Sunteți pe pagina 1din 94

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

LECT.UNIV.DR. LIVIA CĂLIN

DREPT PROCESUAL PENAL


Note de curs pentru IFR

Editura Universitaria Craiova


2016
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire
alta decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub
sancţiune penală.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

2
I. Informaţii generale
Numele cursului: Drept procesual penal
Codul cursului: FR3103
An, semestru: An III, Sem. I
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Livia Călin
Birou: Calea Bucureşti nr.107 D, C 4.9, Craiova, Facultatea de Drept
E-mail: calinlivia@yahoo.com
Consultaţii: Miercuri 12-14

Introducere
Cursul de „Drept procesual penal-partea generală” se predă în semestrul I, anul III, la
Specializarea Drept, şi are ca scop studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice
dreptului procesual penal

Obiective
Disciplina are ca scop inițierea în înţelegerea mecanismelor procesului penal de către viitorii
jurişti, având în vedere implicarea în procesul penal precum și în protecţia juridică a
persoanelor.

Rezultate așteptate
Să înțeleagă instituțiile juridice specific dreptului procesual penal, interdependența dintre ele
Să înțeleagă principiile specifice, atribuțiile instituțiilor și drepturile persoanelor vizate de
procedură
Să aplice corect noțiunile unor situații concrete.
Să analizeze instituțile exhaustiv, corelând normele care se completează între ele

Structura cursului
Cursul este structurat pe 14 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii
noţiunilor specifice dreptului procesual penal
Modul Temă
1. Principiile și limitele aplicării legii procesual penale
2. Acțiunea penală și acțiunea civilă
3. Acțiunea civilă în procesul penal
4. Participanții în procesul penal
5. Competența instanțelor judecătorești și a organelor de urmărire penală,
incompatibilitatea
6. Subiecții procesuali principali și drepturile acestora. Avocatul. Asistența juridică și
reprezentarea
7. Probele și mijloacele de probă : reguli generale
8. Audierea persoanelor, audierea părților, audierea martorilor, protecția martorilor
9. Percheziția domiciliară, percheziția corporală, percheziția unui autovehicul
10. Expertiza și constatarea

3
11. Cercetarea locului faptei și reconstituirea
12. Măsurile preventive
13. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare
14. Acte procesuale și procedural comune : citarea, comunicarea actelor de procedură,
mandatul de aducere. Cheltuielile judiciare. Amenda judiciară. Termenele. Nulitățile

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs


Parcurgerea activităților va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului. În
ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor
obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi
gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient
pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.

Competențe obținute
• Cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului procesual penal ;
• Interpretarea normelor dreptului procesual penal
• Explicarea relaţiei dintre dreptul procesual penal şi alte ramuri de drept
• Proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode,
tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare;
• Folosirea unei gândiri logice în analiza situațiilor procesuale concrete .

Informații evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar, prin
intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea
continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/testările
semestriale; evaluarea finală
Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul de învăţământ .
Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%) conform
algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare finală x0,7)+1p (pentru îndeplinirea
procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ


Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare
la Dreptul procesual penal. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul
regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze
parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă
următoarea succesiune :
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

4
II. Suport curs

Modulul I.
PRINCIPIILE ȘI LIMITELE APLICĂRII
LEGII PROCESUAL PENALE

Unitatea de învăţare:
1. Conceptul de drept procesual penal
2. Trăsăturile specifice procesului penal
3. Scopul și fazele procesului penal
4. Principiile procesului penal
5. Limitele aplicării legii procesual penale

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura
Universul juridic, 2014 , p11-119
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 3-23
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 1-29

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


definiţi dreptul procesual penal, ca ramură de drept;
prezentaţi etapele specifice ale dreptului procesual penal
prezentaţi corelaţia dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept;
prezentaţi principiile dreptului procesual penal ;
prezentaţi limitele aplicării legii procesual penale.

Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor de procedură penală care


reglementează desfășurarea procesului penal adică reglementează activitatea organelor
judiciare, a părților, a subiecților procesuali principali şi a altor subiecți procesuali precum şi
raporturile care se stabilesc între ei în vederea constatării tuturor faptelor care constituie

5
infracțiuni şi în vederea aplicării pedepselor, a măsurilor prevăzute de legea penală, față de cei
care au comis infracțiuni.
Conform art. 1 CPP, normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării
atribuțiilor organelor judecătoreşti cu garantarea drepturilor părților şi a celorlalți participanți,
astfel încât să fie respectate dispozițiile Constituției, ale celorlalte reglementări ale U.E. în
materie procesual penală precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte.

Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele judiciare cu


participarea părților, a subiecților procesuali principali şi a altor subiecți procesuali în scopul
constatării la timp şi în mod concret a faptelor ce constituie infracțiuni şi justa pedepsire a
infractorilor astfel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit
vinovăției sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Dreptul procesual penal nu poate fi confundat cu procesul penal pentru că în timp ce


procesul penal este o activitate concretă, dreptul procesual penal este îndrumătorul legal şi
obligatoriu al acestei activități.
Termenul de proces derivă din latinescul processus = înaintare, progres. În cadrul
procesului penal această noțiune constă într-o acțiune, activitate care trebuie să se desfașoare
pentru aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi judecarea
persoanelor care comit infracțiuni.
Procesul penal este o activitate reglementată de lege şi sublinierea acestei trăsături este
determinată de faptul că în procesul penal legiuitorul precizează cum să se procedeze la
rezolvarea cauzelor penale.
Organele judiciare sunt organele specializate ale statului care realizează activitatea
judiciară:
- organele de cercetare penală
- procurorul (acesta îşi desfăşoară activitatea în faza de urmărire penală, procurorul fiind
cel care are rolul de organ de supraveghere a întregii urmăriri penale şi competența exclusivă
de a dispune una dintre soluțiile pe care legea le prevede la terminarea urmăririi penale).
- judecătorul de drepturi şi libertăți (îşi desfăşoară activitatea în legătură cu faza de
urmărire penală : încuviințează percheziții, rezolvă plângerile inculpatului).
- judecătorul de cameră preliminară
- instanțele judecătorești (îşi desfăşoară activitatea în faza de judecată).

Părțile procesului penal sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se
exercită o acțiune judiciară, persoane fizice sau juridice care au drepturi şi obligații de ordin
penal sau civil născute în activitatea procesual penală.
Părțile sunt : inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente.
Subiecți procesuali principali: suspectul şi persoana vătămată care au aceleași drepturi
şi obligații ca părţile cu excepția celor pe care legea le acordă doar părților.
Alți subiecți procesuali: martor, expert, interpret, agent procedural, organele speciale de
constatare etc.
Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia în care iși desfăşoară activitatea o
anumită categorie de organe judiciare. Diviziunea este specifică dreptului procesual penal,
procesului civil fiindu-i specifică unitatea pentru ca de la început până la sfârșit el se
desfăşoară în fața instanței de judecată.
1. Urmărirea penală - se desfăşoară activități în vederea identificării autorului infracțiunii,
prinderea lui şi administrarea probelor pentru stabilirea faptei şi vinovăției.

6
2. Judecata - începe cu sesizarea instanței prin înaintarea rechizitorului de către procuror
şi a întregului dosar cu probele administrate, continuând cu soluționarea cauzei penale în
condiții de publicitate şi contradictorialitate în așa fel încât soluția instanței să exprime
adevărul.
3. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti - are ca scop traducerea în viața a
hotărârii judecătorești, realizarea practică a scopului legii penale şi legii procesual penale.

Izvoarele dreptului procesual penal sunt forme specifice de exprimare a normelor


procesual penale, moduri de exprimare a acestora, edictate prin lege ca singur izvor de drept,
obiceiul, cutuma, nu reprezintă izvor al dreptului procesual penal. Principalele izvoare ale
dreptului procesual penal sunt: Constituția, CPP, CPC, CC - cu privire la dispozițiile cu
aplicabilitate în înfăptuirea justiției penale. Sunt izvoare şi convențiile şi tratatele ratificate de
organul legislativ căpătând putere de lege doar din momentul ratificării.

Principiile fundamentale ale procesului penal.


Principiile fundamentale ale procesului penal sunt regulile cu caracter general în temeiul
cărora este reglementată întreaga desfășurare a procesului penal. Nu pot fi considerate
principii fundamentale acele reguli care privesc doar una dintre fazele procesului penal, ca de
exemplu publicitatea ședinței de judecată.

1.Principiul legalității procesului penal - acest principiu este consacrat în art. 2 CPP şi
presupune că procesul penal se desfăşoară conform dispozițiilor legale, adică:
a) activitatea procesual penală nu se poate desfășura decât de organele judiciare prevăzute
de lege în compunerea şi limitele indicate în lege. Normele care reglementează modul de
funcţionare a organelor judiciare, precum şi competența lor sunt reglementate prin norme
imperative şi nu este permisă nici o abatere de la ele;
b) procedura de urmărire şi judecare trebuie să se desfășoare numai în condițiile şi
formele prevăzute de lege;
c) organele judiciare trebuie să respecte drepturile procesuale ale parților şi ale subiecților
procesuali şi să le asigure exercitarea lor. Pentru a asigura legalitatea procesului penal CPP a
instituit următoarele garanții juridice:
- ori de câte ori legea nu a fost respectată cu ocazia dispunerii vreunui act procesual (act
de dispoziție) sau a realizării unui act procedural (act de pune în executare a actelor
procesuale) există posibilitatea anulării acelui act.
- persoanele care au încălcat legea cu ocazia desfășurării activității procesuale pot să fie
sancționate cu sancțiuni administrative, civile sau penale în raport cu gravitatea încălcării.
- reglementarea în CPP a unui control între organele judiciare care să asigure
descoperirea şi înlăturarea oricăror ilegalități.
2. Principiul separării funcţiilor judiciare - art 3 CPP - în procesul penal se exercită
următoarele funcţii :
a) funcţia de urmărire penală- este realizată de procuror şi de organele de cercetare penală
care strâng probele necesare pentru a se constata existența sau inexistența unor temeiuri de
trimitere în judecată.
b) funcţia de dispoziție asupra drepturilor şi libertaților fundamentale ale persoanei în
faza de urmărire penală- se execută de către judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens şi
care dispune asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale şi care restrâng drepturile
şi libertățile fundamentale ale persoanei.

7
c) funcţia de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată - este exercitată
de judecătorul de cameră preliminară care se pronunță asupra legalității actului de trimitere în
judecată şi asupra probelor, precum şi a legalității soluțiilor de netrimitere în judecată.
d) funcţia de judecată - este realizată de către instanța de judecată în complete legal
constituite.
Toate funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afara de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Potrivit acestui principiu în desfășurarea aceluiași proces penal exercitarea unei funcţii
este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii cu excepția funcţiei de verificare a legalității
trimiterii sau netrimiterii în judecată care este compatibilă cu funcţia de judecată.

3. Principiul prezumţiei de nevinovăție - art 3 CPP - orice persoană este considerată


nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. Prezumția de
nevinovăție a fost proclamată la Revoluţia franceză de la 1789 ca un principiu de apărare a
drepturilor omului şi ca o reacţie împotriva sistemului inchizitorial în care simpla învinuire
presupune vinovăţia şi îl obligă pe cel acuzat să își dovedească nevinovăția. Prezumția de
nevinovăție a fost consacrată în art. 11 al Declarației Universale a drepturilor omului adoptată
de Adunarea Generală a ONU la 10.12.1948.
Potrivit acestui principiu, inculpatul nu este obligat să probeze nevinovația pentru că este
prezumată.
Prezumția de nevinovăție poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăției, astfel organele
judiciare care exercită funcţia de urmărire penală, pentru a-l trimite în judecată pe inculpat
trebuie să probeze că infracțiunea există şi că a fost săvarșită de acesta, iar instanța pentru a-l
condamna trebuie să fie în posesia probelor din care rezultă vinovăția sa.
Suspectul, profitând de prezumția de nevinovăție, nu are obligaţia de a produce vreo
probă, însă atunci când organele judiciare au strâns probe de vinovăţie acesta are dreptul să
probeze lipsa de temeinicie, pentru că înlăturând probele de vinovăție operează din nou
prezumția de nevinovăție.
Prezumţia de nevinovăție nu poate fi răsturnată decât prin probe certe de vinovație pentru
că atunci când prin probe strânse se ajunge la îndoială asupra vinovatului, prezumția nu este
răsturnată, regula fiind că îndoiala profită suspectului. În acest sens în alin. 2 art. 4 CPP se
prevede expres că după administrarea întregului probatoriu orice îndoială în formarea
convingerii organelor judiciare se înterpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

4. Principiul aflării adevărului - art 5 CPP - organele judiciare au obligaţia de a asigura pe


baza de probe aflarea adevărului cu privire la faptele, împrejurările cauzei precum şi cu
privire la persoana suspectului.
Potrivit art. 2 alin. 5, organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge probe atât în
favoarea cât şi în defavoarea suspectului.
Aflarea adevărului cu privire la faptele cauzei = constatarea existenței sau inexistenței
faptei pentru care se desfăşoară procesul penal.
Aflarea adevărului cu privire la persoana suspectului = deplina certitudine asupra
vinovăției sau nevinovăției sale.
În procesul penal trebuie constatat adevărul obiectiv pentru că există pericolul de a se
stabili de către organele judiciare un adevăr judiciar care să nu fie conform cu realitatea.
Adevărul judiciar este doar o aparență de adevăr care concordă cu faptele stabilite prin probe,
dar nu cu realitatea obiectivă.
În situația în care în cursul procesului penal s-au comis erori judiciare, acestea fac
obiectul unei proceduri speciale prevăzute în art 538-542: procedura reparării pagubei
materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau privare nelegală de libertate.

8
5. Principiul ne bis în idem consacrat în art. 6 CPP - nicio persoană nu poate fi urmărită
sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni care a fost anterior judecată şi pentru care s-a
pronunțat o hotărâre definitivă chiar şi sub o altă încadrare juridică. Conform acestui
principiu, denumit şi „existența autorității de lucru judecat”, hotărârile judecătorești rămase
definitive rezolvă procesul penal, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi urmărită şi judecată
aceeași persoană pentru aceeași faptă. Pentru existența autorității de lucru judecat în materie
penală se cere existența a două elemente identice între cauza judecată şi cauza care urmează
să fie soluționată şi anume identitate de persoană şi de obiect. În materie civilă se cere o triplă
identitate între persoană, obiect, cauză.

6. Principiul obligațivității punerii în mișcare şi a exercitării acțiunii penale cunoscut şi ca


principiul oficialității procesului penal - art 7 CPP, potrivit căruia procurorul este obligat să
pună în mișcare şi să exercite din oficiu acțiunea penală atunci când există probe din care
rezultă săvârșirea unei infracțiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare. Acest
principiu îl obligă pe procuror să pună în mișcare, să exercite acțiunea penală din propria
inițiativă, indiferent de voința persoanelor interesate în cauza.
Înscriind acest principiu CPP face şi o rezervă în alin. 3 art. 7, arătând că în cazurile
expres prevăzute de lege procurorul pune în mișcare acțiunea penală după introducerea
plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării sau sesizării organului
competent sau după îndeplinirea altei condiții prevăzute de lege. Astfel, în unele cazuri, legea
îl împiedică pe procuror să acționeze din oficiu şi suspune activitatea să inițiativei persoanelor
prevăzute de lege şi aceste persoane capătă un drept de a dispune asupra acțiunii penale.
Această excepție are un caracter absolut, în sensul că procurorul nu poate să acționeze
împotriva voinței persoanei sau organelor competente, sub sancțiunea nulității actelor făcute.
Garanția juridică a respectării acestui principiu o constituie instituirea de sancțiuni
disciplinare, chiar penale pentru procurorul care nu iși indeplinește obligaţia legală de a pune
în mișcare şi de a exercita acțiunea penală din proprie inițiativă.

7. Principiul caracterului echitabil şi termenului rezonabil al procesului penal - art 8 CPP


– organele judiciare au obligaţia de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea
garanțiilor procesuale şi a drepturilor părților şi subiecților procesuali, astfel să fie constatate
la timp şi în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu
fie trasă la raspundere penală și orice persoană care a săvârșit o infracțiune şi să fie pedepsită
într-un termen rezonabil.
Constatarea la timp a faptelor ce constituie infracțiuni se impune întrucât activitatea de
adunare, administrare a probelor este mai aproape de momentul comiterii infracțiunii cu atât
informațiile necesare aflării adevărului vor fi mai fidele realității.
Caracterul complet al activității procesuale este necesar pentru ca faptele să fie cunoscute
sub toate aspectele pentru corecta soluționare a cauzei.
Termenul rezonabil, operativitatea, celeritatea procesului penal presupune rezolvarea
rapidă a procesului ceea ce asigură şi realizarea scopului procesului penal. Operativitatea este
impusă prin numeroase reglementări cuprinse în CPP cum ar fi termenele în procesul penal,
disjungerea acțiunii civile, extinderea procesului penal.

8. Principiul dreptului la libertate şi siguranță – art. 9 CPP - în cursul procesului penal


este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranță. Inviolabilitatea persoanei
consacrată ca principiu fundamental constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a se comporta
liber, iar atingerea acestor atribute poate fi făcută numai în cazurile şi condițiile prevăzute de
lege.

9
Cerințele acestui principiu sunt înscrise în alineatele 2 - 5 din art. 9 CPP astfel că orice
măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional în cazurile
prevăzute de lege. Orice persoană arestată are dreptul să fie informată în cel mai scurt timp
asupra motivelor arestării sale şi are dreptul să formuleze contestație împotriva dispunerii
măsurii.
Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în
mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi
punerea în libertate a persoanei reținute sau arestate. Orice persoană față de care s-a dispus
nelegal o măsura privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile
prevăzute de lege.
Garanțiile îndeplinirii acestui principiu în procesul penal se găsesc în reglementările ce
privesc cazurile în care pot fi dispuse măsurile preventive, cele privind organele competente
să dispună aceste măsuri, durata măsurilor, verificarea legalității măsurilor de prevenție.

9. Principiul dreptului la apărare- art. 10 CPP - părțile şi subiecții procesuali principali au


dreptul de a se apăra, de a fi asistați de avocat. Ei au dreptul să beneficieze de timpul necesar
pregătirii apărării. Suspectul are dreptul ce a fi informat înainte de a fi ascultat despre fapta
pentru care se efectuează urmărirea penală şi despre încadrarea juridică a faptei. El are dreptul
să fie informat despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și încadrarea ei
juridică. Suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere ca au dreptul să nu facă
nicio declarație.
Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la
apărare a parților şi a subiecților procesuali principali pe tot parcursul procesului penal.
Dreptul la apărare trebuie exercitat cu buna credință potrivit scopului pentru care a fost
recunoscut de lege.
Garanțiile respectării acestui principiu:
a) legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat;
b) prezentarea materialului de urmărire penală prin intermediul căruia inculpatul are
dreptul să ia cunoștință putând să-și organizeze apărarea în cunoștință de cauză;
c) ascultarea inculpatului în diferite etape ale procesului penal (înaintea dispunerii
măsurii arestării preventive).

10. Principiul respectării demnității umane şi a vieții umane – art. 11 CPP - orice
persoană ce se află în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea
demnității umane. Respectarea vieții private, a inviolabilității domiciliului şi a secretului
corespondenței sunt garantate, iar restrângerea lor nu este admisă decât în condițiile legii şi
dacă aceasta este necesară. Adoptarea acestui principiu este urmare a aderării României la
convenția împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane - New York - dec
1984, România aderând la 1990.
Garanțiile privind respectarea acestui principiu se regăsesc în dispozițiile CPP şi CP,
astfel:
a) art. 101 CPP, interdicția de a se întrebuința violențe în scopul obținerii probelor
b) art. 102 CPP, probele obținute prin tortură nu pot fi folosite în procesul penal
c) dispozițiile care reglementează suspendarea urmăririi penale sau judecății în caz de
boală gravă a suspectului sau inculpatului constată printr-o expertiză medico-legală
d) infracțiuni împotriva înfăptuirii justiției care urmăresc ca subiecții oficiali să fie trași la
răspundere în cazul în care încalcă acest principiu.

11. Principiul limbii oficiale şi al dreptului la interpret – art. 12 CPP - limba procesului
penal este limba româna. Cetățenii români care aparțin minorităților naționale au dreptul să se

10
exprime în limba maternă în faţa instanțelor de judecată, iar actele procedurale se vor întocmi
în limba română. Părților şi subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba
română sau nu se pot exprima, li se asigură în mod gratuit interpret. În cadrul procesului penal
se vor folosi interpreți autorizați.

Aplicarea legii procesual penale în spațiu şi în timp


Spațiu - potrivit art. 13 alin 2, legea se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe
teritoriul României, cu excepțiile prevăzute de lege. Aplicarea legii procesual penale romane
este guvernată de principiul teritorialității, adică ea se aplică pe întreg teritoriul țării. Noțiunea
de teritorialitate nu trebuie înțeleasă din punct de vedere geografic ci în sensul noțiunii
juridice prevăzute în CP. În timp ce la aplicarea legii penale în spațiu se are în vedere locul
comiterii infracțiunii, la aplicarea legii procesual penale interesează locul unde se desfășoară
activitatea procesuală.
Excepții:
a) recunoașterea hotărârii judecătorești pronunțate în străinătate de către organele
judiciare străine conform unor norme străine şi pe un teritoriu străin, când aceste hotărâri
produc efecte pe teritoriul statului nostru.
Condiții pentru a fi recunoscută o hotărâre penală străină:
1. hotărârea să fie definitivă,
2. hotărârea să fie pronunțată de organele judiciare competente,
3. hotărârea să nu contravină ordinii române de drept.
b) imunitatea de jurisdicție a reprezentanților diplomatici cărora nu li se aplică legea
procesual penală română dacă comit infracțiuni pe teritoriul statului.

Timp - potrivit art 13 alin 1 CPP legea procesual penală se aplica în procesul penal
actelor efectuate şi măsurilor dispuse de la intrarea ei în vigoare şi până la ieșirea din vigoare,
cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii.
Aplicarea în timp este guvernată de principiul activității sau a imediatei aplicări, principiu
potrivit căruia legea procesual penală este de imediata aplicare şi toate activitățile se
realizează numai în conformitate cu legea în vigoare la momentul efectuării actului.
Conform sistemului constituțional român:
- momentul intrării în vigoare - 3 zile de la data publicării în Monitorul oficial sau dată
prevăzută în lege dacă legea este de mare întindere şi aduce multe modificări;
- momentul ieșirii din vigoare - se face prin abrogare, modificare, ajungere la termen,
cădere în desuetudine.
Legea procesual penală, în principiu, nu poate fi retroactivă şi nici ultraactivă. Adică o
anumită procedură reglementată de legea în vigoare nu se aplică actelor procedurale anterior
îndeplinite, după cum nu este posibil nici ca o lege ieșită din vigoare să producă efecte
procesuale în continuare.
În unele situații legea procesual penală poate fi retroactivă sau ultaraactivă. Aceste situații
sunt prevăzute amănunțit în Legea 225/2013 pentru punerea în aplicare a Legii 135/2010
privind NCPP şi în art. 9 în care sunt cuprinse dispoziții privind situațiile tranzitorii.
Astfel sunt situații tranzitorii acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi la
aplicarea altei legi şi când pe rolul organelor judiciare se află în curs de soluționare numeroase
cauze penale.
În cazul concursului de legi procesual penale care intervine atunci când raporturile
procesual penale cad sub incidența concomitentă a unei legi generale şi a unei legi speciale se
aplică 2 reguli:
- legea specială derogă de la cea generală, aplicând-se cu prioritate
- legea specială se completează cu legea generală în cazurile pe care nu le reglementează.

11
Test de autoevaluare:

Întrebare: Care este scopul imediat al procesului penal?


Răspuns: Scopul imediat al oricărui proces penal rezidă în constatarea la timp şi în mod
complet a faptelor ce constituie infracţiuni şi justa pedepsire a infractorilor
Întrebare: Care este scopul general al procesului penal?
Scopul general al procesului penal constă în întreprinderea activităţii de
Răspuns: desoperire şi cercetare persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea
penală, astfel încât persoana care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită
potrivit legii penale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală.
Grilă Organele judiciare în procesul penal sunt:
rezolvată
a) procurorul şi instanţele judecătoreşti;
b)organele de cercetare ale poliţiei judiciare, procurorul şi instanţele
judecătoreşti;
c)organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi instanţele judecătoreşti.
Grilă de Structura tipică a procesului penal cuprinde:
rezolvat
a) trei faze, respectiv: cercetarea penală, urmărirea penală şi judecata;
b) două faze, respectiv: urmărirea penală şi judecata;
c) trei faze, respectiv: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a
hotărârilor penale.
Speţă Inculpatul A.B. faţă de care s-a dispus măsura arestării preventive are
rezolvată în ocrotire un minor, astfel încât organul judiciar care a luat măsura
arestării preventive aduce la cunoştinţa autorităţii competente situaţia în
vederea dispunerii unei măsuri de ocrotire cu privire la minor.
Identificaţi cu ce ramură de drept are legătură dreptul procesual penal prin
intermediul instituţiei măsurilor de ocrotire.
Instituţia măsurilor de ocrotire aparţine dreptului familiei, iar prin identificarea
şi aplicarea unei asemenea măsuri în cadrul procesului penal se manifestă
legătura dreptului procesual penal cu ramura dreptului familiei.
Speţă de Faţă de suspectul A.B. procurorul întocmeşte, la finalul urmăririi
rezolvat penale, rechizitoriu de trimitere în judecată pentru săvârşirea infracţiunii
de viol. În cursul judecăţii se dovedeşte că fapta nu a fost comisă de
inculpatul A.B., astfel încât instanţa de judecată pronunţă achitarea.
Identificaţi câte faze are procesul penal prezentat în speţa mai sus-
menţionată. Distingeţi schema tipică de formele atipice ale procesului penal.
Procesul penal prezentat în speţă are două faze: urmărirea penală
efectuată de către procuror,în speţă prin finalizarea urmăririi penale şi
trimiterea rechizitoriului şi faza de judecată prin constatarea cazului prevăzut
de art.16 CPP şi dispunerea de către instanţă a achitării.

12
Modulul II.

ACȚIUNEA PENALĂ ÎN PROCESUL PENAL

Unitatea de învăţare:
1. Conceptul de acțiune penală în procesul penal
2. Exercitarea acțiunii penale de către organul de urmărire penală
3. Cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1. Al. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura
Universul juridic, 2014 , p. 254-293
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 25-38
3. Mihail Udroiu, Procedură penală, Partea generală, Sinteze Și Grile, ed. C.H.Beck,
2014, p. 1-24

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


definiți acțiunea penală ; indicați trăsăturile acțiunii penale,
descrieți exercitarea acesteia de către organul de urmărire penală;
precizați situațiile în care exercitarea acțiunii penale este împiedicată

Orice încălcare a normei juridice prin săvârşirea unui fapt ilicit produce un
anumit conflict de drept a cărui rezolvare nu se face de cel lezat, ci de către organele
competente să aplice legea. Pentru aducerea conflictului înaintea justiţiei trebuie să existe un
mijloc legal care să poată fi exercitat în conformitate cu dispozițiile legale. Un astfel de mijloc
este acţiunea în justiție, aceasta este instrumentul juridic prin care o persoană este trasă la
răspundere în fata instanțelor pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat
corespunzătoare normei pe care a încălcat-o.
Dupa felul răspunderii care urmează să intervină: penală, civilă, administrativă şi acțiunea
în justiție poartă denumirea de acțiune penală, civilă, contravențională. În societatea modernă,
statul prin organele sale competente este singurul distribuitor al justiției, iar acțiunea în justiție
este mijlocul prin care se pretinde acest lucru.
Acțiunea penală este mijlocul procesual prin care cel care a săvârșit o infracțiune este
adus în fața instanței pentru a fi pedepsit potrivit legii penale. Temeiul de fapt îl constituie
fapta penală comisă, iar temeiul de drept îl constituie norma penală. Obiectul acțiunii penale
constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor ce au comis infracțiuni. Subiecţii pasivi
ai acțiunii penale sunt persoanele împotriva cărora se exercită acțiunea penală (inculpații), iar
subiectul pasiv este statul care exercită acțiunea penală prin procuror.

13
Momentele desfășurării acțiunii penale - în vederea realizării obiectului acțiunii penale se
desfășoară o multitudine de activități procesuale care gravitează în jurul a 3 momente
principale:
1. Punerea în mișcare a acțiunii penale constă în efectuarea actului procesual prevăzut
de lege prin care se formulează învinuirea împotriva unei persoane determinate şi se
declanșează activitatea de tragere la răspundere penală a acestuia (suspectul devine inculpat –
art. 16 alin. 2 CPP).
Procurorul ca titular al exercițiului acțiunii penale are obligaţia de a pune în mișcare
acțiunea penală, prin ordonanța, în cursul urmăririi penale, de îndată ce se constată că există
probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a comis o infracțiune şi nu există
unul dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare/exercitarea acțiunii penale (art. 15, art.
309 CPP)
Momentul punerii în mișcare a acțiunii penale nu trebuie confundată cu momentul
începerii urmăririi penale pentru că între cele două momente există deosebiri:

Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanță de către organul de urmărire


penală atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege şi se constată că
nu există unul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale – art. 16, cu
precizarea că începerea urmăririi penale se dispune cu privire la faptă, in rem, în cazul în care
din datele existente în cauza rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a comis fapta
pentru care a început urmărirea penală, procurorul va dispune ca urmărirea penală să se
efectueze în continuare faţă de această persoană, care dobândește calitatea de suspect.
Prin urmare, începerea urmăririi penale se dispune in rem atunci când există date cu
privire la existența infracțiunii.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face in personam, adică este necesară cunoașterea
persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală. De asemenea, pentru punerea în
mișcare a acțiunii penale trebuie să existe probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că
o persoană a comis o infracțiune.

2. Exercitarea acțiunii penale constă în susținerea acțiunii penale în vederea tragerii la


răspundere penală a inculpatului, cu alte cuvinte procurorul exercită acțiunea penală în cursul
urmăririi penale prin trimiterea în judecată a inculpatului şi astfel sesizează instanța cu
judecarea acestuia. În cursul judecății exercitarea acțiunii penale se efectuează de procuror
prin susținerea învinuirii în fața instanței, dovedirea vinovăției inculpatului, prin cererea de
condamnare şi prin folosirea căilor de atac.
3. Stingerea acțiunii penale nu se realizează prin simpla neexercitare ci este nevoie de o
manifestare formală, expresă de voință din partea organelor judiciare în sensul stingerii
acțiunii penale.
În cursul urmăririi penale, acțiunea penală se stinge prin clasare sau renunțare la
urmărirea penală în condițiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 315 CPP procurorul stinge acțiunea penală prin ordonanța şi dispune soluția
clasării atunci când:
a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond sau
formă esențiale;
b) intervine una dintre condițiile prevăzute de art. 16 CPP.
Procurorul prin ordonanță stinge acțiunea penală şi dispune renunțarea la urmărirea
penală în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau închisorii de cel
mult 7 ani şi în raport cu conținutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârșire, cu scopul
urmărit, cu urmările concrete produse sau care s-ar putea produce prin comiterea infracțiunii,
dacă se constată că nu există un interes public.

14
Atunci când autorul este cunoscut sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau
inculpatului, conduita avută anterior şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea
consecințelor infracțiunii. Procurorul poate dispune ca suspectul sau inculpatul să respecte
una sau mai multe dintre obligaţiile prevazute de art. 318 CPP:
a) să înlăture consecințele faptei sau să repare paguba produsă;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă între 30 şi 60 de
zile;
d) să frecventeze un program de consiliere.
Procurorul stabilește prin ordonanța termenul până la care inculpatul urmează să
îndeplinească obligațiile care i-au fost impuse, termen de maxim 6 luni. În cazul neîndeplinirii
cu rea-credință a obligațiilor, în termen legal, procurorul revocă ordonanța şi o nouă renunțare
la urmărirea penală nu mai este posibilă.
În cursul judecății acțiunea penală se stinge prin rămânerea definitiva a hotărârii
judecătorești de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării
pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, astfel cum prevede art. 17 şi 396
CPP.
• Condamnarea se pronunța dacă instanța constată dincolo de orice îndoială rezonabilă
că fapta există, constituie infracțiune şi a fost săvârșită de inculpat.
• Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată că fapta există,
constituie infracțiune și a fost comisă de inculpat conform dispozițiilor art. 80-82 CP.
• Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată că fapta există,
constituie infracțiune şi a fost comisă de inculpat conform art. 83-90 CP.
• Achitarea inculpatului se pronunță dacă se constată existența unuia dintre cazurile
prevăzute de art. 16 lit a-d.
• Încetarea procesului penal se pronunță atunci când se constată existența unuia dintre
cazurile prevăzute de art 16 lit e-j.
Cazurile care împiedică punerea în mișcare şi exercitarea acțiunii penale. Acțiunea penală
se poate exercita în tot cursul procesului penal în condițiile legii. Pot apărea situații când
promovarea acțiunii penale este împiedicată, dacă aceste impedimente intervin înainte de
intentarea acțiunii penale ale au drept efect împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale,
iar când intervin în timpul exercitării acțiunii penale duc la stingerea ei, adică nu mai poate fi
exercitată – art. 16 lit a-j CPP:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de
lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană
fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de
mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

15
Continuarea procesului penal la cererea suspectului. Potrivit art. 18 CPP, în caz de
amnistie, prescripție, retragere a plângerii prealabile, existența unui caz de nepedepsire sau în
cazul renunțării la urmărirea penală suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului
penal pentru a dovedi nevinovăția.
Potrivit art 315 CPP, în cursul urmăririi penale suspectul poate să ceară continuarea
urmăririi penale în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a
cauzei. La o asemenea cerere procurorul este obligat să continue urmărirea penală și dacă se
constată un alt caz de netrimitere în judecată (fără art. 318) va dispune clasarea cauzei în
raport cu acest caz, iar dacă se constată că nu există o asemenea situație se va adopta soluția
de netrimitere în judecată.
Potrivit art 396 CPP, în faza de judecată dacă inculpatul a cerut continuarea procesului
penal şi instanța constată:
- că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 Cpp a-d va pronunța achitarea;
- că nu sunt incidente cazurile prevăzute în art. 16 CPP a-d va pronunța încetarea
procesului penal.

TEST DE EVALUARE

Întrebare Care este obiectul acţiunii penale?

Obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a


Răspuns: persoanelor care au săvârşit infracţiuni, aşa cum rezultă din dispoziţiile
articolului 9 din C.p.p.

Întrebare: Care sunt momentele principale în jurul cărora gravitează întreaga


activitate procesuală în vederea realizării obiectivului acţiunii penale?

Răspuns: ....................................................

. Grilă Punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin:


rezolvată
a) in rem;
b) in personam;
c) in rem sau în personam.

Grilă Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă:


. de rezolvat
a) a intervenit amnistia;
b) a intervenit graţierea;
c) a intervenit decesul părţii vătămate.

. Speţă Inculpatul A.B. este trimis în judecată pentru săvârşirea


rezolvată infracţiunii de furt. În cursul judecăţii este efectuată o expertiză
medicală psihiatrică şi se constată lipsa discernământului în momentul
comiterii infracţiunii.
Ce soluţie va pronunţa instanţa de judecată cu privire la acţiunea
penală şi în baza cărui temei legal?

16
Instanţa de judecată va pronunţa achitarea în baza art.10 litera e) Cod
procedură penală, întrucât în speţă a intervenit o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei, adică iresponsabilitate.

Speţă Inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de furt


. de rezolvat între rude apropiate. În faza de judecată, partea vătămată îşi retrage
plângerea prealabilă formulată. Inculpatul cere, conform art.13 Cod
procedură penală, continuarea procesului penal, iar din probele
administrate rezultă vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii.
Ce soluţie va pronunţa instanţa de judecată cu privire la acţiunea
penală şi în baza cărui temei legal?

17
Modulul III.

ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Unitatea de învăţare:
1. Exercitarea acțiunii civile
2. Condițiile exercitării acțiunii civile
3. Titularii acțiunii civile
4. Rezolvarea acțiunii civile, disjungerea acțiunii civile

Timp alocat: : 2h

Bibliografie:
1. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura
Universul juridic, 2014 , p. 294-333
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 39-46
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014 p. 68-80.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
definiți acțiunea civilă în procesul penal ;
prezentaţi trăsăturile acțiunii civile și condițiile exercitării acesteia
indicați titularii acțiunii civile și soluțiile instanței

Acţiunea civilă

Repararea pagubei produsă prin fapta ilicită civilă se obţine prin exercitarea acţiunii
civile în faţa instanţei civile. Paguba poate fi produsă şi prin infracţiune, fiind posibil ca
infracțiunea pe lângă urmarea socialmente periculoasă să producă şi un prejudiciu moral sau
material în dauna unei persoane fizice sau juridice, în acest caz infracţiunea fiind sursa unor
obligaţii civile.
Mijlocul legal prin care persoana păgubită cere să îi fie reparat prejudiciul este acţiunea
civilă care în principal este o instituţie a dreptului civil şi devine de drept penal dacă persoana
prejudiciată o pune în mișcare în faţa organelor judiciare penale.
Potrivit art. 19 C.P.P. acțiunea civilă exercitată în cadrul procesul penal are drept obiect
tragerea la răspundere civilă a persoanei responsabile civilmente potrivit legii civile pentru
prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.
Acţiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal dacă acesta nu depășește un
termen rezonabil. Acţiunea civilă se exercita de către persoana vătămată sau de către
succesorii acesteia care se constituie parte civilă împotriva inculpatului, când persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă,
acţiunea se exercită de către reprezentantul legal sau de către procuror.
Condițiile exercitării acțiunii civile în procesul penal:

18
1. Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau o daună morală.
2. Între infracţiunea savârșită şi prejudiciul ce se cere a fi reparat trebuie să existe o
legatură de cauzalitate.
3. Prejudiciul trebuie să fie cert şi sigur atât sub aspectul existenței sale cât şi sub aspectul
posibilității de evaluare.
4. Prejudiciul să nu fi fost reparat.
5. Să existe manifestarea de voință din partea persoanei juridice /persoanei fizice cu
capacitate deplină de exercițiu de a fi despagubită.
Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral în acest ultim caz organele judiciare
au obligația de a consemna în procesul-verbal sau în încheierea de ședință. În cererea de
constituire ca parte civilă persoana prejudiciată trebuie să indice natura şi întinderea
pretențiilor, a motivelor şi a probelor pe care aceasta se întemeiază.
Dacă nu se respectă termenul de constituire ca parte civilă (până la începerea cercetării
judecătorești) sau cererea de constituire nu conține mențiunile prevăzute de lege atunci
persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în procesul
penal, însă pot să introducă acțiuni civile la instanța civilă.
Până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate să îndrepte erorile
materiale din cuprinsul cererii, poate mării sau micșora întinderea pretențiilor şi poate solicita
repararea prejudiciului prin despăgubiri bănești, dacă repararea în natură nu este posibilă.
În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrare s-au constituit
parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul
procesului penal. Dacă însă, înainte de constituirea ca parte civilă, dreptul la repararea
prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate
exercita acțiune civilă în cadrul procesului penal, ci doar în fața instanței civile.
Acțiunea civilă exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, dar care are ca obiect
tragerea la răspundere civilă a inculpatului sau a părţii respective, civilmente este scutită de
taxa de timbru.
Partea civilă poate renunța în tot sau în parte la pretențiile civile formulate până la
terminarea dezbaterilor în apel. Renunțarea se poate face fie prin cerere scrisă, fie oral în
sedința de judecată. Partea civilă nu poate reveni asupra renunțării şi nu poate introduce
acțiunea la instanța civilă pentru aceleași pretenții.
În timpul procesului penal, inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente pot să încheie o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la
pretențiile civile. Inculpatul cu acordul părții responsabile civilmente poate să recunoască în
tot sau în parte pretențiile părţii civile şi în acest caz instanța obligă la despăgubirile
recunoscute, iar pentru cele nerecunoscute se administrează probe.
Potrivit art. 19, alin. 5, CPP repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit
dispozițiilor legii civile, adică în natură şi prin despăgubiri bănești.
În natură, repararea pagubelor se obține:
- prin restituirea lucrurilor;
- prin restabilirea situației anterioare comiterii infracţiunii;
- prin desființarea totală sau parțială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare în
natură.
Repararea în natură a pagubei are prioritate față de repararea prin despăgubiri bănești,
însă atunci când prin repararea în natură nu s-a acoperit integral paguba, se acordă despagubiri
bănești. Prin paguba suferită în urma infracţiunii se întelege atât paguba suferită de partea
civilă cât şi folosul de care aceasta a fost lipsită prin infracţiune.
Câștigul nerealizat trebuie să fie urmarea directă a comiterii infracţiunii şi să nu se
datoreze unor cauze neimputabile inculpatului.

19
Despăgubirea bănească poate fi stabilită într-o sumă globală sau în sume plătibile
periodic.
Despăgubirea bănească trebuie calculată în raport cu valoarea integrală a pagubei şi nu se
pot lua în considerare criterii subiective: situația materială a inculpatului/victimei. La
calcularea despăgubirilor se ține seama în caz de culpa comună a inculpatului şi a victimei, de
gravitatea celor două culpe.
În cazul pagubelor aduse avutului personal valoarea pagubei trebuie dovedită şi partea
civilă are dreptul să folosească orice mijloc legal de probă. În cazul avutului public, evaluarea
se face potrivit actelor normative cu caracter special în ceea ce privește calcularea valorii unor
bunuri extrase prin infracțiune.
Autorii, instigatorii sau complicii, dacă sunt trași la răspundere în fața instanței răspund
solidar pentru paguba cauzată prin fapta lor. Tăinuitorul răspunde solidar cu inculpatul însa
numai până la valoarea bunurilor pe care le-a tăinuit, iar favorizatorul răspunde civil solidar
cu autorul numai în cazul în care a dat ajutor pentru asigurarea folosului infractorului şi în
limita acestuia.
Răspunde solidar cu inculpatul pentru întreaga pagubă cauzată şi partea responsabilă
civilmente.

Dreptul de opțiune în exercitarea acțiunii civile


Persoana vătămată prin comiterea infracţiunii are dreptul de a alege pentru valorificarea
pretențiilor civile fie calea penală fie calea civilă şi acest drept se numește dreptul de opțiune.
Pentru ca persoana vătămată să-și poată exercita dreptul de opțiune este necesar să fie
deschise în același timp ambele căi, adică trebuie să fie declanșat procesul penal şi în acelasi
timp să existe posibilitatea exercitării acțiunii civile la instanța civilă.
Dreptul de opțiune este irevocabil în sensul că persoana prejudiciată odată ce a exercitat
dreptul de opțiune şi a ales una dintre căi nu mai poate părăsi calea aleasă pentru a se îndrepta
spre cealaltă şi consecința acestei reguli este ca persoana prejudiciată care a părăsit calea
aleasă să nu poate fi primită de cealaltă instanță şi astfel pierde dreptul său de a-și valorifica
pretențiile pe cale judiciară.

Excepții de la caracterul irevocabil al dreptului de opțiune: partea civilă poate părăsi


calea penală și se poate adresa instanței civile în următoarele cazuri:
1. Când procesul penal a fost suspendat din cauza stării de boala gravă a
suspectului/inculpatului constatată prin expertiza medico-legală;
2. Când prin hotărârea definitivă instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă;
3. Când după pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale asupra acțiunii civile se
constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit, situație în care diferența poate
fi cerută pe calea unei acțiuni civile la instanța civilă;
4. Când prejudiciul a cărei reparare se cere s-a născut sau a fost descoperit după
constituirea ca pare civilă;
5. Când s-a dispus de către procuror o soluție de netrimitere în judecată, de clasare, de
neîncepere a urmăririi penale;
Persoana prejudiciată prin infracţiune care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate
să părăsească aceasta instanță şi poate să se adreseze procurorului sau instanței în următoarele
două cazuri:
1. Dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior introducerii acțiunii la
instanța civilă;
2. Când procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate
avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivă.

20
Exercitarea acțiunii civile în instanța civilă

Cât timp nu a fost declanșat procesul penal, persoana prejudiciată prin infracțiune sau
succesorii ei, pot să introducă la instanța civilă acțiunea pentru repararea prejudiciului cauzat
şi procesul civil se desfăşoară după normele prevăzute în CPP.
După punerea în mișcare a acțiunii penale, din momentul în care există şi proces penal cu
privire la aceeași faptă, judecarea acțiunii civile în fața instanței civile se suspendă până la
rezolvarea în prima instanță a cauzei penale, dar nu mai târziu de 1 an.
Rațiunea acestei reguli numită şi “penalul ține în loc civilul” se explică prin necesitatea
de a se lua în prealabil o hotărâre în penal căreia să i se conformeze şi hotărârea instanței
civile.
Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței
civile care judecă acțiunea civilă. Legea, însă, limitează autoritatea de lucru judecat a hotărârii
penale pentru instanța civilă doar cu privire la 2 aspecte:
a) cu privire la existența faptei;
b) cu privire la persoana care a săvârșit-o.
Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului
penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite a
instanței penale.
Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are
autoritate de lucru judecat în fata organelor judiciare penale cu privire la existența faptei, a
persoanei care a săvârșit-o şi a vinovăției acesteia.
Hotărârea instanței civile poate, însă, să aibă autoritate de lucru judecat în fața instanței
penale cu privire la alte chestiuni cum ar fi cuantumul prejudiciului.

Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal

Instanța penală se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale cat şi asupra
acțiunii civile.
Soluționarea acțiunii civile este influențată de modul în care este soluționată acțiunea
penală. Astfel în toate cazurile în care pronunță condamnarea inculpatului şi constată că
infracțiunea a cauzat prejudicii materiale, morale părţii civile, instanța va admite acțiunea
civilă şi îl va obliga pe inculpat la plata despăgubirilor civile. Când dispune achitarea
inculpatului pentru că fapta nu există sau pentru că fapta nu a fost comisă cu forma de
vinovăție prevăzută de lege art.16, lit b, instanța respinge acțiunea civilă.
Când dispune achitarea în baza art. 16, lit. b, teza 1 sau înceteaza procesul penal în baza
art. 16 lit. e, f, g, j precum şi atunci cand admite acordul de recunoaștere a vinovătiei şi între
părți nu s-a încheiat o tranzacție cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționata
acțiunea civilă.
De asemenea, instanța lasă nesoluționata acțiunea civilă şi în cazul în care succesorii în
drepturi sau lichidatorii părţii civile nu își manifestă în cel mult 2 luni opțiunea de a continua
exercitarea acțiunii civile pornită de către partea civilă care a decedat.
În toate celelalte cazuri în care dispune achitarea sau încetarea procesului penal, instanța
admite acțiunea civilă.
Instanța penală poate să dispună şi disjungerea (ruperea) acțiunii civile atunci când
soluționarea acesteia determina depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii
penale. În acest caz soluționarea acțiunii civile rămâne în competența instanței penale.
Încheierea prin care s-a dispuns disjungea acțiunii civile este definitivă. Lăsarea
nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală nu trebuie confundată cu disjungea
acțiunii civile, în primul caz instanța penală se dezinvestește, urmând ca partea civilă să se

21
adreseze instanței civile care va solutiona acțiunea civila, în cel de-al doilea caz, ca urmare a
disjungerii, instanța doar amână soluționarea acțiunii civile.

TEST DE EVALUARE

Întrebare Care este, sub aspect procesual, obiectul acţiunii civile în procesul penal?
.
Acţiunea civilă are drept obiect tragerea la răspundere a inculpatului
Răspuns: precum şi a părţii responsabile civilmente în vederea obligării lor la
repararea justă şi integrală a pagubelor cauzate prin infracţiuni.

Întrebare: Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea fi


exercitată acţiunea civilă în procesul penal?

Răspuns: Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal sunt :1. Infracţiunea
trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral; 2. Între infracţiunea
comisă şi prejudiciul care se cere reparat trebuie să existe legătură de
cauzalitate; 3.Prejudiciul trebuie să fie cert, sigur atât sub aspectul
existenţei sale cât şi sub aspectul posibilităţii de evaluare; 4.Prejudiciul să
nu fi fost reparat; 5.Să existe manifestare de voinţă din partea persoanei
juridice sau a persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu, de a fi
despăgubită.Această condiţie este realizată prin constituirea ca parte civilă.

Grilă Repararea pagubei în cazul acţiunii civile din cadrul procesului penal se
. rezolvată face:
a)numai în natură;
b)prin plata unei despăgubiri;
c)în natură sau prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în
care repararea în natură nu este posibilă.

Grilă În cazul în care a intervenit decesul părţii civile în timpul judecăţii:


. de rezolvat
a)acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale numai cu
acordul inculpatului;
b)acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale introducându-
se în cauză moştenitorii;
c)acţiunea civilă trebuie introdusă obligatoriu la instanţa civilă.
Speţă Inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de furt.
. rezolvată În cursul judecăţii, inculpatul decedează. Partea vătămată s-a
constituit parte civilă şi solicită despăgubiri civile. Dar dacă decesul
survine în cursul urmăririi penale, ce se întâmpla cu cererea de
despăgubiri civile?
Ce soluţie va pronunţa instanţa de judecată cu privire la acţiunea
civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal?
Instanţa de judecată va introduce în cauză moştenitorii inculpatului, va
admite acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal şi îi va obliga
pe moştenitori la repararea prejudiciului dovedit. Dacă decesul survine în
faza de urmărire penală, partea civilă are posibilitatea de a se adresa cu

22
acţiune civilă la instanţa civilă pentru acoperirea prejudiciului.

Speţă Inculpatul A.B. este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de


. de rezolvat omor, victima fiind căsătorit şi tată a 2 copii minori, în vârstă de 7,
respectiv 9 ani. Soţia victimei nu se constituie parte civilă nici în cursul
urmăririi penale, nici în faţa instanţei de judecată. Inculpatul este
condamnat pentru omor, iar instanţa luând act de neconstituirea ca
parte civilă, lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
Este legală soluţia instanţei cu privire la acţiunea civilă?Motivaţi.

23
Modulul IV.
PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL

Unitatea de învăţare:
1. Subiectele principale în procesul penal
2. Alte părți în procesul penal

Timp alocat: : 2 h

Bibliografie:
1. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura
Universul juridic, 2014 , p. 159-251
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 48-78
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 29-49.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


-prezentaţi subiectele principale în procesul penal
-să precizați participanții la procesul penal
-descrieți drepturile și obligațiile părților în procesul penal

Noţiunea de participant în procesul penal

Desfăşurarea activităţii procesual penale are loc prin intervenţia unor organe şi
persoane care sunt obligate sau interesate să asigure efectuarea sa. Aceste organe şi persoane
se numesc participanţi sau subiecţi în procesul penal şi se caracterizează prin faptul că au
capacitate juridică de a acţiona în vederea îndeplinirii scopului procesului penal.
La activitatea procesuală participă ca organe de stat instanţele judecătoreşti, procurorii
şi organele de cercetare penală, denumite şi organe judiciare, şi care au rolul de a porni şi
desfăşura procesul penal din oficiu pentru înfăptuirea justiţiei penale.
În procesul penal iau parte şi anumite persoane care fie răspund pentru faptele lor, fie
urmăresc realizarea unor drepturi născute din comiterea infracţiunii; aceste persoane sunt
părţile din procesul penal.
În fine, în procesul penal iau parte şi alte persoane care nu sunt interesate în cauză şi
duc doar o activitate care ajută la înfăptuirea justiţiei, cum sunt martorii, experţii, interpreţii,
etc.
Apărătorul în procesul penal are o situaţie aparte, deoarece nu acţionează în interes
propriu în cauza penală, ci de pe poziţiile părţii căreia îi oferă asistenţă juridică.
Participanţii în procesul penal, în sens larg, sunt organele judiciare, părţile şi alte
persoane care sunt chemate să ia parte la desfăşurarea urmăririi penale sau a judecăţii.

24
Noţiunea de participanţi în dreptul procesual penal este diferită de noţiunea de
participanţi pe care o cunoaşte dreptul penal unde această noţiune reuneşte persoanele care au
conlucrat la săvârşirea infracţiunii (coautori, complici, instigatori), iar în dreptul procesual
penal în această noţiune intră subiecţii care îşi desfăşoară activitatea împreună în vederea
realizării procesului penal.

Părţile în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea


responsabilă civilmente.
Inculpatul şi partea vătămată sunt implicate ca părţi în latura penală a procesului, iar în
latura civilă sunt implicaţi inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Inculpatul
Întreaga activitate procesuală se desfăşoară în jurul persoanei care a săvârşit o
infracţiune, urmărindu-se tragerea acesteia la răspundere penală pentru fapta comisă.
Persoana care a comis o infracţiune, desemnată în dreptul penal sub denumirea de
infractor, capătă pe parcursul procesului penal diferite calităţi procesuale, cu semnificaţii
distincte, fiecare dintre calităţi corespunzând unei anume etape procesuale şi conferă
persoanei care a comis infracţiunea anumite drepturi şi obligaţii.
O primă calitate pe care o primeşte în cadrul procesului penal persoana care a comis o
infracţiune este aceea de făptuitor. Această calitate o are persoana din momentul în care a
comis infracţiunea şi pe tot parcursul primelor verificări, a actelor premergătoare efectuate de
organul de urmărire penală, până în momentul începerii urmăririi penale în cauză, moment în
care persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală capătă calitatea de suspect.
Persoana care a săvârşit o infracţiune pierde calitatea de făptuitor şi capătă calitatea de
suspect în momentul în care împotriva să a început urmărirea penală. Persoana faţă de care se
efectuează urmărirea penală se numeşte suspect; în literatura de specialitate, suspectul este
definit ca fiind persoana căreia, printr-o plângere, denunţ sau din oficiu, i s-a adus o învinuire
şi faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea
penală împotriva sa.
Actul procesual prin care făptuitorul capătă calitatea de suspect este ordonanța prin
care organul de urmărire penală începe în cauză urmărirea penală.
Suspectul, ca şi făptuitorul, nu este nici el parte în procesul penal, însă este subiect
procesual şi are drepturi şi obligaţii procesuale care îi permit o participare activă în procesul
penal.
Persoana care a săvârşit o infracţiune păstrează calitatea de suspect până în momentul
în care împotriva să este pusă în mişcare acţiunea penală, moment din care devine parte în
procesul penal şi se numeşte inculpat. Inculpatul păstrează această calitate până în momentul
pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, moment în care devine condamnat şi nu
mai este parte în procesul penal, ci subiect al executării; condamnatul se poate întoarce în
poziţia de inculpat atunci când exercită o cale extraordinară de atac, împotriva hotărârii
definitive de condamnare, şi, într-o asemenea situaţie, cauza fiind rejudecată, recăpătarea
calităţii de inculpat este justificată de necesitatea folosirii drepturilor sale procesuale pentru
apărarea intereselor sale legale.
Actele procesuale prin care persoana care a comis o infracţiune capătă calitatea de
inculpat sunt ordonanţa procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul
procurorului şi declaraţia orală a procurorului în faţa instanţei de judecată. Condiţia esenţială
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, adică pentru inculparea persoanei împotriva
căreia s-a formulat învinuirea constă în existenţa unor probe temeinice din care să rezulte cu
certitudine că acea persoană este autoarea infracţiunii pe care a comis-o cu vinovăţie; de
asemenea, este necesar să se constate că nu există nici unul dintre cazurile legale care

25
împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzute expres şi limitativ în
articolul 16 din Codul de procedură penală.
Trecerea persoanei care a comis o infracţiune prin toate cele trei calităţi - făptuitor,
suspect şi inculpat - nu este obligatorie în toate cazurile.
Astfel, în cazul infracţiunilor flagrante, făptuitorul poate căpăta direct calitatea de
inculpat, fiind posibilă administrarea urgentă a probelor certe de vinovăţie şi, prin urmare,
este posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale imediat după comiterea infracţiunii; de
asemenea, calitatea de suspect a persoanei ce a comis infracţiunea lipseşte şi în situaţiile când
acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia orală a procurorului sau prin încheierea
instanţei în cazul extinderii, în cursul judecăţii, a procesului penal cu privire la alte fapte sau
la alte persoane.
În calitatea să de parte în procesul penal, inculpatul are o serie de obligaţii şi de
drepturi.
Dintre obligaţiile pe care le are inculpatul în cursul procesului penal, enumerăm:
♦ să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemat şi să se prezinte la
toate termenele fixate de instanţa de judecată;
♦ să se supună măsurilor de constrângere procesuală dispuse împotriva sa de către organele
judiciare, cum ar fi aducerea silită, măsurile preventive, îndepărtarea din sala de şedinţă.
Dintre drepturile pe care inculpatul le are în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii,
menţionăm:
♦ inculpatul poate să propună administrarea de probe pentru a contradovedi probele de
vinovăţie pe care organele judiciare le administrează contra sa;
♦ poate să formuleze cereri, memorii prin care să explice şi să argumenteze apărările pe care
înţelege să le facă;
♦ poate participa la efectuarea unor acte de urmărire penală şi la şedinţele de judecată; unele
acte de urmărire penală pot fi efectuate numai în prezenţa inculpatului, cum ar fi: ascultarea
sa, reconstituirea, confruntarea;
♦ are dreptul să formuleze plângeri împotriva oricărui act de urmărire penală şi oricărei
măsuri luate contra să pe care o consideră nelegală şi netemeinică şi poate folosi atât căile
ordinare de atac, cât şi căile extraordinare de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate
faţă de el;
♦ are dreptul ca la finalul urmăririi penale să i se prezinte materialul de urmărire penală, iar
dacă este arestat să i se trimită o copie a actului de sesizare a instanţei şi, are dreptul, la finalul
dezbaterilor judiciare, să i se acorde ultimul cuvânt.
Inculpatul poate să-şi exercite drepturile procesuale fie personal, fie printr-un apărător
şi poate fi reprezentat în cursul judecăţii. Legea procesual penală prevede expres că suspectul
şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, în cursul judecăţii, cu excepţia
cazurilor în care prezenţa suspectului sau inculpatului este obligatorie; în cazurile în care
legea admite reprezentarea suspectului sau inculpatului, instanţa de judecată, când apreciază
necesară prezenţa suspectului sau inculpatului, dispune aducerea lui.
Respectarea drepturilor procesuale ale inculpatului este deosebit de importantă,
asigurând respectarea principiului garantării dreptului de apărare, şi, de aceea, nesocotirea lor
poate atrage nulitatea în condiţiile prevăzute de către lege.
Partea vătămată
Persoana care suportă direct o vătămare prin infracţiunea comisă este denumită
persoană vătămată.
Noţiunea de persoană vătămată nu trebuie confundată cu noţiunea de victimă a
infracţiunii, pentru că persoană vătămată poate să fie orice persoană fizică sau juridică aflată
în postura de subiect pasiv al infracţiunii, în timp ce victimă a infracţiunii poate fi doar o
persoană fizică ce a suferit o vătămare de natură fizică.

26
Declaraţia de participare în proces ca parte vătămată se poate face în scris sau oral, în
tot cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare,
pentru ca inculpatul să aibă timpul necesar să-şi pregătească apărarea; după acest moment,
constituirea de parte vătămată poate avea loc numai dacă inculpatul acceptă.
Persoana vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu latura penală a cauzei,
nevalorificând pretenţii materiale, şi poate fi ascultată, are cuvântul în cadrul dezbaterilor din
şedinţa de judecată, fiind în măsură să se folosească de calea de atac a apelului atunci când
acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura
penală a cauzei.
În caz de deces partea vătămată nu poate fi înlocuită, pentru că exercită un drept
personal care se stinge odată cu titularul său. Aceasta nu înseamnă însă că dispariţia părţii
vătămate ar împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale care va fi exercitată de către
organul judiciar învestit cu rezolvarea cauzei penale.
Partea civilă
Pentru repararea pagubelor materiale sau morale pricinuite prin infracţiune, persoana
vătămată foloseşte acţiunea civilă pe care, potrivit dreptului său de opţiune o poate exercita în
faţa instanţei civile, într-un proces civil sau o poate exercita în faţa instanţei penale, în cadrul
procesului penal, în acest ultim caz, alăturând acţiunea civilă celei penale . Partea civilă este
definită ca fiind persoana vătămată care exercită acţiune civilă în cadrul procesului penal.
Pentru dobândirea calităţii de parte civilă este necesar, sub aspect substanţial, să se
constate că paguba materială sau morală, a cărei reparare se urmăreşte de către persoana
prejudiciată, provine din săvârşirea unei infracţiuni, între infracţiunea comisă şi paguba
produsă existând legătură de cauzalitate.
Întrucât acţiunea civilă are caracter patrimonial şi este transmisibilă, este posibilă
constituirea ca părţi civile în procesul penal a moştenitorilor victimei care au suferit un
prejudiciu material sau moral prin comiterea infracţiunii.
Sub aspect formal, pentru dobândirea calităţii de parte civilă în procesul penal se cere
ca persoana prejudiciată prin infracţiune să declare că pune în mişcare acţiunea civilă pe care
o alătură acţiunii penale.
Declaraţia de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal se poate face în
scris, printr-o cerere, sau oral, în faţa organelor judiciare care vor consemna constituirea de
parte civilă într-un act, şi anume într-un proces-verbal sau într-o încheiere de şedinţă, după
cum consemnarea este realizată de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.
Constituirea de parte civilă se poate face oricând în cursul urmăririi penale, iar în faza
de judecată cel mai târziu până la citirea actului de sesizare.
Citirea actului de sesizare a instanţei a fost stabilit ca ultim moment al constituirii de
parte civilă, întrucât este necesar ca inculpatul să cunoască, de la începutul cercetării
judecătoreşti, pretenţiile civile ale persoanei prejudiciate prin infracţiune, pentru a-şi putea
pregăti şi a-şi putea face apărarea în latura civilă a cauzei.
După momentul citirii actului de sesizare constituirea de parte civilă se mai poate face
doar dacă inculpatul, prezent fiind în instanţă în momentul în care partea civilă face declaraţia
de constituire ca parte civilă în mod tardiv, acceptă, fie în mod expres, fie tacit.
Partea civilă are o poziţie procesuală diferită faţă de partea vătămată şi, de aceea, atât
dobândirea calităţii de parte civilă prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal,
cât şi renunţarea de către partea civilă la acţiunea civilă, nu înseamnă pierderea calităţii de
parte vătămată în aceeaşi cauză penală.
În cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată,
partea civilă are o serie de drepturi, şi anume: are dreptul de a indica probe şi mijloace de
probă şi poate cere administrarea lor pentru a dovedi existenţa prejudiciului care i-a fost
produs şi întinderea acestuia; are dreptul de a formula cereri, memorii, plângeri; poate lua

27
parte la efectuarea unor acte procedurale; poate cere obligarea inculpatului la acoperirea
prejudiciului care i-a fost produs şi poate folosi căile de atac cu privire la latura civilă a
procesului penal.
Partea responsabilă civilmente = persoana chemată în procesul penal să răspundă,
potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta suspectului sau inculpatului se
numeşte parte responsabilă civilmente
Sunt considerate părţi responsabile civilmente, potrivit dispoziţiilor din Codul civil,
următoarele categorii de persoane:
♦ părinţii pentru faptele ilicite comise de copii lor minori ce locuiesc cu ei; premisa
răspunderii părinţilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori
constă în neîndeplinirea corespunzătoare de către părinţi a îndatoririlor lor părinteşti;
♦ comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate; în cazul
comitentului premisa răspunderii sale pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale
prepuşilor săi constă în greşita alegere a prepuşilor sau în insuficienta lor îndrumare şi
supraveghere
♦ institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii, respectiv, ucenicii aflaţi
sub supravegherea lor; premisa răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele
ilicite cauzatoare de prejudicii ale elevilor şi ucenicilor lor o constituie lipsa de supraveghere
a acestora.
Persoana care răspunde civil pentru fapta săvârşită de suspect sau inculpat devine parte
responsabilă civilmente în procesul penal pe două căi instituite de legea procesual penală, şi
anume, prin introducerea ei în cauză şi prin intervenţia sa în cauză din proprie iniţiativă.
La rândul său, introducerea părţii responsabile civilmente în cauză se poate face fie la
cererea celor interesaţi, fie din oficiu de către organele judiciare.
Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este un drept doar al părţii civile,
nu şi al inculpatului; prin urmare, partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în cauză
doar la cererea părţii civile care urmăreşte astfel să-şi asigure repararea pagubei, atunci când
inculpatul este insolvabil sau parţial solvabil.
Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este limitată în timp, în sensul că
se poate face oricând în cursul urmăririi penale, iar în cadrul judecăţii numai la prima instanţă
şi până la citirea actului de sesizare. Partea responsabilă civilmente care intervine din proprie
iniţiativă în proces poate face această intervenţie până la terminarea cercetării judecătoreşti la
prima instanţă.
Partea responsabilă civilmente se bucură de toate drepturile procesuale care se acordă
părţilor: poate face cereri, memorii, solicită şi participă la administrarea probelor utile în
apărare, pune concluzii, foloseşte căile de atac, chiar dacă inculpatul nu înţelege să le
utilizeze.

Test de autoevaluare:

1. Întrebare: Ce condiţie trebuie îndeplinită, sub aspect formal, pentru dobândirea calităţii de
parte civilă în procesul penal?

Răspuns: Sub aspect formal se cere ca persoana prejudiciată prin infracţiune să declare că
pune în mişcare acţiunea civilă pe care o alătură acţiunii penale.

2. Întrebare: Până în ce moment al procesului penal partea vătămată se poate constitui parte
civilă?

28
Răspuns: Persoana vătămată se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării
judecătoreşti.

3. Grilă Sunt părţi în procesul penal:


rezolvată
a)suspectul, inculpatul, partea vătămată şi partea civilă;
b)inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente;
c)suspectul, inculpatul şi condamnatul.

4. Grilă de Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal:


rezolvat
a)până la citirea actului de sesizare;
b)până la încheierea dezbaterilor în prima instanţă;
c)până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă.

5. Speţă Inculpatul A.B. era minor la data săvârşirii infracţiunii. Partea vătămată se
rezolvată constituie parte civilă, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin fapta
prevăzută de legea penală.
Poate fi introdus în procesul penal ca parte responsabilă civilmente părintele
căruia nu i-a fost încredinţat minorul?
Da, instanţa poate introduce în procesul penal ca parte responsabilă civilmente
părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul, întrucât răspunderea să civilă derivă
din calitatea să de părinte, în temeiul căreia avea obligaţia pe care nu şi-a
îndeplinit-o de a asigura copilului o educaţie corespunzătoare, atât înainte de
divorţ, dar şi după aceea.

6. Speţă de Într-o cauză penală, inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea
rezolvat infracţiunii de delapidare. În faza de judecată participă instanţa de judecată,
grefierul, procurorul, persoana vătămată ca parte vătămată şi s-a constituit
parte civilă, s-a încuviinţat proba cu 2 martori care au fost audiaţi şi s-a
efectuat o expertiză.
Distingeţi categoria participanţilor de cea a părţilor raportându-vă la speţa
prezentată.

29
Modulul V.
COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
ȘI A ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ. INCOMPATIBILTATEA

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale şi formele competenţei
2. Prorogarea de competenţă
3. Dispoziţii comune referitoare la competenţă
4. Incompatibilitatea şi strămutarea judecării cauzelor în procesul penal

Timp alocat: : 2 h

Bibliografie:

1. Al. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura


Universul juridic, 2014 , p. 123-158
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 48-72
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 80-143.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
enumerați organele judiciare și atribuțiile lor
definiţi competența organelor judiciare
identificați situațiile de incompatibilități și soluțiile legale

Competența organelor judiciare în cauzele penale

Noțiune și feluri. Competența reprezintă sfera atribuțiilor pe care le are de îndeplinit


fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal în funcție de natura, gravitatea
infracțiunii, locul comiterii, calitatea făptuitorului.
Există următoarele forme fundamentale de competență:
- materială
- personală
- teritorială.
Pe lânga aceste forme mai există și forme subsidiare precum:
- specială
- excepțională

Competența materială se stabileşte între organele judiciare de grad diferit, adică se


stabilește sfera atribuțiilor unui organ judiciar, care îi limiteaza competența în raport cu
organe judiciare inferioare sau superioare în grad. Competența materială este determinată de
natura și gravitatea infracțiunii comise. Pentru a stabili competența materială se folosesc 2
sisteme de determinare:
1) abstractă - se stabilește ce grupe mari de infracțiuni cad în competența de soluționare a

30
unui organ judiciar, astfel organele de cercetare penală ale poliției au o competență generală.
De asemenea, judecătoriile au o competență generală fiind în măsura să soluționeze cauzele
penale care le revin, potrivit competenței teritoriale neintrând în competența judecătoriei
cauzele penale date prin lege în competența altor instanțe.
2) concretă- se stab infracțiunile care fac obiectul cauzelor penale pentru fiecare categorie
de organe judiciare în parte, astfel în art. 56 (3) se arată că procurorul efectuează urmărirea
penală în cazurile prevazute de la a –la e. De asemenea, în art. 37- 40 sunt prevăzute în mod
concret infracțiunile de competența tribunalului, tribunalului militar, curți de apel și curți
militare de apel și a ICCJ. Normele privind competența materaială sunt imperative și nu pot fi
schimbate prin voința părtilor, iar nesocotirea lor atrage nulitatea absolută.

Competența teritorială diferenţiază din punct de vedere teritorial organele judiciare cu


o egală competență materială pentru unele organe judiciare, raza teritorială corespunzând
teritoriului. Astfel, organele judiciare pot efectua urmărirea penală în orice cauză indiferent
de locul unde a fost comisă infracțiunea. De asemenea, pentru ICCJ raza teritotială de acțiune
corespunde teritoriului țării pentru că este competentă să rezolve cauzele penale care pot să
provină de la orice judecătorie sau tribunal.

Stabilire competenței. Pentru infracțiunile comise în țară competența terititorială este


determinată conform art. 41 CPP:
a) locul savârșirii infracțiunii
b) locul unde a fost prins inculpatul
c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică/ sediul suspectului sau
inculpatului persoană juridică în momentul savârșirii infracțiunii
d) locuința/sediul persoanei vătămate

În alin. 2 art 41 este definit locul savârșirii infracțiunii ca fiind locul unde s-a desfășurat
activitatea infracțională în tot sau în parte ori locul unde s-a produs urmarea acesteia. Pentru a
preîntampina conflictele de competență, legiuitorul a stabilit reguli după care în funcție de
criteriile articolului 41 o anumită cauză penală revine unui anumit organ judiciar. Astfel, în
alin. 3-5 din art. 41 se stabilește modul în care operează criteriile de la alineatul 1.
1) În cazul în care a fost sesizat un singur organ din cele prevăzute de alineatul 1 acesta
va fi competent să rezolve cauza penală.
2) În cazul în care au fost sesizate 2 organe prevăzute de art. 41 competența se stabilește
astfel: a) în caz de sesizări simultane, prioritatea se stabilește în ordinea enumerarii art. 41,
operând preferința legală.
b) dacă organele judiciare prevăzute în art. 41 au fost sesizate în momente diferite,
competența revine organului care a fost mai întai sesizat, operând o preferință cronologică.
3) când niciunul din locurile aratate în art. 41 nu e cunoscut, competența revine organului
care a fost mai întâi sesizat.

Competenţa personală este determinată de calitatea suspectului sau inculpatului în


momentul comiterii infracțiunii și constituie o derogare de la competenţa materială. În
stabilirea competenței personale interesează numai calitatea suspectului sau inculpatului, iar
calitatea celorlalte părţi nu are nici o relevanţă pe acest plan.
Nu orice calitate a subiectului activ atrage competenţa personală a organelor judiciare.
Calitatea lui poate determina uneori încadrarea juridică a unei fapte, dar nu soluţionarea
cauzei respective de un anumit organ jusidiciar.
Astfel calitatea de funcţionar este o condiţie pentru a se reţine o infracţiune de serviciu
însă o asemenea calitate nu atrage competenţa unor anume organe judiciare.

31
Potrivit art. 38-40 din CPP atrage competenţa personală a organelor judiciare numai
calitatea de militar, procuror, judecător, avocat, notar, executor, controlori financiari ai curţii
de conturi, auditori publici externi, şefi cultelor religioase organizate în condiţiile legii,
membrii ai Înaltului cler care au cel puţin gradul de arhiereu, preşedintele consiliului
legislativ, avocatul poporului.
Atrage competenţa ICCJ calitatea de senator, deputat, membrii din România la
Parlamentul European, membrii ai Guvernului, judecători la CC, membru al CSM, judecător
la ICCJ, procurori ai Parchetului de pa langa ICCJ. Potrivit art 48 atunci când competenţa
instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanța rămâne competentă să judece
chiar dacă după săvârşirea infracţiunii, inculpatul nu mai are acea calitate în următoarele
cazuri:
a) fapta are legătură cu atribuțiile de servici ale făptuitorului
b) s-a dat citire actului de sesizare a instanței. Dobândirea calităţii nu determină
schimbarea competenţei cu excepţia infracţiunilor comise de senator, deputat, membrii din
România la Parlamentul European, judecător la Curtea Constituțională, membrii CSM, în
general calităţi care atrag competenţa ÎCCJ. Nerespectarea atrage nulitatea absolută.

Competenţa specială este competenţa materială dată în sarcina exclusiv a unui organ
judiciar. Astfel au competenţă specială organele inspecţiilor de stat, ale altor instit de stat,
autorităţi publice, de control, de ordine publică și siguranţă naţională, care atunci când exiată
o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea unei infracţiuni în domeniul lor de activitate
trebuie să întocmească un proces despre împrejurările constatate. Au competenţă specială
comandanţii de nave și aeronave care pot face percheziţii corporale sau ale vehiculelor cât
timp navele și aeronavele pe care le coma dă se află în afara porturilor și aeroporturilor pentru
infracţiunea comisă pe aceste nave și aeronave.

Competența excepţională poate fi determinată de unele împrejurări excepţionale-stare


de asediu, război necesitate, situaţii rare pot să impuna luarea unor cauze din competenţa
ordinară a unui organ și darea unui alt organ. Potrivit Constituţiei este interzisă înfiinţarea de
instanţe extraordinare.

Reunirea cauzelor. Constă în extinderea competenţei unei instanţe judecătoreşti asupra


altor infracţiuni sau cauze cu aspecte complexe, adică în împuternicirea pe care legea o
acordă unei instanţe judecătoreşti să judece cauza prin extinderea competenţei sale normale
(prorogare de competenţe). În procesul penal se admine doar reunirea legală, adică extinderea
competenţei poate avea loc doar în baza unei dispoziţii a legii.
Reunirea se justifică prin aceea ca între două sau mai multe infracțiuni sau aspecte ale
unei cauze pot să existe legături substanţiale astfel încât aflarea adevărului și justa soluționare
a acestora nu este posibilă fără reunirea lor într-o cauză unică în cadrul aceluiaşi proces penal.
Cauzele se pot reuni doar dacă se află în fața primei instanţe sau în faţa instanţei de apel.
Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului sau a părților și din oficiu de
instanță care este obligatorie în următoarele cazuri:
a) infracţiune continuată;
b) concursul formal de infracțiuni;
c) în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură
infracţiune; Instanța poate dispune reunirea cauzelor dacă prin aceasta nu se întârzie judecata
în următoarele cazuri:
a) când două sau mai multe infracțiuni au fost comise de aceeaşi persoană;
b) când la săvârşirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane;
c) între două sau mai multe infracțiuni există legatură și reunirea cauzelor se impune

32
pentru buna înfăptuire a justitiei;
Reunirea este necesară doar în cauzele în care trebuie judecate de aceeaşi instanța dacă
sunt în competenţa unor instanţe diferite după materie, calitatea persoanei sau după teritoriu.
Determinarea instanței competente de a judeca toate cauzele reunite se face în funcție de
gradul și natura instanțelor în fata cărora se află cauzele penale, astfel:
1. în caz de reunire dacă în raport cu diferiţi făptuitori ori diferite fapte competenţa
aparţine mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele și pe toţi
făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizată;
2. dacă după natura faptelor sau după calitatea persoanelor competența revine unor
instanțe de grad diferit, atunci competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței
superioară în grad;
3. dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară competenţa revine instanţei
civile. Dacă instanţa militară este superioară în grad competenţa va reveni instanței civile
echivalente în grad. Competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă
pentru fapta sau făptuitorul care a determinat competenţa s-a dispus disjungerea ori încetarea
procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
Tăinuirea, favorizarea infractorului și nedenunţarea unor infracțiuni sunt de competenţa
instanţei care judecă infracțiunea la care acestea se referă.

Disjungerea cauzelor. Considerentele care impun în anumite situații reunirea cauzelor


pot să justifice alteori efectuarea operațiunii inverse de separare a cauzelor, aflate la aceeasi
instanță pentru motive temeinice privind buna desfășurare a judecatii.Disjungerea are un
caracter facultativ și se poate dispune de instanța care judecă cauzele reunite prin încheiere
din oficiu sau la cererea procurorului ori a părților.Disjungerea se poate dispune cu privire la
unii dintre inculpați sau cu privire la unele dintre infracțiuni.

Declinarea de competenţă
Instanța investită cu judecarea unei cauze, dacă constată ulterior că nu este competentă,
este obligată să îşi decline competenţa pentru a asigura respectarea legalităţii în domeniul
competenței. Instanța care îşi declină competenţa trebuie să trimită de îndată dosarul instanței
desemnate ca competentă prin hotărâre de declinare și în hotărârea de declinare trebuie indicat
motivul declinării. Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac, iar
partea nemulţumită de hotărârea de declinare poate să ridice excepţia de necompetenţă la
instanța sesizată prin acea hotărâre.
Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei,
instanța căreia i s-a trimis cauza poate să menţină probele administrate, actele îndeplinite și
măsurile dispuse de instanța care şi-a declinat competenţa (art.50). În cazul declinării pentru
necompetenţa teritorială probele administrate, actele îndeplinite, măsurile dispuse se menţin,
rămân valabile și aceasta deoarece competenţa teritorială priveşte două instanţe egale în grad.

Conflictul de competenţă
Este situația în care două sau mai multe instanţe se consideră concomitent competente de
a judeca aceeaşi cauză ori se recunosc necompetente și îşi declină reciproc competenţa.
Conflictele de competenţă sunt de două feluri: pozitive şi negative.
Soluționarea conflictului de competenţă o face instanța superioară comună instanţelor
aflate în conflict. Între 2 judecătorii se soluţionează de tribunalui judeţean dacă sunt situate în
raza teritorială a aceluiaşi tribunal.
Dacă conflictul apare între două instanţe egale în grad dar care nu sunt în raza teritorială a
aceleiaşi instanţe superioare sau dacă conflictul apare între două instanţe diferite în grad sau
între o instanța civilă și una militară, conflictul va fi soluționat de ICCJ.

33
În caz de conflict pozitiv instanța ierarhic superioară este sesizată de către instanța care s-
a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ instanţa superioară este
sesizată de instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa. Până la soluționarea
conflictului pozitiv judecata se suspendă, instanța ierarhic superioară comună se pronunţă
asupra conflictului de competenţă de urgenţă prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de
atac. Instanța căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate
declara necompetentă cu excepţia situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa
altor instanţe.

Incompatibilitatea
Este o instituţie prin care o persoană care face parte dintr-un organ judiciar este oprită să
ia parte la activitatea procesuală într-o cauză concretă care intră în competenţa organului de
urmărire penală sau a instanţei din care face parte aceea persoană și aceasta în vederea
asigurării obiectivităţii și soluţionării corecte a cauzei. Mijloacele de rezolvare a
incompatibilităţii sunt abţinerea și recuzarea.
Este incompatibil judecătorul care se află în una dintre urm situații (art. 64 CPP):
a) a fost reprezentant sau avocat al unei părți sau a unui subiect procesual principal chiar
și în altă cauză;
b) este rudă sau afin până la gradul al IV-lea inclusiv cu una dintre părțile din proces sau
cu un subiect procesual ori cu avocatul sau reprezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat în cauza acte de urmărire penală sau a participat în calitate de procuror la
orice procedură desfășurată în fata unei instanțe judecatorești;
f) există o suspiciune rezonabilă ca imparţialitatea magistratului este afectată.
Nu pot face parte din acelaşi complet de judecata judecătorii care sunt soți, rude sau afini
între ei până la gradul al IV -lea inclusiv.
De asemenea, judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa
la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac.
Judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa în aceeaşi cauză la procedura de
cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.
Judecătorul care a participat la soluționarea plângerii penale împotriva actelor de
netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de
atac.
Este incompatibil procurorul și organul de cercetare penală care se află într-una dintre
situațiile prevăzute de art. 64 lit a-d și f.
Este incompatibil magistratul -asistent și grefierul care se află într-una dintre situațiile
prevăzute de art 64 lit a-f.
Nu pot participa la judecarea unei cauze procurorul, magistratul- asistent sau grefierul
care sunt soţi, rude sau afini între ei sau între vreunul dintre ei și judecătorul de cameră
preliminară sau unul dintre membrii completului de judecată.
De asemenea, procurorul care a participat ca judecător într-o cauză penală nu poate în
aceeași cauză să exercite funcția de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea
aceleiași cauze în prima instanța și în căile de atac.

Abţinerea (art 66 CPP)


Constă în obligația persoanei incompatibile să declare președintelui instanței sau
procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se
abţine a participa la procesul penal cu indicarea cazului de incompatibilitate și a temeiului de
fapt care constituie motivul abținerii.

34
Declaraţia de abţinere trebuie făcută de îndată ce persoana a luat cunoştinţă de existența
cazului de incompatibilitate.

Recuzarea
Constituie un mod subsidiar de invocare a exceptiei de incompatibilitate și se utilizează în
cazul în care persoana incompatibila nu a facut declarație de abținere. Cererea de recuzare
poate fi făcută de părțile din proces, de subiecţii procesuali principali sau de procuror de
îndată ce au aflat despre existența cazului de incompatibilitate. Cererea de recuzare se
formulează numai împotriva organelor de cercetare penală, a procurorului și a judecătorului
care efectuează activităţi judiciare în cauză și este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau
procurorului chemat să decidă asupra recuzării. Cererea de recuzare se formulează oral sau în
scris cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate. Cererea
formulată oral se consemnează într-un proces verbal sau în încheierea de şedinţă.
Strămutarea judecării cauzelor penale (art. 71- 76 CPP)
Constituie un remediu procesual penal prin care se urmărește evitarea situaţiilor care pot
să împiedice desfăşurarea normală a procesului penal datorită unui climat nefavorabil
judecății în locul unde urmează să fie soluționată cauza.
Strămutarea atrage o deplasare de competenţă teritorială între instanţe de judecată de
același grad, adică o extindere a competenței.
Strămutarea se aplică doar în faza de judecată și se admite dacă există o suspiciune
rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei,
a calității părților ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. În cursul
procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare.
Dreptul de a dispune strămutarea unei cauze revine ICCJ care poate dispune strămutarea
unei cauze de la Curtea de Apel competentă la o altă Curte de Apel, precum și Curții de Apel
care poate dispune strămutarea de la un Tribunal sau de la o Judecatorie din circumscripția sa
la o altă instanță de același grad din circumscripția sa.
Strămutarea unei cauze de la o instanța militară competentă la o alta instanță militară de
același grad se dispune de Curtea militară de Apel. Strămutarea poate fi cerută de părți și de
procuror, iar cererea de strămutare se depune la instanța de unde se solicită strămutarea.
Cererea trebuie să cuprindă indicarea temeiurilor de strămutare precum și motivarea în fapt și
în drept, iar la cerere trebuie anexate înscrisurile pe care aceasta se întemeiază.
Cererea se înaintează de îndată ICCJ sau Curții de Apel, iar acestea pot solicita informaţii
de la președintele instanței superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere.
În cazul în care cererea de strămutare se respinge nu mai poate fi formulată în aceeaşi
cauză o noua cerere pentru aceleași motive. Introducerea cererii de strămutare nu suspendă
judecarea cauzei.
Soluționarea cererii de strămutare se face în ședință publică cu participarea procurorului
în cel mult 30 de zile de la înregistrarea cererii. Părțile sunt citate însă neprezentarea lor nu
împiedică soluționarea cererii. ICCJ sau Curtea de Apel competentă acordă cuvântul mai întâi
părţii care a formulat cererea și apoi celorlalte părţi precum și procurorului.
ICCJ soluţionează cererea prin sentinţă. Dacă consideră cererea întemeiată, ICCJ dispune
strămutarea judecării cauzei la o Curte de Apel învecinată Curții de Apel de la care cere
strămutarea, iar Curtea de Apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanțele
de același grad din circumscripția sa.
ICCJ sau Curtea de Apel hotărăște în ce măsură se menţin actele îndeplinite în fata
instanței de la care s-a strămutat cauza. Dacă instanța de la care a fost strămutata cauza a
procedat între timp la judecarea cauzei atunci hotărârea pronunțată este desființată prin efectul
admiterii cererii de strămutare.

35
TEST DE EVALUARE

Întrebare: Care sunt formele fundamentale de competenţă în materie penală?

Competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială.


Răspuns:
Întrebare: Care sunt cauzele de indivizibilitate expres prevăzute de lege?

…………………………………….
Răspuns:
Grilă Nerespectarea normelor de competenţă personală este sancţionată cu:
rezolvată
a)nulitatea absolută;
b)nulitatea relativă;
c)nu este sancţionată.

Grilă de Hotărârea de declinare a competenţei este:


rezolvat
a)supusă apelului;
b)supusă recursului;
c)nu este supusă nici apelului şi nici recursului.
Speţă Într-o cauză penală, inculpatul a invocat excepţia necompetenţei
. rezolvată teritoriale după începerea cercetării judecătoreşti. Instanţa a apreciat
întemeiată excepţia şi a declinat judecata cauzei în favoarea altei
instanţe, considerate a fi competentă.
Este corectă admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale?Motivaţi.
Nu, instanţa în mod greşit a admis excepţia necompetenţei teritoriale,
întrucât Codul procedură penală stipulează că excepţia de necompetenţă
teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa
primei instanţe de judecată iar cercetarea judecătorească începe după citirea
actului de sesizare. Astfel, instanţa a admis în mod greşit excepţia invocată
ulterior citirii actului de sesizare.

Speţă Identificaţi dacă există cazul de incompatibilitate prevăzut în


de rezolvat art.47 alin.(1) Cod procedură penală (judecător care s-a pronunţat
anterior) în situaţia judecătorului care a luat parte la judecata în
primă instanţă la trei termene în cadrul cărora au fost admise probe şi
s-a procedat la administrarea unor probe, cauza nefiind soluţionată în
fond la niciunul dintre aceste termene, iar acest judecător participă la
judecarea aceleiaşi cauze în calea de atac a apelului.

36
Modulul VI.
SUBIECȚII PROCESUALI PRINCIPALI ȘI DREPTURILE ACESTORA .
AVOCATUL . ASISTENȚA JUDICIARĂ ȘI REPREZENTAREA

Unitatea de învăţare:
1. Subiecții procesuali principali
2. Drepturile și obligațiile părților în procesul penal
3. Asistența juridică și reprezentarea

Timp alocat: : 2 h

Bibliografie:

1. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura


Universul juridic, 2014 , p. 159-251
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 73-78
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p.49-56

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Indicați subiecții procesuali principali


Să descrieți drepturile părților din procesul penal
Să precizați în ce constă dreptul la asistență judiciară și reprezentarea

Asistența juridică și reprezentarea în procesul penal - art 88-96 CPP

Asistența juridică este reglementată de legea pentru organizarea și exercitarea profesiei de


avocat și de statutul profesiei de avocat. Asistența juridică constă în acordarea de consultații și
întocmirea de cereri sau alte acte cu caracter juridic, în apărarea și după caz reprezentarea
persoanei fizice sau persoanei juridice, asistate în toate fazele procesului penal precum și în
susținerea cu mijloace juridice a drepturilor și intereselor legitime ale acestora în raportul lor
cu organele puterii și administrației de stat, a instituțiilor și organizațiilor, precum și cu
persoane fizice române sau străine.
Asistența juridică constă în sprijinul pe care apărătorii îl dau părților în procesul penal
prin lămuriri, în calitate de specialiști în domeniul dreptului.
Potrivit art. 88 CPP avocatul asistă sau reprezintă în procesul penal părțile, ori subiecții

37
procesuali principali, în condițiile legii.
Alin. 2 prevede că nu poate fi avocat al unei părți următorii:
a) soțul sau ruda până la gradul 4 cu procurorul sau judecătorul.
b) martorul citat în cauză
c) cel care a participat în acea cauză în calitate de judecător sau procuror
d) o altă parte sau un alt subiect procesual .
Avocatul este obligat să asigure asistența părților sau subiectelor procesuale principale.
Părțile cu interese contrare nu pot să fie asistate sau reprezentate de același avocat.
Asistența juridică a supectului sau inculpatului
Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul sau mai multi avocați în tot
cursul urmăririi penale, a procedurii de cameră preliminară și al judecății. Organele judiciare
au obligația să îi aducă la cunoștiință acest drept. Când cel puțin un avocat este prezent se
consideră ca asistența juridică este asigurată, persoana reținută/ arestată are dreptul să ia
contact cu avocatul asigurându-se confidențialitatea. Asigurarea contactului cu apărătorul se
realizează cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, dar fără a fi interceptată
sau înregistrată convorbirea. Probele obținute cu încălcarea acestor dispoziții sunt excluse.
În principiu, asistența juridică a părților și subiecților procesuali principali în procesul
penal este facultativă, în sensul că cei interesați sunt lăsați să decidă dacă își aleg sau nu un
avocat care să le acorde asistența juridică. De la aceasta regulă există și derogări în sensul ca
în situații expres prevăzute de lege este obligatorie.
Asistența juridică a suspectului/inculpatului este obligatorie în următoarele cazuri:
a) suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție sau educativ
b) suspectul sau inculpatul este reținut sau arestat preventiv chiar în altă cauză
c) când față de suspect/ inculpat a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale
chiar în altă cauză
d) organul judiciar apreciază că suspectul/ inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea
e) în cursul judecății, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea savârșită
pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii mai mare de 5 ani (specifică judecății)
Dacă asistența este obligatorie și suspectul/ inculpatul nu și-a ales un avocat, organul
judiciar trebuie să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
În cazurile în care asistența este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat și nu
asigură substituirea, organul judiciar trebuie să ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din
oficiu care să-l înlocuiască și trebuie să îi asigure acestuia un termen rezonabil pentru
pregătirea apărării. În cursul judecăţii acest termen este de minim 3 zile.
Delegația avocatului asistent încetează la prezentarea apărătorului ales. Dacă la judecarea
cauzei avocatul lipsește și nu poate fi înlocuit, cauza se amână. Avocatul desemnat din oficiu
este obligat să se prezinte ori de cate ori este solicitat și este obligat să facă o apărare concretă
în cauză.
Drepturile avocatului - în cursul urmăririi penale are dreptul să asiste la efectuarea
oricărui act de urmărire penală cu următoarele excepții:
1) dacă se utilizează metode speciale de supraveghere
2) cand se efectuează percheziția corporala sau a vehiculelor în situația infracțiunilor
flagrante.
Avocatul poate solicita să fie încunoștiințat cu privire la data și locul efectuării actului de
urmărire penală sau a audierii. Încunoștiințarea se face prin comunicare telefon, fax, email,
încheindu-se un proces-verbal. Lipsa nejustificată nu împiedică efectuarea actului de
urmărire penală sau a audierii dacă există dovada că a fost încunoștiințat. Avocatul are dreptul
să participe la audierea oricarei persoane, dar și dreptul să formuleze plângeri, cereri și
memorii. Dacă avocatul este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală se face
mențiune despre aceasta, fiind semnat și de avocat.

38
În cursul procedurii de cameră preliminară și al judecății, avocatul are dreptul să consulte
dosarul, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze
plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni. Avocatul are dreptul să beneficieze de timpul
și înlesnirile necesare pregătirii unei apărări efective.

Asistența juridică a persoanei vătămate, a părţii civile și a părţii responsabile


civilmente
Este de regulă facultativă și este obligatorie doar dacă persoana vătămată sau partea
civilă este lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Atunci
când organul judiciar apreciază că, din anumite motive, persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor
pentru desemnarea unui avocat din oficiu. În cursul urmăriri penale avocatul are dreptul să
asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, dreptul de a formula cereri, memorii și de
a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pentru pregatirea și realizarea unei apărări
efective. În cursul judecății avocatul exercita drepturile procesuale ale persoanei asistate și are
dreptul de a consulta actele dosarului.
Consultarea dosarului consta în dreptul de a studia actele lui, de a nota date și informații
din dosar și de a obține fotocopii pe cheltuiala clientului. În cursul urmăririi penale procurorul
poate restricționa motivat consultarea dosarului dacă prin aceasta s-ar aduce atingere bunei
desfășurări a procesului, iar după punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate
dispune pentru cel mult 10 zile. În toate cazurile avocatului nu i se poate restricționa dreptul
de a consulta declarațiile părților sau ale subiecților procesuali principali pe care îl asistă sau
îl reprezintă.
Reprezentarea – legislația noastră permite reprezentarea care constă în împuternicirea
unei persoane, reprezentant, de a îndeplini în procesul penal acte procesuale pe seama unei
părți din proces, care nu se poate prezenta sau nu dorește să se prezinte în fața organului
judiciar.
Reprezentarea se deosebește de asistența juridică, pentru că în cazul celei din urmă
apărătorul pune concluzii în prezența părții, iar în primul caz partea ale cărei interese sunt
reprezentate este înlocuită de reprezentant.
Tipul obișnuit de reprezentare judiciară este cea convențională care se întemeiază pe
existența unui contract de mandat care intervine între reprezentat și reprezentant.
Reprezentarea poate fi și legală pentru ocrotirea persoanei lipsite de capacitate de exercițiu și
este specifică procesului civil. În cadrul procesului penal nu se pune problema reprezentării
legale pentru ca suspectul sau inculpatul lipsit de capacitate de exercițiu, fiind un minor sub
14 ani sau un iresponsabil nu răspunde penal. În cursul procesului penal suspectul , inculpatul,
celelalte părți, persoana vătămată pot fi reprezentate cu excepția cazurilor când prezența
acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind necesară de către procuror, judecător sau
instanța de judecată.

Test de autoevaluare:

1. Întrebare: Care sunt părțile în procesul penal?

Răspuns: În procesul penal părțile sunt : inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente.

2. Întrebare: Care sunt drepturile persoanei vătămate?

39
Răspuns: ...................................................

3. Grilă Sunt părţi în procesul penal:


rezolvată
a)suspectul, inculpatul, partea vătămată şi partea civilă;
b)inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente;
c)suspectul, inculpatul şi condamnatul.

4. Grilă de Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal:


rezolvat
a)până la citirea actului de sesizare;
b)până la încheierea dezbaterilor în prima instanţă;
c)până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă.

5. Speţă Dacă apărătorul ales al inculpatului care asistă la actele de efectuare a


rezolvată urmăririi penale refuză să semneze vreun act și îl sfătuiește și pe inculpat să
procedeze la fel și apoi părăsește biroul, la ce soluție poate recurge organul de
urmărire penală ?
Organul de urmărire penală poate desemna un avocat din oficiu deoarece o astfel
de atitudine a avocatului echivalează cu o lipsă de apărare.

6. Speţă de Într-o cauză penală, inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea
rezolvat infracţiunii de delapidare. În faza de judecată participă instanţa de judecată,
grefierul, procurorul, persoana vătămată ca parte vătămată şi s-a constituit
parte civilă, s-a încuviinţat proba cu 2 martori care au fost audiaţi şi s-a
efectuat o expertiză.
Distingeţi categoria participanţilor de cea a părţilor raportându-vă la speţa
prezentată.

40
Modulul VII.
PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBA.

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de probă
2. Importanţa probelor
3. Clasificarea probelor
4. Sarcina probei
5. Aprecierea probelor

Timp alocat: : 2 h

Bibliografie:

1. Al. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura


Universul juridic, 2014 , p. 412-439
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 81-87
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 130-142

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


definiţi noţiunile de probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu
enumerați categoriile de probe și mijloace probatorii
precizați cui aparține sarcina probei
descrieți cum se realizează aprecierea probelor

Mijloacele de proba şi procedeele probatorii


Probele-notiune, importanta, aprecierea în procesul penal

Procesul penal constituie un proces de cunoaștere în care organul judiciar penal trebuie să
ajungă la aflarea adevărului şi în acest scop desfăşoară o activitate de probațiune în vederea
constatării existenței faptelor, activitate în care organele judiciare se folosesc de probe
obținute prin mijloace de probă.
Definiţia probei -art 97 CPP- constituie probă orice element de fapt care servește la
constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a
săvârșit-o şi la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei şi care
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Sub aspect funcţional proba are în procesul penal un caracter dublu:
a) constituie un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia organul judiciar află
adevărul
b) constituie un instrument de dovedire.

41
Importanța probelor în procesul penal constă în faptul că înfăptuirea justiției penale
depinde în principal de sistemul probelor, pentru că din momentul în care a fost declanșat
procesul penal şi până la rezolvarea lui definitivă toate problemele fondului cauzei sunt
rezolvate cu ajutorul probelor.
Aprecierea probelor este elementul esențial al întregii activități probatorii, pentru că
întregul volum de muncă depus de organele judiciare se concretizează în soluția finală care
are la bază aprecierea corespunzatoare a probelor administrate.
În procesul penal modern legea nu ierarhizează probele, adica nu le dă o anumită putere
probatorie sau grad de credibilitate şi dreptul modern a introdus teoria liberei aprecieri a
probelor.
În dreptul nostru nu se admite aprecierea prealabilă de către lege a unei probe şi CPP
consacră expres aceasta excepție - art. 103 care prevede că probele nu au o valoare dînainte
stabilită prin lege.
Principiul liberei aprecieri a probelor este reflectat în art. 103 CPP care prevede ca
probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor
administrate în cauză.
Potrivit alin. 2 din art 103 CPP, în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii şi a
vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat cu trimitere la toate probele evaluate şi
condamnarea se dispune doar atunci cand instanța are convingerea ca acuzația a fost dovedită
dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Legiuitorul a făcut precizarea expresă în alin .3 art 103 al CPP că hotărârea instanței nu se
poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor sau
ale martorilor protejați.
Organele judiciare trebuie să administreze un ansamblu de probe ca să se coroboreze între
ele şi să formeze convingerea că reflectă adevărul.

Clasificarea probelor

Cele mai importante categorii de probe în procesul penal sunt clasificate după trei criterii:
1. după natura lor:
- probe în acuzare- sunt cele care folosesc la confirmarea acuzarii, la dovedirea vinovătiei
suspectului sau inculpatului şi la stabilirea circumstanțelor agravante
- probe în apărare - au ca obiect înlăturarea acuzării, dovedirea nevinovăției suspectului
sau inculpatului şi la stabilirea circumstanțelor atenuante.

2. după izvorul lor:


- probe imediate - sunt cele obținute din prima sursă (declarația unui martor ocular)
- probe mediate/derivate- sunt cele obținute dintr-o altă sursa decât cea originală
(declarația unui martor care relatează ce a auzit de la martorul ocular). Ele trebuie verificate
cu mai multa atenție şi sunt acceptate numai în lipsa probelor imediate sau alături de acestea.

3. după legătura lor cu obiectul probațiunii:


- probe directe- dovedesc în mod nemijlocit (ne)vinovatia suspectului/ inculpatului
(prinderea făptuitorului în flagrant, declarația prin care făptuitorul recunoaște fapta, procesul-
verbal de examinare a corpurilor delicte)
- probe indirecte- nu furnizează informații ce pot dovedi direct (ne)vinovăția
făptuitorului, acestea pot conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în
care se coroborează cu conținutul altor probe directe sau indirecte. În probațiunea indirectă
trebuie strâns un ansamblu de probe indirecte care să fie strâns legate între ele astfel versiunea
pe care o confirma să excludă orice alte versiune cu privire la faptă.

42
Obiectul probațiunii
Reprezintă totalitatea faptelor şi împrejurărilor de fapt care trebuie dovedite într-o cauză
penală pentru a putea fi soluționată. Potrivit art. 98 CPP, obiectul probațiunii îl constituie:
a) existenta infracțiunii şi săvârșirea ei de către inculpat
b) fapte privitoare la răspunderea civilă, atunci când exista parte civilă
c) fapte şi împrejurări de fapt de care depinde aplicarea legii
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei

Obiectul probațiunii în latură penală.


Din momentul în care se formulează o acuzare împotriva unei persoane trebuie dovedite
faptele şi împrejurările de fapt care o confirmă:
1) existența tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii
2) trebuie dovedit cine este autorul faptei şi toate persoanele care au participat la
comiterea ei şi rolul pe care l-au avut în activitatea infracțională
3) trebuie dovedită forma de vinovăție cu care a fost comisă fapta, premeditarea, scopul
4) trebuie probate împrejurările de loc, de timp în care a fost comisă fapta
5) trebuie dovedite împrejurarile de natură să asigure justa individualizare a sancțiunilor
penale (starea de recidivă, împrejurari ce constituie agravantă/atenuantă)
Acuzarea formulata împotriva unei persoana poate să fie neîntemeiată şi atunci trebuie
dovedite fapte/împrejurări care duc la existența unuia dintre cazurile prevăzute de art 16 CPP.

Obiectul probațiunii în latura civilă.


Pentru dovedirea pretențiilor civile e necesar să se stabilească împrejurarile din care
rezultă ca paguba a fost produsa prin infracțiunea pentru care este judecat inculpatul, natura și
întinderea prejudiciului, valoarea sa şi modalitatea potrivită de reparare a pagubei. Trebuie
dovedite și cheltuielile judiciare efectuate.
Faptele similare, auxiliare şi negative reprezinta anumite categorii de fapte, care deși nu
sunt legate în mod direct de faptul principal pot să furnizeze informații care să ajute la aflarea
adevărului.
- faptele auxiliare sunt cele care pot să furnizeze informatii necesare rezolvarii cauzei
(afirmația unei persoana cu privire la sinceritatea/ nesinceritatea unui martor audiat în cauză)
- faptele similare sunt cele care se aseamănă cu faptul principal, fără a se afla în legatură
de cauzalitate cu acesta (infracțiunea a fost săvârșita după acelasi modus operandi în care
presupusul făptuitor a comis anterior o alta infracțiune)
- faptele negative, de regula, nu intra în obiectul probațiunii, pentru ca nu se pot proba.
Faptele negative se pot proba prin fapte pozitive dacă sunt limitate şi determinate.
Fapte şi imprejurari de fapt care nu pot forma obiectul probațiunii.
În materie penală este consacrată regula potrivit căreia este admisibilă dovedirea oricăror
împrejurări necesare lămuriri cauzei. Există şi fapte inadmisibil de dovedit, dacă contrazic
dispozițiile legii sau sunt contrare concepției despre lume, societate.
Astfel, când legea prevede o prezumție absolută este interzis a se dovedi faptul contrar
(minorul de 12 ani).
Nu pot face obiectul probațiunii nici faptele care în concepția noastră nu sunt posibile (nu
se poate admite să se faca probe că moartea s-a datorat farmecelor, fantomelor etc).
Fapte şi imprejurari care nu trebuie dovedite.
În procesul penal pot să intervină împrejurari, a căror dovedire nu mai este necesară,
întrucât legea sau cunoștiintele despre lume, societate considera existente sau inexistente
anumite fapte, astfel:

43
1) în cazul prezumțiilor legale relative, cel care o invocă nu are obligația să dovedească
fapta prezumată, însa partea adversa are dreptul să faca contradovada (minorul între 14-16
ani)
2) faptele evidente şi cele notorii nu trebuie dovedite, existând dispensa de probă. Faptele
evidente sunt cunostiintele despre lumea înconjurătoare dobândite din experienta vieții (ziua e
lumină). Faptele notorii sunt cunoscute de un cerc larg de persoane. Notorietatea unor fapte
poate să fie generală sau locală şi de aceea gradul de notorietate şi prin urmare dispensa
dovedirii lor se apreciază de la caz la caz în mod concret de organul judiciar.
3) faptele necontestate de cei care participa în cauza penală nu trebuie, de regulă,
dovedite, însă în cazul faptelor necontestate, care sunt esentiale în soluționarea cauzei,
organele judiciare au obligaţia să faca dovada lor.

Pertinența, concludenta şi utilitatea probei


În raport de contribuția pe care o au la soluționarea justă a cauzei, probele pot fi
pertinente, concludente și utile.
1.Sunt pertinente toate probele care au legatură cu fapte sau împrejurări ce trebuie
dovedite într-o cauza penala, iar cele care nu se afla intr-o asemenea legatura reprezinta probe
nepertinente.
2.Probele concludente sunt acelea care fiind esențiale influențează asupra soluționării
cauzei, iar cele care nu sunt edificatoare, deci nu determină în niciun fel soluția se numesc
neconcludente. Orice proba concludentă este şi pertinentă pentru că o proba nu ar putea ajuta
la soluționarea cauzei dacă nu ar avea legatură cu aceea cauză. Nu orice probă pertinentă este
şi concludentă, astfel relațiile de dușmanie dintre autor și victima constituie o proba
pertinentă, dar nu şi o proba concludentă. Nu orice probă concludentă este şi utilă.
3. Proba utilă este proba concludentă care nu a fost încă administrată în asemenea
condiții încât să formeze convingerea organului judiciar. Poate deveni inutilă o probă, care
deși concludentă, a fost deja administrată. Astfel în cazul unei infracțiuni flagrante constatată
de un număr mare de martori, cele declarate de ultimii martori care s-ar audia, deși ar avea
toata concludența devin inutile.
Sarcina probei constă în obligaţia administrării probelor în procesul penal. Potrivit art.
99 din CPP în acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea
civilă îi aparține părţii civile și procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care
persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu
restrânsă.
Părțile din proces şi subiecții procesuali principali nu au sarcina probațiunii. Suspectul
sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nu au obligaţia să își dovedească
nevinovăția şi au dreptul de a nu contribui la propria acuzare. Persoana vătămată, suspectul,
părţile din proces au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.
Cu privire la administarea probelor trebuie făcută distincția dintre faza de urmărire
penală și cea de judecată. În faza de urmărire penală organele de cercetare penală şi
procurorul au obligaţia de a lămuri prin probe cauza sub toate aspectele şi în acest scop strâng,
administrează probe, atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, fie din
oficiu, fie la cerere.
În cursul judecății pentru instanța de judecata probele care se administrează în prima
etapă sunt cunoscute și se verifică doar exactitatea lor, ocazie cu care se fac precizările şi
completările necesare. Probele mai sunt administrate de instanță la cererea procurorului, a
persoana vătămate sau a părților.
În subsidiar, instanța administreaza probe din oficiu, atunci când consideră necesar, când
din lucrările dosarului rezultă necesitatea lor pentru formarea convingerii sale. Cererea

44
privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul
judecății se admite ori se respinge numai motivat de către organele judiciare.
Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea probelor în
urmatoarele situații:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauza penală
b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au
fost administrate suficiente mijloace de probă
c) proba nu este necesara întrucât faptul este notoriu
d) proba este imposibil de obținut
e) cererea a fost formulată de o persoana neîndreptățită
f) administrarea probei este contrară legii.
Deosebit de important este în materia probațiunii principiul loialității administrării
probelor -art.101 CPP potrivit căruia este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte
mijloace de constrângere precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe.
De asemenea, nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea
persoanei de a-și aminti şi de a relata în mod conștient şi voluntar faptele care constituie
obiectul probei. Interdicția se aplica chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la
utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
Este interzis organelor judiciare sau altor persoane care acționeaza pentru aceasta să o
provoace pe aceasta să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale în scopul
obținerii unei probe.
Probele obtinute prin tortura precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în
cadrul procesului penal. De asemenea, probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în
procesul penal. Actul prin care s-a dispus/ autorizat administrarea unei probe ori prin care
proba a fost administrată dacă este lovit de sancțiunea nulității atunci proba este exclusă, adica
nu mai poate fi folosită în procesul penal.
Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute
nelegal şi nu pot fi obținute în alt mod.

Mijloacele de probă sunt definite ca fiind căile legale prin care se administreaza probele.
În art 97 CPP se precizează ca proba se obține prin mijloace de probă.
Mijloacele de proba sunt:
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului
b) declarațiile persoana vătămate
c) declarațiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente
d) declarațiile martorilor
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau de constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege.
Enumerarea mijloacelor de proba este limitativă şi de aceea este exclusa posibilitatea
folosirii altor mijloace de probă. Mijloacele de probă se obțin prin procedee probatorii care
reprezintă modalități legale de obținere a mijloacelor de probă. Fiecare mijloc de probă în
funcție de specificul sau își are propriile procedee de administrare, iar respectarea legii cu
ocazia administrării probelor este asigurată prin garanții procesuale, adică instituții cu caracter
de constrângere, care se pot aplica celor care încalcă legea în administrarea probelor.

45
Test de autoevaluare:

Întrebare Cum se clasifică probele în funcţie de criteriul legăturii lor cu obiectul


probaţiunii?

Se clasifică în probe directe şi indirecte.


Răspuns:
Întrebare: Ce fapte nu trebuie, nu este nevoie să fie probate într-o cauză penală?

Răspuns: Faptele evidente şi cele notorii nu trebuie dovedite existând dispensă de


probă. De asemenea, faptele necontestate de cei care participă în cauza
penală nu trebuie de regulă dovedite însă pentru faptele necontestate care
sunt esenţiale în rezolvarea cauzei, organele judiciare au obligaţia să facă
dovada lor.

Grilă Cine are sarcina, obligaţia administrării probelor în procesul penal:


rezolvată
a)organele judiciare penale;
b)inculpatul;
c)organele judiciare penale şi părţile din proces.

Grilă În cursul procesului penal aprecierea fiecărei probe se face de organul de


. de rezolvat urmărire penală sau instanţa de judecată:
a)potrivit convingerii lor, conducându-se după conştiinţa lor;
b)în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul
aflării adevărului;
c)conducându-se după conştiinţa lor.
Speţă În cazul în care în aceeaşi cauză penală au fost efectuate două sau mai
. rezolvată multe expertize cu concluzii diferite, cum vor fi apreciate acestea de
către instanţă de judecată, pe care o va reţine instanţa?Motivaţi.
Instanţa va reţine acea expertiză pe care o consideră mai fundamentată
sub aspect ştiinţific, mai concordantă cu realitatea şi mai ales care se
coroborează cu probele din dosar.

Speţă Inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de omor


de rezolvat prin aplicarea unor multiple lovituri de cuţit. Din ansamblul probelor
administrate în cauză, rezultă vinovăţia sa, însă nu s-a găsit cuţitul cu
care a acţionat.
Ce valoare probantă este acordată instrumentului cu care se
săvârşeşte infracţiunea, este aceasta determinantă pentru reţinerea
vinovăţiei sau nevinovăţiei?

46
Modulul VIII.
AUDIEREA PERSOANELOR AUDIEREA PĂRȚILOR AUDIEREA
MARTORILOR ȘI PROTECȚIA MARTORILOR

Unitatea de învăţare:
1. Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului
2. Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente
3. Declaraţiile martorilor

Timp alocat: : 2 h

Bibliografie:
1. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura
Universul juridic, 2014 , p. 441-478
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 87-92
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 143-169
p. 271-295.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


descrieți modalitatea obținerii declaraţiilor suspectului sau ale inculpatului
descrieți modalitatea obținerii declaraţiilor părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente
descrieți luarea declaraţiile martorilor

Declarațiile suspectului sau ale inculpatului - unul dintre mijloacele de probă dintre
cele mai importante pentru ca suspectul sau inculpatul cunoaște cel mai bine împrejurările în
care s-a comis fapta, cu toată această importanță, mărturisirea suspectului sau inculpatului nu
mai constituie regina probelor ca în regimul inchizitorial şi simpla recunoaștere nu este un
temei probator suficient pentru condamnare. Suspectul sau inculpatul nu este obligat să dea
declarație, pentru ca acesta este un drept al său şi nu o obligație.
a) Procedura de ascultare a suspectului
- la inceputul primei audieri organul judiciar adreseaza întrebări suspectului sau
inculpatului cu privire la nume, prenume, porecla, data şi locul nașterii, numele şi prenumele
părinților, stare civilă, situație materială, studii, locul de muncă, domiciliul, adresa unde
locuiește efectiv, precum şi adresa unde dorește să i se comunice actele de procedură,

47
antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită
interpret, precum şi alte date necesare stabilirii situației sale personale.
- organele judiciare îi comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat,
fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost
pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.
- suspectul sau inculpatul nu poate fi supus jurământului şi nici nu poate fi forțat să facă
declarații.
- suspectului sau inculpatului ii sunt aduse la cunoștință drepturile procesuale prevăzute
de art 83 CPP:
a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția
ca dacă refuza să dea declarația nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da
declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloc de probă împotriva sa
a) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea
juridică a acesteia
b) dreptul de a consulta dosarul
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu-și alege un avocat în cazurile în care
asistența este obligatorie are dreptul să i se desemneze un avocat din oficiu
d) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții şi de a pune concluzii
e) dreptul de a formula orice cereri care țin de soluționarea laturii penale şi civile a
cauzei
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de interpret
g) dreptul de apela la un mediator în condițiile legii
g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale
h) alte drepturi prevăzute de lege

Inculpatul are şi o serie de obligații precum:


a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrâgandu-i-se atenția ca
dacă nu își îndeplinește aceasta obligație i se poate emite mandat de arestare
b) obligația de a comunica în termen de 2 zile orice schimbare a adresei, iar în cazul în
care nu își indeplinește această obligație, citațiile şi orice acte comunicate la prima adresa
rămân valabile şi se consideră ca le-a luat la cunoștință.
Drepturile şi obligaţiile se aduc la cunoștința suspectului sau inculpatului în cursul
urmăririi penale, înainte de prima audiere şi i se comunică în scris, sub semnatură, iar dacă nu
poate sau refuza să semneze se va întocmi un proces-verbal.
Trecând la ascultarea propriu-zisă, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea
ce știe referitor la fapta comisă după care i se pot pune intrebari de precizare, de completare
sau verificare.
Înainte sau în cursul audierii suspectul sau inculpatul are dreptul de a consulta un avocat.
În timpul ascultării îi este interzis să prezinte o declarație scrisă, mai înainte însă organele
judiciare îi pot permite să se foloseasca de consemnări, notițe cu privire la împrejurări mai
greu de retinut.
În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate rezerva dreptul la tăcere cu privire la
oricare dintre faptele și împrejurarile despre care este întrebat.
Pentru a putea fi folosită în procesul penal, legea prevede obligațivitatea consemnării în
scris a declarației suspectului sau inculpatului.
Dacă este de acord cu conținutul ei suspectul sau inculpatul semnează, iar dacă nu poate
sau refuza să semneze, organul judiciar trebuie să consemneze acest lucru în declarația scrisă.
Declarația scrisă se semnează şi de organul de urmărire penală care a procedat la
ascultare, iar în cursul judecății se semnează de către președintele completului şi grefier
precum şi de avocat şi interpret când declarația s-a luat în prezența lor.

48
În cursul urmăririi penale audierea se înregistreaza cu mijloace tehnice, audio, video, iar
când aceasta înregistrare nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarație cu
indicarea motivelor.
Declarațiile suspectului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la
aflarea adevărului numai în măsura în care sunt corelate cu fapte sau imprejurari ce rezulta din
analiza probelor existente în cauza.
În caz de declarații contradictorii, legea prevede că se va pune temei pe declarația care se
coroboreaza cu ansamblul probelor.

Declarațiile părţii vătămate. Declarațiile părţii civile şi ale părţii responsabile


civilmente
Ascultarea acestor persoane se desfăşoară după procedura ascultarii
suspectului/inculpatului cu unele reguli specifice. La începutul primei audieri organele
judiciare adresează persoanei audiate întrebarile prevăzute la art 167 CPP pentru a stabili
situația sa personală.
În continuare persoanei vătămate i se aduc la cunoștiință drepturile şi obligaţiile :
- dreptul de a fi asistat de un avocat, iar în cazul asistenței obligatorii, dreptul de a i se
desemna un avocat din oficiu
- dreptul de a apela la un mediator în cazurile prevăzute de lege
- dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții şi de a pune concluzii
- dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula
plângere prealabilă şi dreptul de a se constitui parte civilă
-obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare
-obligația de a comunica orice schimbare de adresă
Modul de ascultare şi dispozițiile privind consemnarea declarațiilor suspectului/
inculpatului se aplică în mod corespunzator.
Audierea părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispozițiilor
privind ascultarea persoanei vătămate, acestora li se aduce la cunoștință urmatoarele drepturi
şi obligaţii :
- dreptul de a fi asistat de un apărător
- dreptul de a apela la un mediator în cazurile prevăzute de lege
- dreptul de a propune administrarea de probe, dreptul de a ridica excepții şi de a pune
concluzii în legătură cu soluționarea laturii civile a cauzei.
Potrivit art. 113 CPP, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege referitoare
la statutul de martor amenintat sau vulnerabil ori pentru protecția vieții private sau a
demnității, organul de urmărire penală poate să dispună față de persoana vătămată sau civilă,
măsurile de protecție prevăzute în art. 135-150 CPP care se aplică în mod corespunzător.

Declarațiile martorilor (art. 114-130 CPP)


Reprezintă unul dintre mijloacele de probă dintre cele mai vechi şi mai frecvente în
procesul penal. Constituie regula în procesul penal şi excepția în procesul civil.
În art. 114 CPP este definit martorul ca fiind persoana care are cunoștință despre fapta,
împrejurarea de fapt care constituie probe în cauza penală.
Pentru a deveni martor este necesar ca o astfel de persoana să fie chemată în această
calitate de către un organ judiciar. Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele
obligaţii :
- obligaţia de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora
arătate în citație
- obligaţia de a depune jurământ sau declarație solemnă în fata instanței
- obligaţia de a spune adevărul

49
Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor asupra unor fapte,
împrejurări de fapt care constituie obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat. Audierea
martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea
credibilității sale. Persoana care se află într-o situație ce pune la îndoială în mod rezonabil
capacitatea sa de a fi martor, poate fi audiată doar atunci când organul judiciar constată că
persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte, împrejurări de fapt conforme cu
realitatea. Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organele
judiciare dispun la cerere sau din oficiu orice examinare necesară prin mijloacele prevăzute
de lege.
Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert, avocat, mediator sau
reprezentantul unei părți cu privire la fapte, împrejurari de fapt pe care persoana le-a cunoscut
înainte de a dobândi această calitate.
Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale şi
anumite organe cum ar fi experții de stat, ale instituțiilor publice, organele de control,
comandanții de nave, aeronave.
Persoane care nu pot fi audiate ca martori :
1- părţile şi subiecți procesuali principali
2- persoana obligate să păstreze secretul profesional sau confidențialitatea – aceste
persoane nu pot fi audiate ca martori cu privire la fapte, împrejurari de fapt de care au luat
cunoștință în exercițiul funcţiei sau profesiei, totuși aceste persoane pot fi audiate atunci când
autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci
când exista o cauză legală de înlăturare a obligației de a pastra secretul sau confidențialitatea
(cu privire la boli contagioase doctorul este obligat să nu pastreze secretul, avocatul în cazul
unor infracţiuni grave).
Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori (art. 117
CPP) :
1 – soțul, ascendenții, descendenții în linie directă precum şi frații şi surorile
suspectului/inculpatului
2 – persoana care a avut calitatea de soț al suspectului/inculpatului.
Dacă aceste persoane sunt de acord să dea declarații atunci lor li se vor aplica
dispozițiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor. Aceste persoane sunt scutite de
obligația de a depune mărturie împotriva celorlalti suspecți/inculpați în cazul în care
declarația sa nu poate fi limitată decat la aceștia din urmă.

Procedura de ascultare a martorului

La începutul audierii, martorului i se pun întrebări pentru stabilirea situației sale materiale
şi în acest sens dispozițiile privind întrebările puse suspectului sau inculpatului se aplică
corespunzător. În continuare i se comunică obiectul cauzei şi este întrebat dacă este membru
de familie sau a fost soț al suspectului/inculpatului ori celorlalte părți din proces, ori dacă se
află în relații de prietenie sau dușmănie cu una dintre părți, ori dacă a suferit o pagubă în urma
săvârșirii infracțiunii.
I se comunică apoi calitatea în care este audiat şi faptele pentru dovedirea cărora a fost
propus ca martor după care i se aduc la cunoștință următoarele drepturi și obligații :
- dreptul de a fi supus măsurilor de protecție şi de a beneficia de restituirea cheltuielilor
primejduite de chemarea sa în fața organelor judiciare.
- obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare, atragându-i-se atenția că în
cazul neîndeplinirii acestei obligații se poate emite împotriva sa mandat de aducere (forțat).
- obligaţia de a comunica în scris în termen de 5 zile orice schimbare a adresei la care
este citat

50
- obligaţia de a da declarații conforme cu realitatea şi i se atrage atenția ca legea
pedepsește infracţiunea de mărturie mincinoasă.
În cursul urmăririi penale -procurorul şi în cursul judecății- președintele completului
solicită martorului depunerea jurământului sau a declarației solemne (pentru atei). Textul
jurământului este : “jur ca voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să
îmi ajute Dumnezeu”. Referința la divinitate se schimbă în funcție de credința religioasă a
martorului. În timpul depunerii juramântului martorul ține mana dreapta pe cruce sau biblie,
cu excepțiile impuse de credința religioasă.
Dacă martorul alege să facă o declarație solemnă, textul acesteia este: “mă oblig că voi
spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”
Trecând la ascultarea propriu-zisă, martorul este lasat să declare tot ceea ce știe în
legatură cu faptele pentru dovedirea cărora a fost propus, după care i se pot adresa întrebari de
control, precizare, completare. Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opțiuniile
religioase sau circumstanțe personale, de familie exceptând cazul când sunt strict necesare
pentru aflarea adevărului.
Consemnarea declarației martorului se face potrivit dispozițiilor privind consemnarea
declarației suspectulului sau inculpatului care se aplică în mod corespunzător. În cursul
urmărire penală audierea martorului se înregistrează prin mijloace audio-video atunci când
organul de urmărire penală consideră necesar ori dacă martorul solicită expres şi dacă
înregistrarea este posibilă.

Cazuri speciale de ascultare a martorului


Audierea martorului minor cu vârsta de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre
părinți, a tutorelui, reprezentantul instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere şi
educare. Dacă aceste persoane nu pot fi prezente sau au calitatea de părți în proces, atunci
audierea va avea loc în prezența unui reprezentant al autorității tutelare sau a unei rude cu
capacitate deplină de exercițiu. Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de
urmărire penală sau instanța dispune ca audierea martorului minor să fie facuta cu asistarea
unui psiholog. Audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ
asupra stării psihice a acestuia. Martorul minor sub 14 ani nu este supus jurământului sau
declarației solemne, dar i se atrage atenția să spună adevărul.
Potrivit art. 308 CPP, când exista riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în timpul
judecatii, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăți în vederea audierii
anticipate a martorului. Judecătorul, dacă apreciază cererea întemeiata, stabilește data şi locul
audierii şi dispune citarea părților, a subiecților procesuali principali, iar participarea
procurorului este obligatorie .

CPP acorda declarațiilor martorilor valoare probantă egala cu a celorlate mijloace de


proba pe baza liberei aprecieri a probelor. Aprecierea declarațiilor martorilor se face în funcție
de numeroase elemente cum ar fi împrejurări referitoare la persoana martorului, sursa din care
provine mărturia, modul în care au fost percepute faptele.

Protecția martorilor (125-130 CPP – martori amenințați şi vulnerabili)


Organul judiciar acordă statutul de martor ameninţat în cazul în care există o suspiciune
rezonabilă ca viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a sa
ori a unui membru de familie ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor furnizate
organelor judiciare sau ca urmare a declarației sale.
În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, procurorul
dispune aplicarea uneia sau unora dintre următoarele măsuri :
- supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;

51
- însoţirea şi asigurarea pazei martorului sau a membrilor familiei în cursul deplasărilor;
- protecţia datelor de identitate prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna
declaraţia sa;
- audierea martorului fără să fie prezent prin intermediul mijloacelor audio-video cu
vocea şi imaginea distorsionată.
Procurorul prin ordonanţa sau instanţa prin încheiere poate acorda statutul de martor
vulnerabil următoarelor categorii de persoane :
- martorul care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii, uneori ca urmare a
comportamentului ulterior al suspectului/inculpatului;
- martorul minor (până la 18 ani)
Procurorul sau instanţa pot dispune faţă de martorul vulnerabil una dintre măsurile de
protecţie prevăzute pentru martorul ameninţat care se aplică în mod corespunzător.

Confruntarea = procedeu special de obţinere a declaraţiilor părţilor, subiecţilor


procesuali principali şi martorilor (art. 101 CPP).
După ascultarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali, a martorilor se poate constata
existenţa unor contradicţii între declaraţiile acestora şi în acest caz se procedează la efectuarea
confruntării pentru lămurirea contradicţiilor existente.
Nu automat existenţa unor contradicţii duce la efectuarea confruntării, organele judiciare
pot să recurgă pentru lămurirea contradicţiilor şi la alte mijloace de probă.
De asemenea, nu trebuie abuzat de procedura confruntării pentru că prezintă şi
dezavantaje în sensul că cei confruntaţi pot sesiza punctele slabe ale probatoriului şi se pot
pune de acord cu ceea ce vor declara în următoarele etape, pot sesiza declaraţiile în avantajul
lor, adică specula.
Persoanele confruntate vor răspunde la întrebările adresate de organele judiciare care pot
incuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Întrebările formulate şi
răspunsurile date cu ocazia confruntării se consemnează într-un proces-verbal semnat de
persoanele confruntate şi de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului şi de
grefier.

Test de autoevaluare:

Întrebare Care persoane nu sunt obligate să depună ca martori într-o cauză penală?

Răspuns: Soţul şi rudele apropiate ale suspectului sau inculpatului.

Întrebare: Care sunt categoriile de obiecte ce pot constitui probe materiale în procesul
penal?

Răspuns: Obiecte care conţin o urmă a infracţiunii (cadavrul,corpul persoanei având


urmele provocate de lovire); Obiecte care poartă o urmă a infracţiunii
(obiecte pe care au rămas imprimate urme de mâini); Obiecte care au fost
folosite sau au fost destinate să folosească la comiterea infracţiunii (arme
de foc,de tăiere,de lovire); Obiecte care sunt produsul infracţiunii; Orice
alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului (fotografii din care rezultă
că suspectul şi victima se cunoşteau).

Grilă Nu depune jurământ când este audiat ca martor:

52
. rezolvată
a)preotul;
b)minorul sub 14 ani;
c)minorul sub 16 ani.

Grilă Reconstituirea:
de rezolvat
a)se face numai la faţa locului;
b)se face şi în laborator;
c)se face numai în faza de urmărire penală.
Speţă Inculpatul A.B. a fost judecat şi condamnat pentru săvârşirea
. rezolvată infracţiunii de furt. În motivarea hotărârii, s-a reţinut că fapta şi
împrejurările în care a fost comisă rezultă din declaraţia inculpatului,
care s-a autodenunţat la 4 ani după săvârşirea infracţiunii.
Este legală, întemeiată soluţia şi motivarea hotărârii instanţei de
judecată?
Nu, soluţia de condamnare a inculpatului exclusiv pe baza declaraţiei
acestuia nu este corectă, întrucât art. 69 Cod procedură penală stipulează
,,declaraţiile suspectului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului
penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză’’, astfel încât nu este posibilă condamnarea bazată
exclusiv pe baza declaraţiei persoanei, sunt necesare probe suplimentare cu
care să fie coroborate declaraţiile făptuitorului.

Speţă Într-o cauză penală persoana vătămată s-a constituit parte


. de rezolvat vătămată şi parte civilă, însă ulterior renunţă la pretenţiile civile.
Este posibilă ascultarea ca martor a persoanei care renunţă la
pretenţiile civile, dar păstrează calitatea de parte vătămată?

53
Modulul IX.
PERCHEZIŢIA DOMICILIARĂ, PERCHEZIŢIA CORPORALĂ,
PERCHEZIŢIA UNUI VEHICUL

Unitatea de învăţare:
1. Condiţiile legale ale percheziţiei domiciliare
2. Percheziţia corporală
3. Percheziţia unui vehicul

Timp alocat: : 2 h

Bibliografie:

1. Al. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura


Universul juridic, 2014 , p. 522-538
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 92-99.
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 170-178.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


Precizaţi condiţiile legale ale percheziţiei domiciliare
Percheziţia corporală
Percheziţia unui vehicul

Percheziția

Percheziția este actul procedural prin care se caută în anumite locuri, obiecte sau
înscrisuri care pot servi ca mijloace de probă și se ridică în cazul în care sunt descoperite.
Percheziţia poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul, ea trebuie efectuată
cu respectarea demnităţii, fără a constitui o ingerinţă disproporţionată în viaţa privată.

Percheziţia domiciliară

Percheziţia domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o
suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la
deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce fac obiectul unei infracţiuni şi se presupune că
percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această
infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori
inculpatului.
Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau orice spaţiu ce aparţine sau este folosit de o
persoană fizică sau juridică.

54
Percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului,
de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă. În cursul judecăţii, percheziţia se dispune, din oficiu sau la cererea
procurorului, de către instanţa învestită cu judecarea cauzei.
Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă:
a) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia, iar dacă sunt suspiciuni
rezonabile privind existenţa sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor
căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;
b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni sau a obiectelor ori înscrisurilor ce fac obiectul infracţiunii;
c) indicarea infracţiunii;
d) numele, prenumele şi, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpatului care
se bănuieşte că se află în locul unde se efectuează percheziţia.

Dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile legii,


dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a unei percheziţii domiciliare.
Dacă apreciază că este întemeiată judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii şi
încuviinţarea efectuării percheziţiei şi emite de îndată mandatul de percheziţie care trebuie să
cuprindă:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziţie;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăşi 15 zile;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia;
g) numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reşedinţa ori sediul căreia se
efectuează percheziţia, dacă este cunoscută;
h) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
i) menţiunea că mandatul de percheziţie poate fi folosit o singură dată;
j) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de
încuviinţare a efectuării percheziţiei domiciliare nu este supusă căilor de atac, o nouă cerere
de efectuare a percheziţiei în acelaşi loc poate fi formulată numai dacă au apărut sau s-au
descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării de către judecător a
cererii anterioare.
În cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa de judecată poate
dispune efectuarea unei percheziţii în vederea punerii în executare a mandatului de arestare
preventivă a inculpatului, precum şi în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul
unde se solicită efectuarea percheziţiei există mijloace materiale de probă ce au legătură cu
infracţiunea ce face obiectul cauzei.

Procedura propriu-zisă de efectuare a percheziţiei

Percheziţia se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoţit, după


caz, de lucrători operativi. Percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau
după ora 20,00 cu excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmează să se efectueze
într-un local deschis publicului la acea oră.
Înainte de începerea percheziţiei, organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a
mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziţia, reprezentantului
acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină

55
de exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia. Când persoana este
reţinută sau arestată va fi adusă la percheziţie.
În cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie se
înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu
capacitate deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice
respective.
Persoanelor percheziţionate li se solicită, înainte de începerea percheziţiei, predarea de
bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Percheziţia nu se mai efectuează dacă
persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate. Persoanelor percheziţionate li se
aduce la cunoştinţă că au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe un avocat. Dacă se
solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia, dar
nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat.

În mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea copiei mandatului de


percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, în următoarele
cazuri:
a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea
probelor ori a elementelor ce prezintă importanţă pentru cauză;
b) dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se află o
persoană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol;
c) dacă exista suspiciunea ca persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.
În cazul în care în spaţiul unde urmează a fi efectuată percheziţia nu se află nicio
persoană, aceasta se efectuează în prezenţa unui martor asistent. Organul judecătoresc este
obligat să se limiteze la ridicarea doar a obiectelor, înscrisurilor, care au legătură cu fapta, de
asemenea obiectele şi înscrisurilor a căror circulaţie sau deţinere este interzisă de lege sau în
privinţa cărora există suspiciunea că pot avea legătură cu săvârşirea infracţiunii se ridică
întotdeauna.
Organul judiciar care efectuează percheziţia domiciliară are dreptul să deschidă prin
folosirea forţei încăperile, spaţiile, mobilierul şi alte obiecte în care s-ar găsi înscrisuri,
mijloace materiale de probă, urmele infracţiunii sau persoanele căutate, în cazul în care
posesorul acestora nu este prezent sau nu doreşte să le deschidă de bunăvoie.
La deschiderea forţată organele judiciare trebuie să evite daunele nejustificate. Organele
judiciare pot folosi forţa în mod adecvat și proporţional pentru a pătrunde într-un domiciliu în
următoarele situaţii:
a) dacă exista motive temeinice pentru a anticipa rezistenţa armată sau alte tipuri de
violenţă sau există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacă nu s-a primit niciun răspuns la solicitarea organelor
judiciare de a pătrunde în domiciliu.
Locul unde se desfăşoară percheziţia precum și persoanele, obiectele găsite pot să fie
fotografiate sau înregistrate audio-video - acestea sunt anexate la procesul-verbal de
percheziţie și fac parte din acesta.
După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care au fost
ridicate și persoanelor prezente pentru a fi recunoscute și însemnate de acestea spre
neschimbare, după care se etichetează și se sigilează.
Obiectele care nu pot fi însemnate sau pe care nu se pot aplica etichete, sigilii se
împachetează, se închid pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrare celui la care se afla sau unui custode,
cu obligaţia de a le păstra, conserva şi de a le pune la dispoziţia organului judiciar la cerere.
Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu și se sigilează, iar una dintre probe se lasă
celui de la care se ridică.

56
Mijloacele materiale de probă se păstrează la organul de urmărire penală sau la instanţa
până la rezolvarea definitivă a cauzei. Obiectele care nu au legătură cu cauză se restituie
persoanei căreia îi aparţin.
Activitatea desfăşurată cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare se consemnează într-
un proces-verbal care trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în art. 199 CPP, precum și
descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care obiectele, înscrisurile sau urmele
infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, dar și enumerarea lor și descrierea amănunţită.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, de
persoană la care s-a efectuat percheziţie, de avocatul acesteia și de persoanele participante la
percheziţie. O copie a procesului-verbal se lasă persoanei la care s-a efectuat percheziţia.

Percheziţia corporală -art 165 CPP- constă în examinarea corporală externă a unei
persoane, precum și a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul sau la
momentul efectuării percheziţiei.
Organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii și securităţii
publice procedează la efectuarea percheziţiei corporale în cazul în care există o suspiciune
rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale
infracţiunii, corpuri delicte sau alte obiecte care prezintă importanţă pentru aflarea adevărului
în cauză.
Procedura de efectuare a percheziţiei corporale.
Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziţia să fie efectuată cu respectarea
demnităţii umane. Percheziţia se efectuează de persoana de acelaşi sex cu persoană
percheziţionată. Înainte de începerea percheziţiei, persoanei percheziţionate i se cere să predea
de bunăvoie obiectele căutate şi dacă obiectele sunt predate nu se mai efectuează percheziţia,
cu excepţia cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta pentru căutarea altor
obiecte sau urme.
Cu privire la efectuarea percheziţiei se întocmeşte un proces-verbal care trebuie să
cuprindă menţiunile prevăzute de art. 199 CPP și descrierea amănunţită a operaţiunilor de
percheziţionare, a locului și condiţiilor în care obiectele, urmele infracţiunii au fost găsite şi
ridicate. Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârşit de către cel care îl încheie
şi de cele percheziţionat, iar o copie se lasă celui percheziţionat.

Percheziţia unui vehicul – art. 167 CPP - constă în examinarea exteriorului sau
interiorul unui vehicul sau altui mijloc de transport ori a componentelor acestuia.
Condiţiile de efectuare sunt aceleaşi ca în cazul percheziţiei corporale.

Percheziţia informatică – art. 168 CPP - constă în cercetarea, identificarea, strângerea


probelor stocate într-un sistem informatic, procedeu realizat prin intermediul unor mijloace
tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de
acestea.
În cursul urmăririi penale judecătorul de drepturi și libertăţi poate să dispună efectuarea
unei percheziţii informatice la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea și
strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de
stocare a datelor informatice.
Cererea procurorului se soluţionează în camera de consiliu fără citarea părţilor, dar cu
participarea obligatorie a procurorului. Dacă cererea este întemeiată, atunci judecătorul
dispune prin încheiere admiterea cererii, încuviinţează efectuarea percheziţiei informatice și
emite de îndată mandatul de percheziţie informatică, care trebuie să cuprindă menţiunile
prevăzute în art. 168, alin 6.
Încheierea prin care judecătorul se pronunţă asupra cererii nu este supusă căilor de atac,

57
percheziţia în sistem informatic se efectuează de un specialist care funcţionează în cadrul
organelor judiciare sau în afara acestora în prezența procurorului sau a organului de cercetare
penală.
Desfăşurarea percheziţiei se consemnează într-un proces-verbal.
Organele judiciare trebuie să ia măsuri ca percheziţia să fie efectuată fără ca împrejurări,
fapte din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia să devina în mod nejustificat
publice, iar datele identificate cu caracter secret se păstrează de către organele judiciare în
condiţiile legii. În cursul judecăţii percheziţia informatică se dispune de către instanţa, iar
mandatul de efectuare a percheziţiei se comunică procurorului care procedează la efectuarea
percheziţiei.

Test de autoevaluare:

1. Întrebare: Ce este percheziţia ?

Răspuns: Percheziţia este procedeul prin care se caută în unele locuri obiecte şi înscrisuri care pot
servi ca mijloace de probă şi se ridică în caz de descoperire.

2. Întrebare: Care sunt condiţiile în care poate fi emisă percheziţia domiciliară?

Răspuns: Percheziţia domiciliară poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni de o persoană ori cu privire la deţinerea unor obiecte,înscrisuri
ce au legătură cu infracţiunea şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea
şi strângerea probelor cu privire la infracţiune, la conservarea urmelor comiterii
infracţiunii sau la prinderea suspectului sau inculpatului.

3. Grilă În cursul urmării penale de către cine poate fi dispusă percheziţia domiciliară
rezolvată
a)procurorul care efectuează urmărirea penală
b)judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă
c).judecătorul de cameră preliminară de la instanţa competentă

4. Grilă de Reconstituirea reprezintă:


rezolvat
a)un experiment judiciar
b)un procedeu probatoriu
c)o metodă ştiinţifică

5 Speţă de Într-o cauză penală , urmărirea penală a fost începută in rem cu privire la comiterea
rezolvat infracțiuniide trafic de droguri. Din probele administrate a rezultat că este posibil ca, în
seara zilei de 1 mai 2016 , X, avocat, care era cazat într-un hotel de pe litoral, să distribuie
cocaină într-un club din Mamaia. Precizați care sunt actele pe care organele de urmărire
penală trebuie să le efectueze pentru a î-l putea surprinde pe X livrând droguri, cu
menționarea organelor competente să încuviințeze procedeele probatorii.

58
Modulul X.
EXPERTIZA ȘI CONSTATATREA

Unitatea de învăţare:
1. Mijloace şi procedee auxiliare de administrare a probelor
2. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale
3. Expertizele

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:

1. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura


Universul juridic, 2014 , p. 545-576
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 99-103
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 179-192
355.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


definiţi și să enumeați mijloace şi procedee auxiliare de administrare a probelor
să prezentați constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale
să descrieți în ce constau expertizele

Expertiza și constatarea – art 172 CPP

CPP înscrie în art 172 regula potrivit căreia atunci când pentru constatarea, clarificarea
sau evaluarea unor fapte, împrejurari care prezintă importanță pentru aflarea adevărului în
cauză este necesară opinia unui expert, se dispune de către organele judecatorești efectuarea
unei expertize.
Expertul este persoana fizică care are cunoștinte de specialitate într-un anumit domeniu al
știintei, artei, medicine etc. și care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri
chestiuni care în procesul penal necesită astfel de cunoștinte.
În cazuri urgente când sunt necesare astfel de cunoștințe tehnice sau științifice se poate
recurge la serviciile unui specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara
acestora și care nu are calitate de expert, situație în care se efectueaza în cauza în loc de
expertiza o constatare tehnico-știintifica sau medico-legală.

59
Cazurile în care se poate recurge la efectuarea unei expertize sunt determinate de lege
printr-o formulare largă și anume: când exista pericol de dispariție a unor mijloace de probă
sau de schimbare a unor situații de fapt sau este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei. Cel mai frecvent se întâlnesc constatările tehnico-știintifice pentru a
stabili poziția autovehiculelor, aderența părții carosabile, condițiile de vizibilitate, precum și
în cazul infracțiunilor contra protecției muncii. Organul de urmărire penală dispune prin
ordonanță efectuarea unor constatări, iar după finalizarea raportului de constatare, dacă
apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare
sunt contestate dispune efectuarea unei expertize.
Expertul este numit prin ordonanța motivată de organul de urmărire penala sau prin
încheiere de instanța. Organele judecătorești desemnează de regulă un singur expert cu
excepția situațiilor în care ca urmare a complexității expertizei sunt necesare expertize de
specialitate din discipline diferite, situație în care se desemneaza doi sau mai multi experți.
Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate,
situație în care desemnarea expertului se face de instanța sau de laboratorul de specialitate
care comunică organelor judecătorești numele experților desemnați.
Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să
participe ca expert recomandat, autorizat din țara sau străinatate. Nu poate fi desemnat ca
expert persoana care se afla într-unul dintre urmatoarele cazuri de incompatibilitate:
a) a fost reprezentatul sau avocatul uneia dintre părți sau al unui subiect procesual
principal, chiar și în alta cauză;
b) este ruda sau afin până la gradul al IV-lea inclusiv al unei dintre părți, subiect procesul
principal sau al avocatului acestora;
c) a fost martor în cauză;
d) este tutor sau curator al uneia dintre părți sau al unui subiect procesul principal;
e) a efectuat în cauză acte de urmărire penală sau a participat la judecată în calitate de
procuror;
f) exista o suspiciune rezonabilă ca imparțialitatea sa este afectată;
g) a avut calitatea de expert în aceeași cauză.
Expertul are dreptul să refuze efectuarea expertizei pentru aceleași motive pentru care
martorul refuză să depună marturie și poate beneficia de măsuri de protecție de care
beneficiază și martorul amenințat.
Întarzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi
judecătorești și raspunderea expertului pentru prejudiciul cauzat. Expertul poate fi înlocuit
dacă refuză sau în mod nejustificat nu finalizează raportul de expertiză la termenul fixat.
Procedura de efectuare a expertizei.
Organul de urmărire penală sau instanța prin ordonanța respectiv încheierea pin care a
dispus efectuarea experizei stabilește:
- obiectul expertizei, adica împrejurarea care trebuie lămurită;
- întrebările la care trebuie să răspunda expertul;
- termenul de efectuare a expertizei.
Organul judiciar la un termen pe care îl stabilește cheama părțile, subiecții procesuali
principali și le aduce la cunoștință obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să
răspundă și le pune în vedere că au dreptul să facă observații, pot să ceară modificarea sau
completarea acestor întrebări. După efectuarea expertizei constatările, clarificările și opiniile
expertului sunt consemnate într-un raport, iar cand sunt mai mulți experți se întocmețte un
singur raport de expertiză și opiniile separate se consemnează în acelați raport.

Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei și


trebuie să cuprindă:

60
a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea
expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului,
obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe
baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la
aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
b) partea expozitivă, prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei, a
metodele, programele şi echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare,
precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu
obiectivele expertizei.
Concluziile expertului sunt probe, iar raportul de expertiză este mijlocul de proba.
Expertizele, deși conțin opiniile unor specialiști, nu au o forță probantă deosebită față de
celelalte mijloace de probă și de aceea aprecierea se face prin prisma examinarii tuturor
probelor administrate.
În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire
penală sau de instanţă, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru
lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului. Dacă organele judiciare constată că
expertiza nu e completă, poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același
expert, iar dacă nu este posibil de un alt expert. Organul de urmărire penală sau instanța va
dispune efectuarea unei noi expertize atunci cand concluziile raportului de expertiza sunt
neclare sau contradictorii ori atunci cand între conținut și concluzii există contradicții, iar
aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.
În cauzele privind infracțiunea de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau
instanța pot dispune să fie prezentate scripte de comparație, dacă acestea se gasesc în depozite
publice autoritățile sunt obligate să le elibereze, iar dacă se găsesc la o persoană organul
judecătoresc îi pune în vedere să le predea. Organul de urmărire penală sau instanța poate
solicita suspectului sau inculpatului să prezinte o presa scrisa cu mâna sa sau să scrie după
dictare, iar dacă refuză se face mențiunea în procesul-verbal al refuzului acestuia.

Expertiza medico-legala psihiatrică


În cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14-16 ani, în cazul uciderii sau
vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum şi atunci când organul de
urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori
inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice.
Expertiza se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale de către o comisie, constituită
potrivit legii și după obţinerea consimţământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă
expertizei.
Dacă suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori
nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare
penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii unui
mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică.
Dacă se consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea
medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta
refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanţa cu
privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
Procurorul poate propune judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea aceste măsuri pentru
maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice, judecătorul trebuie să
soluționeze propunerea în cel mult 30 de zile de la primirea sesizării admițând sau respingând
propunerea. Împotriva încheierii judecătorești se poate face contestație la judecătorul de

61
drepturi şi libertăţi de la instanța ierarhic superioară.
Măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice
poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Sesizarea se soluţionează
de urgenţă, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, după audierea persoanei
internate în prezența apărătorului. Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-
o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata
pedepsei.

Autopsia medico-legală ( 185 CPP)


Autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată, în urmatoarele situații:
a) în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă
b) când nu se cunoaşte cauza morţii
c) cand există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-
o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni.
În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru
examinarea cadavrului prin autopsie. De asemenea, procurorul dispune de îndată efectuarea
unei autopsii medico-legale dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în
custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale
nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor
omului.
Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale și cu ocazia efectuării autopsiei
medico-legale pot fi utilizate orice metode legale pentru stabilirea identităţii, inclusiv
prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic judiciar. Medicul legist
care a efectuat autopsia întocmeşte un raport de expertiză, care cuprinde constatările şi
concluziile sale.

Exhumarea – art 186 CPP


Exhumarea poate fi dispusă de către procuror sau de către instanţa de judecată în vederea
stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea oricăror
elemente necesare soluţionării cauzei. Exhumarea se face în prezenţa organului de urmărire
penală.

Autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-născutului


Autopsia medico-legală a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină,
capacitatea de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea
filiaţiei, când este cazul.
Autopsia medico-legală a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul a
fost născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a morţii,
data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere, precum şi pentru stabilirea
filiaţiei, când este cazul.

Expertiza toxicologică
Se dispune dacă există o suspiciune cu privire la intoxicaţia unei persoane.
Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la tipul
substanţei toxice, cantitatea, calea de administrare, precum şi consecinţele posibile ale
substanţei descoperite, cât şi alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.

Examinarea medico-legală a persoanei


Se dispune în vederea constatării urmelor şi a consecinţelor unei infracţiuni. Medicul

62
legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmeşte un certificat medico-legal sau,
după caz, un raport de expertiză care trebuie să cuprindă: descrierea leziunilor traumatice,
precum şi opinia expertului cu privire la natura şi gravitatea leziunilor, mecanismul şi data
producerii acestora, urmările pe care acestea le-au produs.

Examinarea fizică a unei persoane


Presupune examinarea externă şi internă a corpului acesteia, precum şi prelevarea de
mostre biologice (pentru gasirea de urme ale infracțiunii).
Organul de urmărire penală trebuie să solicite, în prealabil, consimţământul scris al
persoanei care urmează a fi examinată. În lipsa acestuia judecătorul de drepturi şi libertăţi
dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului, examinarea fizică a persoanei,
dacă această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure
buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau
consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează cererea de efectuare a examinării fizice în
camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac.
În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor
alcoolice sau a altor substanţe, prelevarea de mostre biologice se efectuează din dispoziţia
organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării. Probele biologice care
nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt conservate şi păstrate în instituţia
unde au fost prelucrate, pe o perioadă de cel puţin 10 ani de la epuizarea căilor ordinare de
atac ale hotărârii judecătoreşti.

Test de autoevaluare:

1. Întrebare: Ce este expertul care efectuează expertiza?

Răspuns: Expertul este persoana fizică care are cunoştinţe de specialitate în domeniul
ştiinţei,artei,medicinei şi care este abilitat oficial în calitate de expert pentru a
lămuri chestiuni necesare în soluţionarea unei cauze penale.

2. Întrebare: Care sunt cazurile în care se poate recurge la efectuarea unei constatări?

Răspuns: Se poate recurge la efectuarea unei constatări atunci când există pericol de
dispariţie a unor mijloace de probă ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte
sau împrejurări.De exemplu: în cazul accidentelor de circulaţie

3. Grilă Prin expertiza psihiatrică sunt lămurite probleme privitoare la:


rezolvată
a)examinarea leziunilor fizice
b)tulburări psihice
c).tulburări comportamentale

4. Grilă de Unde se depune raportul de expertiză:


rezolvat
a)la instanţa de judecată competentă material
b)la organul judiciar care adispus efectuarea expertizei
c)la parchetului de pe lângă instanţa competentă

63
5. Speţă de Un conducător auto – X- produce un accident de circulație care are ca
rezolvat urmare decesul lui Y. Conducătorul auto solicită efectuarea unei expertize
arătând că a circulat cu viteza legală însă a pierdut controlul autovehiculului
din cauza denivelărilor drumului care se afla în proces de reabilitare, precum
și din cauza uzurii extrem de ridicate a autovehiculului. X a mai precizat că
verificările efectuate de firma la care ea angajat cu privire la autovehicul au
fost mai degrabă formale, din cauza bugetului redus.
Precizați care este natura expertizei care poate fi încuviințată și obiectivele
acesteia.

64
Modulul XI.
CERCETAREA LOCULUI FAPTEI și RECONSTITUIREA

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de cercetare la fața locului
2. Noțiunea de reconstituire și condițiile legale de efectuare a acesteia

Timp alocat: : 1h
Bibliografie:
4. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura
Universul juridic, 2014 , p. 545-576
5. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 99-103
6. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 179-192

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
definiţi cercetarea la fața locului
definiți reconstituirea

Cercetarea la fata locului – art 192- 195 CPP


Procedeu probatoriu care constă în deplasarea organelor judiciare la locul unde s-a
săvârșit infracțiunea, la locul unde s-a produs rezultatul sau la alt loc legat de infracțiune în
scopul de a se face constatari cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii pentru a se
descoperi și fixa urmele infracțiunii și pentru a se stabili împrejurarile în care infracțiunea a
fost săvârșită.
Potrivit art. 192 cercetarea locului faptei se dispune de către organul de urmărire penală,
iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea
directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă
pentru stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul
unei persoane. Organele de urmărire penală efectuează personal cercetarea la fața locului în
prezența martorilor asistenți, în afară de cazul în care nu avem martori asistenți.
Când este necesar sunt chemate și părțile, fără ca neprezentarea lor la fața locului să
împiedice efectuarea cercetării (este obligatorie citarea părților, dar nu prezența lor).
Instanța efectuează cercetarea la fața locului în prezența procurorului, cu citarea părților
și în prezența apărătorului. Organele de urmărire penală sau instanța poate dispune prezența
medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezență o consideră necesară. Cu ocazia
cercetării, se pot efectua și alte acte procedurale: ascultarea părților, a unor martori, un

65
experiment judiciar sau o constatare tehnico-științifică sau medico-legală. Pentru a putea
efectua cercetarea în bune condiții, legea dă dreptul organelor judiciare să interzică
persoanelor care se află în acel loc să comunice între ele sau să plece înainte de încheierea
cercetării.
Fixarea rezultatelor cercetării se face potrivit art. 195 într-un proces-verbal de cercetare la
fața locului, la care se pot adăuga schițe, scheme, fotografii. Procesul-verbal trebuie să
cuprindă pe lângă mențiunile prevăzute de art .199 și următoarele mențiuni speciale:
a) indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
b) numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă;
c) numele şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
d) descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a
celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie şi
de către persoanele care au participat la cercetare.
Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se
face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a
semna.

Reconstituirea – art 193-195


Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru
verificarea şi precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de
fapt ce prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea
care constă în reproducerea în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a
comis fapta.
Reconstituirea se face în aceleași condiții de timp, de loc și trebuie să evite orice acțiune
ce ar constitui infracțiune sau care ar vătăma interesele legitime ale părților. O asemenea
activitate nu se poate întreprinde dacă s-ar aduce atingere moralității publice sau dacă s-ar
crea o stare de pericol pentru viața, sănătatea persoanei ori pentru integritatea bunurilor.
În cazul în care declaraţiile martorilor sau ale părţilor cu privire la activităţile sau
situaţiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată separat pentru
fiecare variantă a desfăşurării faptei descrise de aceştia. Atunci când suspectul sau inculpatul
se afla intr-o situație în care asistența juridică este obligatorie, reconstituirea se va face în
prezența acestuia asistat de apărător, dacă suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să
participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane.
Despre efectuarea reconstituirii, despre operațiunile efectuate se încheie un proces-verbal
care trebuie să cuprindă aceleasi date ca și procesul-verbal de cercetare la fața locului,
consemnându-se amănunțit desfășurarea reconstituirii. Procesul-verbal de reconstituire se
semnează în aceleași condiții ca și procesul-verbal de cercetare la fata locului. Reconstituirea
nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, pentru că experimentul judiciar este o metodă
științifică de cercetare folosită atât în cazul reconstituirii, cât și în alte domenii cum ar fi în
cadrul expertizei armei de foc pentru a se stabili modul de funcționare a armei sau
posibilitatea declanșării accidentale.

Test de autoevaluare:
1. Întrebare: De către cine se efectuează cercetarea la faţa locului?
Răspuns: Organul de urmărire penală efectuează personal cercetarea la faţa locului în
prezenţa martorilor asistenţi în afară de cazul când prezenţa acestora nu este
posibilă.
2. Întrebare: Ce alte acte procedurale se pot efectua cu ocazia cercetării la faţa locului?

66
Răspuns: Ascultarea părţilor, a martorilor, se poate efectua un experiment judiciar, o
constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală.

3. Grilă Cercetarea la faţa locului reprezintă:


rezolvată
a)un procedeu probatoriu
b)o măsură de protecţie a probelor
c)un experiment judiciar

4. Grilă de Procesul verbal de cercetare trebuie să cuprindă printre altele:


rezolvat
a)numele şi prenumele persoanelor prezente la cercetare
b)numele şi prenumele suspectului sau inculpatului
c)descrierea faptei cercetate
5. Speţă de X, organ de cercetare penală, se prezintă la casa lui Y, deputat, în scopul de
rezolvat a-l aduce la audeiri. X este întâmpinat de Z, menajera casei, care îi comunică
faptul că Y a plecat de la domiciliu într-o călătorie de afaceri. X o roagă pe Y
să îi permită să arunce o privire în casa lui Y, întrucât procurorul l-a
însărcinat și cu ridicarea unor înscrisuri aflate în posesia lui Y. Z îi permite
accesul în curtea casei dar nu și în casă și precizează că cel mai probabil
documentele se află cel mai probabil în mașina lui Y, aflată în curte și
neîncuiată. X ridică încrisurile găsite în mașina lui Y ăntocmind un proces
verbal care este semnat și de Z.
Analizați legalitatea și loialitatea ridicării de înscrisuri.

67
Modulul XII.
MĂSURILE PREVENTIVE

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea şi clasificarea măsurilor procesuale penale
2. Măsurile preventive, condițiile luării măsurilor preventive
3. Reținerea
4. Controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune
5. Arestul la domiciliu
6. Arestul preventiv

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura
Universul juridic, 2014 , p. 582-667
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p.107-150
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p.196-288

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


definiţi măsurilor procesuale penale
indicați condițiile luării măsurilor preventive,
organele judiciare cu atribuții în luarea măsurilor preventive

Noțiunea și clasificarea măsurilor procesual penale

Măsurile procesuale sunt mijloace de privațiune ori de constrângere pe care legea le pune
la dispoziția organelor judiciare și prin care se asigură normala desfășurare a procesului penal,
adică îndeplinirea obligațiilor procesuale, garantarea executării pedepsei și repararea pagubei
produsă prin infracțiune.
Măsurile procesuale au caracter de activități adiacente față de activitățile principale și de
aceea, aceste măsuri apar ca posibilități, aplicarea lor este eventuală, nefiind caracteristice
oricărei cauze penale, ci organele judiciare dispun luarea acestor măsuri în funcție de
împrejurările concrete ale fiecărei cauze penale.
Măsurile procesuale au caracter provizoriu, ele putând să fie revocate în momentul în
care dispar împrejurările care impun luarea acestora. Luarea acestor măsuri de constrângere
este permisă numai după începerea urmăririi penale.

CPP prevede 3 categorii de măsuri procesuale:


- măsurile preventive

68
- măsurile de siguranță cu character medical
- măsurile asigurătorii

Măsuri preventive - scop și natura


Măsurile preventive sunt o categorie a măsurilor procesuale care au atât caracter de
constrângere, cât și preventiv. În art. 202 din CPP se arată ca măsurile preventive se iau
pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea
suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori în scopul prevenirii
săvârșirii unei alte infracțiuni.
CPP prevede 5 măsuri preventive din care 2 privative de libertate (reținerea și arestarea
preventivă) și 3 neprivative, doar restrictive de libertate (controlul judiciar, controlul judiciar
pe cauțiune și arestul la domiciliu- în unele opinii și arestul la domciliu este privativ de
libertate).
Măsurile preventive au o natură procesuală proprie și ele se deosebesc de pedeapsa
privativă de libertate, deosebirea constând în faptul ca măsurile preventive se iau numai în
cursul procesului penal, au caracter facultativ, de excepție și se dispun pe o durată de timp
scurtă, existand posibilitatea revocării lor oricând.

Condițiile în care pot fi dispuse măsurile preventive ( art. 202, alin 1-3):
a) măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care
rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a comis o infracțiune și dacă sunt necesare în
scopul asigurării bunei desfașurări a procesului penal, în scopul împiedicării sustragerii
suspectului / inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii comiterii
altei infracțiuni.
b) inexistența unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii
penale.
c) măsura preventivă să fie proporțională cu gravitatea acuzației adusă persoanei față de
care este luată și să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

Organul judiciar competent și actul prin care se dispune asupra măsurii preventive.
Măsura preventivă a reținerii poate fi luată față de suspect sau inculpat de către organul
de cercetare(poliție) penală sau de către procuror numai în cursul urmăririi penale.
Măsura preventivă a controlului judiciar și a controlului judiciar pe cauțiune pot fi luate
în cursul urmăririi penale de către procuror și de către judecătorul de drepturi și libertăți, în
procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul
judecății de către instanța de judecată.
Măsura preventivă a arestului la domiciliu și măsura arestării preventive pot fi luate față
de inculpat în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura
de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii de
către instanța de judecată.
Organul de cercetare penală și procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin
ordonanță motivată, iar instanța de judecată în cursul judecății se pronunța prin încheiere
motivată.

Înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurilor preventive


În situaţia în care temeiurile care au impus luarea uneia dintre măsurile de prevenţie se
schimbă, măsura poate fi înlocuită cu o alta măsură mai uşoară sau mai gravă, dacă înlocuirea
este necesară și posibilă.
Măsura preventivă se revocă fie din oficiu, fie la cerere, fie când au încetat temeiurile
care au determinat-o sau au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. În

69
cazul reţinerii sau arestării preventive odată cu revocarea măsurii suspectul sau inculpatul este
pus de îndată în libertate. Dacă măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de
către procuror sau judecătorul de drepturi și libertăţi, atunci organul de cercetare penală are
obligaţia să informeze de îndată în scris pe procuror despre orice împrejurare care ar putea să
conducă la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază că informaţiile
comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive procurorul dispune aceasta
sau sesizează în termen de 24 de ore pe judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura.

Încetarea de drept a măsurilor preventive ( art 241 CPP)


Dacă înlocuirea sau revocarea este lăsată la aprecierea organului judiciar, încetarea este
obligatorie, astfel încât organul judiciar trebuie să se conformeze și dacă este cazul să pună
imediat în libertate persoana faţă de care s-a dispus măsura preventivă.
Măsurile preventive încetează de drept în următoarele cazuri:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare
b) în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecata, ori instanţa
pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea
pedepsei, de amânarea aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei sub
supraveghere, chiar nedefinitivă.
c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului.
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
Arestarea preventivă și arestul la domiciliu încetează de drept și în următoarele cazuri:
a) în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în prima instanţă, la împlinirea duratei
maxime prevăzută de lege.
b) în apel dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de
condamnare.
Persoanei faţă de care s-a dispus măsura preventivă, precum și tuturor instituţiilor cu
atribuţii în executarea măsurii li se comunică o copie de pe ordonanţă sau de pe încheierea
prin care se constată încetarea de drept a măsurii cu consecinţa punerii în libertate de îndată a
celui reţinut sau arestat preventiv.

Reţinerea- art 209-210 CPP - poate fi dispusă de organul de cercetare penală sau de
procuror numai în cursul urmăririi penale dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.
202. Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore, iar în durata reţinerii nu se include
timpul strict necesar conducerii suspectului, inculpatului la sediul organului judiciar și nici
perioada în care suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea mandatului de aducere.
Persoanei reţinute i se aduce la cunoştinţă de îndată într-o limbă pe care o înţelege,
infracţiunea pentru care este suspectat și motivele reţinerii. Măsura reţinerii poate fi dispusă
numai după ascultarea suspectului sau inculpatului în prezența avocatului ales sau numit din
oficiu. Suspectul sau inculpatul reţinut are dreptul să înştiinţeze personal avocatul ales sau
poate solicita organului de cercetare penală să îl înştiinţeze pe avocat. Avocatul ales are
obligaţia să se prezinte la sediul organului judiciar în termen de maxim 2 ore de la înştiinţare,
iar în caz de neprezentare organul de cercetare sau procurorul numesc un avocat din oficiu.
Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta în condiţii
care să asigure confidenţialitatea. Reţinerea se dispune de organul de cercetare sau de
procuror prin ordonanţă care trebuie să cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii,
ziua și ora la care începe măsura precum și ziua, ora la care reţinerea se sfârşeşte.
Pe perioada reţinerii organul de cercetare penală sau procurorul are dreptul să procedeze
la fotografierea și luarea amprentelor suspectului sau inculpatului reţinut. Împotriva
ordonanţei prin care organul de cercetare sau procurorul a luat măsura reţinerii suspectul sau
inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală înainte de a

70
expira durata reţinerii. Împotriva ordonanţei prin care procurorul a luat măsura se poate face
plângere la procurorul ierarhic superior. Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi
libertăţi în vederea luării măsurii arestării preventive a inculpatului cu cel puţin 6 ore înainte
de expirarea duratei reţinerii acestuia. Persoanei reţinute trebuie să i se comunice în scris sub
semnătură dreptul la asistenţă medicală de urgenţă, precum și dreptul de a face plângere
împotriva plângerii, iar dacă cel reţinut nu poate sau refuză să semneze se va încheia un
proces verbal în acest sens.

Controlul Judiciar
Măsura preventivă neprivativă de libertate, doar restrictivă, care constă în impunerea de
către organele judiciare a unor obligaţii pe care inculpatul trebuie să le respecte pe întreaga
durată a acestei măsuri preventive.
Organul judiciar dispune măsura, în cursul urmăririi penale poate dispune luarea măsurii
controlului judiciar faţă de inculpat - procurorul și judecătorul de drepturi și libertăţi.
În procedura de cameră preliminară, măsura poate fi dispusă de judecătorul de cameră
preliminară în cursul judecăţii măsura poate fi dispusă de instanţa de judecată; condiţia pentru
luarea acestei măsuri este ca ea să fie necesară pentru realizarea scopului prevăzut de art. 202
CPP.

Procedura luării măsurii controlului judiciar - procurorul dispune citarea inculpatului


aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere; inculpatului i se
aduce la cunoştinţă, de îndată, infracţiunea pentru care este suspectat şi motivele luării
măsurii controlului judiciar.
Procurorul dispune luarea măsurii prin ordonanţă motivată care se comunică inculpatului.
Măsura poate fi luată numai după audierea inculpatului în prezenţa avocatului ales sau numit
din oficiu. Împotriva ordonanţei prin care s-a luat măsura, inculpatul poate face plângere în
termen de 48 de ore de la comunicare la judecătorul de drepturi și libertăţi.
Judecătorul fixează termen de judecată în camera de consiliu și dispune citarea
inculpatului, însă neprezentarea acestuia nu-l împiedică pe judecător să dispună asupra
măsurii luate de procuror. Atunci când inculpatul este prezent, judecătorul îl audiază în
prezenţa avocatului și cu participarea procurorului. Judecătorul poate revoca măsura dacă s-au
încălcat dispoziţiile legii care reglementează condiţiile de luare a acestei măsuri.
Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa poate dispune prin încheiere motivată
luarea măsurii controlului judiciar la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.
Ascultarea inculpatului prezent este obligatorie și tot obligatorie este prezenţa avocatului și a
procurorului.

Conţinutul controlului judiciar ( art. 215 CPP)


Pe perioada cât se află sub control judiciar inculpatul trebuie să respecte următoarele
obligaţii pe care organul judiciar poate să i le impună:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau la judecător ori de câte ori este
chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura cu privire la schimbarea
locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea conform programului
de supraveghere întocmit de organul de poliţie.
Organul judiciar care a dispus măsura poate să impună inculpatului ca pe timpul
controlului judiciar să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială fixată de organul judiciar fără
încuviinţarea prealabilă a acestuia;

71
b) să nu se deplaseze în anumite locuri stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze
numai în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată, de alţi
participanţi la infracţiune, de martori, de experţi sau de alte persoane desemnate de organele
judiciare și să nu comunice cu acestea direct sau indirect;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activităţi în exercitarea căreia a
savârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control sau de tratament medical mai ales în scopul
dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organe judiciare;
j) să nu deţină, să nu folosească, să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.

În ordonanţă sau în încheierea prin care s-a dispus luarea măsurii trebuie prevăzute în
mod expres obligaţiile ce au fost stabilite în sarcina inculpatului și i se atrage atenţia ca în caz
de încălcare cu rea credinţă a obligaţiei măsurii controlului judiciar se poate înlocui cu măsura
arestului la domiciliu sau cu măsura arestării preventive.
Dacă în cadrul obligaţiei de a nu depăşi o anume limită teritorială s-a impus inculpatului
interdicţia de a nu părăsi ţara sau o anumită localitate atunci câte o copie a ordonanţei,
respectiv a încheierii se va comunica unităţii de poliţie în raza căreia locuieşte inculpatul
precum și serviciului public comunitar de evidenţă a populaţiei, poliţiei de frontieră și
inspectoratului pentru imigrări în situaţia celui care nu e cetăţean român.

Înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestului la domiciliu sau cu măsura


arestării preventive se dispune de judecătorul de drepturi și libertăţi, de judecătorul de cameră
preliminară sau de instanţă în următoarele 2 situaţii :
a) în cazul în care pe durata măsurii inculpatul încalcă cu rea credinţă obligaţiile care îi
revin;
b) există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis cu intenţie o nouă infracţiune
pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa.
Organele judiciare care au dispus măsura pot să schimbe conţinutul controlului judiciar în
sensul că pot impune noi obligaţii pentru inculpat sau pot dispune înlocuirea sau încetarea
unora dintre obligaţii dacă apar motive temeinice care justifică aceasta.

Controlul judiciar pe cauţiune ( art. 216, 217 CPP)

Este o măsură preventivă restrictiva de libertate și poate fi dispusă de procuror sau


judecătorul de drepturi și libertăţi în cursul urmăririi penale, de judecătorul de cameră
preliminară și de către instanţa de judecată. Pentru a putea fi dispusă această măsură trebuie
întrunite cumulativ următoarele condiţii: 1) dacă există una dintre situaţiile prevăzute de art.
223 care reglementează măsura arestării preventive și dacă din probe rezultă suspiciunea
rezonabilă că inculpatul a comis o infracţiune din cele prevăzute în art. 223 alin. 2 care
reglementează măsura arestării preventive.
2) luarea acestei măsuri este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art. 202
CPP.
3) inculpatul depune o cauţiune a cărei valoare este stabilită de către organele judiciare.

72
Conţinutul măsurii constă în depunerea unei sume de bani determinate, la dispoziţia
organului judiciar dar pe numele inculpatului, sau în constituirea unei garanţii reale mobiliare
ori imobiliare în limitele unei sume de bani determinate în favoarea organului judiciar care a
dispus măsura. Valoarea cauţiunii este de cel puţin 1000 lei și se determină în raport cu
gravitatea acuzaţiei, cu situaţia materială și obligaţiile legale ale inculpatului. Pe perioada
măsurii, inculpatul trebuie să respecte obligaţiile prevăzute în art. 215 alin.1 și se poate
impune respectarea unei sau mai multor obligaţii prevăzute de art. 215 alin. 2.
Cauţiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal şi respectarea de către
acesta a obligaţiilor ce au fost impuse. Instanţa de judecată dispune confiscarea cauţiunii dacă
măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau
arestării preventive. În toate celelalte cazuri, instanţa, prin hotărâre, dispune restituirea
cauţiunii. În cazul în care se dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul dispune și
restituirea cauţiunii.
Judecătorul de drepturi și libertăţi, judecătorul de cameră preliminară și instanţa, la
cererea procurorului poate să dispună înlocuirea acesteia, cu măsura arestului la domiciliu, în
următoarele situaţii:
a) dacă pe durata măsurii, inculpatul încalcă cu rea credinţă obligaţiile ce-i revin;
b) dacă există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis o nouă infracţiune pentru care
s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii împotriva sa.

Arestul la domiciliu ( art. 218-222 CPP)

Această măsură restrictivă de libertate poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și


libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de articolul 223 CPP care reglementează arestarea preventivă
și dacă luarea acestei măsuri e necesară și suficientă pentru realizarea scopurilor prevăzute de
art. 2 CPP.
Criteriile ce trebuie avute în vedere la îndeplinirea condiţiilor necesare pentru luarea
acestei măsuri sunt:
- gradul de pericol al infracţiunii,
- scopul măsurii,
- sănătatea,
- vârsta,
- situaţia familiară,
- alte împrejurări privind persoana împotriva căreia se ia măsura.
Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea
rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru al familiei sau care a fost
condamnat anterior definitiv pentru infracţiunea de evadare.
Persoanei faţă de care s-a dispus această măsură trebuie să i se comunice drepturile
prevăzute în articolul 83:
- dreptul de a fi încunoștințat un membru al familiei despre luarea măsurii;
- dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita înlocuirea sau revocarea acestei
măsuri cu o alta măsura preventivă.

Procedura de luare a măsurii


Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți o propunere motivată de luare a
măsurii arestului la domiciliu împreună cu dosarul cauzei.
Judecătorul fixeaza termen de soluționare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de
la înregistrarea propunerii și dispune citarea inculpatului, iar neprezentarea acestuia nu-l
împiedică pe judecător să soluționeze propunerea.

73
Dupa audierea inculpatului prezent, judecătorul poate admite sau respinge propunerea
procurorului prin încheiere motivată. Dacă respinge, judecătorul poate, prin aceeași încheiere,
să dispună măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune. În aceleasi
condiții, judecătorul de cameră preliminară sau instanța pot dispune arestul la domiciliu la
cererea procurorului sau din oficiu.

Conținutul măsurii- măsură constă în obligația impusă inculpatului pe o perioada


determinată de a nu părăsi imobilul în care locuiește fără permisiunea organului judiciar care
a dispus măsura și de a se supune unor restricții stabilite de organul judiciar.
Pe durata arestului la domiciliu,inculpatul are următoarele obligații:
- să se prezinte în fața organului de urmărire penală ori de câte ori este chemat
- să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membrii familiei acesteia, cu alti
participanți la infracțiune, cu martori, experți și alte organe.
Organul judiciar care a dispus măsura poate să dispună ca pe durata arestului la domiciliu
să poarte un dispozitiv de supraveghere.
Pe durata măsurii, inculpatul poate parăsi imobilul în care locuiește pentru a se prezenta
în fața organului judiciar la chemarea acestuia.
La cererea scrisă și motivată a inculpatului, judecătorul care a dispus măsura poate să-i
permită acestuia să părăsească imobilul pentru a se prezenta la locul de munca, la cursuri de
învățământ sau de pregătire profesională sau pentru procurarea mijloacelor de existență dacă
acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime ale inculpatului.
În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul pe o durata
de timp strict necesară, informând imediat după aceasta organul de supraveghere și organul
care a dispus măsura.
Organul desemnat cu supravegherea inculpatului verifică periodic respectarea măsurii și
dacă constată încalcarea de către inculpat a obligațiilor, sesizeaza pe procuror în cursul
urmăririi penale și pe judecătorul care a dispus măsura.
Pentru supravegherea respectării acestei măsuri, organul de poliție poate să patrundă în
imobilul în care se execută măsura fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc
cu acesta.
Organul judiciar care a dispus măsura, la cererea procurorului sau din oficiu, poate
dispune înlocuirea măsurii de arest la domiciliu cu cea a arestului în aceleasi situații în care
poate înlocui măsura controlului judiciar cu măsura arestului la domiciliu.

Durata măsurii arestului la domiciliu


În cursul urmăririi penale arestul la domiciliu poate fi dispus pe o durată de cel mult 30
de zile. Măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale numai în caz de necesitate, dacă
se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Fiecare
prelungire nu poate depăși 30 de zile, iar durata maximă a arestului la domiciliu în cursul
urmăririi penale este de 180 de zile.
Prelungirea arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale, poate fi dispusă de
judecătorul de drepturi și libertăți. Judecătorul trebuie să fie sesizat în vederea prelungirii
măsurii de către procuror prin propunere motivată însoțită de dosarul cauzei cu cel puțin 5
zile înainte de a expira durata acesteia.
Judecătorul fixează termen de soluționare a propunerii în camera de consiliu mai înainte
de a expira durata măsurii și dispune citarea inculpatului, iar participarea procurorului este
obligatorie. Judecătorul poate admite sau respinge propunerea prin încheiere motivată.
În cursul judecății măsura este nelimitată în timp, pe tot parcursul procesului penal, totuși
cu 2 limitări și anume : în cursul judecății în prima instanță, până la împlinirea duratei
maxime a pedepsei prevăzute de lege, iar în apel dacă durata măsurii a atins durata pedepsei

74
pronunțată în hotărârea de condamnare, situații care reprezintă cazuri de încetare de drept a
măsurii.
Organul judiciar care a dispus măsura, la cererea motivată a procurorului sau din
oficiu, poate să dispuna înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestarii preventive în
următoarele 2 situații:
a) dacă inculpatul a încălcat cu rea-credință măsura sau obligațiile care îi revin;
b) există suspiciunea rezonabilă ca inculpatul a săvârșit cu intenție o noua infracțiune
pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa.

Arestarea preventivă ( art. 223-240 CPP)

Aceasta măsura privativă de libertate poate fi luată în cursul urmăririi penale de către
judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de camera preliminara de către judecătorul de
camera preliminara, iar în cursul judecății de către instanță.
Pentru luarea acestei măsuri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1) numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă ca inculpatul a săvârșit o
infracțiune;
2) exista una dintre următoarele situații:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de
la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un
martor, un expert sau încearcă să distrugă, să altereze, să ascundă sau să sustragă mijloace
materiale de probă sau să determine o alta persoană să aibă un astfel de comportament.
c) inculpatul exercită presiunii asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o
înțelegere frauduloasă cu aceasta.
d) exista suspiciunea rezonabilă ca, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva
sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o noua infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi
infracțiuni.
Măsura arestarii preventive a inculpatulului poate fi luată și dacă din probe rezultă
suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit una dintre următoarele infracțiuni prev. în art 233
alin (2) din CPP și anume: o infracțiune intenționată contra vieții; o infracțiune prin care s-a
cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane; o infracțiune contra securității
naționale; o infracțiune de trafic de stupefiante, de persoane, acte de terorism, spălarea
banilor, falsificare de monede, santaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj; o
infracțiune de corupție sau o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5
ani sau mai mare.
La luarea măsurii arestarii preventive trebuie avute în vedere următoarele criterii:
evaluarea gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului,
a mediului din care provine inculpatul, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privind
persoana inculpatului, de natură să conducă la constatarea ca privarea de libertate este
necesară pentru a înlatura o stare de pericol pentru ordinea publică.

Luarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale.


Procurorul, dacă apreciază ca sunt întrunite condițiile legii, întocmește o propunere
motivată de luare a măsurii arestării preventive față de inculpat cu indicarea temeiului de
drept. Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi și libertăți
care stabilește termen de soluționare a propunerii, iar în cazul în care inculpatul se află în stare
de reținere, termenul trebuie stabilit înainte de a expira durata reținerii.
Termenul se comunică procurorului și avocatului inculpatului căruia i se pune la
dispoziție, la cerere, dosarul cauzei pentru studiu. Soluționarea propunerii se face numai în

75
prezența inculpatului în afară de cazul în care inculpatul este dispărut, se sustrage sau din
cauza stării de sănătate sau din cauză de forță majora, nu se poate prezenta la judecător.
În toate cazurile este obligatorie asistența juridică a inculpatului, iar participarea
procurorului este de asemenea obligatorie. Judecătorul trebuie să îl audieze pe inculpat despre
fapta de care este acuzat.
Dacă apreciază ca sunt întrunite condițiile legii, judecătorul admite propunerea
procurorului și dispune prin încheiere motivată arestarea preventivă a inculpatului. Arestarea
preventivă poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile, iar durata reținerii pentru 24 de ore nu
se deduce din durata arestării preventive.
Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile legii pentru arestarea preventivă,
judecătorul respinge prin încheiere motivată propunerea procurorului și dispune punerea în
libertate a inculpatului reținut. Judecătorul, dacă sunt întrunite condițiile legii, poate să
dispună aplicarea uneia din celelalte măsuri preventive și anume: măsura controlului judiciar,
a controlului judiciar pe cauțiune sau a arestului la domiciliu. După luarea măsurii,
inculpatului i se aduc la cunoștință motivele pentru care s-a dispus măsura și de îndată se
încunoștințează despre luarea măsurii un membru al familiei inculpatului sau o alta persoana
desemnată de inculpat.
În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă, judecătorul emite de îndata
mandatul de arestare. Dacă prin încheiere s-a dispus arestarea preventivă a mai multor
inculpați, se emite cate un mandat pentru fiecare dintre ei.
Mandatul de arestare preventivă trebuie să cuprindă: instanța din care face parte
judecătorul care a dispus luarea măsurii, data emiterii mandatului, numele, prenumele și
calitatea judecătorului care a emis mandatul, datele de identitate ale inculpatului, durata
pentru care s-a dispus măsura, arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, temeiurile
concrete care au determinat luarea măsurii, ordinul de a fi arestat inculpatul, indicarea locului
unde va fi detinut inculpatul arestat preventiv, semnătura judecătorului și semnătura
inculpatului prezent.
Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul înaintează
un exemplar al mandatului persoanei arestate și un alt exemplar organului de poliție, care la
rândul sau preda exemplarul administrației locului de deținere.
Când mandatul s-a emis în lipsa inculpatului, judecătorul înmânează 2 exemplare
originale organului de poliție de la domiciliul sau reședința inculpatului, iar dacă inculpatul nu
are domiciliul, sau reședinta în Romania, atunci cele 2 exemplare se înaintează organului de
poliție în raza teritorială a căruia se află instanța de judecată.
În continuare, organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat,
căreia îi preda un exemplar al mandatului și o conduce în cel mult 24 de ore în fața
judecătorului care a emis mandatul.
În vederea executării mandatului, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau
reședința oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum și în sediul oricărei persoane
juridice fără încuvințarea reprezentantului legal, dacă există indicii temeinice din care să
rezulte bănuiala rezonabilă ca persoana din mandat se afla în locuința, reședința sau sediul
respectiv.
Atunci când persoana menționată în mandat nu a fost găsită, organul de poliție încheie un
proces verbal și îl inștințează pe judecătorul care a emis mandatul, precum și organele
competente pentru darea în urmărire și consemn la punctele de frontieră.
Prelungirea arestării preventive în cursul urmăriri penale - poate fi dispusă dacă
temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate a
inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii. Prelungirea arestarii
preventive poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți.
Prelungirea arestarii se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care

76
supraveghează urmărirea penală. Prelungirea arestării preventive se poate dispune pentru o
perioadă de cel mult 30 de zile.
Judecătorul poate acorda în cursul urmăririi penale și alte prelungiri, însă fiecare
prelungire nu poate depăși 30 de zile.
Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen
rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile.
Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile legii, judecătorul respinge prin încheiere
propunerea de prelungire şi poate să dispună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura
controlului judiciar, a controlului judiciar pe cauţiune sau a arestului la domiciliu.

Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară.


Și în cursul judecății - arestarea preventivă poate fi dispusă de judecătorul de cameră
preliminară sau de către instanța de judecată din oficiu sau la propunerea motivată a
procurorului pentru o perioadă de cel mult 30 de zile pentru aceleași temeiuri și în aceleași
condiții ca și arestarea preventivă dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți.
În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul din oficiu verifica periodic,
dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii și
dispune fie menținerea măsurii preventive față de inculpat, fie dispune revocarea măsurii și
punerea în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.
Când procurorul dispune trimiterea în judecata a inculpatului față de care s-a dispus o
măsura preventivă, rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei se înainteaza judecătorului de
cameră preliminară cu cel puțin 5 zile înainte de a expira durata măsurii.
În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară
verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive, și dacă constată că temeiurile care au
determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică măsura preventivă,
dispune prin încheiere motivată menținerea măsurii, iar dacă, constată ca au încetat temeiurile
care au determinat luarea măsurii și nu exista temeiuri noi, dispune revocarea măsurii.
Judecătorul de cameră preliminară înainteaza dosarul instanței de judecata, iar instanța în
tot cursul judecății, din oficiu trebuie să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă
subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive față de inculpat.
În cursul judecății, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depași un
termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumatătea maximului special prevăzut de lege
pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată. În toate cazurile, durata
arestării preventive nu poate depăși, în cursul judecății, 5 ani.
La expirarea acestor termene, instanța de judecata poate dispune luarea unei alte măsuri
preventive în condițiile legii. Aceste termene curg de la data sesizarii instanței de judecata în
cazul inculpatului arestat preventiv sau de la data punerii în executare a mandatului de
arestare, atunci când față de inculpat s-a dispus arestarea preventivă în lipsă.

Dispoziții speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor


Față de suspectul/inculpatul minor, se pot dispune măsurile preventive care pot fi dispuse
față de suspectul sau inculpatul major, cu unele derogări/completări.
Reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse față de un suspect, inculpat minor, în mod
excepțional, numai dacă efectele pe care privarea de liberate le-ar avea asupra personalității și
dezvoltării minorului, nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii.
La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestarii preventive, trebuie să se aiba în
vedere vârsta inculpatului de la data cand se dispune luarea, prelungirea sau menținerea
acestei măsuri.
Când s-a dispus reținerea sau arestarea preventivă a unui minor, este obligatorie
încunoștințarea reprezentantului legal al acestuia sau persoana în îngrijirea căreia se afla

77
minorul. Regimul special de deținere al minorilor este reglementat prin legea privind
executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul urmăriri penale.

Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăriri


penale.
În situația în care măsura arestării preventive se dispune față de un inculpat în a cărui
ocrotire se află un minor, o persoană care datorită vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de
ajutor, judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestarii preventive, are
obligația să încunoștințeze autoritatea competentă în vederea luării măsurilor legale de
ocrotire pentru persoana respectivă.
Tratamentul medical sub paza permanenta
În situația în care pe baza actelor medicale se constata că cel arestat preventiv suferă de o
boala care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a administrației naționale a penitenciarelor,
administrația locului de deținere dispune efectuarea tratamentului sub paza permanentă în
rețeaua medicală a ministerului sănătății. Timpul în care inculpatul este internat sub paza
permanentă, intră în durata arestării preventive.

Căile de atac împotriva incheierilor prin care se dispune asupra măsurilor


preventive.
Împotriva încheierilor prin care, în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și
libertăți dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație
în termen de 48 de ore de la pronunțare sau de la comunicare.
Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea
atacată și se înaintează împreuna cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la
instanța ierarhic superioară în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestația formulată de inculpat se soluționeaza în termen de 5 zile de la înregistrare.
Contestația formulată de procuror se soluționează înainte de a expira durata măsurii
preventive dispuse anterior. Soluționarea se face în prezența inculpatului, cu participarea
procurorului și a apărătorului inculpatului.
Judecătorul sesizat cu contestația, o poate admite sau o poate respinge, iar dacă respinge
contestația inculpatului, poate să dispuna înlocuirea măsurii preventive, cu o altă măsura
preventivă mai ușoară.
Împotriva încheierilor prin care judecătorul de camera preliminară dispune asupra
măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot face contestație în termen de 48 de ore.
Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat încheierea atacată
și se înaintează împreună cu dosarul cauzei judecătorului de cameră preliminară de la instanța
ierarhic superioară.
Împotriva încheierilor prin care instanța dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul
și procurorul, pot formula contestație în termen de 48 de ore. Contestația se depune la instanța
care a pronunțat încheierea atacată și se înainteaza instanței ierarhic superioare, care trebuie să
o soluționeze în ședinta publică.

Măsuri de siguranta cu caracter medical


Aceasta măsură poate fi dispusă prin încheiere motivată de judecătorul de drepturi și
libertăți în cursul urmăririi penale, de judecătorul de cameră preliminară și de instanța de
judecata.
Măsura poate fi dispusă față de suspectul sau inculpatul care se afla în situațiile prevăzute
de art. 109 Cod Penal adică, dacă din cauza unei boli inclusiv cea provocată de consumul
cronic de alcool sau alte substanțe psiho-active, prezintă pericol pentru societate.
Măsura constă în obligarea suspectului sau inculpatului să urmeze în mod regulat

78
tratamentul medical prescris de un medic de specialitate până la însănătoșire sau până la
obținerea unei ameliorari care să înlăture starea de pericol.
În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, procurorul dacă
apreciază că se întrunesc condițiile legii, înaintează judecătorului o propunere motivată de
luare față de suspect/ inculpat, a măsurii obligării provizorii la tratament medical. Propunerea
trebuie să fie însoțită de expertiza medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării
măsurii.
Judecătorul, primind propunerea, fixeaza termen de soluționare de cel mult 5 zile și
dispune citarea suspectului sau inculpatului. Participarea procurorului și a apărătorului sunt
obligatorii. La soluționarea propunerii suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un
medic desemnat de suspect sau inculpat, care poate pune concluzii judecătorului și poate să
participe la alcătuirea planului terapeutic. Dacă admite propunerea, judecătorul dispune
obligarea provizorie la tratament medical. Dacă după ce s-a dispus măsura s-a produs
însănătoșirea suspectului/ inculpatului sau a intervenit o ameliorare a bolii, atunci judecătorul
care luat măsura dispune, la cererea suspectului, inculpatului, a medicului, a procurorului sau
a unui membru al familiei inculpatului, ridicarea măsurii luate.
În cursul judecății în prima instanța și în apel, la propunerea procurorului sau din oficiu,
inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanța de juedecată.
Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea credința măsura obligarii provizorii la
tratament medical, judecătorul dispune la propunerea procurorului sau a medicului de
specialitate, internarea medicala provizorie a suspectului sau inculpatului .
Internarea medicala provizorie - aceasta măsura poate fi dispusa de judecătorul de
drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară și de instanța de judecată.
Măsura poate fi dispusa dacă suspectul sau inculpatul este bolnav mintal sau consumator
cronic de substante psiho-active și dacă luarea măsurii este necesară pentru a înlatura un
pericol concret și actual pentru siguranța publică.
Măsura consta în internarea provizorie nevoluntara a suspectului/ inculpatului într-o
unitate specializată de asistență medicală până la însănătoșire sau până la ameliorarea stării de
sănătate, care înlătură starea de pericol ce a determinat luarea măsurii.
Procedura de aplicare a măsurii internarii este aceeași ca și în cazul măsurii obligării la
tratament medical.

Test de autoevaluare:
1. Întrebare: Care dintre organele judiciare penale poate dispune măsura arestării preventive?
Răspuns: Judecătorul de drepturi și libertăți în timpul urmăririi penale, judecătorul de cameră
preliminară în procedura de cameră preliminară, sau de către instanșa de judecată,
în faza cercetării judecătorești.

2. Întrebare: Care sunt cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Grilă Măsura reţinerii suspectului sau inculpatului durează:


rezolvată
a)cel mult 3 zile;
b)cel mult 24 ore;
c)cel puţin 12 ore.

4. Grilă de Durata măsurii preventive a arestării preventive a inculpatului nu poate poate

79
rezolvat depăşi:
a) 30 de zile în cursul urmăririi penale
b) 180 de zile în cursul procesului penal
c)29 de zile ăn cursul urmăririi penale
5. Speţă Inculpatul A.B. solicită revocarea măsurii arestării preventive, motivând că a
rezolvată intervenit decesul fratelui său, coinculpat in proces, deces care a condus către
existenţa unei puternice suferinţe psihice.
Împrejurarea prezentată în speţă poate justifica înlocuirea măsurii arestării
preventive?
Nu, împrejurarea decesului fratelui inculpatului nu poate fi privită ca o schimbare a
temeiurilor care au determinat arestarea şi nu justifică înlocuirea ei.

6. Speţă de Inculpatul A.B. face o nouă cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive,
rezolvat deşi nu s-au schimbat temeiurile de fapt şi de drept care au condus la luarea
acestei măsuri, iar inculpatul invocă exact aceleaşi motive şi împrejurări pe
care instanţa de recurs le considerase nerelevante pentru admiterea cererii.
Este posibilă reiterarea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive? Noua
cerere va fi admisă sau respinsă?Motivaţi.

80
Modulul XIII.

MĂSURILE ASIGURATORII, RESTITUIREA LUCRURILOR,


RESTABILIREA SITUAȚIEI ANTERIOARE

Unitatea de învăţare:
1. Măsurile asigurătorii
2. Restituirea lucrurilor
3. Restabilirea situației anterioare

Timp alocat: 2h
Bibliografie:
1. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura
Universul juridic, 2014 , p. 654-668
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 150-156
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 289-299

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


definiţi dreptul măsurile asigurătorii
descrieți condițiile și precedura luării măsurilor asiguratorii
precizați când și în ce condiții se dispune restituirea lucrurilor și restabilirea situației
anterioare

Măsurile asiguratori (reglem. art. 249-256 CPP)

Măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale cu caracter real și constau în


indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra
acestora în scopul evitarii, ascunderii, distrugerii, înstrăinarii sau sustragerii de la urmărire a
bunurilor care pot face obiectul confiscarii sau care pot servi la garantarea executarii pedepsei
amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a repararii pagubelor produse prin infracțiune.
Bunurile supuse acestei măsuri nu pot fi înstrainate sau grevate cu sarcini și Codul Penal
incrimineaza faptele de sustragere de sub sechestru și pe cele de rupere de sigilii legal
aplicate.
Măsurile asiguratorii au o funcționalitate numai asiguratorie, nu și reparatorie și de aceea
ele nu reprezinta acoperirea pagubei, iar instanța trebuie să oblige pe inculpat și pe partea
responsabila civilmente prin hotărâre judecătoreasca, să acopere prejudiciul produs prin
infracțiune.
Măsurile asiguratorii pot fi dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, de judecătorul

81
de cameră preliminară și de instanța de judecată. Procurorul dispune măsura prin ordonanță,
iar judecătorul prin încheiere. Măsurile asiguratorii pentru garantarea executarii amenzii se
pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
Măsurile asiguratorii dispuse în vederea confiscarii se pot lua asupra bunurilor
suspectului sau inculpatului, ori asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia
cărora se afla bunurile ce urmează a fi confiscate.
Măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei produsă prin infracțiune și pentru
garantarea executarii cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau
inculpatului și a persoanei responsabile civilmente.
De regula măsurile asiguratorii sunt facultative și sunt obligatorii doar în cazul în care
persoana vătămată este o persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă.
Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități, instituții publice sau unei alte
persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.
Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinirea
acesteia, suspectul/ inculpatul sau orice persoană interesata poate face contestatie în termen de
3 zile de la data comunicarii ordonanței prin care s-a luat măsura asigurătorie la judecătorul de
drepturi și libertăți.
Soluționarea contestației se face în camera de consiliu cu citarea celui care a facut
contestația și judecătorul se pronunța prin încheiere motivată, care este definitivă.
Ordonanța de luare a măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire de către organele de
cercetare penală. Codul de procedură penală are reglementări distincte privind sechestrul,
poprirea și notarea sau înscrierea ipotecară.
Sechestrul asigurator este măsura cel mai frecvent utilizată și ea se aplică asupra
bunurilor mobile. Procedura sechestrului, valorificarea bunurilor mobile sechestrate, precum
și contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile, este reglementată în mod amănunțit
în art. 252, 2521, 2522, 2523,2524 CPP.
Organul care aplică sechestrul încheie un proces verbal despre toate actele efectuate,
descriind în mod amănunțit bunurile sechestrate cu indicarea valorii lor. Un exemplar al
procesului verbal se lasa persoanei asupra bunurilor cărora s-a aplicat sechestrul, iar în lipsa
acestora, celor cu care locuiește sau administratorului, portarului, un alt exemplar al
procesului verbal se înaintează organului judiciar care a dispus luarea măsurii.
Poprirea este o modalitate specifica a sechestrului care consta în indisponibilizarea
sumelor de bani datorate suspectului sau inculpatului.
Sumele de bani datorate suspectului sau inculpatului cu orice titlu sau persoanei
responsabile civilmente de către o a 3-a persoana sau de către păgubit, sunt poprite în mâinile
acestora în limitele prevăzute de lege. Aceste sume de bani se consemnează de către debitori
la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea .
Notarea sau înscrierea ipotecară este o alta modalitate a sechestrului care constă în
indisponibilizarea bunurilor imobile. Organul judiciar care a dispus aceasta măsura cere
organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, iar prin îndeplinirea
formalităților de publicitate, aceasta măsură își produce efectele față de terțele persoane.

Test de autoevaluare:
1. Întrebare: În ce situații măsurile asiguratorii vor fi dispuse de organele de cercetare penală?
Răspuns: Măsurile asiguratorii nu pot fi dispuse de organele de cercetare penală.

2. Întrebare: În ce situații inculpatul poate obține luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor

82
părții responsabile civilmente?
Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Grilă Luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie


rezolvată
a) când prin infracțiune s-a produs un prejudiciu mai mare de 2.000.000 lei iar
acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu

b)în cazul în care prin infracțiune s-a adus o pagubă avutului unei persoane
juridice de interes public
c)în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă

4. Grilă de Restituirea lucrurilor :


rezolvat
a)este dispusă, în faza de urmărire penală, de către procuror sau de către organul
de cercetare penală prin ordonanță;
b)se dispune de către organele de cercetare ale poliției judiciare pri ordonanță;
c)se dispune de către procuror sau de către judecătorul de drepturi și libertăți, în
cursul fazei de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară în procedură
de cameră preliminară, ori de către instanță, în cursul fazei de judecată.

5. Speţă de X, în vârstă de 15 ani, sustrage mai multe bijuterii din casa unor vecini. O
rezolvat parte dintre bijuterii sunt amanetate, X primind pentru aceasta suma de
1.000 de lei cu care și –a cumpărat o consolă. Alte bijuterii sunt vândute prin
intermediul site-ului OLX la prețuri avantajoase unor persoane rămase
neidentificate , suma de 1.500 lei obținută din urma vânzărilor fiind găsită în
casa părinților lui X. Restul bijuteriilor au fost împărțite de X unor colege de
clasă.
Precizați ce măsuri procesuale cu caracter real pot fi dispuse de organele
judiciare.

83
Modulul XIV.
ACTE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE COMUNE : CITAREA,
COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE, MANDATUL DE ADUCERE ,
CHELTUIELILE JUDICIARE. AMENDA JUDICIARĂ. TERMENELE .
NULITĂȚILE.

Unitatea de învăţare:
1. Citarea
2. Comunicarea actelor procedurale
3. Mandatul de aducere
4. Cheltuielile judiciare
5. Amenda judiciară
6. Termenele
7. Nulitățile

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1. AI. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Editura
Universul juridic, 2014 , p. 669-723
2. B. Micu, A.G. Păun, R. Săvoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură, Teste –grilă, Ed. Hamanangiu, 2014 , p. 157-173
3. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală , Universul Juridic, 2014, p. 300-317

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:


indicați forma de comunicare a actelor procedurale
descrieți procedura mandatului de aducere ,
indicați condițile acordării cheltuielilor judiciare.
precizați în ce constă amenda judiciară.
identificați temenele .
identificați categorile de nulități și sancțiunile acestora

Notiunea de act procesual și act procedural.


Actele procesuale și procedurale sunt mijloace juridice prin care se realizează activitatea
procesual penală.
Actele procesuale sunt manifestări de voință ale participanților la proces, prin care se
exercită drepturi, se îndeplinesc dispoziții legale, fiind producătoare de efecte juridice.

84
Sunt acte procesuale: punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive,
încuviințarea de probatorii, trimiterea în judecată, hotărârea judecătorească, etc.
Actele procedurale sunt mijloace prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile
care decurg din actele sau măsurile procesuale. Sunt acte procedurale: ascultarea martorului,
întocmirea și executarea mandatului de arestare, efectuarea unei percheziții.
În procesul penal, fiecare act procesual este realizat prin intermediul unui act procedural.

Citarea (art. 257-263 CPP) este actul procedural prin care o persoană este chemată în
fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată.
Chemarea se face prin citație scrisă. Citarea se poate face și prin notă telefonică sau
telegrafică, încheindu-se în acest sens un proces verbal.
Citarea se poate realiza și prin intermediul poștei electronice sau prin orice mijloc de
mesagerie electronică, însă numai cu acordul persoanei citate.
Organul judiciar poate comunica și oral persoanei prezente termenul următor, aducându-i
la cunoștiință consecințele neprezentarii și întocmindu-se în acest sens în cursul urmăririi
penale un proces verbal care se semnează de persoana astfel citată.
Citarea și comunicarea actelor procedurale se face în plic închis care va purta mențiunea
"pentru justiție, a se înmâna cu prioritate".
Minorul cu vârsta mai mica de 16 ani va fi citat prin intermediul părinților sau tutorelui,
cu excepția cazului în care acest lucru nu este posibil.
Pentru valabilitatea citarii trebuie îndeplinite următoarele condiții :
a) procesul penal să fie început;
b) chemarea să fie dispusă prin ordonanță în cursul urmăririi penală și prin încheiere în
faza de judecată;
c) chemarea persoanei să fie necesară sau obligatorie.
Citația este individuală și trebuie să cuprindă urmatoarele mențiuni prevăzute de art. 258
CPP, și anume: denumirea organului de urmărire penală sau a instanței care emite citația,
sediul emiterii și numărul dosarului, numele și prenumele celui citat, calitatea în care este
citat, precum și indicarea obiectului cauzei, adresa celui citat, ora, ziua, luna și anul, locul de
înfățișare, precum și invitarea celui citat să se prezinte, mențiunea că partea citată poate
consulta dosarul, mențiunea că apărarea este obligatorie (când este obligatorie), sau ca poate
veni însoțit de un aparator ales, consecințele neprezentării în fața organului judiciar și
semnătura celui care emite citația.

Locul de citare
Suspectul sau inculpatul, părțile din proces, precum și alte persoane, se citează la adresa
unde locuiesc. Citarea nu se face la domiciliul legal, ci la adresa unde persoana locuiește
efectiv. Nu este legală citarea la adresa indicata de persoana vătămată .
Dacă adresa unde locuiește nu este cunoscută, persoana va fi citată la adresa locului de
munca prin serviciul de personal al unității la care lucrează.
Nu este legală citarea prin afișare la sediul unității.
Suspectul sau inculpatul are obligația să comunice în termen de cel mult 3 zile organului
judiciar schimbarea adresei unde locuiește.
Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului său ales, dacă nu s-a prezentat
după prima citare legal îndeplinită.
Dacă nu se cunoaște nici adresa unde locuiește și nici locul său de munca, atunci se va
afișa la sediul organului judiciar o înștințare care trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute în
art. 259 alin. 5 CPP.
Bolnavii sau persoanele aflate în spitale, așezăminte medicale sau de asistență socială, se
citează prin administrația acestora.

85
Persoanele private de libertate, se citează la locul de deținere prin administrația acestuia.
Militarii se citează la unitatea din care fac parte prin comandantul acestuia.
Persoanele care fac parte din echipajul unei nave maritime sau fluviale, aflate în cursă,
se citează la capitania portului unde este înregistrata nava.
Dacă suspectul sau inculpatul locuiește în străinatate, citarea se face pentru primul
termen, potrivit normelor de drept internațional penal, aplicabile în relația cu statul solicitant,
iar în lipsa unor asemenea norme, citarea se face prin scrisoare recomandată.
Personalul misiunilor diplomatice și cetățenii romanii, trimiși să lucreze în cadrul
organizațiilor internaționale și membrii de familie care locuiesc cu ei, precum și cetățenii
români aflați în străinatate în interes de serviciu, se citează prin intermediul societăților care i-
au trimis în străinatate.
În cazul persoanelor aflate în străinatate, citația trebuie primită de aceste persoane cel
mai tarziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfătișare.
Autoritățile publice, instituțiile și alte persoane juridice se citează la sediul acestora.
Citarea prin intermediul poștei electronice se face la adresa electronică indicată organului
judiciar de către persoana citată sau de către reprezentantul ei.

Înmânarea citațiilor
Comunicarea citațiilor se face din oficiu prin agenții procedurali ai organelor judiciare
sau prin orice salariat al acestora, prin intermediul poliției locale, prin serviciu postal sau de
curierat, iar aceste persoane sunt obligate să îndeplinească procedura de citare și să comunice
dovezile de îndeplinire a acesteia organului judiciar care a emis citația.
De regula citația se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire.
Dacă persoana citată refuză să primeasca citația, agentul procedural va afișa pe ușa
destinatarului o înștințare încheind un proces verbal cu privire la împrejurările constatate.
Dacă persoana citată primeste citația, dar refuză sau nu poate să semneze dovada de
primire, agentul procedural trebuie să încheie un proces verbal despre aceasta împrejurare.
Dacă scrisoarea recomandată prin care este citat un suspect sau inculpat care locuiește în
străinatate, nu poate fi înmanata, atunci citația se va afișa la sediul parchetului sau instanței
care a emis citația.
Citația destinată unei instituții, unei autorități publice sau altei persoane juridice, se predă
la registratură sau funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței.
Când citarea se realizează prin intermediul poștei electronice, persoana care realizează
citarea trebuie să întocmeasca un proces verbal.
Dacă persoana citata nu se află acasă, agentul procedural înmânează citația soțului, unei
rude sau oricărei persoane care locuiește cu persoana citată sau care îi primește în mod
obișnuit corespondența.
Dacă persoana citată locuiește într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel,
în lipsa persoanelor îndreptățite să primească citația, aceasta se predă administratorului sau
portarului.
Dacă pe citație nu este indicat apartamentul sau camera în care locuiește persoana citată,
agentul procedural este obligat să facă investigații, pentru a afla aceasta, iar dacă investigațiile
rămân fără rezultat, agentul trebuie să afișeze citația pe ușa principală a cladirii și să încheie
un proces verbal despre împrejurările care au făcut imposibila înmânarea citației.
Citația nu se înmâneaza unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsită de discernământ.
Persoana care primește citația, trebuie să semneze dovada de primire și agentul
procedural trebuie să certifice identitatea și semnatura.
Atunci când nicio persoana dintre cele îndreptățite să primeasca citația nu este găsită,
agentul procedural afișează pe ușa locuinței persoanei citate o înștințare.
Atunci când comunicarea citației nu se poate face pentru ca imobilul nu există, este

86
nelocuit sau destinatarul nu mai locuiește în imobilul respectiv, agentul procedural trebuie să
întocmească un proces verbal în care să menționeze situațiile constatate și să trimită apoi
procesul verbal organului judiciar care a dispus citarea.
În cursul judecății neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare numai dacă
partea lipsă la termenul la care s-a produs încălcarea legii, o invocă la termenul următor la
care este prezentă sau este legal citată, operând astfel dispozițiile care privesc sancțiunea
nulității relative.
Încălcarea dispozițiilor legii cu privire la procedura de citare, poate fi invocată de către
procuror, de partea lezată, de celelalte părți ori din oficiu numai la termenul la care ea s-a
produs.

Mandatul de aducere (art. 265-267 CPP)


Aducerea cu mandat este o măsura de constrângere care constă în obligația impusă
persoanei de a se lasa condusă în fața organului judiciar care a dispus măsura, însoțită fiind de
persoana care a primit ordinul să execute măsura.
O persoana poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau în fața instanței pe
baza unui mandat de aducere dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele 2 condiții :
a) dacă persoana fiind anterior citata nu s-a prezentat, în mod nejustificat;
b) ascultarea ori prezența persoanei este necesară.
De asemenea, persoana poate fi adusă cu mandat de aducere și atunci când nu a fost
posibilă comunicarea citației și împrejurările indica fara echivoc că persoana se sustrage de la
primirea citației. Excepția de la condiția citării anterioare o constituie aducerea cu mandat de
aducere a suspectului sau inculpatului înainte de a fi chemat prin citație, dacă aceasta măsura
se impune în interesul rezolvarii cauzei.
În cursul urmăririi penale, mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire
penală, iar în cursul judecății de către instanță.
În cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără
consimțământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăriri penale, mandatul de aducere
poate fi dispus de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni
competența să judece cauza în prima instanță. Procurorul este cel care formulează o cerere
motivată judecătorului pentru emiterea mandatului de aducere.
Dacă apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul dispune motivat prin încheiere
definitivă admiterea solicitării procurorului și încuviințeaza aducerea persoanei solicitate,
emițând de îndată mandatul de aducere. Dacă apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile legii,
judecătorul dispune prin încheiere definitivă respingerea cererii ca neîntemeiată.
Organul judiciar trebuie să asculte de îndată persoana adusă cu mandat, această persoana
rămânând la dispoziția organului judiciar numai pe perioada impusă de audiere, dar nu mai
mult de 8 ore.
Mandatul de aducere se executa prin organele de cercetare penală și a organelor de ordine
publică. Dacă persoana indicată în mandat refuză să însoțeasca persoana care executa
mandatul, sau încearcă să fugă, acea persoană va fi adusă prin constrângere.
Dacă persoana arătată în mandatul de aducere, nu poate fi adusă din motive de boala,
atunci cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces verbal pe care
îl înaintează organelor de cercetare penală sau instanței.
Executarea mandatului pentru militari se face prin comandantul unității militare.
Activitățile desfășurate cu ocazia executării mandatului de aducere, sunt consemnate într-
un proces verbal care trebuie să cuprindă: numele, prenumele și calitatea celui care îl incheie,
locul unde este încheiat și mențiuni despre activitățile desfășurate.
În vederea realizării procedurii de citare sau a aducerii cu mandat, procurorul sau instanța
au acces direct la bazele electronice de date deținute de organele administrației de stat.

87
Termenele în procesul penal (art. 268-271 CPP)

O condiție de valabilitate a actelor procesuale și procedurale privește timpul în care


trebuie efectuat actul.
Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora pot fi
îndeplinite acte și măsuri procesuale sau procedurale.
Fixarea unor termene, în cadrul procesului penal, are ca scop pe de o parte limitarea în
timp a măsurilor procedurale și pe de alta parte împiedicarea tergiversarii desfășurării
procesului penal, asigurând operativitatea, celeritatea în procesul penal.
În unele cazuri, legea, deși nu prevede o limitare în timp, impune totusi o obligație care se
referă la timp, atunci când utilizeaza expresia "de îndata sau de urgență".
Dacă în privința unor acte, legea nu prevede niciun termen, înseamnă ca acele acte pot fi
îndeplinite oricând.
Clasificarea termenelor:
1) În raport de natura drepturilor și intereselor pe care le ocrotesc, termenele sunt:
- termene procedurale;
- termene substanțiale;
Termenele procedurale sunt intervale de timp fixate pentru a ocroti drepturile și interesele
persoanelor conferite în cadrul procesului penal, cum ar fi termenul de apel.
Termenele substanțiale sunt intervale de timp, determinate de lege pentru ocrotirea unor
drepturi sau interese extraprocesuale. Ele având ca scop disciplinarea în timp a măsurilor
privative sau restrictive de drepturi ale persoanei, cum ar fi termenele privind durata măsurilor
preventive.
2) În raport de organele care le stabilesc, termenele pot fi:
- legale;
- judiciare;
Termenul legal este cel fixat de lege, cum ar fi termenul de apel.
Termenul judiciar este cel fixat de organul judiciar în fața căruia se afla cauza, cum ar fi
termenul de juecata fixat de președintele instanței sau termenul pentru depunerea unui înscris.
Termenele legale nu pot fi modificate, însa cele judiciare pot suferi modificări fără a se
aduce atingere intereselor părților.
3) În raport de efectele pe care le produc, termenele se împart in:
- termene dilatorii;
- termene peremtorii;
- termene orânduitoare;
Termenul dilatoriu sau prohibitiv nu permite efectuarea unui act decât după expirarea
duratei termenului și sancțiunea, în cazul încălcării acestui termen, este nulitatea actului. Este
un asemenea termen intervalul de timp care desparte momentul pronunțării hotărârii
judecătorești de momentul rămânerii definitive a hotărârii pentru că numai după trecerea
acestui termen hotăârea poate fi pusă în executare.
Termenul peremtoriu sau imperativ este termenul înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un
act, este un asemenea termen, termenul de declarare a unei căi de atac. Nerespectarea acestui
termen, atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului procesual și nulitatea actului
tardiv.
Termenul orânduitoriu sau de recomandare este cel care prevede o durata de timp
înauntrul căreia este recomandabil să fie îndeplinit actul procesual sau procedural. Este un
asemenea termen, termenul pentru redactarea hotărârii judecătorești, iar nerespectarea unui
asemenea termen nu atrage sancțiuni procedurale.
4) În raport de factorul timp, termenele sunt:

88
- fixe;
- maxime;
- minime;
Termenul este fix când prevede o durata de timp invariabilă pentru efectuarea actului,
cum ar fi termenul de apel de 10 zile.
Termenul este maxim atunci când indică o durată maxima de timp în care trebuie
efectuată actul. Termenul este minim cand are o durata determinată minimă, care după ce a
fost atinsă permite efectuarea valabilă a unui act.
5) În funcție de modul de calcul, termenele pot fi:
- de succesiune;
- de regresiune;
Termenele de succesiune se calculează în sensul curgerii normale a timpului. Termenele
de regresiune se calculeaza în sensul invers curgerii timpului.
6) In raport cu durata lor, termenele pot fi stabilite:
- pe ore;
- pe zile;
- pe luni;
- pe ani;

Modul de calcul al termenelor - este deosebit după cum termenele sunt substanțiale sau
procedurale.
Calculul termenelor procedurale se face pornind de la ora, ziua, luna și anul prevăzut în
actul care a provocat curgerea timpului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Termenele pe ore și zile se calculeaza conform art. 269 alin (2) CPP pe unități libere de
timp, în sensul ca ora și ziua la care începe să curgă termenul și ora și ziua în care termenul se
împlineste nu intră în durata termenului.
Astfel, un termen de 3 zile care începe să curga luni se împlinește vineri, adică termenul
are 3 zile libere ( marți, miercuri și joi).
Prin urmare, în cazul termenelor procedurale, durata timpului material este mai mare cu
două unități de timp față de termenul procedural propriu-zis. Astfel, un termen de 24 de ore
care începe la data de 09 aprilie ora 11:00, va expira la data de 10 aprilie ora 13:00.
Termenele procedurale pe luni sau ani se calculeaza calendaristic și, conform art 269 alin
(3) CPP, expiră la sfârșitul zilei corespunzătoare a ultimei luni sau la sfârșitul zilei și lunii
corespunzatoare din ultimul an.
Prin urmare, la calculul termenelor pe luni și ani, intră în durata termenului ziua în care
termenul începe să curgă dar nu intră în durata termenului ziua în care se împlinește
termenul.
Astfel, un termen de o lună care începe să curgă pe 9 aprilie, expiră la sfârșitul zilei de 9
mai.
În cazul termenelor procedurale socotite pe luni și ani, dacă ultima zi cade într-o lună ce
nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.
Astfel, un termen de o lună care începe pe 31 martie expira la 30 aprilie.
În cazul în care ultima zi a unui termen procedural cade într-o zi nelucrătoare, termenul
va expira la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează, astfel un termen de 3 zile care
începe să curgă miercuri, expira luni.
Orice act depus la organele judiciare înainte de a expira termenul prevăzut de lege este
considerat ca fiind efectuat în termen.
Legea a prevazut și reguli speciale care se aplica în caz de împiedicare obiectivă. Astfel,
conform art. 270 CPP, este considerat ca fiind în termen actul depus înauntrul duratei de timp
prevazută de lege la administrația locului de deținere, la unitatea militară sau la oficiul poștal

89
prin scrisoare recomandată, chiar dacă a ajuns la organul competent după expirarea
termenului.
Dovada ca actul a fost depus în termen rezultă din înregistrarea făcuta pe actul depus de
către administrația locului de deținere, de unitatea militara și din recipisa oficiului poștal.
De asemenea, dacă un act trebuia efectuat într-un anumit termen și a fost comunicat din
necunoaștere sau din greșeala vadită a expeditorului, înainte de a expira durata termenului,
unui organ judiciar necompetent se consideră ca fiind depus în termen chiar dacă actul ajunge
la organul competent după expirarea termenului fixat.
Actul efectuat de procuror este considerat ca fiind efectuat în termen, dacă data la care a
fost trecut în registrul de ieșire a parchetului, este înăuntrul termenului cerut de lege pentru
efectuarea actului.
O excepție o constituie folosirea căilor de atac care trebuie introduse în termen la instanța
competentă.
În dreptul procesual penal nu exista împrejurări care să atragă suspendarea sau
întreruperea termenelor, totuși prin legi speciale se pot suspenda termenele în caz de
calamitate naturală, în caz de război, de stare de asediu.

Calculul termenelor substanțiale ( termenele privative sau restrictive de libertate).


Calculul termenelor substanțiale pe ore și zile se face potrivit art. 271 CPP pe unități
pline de timp, în sensul că ora sau ziua la care începe și cea la care se sfârșește termenul, intră
în durata acestuia, astfel în cazul reținerii termenul de 24 de ore care a început pe 09 aprilie
ora 08:00, va expira pe 10 aprilie ora 08:00.
În cazul arestării preventive pentru 5 zile, dacă măsura a fost luată pe 9 aprilie, expiră în
ziua de 13 aprilie. În ce privește modul de calcul al termenelor substanțiale pe luni și ani se
aplică dispozițiile art. 186 Cod Penal, în sensul că luna și anul se socotesc împlinite cu o zi
înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. Astfel un termen
substanțial de o lună care începe la data de 9 aprilie, se sfârșește la data de 8 mai.

Consecințele nerespectarii termenului.


Atunci când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste
termen.
Când o măsura procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea
termenului atrage de drept încetarea efectului măsurii. Pentru celelalte termene procedurale se
aplică în caz de nerespectare dispoțitiile referitoare la nulități.

Nulitățile ( art. 280-282 CPP)

Principiul legalității procesuale impune ca actele procesuale și procedurale să fie


îndeplinite cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Persoanele care nesocotesc legalitatea
în desfășurarea procesului penal pot fi trase la răspundere administrativă, civilă sau penală.
În cazul în care actele procesuale și procedurale sunt viciate, o garanție a nerespectării
legii o reprezintă sancțiunile procedurale care sunt mijloace prin intermediul cărora, actele
îndeplinite nelegal devin lipsite de valabilitate.
Orice act viciat prin nesocotirea condițiilor legale, va fi lovit de nulitate care este o
sancțiune procedurală cu caracter general.
Pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea greșită a actelor, legea prevede și alte sancțiuni,
cum ar fi decăderea și inadmisibilitatea prevăzute de art. 412 CPP, iar doctrina recunoaște și
sancțiunea inexistenței.
Decăderea este o sancțiune specifică, care constă în pierderea unui drept subiectiv ca

90
urmare a nerespectării unui termen imperativ. În acest caz, actul efectuat peste termen este
nul.
Operează decăderea ca sancțiune procedurală în cazul în care persoana îndreptățită nu a
declarat apel în termenul prevazut de lege, situație în care este decazută din exercițiul
dreptului procesual.
Decăderea spre deosebire de nulitate se referă la drepturi procesuale și are în vedere un
act care nu mai poate lua ființă pentru ca a expirat termenul prevăzut de lege.
Inadmisibilitatea, spre deosebire de decădere, atrage întotdeauna nulitatea actului efectuat
cu încălcarea legii, iar actul ce a fost declarat inadmisibil nu mai poate fi refăcut.
Este lovit de inadmisibilitate, spre exemplu, apelul declarat de partea civilă cu privire la
latura penală a cauzei.
Inexistența se referă la faptul ca actul inexistent constituie doar o realitate de fapt, este
doar aparența unei existențe juridice, spre deosebire de actul nul care este o realitate juridică,
astfel poate fi considerata ca inexistentă o hotărâre judecătorească întocmita de un procuror
sau de un rechizitoriu întocmit de un student în practică.
Nulitățile sunt considerate cele mai importante sancțiuni procedurale. Prin nulitate fiind
desființate actele întocmite cu nesocotirea legii și anularea actului are drept consecință
considerarea actului ca fără valoare juridică, indiferent de natura încălcării prin care a fost
viciat.
Potriv art. 280 CPP, încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea
procesului penal atrage nulitatea actului în condițiile prevazute expres în CPP. Încălcarea
poate consta în întocmirea unui act contrar cerințelor legii sau poate consta în omisiunea de a
întocmi actul în condițiile legii.

Clasificarea nulităților:
1) după modul de reglementare se disting:
- nulități exprese, care sunt prevăzute de lege pentru fiecare încălcare;
- nulități virtuale care rezultă implicit din lege, din reglementarea generală privind
desfășurarea procesului penal;
Sunt nulități exprese sancțiunile care sunt aplicate în cazul încălcarii normelor
prevăzute în art 281 CPP. Baza legală a nulităților virtuale o constituie art. 2 și art. 282
CPP.
Nulitățile exprese constituie excepția, iar cele virtuale sunt regula.
2) în funcție de întinderea lor, există: nulități totale care atrag anularea intregului act
viciat și nulități parțiale care se aplică numai la o parte din actul viciat.
3) în funcție de felul în care legea permite acoperirea lor prin voința părților sau prin
trecerea unui termen util pentru a fi invocate, nulitățile pot fi: acoperibile care își pierd efectul
dacă nu sunt invocate în timp util și neacoperibile care pot fi invocate oricând.
4) în raport de natura, de modul de aplicare și de efectele pe care le produc, nulitățile
sunt:
- absolute;
- relative;
Nulitățile absolute sunt cele exprese și neacoperibile, iar nulitățile relative sunt cele
virtuale și acoperibile.

Nulitățile absolute.
Intervin în cazul încălcării celor mai importante dispoziții în desfășurarea procesului
penal. Cazurile de nulitate absolută sunt prevăzute expres în art. 281 CPP și anume:
a) încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată;
b) încalcarea dispozițiilor privind competența materială și competența personală a

91
instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei
legal competente;
c) încălcarea dispozițiilor privind publicitatea ședinței de judecată;
d) încalcarea dispozițiilor privind participarea procurorului, atunci cand participarea sa
este obligatorie, potrivit legii;
e) încălcarea dispozițiilor privind prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când
participarea sa este obligatorie potrivit legii;
f) încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau inculpatului,
precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie.

Trăsăturile specifice nulităților absolute:


1) în cazul nulităților absolute, vătămarea pe care o produce încălcarea dispozițiilor
expres prevăzute în art. 181 se prezumă de lege, fără a putea fi contradovedită, iar cel care
invocă nulitatea absolută nu trebuie să facă dovada vătămării;
2) nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părțile din proces, de procuror și
se ia în considerare și din oficiu;
3) nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în niciun mod și poate fi invocată în orice stare
a procesului chiar și prin folosirea căilor extraordinare de atac, în cazurile prev de art. 281 de
la lit. a la lit. d;
În cazurile prev de art. 281 lit. e și f, nulitatea trebuie invocată în anumite termene și
anume:
a) până la încheierea procedurii în cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în
cursul urmăririi penale sau în procedura de cameră preliminară;
b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății;
c) în orice stare a procesului indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, atunci
când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.

Nulitățile relative (art. 2 și 282 CPP)

Nulitatea relativă opereaz în cazul încălcării oricăror dispoziții legale, în afara celor
prevăzute în art. 281 și operează numai în cazul în care prin nerespectarea cerinței legale s-a
adus o vătămare a drepturilor părților sau a subiecților procesuali, vătămare care nu poate fi
înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
Nulitatea relativă operează așadar dacă sunt întrunite cumulativ 3 condiții:
1) să se constate o încălcare a legii, alta decât cele prevăzute de art. 281 CPP;
2) prin încălcare să se producă o vătămare a drepturilor părților sau a subiecților
procesuali principali;
3) vătămarea produsă să nu poată fi înlaturata decât prin anularea actului viciat; prin
urmare, nu orice încălcare formală a legii conduce la anularea actului viciat, astfel nu e lovită
de nulitate : citarea când deși în citația emisă nu s-a indicat numărul casei în care locuiește
inculpatul, totuși agentul procedural a identificat locuința și a realizat procedura de citare.
Trăsăturile specifice nulităților relative:
1) nulitatea relativă trebuie invocată pentru că nu operează din oficiu, iar invocarea o
poate face doar procurorul, suspectul, inculpatul, celelalte părți sau persoana vătămată, iar cel
care invocă nulitatea trebuie să faca dovada existenței unei vătămarii constând în atingerea
unui interes procesual propriu, prin încălcarea legii;
2) nulitatea relativă poate fi acoperită prin voința celui care o poate invoca, ceea ce atrage
valabilitatea actului făcut cu încălcarea legii;
Este cazul inculpatului căruia nu i s-a acordat ultimul cuvânt în cazul dezbaterilor
judiciare și care acceptă aceasta omisiune;

92
Nulitatea relativă se acoperă în 2 situații:
a) persoana interesată nu a invocat nulitatea într-un anumit termen;
b) persoana interesată a renunțat în mod expres la invocarea nulității;

3) nulitatea relativă se invocă într-un anumit termen și anume: în cursul sau imediat după
efectuarea actului sau cel mai tarziu în următoarele termene prevazute în alin. 4 art. 282 CPP:
a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în
cursul urmăririi penale sau în această procedură de cameră preliminară;
b) până la primul termen de judecata cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a
intervenit în cursul urmăriri penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a
vinovăției;
c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a
intervenit în cursul judecății.

Declararea nulității și efectele nulității


Nulitatea se invocă pe cale de excepție de nulitate. Efectul direct al nulității este
ineficienta actului, lipsirea lui de valoare juridică din momentul efectuării actului și nu din
momentul constatării nulității. Acest efect se produce atât în cazul nulităților absolute cât și în
cazul nulităților relative.
Nulitatea fie absolută fie relativă produce și un efect indirect care constă în faptul că
actele îndeplinite ulterior actului ce a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate,
atunci când există o legatură directă între acestea și actul declarat nul.
Organul judiciar care constată nulitatea unui act trebuie să dispună atunci când este
necesar și dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor legii.
În unele situații, actul nul nu trebuie refăcut și nici nu poate fi refăcut, cum ar fi cazul
actului inadmisibil sau actului tardiv.

Test de autoevaluare:
Întrebare: În ce situaţie partea civilă suportă cheltuielile avansate de stat?
.
În situaţia în care i s-au respins total sau în parte pretenţiile civile în
Răspuns: măsura în care cheltuielile au fost determinate de partea civilă.

Întrebare: Care este rolul amenzii judiciare?


.
………………………………………………………………………….
Răspuns: .....................................................................

Grilă Instanţa de judecată aplică amenda judiciară:


. rezolvată
a)prin proces-verbal;
b)prin încheiere;
c)prin ordonanţă.

Grilă de Statul suportă cheltuielile judicare:


. rezolvat
a)în cazul încetării procesului penal pentru amnistie;

93
b)în cazul în care inculpatul a făcut apel şi acesta a fost admis parţial;
c)în cazul retragerii plângerii prealabile.
Speţă Persoana vătămată participă în procesul penal ca parte vătămată şi
. rezolvată se constituie parte civilă solicitând repararea pagubei. În cauză
intervine şi partea responsabilă civilmente în latura civilă. Instanţa de
judecată pronunţă hotărârea prin care obligă inculpatul în solidar cu
partea responsabilă civilmente la repararea pagubei, iar referitor la
plata cheltuielilor judiciare îl obligă doar pe inculpat.
Este legală această hotărâre a instanţei de judecată? Motivaţi.
Nu, hotărârea instanţei de judecată nu este legală, întrucât în condiţiile în
care inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente la
repararea pagubei, şi referitor la plata cheltuielilor judiciare ar fi trebuit să
prevadă obligarea în solidar a inculpatului cu partea responsabilă civilmente.

Speţă de Persoana vătămată participă în procesul penal ca parte vătămată,


. rezolvat fără a se constitui parte civilă. Având în vedere această situaţie,
precizaţi dacă partea responsabilă civilmente poate fi obligată la plata
cheltuielilor judiciare în solidar cu inculpatul. Argumentaţi şi precizaţi
cine va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.

Speţă Inculpatul A.B. era minor la data săvârşirii infracţiunii, însă nici
rezolvată organul de urmărire penală şi nici instanţa de judecată nu au reţinut
acest aspect, astfel încât soluţia a fost pronunţată fără a fi efectuată
ancheta socială/referatul de evaluare.
Ce sancţiune procesuală intervine pentru această situaţie, inculpat
minor cercetat ca major?
Situaţia potrivit căreia nici organul de urmărire penală şi nici instanţa
de judecată nu au reţinut că inculpatul era minor la data comiterii faptei
penale, astfel încât nu a fost efectuată ancheta socială/referatul de
evaluare conduce la constatarea nulităţii absolute a hotărârii pronunţate în
asemenea condiţii.

94