UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,JUSTINIAN

PATRIARHUL”

Master: Doctrină și Cultură

REFERAT:
Despre liberul arbitru în viziunea Fericitului Augustin

COORDONATOR:
Pr. Asist. Dr. Jan Nedelea

STUDENT:
Prichici Mihai,
Anul II

București,
2018
 Despre liberul arbitru în viziunea Fericitului Augustin

Consecinţele păcatului strămoşesc au fost de-a dreptul dezastruoase pentru om. I-au
luat toate darurile supranaturale şi preternaturale; pentru trup, suferinţă şi moarte, pentru
suflet ignoranţă, pierderea libertăţii perfecte de care se bucura în rai, acesta fiind înlocuit
cu liberul arbitru, care este înclinat foarte mult spre păcat. Aşa încât, fără har, omul nu
poate evita păcatul. Nu numai atât, dar în starea actuală, chiar având harul, omul nu poate
evita toate păcatele.
Problema liberului arbitru a fost îndelung disputată în epoca medievală. Cel care a
abordat cu succes această problemă a fost Fericitul Augustin, fiind, de altfel, şi primul
teolog ce a tratat în scris această problemă.
Împotriva pelagienilor, care nu admit decât haruri exterioare, Fericitul Augustin
afirmă existenţa harurilor interne, care iluminează inteligenţa noastră, fortifică voinţa, o
previne sau o provoacă, o susţine, cu un cuvânt cooperează cu voinţa noastră. Harul este
necesar pentru că, fără el, omul nu poate face nici un act supranatural. El începe şi
termină opera mântuirii noastre. El este deci necesar pentru credinţă, pentru faptele bune
şi pentru perseverenţa finală. Fără acesta, omul nici în ordinea naturală, nu poate
îndeplini toată legea.
Cu toate acestea, de aici nu rezultă că toate faptele necredincioşilor sunt păcate, deşi
le condamnă pentru lipsa unei bune intenţii. Fericitul Augustin insistă mult, împotriva
pelagienilor, asupra gratuităţii harului. Este gratuit atât primul har, cât şi ultimul, cel al
perseverenţei finale.
Fericitul Augustin repetă că nu numai Dumnezeu este acela care lucrează în noi
pentru a vrea şi a face şi că harul divin ne face să cunoaştem şi să observăm legea, aşa
încât s-ar părea că harul ar distruge liberul arbitru din noi. Însă acestea trebuie comparate
cu locurile în care el afirmă clar existenţa liberului arbitru în noi, atât în fapte bune, cât şi
în cele rele şi unde, de exemplu, spune că în mod voluntar şi liber, unii oameni răspund
lui Dumnezeu sau nu.

1
 Adevărul este că Fericitul Augustin e un polemist care pune în relief când rolul
voinţei, când pe cel al harului, după duşmanii pe care îi combate: maniheii pe de o parte,
şi pelagienii, pe de altă parte. Sunt foarte sugestive cuvintele cu care începe tratatul De
gratia et libero arbitrio. Există gânditori care cred ameninţat liberul arbitru imediat ce se
rosteşte cuvântul har; există, de asemenea alţii, care apără într-atât harul, încât pun în
primejdie liberul arbitru al omului.
Teoria liberului arbitru al voinţei este în cadrul doctrinei augustiniene strâns legată
de teoria graţiei, a predestinării și a preştiinţei, ea fiind definită în funcţie de acestea.
Dorind să afle de unde vine răul, Augustin ajunge în urma dezbaterilor la concluzia că
răul nu se poate naşte decât din liberul arbitru al voinţei. Voinţa e cea prin care se şi
păcătuieşte, se şi făptuieşte binele. Drept nu se poate trăi decât dacă voinţa e ajutată, prin
graţia lui Dumnezeu, să se elibereze de servitute, de vicii, de păcat.
În viziunea Fericitului Augustin, răul nu provine de la Dumnezeu, însă Dumnezeu
pedepseşte un rău săvârşit. Răul e consecinţa unui rău făcut. Faptele rele sunt pedepsite
prin justiţia lui Dumnezeu. Relele nu se pot
învăţa de la alţi oameni deoarece ele nu sunt conţinute în disciplină. Disciplina e cea care
te învaţă numai binele. Cel mult, relele se învaţă pentru a fi evitate şi nicidecum
practicate, căci aceasta ar însemna o deviere de la disciplină. Deci, a face rău înseamnă a
devia de la disciplină.
Justiţia divină atribuie fiecăruia ceea ce i se cuvine. Există genuri de lucruri eterne şi
genuri de lucruri temporale şi omul prin voinţa sa se îndreaptă spre una dintre acestea
două, alegînd, astfel, binele sau răul. Lucrurile eterne sînt cele de care se bucură mintea şi
le percepe prin sine, le iubeşte, iar lucrurile temporare ţin de ceea ce e pămîntesc şi
trecător, incert, aici incluzîndu-se toate faptele rele. A te pierde în cele temporare
înseamnă a te desprinde de cele divine şi a face rău prin liberul arbitru al voinţei.
Dumnezeu a dat omului liberul arbitru. Acesta a fost dat pentru ca omul să aleagă să
facă binele. Însă, tot prin liberul arbitru omul poate ajunge şi să păcătuiască. Se ridică,
astfel, întrebarea dacă trebuia sau nu dată libera voinţă omului.

2
 Simţurile omului ajută în a detecta lucrurile exterioare. Există, însă, şi un simţ
interior al sufletului prin care cunoaştem ceea ce vedem în exterior. Omul recunoaşte
existenţa acestui simţ interior cu ajutorul raţiunii, raţiune ce îi este proprie numai lui.
Lucrurile exterioare sînt definite prin intermediul raţiunii. Raţiunea este cea care
examinează; omul poate simţi prin acel simţ interior, cu ajutorul organelor de simţ,
lucrurile percepute în exterior. Deasupra raţiunii, care uneori ajunge la adevăr, alteori nu,
stă Dumnezeu.

Este important a se face o clară distincţie între liber arbitru şi libertate. A avea liber
arbitru înseamnă a deţine facultatea de a alege în timp ce libertatea este o stare a voinţei
ce înclină spre bine, adică spre Dumnezeu. Dacă omul nu are înclinaţie spre bine, el
pierde libertatea, dar îşi păstreză liberul arbitru. Cu cât omul se îndreaptă spre libertate cu
atât mai puţin este influenţat de schimbările liberului arbitru. Rolul graţiei este acela că
datorită ei liberul arbitru ajunge la libertatea adevărată. De exemplu, după cădere Adam
deţine în continuare liber arbitru, ceea ce pierde însă este sensul libertăţii adevărate. El
devine neputincios în a alege binele fără revărsarea harului lui Dumnezeu.
Atunci când voinţa, socotită ca fiind nici bună, nici rea, se alipeşte binelui, omul
posedă viaţa fericită. Şi, prin această fericire, spiritul se alipeşte incomutabilului bine în
care sunt conţinute chiar şi toate virtuţiile de care omul nu se poate folosi rău. Fericirea
unui om, însă, nu înseamnă fericirea tuturor oamenilor, fericirea e proprie fiecărui om. În
funcţie de dorinţa sa, omul poate alege să se alipească acelor incomutabile reguli si virtuţi
ale înţelepciunii şi adevărului. Tot prin voinţa sa liberă, omul poate alege răul, adică
dezgustul faţă de incomutabilul bine şi îndreptarea sa către bunele efemere ce atrag după
sine justa pedeapsă cu nefericirea.
Este necesară o precizare şi anume că Fericitul Augustin numeşte voinţa liberul
arbitru, sinonimie perfectă doar în termen, dar nu e astfel şi în acţiune deoarece în timp ce
păcatele sunt numai ale noastre, faptele bune sunt şi ale noastre şi ale lui Dumnezeu.
Omul decade prin liber arbitru, dar nu se poate şi ridica cu ajutorul liberului arbitru.

3
Numai harul lui Dumnezeu poate transforma liberul arbitru, transformare ce duce
întocmai la libertatea adevărată.
Așadar, potrivit Fericitului Augustin ceea ce face omul prin acţiunea harului, o face
prin voinţa sa. Voinţa nu e cu adevărat liberă decât atunci când a fost răscumpărată prin
har de sclavia păcatului.
Asupra chestiunii de unde-şi are originea harul şi eficienţa sa, din însăşi natura sa
intrinsecă sau din voinţa omului, Fericitul Augustin nu s-a pronunţat clar. Cu toate că,
adesea, pare că admite ipoteza a doua, făcând din harul eficient acela pe care Dumnezeu
o acordă, prevăzând că, fiind date condiţiile subiectului, el îşi va produce efectul dorit.
Despre harul sfinţitor Sf. Augustin tratează mai puţin. El este prezent ca o realitate
inerentă a sufletului, pe care-l reînnoieşte total. Prin el, omul devine fiul lui Dumnezeu,
chipul său trăieşte din viaţa divină şi din dreptatea Lui.
Fiecare îşi alege în mod corect ceea ce trebuie să-şi dorească, iar când va fi ajuns, în
sfârşit, la ceea ce şi-a dorit, el trebuie să devină mai bun. Dar nu va putea să fie mai bun
cel care nu va exista; prin urmare, nimeni nu poate să aleagă corect, dacă alege să nu
existe.

4
 Bibliografie

1. Sfântul Augustin, Liberul Arbitru, trad. Vasile Slav, Ed. Dacia, Cluj Napoca,
2002.
2. Sfântul Augustin, Confesiuni, trad. de Eugen Munteanu, Ed. Nemira,
Bucuresti, 1994.
3. Pr. Lect. Dr. Damian Gheorghe Pătraşcu, Patrologie şi patristică Secolele I-
IV, vol. II, Ed. Serafica, Roman, 2008.
4. Prof. Dr. Anton Adamuț, Filosofia Sfântului Augustin, Ed. Polirom, Iaşi,
2001.