Sunteți pe pagina 1din 6

POLITICA CONCUREȚIALĂ.

LEGILE ANTITRUST

Cercetarea întreprinsă în cadrul lucrării se fundamentează pe un punct dominant in teoria


economică, potrivit căruia concurența a devenit o componentă intrisecă în cadrul economiei de
piață, bazată pe principiul maximizării profitului și atragerea clientele. Însă toate acestea sunt
coordonate prin politica în domeniul concurenței care prevede anumite restricții ca să nu evolueze
abuzul de poziție dominant pe piața economică.

Scopul constă în analiza fundamentelor esențiale cu privire la conceptul de concurență economică


imperfectă, bazată pe rivalitatea dintre agenții economici, și formarea unor viziuni proprii asupra
rolului legilor antitrust în diverse state și în Republica Mpldova, menite să reglementeze acodurile
aniconcurențiale.

Necesitatea intervenţiei statului în relizarea protecţiei concurenţei economice

În economia de piaţa, intervenţia statului este, după cum s-a mai spus, ilustrată si de politica sa
în domeniul protecţiei concurenţei, în vederea atenuării carenţelor pieţei într-un mediu economic
caracterizat a fi imperfect.

Numai din punct de vedere teoretic – în condiţii de concurenţă perfectă – echilibrul


concurenţial garantează că fiecare producător de bunuri îşi dezvoltă producţia până în punctul unde
preţul este egal cu costul marginal, rezultând un avantaj marginal social ce va fi egal cu costul marginal
social, iar orice altă alocare a resurselor nu poate îmbunătăţi situaţia consumatorilor.

Dacă o ramură se caracterizează prin concurenţă imperfectă, fiecare firmă poate dispune în
acest caz de o anumită putere de monopol.

Cele mai importante forme ale concurenţei imperfecte sunt: concurenţa monopolistă,
oligopolul şi monopolul pur.

Politica statului în domeniul concurenţei este strâns legată de nivelul de dezvoltare al


economiei şi acţionează în concordanţă cu politica industrială promovată de ţara respectivă.

În vederea menţinerii unui mediu concurenţial adecvat, implicarea statului constituie un


domeniu marcat de controverse economice şi politice. Opiniile specialiştilor sunt diverse:
- unii susţin că nu este oportun ca statul să se implice în lupta împotriva monopolurilor pentru
că aceste eforturi sunt zadarnice;

- alţii merg pe ideea că implicarea statului ar fi necesară din cel puţin două puncte de vedere şi
anume:

- costul social al puterii de monopol;

- necesitatea arbitrării conflictului între morala managerială

(care are ca scop final profitul) şi morala publică (care urmăreşte minimizarea costului social şi
maximizarea avantajelor pentru societate în ansamblul său).

În vederea justificării necesităţii intervenţiei statului de contracarare a activităţii structurilor


economice de tip monopolist, economiştii motivează ineficienţa monopolurilor în repartizarea
resurselor în economie. Pentru obţinerea şi menţinerea poziţiei, monopolul consumă foarte multe
resurse. Oligopolurile, de exemplu, sunt tentate să efectueze cheltuieli excesive de publicitate nu
pentru a oferi consumatorilor o cât mai bună informare ci, mai ales, pentru a atinge un dublu
obiectiv:

- a face dificilă intrarea noilor firme în ramura respectivă;


- sporirea costului menţinerii în ramură pentru un alt concurent.
Astfel de structuri economice generează risipă de resurse pentru societate şi datorită faptului că se
orientează către anumite practici cum sunt:

- folosirea unor resurse în scopul influenţării guvernelor pentru obţinerea deciziilor favorabile care
să le întărească poziţia lor economică. Firmele mari sunt capabile să exercite o puternică presiune
politică pentru obţinerea unor profituri considerabile;

- întreţinerea în mod deliberat a unor capacităţi de producţie excedentare pentru a putea fi folosite
în scopul contracarării intenţiei unor noi firme de a intra în ramură.

O abordare pragmatică exclude conferirea unei valori de postulat enunţului că însăşi existenţa
monopolului este dăunătoare interesului general şi ţine cont de faptul că un monopol are
posibilitatea de a reduce costurile de producţie datorită economiilor de scară, ajungându-se la o
compensare a costului social al existenţei monopolului cu economiile de costuri înregistrate de
acesta.

În aceste condiţii trebuie reţinut că problema morală continuă să existe şi cere intervenţia
statului pentru a asigura şi societăţii o parte din avantajele obţinute de monopol. În acest sens,
intervenţia statului poate fi folosită prin intermediul politicii fiscale. Deciziile monopolului legate de
producţie vor fi influenţate însă de introducerea de către stat a unui impozit asupra profitului acestuia.
Oricât ar fi cota de impozitare (sub 100%), cea mai bună metodă pentru monopol de maximizare a
profiturilor după impozitare constă în maximizarea profiturilor înainte de impunere. Astfel, monopolul
confruntat cu aceeaşi curbă a cererii, va produce aceeaşi cantitate ca în absenţa impozitului
suplimentar.

În vederea justificării necesităţii intervenţiei statului de a contracara activităţile structurilor


economice de tip monopolist, economiştii pornesc de la ideea ineficienţei monopolurilor în
repartizarea resurselor în economie. Prin urmare, monopolul consumă multe resurse pentru a obţine şi
a-şi menţine poziţia. Oligopolurile sunt tentate să efectueze cheltuieli excesive de publicitate (de ex.),
nu pentru a oferi consumatorilor o cât mai bună informare ci, mai ales, pentru a atrage un dublu
obiectiv:

- a face mai dificilă intrarea noilor firme, deci un alt concurent;

- a spori costurile menţinerii în ramură pentru un alt concurent.

Astfel de structuri economice apelează şi la alte practici care, în ultimă instanţă, înseamnă
risipă de resurse pentru societate şi anume:

- folosirea unor resurse în vederea influenţării guvernelor în scopul obţinerii deciziilor


favorabile intăririi poziţiei lor economice;

- întreţinerea în mod deliberat a unei capacităţi de producţie excedentare pentru a putea fi


folosite în scopul contracarări intenţiei unui anume nou venit de a intra în ramură.

Totodată, trebuie reţinute argumentele care ţin de dimensiunea presiunii politice pe care marile
firme sunt capabile să o exercite şi importanţa supraprofiturilor pe care le obţin.

Din cele prezentate mai sus se poate uşor desprinde ideea că politicile concurenţiale joacă un
rol foarte important, ori datorită faptului că previn apariţia puterii economice prin controlarea
fuzionărilor şi interzicerea cartelurilor, ori datorită faptului că supraveghează şi controlează formele
inevitabile ale puterii de piaţă, ca oligopolurile specifice şi monopolurile naturale.

În cele din urmă, scopul tuturor activităţilor economice îl reprezintă creşterea bunăstării, iar
măsurile cu caracter politic care se iau trebuie evaluate, avându-se în vedere acest obiectiv major.

Dacă abordăm concurenţa, putem spune că scopul ei este de a realiza o alocare eficientă a
factorilor de producţie. Împotriva acestei idei se poate obiecta perspectiva limitată care rezultă din
faptul că se realizează implicit o economie închisă în cadrul static şi câteva supoziţii de tip neoclasic.
Ca urmare a unor dezvoltări recente în teoria economică, argumentele legate de o politică industrială
activă, construiesc teoria noii dezvoltări, teoria comerţului strategic şi noua geografie economică.
Modelele acestea au în comun faptul că un anumit tip de indivizibilităţi dau naştere la unele câştiguri
din concentrări. În vederea ţinerii pasului cu concurenţa internaţională este astfel necesară o politică
industrială activă.

Totuşi, aceste modele neglijează efectele dinamice ale concurenţei, în special procesul de
inovaţie. Dacă politica economică sprijină anumite ramuri ale industriei, fie direct prin intermediul
subvenţiilor, fie indirect prin obţinerea de profituri mai mari cu ajutorul puterii de piaţă, ea împinge
întotdeauna resursele în afara altor ramuri ale industriei. Luând în considerare procesul de lobby, e
foarte posibil ca ramurile industriei noi şi avansate din punct de vedere tehnologic să fie prejudiciate.

În plus, statul trebuie să fie capabil să anticipeze evoluţia dezvoltării tehnologice internaţionale, în
vederea protejării ramurilor industriei profitabile. Cu toate acestea, este foarte puţin probabil ca
informaţiile deţinute de stat să fie mai corecte decât cele deţinute de firmele economice private.

Legile antitrust în Republica Moldova

În ceea ce privește reglementarea acordurilor anticoncurențiale în Republica Moldova, facem


trimitere la primul act care le-a reglementat – Hotărârea Guvernului R.S.S. Moldova nr.2 din
04.01.1991 „Cu privire la măsurile urgente de demonopolizare a economiei naţionale a R.S.S.
Moldova”. În conformitate cu prevederile pct.2 alin.(2) al acestei Hotărâri, a fost menționată cu
titlu de principiu neadmiterea încheierii unor acorduri nelegale între subiectele economice, ce ar
împiedica funcţionarea normală a pieţei, dezvoltarea concurenţei şi ar leza interesele societăţii şi
ale cetăţenilor. Astfel, erau considerate ilegale acordurile, precum şi acţiunile unilaterale ale
subiecţilor economici, orientate spre împărţirea pieţei cu scopul de a limita concurenţa, de a
exclude sau a limita pe piaţă alţi subiecţi economici în calitate de realizatori sau cumpărători, cu
scopul de a limita sau suspenda producţia, de a creşte, reduce sau de a menţine în mod artificial
preţurile pentru a obţine nemotivat profituri mari sau a înlătura concurenţii. Asemenea acorduri
erau admise doar prin aprobarea Ministerului Economiei Naţionale al R.S.S. Moldova în cazul în
care ele contribuiau substanţial la reducerea cheltuielilor de producţie şi circulaţie a mărfurilor, la
introducerea realizărilor tehnico-ştiinţifice, la realizarea mai eficientă a mărfurilor pe piaţa externă
sau la optimizarea achiziţiilor din străinătate, ţinându-se cont de măsurile de protecţie a pieţei
interne a R.S.S. Moldova.

Ulterior a fost aprobată Legea Republicii Moldova cu privire la limitarea activităţii monopoliste şi
dezvoltarea concurenţei, nr.906 din 29.01.1992, care de asemenea reglementa dur acordurile
anticoncurențiale. Potrivit art.4 al acestei legi, erau interzise şi, în modul stabilit, considerate
nevalabile în întregime sau parţial orice acorduri (acţiuni coordonate) dintre agenţii economici
concurenţi, care deţin în comun o situaţie dominantă pe piaţă, dacă acestea au sau pot avea drept
rezultat limitarea concurenţei. Totodată, erau interzise şi, în modul stabilit, considerate nevalabile
integral sau parţial orice acorduri (acţiuni coordonate) ale agenţilor economici neconcurenţi, dintre
care unul deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul acestuia,
dacă asemenea acorduri (acţiuni coordonate) conduc sau pot conduce la limitarea concurenţei.

La data de 27.08.1994 a intrat în vigoare Constituția Republicii Moldova, care conține


reglementări fundamentale în privința concurenței. În conformitate cu prevederile constituționale,
concurența loială este declarată unul dintre factorii de bază ai economiei, iar statul trebuie să
asigure protecția acesteia. Totodată, se menționează că economia Republicii Moldova este o
economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică,
antrenate în concurenţă liberă.

Reieşind din faptul că Legea cu privire la limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea


concurenţei avea mai mult un caracter declarativ, la 30.06.2000 a fost aprobată Legea cu privire la
protecţia concurenţei, nr.1103 (abrogată), mai amplă, care instituia un organ special care să se
ocupe de protecţia concurenţei. Acest act legislativ conținea o reglementare mai detaliată a
acordurilor anticoncurențiale, identificând chiar și acorduri legittime, și anume: în cazul în care
agenţii economici demonstrează că efectul benefic al acţiunii lor va depăşi consecinţele negative
pentru piaţa de mărfuri respectivă. Acordurile (acţiunile coordonate) încheiate sub orice formă
între agenţii economici concurenţi care deţin în comun o parte de peste 35 la sută pe piaţa unei
anumite mărfi, dacă aceste acorduri (acţiuni coordonate) aveau sau puteau avea drept rezultat
limitarea concurenţei, erau interzise și declarate nule.

Având în vedere deziteratele Republicii Moldova de integrare în Uniunea Europeană, preluând


acquis-ul comunitar, la 11.07.2012 legislativul a adoptat Legea concurenței, nr.183. Acest act
legislativ reprezintă o transpunere a practicii și a legislației europene proconcurențiale în
Republica Moldova. În conformitate cu art.5 al acestei legi, sunt interzise, fără a fi necesară o
decizie prealabilă în acest sens, orice acorduri între întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi,
orice decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi orice practici concertate care au ca obiect sau efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa Republicii Moldova sau pe o parte
a acesteia.

Acordurile interzise în temeiul acestui articol sunt nule de drept. Pentru încălcarea acestei
interdicții, Legea concurenței prevede o amendă pecuniară în cuantum de până la 0,5% din cifra
totală de afaceri ale întreprinderii realizată în anul anterior sancționării.
Per de altă parte, nu sunt interzise acordurile anticoncurenţiale care îndeplinesc cumulativ
următoarele patru condiţii: a) contribuie la îmbunătăţirea producerii sau distribuţiei de produse ori
la promovarea progresului tehnic sau economic; b) asigură consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut; c) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile
pentru atingerea obiectivelor menţionate la lit.a) şi b); d) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de
a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.

Concluzie

Analiza evoluției istorice a reglementărilor acordurilor anticoncurențiale scoate la iveală faptul că


reglementări dure și sancțiuni au existat asupra acestora încă din timpuri îndepărtate. Astfel,
reglementările din ziua de astăzi își au rădăcinile în trecutul îndepărtat, când impactul negativ al
acestor practici asupra economiei, concurenților, consumatorilor a fost înțeles și au fost întreprinse
măsuri de combatere. Chiar dacă au fost perioade când acordurile anticoncurențiale au fost admise,
încercându-se argumentarea beneficiului acestora asupra economiei, totuși, pe parcurs s-a revenit
la interzicerea acestora. Evoluția reglementărilor a rezultat în faptul că, la moment, prohibiția
realizării acordurilor anticoncurențiale se examinează prin prisma beneficiului asupra economiei,
bunăstării consumatorilor, progresului tehnologic etc. În epoca contemporană se evită principul
primitiv de interzicere absolută a acordurilor anticoncurențiale și se promovează o concurență în
favoarea economiei unui stat (uniuni de state), a bunăstării consumatorilor și a dezvoltării relațiilor
de piață.