Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
3.1. Inspecția
Inspecția sau examinarea vizuală are două etape: prima se referă la examinarea vizuală
pasivă, care permite evaluarea generală a pacientului, la prima întâlnire cu acesta, când
pacientul nu este conștient de atenția medicului, iar a doua este inspecția activă, ce se
realizează după modificarea stării de relaxare și presupune evaluarea aspectului exterior a
extremității cefalice.
O examinare atentă presupune existența unei surse de lumină adecvate, reprezentată de
lampa unitului dentar, lumina artificială și naturală, care pot fi completate cu surse secundare
(fibră optică a pieselor, reflectarea luminii cu ajutorul oglinzii dentare).
Vizibilitatea este o condiție importantă pentru realizarea unei examinări corecte, iar
pentru aceasta zonele care urmează să fie observate trebuie să fie curate, neacoperite, motiv
pentru care se îndepărtează hainele, cosmeticele, protezele, ochelarii, etc.
În cursul examinării putem folosi diferite sisteme de măsură în cazul aprecierii
deschiderii cavității bucale, exoftalmiei, devierii mandibulare. Trebuie să confirmăm prezența
aspectului normal și să sesizăm orice modificare a acestuia.
În medicina dentară folosim două metode de examinare vizuală: transiluminarea și
diascopia. Prima reprezintă o metodă de diagnostic vizual care constă în traversarea luminii
prin țesuturile relativ subțiri, translucide. Prin această metodă se pot observa ușor cariile
aproximale. Diascopia se realizează prin presarea țesutului examinat pe o placă de sticlă
pentru a determina dacă o formațiune este de origine vasculară sau nu (varice, teleangiectazii,
hematoame).
3.2. Palparea
Palparea este metoda de examinare care se bazează pe simțul tactil, care permite
aprecierea structurilor profunde și oferă informații despre dimensiune, consistență,
temperatură, compresibilitate, sensibilitate, relații anatomice.
În funcție de informațiile pe care dorim să le obținem putem realiza palparea în mai
multe moduri: cu vârful degetelor, bidigital, bimanual, cu suprafața dorsală a mâinii:
Prin rularea cu vârful degetelor putem examina marginea inferioară a
mandibulei;
Palparea bidigitală realizează presarea structurii între degetul mare și index,
fiind utilă în palparea buzelor, mucoasei bucale, pavilionului urechii;
Palparea bimanuală presupune prinderea structurilor între degetele unei mâini
și ale celeilalte, așa cum se întâmplă la examinarea glandei submandibulare sau
a planșeului bucal;
Palparea bilaterală se folosește pentru a evalua simultan structuri simetrice
(mușchi, glande, articulația temporo-mandibulară).
Pentru palparea musculară au fost descrise patru modalități de examinare: palparea
prin rulare, palparea plată, palparea prin ciupire și palparea declanșatoare.
Palparea prin rulare presupune ca pielea să fie prinsă între police și index, fiind apoi
rulată progresiv, prin strângeri ușoare, pe planurile musculare profunde. Se poate observa
prezența unei rezistențe a tegumentului pe mușchii scheletici subiacenți, când aceștia sunt
hipertonici sau încordați.
Palparea plată se face prin explorarea suprafeței mușchilor scheletici prin piele,
perpendicular pe direcția principală a fibrelor musculare care se sprijină pe suportul osos. Se
caută benzile încordate care se percep ca fascicole indurate și punctele lor dureroase.
Palparea prin ciupire permite explorarea grosimii mușchilor scheletici, asemănător
palpării plate, fiind realizată între police și index pentru fascicolele musculare care se pot
desprinde de un suport osos.
Palparea declanșatoare se face prin rularea sub deget a benzii musculare încordate în
punctul sensibil, așa cum facem cu o coardă de chitară. În acest fel se poate provoca durere
locală sau referită.
Palparea permite evaluarea hipertrofiilor musculare, a spasticității, a sensibilității.
Trebuie examinate în mod egal inserțiile mușchilor mobilizatori ai mandibulei și determinate
punctele dureroase. Principalii mușchi care sunt evaluați sunt; temporalii, maseterii,
pterigoidienii mediali și laterali. Palpările sunt bilaterale, simultane, cu excepția
pterigoidianului lateral, care deși se palpează pe ambele părți, nu se face simultan.
Toți mușchii vor fi evaluați în ceea ce privește structura, consistența, volumul, puterea
și ritmul de contracție. Regiunile dureroase se detectează folosind degetul mijlociu al fiecărei
mâini, iar indexul și inelarul se folosesc pentru examinarea ariilor imediat vecine cu regiunea
principală de palpare, apăsarea fiind lentă dar fermă.
Unul dintre cele mai importante indicii ale prezenței unei regiuni dureroase este
reflexul palpebral; medicul poate observa gestul pacientului de a evita stimulul dureros. Se va
cere pacientului să indice diferența dintre partea dreaptă și cea stângă în ceea ce privește
sensibilitatea dureroasă. Mușchii se palpează într-o anumită ordine, atât extraoral cât și
intraoral.
3.2.3. Evaluarea prin palpare a consistenței țesuturilor
Termenii prin care se descrie consistenţa diferitelor ţesuturi aşa cum este percepută
prin palpare sunt următorii:
Duritate osoasă, senzaţie de rigiditate caracteristică ţesutului osos, ce apare în
cazul structurilor calcificate;
Indurat, asemănătoare cu strângerea unei mingi de cauciuc, necompresibil,
întâlnită în cazul multor neoplasme;
Ferm, ţesut mai moale decât cel indurate cu modificare minimă a formei,
obsevată în cazul proliferărilor benign;
Compresibil, unde presiunea aplicată prin palpare modifică forma structurii;
Păstos, prin palpare structurile se pot deforma deşi opun un anumit grad de
rezistenţă revenind apoi încet la forma iniţială, aspect întâlnit în cazul
chisturilor;
Renitent (spongios), ţesut ce opune rezistenţă minimă la palpare, revenind apoi
rapid la forma iniţială, aspect caracteristic leziunilor vasculare;
Moale, ţesut ce opune rezistenţă minimă sau moderată şi revine încet la forma
iniţială după încetarea presiunii, frecvent în cazul edemelor;
Colabat, structură ce se deformează sub acţiunea presiunii ţi rămâne la această
formă, situaţie observată după evacuarea colecţiilor purulente.
3.3. Percuția
Percuţia este o tehnică de lovire cu ajutorul degetelor sau a unui instrument, cu scopul
de a obţine informaţii legate de matitatea sunetului şi sensibilitatea zonei examinate.
Extraoral, la nivelul extremităţii cefalice, percuţia se foloseşte pentru aprecierea
sensibilităţii sinusurilor frontale şi maxilare, prin aşezarea unui deget deasupra sinusului şi
lovirea cu indexul mâinii opuse.
Intraoral, percuţia se foloseşte în cursul examinării dinţilor, folosind mânerul unui
instrument (sonda dentară) cu care se loveşte uşor în axul longitudinal sau transversal al
dintelui. În mod normal percuţia este nedureroasă, dar ea apare în cazul inflamaţiilor pulpare,
leziunilor periapicale sau parodontale.
Percuţia unui dinte sănătos determină un sunet înalt, care în cazul dinţilor devitali
devine mat.
Prin palparea zonei apicale a dintelui pe care îl examinăm putem simţi o vibraţie în
timpul percuţiei, ceea ce indică de multe ori existenţa unei osteite.
3.4. Auscultația
Auscultaţia este metoda de examinare prin care sunt perecepute sunetele provenite din
interiorul organismului, de la nivelul diferitelor structuri, ceea ce se poate face cu sau fără
amplificarea acestuia (cu urechea sau cu stetoscopul).
Pentru amplificarea sunetelor poate fi folosit stetoscopul care este alcătuit dintr-un
diaphragm plan, care înregistrează sunetele cu frecvenţă înaltă şi o parte sub formă de pâlnie,
pentru sunetele joase.
În medicina dentară stetoscopul este utilizat pentru înregistrarea tensiunii arteriale la
pacienţii cu afecţiuni cardio-vasculare care se prezintă pentru tratament şi în cazul examinării
articulaţiei temporo-mandibulare.
Prin auscultaţie, la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare se pot percepe zgomote
fără semnificaţie patologică, dintre care cele mai frecvente sunt următoarele:
Mototolirea unui celofan, care apar datorită prezenţei cerumenului în conductul
auditiv extern;
Huruit, datorită contracţiei musculaturii în contact cu membrane stetoscopului;
Zgomot strident, înregistrat mai ales la bărbaţi datorită zgârierii membrane
stetoscopului de firele de păr aspru;
Pulsaţii determinate de artera temporal.
Zgomotele cu semnificaţie patologică se împart în cracmente (pocnete) şi crepitaţii
(scârţâitul zăpezii). În funcţie de mişcarea mandibulei la coborărea sau ridicarea ei,
cracmentele nereciproce pot fi incipiente, medii sau terminale.
Cracmentele reciproce apar la începutul deschiderii cavităţii bucale, urmate de altele
care apar terminal, la închidere. Indiferent de manifestarea lor uni- sau bilateral ele sugerează
debutul osteoartrozei articulaţiei temporo-mandibulare. Când afecţiunea se instalează dispar
cracmentele şi apar crepitaţiile.
Tot cu ajutorul stetoscopul se poate evalua zgomotul ocluziei, prin plasarea
diafragmului deasupra regiunii obrazului (maseterină). În mod normal la închiderea arcadelor
dentare sunetul este mat şi scurt iar în cazul unor contacte patologice sunetul este prelungit.
Rezonanţa magnetică
Cercetări recente au demonstrat că în viitor microimaginile cu rezonanţă magnetică se
vor putea aplica pentru examenul paraclinic al cariei dentare. Metoda este non-distructivă şi
non-invazivă, ce urmăreşte progresul leziunii. Rezonanţa magnetică pare a fi mai utilă în
depistarea leziunilor din dentină şi ţesutul moale, mai puţin în smalţ.
În concluzie putem spune că metodele de diagnostic cu sensibilitate mare permit
evidenţierea demineralizării în stadiile incipiente, când pot fi aplicate cu succes tehnici
terapeutice noninvazive, cu păstrarea integrităţii ţesuturilor dure dentare.
Medicul stomatolog beneficiază astăzi de un număr mare de posibilităţi de investigare
ale ţesuturilor dure dentare, care alături de perioada relativ lungă de evoluţie a leziunilor
carioase, dau răgaz pentru identificarea metodei optime de tratament.
Toate progresele înregistrate în domeniul diagnosticului pozitiv şi diferenţial al cariei
dentare urmăresc de fapt restrângerea actului chirurgical doar la cazurile în care cavitatea este
deja prezentă, condiţie în care nu se poate face controlul acumulării de placă bacteriană.
5.7. Dispneea
Dispneea este o senzație subiectivă asociată cu o respirație inadecvată, care are
semnificație în special când este legată de efortul muscular. Dispneea nu apare în condiții de
repaus la persoane sănătoase și devine vizibilă odată cu efortul fizic sau la pacienți obezi,
vîrstnici, neantrenați.
Trebuie considerată patologică atunci când este disproporțională cu activitatea fizică și
vârstă, greutate, grad de activitate. Este asociată cu o serie de stări patologice caracteristice
bolilor cardiace, pulmonare, sanguine. Obstrucția arborelui pulmonar, așa cum se întâmplă la
astmatici sau bolnavii de cancer, poate determina de asemenea dispnee.
Evaluarea dispneei în absența unei examinări fizice complete are o bază strict
subiectivă, iar medicul dentist poate doar să aprecieze gradul de dispnee în ceea ce privește
capacitate funcțională (dispnee în repaus, incapacitatea de a executa o activitate care anterior
putea fi desfășurată fără efort).
8.3. Prognosticul
Prognosticul este o previziune a rezultatului probabil al tratamentului, iar
determinarea sa este cea mai importantă etapă în definitivarea planului de
tratament(Fig. 23)(Fig. 10.2 pag De a prevedea succesul unui plan de
tratament;
De a identifica interrelațiile dintre factori;
De a selecta factorii care ar putea limita succesul;
De a dezvolta un plan terapeutic alternativsau a fragmenta tratamentul, pentru a
evita factorii adverși;
De a renunța la un plan de tratament sortit eșecului.
200 Mirella). Dacă prognosticul nu este bun planul respectiv trebuie abandonat și
schimbat modul de abordare al cazului respectiv. Obiectivele determinării prognosticului sunt
următoarele:
Deoarece prognosticul este o previziune, ar putea fi nevoie de un număr de ani pentru a
determina exactitatea acestuia și eficiența planului de tratament aplicat. Procesul de planificare
poate fi considerat ca având următoarele etape:
Strângerea informațiilor de bază;
Elaborarea diagnosticului;
Formularea planului de tratament;
Determinarea prognosticului;
Evaluarea tratamentului și rechemarea pacientului la control.
Evaluarea variabilelor ce intră în alcătuirea prognosticului este subiectivă și variază de
la un medic la altul; unul ar putea avea experiență și îndemânare mai bună într-un domeniu,
altul poate fi conservator în alegerea planului de tratament, iar altul ar putea fi mai liberal.
Indiferent de cauza duferențelor, validitatea prognosticului este determinată de starea de bine a
pacientului ca rezultat al tratamentului aplicat.
În ceea ce privește pacientul, el trebuie să cunoască toate consecințele tratamentului
înainte de a-și da acordul pentru începerea acestuia; trebuie atenționat asupra obligației ce îi
revine privind păstrarea unui nivel optim al igiene orale și să fie informat asupra complicațiilor
ce ar putea să apară. Obținerea în scris a consimțământului pacientului poate ajuta la evitarea
confuziilor și neînțelegerilor și poate preveni incriminarea medicului pentru consecințele
eventualelor complicații.
Bibliografie selectivă