Bazele sociale ale Ordinii Internationale

1.Definirea fenomenului de ordine internationala

2.Dimensiunile verticale,orizontale,functionale a ordinii internationale

3.Tipurile istorice a ordinii internationale(Tratatul de la Westphalia si Congresul de la Viena)

4.Ordinea internationala postbelica(Noua ordine mondiala)

1.Exista mai multe puncte de vedere cu privire la politica globală și implicațiile evenimentelor
majore pentru ordinea internațională. Factorul cel mai consistent în curs de dezvoltare este faptul că
nu există nici un consens al acesteia . În timp ce teoriile și argumentele relațiilor internaționale (IR)
,oamenii de știință pot ajuta în conceptualizarea și înțelegerea politicii internaționale, relații
interstatale, și ordinea internațională, este important să se țină cont de faptul că nu există nici-o
definiție simpla si exactacu referire la termenul de ordine. În general, oamenii de știință IR ar fi,
probabil, de acord că ordinea internațională se referă la structura, funcționarea și natura sistemului
politic internațional, și că termenul este util pentru a descrie modelul larg al interacțiunilor între
state.
Cu toate acestea, ei nu sunt de acord cu siguranta cel mai mult cu privire la modul de ordine și
modul din care acestea provin si funcționează. Pentru a complica problema, ordinea poate fi globală
sau regională, precum și conceptul de ordine internațională nu implică pace. Un ordin internațional
dat poate fi "dezordonat" și conflictele, cum ar fi sistemul clasic grecesc oraș-stat, ordinea regională
în China, în timpul perioadei statelor combatante, și Europa în timpul erei napoleonice. Mai mult
decât atât, comenzile internaționale pot fi stabile sau instabile. Un ordin stabil este una care poate
rezista sau absorbi,in plan politic si mitilar, și șocurile economice fără a fi intrerupte . O ordine
internațională stabilă poate rezista pe o perioadă lungă de timp. De exemplu, Statele Unite ale
Americii a fost în mare parte responsabile pentru crearea și implicarea uni lider a ordinii
internaționale după 1945, și că acest ordin a suferit sub conducerea SUA, în pofida șocurilor
semnificative, cum ar fi prăbușirea Uniunii Sovietice, ascensiunea Chinei, precum și o varietate de
crize financiare.
Structura unei ordini internaționale se referă la distribuția puterii între state. În timp ce sursele de
energie pot fi militare, politice sau economice, atunci când oamenii de știință și factorii de decizie
vorbesc despre structura unei ordini internaționale specifice, acestea sunt, de obicei, referindu-se la
modul în care puterea militară este distribuită între state. Toate statele nu posedă cantități egale de
putere. Astfel, structurile internaționale pot fi bipolare (cu două state militar dominante precum
Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii în timpul Războiului Rece), unipolare sau
hegemonice (așa cum unii cercetători argumentează Statele Unite domină după Războiul Rece
ordine internațională), sau multipolară ( orice ordine cu mai mult de două stări dominante, cum ar fi
sistemul de stat de pe continentul european în 1800). În plus, rezervorul unui anumit stat de putere
este în continuă schimbare, datorită factorilor demografici, economici, și tehnologice, astfel încât
statele sunt în continuă creștere și care se încadrează în termeni de putere în raport unul cu altul. Prin
urmare, o structură internațională dată sau de distribuție a puterii nu este permanentă; se schimbă în
timp. Modificări în structura sistemului internațional (de exemplu, de la bipolară la unipolară) poate
duce la schimbări în ordinea internațională. De fapt, mulți oameni de știință se concentrează asupra
schimbărilor bruște majore în distribuția puterii care au loc după războaie majore și impactul pe care
aceste schimbări le au asupra defalcarea ordinii internaționale anterioare, precum și construirea unei
noi ordini .Cu toate acestea, modificările în structura nu conduc neapărat la schimbări în ordinea
internațională. De exemplu, odată cu sfârșitul Războiului Rece, structura sistemului internațional a
trecut de la bipolară Războiului Rece a trecut la ceva care ar putea fi multipolară, unipolare, sau
nepolar potrivit interpretării cuiva, dar ordinea internațională creată de către United statele și Europa
de Vest după 1945 a suferit.
Funcționarea unei ordini internaționale se referă la "regulile jocului" care delimitează modul în care
statele acționează unul față de celălalt. Aceste norme sau aranjamente de reglementare sunt
construite în mod intenționat de către state pentru a promova obiectivele lor și interesele.Aceste
reguli pot fi formale, care funcționează prin intermediul unor mecanisme, cum ar fi dreptul
internațional, tratatele internaționale și alianțe și organizații internaționale, sau pot fi informale,
bazate pe mai multe concepte precum norme, principii și valori în ceea ce privește comportamentul
acceptabil sau legitim. Aceste reguli ale jocului identifică drepturile și obligațiile statelor și asigură
mecanisme de reglementare a conflictelor între state. Ordinea internațională post-1945 este unic prin
faptul că este extrem de formal și instituționalizate. Ea cuprinde un număr mare de organizații
multilaterale, precum Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional (FMI) și
Organizația Mondială a Comerțului (OMC), precum și un număr mare de acorduri internaționale și
tratate, cum ar fi Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (TNP), testul Tratatului de interzicere
(CTBT), precum și Declarația Universală a drepturilor Omului. Această comandă a fost până acum
foarte stabilă, în ciuda apariției semnificative politice, militare și șocurile economice. Cele mai
multe state din întreaga lume continuă să respecte regulile jocului stabilite după al doilea război
mondial.Natura unei ordini internaționale se referă la conținutul sau caracterul său. În timp ce cei
mai mulți oameni de știință sunt de acord că statul dominant în orice epocă dată are libertatea
aproape totală de a crea ordinea în care aceasta preferă, natura ordinului poate varia foarte mult în
funcție de tipul de stat crearea comenzii. Germania nazistă a avut sau Rusia comunistă a avut
puterea de a crea noi comenzi internationale dupa al doilea război mondial, natura acestor comenzi
ar fi fost cu totul diferită de ordinea creată de democratice Statele Unite ale Americii. Acest lucru se
bazează pe inferență tipurile de ordine regionale Germa naziste.
4. În acest compartiment sînt supuse cercetării conceptele de ordine internațională, ordine mondială
şi sistem internaţional, ele fiind abordate în evoluţie atît în plan teoretico-metodologic, cît şi sub
aspectul implementării diferitor tipuri de configuraţii şi, respectiv, structuri. Valorificarea aparatului
categorial ideatic al teoriei sistemelor internaţionale și-a găsit reflectare în primul subcompartiment,
noţiunile şi categoriile explorate fiind exemplificate cu precădere prin elucidarea perioadelor
multipolarităţii clasice și bipolarităţii contemporane: istoria relațiilor internaționale este abordată în
aspect sistemic. Tipurile de structură a sistemului internațional sînt cercetate sub raportul stabilitate
– schimbare. În subcompartimentul al doilea sînt supuse investigației procesele complexe de
redimensionare a configuraţiei ordinii mondiale şi a structurii sistemului internaţional după
încheierea războiului rece. Luînd ca bază particularităţile schimbă- rilor structurale de sistem,
impactul globalizării, modificarea statutului actorilor internaţionali și extinderea numărului lor atît
pe orizontală, cît și pe verticală, precum și alte procese și transformări, edificarea configurației noi a
relaţiilor interna- statali, cît statali, cît și nestatali, tratați în aspect sinergetic, în sens de formatori de
sistem. Conceptul „ordine mondială” cuprinde totalitatea modelelor de interacţiune
şi interdependenţă economică, socială şi demografică, politică,geopolitică şi militară,cultural-
civilizaţională, ecologică şi informaţional-tehnologică dintre actorii relaţiilor internaţionale şi
transnaţionale în cadrul sistemului internaţional global. Prin noţiunea „politica mondială” avem în
vedere nu interacţiunea statelor pe arena internaţională (A.Bovin) sau procesele de sporire a rolului
actorilor netradiţionali în formarea mediului internaţional, dar fără ca statul să-şi piardă poziţia de
subiect principal al comunicărilor internaţionale (P.Ţîgankov), in activitatea actorilor relaţiilor
internaţionale şi transnaţionale pe arena mondială. L.Jensen şi L.Miller consideră pe bună dreptate
că politica mondială se focusează spre situaţia globală contemporană, dat fiind că nu numai statele-
naţiune, dar şi alţi actori sînt capabili să influenţeze asupra comunicării pe arena mondială, pe cînd
politica internaţională se referă la realităţile interstatale[13]. Conceptul de ordine mondială a pierdut
din semnificaţia filosofică, etico-juridică şi a devenit operaţional pentru descrierea relaţiilor
internaţionale care au depăşit cadrul strict „stat-centrist”, deși F.Voytolovski susţine că tentativa lui
H.Bull de
a reformula baza conceptuală pentru delimitarea acestui concept de cel de „ordine internaţională” se
dovedeşte a fi mai degrabă de factură normativ-filosofi-Conceptul „ordine mondială” cuprinde
totalitatea modelelor de interacţiune şi interdependenţă economică, socială şi demografică,
politică,geopolitică şi militară, cultural-civilizaţională, ecologică şi informaţional-tehnologică dintre
actorii relaţiilor internaţionale şi transnaţionale în cadrul sistemului internaţional global. ordinea
mondială postrăzboi rece se formează într-un mediu descentralizat, alinear și sinergetic, deoarece
extinderea numărului de participanţi ai procesului
colectiv de adoptare a deciziilor la nivel internaţional, chiar și în condițiile
polarității, subminează structura ierarhică tradiţională de guvernare și administrare, statele naționale
şi organizaţiile internaţionale guvernamentale păstrează statutul de cei mai importanţi actori ai vieții
internaționale, fiind urmate de corporaţiile transnaţionale şi organizaţiile internaţionale
nonguvernamentale.

Henry Kissinger despre noua ordine mondială

Conceptul de ordine care a stat la baza erei moderne este în criză, consideră dr. Henry Kissinger,
fost consilier de securitate şi secretar de stat al preşedinţilor Richard Nixon şi Gerald Ford.
Pasaje din noua sa carte, „Ordinea Mondială”, care va fi lansată pe 9 septembrie de Editura Penguin
Press, au fost publicate marţi de The Wall Street Journal.
“Libia se află în plin război civil, armatele fundamentaliste construiesc aşa-numitul Califat pe
teritorii din Siria şi Irak iar tânăra democraţie din Afghanistan este aproape de paralizie. Acestor
probleme li se adaugă o escaladare a tensiunilor cu Rusia şi o relaţie contradictorie cu China, bazată
pe jurăminte de cooperare şi acuzaţii publice.
E clar, conceptul de ordine care a stat la baza erei moderne este în criză.
În căutarea unei ordini mondiale am fost mereu ghidaţi de conceptele societăţii Occidentale. În
decadele ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, SUA- care au ieşit din confruntare întărite
din punct de vedere economic şi al încrederii naţionale- au preluat torţa lidership-ului internaţional,
căruia i-au adăugat noi dimensiuni.
O naţiune fondată explicit pe ideile reprezentativităţii şi libertăţii, SUA au identificat propria
dezvoltare cu propagarea idealurilor libertăţii şi democraţiei, concepte care pot asigura o pace justă
şi durabilă. Conceptul de ordine a fost tradiţional perceput în Europa ca o competiţie a popoarelor şi
statelor în care balanţa puterilor şi cooperarea oamenilor de stat luminaţi au stat în calea ambiţiilor
conflictuale.
A prevalat punctul de vedere american, care consideră de principiu că oamenii pot fi rezonabili,
înclinaţi natural spre compromis paşnic şi bun simţ, iar răspândirea democraţiei a fost, prin urmare,
obiectivul primordial al ordinii internaţionale.
Pieţele libere pot înălţa persoane, îmbogăţi societăţi iar independenţa economică poate înlocui
rivalităţile internaţionale.
Având aceste baze stabilite, eforturile pentru asigurarea unei ordini mondiale au fost în mare parte
împlinite- o pleiadă de state suverane guvernează majoritatea lumii. Răspândirea democraţiei şi
guvernarea participativă au devenit aspiraţie universală, poate chiar realitate: comunicaţiile globale
şi reţelele financiare globale sunt deplin funcţionale.
Perioada dintre 1948, să spunem, şi schimbarea de secol a marcat un scurt moment al istoriei umane
în care s-ar putea vorbi de o incipientă ordine mondială bazată pe un amalgam de idealism american
şi concepte europene de statalitate şi echilibru al puterilor. Dar vaste regiuni ale lumii nu au
împărtăşit niciodată, doar au cedat în faţa conceptelor Occidentale referitoare la ordinea mondială.
Iar aceste reticenţe devin explicite în acest moment, de exemplu, dacă privim la criza ucraineană sau
la situaţia din Marea Chinei de Sud. Ordinea proclamată de Vest se află într-un punct de infexiune.
În primul rând, natura statului- unitatea formală de bază a relaţiilor internaţionale- a fost supusă unei
multitudini de presiuni.
Europa însăşi şi-a propus să transceadă forma statală şi construieşte o politică externă bazată pe
principiile „soft power”. Dar este îndoielnic că pretenţiile de legitimitate separate de o strategie pot
susţine o ordine mondială.
Iar Europa nu şi-a oferit încă atributele statalităţii, favorizând astfel apariţia unui vid de autoritate
în plan intern şi a unui dezechilibru de putere de-a lungul frontierelor sale. În acelaşi timp, zone ale
Orientului Mijlociu s-au dizolvat în componente etnice şi religioase aflate în conflict- miliţiile
religioase şi forţele care le susţin încalcă după bunul plac graniţe şi suveranităţi, construind
fundamentul teoriei statului falimentar care nu îşi poate controla propriul teritoriu.
Provocarea din Asia este opusul celei din Europa: principiile balanţei de putere prevalează fără
legătură cu conceptul de legitimitate, conducând anumite diferende către punctul de confruntare.
În al doilea rând, coliziunea economiei internaţionale cu instituţiile politice diluează de asemenea
sentimentul de comuniune atât de necesar ordinii mondiale. Sistemele economice au devenit globale
în timp ce structurile politice rămân ancorate în conceptele statului-naţiune. În esenţă, globalizarea
economică ignoră frontierele în vreme ce politica externă le reafirmă inclusiv în momentul în care se
încearcă reconcilierea naţiunilor în cadrul unei ordini mondiale.
Această dinamică a avut drept consecinţă decade de creştere economică sustenabilă, punctate însă de
crize financiare periodice aparent din ce în ce mai intense: în anii 80 în America Latină, în 97 în
Asia, în 98 în Rusia, în 2001 şi 2007 în SUA şi după 2010 în Europa.
Cei care au scăpat cu bine au puţine rezerve asupra sistemului economic. Dar cei care au avut de
pierdut- ca cei care au fost blocaţi de erori ale sistemului, pe care îi regăsim în special în flancul
sudic al Europei- sunt în căutarea unor soluţii proprii, care neagă, sau cel puţin obstrucţionează
funcţionarea sistemului economic global.
Ordinea internaţională se confruntă astfel cu un paradox: prosperitatea este o consecinţă a
globalizării, dar procesul produce reacţii politice care, de cele mai multe ori, vin în contradicţie cu
aspiraţiile sale.
Un al treilea eşec al ordinii mondiale actuale o constituie absenţa unui mecanism eficient al marilor
puteri de consultare şi de cooperare în chestiuni esenţiale. Ar putea părea o critică neîntemeiată în
condiţiile existenţei unei multitudini de forumuri, aşa cum nu au mai existat în istorie.
Cu toată aparenţa, natura şi frecvenţa acestor întâlniri bi şi multilaterale funcţionează împotriva
elaborării de strategii de lungă durată.
Procedurile permit cel mult, în cel mai bun caz, o serie de dezbateri asupra unor chestiuni
neclarificate de tactică şi, în cel mai rău caz, o formă de social-media summit.
O structură contemporană de reguli şi norme internaţionale, dacă se dovedeşte relevantă, ar trebui să
nu fie doar afirmată prin declaraţii comune- ar trebui promovată ca şi consecinţă a convingerilor
comune.
Pedeapsa pentru eşecul impunerii unei noi ordini mondiale nu va fi atât un nou război între state
(deşi în anumite regiuni ale globului posibilitatea aceasta rămâne importantă), ci dezvoltarea sferelor
de influenţă, care vor deţine structuri interne şi forme proprii de guvernare. La marginile sale,
fiecare sferă de influenţă va fi ispitită să îşi testeze propria putere în raport cu alte entităţi declarate
ilegitime. O bătălie a regiunilor ar putea fi mai devastatoare decât au fost confruntările interstatale.
Căutările actuale ale noii ordini mondiale au nevoie de o strategie coerentă de stabilire a conceptului
de ordine în interiorul a diverse regiuni şi de a corela fiecare componentă a acestuia, în funcţie de
regiunea vizată.
Aceste obiective nu se referă neapărat la auto-reconciliere: triumful unei mişcări radicale poate
aduce ordinea unei regiuni în timp ce pregăteşte terenul tulburărilor în sau cu alte regiuni.
Dominarea unei regiuni de către o putere militară statală, chiar dacă are aparenţă de ordine şi
stabilitate, poate produce o criză mondială.
O ordine mondială a statelor care susţin demnitatea individuală și guvernarea participativă și care se
bazează pe cooperare pe plan internațional, în conformitate cu reguli prestabilite, poate fi speranța
noastră și ar trebui să fie sursa noastră de inspiraţie.
O serie de etape intermediare trebuie bifate pe drumul către această ţintă.
Pentru a juca un factor-cheie în conturarea unei ordini mondiale a secolului 21, SUA trebuie să
răspundă la o serie de întrebări: Ce încercăm să prevenim, indiferent cum se petrece, chiar singuri, la
nevoie? Ce încercăm să dobândim, chiar şi fără niciun sprijin al altor naţiuni? Ce încercăm să
câştigăm, sau să prevenim, numai sprijiniţi de o alianţă? În ce anume nu trebuie să ne amestecăm,
chiar şi solicitaţi de o alianţă sau de un grup de naţiuni? De ce natură sunt valorile către care tindem?
Şi cât de mult contează circumstanţele în aplicarea acestor valori?
Pentru Statele Unite, va fi nevoie de gândire pe două planuri aparent contradictorii. Susţinerea
principiilor universale trebuie asociată cu acceptarea realităţilor din alte regiuni ale globului, legate
de istorie, de cultură şi de viziune asupra propriei lor securităţi.
Analizând lecţiile trecutelor decade, nu trebuie renunţat la idealurile excepţionale ale Americii.
Istoria nu oferă răgaz ţărilor care renunţă la identitate în favoarea unor căi mai puţin dificile dar nici
nu asigură succesul înaltelor idealuri fără o strategie geopolitică.