Igiena corporală se asigură zilnic prin ţesălat şi periat,
periodic se face igiena organelor genitale, iar la 2–3 luni li se curăţă ongloanele. Pentru
menţinerea condiţiei fizice taurilor li se asigură zilnic mişcarea fie prin intermediul

171
caruselului, fie legîndu-i la o căruţă trasă de alti tauri mai liniştiţi sau de boi sau prin ţinerea
lor pe păşune.
Creşterea tineretului taurin
Pentru asigurarea unei creşteri normale, viţeii trebuiesc bine supravegheaţi şi crescuţi
în baza unui riguros program care să cuprindă o schemă de creştere (parametri pe care trebuie
să-i atingă la diferite vîrste) şi o schemă de hrănire (care să corespundă pe deplin cu schema
de creştere, respectiv prin raţiile preconizate să se asigure sporurile în greutate
corespunzătoare planului de creştere). Hrănirea viţeilor se referă la sortimentul de materiale
pe care le consumă animalul.
Hrănirea viţeilor în subperioada colostrală. În prima săptămînă de viaţă, viţeii trebuie
să consume obligatoriu colostru care are proprietăţi hrănitoare, laxative şi imunologice. Viţeii
vor primi colostru la maximum două ore de la fătare. Cantitatea zilnică de colostru trebuie să
reprezinte cca. 1/5 - 1/7 din greutatea corporală (respectiv 7-8 litri), administrată în mai multe
tainuri de cîte o,5 - 1 litri datorită volumului mic al cheagului.
Hrănirea viţeilor pînă la înţărcare. După încheierea perioadei colostrală viţeii pot fi
hrăniţi prin două sisteme: clasic (sau tradiţional) şi modern (sau intensiv sau industrial).
Hrănirea prin sisteme clasice prezintă ca particular faptul că viţeii consumă cantităţi
relativ mari de lapte. Se asigură sporuri mari de creştere şi vţeii au o pornire şi o sănătate
bună. Sistemul este aplicabil acolo unde nu există posibilitatea folosirii substituienţilor de
lapte. Se folosesc trei variante: a) hrănirea cu lapte integral (viţeii consumă lapte integral de
trei patru ori pe zi, iar în cazul raselor de carne viţeii sug la discreţi; după cca trei luni
cantităţile de lapte se reduc progresiv obligînd viţeii să consume cantităţi tot mai mari din
furajele de bază); b) hrănirea cu lapte normalizat (viţeii primesc lapte cu un conţinut mai
scăzut de grăsime de 2 - 2,4%); c) hrănirea cu lapte integral plus smîntînit (în prima lună viţeii
consumă numai lapte integral, apoi după o perioadă de acomodare, numai lapte smîntînit pînă
la înţărcare.
Hrănirea prin sisteme moderne a fost adoptată în vederea reducerii consumului de
lapte integral, folosind substituienţi de lapte sau furaje combimate speciale, care să asigure
totuşi viţeilor o creştere fără probleme de sănătate sau nutriţionale. Se cunosc trei variante: a)
hrănirea cu substituienţi de lapte (după 14 zile de folosire a colostrului şi laptelui matern,
treptat în hrana viţeilor se introduc substituienţii de lapte de tipul Inlavit administrat sub
formă lichidă); b) hrănirea cu lapte integral şi nutreţuri combinate (viţeii consumă lapte
integral pînă la 4 sau 8 săptămîni după care se folosesc furaje combinate de tip starter cu 22 -

172
25% proteine şi max. 5 - 8 % celuloză pînă la vîrsta de trei luni, urmat de folosirea furajului
grower); c) hrănirea cu cantităţi reduse de lapte (se folosesc tehnici care obligă viţeii să
consume cantităţi sporite de concentrate, fibroase şi suculente).
Hrănirea viţeilor cu nutreţuri vegetale. Viţeii trebuiesc obişnuiţi cît mai timpuriu cu
consumul de furaje pe care le folosesc taurinele ca specie, de la vîrste foarte tinere, dar în
funcţie de fiziologia normală a tubului digestiv al viţelului. Concentratele se introduc în hrană
încă de la vîrsta de 10 zile sub formă de făinuri cernute (de preferinţă făină de ovăz); de la 18-
20 de zile se pot introduce tărîţele, şroturile, făinurile de ovăz şi poumb, iar după 25 de zile se
vor folosi uruielile. Fibroasele se pot introduce în hrană încă de la 2 - 3 săptămîni folosind
fînul de otavă, fîn de leguminoase sau făina de fîn amestecată cu concentratele, continuînd cu
folosirea furajelor ca atare. Suculentele se pot introduce de la cca. 2-3 săptămîni (morcovi
tocaţi), la o lună furaj murat şi după 45 zile sfecla. Amestecurile minerale se vor introduce
obligatoriu după1 - 1,5 luni de viaţă şi vor conţine făină de oase, cretă furajeră, sare de
bucătărie. Apa se va afla la dispoziţia viţeilor la discreţie chiar din primele zile de viaţă,
obligatoriu de la vîrsta de o săptămînă.
Tehnica alăptării viţeilor
Alăptarea reprezintă modul în care viţelul îşi primeşte laptele pe care îl consumă. Se
deosebesc trei sisteme de alăptare: naturală, artificială şi mixtă.
Alăptarea naturală. Se poate regăsi sub forma alăptării le vaci mame şi alăptarea la
vaci doici. Aceste metode asigură preluarea laptelui de către viţei direct prin supt prezentînd
o serie de avantaje dar şi de dezavantaje.
Alăptarea artificială presupune folosirea diferitelor dispozitive prin care laptele sau
substituienţii de lapte sub formă lichidă sunt distribuite viţeilor. Se folosesc: alăptarea la
biberon, alăptarea la găleată, alăptarea la instalaţii (doici) mecanice. Toate aceste tehnici
solicită respectarea unor reguli stricte privind igiena vaselor folosite şi a păstrării temperaturii
laptelui la nivele care să nu genereze tulburări gastrice la viţei.
Alăptarea mixtă, presupune folosirea în primele 10 - 14 zile a alăptării naturale
trecîndu-se apoi la una din formele alăptării artificiale.
Înţărcarea viţeilor presupune sistarea administrării laptelui către viţei, consecutiv
obişnuirii acestora cu consumul de furaje care să le asigure aportul nutriţional suficient pentru
o creştere corespunzătoare. Se poate practica înţărcarea foarte precoce (la 6-8 săptămîni),
precoce (la 12-13 săptămîni), clasică (la cca. 3 luni) şi tardivă (la cca. 5-6 luni).

173
Întreţinere viţeilor. După fătare viţeii pot fi întreţinuţi în primele două săptămîni fie
lîngă vacile mame (dacă fătarea are loc în boxe de fătare cu întreţinere liberă), fie în
profilactoriu (dacă vacile sunt întreţinute legat). Această conduită este impusă de
obligativitatea ca viţeii să primească în primele 10-14 zile lapte matern După vîrsta de două
săptămîni şi pînă la înţărcare, viţeii se întreţin în creşă, în boxe colective, asigurîndu-se
condiţii de igienă şi de microclimat corespunzătoare cu referire specială la temperatură,
umiditate, curenţi de aer, prezenţa gazelor toxice. De asemenea creşa trebuie să permită
aplicarea tehnicilor de alăptare adoptate ca şi a distribuirii furajelor . Este absolut obligatoriu
ca viţeii să aibă posibilitatea folosirii padocurilor pentru efectuarea de mişcare şi pentru a sta
cît mai mult în aer liber. Spre sfîrşitul perioadei viţeii vor fi separaţi pe sexe.
Creşterea, întreţinerea şi hrănirea tineretului taurin femel pentru prăsilă.
Întreţinerea tineretului taurin de prăsilă se realizează în adăposturi prevăzute cu boxe
colective şi cu amenajări adecvate care să permită asigurarea parametrilor de microclimat
corespunzători. După înţărcare tineretul taurin femel va fi astfel întreţinut şi hrănit încît să
realizeze parametri de creştere specifici animalelor folosite pentru producţie.

14.3. Producţiile taurinelor


Producţia de lapte. Laptele reprezintă o producţie de bază a taurinelor, el ca produs
reprezentînd un aliment complet. Laptele reprezintă un produs al glandei mamare care
valorifică în proporţie de 65-75% energia din furaje. Producţia de lapte, în funcţie de
modalitatea de exprimare (individuală, totală, marfă) este influenţată de diferiţi factori.
Factorii care influenţează producţia individuală de lapte. Producţia individuală este
cantitatea de lapte produsă de o vacă pe parcursul unei lactaţii. Ea poate fi influenţată de
factori interni sau genetici (rasa, individualitatea, vîrsta, luna de lactaţie, starea de călduri,
starea de gestaţie, economicitatea exprimată prin indicele de lapte, vîrsta primei fătări) şi de
factori externi sau de mediu (durata repausului mamar, durata service-period-ului, sezonul
fătării, hrănirea, adăparea, mulgerea, gimnastica funcţională, odihna vacilor, reflexele
condiţionate, condiţiile climatice).
Factorii care influenţează producţia totală (globală) de lapte. Producţia totală este
reprezentată de cantitatea de lapte obţinută de la un efectiv de vaci dintr-o fermă, unitate,
regiune, zonă sau chiar ţară. Această producţie este influenţată de: a)Numărul şi densitatea
vacilor la 100 ha teren arabil, b) producţia individuală, c)ritmicitatea funcţiei de reproducţie.

174
Factorii care influenţează producţia de lapte marfă. Producţia de lapte marfă este
reprezentată de acea fracţiune din producţia totală destinată valorificării prin vînzare. Ea este
influenţată de: a) nivelul producţiei totale, b) consumul intern de lapte şi c) de calitatea
laptelui.
Producţia de carne.
Factorii care influenţează producţia individuală de carne. Sunt factori interni (rasa
sau linia, vîrsta animalului, sexul, precocitatea) şi factori de mediu (hrănirea, sistemul de
îngrăşare)
Factorii care influenţează producţia totală de carne. a) numărul de animale destinate
sacrificării, b) greutatea vie individuală, c) randamentul la sacrificare.

14.4. Exploatarea vacilor pentru lapte.


14.4.1. Întreţinerea vacilor de lapte.
Obţinerea de producţii care să satisfacă exigenţele economice şi igienice în contextul
respectării cerinţelor biologice ale animalelor se face în spaţii construite de om. Întreţinerea se
referă la totalitatea aspectelor legate de adăpostire, îngrijiri corporale, hrănire, recoltare a
producţiei şi mişcare ce sunt asigurate animalelor exploatate într-o anumită direcţie de
producţie.
Artificializarea condiţiilor de întreţinere a condus la apariţia unor soluţii dintre cele
mai diverse menite să asigure dezideratele menţionate anterior.
În mod fundamental, întreţinerea vacilor se realizează în două sisteme de întreţinere ce
au drept criteriu de clasificare modul în care animalele sunt sau nu fixate într-un anumit loc în
cadrul spaţiului. Se deosebeşte aşadar: sistemul de întreţinere legată şi sistemul de întreţinere
liberă.
Ambele sisteme de întreţinere asigură amenajări interioare care au şi elemente comune
dar şi deosebiri. Asemănarea constă în aceea că în ambele sisteme există zone distincte pentru
odihna vacilor, pentru circulaţe şi pentru furajare. Deosebirile se referă la dispunerea şi
dimensiunile acestor zone ca şi legat de tehnicile adoptate pentru diverse activităţi cu caracter
tehnologic cum este mulgerea, distribuirea furajelor, efectuarea anumitor acţiuni, etc.
Întreţinerea legată a vacilor de lapte. Adăposturile au capacităţi diferite mergînd de la
cîteva capete pînă la peste 200 capete. Întreţinerea vacilor se realizează prin legarea acestora
pe un spaţiu fix numit stand ce serveşte la odihna animalelor. Animalele pot fi întreţinute pe

175
un singur rînd, mai frecvent pe două rînduri şi mai rar pe patru rînduri. Dispunerea nimalelor
unele faţă de celelalte cunduc la două forme de întreţinere: “cap la cap“ sau “crupă la crupă“.
În interior, în cazul celei mai frecvente forme întîlnite de întreţinere pe două rînduri cu
dispunere “cap la cap“, ca elemente de amenajare interioară se găseşte central o alee de
furajare cu o lăţime care să permită trecerea mijloacelor de transport şi distribuire a furajelor;
de fiecare parte se află ieslele în care sunt distribuite furajele spre a se afla la dispoziţia
animalelor. Amenajarea se continuă spre lateral cu două rînduri de satanduri pe care stau
vacile. Standurile pot avea lungime variabilă: scurte (cca 130 - 140 cm), mijlocii (160 - 180
cm) sau lungi (peste 220 cm) , corelat cu sistemul adoptat pentru evacuarea dejecţiilor, iar
lăţimea este pentru un singur animal de 1,07 - 1,10 m. Standurile sunt separate prin
despărţitori de stand cîte una la două locuri, pentru a permite odihna vacilor şi pentru a
permite îngrijitorilor să efectuieze mulsul. Standul se confecţionează din materiale rezistente
dar nu prea reci, asigurînd o pantă de scurgere antero-posterioară de 1 - 2%. În partea
posterioară a standurilor se află rigolele pentru colectarea şi evacuarea dejecţiilor avînd
dimensiuni de asemenea corelate cu tipul şi tehnica adoptate pentru evacuare a dejecţiilor.
Spre pereţi se află aleile de circulaţie ce servesc cu precădere circulaţiei îngrijitorilor, dar sunt
folosite şi de către animale cînd sunt scoase din adăpost
Fixarea vacilor se poate realiza prin diferite metode: gîtar fixat la podea, sistem
Grabner sau legare mecanică. Pentru adăpare , la nivelul ieslei sunt montate adăpători
automate cu clape sau cu nivel constant. Mulgerea se efectuiază pe stand, folosind de regulă
aparatul de muls mecanic în variantele: muls la găleată sau bidon de tip “Banat“, sau muls cu
colectarea şi transportul centralizat al laptelui. Practicarea acestor tehnici de muls implică
existenţa în adăpost a unui sistem de conducte pentru transmiterea vacumului sau pentru
transportul laptelui. Dacă se practică mulgerea manuală nu mai apar elemente distincte de
amenajare interioară.
Întreţinerea liberă a vacilor de lapte.
Acest sistem păstrează principalele zone de amenajare interioară, cu precizarea că
animalele nu mai sunt fixate pe un loc anume, avînd posibilitatea să-şi aleagă singure locul de
staţionare, de odihnă sau de furajare. Distribuirea acestor zone în cadrul construcţiilor se
regăseşte în diferite variante. Ceea ce este particular este faptul că zona de odihnă (cuşetele)
sunt plasate sub formă de baterii, au dimensiuni mai mari decît standul pentru întreţinerea
legată, iar vacile au permanent acces spre toate utilităţile (zonă de hrănire, de adăpare, padoc).

176
De asemenea cu caracter particular trebuie menţionat faptul că mulgerea vacilor se
efectuiază în mod obligatoriu în spaţii special amenajate cunoscute sub denumirea de
platforme sau săli de muls, la care vacile sunt aduse în vederea recoltării laptelui. Sălile de
muls pot fi de diferite tipuri: tandem, brăduleţ (sau neozeelandez) ori platformă rotativă.
Hrănirea vacilor de lapte.
Vacile exploatate pentru producţia de lapte au căpătat în timp aptitudini productive
care depăşesc substanţial necesarul de producţie pentru asigurarea laptelui util viţelului.
Vacile au devenit adevărate maşini de conversie a furajelor în lapte util scopurilor omului.
Aceasta subliniază rolul alimentaţiei care prin aportul material condiţionează nivelul
performanţei. Hrănirea raţională care asigură în totalitate principii nutritivi specifici reprezintă
principalul obiectiv în exploatarea vacilor de lapte.
Pentru vacile producătoare de lapte, din punct de vedere tehnic, hrănirea va avea în
vedere asigurarea funcţiilor vitale şi asigurarea necesarului pentru producţia de lapte aferentă,
în conformitate cu metodologia adoptatată şi acceptată oficial. Este de remarcat faptul că
vacile de lapte au nevoie de un regim de hrănire preponderent voluminos.
14.4.2. Mulgerea vacilor
Prin tehnologia de mulgere a vacilor se întelege totalitatea masurilor de organizare si
desfasurare a mulsului. Mulsul este considerat cel mai important moment al tehnologiei de
exploatare a vacilor. De modul de realizare al mulsului depinde cantitatea de lapte muls si
starea de sanatate a vacilor.
Ca regula generala de efectuare a mulgerii aceasta trebuie executata correct, energic si
într-un timp scurt. Pentru mulgerea vacilor se folosesc doua sisteme: mulsul manual si mulsul
mecanic.
Tehnologia mulsului manual al vacilor are 4 etape: pregatirea vacilor pentru muls;
pregatirea mulgatorului; pregatirea vasului de muls; mulgerea propri-zisa.
Mulgerea este cea mai importanta si are doua faze: masajul ugerului si mulgerea propriu-zisa.
Toate procedeele de muls se realizeazaa cu doua mâini, prin miscari alternative pe cele
doua mameloane astfel încât laptele sa curga în jet continuu. În functie de asocierea si ordinea
mameloanelor mulse, procedeele de muls sunt:
- mulgerea laterala – se mulg în primul rand mameloanele din partea dreapta si apoi cele din
partea stânga.
- mulgerea încrucisata sau în diagonala – se asociaza mamelonul stâng posterior cu dreptul
anterior si drept posterior cu stânga anterior.

177
- mulgerea directa - se mulg mai întâi sferturile anterioare si apoi sferturile posterioare,
aceasta metoda fiind cea mai indicata.
Metodele de muls manual ale vacilor de lapte se executa în mai multe moduri: cu mâna
plina, cu nod si cu doua degete.
Tehnologia mulsul mecanic consta în mulgerea vacilor cu ajutorul unor apara
instalatii de muls, este un muls igienic, complet, fapt ce face ca acesta sa fie folosit in toate
fermele si chiar si in gospodaria populatiei.
Avantajele mulsului mecanic consta în reducerea efortului fizic, obtinerea unui lapte
igienic, marirea cantitatii de lapte si procentul de grasime.
Mulsul mecanic se realizeaza în doua variante:
- mulgerea pe standul de grajd care poate fii: la galeata, în carucior mobil de muls sau
mulgere cu colectare si transport centralizat al laptelui.
- mulgerea în sali de muls care, în functie de tipul platformei sau a salii, se clasifica în: muls
în sala de tip bradulet, în sala de tip tandem sau muls pe platforma totativa, avand capacitate
variate, in functie de necesitatea fermei.
Mulgerea rationala impune respectarea unor reguli si anume:
- respectarea orelor de muls si a normelor de igiena pentru obtinerea unui lapte conform in
ceea ce priveste incarcatura microbiana, numarul de cellule somatice si numarul de germeni;
- masajul ugerului si eliminarea primelor jeturi de lapte;
- comportarea blânda;
- mulsul mecanic sa fie rapid, energic si complet;
- mulsul complet al ugerului printr-un masaj final.
- frecventa mulsului în raport de nivelul productiv.

14.5. Exploatarea taurinelor pentru carne.


Obţinerea de cantităţi sporite de carne de la taurine a fost şi este posibilă în contextul
înţelegerii faptului că procesul de creştere reprezintă un proces modelabil. Toate taurinele îşi
încheie în mod normal viaţa în abator (cu ecepţia accidentelor), permiţînd valorificrarea masei
corporale pe care o prezintă. Tehnicile şi tehnologiile imaginate şi verificate de către om au
permis obţinerea de producţii superioare de carne în condiţii deosebite de eficienţă.
S-au dezvoltat şi aplicat tenologii de îngrăşare difernţiate în funcţie de gradul de
intensifizare al producţiei: îngrăşarea intensivă, îngrăşarea semiintensivă şi îngrăşarea
extensivă. Îngrăşarea intensivă a fost concepută pentru a specula abilităţile biologice ale

178
animalelor astfel încît tehnologia de îngrăşare intensivă a fost structurată pe perioade şi faze
(alăptare-înţărcare, creştere, îngrăşare, finisare. În cazul îngrăşării semiintensive s-au
structurat fazele de: acomodare, îngrăşare (diferenţiate în funcţie de sortimentul de furaj pe
baza căruia se face îngrăşarea) şi finisare. Şi în cazul îngrăşării taurinelor, hrănirea are în
vedere asigurarea principiilor utritive adecvaţi categoriilor de animale destinate îngrăşării.

TEST DE EVALUARE A TEMEI NR. 14


1. Cine a stat la baza formarii rasei Baltata romaneasca ?
Răspuns:
La baza formării rasei Bălţată româneasca au stat populaţiile locale de Sură de stepă, ce au
fost transformate prin încrucişări de absorbţie, mai mult sau mai puţin dirijate, cu tauri de rasă
Simmental de diferite provenienţe.
2. Care sunt performanţele productive ale rasei Holstein Friză?
Răspuns:

3. Ce este repausul mamar


Răspuns:

4. Care sunt factorii interni ce influenţează producţia individuală de lapte?


Răspuns:

179
Rezumatul temei
14. Exploatarea taurinelor
14.1. Rasele de taurine :
a. rasa Sură de stepă ;
b. rasa Bălţată românească ;
c. rasa Brună ;
d. rasa Bălţată cu negru românească ;
e. rasa Holstein Friză
14.2. Tehnica reproductiei taurinelor :
a. folosirea vacilor la reproduţie;
- vârsta optimă pentru introducere la reproducţie;
- termenul optim de însămânţare a vacilor;
- gestaţia şi pregătire vacilor pentru fătare;
- repausul mamar;
- hrănirea vacilor gestante;
- întreţinerea vacilor gestante;
- îngrijirea vacii şi viţelului după fătare;
b. folosirea taurilor de reproducţie;
- hrănirea taurilor;
- întreţinerea taurilor;
- folosirea taurilor;
14.3. Cresterea tineretului taurin :
a. hrănirea viţeilor în subperioada colostrală ;
b. hrănirea viţeilor până la înţărcare;
- hrănirea prin sisteme clasice;
- hrănirea prin sisteme moderne;
c. înţărcarea viţeilor;
d. întreţinerea viţeilor;
e. creşterea, întreţinerea şi hrănirea tineretului taurin femel pentru
prăsilă;
14.4. Principalele producţii obtinute de la taurine.
a. producţia de lapte ;
- factorii care influenţeaza producţia de lapte ;

180
b. producţia de carne ;
- factorii care influenţeaza producţia de carne;
14.5. Tehnologii de crestere a taurinelor :
a. exploaatrae vacilor de lapte ;
b. exploatarea taurinelor pentru carne.

181
TEMA NR. 15
EXPLOATAREA CABALINELOR

Unităţi de învaţare:
» Idenitficarea principalelor rase de cabaline.
» Tehnologia reproducţiei la cabaline.
» Creşterea tineretului cabalin.
» Producţiile cabalinelor
Obiectivele temei
 Caracteristici morfo-productive de identificare a principalelor rase de cai.
 Creşterea, întreţinerea şi hrănirea cabalinelor adulte de reproductie.
 Monta şi însămânţarea artificială.
 Gestaţia, fătarea şi îngrijirea mânjilor fătaţi.
 Caracteristicile principalelor producţii obţinute de la cabaline
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Georgescu, Gh., Ujica, V., Lungulescu, G., Marcu, N., 1982 – Tehnologia
cresterii cabalinelor si echitatie. Ed. Didactica si Pedagogoica, Bucuresti
2. Georgescu, Gh., Petrache, E. , 1990 – Tehnologia cresterii cabalinelor si
echitatie. Ed. Ceres, Bucuresti
3. Marginean, GH., Georgescu, G., Maftei, M., 2005 Indrumator de lucrari
prectice pentru explatarea cabalinelor. Ed. Agro Tehnica, Bucuresti
4. Velea, C., Tarnoveanu, I., Marcu, N., Bud, I., 1980 – Cresterea cabalinelor,
Ed. Dacia, Cluj- Napoca

15.1. Principalele rase de cabaline


Rasa Arabă
Este o rasă uşoră de cabaline, formată în Platoul Asiei Centrale, de unde a fost adusă
în peninsula Arabă. In procesul de formare s-a aplicat o selecţie riguroasă, creşterea în rasă
curată, o hrănire raţională precum şi gimnastica funcţională a aparatului locomotor.
Caracteristici morfo-productive. Animalele din această rasă au talia de 148-152 cm,
iar greutatea corporală de aproximativ 450 kg. Capul este bine proporţionat, cu profilul drept,

182
gâtul este frumos arcuit. Grebănul este înalt, spinarea scurtă, dreaptă şi largă, iar crupa potrivit
de musculoasă şi orizontală. Culoarea predominantă este murgă şi mai rar neagră sau roibă.

Este un cal de viteză care are un temperament vioi. Aliura obişnuită este galopul pe
distanţe lungi.
Rasa Pur sânge englez
Este la fel o rasă uşoară de cabaline. S-a format în prima jumătate a secolului XVIII,
în Anglia, prin încrucişarea armăsarilor din rasele Arabă, Berberă şi Turcească cu iepele
locale englezeşti, printr-o selecţie riguroasă, alimentaţie normală şi gimnastică funcţională.
Caracteristici morfo-productive. Capul este fin, cu profilul drept, gâtul este lung şi
purtat oblic. Grebănul este înalt iar spinarea şi şalele sunt drepte. Membrele sunt lungi cu
tendoane puternice şi cu articulaţii largi şi bine conturate. Toracele este profund, iar
abdomenul este supt. Talia animalelor este cuprinsă între 155 şi 165 cm. Culoarea părului este
de regulă, murgă şi roibă.

In general, animalele din această rasă se caracterizează printr-o constituţie fină şi un


temperament vioi, aptitudinea principală fiind viteza în galop.
Varietatea Ghidran
S-a format în Ungaria din împerecherea armăsarului arab “Ghidran” cu iepe ungureşti
şi moldoveneşti, desendenţa femelă obţinută fiind împerecheată cu armăsari Pur sânge englez.
Face parte din categoria raselor uşoare de cabaline.
183
Caracteristici morfo-productive. Animalele au, în medie, o talie de 155 cm şi greutate
corporală de 500 kg. Prezintă o conformaţie corporală armonioasă. Culoarea este roibă de
diferite nuanţe.

Animalele din această rasă sunt folosite pentru călărie şi tracţiune uşoară.
Calul românesc
Se presupune că la formarea acestei rase au luat parte rasele Ariană şi Mongolă. Sub
influenţa condiţiilor pedo-climatice au apărut mai multe varietăţi cum ar fi: moldovenească,
ialomiţeană, dobrogeană, transilvăneană şi de munte.
Caracteristici morfo-productive. Animalele prezintă o dezvoltare corporală mijlocie
spre mică. Talia este de 130-145 cm, iar greutatea corporală 350-400 kg. Culoarea care
predomină în cadrul rasei este murgă şi neagră.
Rasa aceasta este o rasă uşoară de cabaline, fiind un cal rezistent, rustic şi energetic, în
special varietatea de munte.

Rasa Huţulă
Este originară din zona Carpaţilor Nordici ai Moldovei.
Caracteristici morfo-productive. Animalele din această rasă prezintă o conformaţie
corporală armonioasă, cu trunchiul lung, larg şi adânc, şi cu membrele relativ scurte, dar cu
articulaţii puternice. Talia este de cca 137-140 cm şi greutatea corporală de aproximativ 400
kg. Se întâlnesc diferite nuanţe de culoare cum ar fi: neagră, murgă, şoricie, roibă şi şargă.
Este o rasă uşoară de cabaline şi se utilizează la tracţiune şi la port-samar.
Rasa Lipiţană
Numele acestei provine de la herghelia Lipizza (Austria), unde s-a format prin
încrucişarea cailor italieni, spanioli, danezi şi arabi.
Caracteristici morfo-productive. In general, animalele au talia de 152 cm şi greutatea
corporală de 450 kg.şi se caracterizează printr-un mers elegant. Culoarea este vânătă sau
murgă şi mai rar neagră sau roibă.

184
Este o rasă intermediară de cabaline, bună pentru călărie şi munci mijlocii.
Trăpaşul românesc
S-a creat prin încrucişarea Trăpaşului american cu Trăpaşul Orlov şi Trăpaşul francez.
Caracteristici morfo-productive. Acest cal are o conformaţie neuniformă, în schimb
este foarte omogen ca aptitudini, fiind specializat pentru trap. Culoarea este murgă, neagră şi
roibă. Este o rasă intermediară de cabaline.
Rasa Ardeneză
S-a format în Belgia, în zona munţilor Ardeni.
Caracteristici morfo-productive. Animalele din această rasă au conformaţia specifică
raselor de tracţiune grea. Gâtul este scurt şi gros, de formă piramifală. Spinarea, şalele şi
crupa sunt duble şi musculoase. Animalele au o talie cuprinsă între 150 şi 170 cm şi o greutate
corporală de 650-750 kg. Culoarea este roibă, murgă şi dereşă. Temperamentul acestor
animale este liniştit.

15.2. Tehnologia reproducerii cabalinelor


15.2.1. Creşterea, întreţinerea şi hrănirea cabalinelor adulte de reproductie
Intreţinerea şi hrănirea armăsarilor de reproducţie. Intreţinerea şi exploatarea
raţională a armăsarilor de reproducţie constituie măsuri importante care condiţionează
performanţele lor de reproducţie şi calitatea produşilor obţinuţi în generaţiile următoare.
Armăsarii de reproducţie (pepinieri) din herghelii se ţin în boxe individuale, dispuse
pe două rânduri, cu culuoar de serviciu central, sau pe un rând, cu culuoar lateral. Boxele
individuale au o suprafaţă de 16 m2, fiind despărţite de pereţi înalţi de 2,2-2,4 m. Până la
înălţimea de 1,3-1,4 m, peretele este compact, iar restul este din grilaj metalic sau lemn,
asigurându-se astfel o supraveghere uşoară a armăsarilor, dar şi obişnuirea acestora cu
armăsarii vecini. Uşa boxei este glisantă sau cu deschidere laterală şi are o lăţime de 1,2 –1,3
m. In boxe există o iesle din beton sau metal, aşezată la o înălţime de 0,9-1,1 m şi o
adăpătoare cu nivel constant. Pardoseala este din argilă tasată, peste care se aşterne zilnic un
strat de paie, după ce au fost schimbate cele de dinainte.
Armăsarii întreţinuţi în boxe se ţin liberi şi sunt nepotcoviţi.
Armăsarii din depozite sunt cazaţi în grjduri de tip hală, cu o capacitate de 40-50 de
capete. Pot fi dispuşi pe unul sau două rânduri în standuri individualizate prin stănoage sau
pereţi ficşi. Adăposturile armăsarilor de reproducţie trebuie să fie spaţioase, luminoase şi bine

185
aerate. Microclimatul din adăposturi se caracterizează printr-o temperatură de 8-12oC, şi o
umiditate relativă de 60-75 %.
Hrana care se administrează trebuie să fie constituită din nutreţuri bogate în substanţe
proteice şi vitaminice, cele mai indicate fiind: fânul de graminee, de leguminoase, paiele de
ovăz, fânul de borceag, grăunţe de ovăz şi de orz etc. In perioada de montă intensă, pe lângă
fân de bună calitate (2-4 kg/zi), concentrate şi săruri minerale, hrana trebuie completată cu
furaje de origine animală cu valoare biologică ridicată (ouă, lapte, făină de carne etc.).
Furajele concentrate (5-7 kg/zi), se administrează în trei tainuri după adăpare: dimineaţa şi
seara se dă ovăz de bună calitate, iar la prânz un amestec de uruială de orz, mazăre, ovăz,
tărâţe de grâu, bine amestecate şi înmuiate cu apă. In perioada de vară, când armăsarii sunt în
repaus, o parte din fân este înlocuită cu masă verde (10-15 kg/zi), uşor pălită.
Zilnic, armăsarii vor fi supuşi unui program de mişcare de 2-3 ore. Mişcarea lor se
execută numai dirijat sub supravegherea atentă a personalului calificat. De asemenea, se va
acorda o atenţie deosebită igienei corporale şi igienei copitelor.
Intreţinerea şi hrănirea iepelor de reproducţie. Iepele sunt cazate în grajduri tip hală
unde se ţin libere, nepotcovite şi sunt grupate pe stări fiziologice: iepe mame cu mânji, iepe
gestante înţărcate, iepe sterpe. Adăposturile au o înălţime de 3-3,5 m, o lăţime de 10 m şi o
lungime variabilă, în funcţie de capacitatea de cazare. Pardoseala este din pământ bătut peste
care se aşterne zilnic un strat de paie, după ce a fost curăţat precedentul. De-a lungul pereţilor
laterali sunt amplasate jgheaburile pentru concentrate, suculente şi bazinele de apă.
Pe timp de vară, se practică sistemul mixt de întreţinere, iepele fiind menţinute ziua pe
păşune sau la padoc şi noaptea sau pe timp nefavorabil în adăpost.
Deoarece în perioada de alăptare iepele sunt şi în primele 4-5 luni de gestaţie, acestea
trebuie hrănite raţional. Furajele indicate în acest scop sunt: fânul de leguminoase, de
graminee, grăunţele de ovăz şi orz, mazăre, tărâţe, porumb, şroturi, iar vara se administrează
nutreţuri verzi.
In raţia zilnică pot intra 5-8 kg fân, 2-3 kg paie, 2-4 kg morcovi, 6-8 kg sfeclă sau
nutreţ murat, 2-4 kg amestec de concentrate. Raţia se administrează în 3-4 tainuri, din care
tainul de seară trebuie să fie cel mai voluminos.
In sezonul de iarnă, mişcarea se execută prin scoaterea iepelor în padoc sau prin
parcurgerea a 3-5 km în aliură alternantă de pas şi trap. Vara, mişcarea se asigură prin
deplasarea spre şi de la păşune sau prin ţinerea iepelor tot timpul zilei în padoc.

186
Intreţinerea şi hrănirea cailor de muncă. Caii de muncă sunt ţinuţi în adăposturi care
au o capacitate de 20-50 de capete. Dispunerea cailor în adăpost se poate face pe un rând sau
pe două rânduri. Nu se recomandă pardoseala din argilă bătută (se formează gropi şi se
dezinfectează greu), ci pardoseala combinată (1/3 anterioară din pământ bătut şi 2/3
posterioare din cărămidă pe cant sau asfalt). Standurile sunt despărţite prin stănoage sau prin
pereţi de scândură ficşi. Islea este amplasată pe peretele longitudinal, în momentul
alimentaţiei caii legându-se la iesle.
Pentru producerea energiei necesare desfăşurării efortului de muncă este nevoie de
asigurarea unor anumite nivele ale glucidelor, proteinelor, vitaminelor şi sărurilor minerale.
Glucidele reprezintă sursa de energie necesară în vederea desfăşurării efortului de muncă. In
acest scop, pentru caii de muncă cele mai indicate furaje sunt: fânul de graminee, paie de
ovăz, cocenii de porumb, boabele de orz şi de ovăz, sfecla furajeră etc.
Raţia este administrată la ore fixe, adăparea făcându-se înainte de administrarea
concentratelor. Ordinea de administrare a nutreţurilor este următoarea: fibroase sau grosiere,
apă, concentrate şi din nou fibroase sau grosiere.
O atenţie deosebită se va acorda pansajului, igienei copitelor şi potcovitului.
15.2.2. Monta şi însămânţarea artificială
Tineretul cabalin se poate utiliza la prima montă în momentul în care a realizat cel
puţin 75 % din dezvoltarea de adult. Maturitatea sexuală depinde de numeroşi factori (rasă,
precocitate, individ, condiţii de întreţinere şi hrănire) şi se instalează la vârsta de 15-18 luni.
Vârsta optimă de reproducţie este de 2,5-3 ani la rasele grele şi semigrele, de 3 ani la rasele
Pur sânge englez, Arab şi Trăpaş, de 3,5-4 ani la “jumătăţile de sânge” şi de 5-5,5 ani la rasele
naturale.
La iepele adulte, căldurile apar în medie la 8 zile după fătare. Dacă iepele nu au rămas
gestante căldurile reapar după 21 de zile.
Durata ciclului sexual la iapă variază între 16 şi 28 de zile, fiind în medie de 21 de
zile. Estrusul durează timp de 4-5 zile, moment în care se realizează ovulaţia, care are loc cu
24-48 de ore înainte de sfârşitul căldurilor.
Iapa în călduri este neliniştită, nechează, are vulva tumefiată şi de culoare roşie aprins.
Momentul optim pentru montă sau însămânţare, este în prima zi de călduri la iepele
adulte şi în a 2-a şi a 3-a zi la cele primipare. Monta se va repeta din 2 în 2 zile până la
dispariţia căldurilor.

187
Organizarea montei. Depistarea iepelor în călduri se va face cu ajutorul armăsarului
încercător la “bara de încercare”. Dacă iapa este în călduri campează, manifestând semne că
primeşte armăsarul, iar dacă nu este în călduri devine nervoasă şi loveşte cu membrele
posterioare în bară.
Tipurile de montă care se practică sunt: monta liberă, monta în harem şi monta
dirijată. Datorită avantajelor pe care le oferă în toate herghelie şi staţiunile de montă din ţara
noastră se practică monta dirijată.
Un armăsar adult (de 7-14 ani) poate efectua două monte pe zi la un interval de cca 10
ore, având o pauză de o zi pe săptămână. Armăsarii în vârstă sub 6 ani şi cei peste 14 ani, vor
executa o singură montă pe zi. Intr-un sezon de montă unui armăsar adult i se pot repartiza 60
de iepe, unui armăsar tânăr de 4-5 ani sau unuia de peste 14 ani i se repartizează cca 20-30 de
iepe.
Insămânţarea artificială la cabaline a fost limitată drastic de consensul că un produs
de concepţie apărut pe această cale să nu fie înscris în cartea crescătoriei. Totuşi, ea se
practică, dar într-o scară mult mai redusă. Cu sperma recoltată de la un armăsar adult se poate
însămânţa un număr de 250-300 de iepe.
15.2.3. Gestaţia
Gestaţia la iapă durează în medie 11 luni cu variaţii cuprinse între 307 zile şi 345 de
zile în funcţie de rasă, individ, sexul mânzului, nivelul de alimentaţie al mamei, vârsta iepei,
sezon etc.
Inceputul gestaţiei se calculează de la data ultimei monte, iar diagnosticarea ei se face
prin analize de laborator. Iepele rămase gestante nu mai intră în călduri, devin liniştite şi îşi
recapătă pofta de mâncare. Spre sfârşitul perioadei de gestaţie, abdomenul se măreşte foarte
mult deoarece fetusul se dezvoltă mai ales în ultimele 3-4 luni.
In perioada de gestaţie, iepele vor fi hrănite raţional, vor fi ferite de eforturi mari şi
înghesuieli. Iepele gestante în luna a 3-a, a 6-a şi cele în stare avansată de gestaţie vor fi atent
supravegheate, fiind mai expuse la avort. Se va evita furajarea acestora cu nutreţuri
mucegăite, îngheţate sau infestate cu plante toxice sau cu cele care favorizează apariţia de
reacţii fermentative. De asemenea, se evită administrarea de masă verde prea crudă (apar
colici). In perioada de gestaţiei se pot administra fânuri de bună calitate (7 kg), morcovi (1
kg), paie de ovăz (4 kg), sfeclă furajeră (8 kg), concentrate (1,5 kg).

188
15.2.4. Fătarea şi îngrijirea mânjilor fătaţi
Cu 2-3 săptămâni înainte de fătare se reduce progresiv volumul raţiei prin suprimarea
suculentelor şi a grosierelor, dar mişcarea este necesară şi obligatorie până în ziua fătării.
Cu 8-10 zile înainte de fătare iepele se reţin în maternitate în boxe individuale. Boxele
au o suprafaţă de 9-12 m2 şi o amenajare interioară asemănătoare cu cea a boxelor pentru
armăsari.
Fătarea la iapă durează în medie 20-30 de minute iar eliminarea învelitorilor fetale şi a
placentei se face după 3-4 ore. Retenţia placentei un timp mai mare decât acesta impune
intervenţia medicală imediată. Se impune ca, în timpul fătării, iapa să fie supravegheată atent
de un îngrijitor.
După expulzare, mânzului i se curăţă gura, nasul şi urechile de mucozităţi. Dacă
cordonul ombilical nu s-a rupt, se taie la o lungime de 8-10 cm de abdomen şi se
dezinfectează cu tinctură de iod.
După fătare şi acordarea primelor îngrijiri noului născut, iapa se buşumează, se spală
şi i se dezinfectează tenul posterior. De asemenea, se spală glanda mamară şi se schimbă
aşternutul murdar.
La o oră după fătare, mânzul va fi ajutat să se ridice în picioare şi va fi dat la supt
colostru, bogat în substanţe nutritive, care are un efect purgativ şi imunizant.
Pentru rehidratare şi refacerea patului vascular, la cca 2-3 ore, se va administra iepei
8-10 litri de barbotaj. Cantitatea de nutreţuri se măreşte treptat ajungând la raţia normală după
7-8 zile de la fătare.

15.3. Creşterea tineretului cabalin


In faza colostrală de creştere, mânzul rămâne împreună cu mama sa în boxa de fătare,
timp de 9-12 zile, aici, asigurându-se un microclimat şi o igienă perfectă. După această
perioadă, iepele cu mânji se transferă în grajdul iepelor mame în compartimente special
amenajate. Acestea se lotizează în funcţie de vârsta mânjilor: la început 8-10 cupluri, urmând
ca de la vârsta de o lună lotul să crească la 20-30 de capete. Adăpostul este compartimentat
cu ajutorul unor pereţi mobili, pentru fiecare cuplu asigurându-se o suprafaţă de 12-16 m2.
Hrana de bază în prima lună de viaţă a mânjilor este laptele matern. De la vârsta de o
lună, mânjii vor fi obişnuiţi treptat să consume nutreţuri concentrate şi fân de graminee sau
leguminoase. Primăvara, mânjii se pot scoate la păşunat pe păşuni de bună calitate. Hrana
concentrată va fi formată din ovăz amestecat cu orz, uruială de bob sau mazăre (100-200

189
g/cap/zi). Cantitatea de concentrate se majorează cu 0,5 kg/lună astfel încât la înţărcare
mânzul să fie capabil să consume minim 3,5 kg/zi. Concomitent cu consumul concentratelor,
mânjii se obişnuiesc şi cu consumul de fibroase. De la vârsta de 1-1,5 luni se introduc în
hrana mânjilor şi suculente reprezentate mai întâi de morcov, după care la vârsta de 3 luni se
introduce sfecla tocată. Raţia se administrează în 2-3 tainuri/zi.
Adăparea, se face de 3 ozi/zi, înainte de administrarea concentratelor.
De la vârsta de cca 4 luni mânjii trebuie obişnuiţi la căpăstru.
Inţărcarea tineretului cabalin destinat pentru muncă se face la vârsta de 4-5 luni, iar a
celui de prăsilă la 6 luni. Inţărcare se va face treptat timp de 10-12 zile, prin rărirea numărului
de supturi astfel încât în ultimele 3-4 zile mânzul să sugă doar o dată pe zi. La această vârstă
se face şi separarea pe sexe, iar în herghelii, cu ocazia înţărcării se va face individualizarea
prin înfierare. Pansajul se execută zilnic, iar copitele se vor ajusta periodic.
După înţărcare între 6-12 luni este necesar să se acorde o atenţie deosebită alimentaţiei
şi îngrijirii mânjilor. Raţia trebuie să fie completă, pentru a asigura dezvoltarea normală a
scheletului şi a musculaturii. Pe timp de vară mânjii se scot la păşunat, administrându-se în
mod suplimentar fân şi concentrate. In perioada de iarnă, raţia va fi formată din fân,
concentrate, morcovi (2-3 kg/zi). In această perioadă se va acorda o atenţie deosebită mişcării
zilnice, pansajului şi igienei copitei.
De la vârsta de 1-2 ani începe să se desăvârşească procesul maturităţii sexuale. Raţia
din această perioadă va fi formată din cantităţi din ce în ce mai mari de fibroase şi suculente,
reducându-se concentratele. Tineretul cabalin va fi obişnuit cu frâul, zăbăluţa şi chinga.
De la vârsta de 2-3 ani, procesul de creştere începe să scadă în intensitate şi în raţie se
pot introduce şi nutreţuri grosiere (paie de ovăz). După vârsta de 3 ani tineretul cabalin va fi
obişnuit cu munci uşoare, apoi la munci mijlocii iar la vârsta de 4 ani poate fi utilizat la
efectuarea lucrărilor obişnuite din ferme.

15.4. Producţiile cabalinelor


15.4.1. Producţia de muncă.Este influenţată de numeroşi factori între care enumerăm:
- talia şi greutatea corporală (un cal mic şi uşor are o forţă de tracţiune mai mică
comparativ cu un cal de talie şi greutate mare);
- vârsta (caii cu vârsta între 6-14 ani au cea mai mare forţă de tracţiune, după vârsta de
14 ani forţa de muncă scăzând treptat);

190
- conformaţia corporală (exemplarele din aceeaşi rasă, care au un exterior bine
conformat, au o forţă de traţiune mai mare faţă de exemplarele debile);
- temperamentul (caii cu temperament vioi au un randament în muncă superior faţă de
cei care au un temperament limfatic sau nervos).
Regimul de muncă trebuie organizat astfel încât, calul să fie zilnic în stare de muncă.
După fiecare oră de muncă se face o pauză de 10 minute, iar la amiază o pauză de 2-3 ore
pentru administrarea tainului de hrană. De regulă, orele de muncă vor fi alternate cu orele de
repaus.
Caii care sunt puşi la atelaje trebuie atent selecţionaţi după mărime, greutate, sex şi
temperament.
15.4.2. Producţia de carne. Carnea de cal este consumată pe scară largă în unele ţări
din Europa şi Asia. Valoarea nutritivă a cărnii de cal este asemănătoare cu cea de taurine, însă
creşterea cailor pentru producţia de carne este neeconomică.
15.4.3. Producţia de lapte. Producţia de lapte a iepelor variază între 1300-1600 l/cap
pe o perioadă de lactaţie de 5-6 luni. Laptele de iapă este folosit în alimentaţia unor popoare
din Orient, în stare proaspătă sau sub formă de preparate (cumâs – bautura racoritoare,
acidulată, semialcoolizată

TEST DE EVALUARE A TEMEI NR. 15


1. Cum s-a formet varietatea Ghidran, de cabalien?
Răspuns:
Varietatea Ghidran, s-a format în Ungaria din împerecherea armăsarului arab “Ghidran”
cu iepe ungureşti şi moldoveneşti, desendenţa femelă obţinută fiind împerecheată cu armăsari
Pur sânge englez.
2. Care sunt caracetristicile morfo productive ale rasei Lipitan?
Răspuns:

3. Care este momentul optim pentru însămânţarea sau monta iepelor adulte?
Răspuns:

191
4. Cum se organizează regimul de muncă zilincă la cabaline?
Răspuns:

Rezumatul temei
15. Explatarea cabalinelor
15.1. Identificarea principalelor rase de cabaline.
a. rasa Araba ;
b. rasa Pur sânge englez ;
c. varietatea Gidran ;
d. calul românesc
e. rasa Huţilă ;
f. rasa Lipiţană
g. trăpaşul românesc ;
h. rasa Ardeneză.
15.2. Tehnologia reproducţiei la cabaline.
a. creşterea, întreţinerea şi hrănirea cabalinelor adulte de reproducţie ;
b. monta şi însămânţarea artificială ;
c. gestaţia;
d. fătarea şi îngrijirea mânjilor fătaţi.
15.3. Creşterea tineretului cabalin.
a. întreţinerea, hrănirea şi folosirea (dresajul) tineretului cabalin.
15.4. Producţiile cabalinelor.
a. producţia de muncă (energetică);
b. producţia de carne;
c. producţia de lapte.

192
TEMA NR. 16
EXPLOATAREA PORCINELOR

Unităţi de învaţare:
» Identificarea principalelor rase de porcine.
» Tehnologia reproducţiei la porcine.
» Creşterea tineretului porcin.
» Exploatarea porcinelor pentru producţia de carne.
Obiectivele temei
 Caracteristici morfo-productive de identificare a principalelor rase de porcine.
 Creşterea, întreţinerea şi hrănirea porcinelor adulte de reproductie.
 Monta şi însămânţarea artificială.
 Fătarea şi îngrijirea nou-nascuţilor
 Alăptarea si înţărcarea purceilor .
 Îngrăşarea pentru obţinerea porcului de carne.
 Îngrăşarea porcilor pentru producţia de bacon.
 Îngraşarea pentru carne şi grăsime (mixtă).
 Îngrăşarea porcilor pentru semiconserve.
 Îngrăşarea porcilor pentru salamuri uscate.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Creta, V., Roman, M., Culea, C., 1995 – Zootehnie generală şi specială, E.D.P.,
Bucuresti.
2. Dinu, I., Stan, T., si colab., 1986 – Probleme speciale de ameliorare si exploatare a
suinelor, Ed. Did. si Pedagogica, Bucuresti.
3. Rusu, S., Zăvoi, I., Popovici, S., 1981 – Zootehnie, E.D.P., Bucuresti

16.1. Principalele rase de suine


Rasa Marele alb (Large White)
Principalele caracteristici ale rasei în general, sunt: precocitate ridicată, capacitate
mare de valorificare a hranei, prolificitate medie, fiind o rasă specializată pentru producţia de
carne. A fost creată în Anglia prin încrucişarea porcilor locali primitivi cu urechile lungi, cu
193
rasele chinezeşti, Napolitană, Micul alb şi Essex. În urma unor încrucişări multiple şi a unei
selecţii permanente au rezultat porcine cu însuşiri valoroase, apreciate de crescători. Aceste
însuşiri, precum şi marea capacitate de aclimatizare, au făcut ca această rasă să se
răspândească repede în toată lumea. La noi în ţară a fost importată din Anglia înainte de anul
1900, fiind folosită pentru încrucişarea de absorbţie cu porcinele indigene, cât şi pentru
obţinerea de metişi industriali.
Caracteristici morfo-productive. Suinele din rasa Marele alb sunt de talie mare,
robuste şi au o conformaţie armonioasă . Capul este potrivit de mare, larg, cu profilul uşor
concav. Urechile sunt drepte, de mărime mijlocie şi purtate înainte şi lateral. Trunchiul are
linia superioară dreaptă şi o formă cilindrică. Spinarea şi crupa sunt lungi şi largi, cu o
descindere bună a şuncilor. Membrele sunt puternice, cu osatura bine dezvoltată. Părul şi
pielea sunt de culoare albă.

Prolificitatea este mare, obţinându-se în medie 10-11 purcei la o fătare, cu o greutate


individuală a purceilor la naştere de 1,2 kg, din care se înţarcă 8-9. Scroafele sunt mame bune
şi au o capacitate de alăptare de 40-45 kg.
Precocitatea. Datorită dezvoltării corporale bune, animalele se introduc la reproducţie
la vârsta de 8-8,5 luni, iar tineretul supus îngrăşării atinge greutatea pentru sacrificare (105-
110 kg) la vârsta de 7-8 luni.
Rasa Marele alb, prin valorificarea superioară a nutreţurilor concentrate, dar şi a
furajelor verzi şi suculentelor, realizează producţii bune atât în sistemul gospodăresc, cât şi în
cel industrial.
În programul de ameliorare din ţara noastră, se prevede ca din efectivul de suine
Marele alb din fermele de elită, să se difuzeze reproducători către fermele de simplă hibridare
sau către staţiunile de montă de pe lângă primării.
Rasa Landrace ( porcul danez de carne)
Este originară din Danemarca, formându-se în a doua jumătate a secolului XIX, prin
încrucişarea suinelor locale cu Marele alb. Mijlocul principal în selecţia acestei rase l-a
constituit controlul producţiei pe bază de descendenţi, Danemarca fiind prima ţară din lume,

194
care a înfiinţat staţiuni de testare după descendenţi (în anul 1897). Primele importuri de
Landrace la noi în ţară s-au făcut în anul 1956 din Anglia, Suedia, Canada, Franţa şi Polonia,
iar după 1970 s-a importat tineret de prăsilă din ţara originară.
Caracteristici morfo-productive. Animalele din rasa Landrace au o talie mijlocie spre
mare, sunt mai scunde şi mai lungi decât Marele alb (asigură o masă corporală mare), cu o
conformaţie de ansamblu mai fină. Corpul este lung, sub formă de pară, datorită dezvoltării
foarte bune a trenului posterior. Capul este lung, cu urechi mari aplecate. Datorită prezenţei a
una sau două perechi de coaste în plus făţă de alte rase, trunchiul are o lungime foarte mare.
De asemenea, trenul posterior este mult mai dezvoltat decât cel anterior, cu crupa aproape
orizontală, lungă şi largă. Şuncile sunt descinse, iar musculatura foarte bine dezvoltată.
Membrele sunt potrivit de înalte, cu osatură fină, dar suficient de rezistentă. Pielea este fină,
de culoare alb-roz, cu părul alb.

Prolificitatea, în medie este de 11-12 purcei obţinuţi la o fătare, din care se înţarcă 8-9.
Scroafele sunt bune mame, cu o capacitate de alăptare de 42-45 kg.
Precocitatea este foarte bună, tineretul fiind introdus la reproducţie la vârsta de circa 8
luni, când atinge o masă corporală superioară a 100 kg.
Rasa Landrace este specializată pentru producţia de carne şi bacon, având o mare
precocitate şi capacitate de valorificare a hranei. Pentru a se putea manifesta întregul potenţial
productiv al rasei, este necesară asigurarea condiţiilor optime de hrănire şi întreţinere, mai
ales pentru tineret care este mai pretenţios.
La noi în ţară, prin programul de ameliorare, această rasă s-a prevăzut a fi crescută în
rasă pură în fermele de selecţie, ca a doua rasă maternă.
Rasa Duroc
S-a format în S.U.A., la originea sa stând porcii locali de culoare roşie, răspândiţi la
începutul secolului XIX în statele New York, New Jersey, Massachusetts, Connecticut şi
Vermont (ENSMINGER, 1970). Modul de formare al acestei arse nu se cunoaşte precis.

195
La noi în ţară s-a importat pentru prima dată la Staţiunea Gorneşti, în anul 1968, de
unde apoi s-a difuzat şi în alte unităţi de selecţie.
Caracteristici morfo-productive. Suinele din această rasă sunt de talie mijlocie spre
mare, cu capul mic şi urechile mici şi atârnânde înainte. Linia spinării este convexă, ceea ce
asigură o lungime mare a cotletului. Spata şi crupa sunt musculoase, crupa având o oblicitate
pronunţată. Şuncile sunt foarte bine dezvoltate, largi şi globuloase. Membrele sunt potrivit de
lungi, cu osatură bine dezvoltată, iar datorită chişiţei mai scurte şi drepte, sprijinul se face, în
general, pe vârful unghiilor („mers în pensă“). Culoarea corpului este roşcată, cu nuanţe
variind de la roşu-deschis, uneori galben-auriu, până la roşu-închis.

Prolificitatea este bună, obţinându-se, în medie, 8-9 purcei la o fătare.


Precocitatea este foarte bună, tineretul putând fi introdus la reproducţie la vârsta de
circa 7 luni. De asemenea, la vârsta de 6 luni realizează o greutate de 90-100 kg, obţinându-se
carcase de calitate superioară.
Rasa Duroc este o rasă specializată pentru producţia de carne. Masculii sunt utilizaţi
în calitate de „vieri terminali“ în încrucişări trirasiale pentru obţinerea de hibrizi comerciali
sau pentru producerea vieruşilor hibrizi utilizaţi la încrucişările tetrarasiale.
Rasa Hampshire
Este o rasă originară din America, asemănându-se ca şi culoare cu porcul de Bazna. În
acest caz, selecţia a fost orientată spre reducerea stratului de grăsime şi creşterea proporţiei de
carne în carcasă. În ţara noastră a fost adus pentru prima dată la Staţiunea Gorneşti, în 1968,
după care s-au populat şi alte unităţi de selecţie.
Caracteristici morfo-productive. Suinele din rasa aceasta sunt de talie mijlocie, cu
corpul cilindric şi linia superioară a spinării convexă. Capul este mic cu urechile purtate în
sus. Spinarea, şalele şi crupa sunt bine îmbrăcate în musculatură, iar şuncile sunt foarte bine
dezvoltate. Membrele sunt de lungime potrivită, cu osatura rezistentă, spijinul făcându-se pe
vârful ungiilor („mers în pensă“). Culoarea tipică rasei este neagră cu „brâu“ alb, care se
întinde pe spete şi pe membrele anterioare.
Prolificitatea este bună, de 8-9 purcei obţinuţi la o fătare.

196
Precocitatea este de asemenea bună, putându-se sacrifica la vârsta de 8-9 luni. La
sacrificare dă carcase cu puţină grasime şi multă carne de calitate superioară.
Animalele din această rasă sunt specializate pentru producţia de carne. Se foloseşte ca
rasă paternă pentru producerea hibrizilor comerciali, prin încrucişări industriale.
Rasa Mangaliţa
Face parte din rasele autohtone. Este o rasă de formaţie veche, care a rezultat din
încrucişarea porcilor primitivi europeni cu cei asiatici aduşi de romani peteritoriul ţării
noastre.
Caracteristici morfo-productive. Porcii din această rasă sunt de talie mijlocie, cu
corpul scurt, lat şi adânc. Capul este de mărime mijlocie, cu râtul tronconic, lung şi puternic,
cu urechi de mărime mijlocie, lungi şi blegi la adulte, scurte şi drepte la tineret. Linia
superioară a corpului este puţin convexă, crupa oblică, iar şuncile au musculatura slab
dezvoltată. Membrele sunt relativ scurte, cu schelet fin şi cu chişiţa lungă, întâlnindu-se
deseori defectul „chişiţă moale“ sau „călcătură de urs“. Pielea este de culoare cenuşie pe corp
şi neagră pe rât, pleoape, vulvă şi sfârcuri. Părul este abundent, creţ şi de culoare alb-gălbuie
sau galben murdar la varietatea blondă, care este cea mai răspândită.

Prolificitatea este foarte redusă, obţinându-se în medie 6 purcei la o fătare. Capacitatea


de alăptare a scroafelor este redusă, de aproximativ 20-25 kg.
Precocitatea. Intrarea la reproducţie se face la vârsta de 11-12 luni, tineretul realizând
65-70% din greutatea de adult. Starea de adult este atinsă la vârsta de 4 ani.

197
Porcii din rasa Mangaliţa se încadrează în tipul morfo-productiv de grăsime. Carnea
prezintă însuşiri gustative superioare, este suculentă, perselată, utilizându-se cu succes în
industria preparării salamurilor uscate.
Rasa Bazna
Este o rasă autohtonă, care s-a format în urmă cu peste 100 ani în localitatea Bazna,
din apropierea Mediaşului.
Caracteristici morfo-productive. Suinele din rasa aceasta sunt de talie mijlocie, cu
trunchiul aproape cilindric şi cu linia superioară a corpului uşor convexă. Capul este mic, cu
urechi de mărime mijlocie, purtate înainte sau orizontal. Crupa este puţin oblică, bine
îmbrăcată în musculatură, cu şuncile mai puţin descinse. Membrele sunt subţiri, dar rezistente.
Culoarea este caracteristică, neagră cu un brâu alb care înconjoară corpul în regiunea spetelor
şi membrelor anterioare.

Prolificitatea este bună, obţinându-se 9-10 purcei la o fătare. Capacitatea de alăptare a


unei scroafe este, în medie de 30 kg.
Precocitatea este slabă, tineretul introducându-se la reproducţie la vârsta de 10 luni, iar
dezvoltarea completă de adult fiind atinsă la vârsta de 3 ani.
Suinele din rasa Bazna se încadrează în tipul morfo-productiv mixt, de carne şi
grăsime.

16.2. Tehnologia reproducerii suinelor


16.2.1. Creşterea, întreţinerea şi hrănirea vierilor de reproducţie
Vierii au un rol practic şi ameliorativ important în obţinerea unei fecundităţi ridicate şi
a unui număr mare de purcei produşi. Pentru aceasta, grija faţă de vieri se manifestă încă d e
la alegerea pentru reproducţie, completată de o alimentaţie, întreţinere şi exploatare
corespunzătoare. Alegerea vieruşilor de reproducţie se face în funcţie de origine, conformaţie,
constituţie şi capacitate de reproducţie.
Întreţinerea se face în boxe individuale sau în boxe comune. Întreţinerea vierilor în
boxe individuale dă posibilitatea hrănirii diferenţiate în funcţie de vârstă, masă corporală şi
198
intensitatea folosirii la reproducţie, evitându-se unele accidente care apar în cazul bătăii
vierilor. Dezavantajele acestui tip de întreţinere sunt date de faptul că posibilitatea de mişcare
a vierului este limitată (suprafaţa unei boxe este de 1,3-3,0 m), intervine plictiseala, retivitatea
şi apare viciul masturbării.
S-a constatat că întreţinerea vierilor în boxe comune este mai avantajoasă deoarece
suprafaţa care revine pentru fiecare vier este mai mică, se măreşte norma de îngrijire, vierii
fac mai multă mişcare, îşi menţin apetitul sexual şi devin retivi în proporţie redusă. Înainte de
a fi introduşi în boxe în comun, este necesară lotizarea lor în funcţie de vârstă, masă corporală
şi intensitatea de folosire la reproducţie. De asemenea, este necesară tăierea anuală a colţilor,
după vârsta de 2 ani.
Boxele au pereţii despărţitori cu înălţimea de 1,1-1,2 m şi pot fi construiţi din lemn,
cărămidă, beton, prefabricate din beton, etc.,; uşa are o lăţime de 0,8 m, iar pardoseala poate fi
din cărămidă sau beton şi trebuie să aibă o înclinaţie de 2-3% spre zone de colectare a
dejecţiilor.
În general, într-o boxă se cazează 8-14 vieri, revenind pentru fiecare vier o suprafaţă
de 2,0-2,5 m2. Uneori se poate micşora această suprafaţă la 1,5 m2. De asemenea, boxele
trebuie prevăzute cu padoc pentru asigurarea mişcării vierilor.
Hrănirea aplicată trebuie să menţină în permanenţă condiţia de reproducător a vierilor,
respectiv spermatogeneza, apetitul sexual şi fecunditatea. Furajele indicate pentru a intra în
amestecul de concentrate sunt: orzul şi ovăzul (50%), porumbul (20-30%), mazăre (10-15%),
şrot de floarea soarelui (8-10%), drojdie furajeră (1-3%), făină de origine animală (2-3%).
În unităţile de tip industrial se administrează reţeta de nutreţ combinat 0-5, cu un nivel
proteic de 14,5% PB.
În general, cantitatea de furaje concentrate care se administrează unui vier este de 2,5-
3,0 kg/zi. Pe lângă aceste furaje se mai pot introduce în hrănire, pentru completarea sau
substituirea concentratelor, 2-4 kg furaje verzi (lucernă) pe timp de vară şi 2-3 kg de morcovi
sau 0,3-,05 Kg făină de lucernă pe timp de iarnă. Când se folosesc intens la montă se mai dau
în plus 2-4 ouă sau 2-3 l lapte ecremat.
Hrana se administrează de 2 ori/zi, în stare uscată sau umedă (raportul furaj:apă este
de 1:1).
Adăparea se face din adăpători automate sau jgheaburi, care trebuie umplute în
permanenţă, un vier consumând 7 l apă/100 kg greutate corporală.

199
Microclimatul din halele unde se întreţin vierii trebuie să fie acelaşi ca cel din halele
unde se cresc scroafele şi scrofiţele.

16.2.2. Creşterea, întreţinerea şi hrănirea scroafelor şi scrofiţelor


Categoria de scroafe şi scrofiţe în perioada de pregătire pentru reproducţie este
reprezentată de scrofiţele care intră pentru prima dată la reproducţie şi de scroafele de la
înţărcare până la montă. Obiectivul principal este creşterea fertilităţii prin asigurarea unor
condiţii favorabile producerii şi maturării a unui număr mare de ovule, a procesului de
fecundaţie şi a dezvoltării nornale a embrionilor.
Întreţinerea scroafelor şi scrofiţelor. În perioada de pregătire pentru montă scroafele
şi scrofiţele sunt cazate în boxe comune. Numărul de scroafe cazate într-o boxă variază în
funcţie de mărimea boxei, revenind pentru fiecare animal o suprafaţă de 1,3-1,5 m2.
În fermele de tip gospodăresc se cazează într-o boxă în jur de 24-30 scroafe, sau
acestea pot fi împărţite în două boxe, fiecare cu câte 12-15 scroafe. În unităţile de tip
industrial, într-o boxă se cazează de la 14-15 până la 20-25 scroafe sau scrofiţe. Este necesar
ca scroafele să fie lotizate în funcţie de vârstă şi starea lor de întreţinere şi scrofiţele să fie
cazate în boxe separate pentru a putea fi furajate diferenţiat.
Amenajarea internă a boxelor este asemănătoare cu cea de la vierii de reproducţie
întreţinuţi în comun. Pardoseala este din grătar de beton armat, cu excepţia unei zone cu
lăţimea de 1-1,5 m, spre aleea de serviciu, unde există pardoseală continuă şi sunt amplasate
hrănitorile. Pereţii despărţitori ai boxelor sunt înalţi de 1,1-1,2 m, construiţi din prefabricate
de beton armat, cu interspaţii între ele, iar uşa boxei este din ţevi metalice şi are o lăţime de
0.8m.
Microclimatul corespunzător din adăpost este asigurat de o temperatură optimă de 15-
18oC, o umiditate relativă de 70-75% şI o concentraţie a aerului în gaze nocive care să nu
depăşească 0.3% CO2 şi 0,03‰ NH3. Viteza curenţilor de aer nu trebuie să depăşească iarna
0,2-0,3 m/s, iar vara 1 m/s.
Adăposturile trebuie să fie prevăzute cu padoc, plimbarea sau mişcarea în padoc fiind
obligatorie atât pentru scroafe, cât şi pentru scrofiţe, indiferent de starea de întreţinere şi
alimentaţie. Plimbarea are un efect pozitiv asupra intrării în călduri, fecundităţii şi
prolificităţii acestora. Suprafaţa de padoc recomandată este de circa 5 m2/animal.
Hrănirea scroafelor. Pregătirea pentru montă se face în funcţie de vârsta de înţărcare a
purceilor, de starea de întreţinere şi de intensitatea folosirii la reproducţie.

200
În complexele de tip industrial, scroafele în pregătire pentru montă sunt hrănite cu
nutreţ combinat reţeta 0-6, care are 13,5%PB, uneori folosindu-se şi reţeta 0-5 cu 14,5%PB.
În fermele de tip gospodăresc se administrează un amestec de furaje concentrate, cu un
conţinut în substanţe nutritive asemănător reţetei 0-6.
Cantitatea de furaje variază în funcţie de perioada de după înţărcare. Astfel, în ziua
înţărcării scroafele nu primesc nici un fel de hrană în vederea întreruperii secreţiei lactate. În
următoarele 2-3 zile se administrează cantităţi reduse de hrană, de 2-2,2 kg, după care, până la
montă se recomandă hrănirea stimulativă cu 3-3,5 kg concentrate. De asemenea, se mai
administrează 4-5 kg lucernă verde sau suculente (morcovi, sfeclă) sau 0,3-0,5 kg făină de
lucernă.
Hrănirea scrofiţelor. Pentru a fi apte pentru montă, scrofiţele trebuie să aibă o creştere
corespunzătoare. Prin creştere corespunzătoare se înţelege asigurarea condiţiilor optime de
hrănire şi întreţinere în vederea dezvoltării normale a acestora, astfel încât la vârsta de 8 luni
să poată fi introduse la reproducţie. În acest scop, trebuie evitată supraalimentaţia, care are
efecte negative asupra funcţiei de reproducţie şi anume dereglări hormonale, degenerări
ovariene, absenţa ovulaţiei, fecunditate scăzută.
Înainte de montă cu 2 săptămâni, se recomandă administrarea unei furajări
suplimentare în vederea stimulării intrării în călduri, a dezvoltării foliculilor ovarieni şi a
fecundării unui număr mare de ovule.
Scrofiţele de reproducţie după vârsta de 6 luni se hranesc cu un amestec de furaje
concentrate sau cu furaj combinat reţeta 0-5, cu 14,5%PB. Hrănirea este restricţionată, zilnic
administrându-se 2-2,5 kg furaje, în funcţie de starea de întreţinere şi greutatea corporală.
Când au vârsta de circa 8 luni şi o greutate de 105-110 kg, scrofiţele intră la reproducţie,
aplicându-se o hrănire stimulativă cu 3-3,5 kg concentrate. Se mai administrează 2-3 kg
lucernă verde (vara) sau 2 kg suculente (morcovi, sfeclă) şi 0,2-0,3 kg făină de lucernă (iarna).
Hrana se administrează sub formă umedă sau uscată (front de furajare de minim 40
cm/scroafă), iar adăparea se va face de cel puţin 3 ori/zi, din jgeaburi sau adăpători automate.
16.2.3. Monta şi însămânţarea artificială
Scroafele sunt animale poliestrice la care ciclul sexual se repetă pe tot parcursul
anului. Căldurile apar la câteva zile după înţărcare, air durata medie a ciclului sexual este de
21 zile, cu variaţii între 16-25 zile în funcţie de rasă, climă, temperatură, alimentaţie,
întreţinere, individualitate şi starea de sănătate. Stadiile ciclului sexual şi durata acestora sunt:
proestru 2-3 zile; estru 2-3 zile; metestru 7 zile; diestru 8 zile. Manifestarea intensă a

201
căldurilor are loc în stadiul de estru, care durează 2-3 zile şi reprezintă momentul optim
pentru efectuarea montei sau însămânţării artificiale. Trebuie precizat că durata căldurilor
reprezintă perioada în care femelele acceptă efectuarea actului sexual, iar această perioadă
include;
- stadiul de pregătire (ultima parte a proestrului), în care femela manifestă interes
pentru vier dar nu-l acceptă;
- stadiul de montă (estrul), în care excitaţia sexuală este maximă, femela prezentând
starea de imobilitate pentru vier;
- stadiul de postestru (perioada de trecere de la estru la metestru), în care scroafa mai
poate manifesta interes pentru vier, dar refuză monta.
După introducerea scroafelor şi scrofiţelor în sectorul de montă, pe lângă alimentaţia şi
întreţinerea corespunzătoarea, trebuie să fim atenţi la depistarea momentului intrării în călduri
a acestora, precum şi la montarea sau însămânţarea lor la momentul optim. Scrofiţele care de
la data începerii depistării şi scroafele care de la întărcare nu intră în călduri timp de 50-60
zile sunt reformate ca femele sterile.
Continuitatea şi ritmicitatea procesului de producţie începe în sectorul de montă-
gestaţie, monta efectuându-se dirijat pe grupe. Grupele au un anumit număr de femele şi se
formează la intervale egale de timp (1-6 zile).
Mărimea grupei de scroafe montate este în funcţie de număril de boxe de fătare dintr-
un compartiment de maternitate. De regulă, se prevăd 5-8% scroafe gestanta în plus pentru
acoperirea fătărilor nereuşite. De asemenea, se ţine cont şi de procentul de fecunditate, care
este mai scăzut în lunile de vară (60-70%) şi mai ridicat în celelalte anotimpuri (75-80%).
Numărul de scroafe montate dintr-o grupă se poate calcula după următoarea formulă:
N sf
N sm   100
f%

în care: Nsm este numărul de scroafe montate într-o grupă: Nsf - numărul scroafelor gestante
necesare pentru fătare; f% - fecunditatea în procente.
Pentru a nu se produce perturbări în ritmicitate fluxului tehnologic prin reformarea
scroafelor, care este de 40-50% anual, în grupa de montă trebuie să se introducă 20-25%
scrofiţe.
Formarea grupei de scroafe montate în perioada de timp prevăzută de fluxul
tehnologic (1-6 zile) se corelează permanent cu numărul de scroafe şi scrofiţe în pregătire

202
pentru montă, determinat de mărimea grupei scroafelor montate, de procentul zilnic de intrare
în călduri (4-5%) şi de perioada de timp necesară pentru formarea unei grupe.
Formula pentru calcularea numărului necesar de scroafe şi scrofiţe în pregătire pentru
montă este următoarea:
N sm
N spm   100
Sc %  T fg

în care: Nspm reprezintă numărul scroafelor şi scrofitelor în pregătire pentru montă; Sc% -
procentul de scroafe care intră zilnic în călduri; Tfg - timpul necesar (zile) pentru formarea
unei grupe de scroafe montate.
În fiecare unitate, pentru realizarea ritmică pe tot parcursul anului a numărului de
purcei, este necesar să se întocmească un grafic al montelor, fătărilor şi înţărcărilor eşalonat
pe decade, luni şi trimestre.
Monta şi sisteme de montă. Pentru a preciza perioada în care este indicată montarea
scroafelor şi scrofiţelor, trebuie să ne referim numai la stadiul de montă (care durează 48 ore),
în care se manifestă starea de imobilitate pentru vier. Ovulaţia are loc la 30-40 ore după
apariţia reflexului de imobilitate, durează 1-6 ore, ovulul putând fi fecundat timp de 6-8 ore.
Durata maximă a capacităţii de fecundare a spermatozoizilor în organul genital al femelei este
de aproximativ 24 ore.
Ţinând cont de elementele arătate mai sus, se recomandă montarea (sau însămânţarea)
femelelor la 12-36 ore de la apariţia reflexului de imobilitate.
Monta liberă se aplică numai în creşterea gospodărească a suinelor. Acest sistem
constă în întreţinerea unui număr de vieri împreună cu scroafele, care sunt montate pe parcurs
ce intră în călduri. Matoda prezintă numeroase dezavantaje, cum ar fi: necunoaşterea
paternităţii purceilor, necunoaştarea datei montei şi a datei probabile a fătării, epuizarea
vierilor, transmiterea de boli, ş.a., singurul avantaj fiind acela că femelele sunt depistate de
vieri la timpul optim.
Monta în grup („harem“) constă în repartizarea, timp de 3-4 săptămâni, a unui vier la
un grup de 12-15 scroafe. Dezavantajele sunt similare cu cele de la monta liberă, la care se
adaugă faptul că pot intra în călduri în acelaşi timp mai multe scroafe şi un singur vier este
insuficient pentru montă. Avantajele oferite sunt acelea că se cunoaşte paternitatea purceilor şi
starea de sănătate a vierului.

203
Monta dirijată (supravegheată) reprezintă sistemul raţional de împerechere şi se
efectuează în boxe speciale, cu un anumit vier, sub supravegherea tehnicianului sau
îngrijitorului. Acest sistem prezintă trei variante şi anume:
- monta simplă - se efectuează o singură montă într-un ciclu de călduri, având rezultate
bune dacă vierii sunt controlaţi din punct de vedere al capacităţii de reproducţie.
- monta dublă - constă în folosirea unui alt vier de aceeaşi rasă sau de rasă diferită,
imediat sau la 5-10 minute după ce primul vier a efectuat monta, în acelaşi ciclu de călduri.
- monta repetată - se foloseşte la montă acelaşi vier de două sau trei ori, într-un ciclu
de călduri.
Monta dirijată oferă mai multe avantaje, dintre care enumerăm: dirijarea
împerecherilor, cunoaşterea apternităţii, cunoaşterea datei precise a montei după care stabilim
data probabilă de fătare, montarea femelelor la momentul optim, folosirea raţională a vierilor,
controlul stării de sănătate.
Însămânţarea artificială. Reprezintă o metodă superioară de reproducţie, datorită
avantajelor de ordin zootehnic, sanitar-veterinar, economic şi practic pe care la oferă.
Avantajele ofeerite de aplicarea însămânţărilor artificiale la suine, sunt:
- favorizarea procesului de ameliorare prin folosirea vierilor cu performanţe
superioare;
- testarea vierilor după descendenţi într-o perioadă de timp scurtă;
- reducerea numărului de vieri necesari la reproducţie de circa 10 ori;
- se pot însămânţa scrofiţe cu spermă de la vierii bătrâni, dar care au performanţe şi
valoare de ameliorare mare;
- posibilitatea transportului materialului seminal dintr-o zonă în alta;
- efectuarea controlului calitativ al materialului seminal;
- evitarea transmitarii bolilor, care de regulă se transmit prin montă (bruceloză,
leptospiroză).
În ciuda avantajelor menţionate anterior, însămânţarea artificială prezintă anumite
dezavantaje, între care amintim:
- sperma de vier diluată nu se poate păstra în condiţii de fermă mai mult de 48 ore,
după acest interval spematozoizii pierzându-şi capacitatea fecundantă;
- fecunditatea şi prolificitatea sunt mai mici în comparaţie cu monta ;
- numărul dozelor obţinute dintr-un ejaculat de vier este mult mai mic decât la alte
specii, datorită densităţii reduse a spermatozoizilor (6-10 doze).

204
Alegerea momentului însămânţării se stabileşte după aceleaşi reguli ca şi la montă..
Materialul seminal se poate inocula cu ajutorul mai multor tipuri de instrumentar: seminetă de
material plastic; cateter spiralat de cuciuc; seringă de sticlă prevăzută cu cateter din cauciuc;
aparat pentru însămânţare fracţionată ş.a.
Însămânţarea trebuie să se realizeze în condiţii optime de igienă, sperma fiind depusă
la nivelul uterului. Dozele individuale considerate optime pentru însămânţare sunt de 100-150
ml spermă diluată, în care să se găsească aproximativ 5 mild. spermatozoizi.
16.2.4. Gestaţia
După efectuarea însămânţării în mod natural sau artificial are loc fenomenul de
fecundaţie, după care scroafele sau scrofiţele intră în starea de gestaţie, care se caracterizează
prin modificări morfofuncţionale şi neurohormonale capabile să creeze condiţii optime
dezvoltării embrionilor, respectiv a fetuşilor. Gestaţia la specia suină durează în medie 116
zile (tre luni, trei săptămâni şi trei zile). În primele două luni ale gestaţiei are loc creşterea
embrionilor în proporţie de 8%, restul de 92% având loc în perioada următoare. Odată cu
creşterea produşilor de concepţie are loc şi creşterea în greutate a mamelor, respectiv de 25-30
Kg la scroafele adulte şi 30-45 kg la scrofiţe.
Întreţinerea femelelor gestante se face în boxe comune sau în boxe individuale. Pentru
stabilirea număruli de scroafe întreţinute într-o boxă de gestaţie trebuie să se ţină cont de
corelarea numărului acestora cu numărul de boxe de fătare din maternitate. În unităţile de tip
gospodăresc, unde de regulă există 24-30 boxe de fătare, într-o boxă de gestaţie se recomandă
să fie 24-30 scroafe (în prima parte a gestaţiei) sau 12-15 scroafe (în a doua parte a gestaţiei),
astfel încât scroafele din boxele de gestaţie să poată popula în întregime maternitatea. În
unităţile de tip industrial, unde există un număr mare de boxe de fătare (60-90 într-un
compartiment), se pot caza maxim 20-22 scroafe gestante într-o boxă de gestaţie,
compartimentele din maternitate fiind populate cu scroafele din mai multe boxe de gestaţie. În
general, se consideră necesar pentru o scroafă gestantă o suprafaţă de 1,3-1,5 m2.
S-a constat că scroafele cazate în boxe individuale au un procent de fecunditate şi
prolificitate mai mare decât cele cazate în boxe comune mari (20-22 scroafe), în timp ce
scroafele cazate în boxe comune mici (8 scroafe) au performanţele egale cu ale celor cazate în
boxe individuale. De aceea, se recomandă în ultimul timp cazarea scroafelor gestante în
număr de 7-8, în boxe colective mici. La cazarea femelelor în boxe se face o lotizare a
acestora în funcţie de vârstă, stadiul gestaţiei şi starea de întreţinere, scrofiţele fiin cazate
separat de scroafele adulte.

205
Boxele de gestaţie au pereţii despărţitori mobili, înalţi de 1,1 m, construiţi din ţevi
metalice, zidărie sau prefabricate din beton, iar uşa de acces are o lăţime de 0,8 m. Pardoseala
este înclinată (2-3%) spre canalul de colectare al dejecţiilor şi este construită din beton sau
cărămidă. În unităţile de tip industrial, pardoseala are o parte constituită din grătar de beton
armat, situată peste canalul de colectare al dejecţiilor.
Microclimatul specific sectorului de gestaţie este dat de o temperatura optimă de 15-
18oC, o umiditate relativă de 70-75% şi o concentraţie maximă a aerului în CO2 de 0,3%, în
NH3 de 0,03‰ şi în H2S de 0,002‰. Viteza curenţilor de aer pe timp de iarnă trebuie să nu
depăşească 0,2-0,3 m/s, iar pe timp de vară 1 m/s.
Adăposturile trebuie să fie prevăzute cu padocuri, pentru fiecare scroafă gestantă
revenind 4-5 m2. Mişcarea scroafelor în timpul gestaţiei este foarte importantă, având efecte
pozitive asupra stării de sănătate a produşilor şi femelelor şi totodată asupra condiţiei de
reproducător a acestora.
În unităţile de tip gospodăresc se practică scoaterea scroafelor gestante pe o păşune,
animalele beneficiind în acelaşi timp de mişcare, de acţiunea benefică a razelor solare şi de
aportul unui nutreţ verde bogat în proteine, vitamine şi săruri minerale. Păşunarea scroafelor
se face numai dimineaţa şi seara, pentru a se evita perioadele cu temperaturi ridicate.
În perioada de gestaţie este necesar să se urmărească foarte atent (de cel puţin 2
ori/săptămână) toate boxele, depistându-se scroafele care nu au rămas gestante, precum şi cele
slăbite sau bătute de celelalte. Scroafele depistate a fi negestante se scot din boxă şi se
introduc în lotul scroafelor în pregătire pentru montă sau se montează imediat dacă manifestă
călduri. Scroafele care după 3 cicluri de călduri, deşi au fost montate, nu au rămas gestante, se
reformează.
În fermele de tip gospodăresc, cu 7-10 zile înainte de fătare, scroafele gestante se
mută în maternitate, în timp ce în unităţile de tip industrial, aceasta se face doar cu 2-4 zile
înainte de fătare. Premergător mutării în m,aternitate, scroafele sunt spălate şi deparazitate iar
după eliberarea boxelor se face curăţenia şi dezinfecţia generală a acestora.
Hrănirea. Scroafelor gestante trebuie să se li se asigure o alimentaţie corespunzătoare
din mai multe considerente şi anume pentru: menţinerea oraganismului într-o stare bună de
întreţinere, dezvoltarea fetuşilor, asigurarea unei rezerve de substanţe nutritive în vederea
lactaţiei, asigurarea creşterii şi dezvoltării organismului propriu, dacă scroafele nu au atins
maturitatea somatică.

206
În acest scop, se recomandă o hrănire stimulativă în prima lună de gestaţie pentru
refacerea organismului scroafei, care este slăbit de la fătarea precedentă, precum şi pentru
asigurarea unei bune nidaţii, şi în ultima lună de gestaţie, când intensitatea de creştera a
produşilor de concepţie este foarte mare. În medie, cantitatea de nutreţuri concentrate care se
asministrează este de circa 2,5 kg/zi. În primele 10 zile după montă sau în prima lună de
gestaţie se administrează 2,6-3,0 kg/zi; în lunile a II-a şi a III-a, 2,0-2,2 kg/zi; în luna a IV-a,
cu excepţia ultimelor 2-3 zile de gestaţie, 2,6-3,0 kg/zi, iar în ultimele 2-3 zile de gestaţie, 2,0-
2,2 kg/zi.
În unităţile de tip industrial se administrează un nutreţ combinat cu 13,5%PB,
respectiv reţeta 0-6, în timp ce în unităţile de tip gospodăresc se prepară amestecuri de
concentrate, care trebuie să aibă un nivel proteic de 13,5-14%PB.
Hrana se administrează în unul-două tainuri pe zi, sub formă uscată sau umedă
(proporţia furaj:apă poate fi de 1:1 sau 1:1,5), asigurându-se un front de furajare de 40-50cm
pentru fiecare scroafă. Pe timp de vară se pot administra 3-4 kg de furaje verzi, iar iarna, 3-4
kg de suculente (morcovi, în special) sau 0,3-0,5 kg făină de lucernă. În ultima lună de
gestaţie nu se recomandăhrănirea cu suculente sau nutreţuri verzi.
Adăparea se face din adăpători automate sau de cel puţin 3 ori/zi; necesarul de apă este
de 7-8 l/100 kg greutate corporală.
16.2.5. Fătarea şi îngrijirea nou-născuţilor
Acţiunile premergătoare actului de fătare sunt reprezentate de pregătirea scroafelor
gestante pentru a fi introduse în compartimentul de fătare, care trebuie deja pregătit şi
asigurarea condiţiilor optime de microclimat pentru fătarea şi creşterea purceilor.
Fătarea este actul fiziologic prin care se încheie gestaţia şi are o durată de 2-4 ore
putând ajunge până la 6-8 ore. Într-un compartiment au loc fătări pe parcusul celor 24 de ore,
din această cauză trebuind asigurată asistenţa la fătare de către un personal calificat. Cele mai
importante acţiuni care se fac în timpul fătării şi în următoarele 24 de ore sunt:
- se ia fiecare purcel şi se şterge cu un tifon curat; i se curăţă orificiile nazale şi gura de
mucozităţi şi i se taie ombilicul la o lungime de 4-5 cm, tamponându-se apoi cu o soluţie
dezinfectantă;
- se dezinfectează ugerul scroafei cu o soluţie de permanganat de potasiu 1‰, după
care la maxim o oră după fătare se repartizează purceii la sfârcuri, cei mai mici fiind
repartizaţi la sfârcurile pectorale;

207
- redistribuirea purceilor rămaşi din diferite motive (număr prea mare comparativ cu
numărul de sfârcuri, moartea scroafei, etc.); în general, la o scroafă se lasă 10-20 purcei, iar la
o scrofiţă 8-10 purcei;
- tăierea colţilor purceilor cu un cleşte special;
- tăierea cozii după a 2-a sau a 3-a vertebră caudală;
- înregistrarea la 24 ore după fătare, a tuturor purceilor născuţi, rămaşi vii;
- injectarea purceilor cu fier-dextran, în vederea eliminării anemiei feriprive.
Scroafa se cazează cu 1-4 zile înainte de fătare în boxa de fătare, unde după parturiţie,
se întreţine şi se exploatează scroafa cu purcei până la înţărcare. De-a lungul timpului, s-au
experimentat o serie de tipuri de boxe de fătare, tinzându-se să se obţină rezultate cât mai
bune în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor optime atât pentru purcei, cât şi pentru scroafă.
În principiu, în afară de spaţiul în care este ţinută scroafa trebuie să existe un spaţiu
pentru purcei, care trebuie să cuprindă adăpători şi hrănitori, dar şi o zonă încălzită care să
asigure confortul termic al purceilor. Încălzirea locală a zonei de odihnă pentru purcei se face
prin mai multe moduri, respectiv:
- cu becuri infraroşii, amplasate la o înălţime de 55 cm de un covor de cauciuc care se
pune în această zonă, sau de pardoseală. Becul asigură o temperatură la nivelul pardoselei de
31-32oC. După fiecare săptămână de viaţă se ridică becul cu câte 5 cm, temperatura scăzând
cu 2 oC;
- cu eleveuze electrice, care prezintă acelaşi efect şi mod de folosire ca şi becurile cu
infraroşii;
- cu ţevi cu apă caldă, aer cald sau cu abur, introduse în pardoseală. La acest mod s-a
renunţat din motive tehnice şi economice.
Neasigurarea unei temperaturi optime pentru purceii sugari în primele 5 zile de viaţă
duce la pierderi mari, ce se pot ridica la 60% din totalul pierderilor pe perioada de la naştere la
înţărcare.
În primele 24 de ore după fătare, scroafa primeşte numai apă încălzită la o temperatură
de 12-15 oC sau un barbotaj, pentru a preveni deshidratarea femelei după fătare. Dapă aceea,
în primele zile se administrează o raţie cu un volum redus pentru a nu încărca prea mult tubul
digestiv şi a balona femela, acest lucru având repercusiuni negative asupra involuţiei uterine.
De asemenea, având în vedere capacitatea redusă a purceilor de ingestă nu trebuie să se
producă prea mult lapte, care neputând fi consumat, duce la apriţia mamitelor pe de o paret
sau a diareii la purcei, pe de altă parte.

208
În unităţile de tip industrial se administrează nutreţ combinat sub formă de făină, iar în
unităţile de tip gospodăresc, pe lângă nutreţ combinat, se adaugă şi o serie de furaje suculente,
care stimulează producţia de lapte.

16.3. Creşterea tineretului suin


Alăptarea. La fătare, purceii au masa corporală cupinsă între 0,8-2,0 kg, în funcţie de
vârsta scroafei, starea de sănătate şi întreţinere a ei şi numărul lor. După circa o oră de la
fătare, purceii sunt daţi să sugă, cei mai mici fiind aşezaţi la sfârcurile pectorale,
supraveghindu-se atent ca toţi să sugă colostru.
La început, laptele matern constituie principala sursă de hrană pentru purcei, putând
mări de 2 ori greutatea corporală după prima săptămână şi de 5 ori după prima lună de viaţă.
Un kg spor la purcei se realizează cu consumul a 4 l de lapte matern. Datorită faptului că
stomacul purceilor, în primele zile, are o capacitate mică, cantitatea de lapte consumat o dată
nu depăşeşte 20-30 g, suptul având o frecvenţă de 20-25 ori în prima săptămână. După
primele două săptămâni de viaţă, laptele matern nu mai satisface cerinţele nutriţionale ale
purceilor şi în acest caz se impune completarea hranei cu nutreţuri combinate, care să conţină:
ovăz, orz, şroturi, lapte praf, făinuri animale, etc. Astfel, la început suplimentul de concentrate
va fi format din boabe de orz sau ovăz prăjite, uruială de porumb, fiecare purcel consumând în
medie 5-10 g/zi; spre sfârşitul primelor 2 săptămâni de viaţă suplimentul ajunge la 25-50 g/zi,
iar după prima lună va fi de aproximativ 100 g/zi. Începând cu a 8-12-a zi de viaţă se va
introduce lucernă masă verde sau făină de lucernă. De asemenea, după a 5-a zi de viaţă li se
administrează lapte de vacă (50 g/cap/zi la început, ajungând la 300 g/cap/zi la sfârşitul primei
luni) în 4-5 tainuri zilnice. Pentru a preveni anemia şi rahitismul, din a 4-5-a zi de viaţă se
administrează cretă furajeră, cărbune de lemn, lut roşu, sulfat de fier 0,25% şi sulfat de cupru
0,1% (se umectează sfârcurile sau diverse medicamente de tipul Myofer-100, Impresil, Ferri-
75 Ferodex etc, administrate în doze de 2 ml/cap, i.m.
Purceii vor începe să consume apă din a 4-a zi de la naştere de circa 3-4 ori/zi. Apa
trebuie să fie proaspătă, curată şi la o temperatură de 12-16oC.
Se consideră că puceii pot fi înţărcaţi când au o greutate medie de 7 kg şi consumă
circa 500 g/zi de nutreţuri concentrate.
Înţărcarea reprezintă acţiunea prin care purcelul sugar este trecut în totalitate la
hrănirea cu furaje concentrate, laptele matern fiind suprimat. Aceasta constituie o etapă critică
în viaţa purcelului datorită faptului că pe de-o parte nu mai consumă lapte matern, iar pe de

209
altă parte este îndepărtat de scroafă, manifestându-se „stresul de înţărcare“. La acesta se
adaugă şi „stresul de mutare“ (mutarea într-o altă boxă), precum şi „stresul de înfrăţire“
(formarea unor loturi noi în funcţie de sex, mărime, stare de întreţinere). Diminuarea efectului
negativ al celor trei tipuri de stres se face prin asigurarea unui microclimat optim în
compartimentul de tineret, administrarea după înţărcare de lapte şi prin manipularea purceilor
cu multă blândeţe.
Cu 5-6 zile înainte de înţărcare, scroafelor nu li se vor mai administra furaje
concentrate şi suculente, iar purceilor li se va reduce numărul de supturi până la o singură dată
pe zi. Pentru înţărcare se pot folosi trei tehnici diferite si anume:
- scoaterea în aceeaşi zi a scroafei şi a puceilor din boxă de fătare;
- scoaterea scroafei din boxă, purceii rămânând pe loc timp de 1-2 zile, după care sunt
duşi în creşă;
- scoaterea scroafei din boxă şi transferarea ei în hala de aşteptare-montă, purceii
rămânând în boxă până la vârsta de 90 zile (cei pentru selecţie) sau 105 zile (cei pentru
producţie).
În funcţie de durata de alăptare, respectiv vârsta de înţărcare, se cunosc trei variante de
înţărcare:
- înţărcarea tradiţională, care se face la vârsta de 8 săptămâni şi la o greutate medie de
15-20 kg;
- înţărcarea semiprecoce, care se face la vârsta de 5-6 săptămâni şi la o greutate de 9-
10 kg, în medie;
- înţărcarea precoce, care se face de la vârsta de 2 zile până la o lună.
Imediat după înţărcare purceii vor fi hrăniţi cu lapte integral şi smântânit (circa 1,5
kg/cap/zi) şi la discreţie cu nutreţuri verzi, suculente şi fibroase, baza reprezentând-o furajele
concentrate.
Lotizarea. După înţărcare, se formează loturile grupând purceii în funcţie de
dezvoltarea corporală şi greutate. De la vârsta de 4 luni, purceii se vor separa pe sexe.
Castrarea. S-a constatat că vârsta optimă de castrare este de 6 săptămâni pentru
vieruşi şi 4-6 luni pentru scrofiţe. În unităţile de tip industrial, castrarea vieruşilor se face la
vârsta de 6-15 zile, vârstă la care operaţiunea este suportată mai uşor şi videcarea este mai
rapidă.

210
16.4. Exploatarea suinelor pentru producţia de carne
(Sisteme de îngrăşare-finisare)
Îngrăşarea porcilor reprezintă o fază finală a fluxulul tehnologic de exploatare, care se
încheie cu livrarea animalelor la abatoare şi mai departe în industria de prelucrare a cărnii. În
practica îngrăşării porcilor se folosesc mai multe sisteme în funcţie de scopul urmărit. Ca
sisteme de îngrăşare se practică:
Îngrăşarea pentru obţinerea porcului de carne. Acest sistem cuprinde toţi porcii care
se trec la îngrăşat, urmărindu-se creşterea masei corporale la peste 100 kg (în medie 105-115
kg).
Porcii de carne provin fie din porci de rasă curată (unităţi de tip gospodăresc), fie din
metişi (unităţi de tip industrial).
Hrănirea acestor suine în unităţile de tip industrial, până la atingerea greutăţii de 60 kg
se face cu nutreţ combinat cu 15,7%PB, după care se continuă cu nutreţ combinat cu
13,7%PB. În unităţile de tip gospodăresc se hrănesc cu nutreţuri concentrate completate cu
masă verde, suculente, etc., ritmul de creştere şi durata de creştere fiind corelate cu nivelul de
furajare practicat.
Îngrăşarea porcilor pentru producţia de bacon. Prin bacon se înţelege un preparat
special, sărat, afumat, obţinut din carcasa porcilor îngrăşaţi în acest scop. Carcasele de bacon
au o carne suculentă, de o marmoraţie fină, cu grăsime compactă, uniformă şi subţire. Rasele
care se pretează îngrăşarea pentru bacon sunt rasele specializate în producţia de carne (Marele
alb, Landrace) şi metişii obţinuţi din încrucişarea acestor rase. Porcii sunt crescuţi până la
vârsta de 6-8 luni, când ating o greutate de până la 75-80 kg, după care sunt sacrificaţi.
Un bacon de foarte bună calitate este produs de administrarea de furaje, cum ar fi: orz,
secară, grâu, mazăre, cartofi, morcovi, sfeclă, lucernă, trifoi, lapte ecremat, zer, făinuri de
origine animală, etc. Reţeta de nutreţ combinat trebuie să conţină un procent de proteină brută
mai mare cu 2-3% faţă de celelalte şi un conţinut mai mic în energie pentru a nu favoriza
depunerile de grăsime. Hrănirea nu se va face la discreţie, ci pe baza anumitor norme.
Îngraşarea pentru carne şi grăsime (mixtă). Acest sistem se practică în unităţile de tip
gospodăresc, carcasele asigurând o carne fragedă, perselată şi marmorată. În acest sistem se
pretează toate rasele de porci şi metişii industriali obţinuţi din încrucişarea lor.
În acest sistem se folosesc grăsunii începând de la o vârsta de 6-8 luni şi o greutate de
90-100 kg până la vârsta de 10-14 luni şi o greutate de 150-180 kg.

211
În alimentaţia porcilor, pe lângă concentrate se pot introduce şi furaje ieftine de tipul
sfeclei furajere, nutreţurilor murate, reziduuri industriale şi de gospodărie, masă verde la
discreţie, etc.
Îngrăşarea porcilor pentru semiconserve. Acest sistem este menit să răspundă
cerinţelor consumatorilor de conserve şi semiconserve de porc, realizate din anumite zone
anatomice, mai ales din jambon.
Pentru producerea de semiconserve sunt indicate rasele cu slănină subţire şi o
dezvoltare bună a jambonului.
Îngrăşarea porcilor pentru salamuri uscate. Salamurile uscate, de exemplu „salamul
de Sibiu“, la noi în ţară se produc din carne de porc de rasă Mangaliţa. Carnea acestor animale
are caracteristic faptul că grăsimea este intercalată între fibrele musculare, sub forma unor
grăuncioare de mărimea boabelor de mei, care prin prelucrare îşi păstrează forma şi dau
calitatea salamului uscat.
Tehnicile moderne actuale permit realizarea salamurilor uscate şi din carnea altor rase
de porci, în afară de Mangaliţa, care are o arie de răspândire redusă.
Furajele concentrate care se administrează trebuie să aibă un conţinut energetic mai
ridicat decât la celelalte sisteme.

TEST DE EVALUARE A TEMEI NR. 16


1. Care este locul de formare al rasei de porcine Duroc?
Raspuns:
Rasa Duroc s-a format în S.U.A., la originea sa stând porcii locali de culoare roşie,
răspândiţi la începutul secolului XIX în statele New York, New Jersey, Massachusetts,
Connecticut şi Vermont (ENSMINGER, 1970).
2. Care sunt dimensiunile tehnologice ale boxelor pentru întreţinerea vierilor de
reproducţie?
Răspuns:

3. Care este formula de calcul a numarului de scroafe montate dintr-o grupă?


Răspuns:

212
4. Cand se muta scroafele gestante în maternitate?
Răspuns:

Rezumatul temei

16. Exploatrea suinelor


16.1. Identificarea principalelor rase de porcine.
a. rasa Marele alb ;
b. rasa Landrace;
c. rasa Duroc;
d. rasa Hampshire;
e. rasa Mangaliţa;
f. rasa Bazna.
16.2. Tehnologia reproducţiei la porcine.
a. creşterea, întreţinerea şi hrănirea vierilor de reproducţie ;
b. creşterea, întreţinerea şi hrănirea scroafelor şi scrofiţelor ;
c. monta şi însămânţarea artificială ;
d. gestaţia;
e. fătarea si îngrijirea nou-născuţilor.
16.3. Creşterea tineretului porcin.
a. alăptarea ;
b. înţărcarea ;
c. lotizarea.
16.4. Exploatarea porcinelor pentru producţia de carne.
a. Sisteme de îngrăşare-finisare
- îngrăşarea pentru carne ;
- îngrăşarea pentru bacon ;
- îngrăşarea pentru carne şi grăsime ;
- îngrăşarea pentru semiconserve ;
- îngrăşarea pentru salamuri uscate.

213
TEMA NR. 17
EXPLOATAREA OVINELOR

Unităţi de învaţare:
» Identficarea principalelor rase de ovine.
» Tehnologia reproducţiei la ovine.
» Creşterea tineretului ovin.
» Tehnologia îngrăşării ovinelor
» Tunderea şi mulsul la ovine.
Obiectivele temei
 Caracteristici morfo-productive de identificare a principalelor rase de ovine.
 Creşterea, întreţinerea şi hrănirea porcinelor adulte de reproductie.
 Monta şi însămânţarea artificială.
 Gestatia si fatarea la ovine.
 Creşterea tineretului ovin.
 Particularitatile diferitelor tehnologii de ingrasare.
 Tehnici de tuns si muls la ovine
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Pascal, C., 2007 – Cresterea ovinelor si caprinelor. Editura PIM, Iasi
2. Padeanu, I., 2001 – tehnologia creşterii ovinelor şi caprinelor. Ed. Miron,
Timişoara
3. Tafta, V., 2011 – Cresterea ovinelor si caprinelor. Ed. Ceres, Bucuresti
4. Tafta, V., Vintila, V., Stela Zamfirescu, 1997 – Productia, ameliorarea si
reproductia ovinelor. Ed. Ceres, Bucuresti

17.1. Principalele rase de ovine


Rasa Ţurcană
Provine din Arkar şi se întâlneşte sub diferite denumiri în funcţie de ţara în care se
găseşte, respectiv: oaie bârsană (România), Razca (Ungaria), Zakel (Germania), etc. La noi în
ţară se creşte în zonele de munte şi de deal, fiind exploatată pentru producţia de lână, lapte,

214
carne şi pielicele. Se caracterizează printr-o rusticitate, mobilitate şi rezistenţă pronunţată,
pretându-se bine la transhumanţă.
Însuşiri morfo-productive. Este o rasă cu trunchiul lung, potrivit de larg şi adânc, talia
la femele fiind de 63 cm, iar la masculi de 72 cm. Producţia de carne este relativ slabă: mieii
au la naştere 2,8-3,0 kg, 14-15 kg la înţărcare, oile adulte au 32-35 kg şi berbecii 53-68 kg.

Producţia medie de lână este de 1,8-2,2 kg la oi şi 2,5-3,0 kg la berbeci. Şuviţele de


lână sunt formate din 70% fibre scurte şi subţiri, cu fineţea de până la 30  şi din fibre lungi şi
groase într-o proporţie de 30%, cu fineţea de 62-80 . Fineţea medie a fibrelor de lână este de
38-45 .
Producţia de lapte este de 70-90 litri în condiţii slabe de întreţinere şi de 100-250 litri
în condiţii optime, în 5-7 luni de lactaţie.
În cadrul rasei, în funcţie de culoarea lânii se întâlnesc variatăţile: albă, neagră,
brumărie.
Fecunditatea variază între 92-96%, iar prolificitatea între 102-105%.
Rasa Ţigaie
Are aceeaşi origine ca şi rasa Ţurcană. Este o rasă exploatată pentru lână semifină,
carne şi lapte, găsindu-se în zonele subcarpatice şi de podiş. Se caracterizează prin constituţie
robustă, rusticitate şi rezistenţă pronunţată.
Însuşiri morfo-productive. Talia animalelor variază între 65-68 cm, au un torace adânc
şi larg, membre puternice, cu aplomburi corecte. Producţia de carne este destul de bună, mieii
cântărind la fătare 3-4 kg, ovinele adulte 35-45 kg, iar berbecii 50-60 kg. Se pretează bine la
îngrăşare, obţinându-se o carne de calitate.

215
Producţia medie de lână este de 2,0-4,5 kg, variind în funcţie de sex şi de starea de
întreţinere, lâna având o fineţe de 30-31 .
Producţia de lapte este 70-100 litri, în 150 de zile de lactaţie.
Indicii de reproducţie au valori de 93-97% fecunditate şi 105-108% prolificitate.
Sub raportul culorii lânii şi a jarului de pe extremităţile corporale se întâlnesc
varietăţile: albă, neagră, bucălaie şi ruginie.
Rasa Spancă
A rezultat din încrucişarea întâmplătoare care a avut loc în timpul transhumanţei,
dintre berbeci Merinos şi oi Ţigaie. Reprezintă o rasă de tranzit de la oile cu lână semifină la
cele cu lână fină.
Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală este dolicomorfă, cu talia de 62-64
cm.
Mieii cântăresc la naştere 2,6-4,8 kg, la înţărcare 16-20 kg, oile adulte 38-47 kg, iar
berbecii 58-72 kg.
Producţia de lână la femele variază de la 3,5-4,5 kg la maxim 7 kg, iar la berbeci de la
6-8 kg la 10 kg. Fineţea lânii este de 25-29 .
Producţia de lapte este, în medie, de 90-100 litri, ajungând şi la 260 litri în 5-6 luni de
lactaţie.
Principalii indici de reproducţie sunt 95-98 % fecunditate şi 108% prolificitate.
Rasa Merinos
Această rasă s-a format cu circa 3000 ani î.e.n., în Asia Mică, prin mutaţie şi selecţie
naturală din oile cu lână semifină, de unde a fost răspândită apoi în Grecia, Italia, Spania şi
nordul Africii. La noi în ţară există două tipuri de Merinos şi anume Merinosul de Palas şi
Merinosul transilvănean.

216
Merinosul de Palas
A fost format la Institutul de Cercetare şi Creşterea Ovinelor de la Palas-Constanţa
(sub conducerea prof. N. Teodoreanu), prin încrucişarea unei populaţii heterogene de metişi
Ţigaie, Ţurcană şi Merinos transilvănean cu rasele Merinos Rambouillet, Negretti, şi Merinos
semiprecoce german şi ulterior, cu Merinos de Stavropol. Rasa este specializată pentru
producţia de lână fină şi carne.
Însuşiri morfo-productive. Corpul are conformaţia armonioasă, constituţia robustă,
trunchiul potrivit de larg, lung şi adânc, talia fiind de 64-72 cm. Pielea de pe corp prezintă
cute fine, iar la gât o salbă cu 1-3 cravate.

La naştere, mieii cântăresc circa 5 kg, iar la vârsta de adult, oile ating o greutate de 65
kg şi berbecii de 90 kg.
Producţia de lână care se obţine este, în medie, de 9-11 kg şi maxim 16 kg la oi şi de
13-16 kg şi maxim 24 kg la berbeci, fineţea lânii fiind de 19-21 .
Producţia de lapte care se obţine este de 90-100 litri, în 130-132 de zile de lactaţie.
Indicii de reproducţie, ating valoarea de 92-96% pentru fecunditate şi de 125-135%
pentru prolificitate.
Merinosul transilvănean
S-a format în Câmpia de Vest a ţării prin încrucişarea de absorbţie dintre Ţurcană,
Ţigaie şi metişii acestora, cu Merinosul Negretti, Merinosul Rambouillet şi într-o măsură mai
mică cu Merinosul precoce german, după care s-au făcut încrucişări de infuzie cu Merinosul
de Stavropol şi de Groznensk. Rasa se caracterizează printr-o rusticitate pronunţată şi se
exploatează, în special, pentru producţia de lână.
Însuşiri morfo-productive. Prezintă o mare variabilitate a dezvoltării corporale, a
producţiei de lână şi de lapte. În cadrul rasei se disting două tipuri: de câmpie şi de coline. Cel
de câmpie are o masivitate a corpului şi o prolificitate mai mare decât cel de coline, care însă,
217
este mai rezistent la precipitaţiile atmosferice. În general, talia şi mărimea corporală este
mijlocie (circa 62 cm, talie), cu trunchiul suficient de lung, larg şi adânc.
Greutatea corporală a mieilor la fătare este de 2,5-4,5 kg, a oilor adulte de 35-45 kg şi
a berbecilor de 55-75 kg.
Producţia de lână care se obţinde după tuns, este de 5-7 kg la femele şi 8-10 kg la
masculi, lâna având o fineţe de 22-23 .
Pe o perioadă de 4-5 luni cât durează lactaţia, producţia de lapte obţinută în medie,
este de 80-90 litri.
Indicii de reproducţie se caracterizează printr-o fecunditate de 95-98% şi o prolificitate
de 115-120%.
Rasa Karakul
Locul de formare a fost în Persia, de unde s-a răspândit apoi în Asia de Vest şi în
Turkestan. Este crescută mai ales în Rusia, de aici fiind adusă şi în ţara noastră, unde se creşte
mai ales varietatea neagră şi brumărie. Este o rasă specializată pentru producţia de pielicele şi
lapte.
Însuşiri morfo-productive. Corpul are un format dolicomorf, cu aspect piriform, capul
este alungit, cu profil berbecat, cu urechi lungi şi atârnânde; gât şi trunchi alungit; crupa teşită
şi coada cu un depozit de grăsime de 8-10 kg şi vârful în forma literei „S“. Talia este de 63-65
cm.

Greutatea corporală a oilor adulte este de 40-50 kg, a berbecilor de 55-70 kg şi a


mieilor, la fătare de circa 4 kg. Mieii sunt sacrificaţi la vârsta de 1-3 zile pentru producţia de
pielicele.

218
Lâna este grosieră, cu o fineţe de 38  şi se obţine, în medie 2-3 kg la o tunsoare.
Producţia de lapte obţinută în 120-150 de zile de lactaţie, este de circa 50-60 kg.
Pentru mărirea fecundităţii, care este în jur de 90%, s-a recurs la încrucişarea cu rasa
Romanov, dar s-a renunţat deoarece se deprecia calitatea buclajului pielicelelor. Prolificitatea
este de 120%.

17.2. Tehnologia reproducerii ovinelor


17.2.1. Creşterea, întreţinerea şi hrănirea ovinelor de reproducţie
Pregătirea bună a reproducătorilor influenţează în foarte mare măsură declanşarea
căldurilor, posibilitatea sincronizării lor şi realizarea unor indici de reproducţie sporiţi.
Sistemele de întreţinere care se practică în creşterea tradiţională a ovinelor sunt:
1. Întreţinerea pe păşune, care are implicaţii favorabile, atât din punct vedere
economic, cât şi din punct de vedere biologic.
Hrănirea ovinelor pe păşune este mai economică, deoarece nu solicită multă forţă de
muncă şi pe de altă parte, iarba este consumată în totalitate, datorită particularităţilor de
hrănire a ovinelor.
Pe de altă parte, ovinele beneficiază de acţiunea factorilor de mediu (radiaţii solare,
aer curat, etc.), care au implicaţii pozitive asupra sănătăţii şi dezvoltării animalelor.
2. Întreţinerea în semistabulaţie. Oile se scot la păşunat o parte din zi, după care raţia
este întregită cu masă verde administrată la iesle.
3. Întreţinerea în stabulaţie permanentă. Animalele se ţin tot timpul anului în
adăposturi (saivane) sau în tabere amenajate special. În acest caz, masa verde este cosită şi
administrată la iesle.
Hrănirea. Aducerea animalelor în “condiţie de reproducător”, pe lângă asigurarea
unor condiţii optime de întreţinere, se face şi prin asigurarea unei hrăniri corespunzătoare,

219
astfel încât să se menţină toate procesele fiziologice, inclusiv cel sexual, în stare de intensă
activitate.
Un mijloc eficient de pregătire îl constituie administrarea de furaje bogate în proteină,
săruri minerale şi vitamine, mai ales vitaminele A, D2 şi E. Dintre concentrate, nu trebuie să
lipsească ovăzul, orzul, secara şi soia, care reprezintă biostimulatori importanţi pentru
reproducţie. Pe lângă acestea, trebuie să se administreze şi furaje verzi de foarte bună calitate,
în special leguminoase.
S-a constatat că prin asigurarea unei alimentaţii hiperproteice şi suplimente vitamino-
minerale în sezonul de montă, se măreşte fecunditatea de la 80% la 93-100% şi prolificitatea
ajunge la 128-140%. În acest scop, cu trei săptămâni îainte de montă se schimbă nivelul
hrănirii oilor. Metoda se cheamă “flushing” şi constă în faptul că oilor cu stare de întreţinere
slabă li se îmbunătăţeşte furajarea prin administrarea unor raţii speciale, cu 2-3 săptămâni
înainte de montă, raţii care au un conţinut energetic şi proteic crescut cu 25-30%, faţă de cel
de bază. În paralel, oilor aflate în stare bună şi foarte bună de întreţinere, se reduce nivelul
hrănirii, după care cu 3 săptămâni înainte de montă se revine la o alimentaţie stimulativă.
Astfel, oile vor fi trecute pe păşuni mai bogate, unde vor primi zilnic şi un supliment de 0,2-
0,3 kg concentrate (ururieili de ovăz, orz, porumb, tărâţe, sroturi). Berbecilor de reproducţie,
li se vor administra 0,6-0,7 kg concentrate, în care ppredomină ovăzul şi 1-2 kg de fân de
leguminoase. În perioada de montă, cantitatea de furaje va creşte la 1,0-1,5 kg concentrate şi
8-10 kg masă verde, la care se adaugă şi un supliment format din 0,5-1,0 kg morcovi raşi şi 1-
2 ouă.
17.2.2. Monta şi însămânţarea artificială
Ciclul sexual la ovine are o durată medie de 17-21 zile, perioada de estru durând 24-36
ore. Ovulaţia se produce la circa 28-30 ore de la apariţia căldurilor şi din această cauză
însămânţarea se recomandă să se facă la 10-12 ore de la declanşarea căldurilor. Dacă oaia nu a
rămas gestantă, ciclul de călduri reapare după 21 zile.
Oile sunt animale cu o reproducţie sezonieră. În unităţile care asigură condiţii bune de
întreţinere şi hrănire, monta oilor va fi începută vara devreme, în timp ce în unităţile care nu
dispun de condiţii pre bune, monta va începe mai târziu în lunile de toamnă. In ţara noastră,
perioadele de montă, în funcţie de cazurile menţionate mai sus pot fi: iulie-august;
septembrie-octombrie; noiembrie-decembrie. De regulă, se recomandă ca durata sezonului de
montă să fie cât mai scurtă (aproximativ o lună) pentru a se obţine miei cât mai uniformi din
punct de vedere al dezvoltării corporale.

220
Monta la ovine poate fi de mai multe tipuri:
- monta liberă, în care berbecii sunt întreţinuţi în turma oilor de prăsilă. Se cosideră ca
suficient un berbec la 25-30 de oi;
- monta pe clase, în care oile sunt grupate pe clase zootehnice în funcţie de
aprtitudinile lor productive, fiecare grup având repartizat un număr de 2-3 berbeci dintr-o
clasă superioară clasei oilor;
-monta în harem, în care unui grup de 40-50 de oi i se repartizează un berbec;
- monta dirijată, ce presupune aducerea oii aflate în călduri la boxa berbecului. După
acest procedeu, pot fi montate într-un singur sezon între 50 şi 80 de oi de un singur berbec.
Insămânţarea artificială s-a extins în ultimii ani în aproape toate fermele de creştere a
ovinelor. Acest sistem de montă, prezintă o serie de avantaje printre care enumerăm:
întreţinerea unui număr mai redus de berbeci reproducători şi grăbirea procesului de
ameliorare, folosindu-se cei mai valoroşi masculi. Când nu se respectă anumite reguli (o
selecţie riguroasă, rotirea berbecilor la doi ani etc.), apar o serie de dezavantaje cum ar fi:
posibilitatea transmiterii unor caractere nedorite, limitarea bazei de selecţie şi apariţia unui
procent de consangvinizare ridicat.
Insămânţarea artificială reprezintă, un procedeu economic raţional şi igienic dacă este
executată în condiţii corespunzătoare. Cu un ejaculat (1-1,5 ml), se pot însămânţa cu spermă
brută 5-6 oi şi cu spermă diluată 15-20 de oi. Sperma se aplică direct în cervix, fiecare doză
de însămânţare conţinând 0,2 ml.
17.2.3. Gestaţia
Starea de gestaţie se recunoaşte după absenţa căldurilor şi gradul de dezvoltare al
abdomenului, care devine asimetric, fiind mai mare în partea dreaptă.
Durata gestaţiei la oaie, este de 5 luni şi poate fi influenţată de precocitate (este mai
scurtă la rasele precoce), sexul fetusului (pentru produşii masculi gestaţia este mai lungă),
numărul fetuşilor (este mai lungă în cazul fătărilor gemelare).
In primele 70 de zile, embrionul realizează cca 10 % din greutatea intrauterină totală,
motiv pentru care raţia administrată oilor gestante este echivalentă cu cea de întreţinere. In a
doua fază de gestaţie, când fătul îşi definitivează creşterea şi dezvoltarea, proteina din raţia
furajeră a mamei trebuie să crească cu 30-40 %, iar substanţele energetice cu peste 20 %.
Inainte cu două săptămâni de fătare, se reduc cu cca 1/3 cantitatea de suculente şi furaje
grosiere.

221
Se recomandă ca pe timp de toamnă, scoaterea oilor la păşune să fie făcută numai
după ce bruma s-a ridicat, iar pe timpul iernii, înainte de adăpare, oile vor primi un supliment
de fân.
Oile gestante, vor fi întreţinute în saivane curate, uscate, prevăzute cu un aşternut
uscat, gros şi călduros. Microclimatul optim din saivane se asigură la o temperatură de 6-8oC
şi o umiditate relativă de 65-70 %. Saivanele vor fi compartimentate în boxe pentru oi
fătătoare, boxe pentru fătare şi boxe pentru oi cu miei.
17.2.4. Fătarea
La specia ovină, fătarea se desfăşoară relativ uşor, comparativ cu alte specii de
animale domestice. Oaia va fi introdusă în boxa de fătare cu 2-3 zile înaintea fătării.
Momentul fătării se recunoaşte prin faptul oaia este agitată, se culcă şi se scoală des,
lovind pământul cu piciorul.
In vederea decurgerii normale a actului de fătare, se aplică o serie de măsuri, cum ar
fi: îndepărtarea lânii din jurul ugerului, asigurarea unui microclimat corespunzător în adăpost,
instruirea personalului ajutător şi pregătirea nutreţurilor necesare.
Fătarea la ovine, durează în medie 15-20 minute, iar eliminarea învelitorilor fetale, se
face după 2-3 ore. După fătare, mielul va fi curăţat cu o bucată de pânză sau cu un şomoiog de
paie uscate, de mucozităţi. Această operaţie are rol în intensificarea circulaţiei periferice
sanguine. Ombilicul se secţionează la o lungime de 2-3 cm de abdomen, se leagă şi se
dezinfectează. După efectuarea acestor operaţii, mielul va fi trecut împreună cu oaia mamă în
boxa de oi fătate.
Mama la 1 ½ ore după fătare va fi adăpată cu puţină apă călduţă şi hrănită cu un
barbotaj de tărâţe. Raţia oilor mame se măreşte treptat în prima săptămână după fătare,
administrându-se furaje lactogene de tipul tărâţelor, suculentelor şi masei verzi administrate la
discreţie.

17.3. Creşterea tineretului ovin


La circa 20 de minute de la fătare, mieii sunt daţi să sugă colostrul, care prin
conţinutul său în substanţe imunogene conferă mielului rezistenţa la îmbolnăviri timp de 10-
12 zile, până când îşi dezvoltă propriul său sistem de apărare. Mieii slabi şi orfani se dau să
sugă la mame “doici” sau se hrănesc artificial cu lapte de oaie sau de vacă în cantitate de 400-
600 g/zi.

222
Mieii bine dezvoltaţi la naştere consumă o cantitate mai mare de 3-5 ori de colostru şi
de lapte, decât cei slab dezvoltaţi. De regulă, ei sug la fiecare 1-2 ore, după care, numărul
supturilor se reduce la 8-9 ori/zi, când atinge vârsta de 2-3 săptămâni şi la 3-4 ori/zi la vârsta
de 2 luni. Cantitatea de lapte creşte treptat începând de la 600 g/zi până la 1 l/zi spre vârsta de
4-5 săptămâni.
Adăpostul destinat mieilor în sezonul de fătare, se compartimentează pe trei grupe de
vârstă, astfel:
- prima grupă – este formată din 15-20 miei cruzi (vârstă de până la o săptămână) cu
mamele lor;
- a doua grupă – cuprinde 40-50 de miei mijlocaşi (vârsta de 8-15 zile) cu mamele lor;
- a treia grupă – este formată din 80-120 de oi cu miei zburaţi (vârsta 16-30 de zile),
după care aceştia din urmă se repartizează în turme de câte 200-300 animale pe cele mai bune
păşuni.
Incepând cu vârsta de 15 zile, mieii sunt hrăniţi în afară de lapte şi cu fân de cea mai
bună calitate şi concentrate bogate în proteină.
Mieii se pot întreţine şi separat de mame, începând cu vârsta de cca 2 săptămâni.
Sistemul constă în izolarea mieilor de oi prin obişnuirea lor timp de 3-4 zile să rămână peste
zi într-un compartiment separat în care li se administrează la discreţie furaje combinate şi
apă. Cu oile mame se întâlnesc numai de 3-4 ori/zi pentru supt. Acest tip de întreţinere este
indicat în toate sistemele de exploatare, datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă:
- mieii sunt obişnuiţi să consume o cantitate mai mare de nutreţuri combinate, ceea ce
determină sporuri ridicate în greutate;
- ritmul intens de creştere şi dezvoltare favorizează înţărcarea lor timpurie (la vârsta de
cca 30-35 zile);
- se poate urmări corect evoluţia stărilor de întreţinere şi de sănătate;
- oile mame, pot consuma hrana nestingherite, ceea ce duce la obţinerea unei cantităţi
sporite de lapte, făcând posibilă executarea unei mulsori/zi (dimineaţa), sau organizarea unui
nou ciclu reproductiv.
In funcţie de sezonul de fătare, întreţinerea separată a mieilor se poate face şi pe
păşuni de calitate, avându-se în vedere faptul că substanţele nutritive din masa verde
influenţează favorabil funcţia hematopoetică, are efect dietetic asupra tubului digestiv,
intensifică dezvoltarea sistemului nervos şi osos, determinând astfel stimularea procesului de
creştere şi dezvoltare a mieilor.

223
In funcţie de destinaţia şi direcţia de exploatare, stabilirea momentului înţărcării
depinde nu atât de vârsta mielului ci de rasă, sex, greutatea lui şi de aptitudinea de a se hrăni
integral numai cu furaje solide. In funcţie de aceşti factori, se practică 4 tipuri de înţărcare:
Inţărcarea tradiţională (tardivă) se face la vârsta de două luni la rasele Tigaie şi
Turcană şi la 3 luni la rasele Merinos şi Karakul. Acest tip de înţărcare, va fi făcut prin
trecerea treptată a mieilor de la regimul lactat la regimul obişnuit de hrană al oilor, înţărcarea
realizându-se în 4-6 zile.
Inţărcarea timpurie, va fi făcută la vârsta de 30 -35 de zile, când mieii au o greutate de
10-12 kg şi se aplică tineretului destinat îngrăşării.
Inţărcarea semitimpurie se realizează în timpul primelor 60 de zile după fătare,
folosindu-se substituenţi de lapte.
Inţărcarea ultratimpurie, se face în prima sau a doua zi de la naşterea mieilor, după
consumarea colostrului, mieii fiind alăptaţi artificial pe bază de substituenţi de lapte până la
vârsta de cca 30 de zile.
Hrănirea şi îngrijirea mieilor după înţărcare. Tineretul ovin va fi păşunat pe păşuni
bogate în leguminoase. Suplimentar se administrează 150-300 g de amestecuri de concentrate
alcătuite din uruieli de ovăz, orz, porumb, mazăre şi şroturi. In perioada de stabulaţie (de la
vârsta de 8-10 luni şi până la 14-16 luni), tineretul este hrănit cu 1-1,5 kg fân de lucernă de
bună calitate, 0,5-1 kg vreji de mazăre şi paie de ovăz, 1-3 kg nutreţ murat şi 0,2-0,4 kg
concentrate sau nutreţuri combinate.
Intre vârsta de 16-18 luni şi 18-20 de luni, tineretul este scos pe păşune unde se ţine
până când intră la reproducţie. Dacă păşunile sunt de slabă calitate se administrează un
supliment de concentrate.

17.4. Tehnologia îngrăşării ovinelor


In funcţie de scopul urmărit, îngrăşarea ovinelor se face după categoria de vârstă şi de
folosinţă, precum şi după sistemul de hrănire şi întreţinere. In funcţie de categoria de vârstă şi
sex, se cunoaşte în practică carnea de oaie (ovine adulte şi bătrâne), carnea de batal, carnea
de tineret şi carnea de miel.
Tipurile de îngrăşare care se practică sunt:
17.4.1. Ingrăşarea intensivă a mieilor până la vârsta de 2 ½ luni. Mieii cruzi sunt
îngrăşaţi pe bază de lapte matern sau substituenţi de lapte, fânuri şi concentrate sau masă
verde şi concentrate administrate la discreţie. In paralel cu hrănirea suplimentară a mieilor,

224
oile mame primesc în raţie furaje care să stimuleze secreţia lactată astfel încât mieii să
realizeze sporuri de cca 200-250 g/zi. Mieii recomandaţi pentru acest tip de îngrăşare sunt cei
care provin din fătările extratimpurii. Sacrificarea acestor miei, se face la vârsta de 2 ½ luni şi
greutatea de 15-16 kg.
17.4.2. Ingrăşarea intensivă a mieilor în vârstă de până la 4 luni. Se aplică cu
precădere în zona de şes, mieii fiind întreţinuţi pe păşuni timp de 1 ½ - 2 luni după înţărcare,
respectiv până la greutatea de 17-20 kg şi vârsta de 3 ½ - 4 luni. In acest scop poate fi utilizat
orice adăpost disponibil după ce s-a curăţat, dezinfectat şi a fost compartimentat în boxe cu
capacitatea de 100 de miei. După întreţinerea mieilor pe păşuni cultivate situate în apropierea
adăposturilor, aceştia vor fi trecuţi în stabulaţie permanentă.
Acest tip de îngrăşare cuprinde două faze şi anume: faza de îngrăşare în care se
administrează câte 0,8 UN şi faza de finisare (30 de zile) în care se administrează 1,2 UN
17.4.3. Ingrăşarea mieilor în sistem semiintensiv. Se aplică în zona colinară de
creştere. Mieii îngrăşaţi prin acest sistem provin din fătările tardive (martie, aprilie), sunt
întreţinuţi pe păşuni timp de 3-4 luni până în lunile septembrie, octombrie, moment în care
masa verde devine insuficientă şi se administrează un supliment de concentrate de cca 12
kg/cap. La această dată, mieii ating o greutate de 22-25 kg şi sunt trecuţi în stabulaţie
permanentă, timp de 30 de zile, pentru finisarea îngrăşării pe bază de concentrate şi fânuri de
calitate.
17.4.4. Ingrăşarea intensivă a tineretului ovin până la vârsta de 6 luni. Se practică
îngrăşarea tineretului în stabulaţie permanentă, atingându-se o greutate de până la 35 de kg.
Acest tip de îngrăşare oferă o serie de avantaje între care enumerăm:
- perioade relativ scurte de îngrăşare;
- realizarea unor sporuri de greutate ridicată (160-280 g);
- valorificarea integrală a furajelor fibroase şi concentrate;
- utilizarea eficientă a spaţiului de cazare;
- mecanizarea întregului sistem de producţie (distribuirea furajelor, adăparea,
evacuarea dejecţiilor şi tunderea);
- îngrăşarea pe tot parcursul anului a ovinelor în funcţie de eşalonarea grupată a
fătărilor;
- investiţii reduse pentru construirea şi amenajarea adăpostului.
Acest tip de îngrăşare se face în trei faze şi anume: de acomodare, îngrăşare şi de
finisare.

225
- Faza de îngrăşare durează cca 12-14 zile, timp în care mieii se obişnuiesc cu
întreţinerea în grup şi cu noul regim de hrănire. In această fază în compoziţia raţiei intră 60 %
fânuri şi 40 % concentrate. Conţinutul de proteină trebuie să fie de aproximativ 18 %, iar
sporul în greutate de 180-240 g.
- Faza de îngrăşare propriu-zisă durează cca 85 de zile. La sfârşitul acestei faze,
greutatea este de 33-35 kg, sporul mediu zilnic fiind de 180-250 g. In raţie intră nutreţ
combinat şi fân de lucernă, care trebuie să aibă un conţinut proteic de cca 14-15 %.
- Faza de finisare, are loc în ultimele 3-4 săptămâni, perioadă în care se urmăreşte în
principal îmbunătăţirea caracteristicilor organoleptice ale cărnii. In acest scop conţinutul de
proteină se reduce la 10-12 % şi se creşte conţinutul energetic.

17.4.5. Ingreăşarea berbecuţilor pentru carne-lână, până la vârsta de 14-15 luni.


Se practică în vederea sporirii producţiilor de carne şi de lână a tineretului ovin şi
constă în prelungirea îngrăşării intensive, când se atinge o greutate corporală a tineretului de
35 de kg, până la 14-15 luni, când se obţine în plus o greutate corporală de peste 20-25 kg şi o
cantitate de peste 7-8 kg lână fină.
17.4.6. Ingrăşarea ovinelor adulte. Se poate face la păşune, în stabulaţie sau mixt.
1. Ingrăşarea la păşune – este cea mai eficientă în cazul în care masa verde poate
asigura 8-10 kg/cap/zi pentru ovinele adulte şi 5-7 kg/cap/zi pentru tineret. Păşunile în care
predomină gramineele sunt utilizate de oile adulte, iar cele formate din leguminoase, de
tineret. Ingrăşarea la păşune oferă obţinerea unui spor de 200 g/zi la tineret şi 120-150 g/zi la
ovinele adulte.
2. Ingrăşarea în stabulaţie – se face de obicei în perioada de iarnă. Hrănirea, se face pe
bază de amestec, formată din 0,5 kg fân, 2 kg grosiere, 2-3 kg suculente, 0,2 kg concentrate.
Se mai poate utiliza şi borhotul de bere (1-3 kg pentru tineret şi 3-4 kg pentru ovinele adulte),
sau tăiţeii proaspeţi de sfeclă (2-4 kg pentru tineret şi 5-6 kg pentru adulte). Sporul care se
realizează este de cca 200 g/zi.
In perioada de vară-toamnă, îngrăşarea în stabulaţie se poate realiza şi pe bază de masă
verde amestecată cu fânuri şi grosiere tocate sau pe bază de nutreţ însilozat la care se adaugă
0,3 kg concentrate.
3. Ingrăşarea mixtă – constă în întreţinerea ovinelor pe păşune o parte din zi şi
completarea hranei, prin administrarea la adăpost de masă verde cosită sau nutreţ însilozat şi
amestec de concentrate.

226
Finisarea îngrăşării ovinelor adulte se face timp de 30-35 de zile în zona de şes şi 40-
45 de zile în zona colinară, după ce ovinele au fost recondţionate pe păşuni cca 60-90 de zile.
Hrănirea se face la discreţie cu un amestec de furaje fibroase, grosiere, suculente şi
concentrate. Pe întreaga durată a fazei de finisare, se administrează cca 40 kg concentrate şi
15-17 kg fânuri în zona de şes şi cca 35 kg concentrate şi 20 kg fânuri în zona colinară. Se
observă scăderea cantităţii de furaje administrate oilor crescute în zona colinară, deoarece în
această zonă se dispune şi de resurse de masă verde. Sporul de creştere realizat în această
perioadă, inclusiv în faza de finisare, este de cca 12-14 kg; creşterea sporului are loc mai ales
pe seama dezvoltării ţesutului adipos.

17.5. Tunsul
Recoltarea lânii la ovine se face odată pe an, spre sfârşitul primăverii, în lunile mai-
iunie. Tunsul ovinelor se poate face manual, mecanic sau chimic.
Locul de tuns trebuie să fie curat, şi să dispună de spaţiu suficient pentru manipularea
ovinelor, cântărirea şi sortarea primară a cojoacelor de lână. De regulă, se compartimentează
în trei boxe şi anume pentru oile care se tund imediat, pentru oile tunse şi pentru sortarea lânii.
Operaţiunea de tuns se aplică mai întâi la batali şi la oile sterpe, după care urmează mioarele,
miorii, oile mame şi berbecii.
Tunderea manuală – se execută cu foarfeci speciale. In mod normal, un muncitor
tunde pe zi 25-30 oi cu lână fină, 50-60 oi cu lână semifină şi 70-80 oi cu lână grosieră.
Tunderea mecanică – se face cu ajutorul aparatelor electrice de tuns. In acest caz se
obţine o creştere a productivităţii muncii.
Tunsul chimic – presupune inocularea unor substanţe ca ciclofosfamidă, colchicină,
colcemidă, etc., lâna smulgându-se cu uşurinţă apoi după corpul animalelor. Din punct de
vedere biologic acest procedeu generează o serie de modificări nedorite cum ar fi:
microhemoragii la nivelul inimii, ficatului şi intestinului; tulburări gastro-intestinale,
micşorarea apetitului şi greutăţii corporale. De asemenea, se înregistrează remanenţa acestor
substanţe timp îndelungat, ceea ce depreciază calitatea cărnii şi a laptelui.

17.6. Mulsul
Oile care se mulg se numesc mânzări, iar locul special amenajat pentru mulsul oilor se
numeşte strungă. Mulsul la ovine, se poate realiza manual, dar şi mecanic. Numărul de
mulsori în 24 de ore variază în funcţie de capacitatea de producţie a oilor, astfel în primele 2-5

227
săptămâni de muls oile se mulg de 3 ori/zi, apoi de 2 ori/zi şi în ultimele 2-3 săptămâni de
lactaţie, o dată pe zi.
Mulsul manual. Metoda de muls practicată este mulsul cu nod sau cu două degete. O
oaie se mulge în 50-180 de secunde, în funcţie de capacitatea productivă a oilor. Norma de
muls a unui mulgător este de 80-120 oi, în funcţie de producţia de lapte a acestora.
Mulsul mecanic. Trebuie să asigure extragerea completă a laptelui, să nu modifice
caracteristicile lui organoleptice şi să nu streseze sau să vătămeze animalul. Pentru aplicarea
mulsului mecanic este necesară efectuarea unei selecţii după gradul de dezvoltare al
mameloanelor. La ovine, numărul de pulsaţii ale aparatului de muls este de 70-80/minut.

TEST DE EVALUARE A TEMEI NR. 17


1. Cum şi unde s-a format Merinosul de Palas?
Răspuns:
Merinosul de Palas a fost format la Institutul de Cercetare şi Creşterea Ovinelor de la
Palas-Constanţa (sub conducerea prof. N. Teodoreanu), prin încrucişarea unei populaţii
heterogene de metişi Ţigaie, Ţurcană şi Merinos transilvănean cu rasele Merinos Rambouillet,
Negretti, şi Merinos semiprecoce german şi ulterior, cu Merinos de Stavropol.
2. În ce consta întreţinerea în semistabulaţie?
Răspuns:

3. Care sunt îngrijirile acordate mielului după fătare?


Răspuns:

4. Care sunt metodele de tuns la ovine?


Răspuns:

228
Rezumatul temei
17. Exploatarea ovinelor
17.1. Identficarea principalelor rase de ovine.
a. rasa Ţurcană ;
b. rasa Ţigaie ;
c. rasa Spancă ;
d. rasele de tip Merinos ;
e. rasa Karakul.
17.2. Tehnologia reproducţiei la ovine.
a. creşterea, întreţinerea şi hrănirea ovinelor de reproducţie ;
b. monta şi însămânţarea artificială ;
c. gestaţia;
d. fătarea
17.3. Creşterea tineretului ovin.
a. întreţinere după fătare;
b. înţărcarea.
17.4. Tehnologia îngrăşării ovinelor.
a. tipurile de îngrăşare a tineretului şi a ovinelor adulte;
17.5. Tunderea
a. manuală;
b. mecanică;
c. chimică.
17.6. mulsul la ovine.
a. manual;
b. mecanic.

229
TEMA NR. 18
EXPLOATAREA PASARILOR

Unităţi de învaţare:
» Identficarea principalelor rase de găini.
» Incubaţia.
» Tehnologia creşterii găinilor.
Obiectivele temei
 Caracteristici morfo-productive de identificare a principalelor rase de găini..
 Tehnologia creşterii puilor şi tineretului de găină pentru reproducţie.
 Tehnologia creşterii găinilor adulte pentru reproducţie.
 Tehnologia creşterii găinilor pentru ouă de consum.
 Tehnologia creşterii puilor de carne.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandata:
1. Bălăşescu M., Bălţan Gh., Vancea I. 1980 - Avicultura. Ed.Didactică şi
pedagogică , Bucureşti.
2. Vacaru, I., 2001-2002 – Tratat de avicultura. Vol I si II. Ed. Ceres, Bucuresti
3. Van, I., si colab. 2003 – Creşterea şi industrializarea puilor de carne. Ed. Ceres,
Bucuresti.
4. Van I. 1998 – Curs de avicultură. Lito USAMV, Bucuresti.

18.1. Principalele rase de găini


Rasa Leghorn
Este de origine mediteraneană. În ţara noastră a fost importată în perioada interbelică.
Caracteristici morfo-productive. Este considerată cea mai valoroasă rasă de găini
outoare, caracterizându-se printr-o talie şi greutate mică. Greutatea corporală este de 1,5-2,0
kg la găini şi de 2,2-2,5 kg la cocoşi, carnea fiind încadrată în calitatea a II-a.
Puicuţele încep ouatul la circa 4-5 luni, producţia de ouă fiind cuprinsă între 200-352
ouă/an. Greutatea oului este de 55-67g, iar coaja are culoarea albă.
Sub aspectul culorii întâlnim mai multe varietăţi, dintre care cea mai răspândită este
cea albă. Alături de această culoare se mai întâlnesc varietăţile galbenă, neagră, potârniche
230
Rasa Leghorn face parte din categoria raselor de găini uşoare, la noi în ţară, deţinând
primul loc în producţia de ouă.
În urma unor lucrări complexe de selecţie şi hibridare, s-au obţinut numeroşi hibrizi,
dintre care enumerăm: Albo-67, Albo-70, Safir-104, Safir-108.
Rasa Rhode Island
S-a format în S.U.A., în statul cu acelaşi nume. În ţara noastră a fost importată în
1949, sub formă de pui de o zi din Olanda.
Caracteristici morfo-productive. Este o rasă de găini mixtă. Găinile adulte au
greutatea de 2,5-3,0 kg, iar cocoşii de 3,5-4,0 kg. Carnea produsă este fragedă şi gustoasă.
Puicuţele încep ouatul la 180 de zile, producţia medie de ouă este de 213 ouă/an.
Ouălele au o greutate medie de 57g şi sunt cu coaja pigmentată.
Se cunosc două varietăţi de culoare: roşie şi albă, ultima având o răspândire mai
redusă.

La noi în ţară se creşte sub formă de hibrid “Roso-70”. Producţia medie a acestui
hibrid este de 220-260 ouă/an. Ulterior, s-a creat hibridul Roso SL, sexabil după culoarea
pufului la o zi.
Rasa Sussex
Este originară din Anglia. La noi în ţară s-a importat în perioada de dinaintea celui de-
al doilea război mondial, cât şi după, materialul fiind folosit la încrucişări cu rase locale.
Caracteristici morfo-productive. Greutatea corporală la găini este de 2,7-3,2 kg, iar la
cocoşi de 3,7-4,2 kg, carnea obţinută fiind de calitate superioară.
Ouatul este început la vârsta de 6 luni, producţia de ouă fiind cuprinsă între 150-240
ouă/an. Greutatea ouălor este de 57 g, pigmentaţia fiind cafenie spre roz.

231
Are mai multe varietăţi în privinţa culorii: herminată, roşie, pestriţă şi albă. Mai
răspândită este cea herminată, care are ciocul, pielea şi membrele de culoare albă, ceea ce dă
carcaselor un aspect atrăgător.
Rasa Plymouth Rock
S-a format în S.U.A., în a doua jumătate a secolului trecut, prin încrucişarea mai
multor rase. În ţara noastră a fost importată, după anul 1962.
Caracteristici morfo-productive. Este o rasă mixtă de găini. Păsările au capul relativ
mare cu creasta simplă, dinţată şi mică. Trunchiul este relativ larg, lung şi adânc. Ciocul,
fluierele şi pielea sunt de culoare galbenă.

Greutatea vie ajunge la 2,3-3,0 kg la găini şi 3,5-4,0 kg la cocoşi, carnea fiind de o


calitate bună.
Producţia de ouă este relativ mică, de 160-190 ouă/an. Greutatea medie a unui ou este
de 61 g şi au pigmentaţia albă.
Din punct de vedere al culorii penajului prezintă două varietăţi: barată şi albă. Păsările
din varietatea albă sunt folosite ca rasă maternă în încrucişările cu rasa Cornish pentru
obţinerea puilor broiler. Varietatea barată permite producerea puilor de o zi autosexabili.
Rasa Gât golaş de Transilvania
Este o rasă locală, mixtă, răspândită în Transilvania şi Banat.

232
Caracteristici morfo-productive. Capul este de mărime mijlocie, având o creastă
simplă şi mică, cu gâtul golaş până sub guşă. Trunchiul este de formă cilindrică, fiind oblic
dinainte înapoi, cu pieptul relativ larg. Pielea este de culoare albă.

Greutatea corporală medie, este de 2,0-2,5 kg la găini şi 2,5-3,0 kg la cocoşi. Puii au o


intensitate de creştere bună, obţinându-se o carne de calitate bună, suculentă şi gustoasă.
Este o rasă precoce, puicuţele încep ouatul la 6-7 luni, producţia este de 120-170
ouă/an, greutatea oului fiind cuprinsă între 55 şi 65 g, ouăle având culoarea albă.
În cadrul rasei se deosebesc trei varietăţi de culoare: albă, neagră şi barată.
Rasa Cornish
Este o rasă de găini grele, originară din Anglia, fiind obţinută din încrucişarea unor
rase combatante. În ţara noastră a fost adusă din Canada în anul 1962.
Caracteristici morfo-productive. Capul este globulos, scurt şi larg, cu o creastă
nuciformă sau triplă şi urechiuşele mici şi roşii. Trunchiul este ovoid, cu pieptul foarte lung,
larg şi adânc, cu musculatură dezvoltată.

Greutatea găinilor este de 3,5-4,5 kg şi a cocoşilor de 5,0-5,5 kg. Carnea obţinută este
fină, fragedă şi suculentă.
Vârsta medie de depunere a primului ou este la 9 luni; este o rasă tardivă. Producţia de
ouă este scăzută, de aproximativ 70-80 ouă/an. Ouăle au greutatea de 60-65 g/ou, coaja fiind
pigmentată în brun.

233
Sub raportul culorii există 4 varietăţi, cea albă folosindu-se ca rasa paternă pentru
producerea puilor broiler.
Rasa Cochinchina
Este originară din China.
Caracteristici morfo-productive. Capul este rotunjit, cu ciocul scurt, puternic şi cu
creasta simplă, mică şi dreaptă. Trunchiul este masiv cu pieptul larg, adânc şi spinarea scurtă.
Fluierele picioarelor sunt “încălţate”. Pielea de pe picioare şi corp este galbenă.

Găinile au o greutate medie, de 3,2-4,0 kg, iar cocoşii de 4,5-5,0 kg.


Este o rasă tardivă, care începe ouatul la vârsta de 10-12 luni. Producţia de ouă anuală
este de 80-110 bucăţi, greutatea unui ou fiind de 55 g/ou.
Păsările din această rasă prezintă 4 varietăţi de culoare, respectiv: albă, neagră,
galbenă, potârnichie.
Rasa Brahma
Caracteristici morfo-productive. Se aseamănă mult cu rasa Cochinchina, în privinţa
conformaţiei. Capul este mic cu creasta triplă. Fluierele sunt “încălţate”, galbene. Pielea de pe
corp este de asemenea, glbenă.

Greutatea găinilor este de 3,6-4,5 kg, iar a cocoşilor de 4,5-5,0 kg.


Păsările din această rasă produc 120-140 ouă/an, un ou având o greutate medie de 60g.
În cadrul rasei se întâlnesc două varietăţi de culoare: herminată deschis şi herminată
închis.
234
18.2. Incubaţia
Ouăle destinate incubaţiei trebuie să aibă forma ovală, coaja uniformă, netedă,
transparentă şi fără pete şi să corespundă ca greutate speciei respective.
Prin procesul de incubaţie sunt realizate condiţiile de mediu necesare pentru
dezvoltarea normală a embrionului din ou într-o perioadă de timp de 21 de zile. In cazul în
care factorii de mediu necesari pentru dezvoltarea embrionului sunt asiguraţi de cloşcă,
vorbim de incubaţie naturală, iar în cazul când aceşti factori sunt asiguraţi de incubator avem
de-a face cu incubaţia artificială.
In incubator pentru dezvoltarea normală a embrionului avem nevoie de asigurarea de
condiţii optime în ceea ce priveşte căldura, umiditatea, ventilaţia, poziţia ouălor şi modul de
întoarcere al lor.
Căldura este principalul factor al incubaţiei. In cazul incubaţiei naturale căldura este
dată de corpul cloştii, care poate asigura o temperatură de 40,8-40,5 oC.
In incubator s-a stabilit că temperatura optimă pe parcursul perioadei de incubaţie este
în prima sptămână de incubaţie, de 37,8oC, în a doua săptămână de 37,5oC şi în a treia
săptămână de 36,9oC.
Umiditatea influenţează dezvoltarea embrionului atât în mod direct, prin modificarea
concentraţiei conţinutului albuşului, cât şi în mod indirect prin condiţionarea modului de
acţiune al căldurii.
Umiditatea optimă din incubator este de 61 %, cu limite cuprinse între 56-66 %, în
condiţiile asigurării unei temperaturi de 37,7oC, a unei concentraţii de oxigen de 21 % şi de
bioxid de carbon de sub 0,5 %.
Ventilaţia are rolul în a asigura o proporţie convenabilă de oxigen şi dioxid de carbon
şi de a condiţiona ceilalţi factori care caracterizează microclimatul specific.
Ventilaţia se face mecanic, ventilatoarele absorbind aerul curat prin orificiile de
admisie, îl împing peste sursa de încălzire şi umiditate, după care o parte din aer este eliminat
prin orificiile de evacuare, iar altă parte este introdusă din nou în circuit.
Viteza de mişcare a aerului nu trebuie să depăşească 1,5-3,0 m/s.
Poziţia şi întoarcerea ouălor au o importanţă mare în vederea obţinerii unor indici
superiori de ecloziune.
Poziţia ouălor în cazul incubaţiei naturale este cu axul lung orizontal. Intoarcerea
ouălor este făcută de cloşcă cel puţin odată pe oră.

235
In incubaţie artificială poziţia ouălor este diferită, astfel, în incubatoarele de suprafaţă
ouăle sunt aşezate aproape orizontal iar în cele de volum, aproape vertical cu partea ascuţită în
jos. Numărul optim de întoarceri în incubator, pe parcursul a 24 de ore este de 8-12 ori/zi. In
incubatoarele de suprafaţă ouălre se întorc la 180o iar, în cele de volum, ouăle se înclină cu
45o.
Din a 18-a zi de incubaţie, ouăle de găină sunt trecute în eclozionator. In eclozionator
ouăle nu se întorc, deoarece puiul şi-a fixat poziţia de ecloziune, iar schimbarea acesteia
îngreuiază ciocnirea cojii şi puiul se poate axfisia. După spargerea cojii cu ciocul, puii
părăsesc oul. Puii se vor scoate din incubator numai după ce s-a uscat bine la intervale din 6 în
6 ore. Cei care ecolozionează primii sunt de obicei cei mai bine dezvoltaţi şi se recomandă ca
ei să fie reţinuţi pentru prăsilă proprie sau vânzare pentru prăsilă.

18.3. Tehnologia creşterii găinilor


18.3.1. Tehnologia creşterii puilor şi tineretului de găină pentru reproducţie.
In complexele şi combinatele avicole, producţia de ouă şi carne se realizează în
exclusivitate pe exploatarea unor hibrizi specializaţi. Puii şi tineretul de reproducţie se pot
creşte pe aşternut permanent, pe pardoseală (şipci de lemn, plasă de sârmă sau grătar din
material plastic) şi în baterii.
Creşterea pe aşternut permanent. Este metoda cea mai răspândită în creşterea
tineretului de reproducţie. Procesul tehnologic cuprinde pregătirea halelelor, recepţionarea şi
transportul puilor, popularea, întreţinerea, hrănirea, bonitarea tineretului şi depopularea.
Înainte de populare, după ce halele au fost spălate şi dezinfectate, adăpostul este
împărţit în ţarcuri, fiecărui ţarc revenindu-i câte o eleveuză. Temperatura optimă asigurată în
prima săptămână este de 35-37oC, iar la sfârşitul perioadei (după 8 săptămâni), ajunge la 18-
20oC.
Umiditatea optimă variază între 80% la începutul perioadei şi 60% la sfârşitul
perioadei. Regimul de lumină diferă în funcţie de vârstă fiind de 25,5 ore în primele 3 zile şi
de 8 ore la sfârşitul perioadei.
După vârsta de două săptămâni, ţarcurile în care se ţin puii se desfiinţează, folosindu-
se hrănitori şi adăpători automate sau semiautomate.
Hrana este formată din nutreţuri combinate administrată la discreţie, în mod automat,
iar apa se administrează încă din prima zi de viaţă.

236
Creşterea pe pardoseală din plasă de sârmă sau şipci. Se practică pe scară redusă la
tineretul destinat reproducţiei. Avantajele oferite de această metodă constau în faptul că se
elimină aşternutul prin confecţionarea pardoselei şi se menţine o stare bună de igienă a patului
de dormit.
Creşterea în baterii. La fel ca şi precedenta se foloseşte pe scară mai redusă, fiind una
din metodele folosite în exploatarea puilor pentru carne. Avantajul ei constă în faptul că se
simplifică procesul de muncă prin întreţinerea în baterii a puilor începând de la vârsta de o zi,
până la încheierea ciclului de ouat. Astfel, se reduce volumul de muncă legat de mutarea
păsărilor şi influenţele factorilor stresanţi.
18.3.2. Tehnologia creşterii găinilor adulte pentru reproducţie.
După vârsta de 22 de săptămâni, găinile din rasele uşoare şi mixte sunt supuse
exploatării pentru producţia de ouă destinate incubaţiei. Durata de exploatare este de 42-44
săptămâni.
Metoda de creştere este pe aşternut permanent. Amplasarea cuibarealor se face pe
două nivele sau pe un singur nivel, de-a lungul coridorului de deservire.
Pentru odihna păsărilor se amenajează paturi de dormit confecţionate din grătare de
lemn acoperite cu plasă de sârmă.
Alimentaţia păsărilor în primele două săptămâni de la mutare, se bazează pe nutreţuri
combinate pentru tineret, după care se trece la nutreţuri indicate pentru păsările de
reproducţie.
Temperatura optimă din hală trebuie să fie cuprinsă între 13-24oC, iar umiditatea între
60-65 %.
18.3.3. Tehnologia creşterii găinilor pentru ouă de consum.
Perioada de creştere a puilor şi tineretului de înlocuire este de 18 săptămâni. Păsările
adulte sunt exploatate 59 de săptămâni, astfel că la sfârşitul ciclului de reproducţie ele au
vârsta de 77 săptămâni.
Intreţinerea păsărilor adulte se face în două moduri: întreţinerea pe aşternut permanent
şi întreţinerea în baterii . In cazul înteţinerii de aşternut permanent , pardoseala se acoperă cu
un strat de coji de floarea soarelui, paie tocate sau coceni, cu o grosime de 10-12 cm.
Intreţinerea găinilor în baterii se aplică mai mult. Bateriile pot fi pe trei nivele,
elementul de bază constituindu-l cuşca. Cuşca are o capacitate de 3-4 găini.
Alimentaţia se realizează prin administrarea de nutreţuri combinate, cu ajutorul
transportorului cu şnec, cu noduri sau cu lanţ.

237
Temperatura optimă din hală trebuie să fie între 15,5-20,5 oC, iar umiditatea de 75 %.
18.3.4. Tehnologia creşterii puilor de carne.
Sistemul de bază în creşterea puilor de carne este pe aşternut permanent. Perioada de
cretere a puilor de carne este de 42-49 de zile.
Echiparea tehnică a halelelor se realizează prin dotarea acestora cu sisteme de
încălzire, hrănitori şi adăpători. Spaţiul se împarte în ţarcuri, sub fiecare eleveoză
distribuindu-se un anumit număr de pui. Densitatea puilor pe mp variază între 12-15 pui.
Alimentaţia este constituită din nutreţuri combinate cu structuri diferite în funcţie de
cele 2-3 faze de creştere.

TEST DE EVALUARE A TEMEI NR. 18


1. Care sun varietăţile de culoare la rasa Plymouth Rock?
Răspuns:
Din punct de vedere al culorii penajului rasa Plymouth Rock prezintă două varietăţi:
barată şi albă.
1. Care sunt valorile normale a temperaturii în incubaţia ouălor?
Răspuns:

2. Care este numărul optim de întoarceri a ouălor în incubator?


Răspuns:

3. Care este durata perioadei de creştere a puilor de carne?


Răspuns:

238
Rezumatul temei

18. Exploatarea păsărilor


18.1. Identficarea principalelor rase de găini.
a. rasa Leghorn ;
b. rasa Rhode Island ;
c. rasa Sussex ;
d. rasa Plymout Rock ;
e. rasa Gât golaş de Transilvania.
f. rasa Cornish
g. rasa Cochinchina
18.2. Incubaţia.
a. temperatura;
b. umiditatea;
c. ventilaţia;
d. poziţia şi întoarcerea ouălor.
18.3. Tehnologia creşterii găinilor.
a. tehnologia cresterii puilor si tineretului de gaina pentru reproductie;
b. tehnologia cresterii gainilor adulte pentru reproductie ;
c. tehnologia cresterii gainilor pentru oua consum ;
d. tehnologia cresterii puilor de carne.

239
TEST RECAPITULATIV
Rasa Gidran. a
1. Rasa uşoară de cabaline, formată în Platoul Rasa Hutula. b
Asiei Centrale se numeşte: Rasa Araba c
Rasa Lipitana d
Cand a atins 65 – 70% din greutatea vacilor
2. Momentul optim pentru introducere la adulte. a
reproductie a tineretului taurin femel este: Cand a implinit varsta de 14 luni. b
Cand a atins 25 – 30% din greutatea vacilor
adulte. c
Cand a implinit varsta de 12 luni. d
Rasa Austriaca. a
3. Rasa Landrace, de porcine, mai este cunoscuta Rasa Germana. b
si sub denumirea de : Rasa Daneza. c
Rasa Americana. d
2 – 4 ani a
4. Caii au cea mai mare forta de tractiune intre : 6 – 14 ani b
12 – 20 ani c
20 – 24 ani d
1,5 kg/zi a
5. Cantitatea medie de nutreturi concentrate 4,5 kg/zi b
administrate zilnic scroafelor gestante este de: 6,5 kg/zi c
2,5 kg/zi d
Merinosul de Stavropol. a
6. Rasa de ovine, formata in Persia de unde s-a Spanca. b
raspandit apoi in Asia de vest vest si in Tigaie. c
Turkestan este: Karakul. d
Miori. a
7. Oile care se mulg se numesc: Miorite. b
Mânzări. c
Oiţe. d
Cochinchina. a
8. O rasă de păsări originară din Anglia, dar adusă Cornish. b
la noi în ţară din Canada în anul 1962 este rasa: Plymouth Rock. c
Brahma. d
Saptamanl de 2 – 3 ore a
9. Armăsarii vor fi supuşi unui program de Zilnic de 5 ore. b
mişcare: â ă ţ Saptamanl de 5 ore. c
Zilnic de 2 – 3 ore. d
Numarul si densitatea vacilor la 100 ha teren Individuala. a
10. arabil, productia individuala si ritmicitatea Zilnica. b
reproductiei, sunt factori care influenteaza Totala. c
productia de lapte: Marfa. d
4 zile a
11. Caldurile la vaci dureaza: 24 – 48 ore b
2 zile c
12 – 36 ore d
Crinta. a
12. Locul special amenajat pentru mulsul oilor se Stana. b
numeste : Strunga. c
Padoc. d
500 capete a
13. Incarcatura anuala de female pentru un taur, in 80 capete b
cazul insamantarilor artificiale este de 1000 capete c
5000 capete d
42 – 49 de zile. a
14. Perioada de crestere a puilor de carne este de: 52 – 59 de zile. b

240
24 – 26 de zile. c
84 – 86 de zile. d
3 saptamani. a
15. Vârsta optimă pentru castrarea vieruşilor este 14 saptamani. b
de : 6 saptamani. c
21 de saptamani. d

241