NOŢIUNI GENERALE DESPRE ANALIZA SISTEMICA

NOŢIUNI FUNDAMENTALE
“Sistem” este noţiunea care se referă la o mulţime de obiecte între care există stabilite
anumite legături (sistem =complex de obiecte interdependente).
Obiectele care compun sistemul alcătuiesc “elementele” sistemului; ele au o serie de
proprietăţi sau caracteristici.
O grupă cu anumite elemente care îndeplinesc un rol de sine stătător în cadrul
sistemului poartă denumirea de subsistem, interacţiunile dintre elementele sistemului sau
dintre subsisteme realizându-se cu ajutorul legăturilor. Prin intermediul acestora se pot
transmite fluxuri de materiale, energie sau informaţii.
Se definesc legături de ordinul întâi, doi şi trei.
Legăturile de ordinul întâi sunt legăturile necesare din punct de vedere funcţional
(legături vitale de exemplu, alimentarea cu energie electrică a unui cuptor electric.
Legăturile de ordinul doi sunt legături suplimentare. Ele nu sunt necesare
funcţional, dar existenţa lor modifică substanţial o caracteristică oarecare a sistemului
(exemplu : legăturile dintre diversele secţii ale unui combinat care permit obţinerea unui efect
global mai mare decât suma efectelor determinate de fiecare secţie în parte; îmbogăţirea
aerului în oxigen duce la reducerea consumului de combustibil, creşterea productivităţii
agregatului, etc…).
Legăturile de ordinul trei sunt legături excedentare şi antagoniste; ele pot da
informaţii contradictorii sau redundante.
La analiza unui sistem se ţine cont de posibilităţile interacţiunii dintre el şi sistemele
înconjurătoare (mediu exterior). Acţiunea mediului înconjurător asupra sistemului se
manifestă prin legături numite intrările sistemului, iar reacţia acestuia prin legături numite
ieşirile sistemului.
Legătura dintre ieşirea şi intrarea sistemului (sau subsistemului) poartă denumirea de
legătură inversă sau feedback.
Sistemele care au intrări sau ieşiri sunt considerate deschise, iar cele care nu
interacţionează cu mediul sunt considerate închise sau izolate (ceea ce, în realitate nu există).
Caracteristicile elementelor sistemului se pot schimba în timpul funcţionării
sistemului de asemenea, anumite legături pot să apară sau să dispară.
În orice moment sistemul este descris de un număr determinat de caracteristici. La un
moment dat (t0), totalitatea caracteristicilor elementelor sistemului şi a legăturilor acestuia se
definesc ca starea sistemului în momentul respectiv.
În timpul funcţionării sistemului, starea sa se poate modifica, fiecare modificare
reprezentând o deplasare a sistemului. Deplasarea poate fi descrisă folosind caracteristicile
sistemului şi ale mediului exterior, precum şi derivatele acestuia funcţie de timp.
Sistemele analizate în acest context se numesc dinamice, iar cele care nu-şi schimbă
starea se numesc statice (sau se află în regim staţionar).
În principiu, un sistem poate fi descris dacă sunt analizate succesiv toate stările sale.
Prin variabilitatea sistemului se înţelege numărul de stări ce pot fi parcurse de sistem
în deplasarea sa şi această noţiune poate fi utilizată ca măsură a complexităţii sistemului.
Se poate vorbi de variabilitatea statică (numărul diferit de stări ale secţiei funcţie de
agregatele care nu funcţionează şi variabilitatea dinamică (fiecare agregat trece prin toate
stările diferite).
Numărul de stări posibile ale sistemului creşte foarte rapid cu creşterea numărului de
elemente constructive.
Astfel, dacă sistemul conţine (n) elemente şi fiecare legătură este considerată în
ambele direcţii, pentru cercetarea unui astfel de sistem trebuiesc studiate n(n-1)=N legături.
 Pentru determinarea stării sistemului doar sub forma unui lanţ, în ipoteza că fiecare
legătură poate exista sau nu, trebuiesc luate în considerare 2N situaţii.
Exemplu: pentru n=17 elemente, variabilitatea sistemului este un număr imens
2 =1082, ceea ce depăşeşte cu mult numărul de atomi din univers, (1073).
17·16

Este clar că descrierea sistemului pe baza stabilirii stărilor sale este o problemă
imposibilă, chiar folosind calculatoare ultraperformante.
Problema poate fi rezolvată dacă se apelează la metode noi de cercetare şi anume,
dacă se analizează anumite caracteristici globale ale sistemului cum ar fi de exemplu,
structura acestuia.
Entropia sistemului. Noţiunea de entropie sau nedeterminare a fost introdusă în
cibernetică de K.Shennon. Se împart caracteristicile sistemului în două clase:
 indicatorii care se referă la structura sistemului denumiţi stări structurale;
 ceilalţi indicatori  stări direcţionale.
Se consideră că structura unui sistem poate lua o serie de valori discrete s 1, …, sl şi
pentru fiecare structură pot exista o serie de stări funcţionale f 1, …, fk. Dacă sistemul este
analizat o perioadă de timp suficient de mare, se pot estima probabilităţile p(s i) şi p(fi) pe
baza frecvenţelor relative de apariţie a stărilor (s i (i=1,…,l) şi fi (i=1,…,k). Entropia
sistemului se determină cu relaţiile :
l
Hs   p(si ) log2 p(si ) ;
i 1
k
Hf   p(fi ) log2 p(fi ) ,
i 1
care caracterizează nedeterminarea acestuia.
Dacă oricare din valorile p(si) tinde către o unitatea, atunci nedeterminarea sistemului
tinde către zero. Sistemul a cărui entropie este zero se numeşte sistem determinat
structural. Consideraţii analoge se pot face şi pentru p(fi).
Sistemul poate fi caracterizat şi prin valoarea entropiei unui eveniment oarecare
complex(i, j), determinînd probabilitatea p(si, fi)=pij, pentru ca sistemul să aibă o stare
structurală (i) şi o stare funcţională (j).
l k
H   p ij log2 p ji
i 1 j 1

Se poate arăta că pentru pij=1/kl (i=1, … ,l; j=1, … ,k), entropia sistemului este
maximă.
Dacă se notează cu Hmax această valoare şi cu H valoarea momentană a nedeterminării
sistemului se poate calcula mărimea (R):

H
R  1 ,
Hmax
care se numeşte organizare relativă a sistemului.
Pentru a determina organizarea absolută a sistemului, se introduce mărimea (I)
definită astfel:
I=Hmax-H.

1.1. SISTEME INFORMATICE

În analiza sistemică, pentru sistem se mai utilizează denumirea :
“Sistemul reprezintă totalitatea obiectelor unite prin interacţiuni sau interdependenţe,
în acţiunea comună de rezolvare a unei probleme enunţate anterior”.
Sistemele definite astfel se numesc sisteme raţionale.
 Intervenţia în procesul de funcţionare a sistemului pentru a-i provoca anumite
schimbări se numeşte act de conducere sau acţiune de conducere, iar principiile şi regulile pe
baza cărora se realizează conducerea – strategie.
Procesul de conducere este un proces informaţional, prin informaţii înţelegând
existenţa anumitor date şi consideraţii referitoare la starea sistemului şi a mediului
înconjurător.
Se poate vorbi de o metodologie a conducerii care cuprinde următoarele etape:
a) –culegerea şi pregătirea informaţiei despre starea obiectului care trebuie condus;
b) –prelucrarea informaţiei obţinute pentru a ajunge la deciziile necesare.
Pentru aceasta este necesar să se cunoască scopul conducerii (criteriul conducerii
optimale).
Totalitatatea acţiunilor logice şi matematice care determină desfăşurarea procesului de
producţie astfel încât să fie îndeplinit scopul conducerii reprezintă algoritmul conducerii.
c) – emiterea comenzii de executare a deciziilor de conducere.
Conducerea unui sistem industrial se realizează cu ajutorul unui sistem de conducere
care are patru elemente de bază:
 parametrul sau starea ce trebuie controlate;
 elementul sensibil (traducătorul) sau metoda de măsurare;
 blocul de conducere care compară rezultatele obţinute sau măsurate cu o valoare
etalon şi comandă mecanismului de corecţie;
 blocul de acţionare sau mecanismul de execuţie care asigură modificarea necesară
a sistemului.
Procesul de conducere se asigură pe baza informaţiilor obţinute prin legătura inversă.
La reglarea valorii unui parametru oarecare se măsoară valoarea efectivă a acestuia şi se
stabileşte abaterea de la valoarea nominală- legătura inversă negativă.
Utilizarea în cibernetică a legăturii inverse în scopuri de conducere prezintă o
deosebită importanţă şi aceasta datorită universabilităţii regulatorului cu legătură inversă,
folosirea acestuia neimplicând cunoaşterea cauzelor care generează diferite perturbaţii.
Totodată trebuie precizat că majoritatea sistemelor cibernetice nu pot fi descrise
detaliat, astfel încât conducerea acestora are la bază în mod obligatoriu, principiul legăturii
inverse.

1.2.1. Analiza sistemelor mari

Cea mai interesantă clasificare a sistemelor este propusă de S. Bir, conform căreia
sistemele se împart după gradul de nedeterminare în sisteme deterministe şi
probabilistice iar după gradul de complexitate în sisteme simple, sisteme complexe şi
sisteme foarte complexe.
Sistemul determinist este acela în cadrul căruia părţile componente interacţionează
într-un mod perfect stabilit. Spre deosebire de acesta, sistemul probabilistic este acela a cărui
stare poate fi prognozată doar cu anumită probabilitate.
În literatură sunt prezentate aşa numitele sisteme mari care pot fi analizate doar prin
subsisteme componente şi care prezintă o serie de caracteristici cum ar fi: dimensiuni mari,
număr mare de funcţii, comportare complexă, structură complexă a subsistemelor, existenţa
unor variate legături directe şi inverse.
Sistemele mari sunt sisteme probabilistice foarte complexe din cadrul cărora fac parte
întreprinderile metalurgice, chimice, etc.
Pentru a studia sistemele mari, care sunt foarte complexe, trebuiesc efectuate o serie
de simplificări, metodologia de simplificare fiind abordată în cadrul teoriei modelării.