Sunteți pe pagina 1din 14

1.

Introducere

Smogul este o poluare locală intensă de obicei blocată datorită unei inversiuni termice.
Înaintea inventării automobilului, majoritatea smogului provenea datorită arderii cărbunelui și
era atât de grav încât în secolul XIX, la Londra luminile erau aprinse pe la amiază deoarece
smogul întuneca cerul. Arderea combustibililor din motoarele automobilelor este principala sursă
de poluare din majoritatea regiunilor de azi. În prezența luminii solare oxizii de nitrogen și
compușii organici volatili reacționează în atmosferă producând smog fotochimic. Smogul
conține ozon, o formă a oxigenului alcătuită din molecule de trei atomi de oxigen, spre
deosebire de forma normală de doi atomi. Ozonul din atmosfera inferioară este otravă – distruge
vegetația, omoară copacii, irită țesuturile plămânilor și deteriorează cauciucul. Oamenii de știință
măsoară cantitatea de ozon din smog pentru a determina cât de dăunător este acesta. Când nivelul
ozonului este mare, alți poluanți precum monoxidul de carbon sunt de asemenea prezenți în
cantități mari.
În prezența umidității atmosferice, dioxidul de sulf și oxizii de nitrogen se transformă în
acid pur plutind în atmosferă. Acești acizi din aer dăunează plămânilor și atacă orice este făcut
din marmură, piatră sau metal. În orașele din lume acizii din smog erodează artefacte prețioase
precum Parteonul din Atena, Grecia, sau Palatul Taj Mahal din Agra, India. Oxizii de nitrogen și
dioxidul de sulf poluează locurile de la mari distanțe de unde sunt eliberate în aer. Purtate de
vânturi în troposferă, ele pot ajunge la distanțe mari unde cad sub formă de acizi, de obicei ploi
sau ninsori. Asemenea precipitații acide ard frunzele plantelor și fac lacurile prea acide pentru a
susține peștii și alte viețuitoare. Datorită acidificării, speciile sensibile nu mai pot supraviețui în
multe lacuri și râuri precum în estul Statelor Unite.
Smogul strică peisajele și face activitățile umane neplăcute. Pentru cei foarte tineri, foarte bătrâni
și cei care suferă de astm sau boli de inimă, efectele smogului sunt și mai rele. Pot cauza dureri
de cap, amețeli sau dificultăți respiratorii. În cazurile extreme smogul poate duce la îmbolnăviri
în masă sau chiar la moarte, in special datorita otrăvirii cu monoxid de carbon. In 1948, în orașul
siderurgic Donora, Pennsylvania, S.U.A, au murit 19 oameni datorita smogului. În 1952 la
Londra peste 3000 de oameni au murit in renumitele evenimente cu smog numite Fumurile
Londrei, iar in 1962 alți 700 de oameni au murit.
Datorita controalelor poluării mai bune si folosirea mai scăzută a cărbunelui, smogul de
azi nu mai este așa de ucigător. Oricum sub condiții meteorologice adverse, eliberările
accidentale de substanțe toxice pot fi la fel de dezastruoase. Cel mai rău dintre aceste accidente a
avut loc la Bhopal, India, când izocianat de metil, eliberat de o fabrica americană, în timpul unei
inversiuni termice, a cauzat 3300 de morți.
Smogul este un amestec de ceață solidă sau lichidă și particule de fum formate când
umiditatea este crescută, iar aerul este atât de calm încât fumul și emanațiile se acumulează lângă
sursele lor. Smogul reduce vizibilitatea naturală și adesea irită ochii și căile respiratorii, și se știe
că este cauza a mii de decese anual. În așezările urbane cu densitate crescută, rata mortalității
poate să crească în mod considerabil în timpul perioadelor prelungite de expunere la smog, mai
ales când procesul de inversie termică realizează un plafon de smog deasupra orașului.
Smogul fotochimic este o ceață toxică produsă prin interacția chimică între emisiile poluante și
radiațiile solare.
Cel mai întâlnit produs al acestei reacții este ozonul. În timpul orelor de vârf în zonele
urbane concentrația atmosferică de oxizi de azot și hidrocarburi crește rapid pe măsură ce aceste
substanțe sunt emise de automobile sau de alte vehicule. În același timp cantitatea de dioxid de
azot din atmosferă scade datorită faptului că lumina solară cauzează descompunerea acestuia în
oxid de azot și atomi de oxigen. Atomii de oxigen combinați cu oxigenul molecular formează
ozonul. Hidrocarburile se oxidează prin reacția cu O2, și reacționează cu oxidul de azot pentru a
produce dioxidul de azot. Pe măsură ce se apropie mijlocul zilei, concentrația de ozon devine
maximă, cuplat cu un minimum de oxid de azot. Această combinație produce un nor toxic de
culoare gălbuie cunoscut drept smog fotochimic.

Producerea smogului
In timpul orelor de varf in zonele urbane concentratia atmosferica de oxizi de azot si
hidrocarburi creste rapid pe masura ce aceste substante sunt emise de automobile sau de alte
vehicule. In acelasi timp cantitatea de dioxid de azot din atmosfera scade datorita faptului ca
lumina solara cauzeaza descompunerea acestuia in oxid de azot si atomi de oxigen.
Atomii de oxigen combinati cu oxigenul molecular formeaza ozonul. Hidrocarburile se
oxideaza prin reactia cu O2, si reactioneaza cu oxidul de azot pentru a produce dioxidul de azot.
Pe masura ce se apropie mijlocul zilei, concentratia de ozon devine maxima, cuplat cu un
minimum de oxid de azot. Aceasta combinatie produce un nor toxic de culoare galbuie cunoscut
drept smog fotochimic.

Unde apare frecvent smogul?


 In Tokyo:
Tokyo este capitala si cel mai mare oras al Japoniei, precum si unul dintre cele mai populate
orase ale lumii, dupa statisticile din anul 1993, metropola insumand 11 631 901 de persoane.
Orasul este centrul cultural, economic si industrial al Japoniei. Industria este concentrata in zona
Golfului Tokyo, extinzandu-se spre Yokohama, producand aproape o cincime din totalul de
produse economice, acestea cuprinzand: industria grea (cu mai mult de doua treimi din total), si
industria usoara, care este foarte diversificata: produse alimentare, textile, produse electronice si
optice, masini, chimicale, etc. Aceasta vasta dezvoltare economica implica si un grad ridicat al
poluarii, datorat emanarii de substante nocive in atmosfera in urma proceselor de productie. De
asemenea, numarul mare de autovehicule contribuie la cresterea cantitatii de noxe din atmosfera.
Pentru a se reduce gradul de poluare, autoritatile locale incurajeaza folosirea transportului in
comun, cum sunt metrourile si trenurile de mare viteza, care fac legatura dintre diferitele parti ale
orasului. De asemenea, se recurge la modernizarea sistemului de sosele pentru a se evita
aglomerarile si blocajele rutiere. Totusi mai sunt prezente probleme in traficul rutier in anumite
zone ale metropolei.
 In Mexico City
Mexico City este capitala statului Mexic, fiind cel mai mare oras al acestei tari. Este, totodata,
si cel mai mare oras al emisferei vestice si reprezinta centrul cultural, economic si politic al tarii,
avand o populatie de 8 236 960 de locuitori, conform statisticilor facute in anul 1990. In acest
oras se produce aproximativ o jumatate din productia economica a Mexicului, aceasta fiind
reprezentata de: industria textila, chimica si farmaceutica, electrica si electrotehnica, precum si o
dezvoltata industrie; aditional la acestea se mai dezvolta si industria usoara, industria alimentara
si cea textila.
Componenta smogului
Caracterul extrem de nociv asupra vietii este dat de continutul smogului. Compusii
descrisi aici se combina cu vaporii de apa si au efecte mult amplificate.
Particulele materiale sunt solide si lichide in aer. Prezenta lor in aer depinde de vreme ,
anotimpuri , activitatea pamantului si activitatea umana. Particulele emise de motoarele cu ardere
interna (auto) au diametrul sub 2,5 microni. Celelalte , cu diametrul pana in 10 microni sunt
emise din activitatea curenta, trafic auto, operatiuni de constructii,lucrari terenuri.
Ozonul ( molecula cu 3 atomi de oxigen O3 ) apare in urma reactiei fotochimice datorata
razelor soarelui dintre dioxidul de azot si hidrocarbonatii din materiile organice.
Oxizii de azot (NO,NO2) , apar in urma arderii combustibililor ca un produs de oxidare al
azotului. Principalul furnizor este traficul auto-motoarele . Concentratia cea mai mare apare in
aglomeratiile urbane. Alt furnizor major este industria in care se ard combustibili.Dioxidul de
azot este considerat cel mai toxic. Acizii azotului se formeaza la contactul moleculelor de oxid
de azot cu apa. Cand intalneste compusi organici volatili , dioxidul de azot determina aparitia
ozonului, factor de prima importanta in smog.
Dioxidul de sulf apare din arderea combustibililor (in special arderea carbunilor) dar si din
procesarea acidului sulfuric , industrializarea celulozei , siderurgie. Este solubil in apa si poate
forma molecule de acid sulfuric. Efectele dioxidului de sulf sunt amplificate intr-un mediu de
vapori de apa si alte particule poluante, apare asa numitul « efect cocktail » .
Monoxidul de carbon este un gaz extrem de toxic emis ca urmare a arderii combustibililor.
Se formeaza prin oxidarea compusilor organici. In aglomeratiile urbane, principalul “furnizor”
de monoxid de carbon sunt automobilele. Metale-sub forma de particule, pulberi, apar in urma
arderilor industriale si casnice (auto), a procesarilor industriale si a incinerarii gropilor de gunoi.

2. Surse ale producerii fenomenului de smog


 Emisiile de doxid de sulf (SO2)

Emisiile de SO2 - reprezintă cantitatea de dioxid de sulf emisă în aer.


Periodicitate:- o dată la doi ani (există date pentru perioada 2005-2006, următoarea
raportare în 2010 pentru anul 2008)
Datele se observă pe surse de emisie specifice fiecărei activităţi economice, fiind
centralizate pe activităţi ca o sumă a surselor de emisie potrivit SNAP (Selected Nomenclature
for sources of Air Pollution – Nomenclatorul Selectat pentru Sursele de Poluare a Aerului).
Dioxidul de sulf este un gaz incolor, amărui, neinflamabil, cu un miros pătrunzător care
irită ochii şi căile respiratorii.
Surse antropice de producere a SO2 (anexa 6) : sistemele de încălzire a populaţiei care nu
utilizează gaz metan, centralele termoelectrice, procesele industriale (siderurgie, rafinărie,
producerea acidului sulfuric), industria celulozei şi hârtiei şi, în măsură mai mică, emisiile
provenite de la motoarele diesel.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului inventariază emisiile în INEGES (Inventarul
Naţional al emisiilor de Gaze cu efect de Seră), conform metodologiei IPCC, iar nivelul emisiilor
de SO2 este măsurat continuu la 117 staţii de monitorizare a calităţii aerului
Pragul de alertă este de 500 micrograme pe metru cub de aer (μg/m3), măsurat timp de 3
ore consecutive în puncte reprezentative pentru calitatea aerului, pe o suprafaţă de cel puţin 100
Km2 sau pentru o întreagă zonă sau aglomerare.
Valorile considerate limită sunt:
•350 μg/m3 – valoare limită orară pentru protecţia sănătăţii umane;
•125 μg/m3 – valoare limită zilnică pentru protecţia sănătăţii umane;
•20 μg/m3 – valoare limită pentru protecţia ecosistemelor (an calendaristic şi iarna 1
octombrie – 31 martie).
Metoda de măsurare pentru analiza dioxidului de sulf este cea prevăzută în ISO/FDIS
10498 (proiect de standard) "Aer înconjurător - determinarea dioxidului de sulf" - metoda
fluorescenţei în ultraviolet.

Sursa de poluare cu dioxid de sulf

 Emisiile de oxizi de azot (NOx)

Emisiile de NOx - reprezintă cantitatea de oxizi de azot emisă în aer.


Periodicitate:- o dată la doi ani (există date pentru perioada 2005-2006, următoarea
raportare în 2010 pentru anul 2008)
Datele se observă pe surse de emisie specifice fiecărei activităţi economice, fiind
centralizate pe activităţi ca o sumă a surselor de emisie (anexa 7) potrivit SNAP (Selected
Nomenclature for sources of Air Pollution – Nomenclatorul Selectat pentru Sursele de Poluare a
Aerului).
Oxizii de azot sunt un grup de gaze foarte reactive, care conţin azot şi oxigen în cantităţi
variabile. Majoritatea oxizilor de azot sunt gaze fără culoare sau miros.
Principalii oxizi de azot sunt:
- monoxidul de azot (NO), gaz incolor şi inodor;
- dioxidul de azot (NO2), gaz de culoare brun-roşcat cu un miros puternic, înecăcios.
Dioxidul de azot în combinaţie cu particule din aer poate forma un strat brun-roşcat. În prezenţa
luminii solare, oxizii de azot pot reacţiona şi cu hidrocarburile formând oxidanţi fotochimici.
Surse antropice de producere a NOx: procesul de combustie atunci când combustibilii
sunt arşi la temperaturi înalte, dar cel mai adesea ei sunt rezultatul traficului rutier, activităţilor
industriale, producerii energiei electrice. Oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea
smogului, a ploilor acide, deteriorarea calităţii apei, efectului de seră, reducerea vizibilităţii în
zonele urbane.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului inventariază emisiile în INEGES (Inventarul
Naţional al emisiilor de Gaze cu efect de Seră), conform metodologiei IPCC, iar nivelul emisiilor
de SO2 este măsurat continuu la 117 staţii de monitorizare a calităţii aerului şi publicat la
http://www.calitateaer.ro/parametri.php
Pragul de alertă este de 400 μg/m3, măsurat timp de 3 ore consecutive în puncte
reprezentative pentru calitatea aerului, pe o suprafaţă de cel puţin 100 Km2 sau pentru o întreagă
zonă sau aglomerare.
Valorile considerate limită sunt:
•200 μg/m3 NO2 – valoare limită orară pentru protecţia sănătăţii umane;
•40 μg/m3 NO2– valoare limită anuală pentru protecţia sănătăţii umane;
•30 μg/m3 Nox – valoare limită anuală pentru protecţia vegetaţiei.
Metoda de măsurare pentru analiza dioxidului de azot şi a oxizilor de azot este cea
prevăzută în ISO 7996/1985 "Aer înconjurător - determinarea concentraţiei masive de oxizi de
azot" - metoda prin chemiluminiscenţă.
Sursa de poluare cu oxizi ai azotului

 Emisiile de hidrocarburi

Industria chimica prelucreaza o gama larga de materii prime pornind de la minerali pana
la produsi de sinteza: gaz metan, carbine, petrol, produse petroliere.Principalii poluanti provin de
la fabricile producatoare de acizi (anexa 8) care folosesc ca materie prima mineralele ce contin
nemetalul din compozitia acidului:sulf, clor, azot, fosfor.
Industria petrochimica produce carburanti si lubrefianti,cat si diversi compusi proveniti
din petrol care la randul lor constituie materie prima pentru alte sectii industriale.In diferitele
procese tehnologice au loc separari,distilari,desulfurariin urma carora sunt eliberati urmatorii
poluanti:hidrocarburi eliberate in timpul operatiunilor de incarcare,descarcare,transport;oxizi ai
sulfului obtinuti in procesul de desulfurare al petrolului, in operartii de incalzire, combustie.
Industriile petrochimica si carbochimica emit in atmosfera ca principali poluanti
:hidrocarburi aromatice-benzen si derivatii sai , utilizate ca solventi, reactivi, materie prima
pentru obtinerea derivatilor aromatici.
Industria lemnului, hartiei si celulozei-celuloza se obtine din lemn ,stuf si paie, prin doua
procedee:bisulfitic si sulfat.. In timpul proceselor tehnologice , sunt evacuate in mediu pulberi de
lemn care sunt retinute in cicloane umede si filter.In timpul macerarii se pot declansa insa
mercaptani,sulfuri urat mirositoare,incercarea de epurare a acestora avnd o eficacitate partiala.
Sursa de poluare cu hidrocarburi (industria chimica a lemnului )

3. Masuri de prevenire a formarii smogului (reducerea emisiilor de oxizi de azot)

Tehnicile de reducere a emisiilor NOX din surse staţionare se grupează în două categorii:
primare ( modificări aduse arderii) şi secundare ( tratarea gazelor de ardere).
O metodă suplimentară de reducere a emisiilor de oxizi de azot este înlocuirea combustibililor
actuali cu unii cu conţinut mai redus de compuşi cu azot.

 Masuri primare de reducere a NOx

Din studiul genezei NOx se constată că principalii factori, care determină formarea într-o
cantitate mai mare sau mai mică a acestei noxe, sunt temperatura ridicată şi excesul mare de
oxigen, în zona de ardere.
Alături de acesti factori trebuie luată în considerare şi calitatea combustibilului, concretizată prin
conţinutul de azot şi puterea calorifică. În cazul cărbunilor un rol deloc neglijabil îl are conţinutul
de volatile, nu numai sub aspect cantitativ, dar şi sub alte aspecte, cum ar fi temperatura la care
are loc degajarea lor, viteza cu care se desfăsoară acest fenomen etc.
Din punct de vedere tehnic, minimizarea producerii de NOx se realizează prin aşa
numitele măsuri primare, care, în fond, urmăresc scăderea simultană, în zona de ardere, atât a
temperaturii cât şi a coeficientului excesului de aer, uneori chiar până la valori subunitare.
Aceste scopuri sunt atinse prin diverse metode, dar mai ales, prin aşa numita metodă de
ardere în trepte, care se aplică atât la nivelul focarului, cât şi la nivelul arzătorului.
Tehnicile primare de micşorare a emisiilor de NOX din surse staţionare au cunoscut trei
generaţii:
prima generaţie a constat în scăderea temperaturii de preîncălzire a aerului de ardere prin
următoarele metode:
- utilizarea excesului de ardere;
- recircularea gazelor de ardere evacuate în focar;
a doua generaţie constă în:
- realizarea de arzătoare pentru NOX scăzut;
- o recirculare a gazelor de ardere evacuate în arzător;
a treia generaţie constă în :
- arderea în trepte;
- perfecţionarea arzătoarelor pentru NOX scăzut;
- emulsionarea combustibililor cu apă.
Reducerea excesului de aer se realizează prin tehnicile:
- amestecarea combustibililor cu mai puţin aer, astfel încât să se reducă vârful de
temperatură a flăcării.
Măsura este eficientă pentru reducerea formării de NOX din combustibil şi pentru
obţinerea unei cantităţi mai mici de NOX termic. Funcţionarea cu exces de aer redus este
aplicabilă tuturor tipurilor de cazane şi poate duce la o scădere cu aproximativ 12-25% a NOX în
unele centrale cu costuri minime.
- utilizarea aerului terţiar insuflat prin fante speciale amplasate deasupra arzătoarelor
normale. Aerul terţiar poate reprezenta 15...30% din aerul necesar arderii. Rolul lui este de a
completa procesul de ardere la o temperatură scăzută. Această tehnică se poate aplica la
cuptoarele mari, cu mai multe rânduri de arzătoare situate la înălţimi diferite, unde numai la
arzătoarele superioare se introduce aer terţiar. Această tehnică se numeşte overfire air (aer peste
flacără ).
Arzătoare în trepte pentru praf de cărbune:
Aplicarea metodei de ardere în trepte la nivel de arzător a condus la apariţia unei game
speciale de arzătoare, cunoscute sub denumirea de "arzătoare sărace în NOx".
Există multe realizări practice şi studii care se extind asupra tuturor arzătoarelor
turbionare pentru combustibili solizi, lichizi sau gazoşi, precum şi pentru arzătoarele de tip fantă,
folosite pe scară largă, pentru echiparea focarelor mari, care funcţionează cu praf de cărbune.
Drept cazuri limită se deosebesc introducerea în trepte a aerului respectiv introducerea în
trepte a combustibilului.
Cele mai importante mărimi constructive şi funcţionale:
• gradul de turbionare şi modul în care se realizează;
• amplasarea conductei de praf, respectiv a celei de aer central;
• modul în care se formează conturul de scoică, datorită recirculării interioare;
• raportul dintre impulsul pentru aerul secundar, introdus sub formă de aer de manta, la
periferia jetului primar, şi impulsul amestecului de aer primar şi praf de cărbune.
Tehnici:
Combustibilul de adaos este introdus prin cele patru orificii amplasate în jurul arzătorului
turbionar, în scoica exterioară a flăcării primare, formându-se astfel o flacără puternic
substoihiometrică;
Compuşi ca NH3, HCN şi CO formaţi vor contribui la reducerea oxidului de azot format
în flacăra primară;
Completarea arderii cocsului se face mult în aval, într-o zonă substoihiometrică de
definitivare a arderii, unde se introduce restul aerului necesar arderii, prin duzele amplasate
deasupra arzătorului;
Aerul de ardere se introduce în trepte (unui dispozitiv de forma unui difuzor conic, care
are rolul de a uniformiza amestecul combustibil;
Praful de cărbune este introdus în trepte
Pentru cărbunii săraci în materii volatile, cum ar fi antracitul sau semiantracitul, sunt
necesare măsuri suplimentare pentru asigurarea aprinderii, deoarece căldura degajată prin
arderea volatilelor este insuficientă. Pentru atingerea acestui scop, se impune cresterea
temperaturii în zona de aprindere, prin încălzirea suplimentară a amestecului de aer primar şi
praf de cărbune. Se foloseste un concentrator de praf, dispus în tubulatura de admisie a
amestecului primar. Acesta permite separarea şi eliminarea prin conducta de scăpare a circa 50
% din aerul primar şi 10 % din praful de cărbune şi înlocuirea acestora cu aer secundar mai cald.
Tehnica de ardere în trepte constă în introducerea aerului în trepte deasupra focului, aerul
primar fiind amestecat cu întreaga cantitate de combustibil. Se produce o flacără, care este
relativ rece şi săracă în oxigen, condiţii în care formarea oxizilor de azot este inhibată.
Amestecul combustibil-aer cu aerul secundar creează o zonă de ardere sub-stoichiometrică
(flacără primară). O zonă internă de recirculare se creează datorită vârtejului aerului secundar şi
a gurii conice a arzătorului.

 Măsuri secundare pentru denoxarea gazelor de ardere

Aplicarea măsurilor primare determină o scădere importantă a concentraţiei oxizilor de azot


în gazele de ardere ce părăsesc focarul, dar nu şi suficientă pentru a corespunde normelor
internaţionale privind emisia de NOx, pe coşul de fum.
În scopul respectării acestora şi deci a protejării mediului ambiant, trebuie să se procedeze dacă
este nevoie şi la o curăţire (denoxare) a gazelor de ardere. Astfel de măsuri sunt denumite
măsuri secundare şi ele urmăresc reţinerea (legarea) oxizilor de azot din gazele de ardere, înainte
ca acestea să fie eliminate pe coşul de fum, spre mediul ambiant.
Instalaţiile pentru reţinerea oxizilor de azot din gazele de ardere, cunoscute în general sub
denumirea generică de "instalaţii DENOX", s-au dezvoltat, având la bază diverse procedee
necatalitice sau catalitice, care la rândul lor, se bazează pe fenomene de absorbţie, adsorbţie,
reducere termică, descompunere şi reducere chimică.
Adesea, procedeele de denoxare se "contopesc" sau "înlănţuiesc" cu cele de desulfurare a gazelor
de ardere.

 Procedee umede şi uscate de denoxare, denoxare şi desulfurare simultană


 Reducerea omogenă în fază gazoasă cu amoniac

Se cunoaşte că radicalii NHi au putere reducătoare asupra oxizilor de azot. Reacţia chimică
clasică de reducere este cu NH3,care generează radicalul NHi:
NHi + NO → N2 + alte produse, i = 1...3;
Reacţiile de reducere a oxizilor de azot sunt în principal următoarele:
4 NH3 + 6NO → 5 N2 + 6 H2O;
8NH3 + 6NO2 → 7 N2 + 12 H2O;
În prezenţa oxigenului, se măreşte gradul de reducere:
4 NH3 + 4 NO + O2 → 4 N2 + 6 H2O;
4 NH3 + 2 NO2 + O2 → 3 N2 + 6 H2O;
În condiţii nefavorabile) temperaturi înalte, exces foarte mare de aer) se poate produce însă şi o
oxidare nedorită a amoniacului, cu formarea suplimentară de NO.
4 NH3 + 5O2 → 4 NO + 6 H2O;
De asemenea, se poate produce o reducere:
4 NH3 + 3O2 → 2 N2 + 6 H2O;
Sau formarea de N2O:
4 NH3 + 4O2 → 2 N2 O+ 6 H2O;
Pe cât de simple par aceste reacţii, pe atât de complicat este mecanismul lor, deoarece ele
decurg în mai multe etape ce se înlănţuie, funcţie de condiţiile existente în mediul gazos omogen.

 Reducerea omogenă în fază gazoasă cu uree

Ureea (NH2)2CO, diamida acidului carbonic se obţine industrial prin încălzirea CO2 şi a
amoniacului la 130 0C şi 50 bar. Se prezintă sub formă de cristale incolore şi este solubilă în apă.
Ureea se descompune termic, formându-se NH3 şi acid izocianic.
Procesul de piroliză a ureei începe după 132 0C şi se desfăşoară intensiv, în câteva secunde la
300 - 400 0C .
(NH2)2CO NH3 + HNCO
Procesul de denoxare se datorează radicalului activ NH2, care reacţionează cu NO şi dă
naştere azotului molecular şi apei, deci unor produse nepoluante.
Alţi agenţi reducători:
se pot folosi drept mediu reducător şi alte substanţe cum ar fi
– amestecul de apă oxigenată cu uree ((NH2)2COH2O2);
– formiatul de amoniu (NH4HCOO);
– acetamida (NH2COCH3); singura condiţie fiind legată de posibilă generare de radicali
NH2

 Reducerea catalitică selectivă

Reducerea catalitică selectivă este cel mai răspândit proces secundar de denoxare şi are o
largă răspândire în Japonia, Germania, S.U.A.
În acest proces, transformarea oxizilor de azot în azot şi apă, decurge în urma reacţiei cu
amoniacul, în prezenţa catalizatorului TiO2 combinat cu V2O5 sau WO3.
Catalizatorul este asamblat din module tip fagure sau plăci, dispuse în mai multe straturi.
În general modulul tip fagure constă dintr-un material ceramic, care conţine catalizatorul
activ : (TiO2 - V2O5) sau (TiO2 - V2O5 - WO3).
În unele cazuri, masa catalizatorului se prezintă şi sub formă de structuri de plăci plate,
dispuse la o distantă de 6 mm una de alta.
Catalizatorul sistem fagure se fabrică în două variante:
- cu secţiunea canalului de curgere a gazelor de 6 x 6 mm, atunci când este dispus înainte
de PAR;
- cu secţiunea canalului de curgere de 3,4 x 3,4 mm, atunci
când este dispus după REA.
Există doua variante ale procedeului SCR:
• sistem high dust, când gazele de ardere nedesprăfuite trec întâi prin catalizator, caz în
care electrofiltrul este unul normal, iar instalaţia de desulfurare, în cazul în care urmează celei de
denoxare, nu va trebui să suporte decât concentraţii reduse de amoniac; dezavantajele
procedeului constau în gabaritul sporit şi durată de viată mai redusă ale catalizatorului, respectiv
cenuşa conţine amoniac;
• sistem low dust, când amoniacul nu mai ajunge în electrofiltru şi regimul de lucru
(gabarit şi durată) ale catalizatorului sunt îmbunătăţite; dezavantajele sunt legate de faptul că
electrofiltrul trebuie să funcţioneze la temperaturi înalte, existând riscul înfundării lui cu sulfat de
amoniu şi praf fin, iar în staţia de desulfurare, în cazul că este amplasată după, va exista o
concentraţie considerabilă de amoniac.

 Tehnici de reducere a nox din sursele mobile

Există milioane de maşini pe şoselele lumii, şi fiecare dintre acestea este o sursă
potenţială de poluare a aerului. În special în oraşele mari, nivelul poluării pe care maşinile o
produc împreună poate crea mari probleme.
Pentru a reduce poluarea şi implicit emisiile, producătorii de autovehicule au dezvoltat o
adevărată strategie, care tratează gazele de eşapament înainte ca acestea să fie evacuate şi
elimină o parte importantă a poluanţilor.
Tehnicile de reducere a NOx din sursele mobile se clasifică astfel:
• schimbarea configuraţiei motorului:
• schimbări în calitatea combustibililor ( reducerea conţinutului de azot, emulsionarea cu
apă, tratamentul cu ultrasunete;
• tratarea gazelor de eşapament;
• mai bună întreţinere şi utilizare.
Pentru a reduce emisiile de poluanţi, motoarele moderne controlează cu precizie
cantitatea de carburant pe care o consumă. Acestea încearcă să menţină raportul aer-carburant
foarte aproape de punctul stoichiometric, care reprezintă raportul ideal calculat pentru aer şi
carburant. Teoretic, la acest raport, tot carburantul ar fi ars utilizând tot oxigenul din aer. Pentru
benzină, raportul stoichiometric este de aproximativ 14,7:1, adică pentru fiecare livră de benzină
ar trebui arse 14,7 livre de aer. În realitate, amestecul carburant variază destul de mult în timpul
funcţionării motorului, de la raportul ideal. În unele
cazuri amestecul poate fi sărac (un raport aer-carburant mai mare de 14,7) iar în alte cazuri
amestecul poate fi bogat (un raport aer-carburant mai mic de 14,7).
Majoritatea maşinilor moderne sunt echipate cu convertizori catalitici cu trei acţiuni.
"Trei acţiuni" se referă la cele trei emisii reglementate la a căror reducere ajută catalizatorul -
moleculele de monoxid de carbon, COV şi NOx. Convertizorul utilizează două tipuri diferite de
catalizatori, un catalizator de reducere şi un catalizator de oxidare. Ambele tipuri constau dintr-o
structură ceramică acoperită cu un catalizator metalic, în general platină, rodiu şi/sau paladiu.
Ideea este de a crea o structură care expune o suprafaţă maximă de catalizator la fluxul de
eşapament, minimizând în acelaşi timp cantitatea de catalizator necesară (catalizatorii sunt foarte
scumpi).
Cei doi catalizatori sunt separaţi.
Există două tipuri principale de structuri utilizate în convertizorii catalitici: fagure şi bile
ceramice.
Majoritatea maşinilor din prezent utilizează structura-fagure. Catalizatorul de reducere este
prima treaptă a convertizorului catalitic. Aceasta utilizează platină şi rodiu pentru a ajuta la
reducerea emisiilor de NOx. Când o moleculă de NO sau NO2 ia contact cu catalizatorul,
catalizatorul desface atomul de azot din moleculă şi îl reţine, eliberând oxigenul sub formă de
O2. Atomii de azot se leagă cu alţi atomi de azot fixaţi pe catalizator formând N2.
Catalizatorul de oxidare este a doua treaptă a convertizorului catalitic. Acesta reduce
hidrocarburile nearse şi monoxidul de carbon prin arderea (oxidarea) acestora asupra unui
catalizator din platină şi paladiu. Catalizatorul ajută reacţia dintre CO şi hidrocarburi şi oxigenul
rămas în gazul de eşapament. A treia treaptă este un sistem de control care monitorizează fluxul
de eşapament şi utilizează aceste informaţii pentru controlul sistemului de injecţie a
carburantului. Există un senzor de oxigen montat înaintea convertizorului catalitic, adică mai
aproape de motor decât convertizorul. Acest senzor comunică computerului motorului cât oxigen
există în gazul de eşapament. Computerul motorului poate mări sau micşora cantitatea de oxigen
din gazul de eşapament modificând raportul aer-carburant. Acest sistem de control permite
computerului motorului să asigure funcţionarea motorului în apropierea punctului stoichiometric
şi de asemenea permite să se asigure existenţa a suficient oxigent în gazul de eşapament pentru
ca, convertizorul catalitic să poată arde hidrocarburile nearse şi CO.
BIBLIOGRAFIE

 Valeria Dițoiu, Nina Holban: Modificări antropice ale mediului, Editura Orizonturi
universitare, Timișoara, 2005;

 GAVRILESCU Elena (2007). Surse de poluare si agenti poluanti ai mediului. Editura


Sitech. Craiova ;

 Ionac Nicoleta, Sterie CIULACHE (2001). Evaluarea expunerii umane la actiunea


poluantilor atmosferici, “Comunicari de Geografie”, vol. V, Editura Universitatii din
Bucuresti;

 ROJANSCHI V., BRAN, F., DIACONU, Gh. ‐ Protecția şi Ingineria Mediului, editura
economica, 1997;