Sunteți pe pagina 1din 11

Introducere

Hazardele antropice sunt fenomene de interacţiune între om şi natură, declanşate sau


favorizate de activităţi umane şi care sunt dăunătoare societăţii în ansamblu şi existenţei umane
în particular.
Aceste fenomene sunt legate de intervenţia omului în natură, în general cu scopul de a
utiliza elementele cadrului natural în interes propriu: activităţi agricole, miniere, industriale, de
construcţii, de transport, etc.
Războaiele şi industria de război reprezintă cauze majore şi impresionante de poluare, de
distrugere şi contaminare a solului şi a aşezărilor omeneşti, a vegetaţiei şi a faunei, provocând
mari perturbări în ecosisteme. Armele aflate în prezent în arsenalul militar al unor state sau în
proiect de a fi realizate, pe lângă care bombele atomice aruncate la Hirshima şi Nagasaki în
august 1945 fac o figură ştearsă, creează, pentru prima dată în istoria omenirii, pericolul unei
ameninţări de distrugere totală a vieţii de pe planeta noastră, de dispariţie posibilă a speciei
umane.
Progresul tehnic rapid şi multilateral, specific societăţii umane contemporane,
dezvoltarea susţinută a industriilor şi a altor activităţi economice au adus omenirii avantaje
uriaşe, realizări dintre cele mai impresionante, dar au generat şi pericole dintre cele mai
serioase, cum este cazul poluării şi al altor forme de degradare a mediului înconjurător, a însuşi
echilibrului natural al planetei.
Hazardele antropice şi tehnologice, la fel ca şi cele naturale, produc pagube mai mici sau
mai mari în funcţie de amplitudinea acestora şi de factorii favorizanţi în locul sau regiunea în
care se manifestă, uneori îmbrăcând un aspect catastrofal: produc încetarea sau perturbarea
gravă a funcţionării societăţii şi victime omeneşti, mari pagube şi distrugeri ale mediului.
Ca urmare a acţiunilor omului, uneori necontrolate şi nechibzuite, alteori fireşti, impuse
de necesitatea dezvoltării economice şi sociale, planeta noastră a cunoscut, în anumite regiuni
sau zone, o degradare accentuată, în unele cazuri iremediabilă.
2. Hazarde nucleare (accidente nucleare)

Acestea sunt produse de răspândirea necontrolată a unor substanţe radioactive în afara


instalaţiilor nucleare şi a dispozitivelor de deşeuri radioactive. Substanţele respective pot să
iradieze populaţia şi mediul înconjurător şi pot produce victime omeneşti şi pagube materiale.
Hazardele nucleare sunt legate de centralele atomoelectrice, de instalaţiile nucleare din
unele institute de cercetare ştiinţifică, de căderea pe Pământ a unor sateliţi artificiali cu
propulsie nucleară, precum şi de transportul şi depozitarea deşeurilor radioactive.

Accidente la centrale nucleare:


 12 decembrie 1952 la Chalk River, lângă capitala canadiană Ottawa;
 7 octombrie 1957: - la Windscale Pile No. 1, nord de Liverpool, Marea Britanie,
unde a fost afectată o suprafaţă de 520 km2;
- în apropiere de Kyshtym, în sudul Munţilor Ural, fosta
Uniune Sovietică, soldat cu evacuarea a circa 10 000 de persoane;
 1976, lângă Greifswald, fosta R.D. Germană;
 28 martie 1979, la Three Mile Island, lângă Harrisburg, Pennssylvania, S.U.A.;
 26 aprile 1986 la Cernobîl.

Cel mai grav accident este cel înregistrat în fosta Uniune Sovietică, la Cernobîl, în
Ucraina. Explozia unui dintre cele patru reactoare ale centralei nucleare, în noaptea de 25-26
aprilie 1986, a pulverizat peste 1 000 tone din cuvertura protectoare şi o mare cantitate de
substanţe radioactive care conţineau Iod 131 şi Cesiu 137. Dintre consecinţe amintim:
muncitorii şi pompierii care au asigurat stingerea incendiului, grav iradiaţi, au murit în lunile
următoare, au fost evacuate imediat 200 000 de persoane din localităţile aflate pe o rază de 30
km; au fost iradiate circa un milion de persoane. S-a produs o contaminare nu numai a
Ucrainei, ci şi a altor regiuni ale Europei ( îndeosebi Europa Centrală şi Peninsula Scandinavă)
şi, totodată, pentru prima oară a avut loc şi o contaminare transcontinentală, fiind afectate
Alaska (S.U.A.) şi Canada.
3. Impactul accidentului nuclear de la Cernobîl după 20 de ani

Accidentul nuclear de la Cernobîl (Ucraina), survenit la 26 aprilie 1986,


a avut consecinţe majore asupra populaţiei şi mediului ambiant, fiind
considerat cel mai grav accident nuclear din istoria utilizării paşnice a energiei
nucleare.
Situată la 130 km nord-vest de capitala Ucrainei – Kiev, C.N.E. Cernobîl
cuprindea 4 reactoare nucleare de tip R.B.M.K.-1000, puse în funcţiune între
1978 şi 1983.
Raportul oficial, prezentat de specialiştii Comitetului de Stat pentru
utilizarea energiei nucleare din fosta U.R.S.S. la întrunirea din august 1986 de
la sediul A.I.E.A. din Viena, indică drept cauză a producerii accidentului de la
Cernobîl un experiment neautorizat, pe parcursul căruia operatorii au încălcat
procedura de funcţionare a reactorului nuclear, prin extragerea barelor de
control din zona activă şi scoaterea din funcţiune a sistemului de oprire
automată a reactorului.
Acest experiment urmărea prelungirea alimentării cu energie electrică de
la turbina centralei, care are un moment de inerţie foarte mare, astfel încât să
acopere un scurt interval de timp (cca. 30 secunde) necesar pornirii
generatoarelor Diesel de avarie.
În esenţă, testul consta în a vedea cât timp va fi disponibilă această
energie electrică spre a păstra în funcţie pompele primare de transport al
căldurii din reactor (pompele de răcire).
Scăderea drastică a puterii reactorului la un nivel sub 7% din puterea
nominală, dublată de extragerea barelor de control, absorbante ale neutronilor
formaţi în urma reacţiei de fisiune şi de scoaterea din funcţiune a semnalelor
de oprire în caz de urgenţă a reactorului, a dus la diminuarea considerabilă a
cantităţii de apă de răcire din zona activă şi supraîncălzirea elementelor de
uraniu şi a blocurilor de grafit în care acestea se găseau.
Puterea a început să crească încet, apoi tot mai repede, astfel încât la ora
1:24 un operator a acţionat butonul de oprire a reactorului.
Aceasta a cauzat o creştere rapidă a puterii reactorului (în cel mult 4
secunde puterea a crescut de aproximativ 100 ori), ducând la distrugerea sa.
Explozia de energie astfel creată a scăpat de sub control, distrugând
jumătatea de sus a zonei active, clădirea de deasupra reactorului şi o parte din
pereţii laterali ai centralei nucleare.

Centrala nucleară de la Cernobîl, în 1986. În prim-plan, reactorul 4 după


explozie (Foto:theatlantic.com)

Fragmente incandescente de uraniu şi grafit au fost proiectate în urma


exploziei în exteriorul reactorului şi au căzut pe acoperişul clădirii turbinei,
provocând numeroase incendii.
Accidentul de la Cernobîl a dus la eliberarea în atmosferă a peste 50
tone de combustibil nuclear sub formă de particule de dioxid de uraniu şi de
131 239
produşi de fisiune puternic radioactivi (iod – I; plutoniu – Pu; cesiu –
134 137 239 89 90
Cs şi Cs; neptuniu – Np; stronţiu – Sr şi Sr; s.a.).
Dintre aceştia, cele mai importante urmări le-au avut:
- iodul 131, care este absorbit la nivelul glandei tiroide, putând genera
cancerul tiroidian;
- cesiul 134 şi 137, care inhalat sau ingerat în organism, poate afecta
organele interne, ducând la cazuri de cancer pulmonar, leucemie sau
mutaţii genetice;
- stronţiul 90, care se acumulează în schelet, producând tumori osoase
şi, în stadiul final, leucemie.
Estimări mai recente indică eliberarea în atmosferă a 3-4% din
combustibilul nuclear prezent în reactor în momentul accidentului, 20-60% din
radionuclizii volatili şi aproape 100% din gazele nobile (A.I.E.A. Bulletin, nr.
3/1996).
Nivelul total al activităţii materialelor radioactive rezultate prin
explozia reactorului Cernobîl-4 este estimat la aproximativ 12x10 1 8 unităţi
Becquerel (Bq), dintre care 6-7x10 1 8 Bq gaze nobile; 1,3-1,8 x10 1 8 Bq iod 131;
0,05 x10 1 8 Bq cesiu 134 şi 0,09 x10 1 8 Bq cesiu 137.
Aceste valori reprezintă cca. 50-60% din cantitatea totală de iod 131
existentă în zona activă a reactorului nuclear în momentul accidentului şi în
jur de 20-40% din cantitatea totală de izotopi radioactivi ai cesiului.
În zilele care au urmat exploziei reactorului Cernobîl-4 au lucrat în zona
sinistrată peste 30.000 de persoane (operatori, ingineri, muncitori, pompieri,
poliţişti, forţele armate), care au acoperit reactorul avariat cu 5.000 tone de
nisip, argilă, plumb, bor şi alte materiale.
În octombrie 1986, pentru a opri emisiile radioactive, zona activă a
reactorului a fost acoperită într-un imens “sarcofag” de beton, care ecranează
radiaţiile, permiţând continuarea activităţii la grupurile nucleare aflate în
apropiere.
Impactul accidentului nuclear de la Cernobîl asupra zonelor bine
populate din vecinătate a fost foarte puternic, ducând la decesul a 32 persoane
în zilele următoare producerii accidentului nuclear şi la evacuarea a peste
135.000 locuitori din zona sinistrată, pe o rază de 30 km în jurul reactorului
avariat.
Suprafaţa afectată de efectele imediate ale accidentului nuclear de la
Cernobîl, cuprinde peste 40.000 km 2 şi un număr de 2.290 localităţi, cu o
populaţie totală ce depăşeşte 3,5 milioane locuitori.
Dintre acestea, 786 aglomerări umane, cu o populaţie de peste 272 mii
locuitori se situează în zonele cu un control radiologic permanent.
În urma controalelor radiologice efectuate pe grupe de populaţie s-au
diferenţiat patru categorii distincte:
- în primul rând persoanele implicate direct în diminuarea efectelor
accidentului (operatori, ingineri, pompieri, muncitori, poliţişti, militari), care
au fost expuse la o doză medie estimată la 250 mSv (de 5 ori valoarea anuală
maximă admisă pentru personalul C.N.E. şi de 50 ori valoarea anuală maximă
admisă pentru populaţie);
- sutele de mii de oameni trimişi să decontamineze zona sinistrată
(“lichidatorii”), care au primit o doză medie estimată la 100 mSv;
- cei 135.000 locuitori evacuaţi la începutul lunii mai din zonele
învecinate, care au primit o doză medie estimată sub 50 mSv (doar 10% au
primit o doză mai mare de 50 mSv şi mai puţin de 5% doze superioare valorii
de 100 mSv);
- populaţia din alte zone ale fostei U.R.S.S., din statele est-europene
învecinate C.N.E. Cernobîl şi din alte părţi ale Europei – o doză medie
adiţională de 0,8 mSv.
Accidentul nuclear de la Cernobîl a avut un impact deosebit şi asupra
spaţiilor agricole din regiunile învecinate.
Astfel, depunerile radioactive de cesiu-137 au afectat mari suprafeţe
agricole situate la distanţe destul de mari de centrala nucleară Cernobîl:
- 10.000 km 2 de sol prezentau o activitate medie de peste 15 unităţi
Curie pe km 2 (Ci/km 2 ), ceea ce reprezintă o valoare de 2.000 ori mai mare
decât normele maxime admise de I.C.R.P. (International Comission on
Radiological Protection);
- peste 29.200 km 2 de teren agricol de cea mai bună calitate prezentau un
nivel al activităţii datorate cesiului-137 cuprins între 5-15 unităţi Curie pe km 2
(Ci/km 2 ), dintre care 16.500 km 2 în Belarus, 8.100 km 2 în Ucraina şi 4.600 km 2
în Federaţia Rusă;
- o suprafaţă totală de 100.000 km 2 din Ucraina, Belarus şi Federaţia
Rusă au înregistrat niveluri ale radioactivităţii cuprinse între 1-5 unităţi Curie
pe km 2 (Ci/km 2 ). Cu începere din luna iunie 1986, a fost stabilit planul de
evacuare şi decontaminare a zonelor afectate de accidentul nuclear de la
Cernobîl, suprafeţe întinse de sol cernoziomic foarte productiv fiind fie scoase
din circuitul agricol şi declarate terenuri neproductive, fie incluse într-un
program de decontaminare şi supraveghere permanentă sau periodică.
Peste 70.000 hectare de teren agricol de productivitate ridicată au fost
excluse odată cu declararea zonei interzise pe o rază de 30 km în jurul
reactorului avariat, alte suprafeţe agricole ce totalizau 100.000-150.000
hectare au fost declarate terenuri neproductive iar alte 2 milioane hectare au
necesitat o îndelungată decontaminare radioactivă.
Au fost compromise importante suprafeţe agricole situate chiar la
distanţe de peste 300 kilometri de reactorul avariat.
La nivelul continentului s-au evidenţiat mai multe regiuni afectate de
accidentul nuclear de la Cernobîl:
- estul şi nordul Europei (Ucraina, Belarus, Rusia, Statele baltice,
Polonia, Suedia, Norvegia şi Finlanda);
- Europa Centrală şi de Vest (centrul şi sudul Germaniei, Austria, nordul
Italiei, partea sudică a Elveţiei, estul Franţei şi nordul Marii Britanii);
- statele din sud-estul Europei (România, Bulgaria).
Răspândirea norului radioactiv rezultat din explozia reactorului
Cernobîl-4 pe aproape jumătate din suprafaţa continentului european se
datorează în mare măsură circulaţiei unor mase de aer cu predominanţă vestică
şi nord-vestică, ce au ridicat produsele de fisiune la o înălţime de peste 1.500
m, propagându-le asupra unor întinse zone din centrul şi nordul Europei.
Se estimează astfel că în jur de 20-30% din totalul depunerilor
radioactive provenite din accidentul nuclear de la Cernobîl s-a răspândit cu
precădere în Suedia, Germania, Franţa şi Marea Britanie.
De asemenea, accidentul nuclear de la Cernobîl a generat o creştere a
radioactivităţii apei în bazinul Mării Negre.
În timp ce accidentul de la centrala nucleară Three Mile Island-2 a
afectat în mare măsură doar programul nuclear al S.U.A., accidentul nuclear de
la Cernobîl a avut o repercusiune deosebită asupra dezvoltării energeticii
nucleare în numeroase state europene.
Astfel, ca urmare a îngrijorării crescânde a opiniei asupra utilizării
energiei nucleare, state precum Suedia, Belgia, Finlanda şi Olanda au renunţat
la construirea de noi centrale nuclearo-electrice, iar alte state ca Spania,
Elveţia şi Italia au supus intrarea în producţie a altor capacităţi nucleare unui
moratoriu de zece ani, până după anul 2000.
Impactul major pe care l-a prezentat accidentul nuclear de la Cernobîl
asupra populaţiei şi mediului ambiant este evidenţiat prin elaborarea în august
1986 de către experţi A.I.E.A. a unui model de evaluare a accidentelor
nucleare (scara INES), el fiind considerat drept cel mai grav accident nuclear
din istoria omenirii: accident major cu efecte prelungite asupra mediului
ambiant şi a sănătăţii oamenilor (A.I.E.A. Buletin nr. 3/1997).
În decembrie 2000, după îndelungate expertize tehnice, centrala
nuclearoelectrică Cernobîl a fost definitiv închisă, costul total al dezafectării,
estimat la 1,48 miliarde dolari S.U.A., fiind finanţat de Euratom (39,5%),
agenţii de credit pentru export (23,5%), Banca Europeană pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare (14,5%), Rusia (15,2%), compania Energoatom (10,7%) şi
Ucraina (3,4%).
Principalele etape în dezafectarea grupurilor nucleare de la Cernobîl
prevăzute de planul elaborat de către guvernul ucrainean în colaborare cu
organismele internaţionale sunt:
- decontaminarea radioactivă şi depozitarea substanţelor şi produselor
cu un grad mai ridicat de radioactivitate;
- dezmembrarea părţilor structurale şi funcţionale ale reactoarelor, care
prezintă un grad mai scăzut de radioactivitate;
- refacerea “sarcofagului”, izolarea şi reţinerea produşilor radioactivi
cu un risc puternic de contaminare radioactivă a populaţiei şi
mediului ambiant;
- remedierea ecologică a componentelor fizico-geografice (ape de
suprafaţă, ape subterane, soluri, vegetaţie) din arealul învecinat
centralei nucleare pentru utilizarea restrictivă;
- monitorizarea permanentă a componentelor mediului ambiant;
- inspectarea periodică a securităţii operaţiunilor de către experţi
internaţionali (rev. NEW nr. 1-2/2001).
Riscul potenţial al unor asemenea accidente nucleare subliniază
necesitatea amplificării colaborării internaţionale în domeniul industriei
energeticii nucleare, în vederea creşterii securităţii nucleare şi a modernizării
şi perfecţionării tipurilor actuale de centrale nucleare.

Consecinţele se resimt şi astăzi


Conform unui raport întocmit anul trecut de specialiştii Greenpeace,
locuitorii oraşelor din apropierea zonei în care s-a produs accidentul consumă
şi astăzi alimente contaminate cu izotopi precum cesiu-137 şi stronţiu-90.
Reprezentanţii organizaţiei susţin că acestă problemă va persista încă multe
decenii sau chiar secole de acum înainte. Pe de altă parte, localnicii din
vecinătatea fostei centrale nucleare se simt neputincioşi: ,,Avem lapte şi pâine
pe care o coacem noi înşine. Da, este cu radiaţii. Totul aici este iradiat.
Bineînţeles că mă îngrijorează, dar ce pot face?", declara Halina Chmulevych,
o locuitoare din regiunea ucraineană Rivne, pentru raportul Greenpeace.
În primele zile de după producerea accidentului, substanţele radioactive
au fost detectate numai pe teritoriul Ucrainei, însă în foarte scurt timp, ele au
început să afecteze şi celelalte ţări ale Europei. Studii ulterioare, realizate în
ţări precum Federaţia Rusă, Polonia şi Belarus, arătau că peste 1 milion de
oameni suferă de boli asociate cu expunerea la radiaţii.
Răspândirea substanţelor radioactive pe întreg cuprinsul Europei, la data de 3 mai 1986
(Foto:chernobylgallery.com)

Substanţele radioactive au afectat în bună măsură şi ţările scandinave. În Norvegia au


fost detectate cantităţi importante de cesiu-137, îndeosebi în zonele în care membrii populaţiei
Sami îşi cresc renii. Aceste animale pasc în regiunile de tundră, în care substanţa radioactivă a
ajuns prin intermediul precipitaţiilor atmosferice. Cu toate acestea, susţin specialiştii
norvegieni, cel puţin în acest an, carnea renilor poate fi consumată în siguranţă, deoarece nu
depăşeşte limita de 3000 de becquerel impusă de guvernul de la Oslo.

Printre statele afectate de radiaţiile radioactive eliberate în urma accidentului de la


Cernobâl se numără şi România. Între 1986 şi 1994, Institutul de Sănătate Publică realiza un
studiu, prin intermediul căruia s-a încercat identificarea efectelor dezastrului din Ucraina
asupra sănătăţii copiilor cu vârste cuprinse între 0 şi 6 ani. Principala problemă pe care au
observat -o specialiştii români la acea vreme a fost faptul că indivizii studiaţi aveau sistemul
osteoarticular mult mai sensibil, în comparaţie cu copiii născuţi înainte de data producerii
exploziei.

După 25 de ani, omenirea a fost martora unui nou accident nuclear. Iminenţa producerii
unui nou dezastru rămâne valabil
Începând cu anul 1989, peste 1000 de ingineri ruşi au vizitat centralele nucleare din
vestul Europei şi SUA, pentru a fi la curent cu ultimele noutăţi din domeniul industriei
atomice. În acest sens, au fost semnate până acum circa 50 de acorduri de colaborare între
Federaţia Rusă şi ţările din Europa Occidentală. Majoritatea acestor contracte au fost încheiate
sub auspiciile Asociaţiei Mondiale a Operatorilor Nucleari (WANO), un organism înfiinţat în
anul 1989 şi care, în momentul de faţă, include 130 de furnizori de energie nucleară din peste
30 de ţări.

Conform unui raport publicat la data de 23 aprilie 2014, de către specialiştii Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică, în lume existau 435 de reactoare nucleare funcţionale,
amplasate în 31 de ţări. Printre statele în care se produce energie nucleară se numără: Australia,
Canada, China, Franţa, Germania, Iran, Israel, Japonia, Federaţia Rusă, dar şi România.
Cercetătorii de la MIT susţin că până în anul 2055, în patru dintre aceste ţări urmează să se
producă accidente nucleare de proporţii.