Sunteți pe pagina 1din 8

PREZENTARE PROIECT

ECONOMIA IN TIMPUL RAZBOIULUI RECE

Indrumător: Studenți:
Lect. Univ. Dr. Vorovenci Ion Lupsa Bianca Daiana
Ivanov Anca
Marinescu Bianca
Manolache Cristina

BUCURESTI
- 2016 –
Războiul Rece (1947-1991) a reprezentat o confruntare deschisa după al
Doilea Război Mondial intre doua grupuri de state cu ideologii si sisteme
politice diametral opuse ; într-un grup se aflau URSS si aliații ei , iar in celălalt
grup se aflau SUA si aliații lor. La nivel politico-militar "războiul rece" a opus
NATO (SUA si aliații lor) si Pactul de la Varșovia ( URSS si aliații ei ).
Înfruntarea dintre cele doua blocuri a fost numita "Război Rece" ,
deoarece nu s-a ajuns la confruntări militare directe intre cele doua superputeri ,
care ar fi constituit un "Război Cald" cu toate ca perioada a generat o cursa a
înarmării.
Războiul Rece poate fi împărțit in patru perioade principale . Primul
Război Rece a durat din perioada ultimilor ani a lui Stalin si pana la moartea sa
in 1953 . Politica externa rusa in timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau
contrara riscului .
Urmează o a doua perioada , una de pericol si confruntare de la moartea
lui Stalin pana la evidentul interval de destindere care încep brusc in 1969 . Un
element esențial in aceasta perioada a fost diplomația riscanta practicata de
Hrușciov , care era mult prea încrezător in puterea crescânda a URSS .
Urmează a treia perioada , una de destindere si de manifestare a dorințelor
ambelor superputeri de a-si nominaliza relațiile și a reduce riscul confruntării.
Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan din 1979 ,
indiscutabil cea mai grava greșeala pe care Moscova a făcut-o în politica externă
din timpul întregii perioade sovietice .
În perioada a patra a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor si o ridicare
a temperaturii politice ; acest proces a fost stopat datorita viziunii inedite a lui
Gorbaciov , care dorea o reevaluare fundamentală a politicii externe ruse precum
și negocierea unui nou tip de relații cu America. Astfel , Moscova nu va mai
sprijini comunismul si mișcările de eliberare națională din lume . În pofida
acestui fapt , toate beneficiile rezultate au revenit Americii odată cu prăbușirea
URSS.
La nivel nivel militar-politic a fost o confruntare intre:
-NATO și Pactul de la Varșovia
La nivel economic a fost o confruntare intre :
-capitalism si socialism
La nivel ideologico-politic a fost o confruntare intre:
-democrațiile liberale occidentale ( așa-numita "lume libera" , "societatea
deschisa" și regimurile comuniste totalitare ( așa-numita "lume închisă).
Desi Razboiul Rece a insemnat, in principiu, o lupta ideologica, a
tratatelor, el a nascut totusi multa violenta. Agresiunea dintre SUA si URSS s-a
consumat in regiuni precum Angola si Nicaragua, cele doua natiuni angajandu-
se in razboaie delegate, sustinute militar si financiar de fortele americane si
sovietice. Teritoriul Europei a servit drept spatiu de stocare a rachetelor nucleare
pentru ambele parti, in timp ce popoarele satelit ale URSS erau reprimate si
subjugate si exploatate de odioase regimuri comuniste.
Războiul rece este, din punct de vedere economic, cadrul de stimulare și
dezvoltare a sectorului economiei militare. Economia militară nu a avut prea
mult de suferit nici în absența războiului rece prin crearea unor piețe locale
(războaie locale) de produse militare. Ponderea cheltuielilor militare nu a fost de
neglijat (Italia 1,8% din PIB, India 2,7%,Germania 1,3%, Arabia Saudită 10,4%,
Japonia 1,0%, Rusia 4,0%, Franța 2,3%, Marea Britanie 2,7%, China 2,1%,
SUA 4,8%)
Realizate în timpul perioadei sovietice, întreprinderile din industria rusă
de apărare au acordat de-a lungul existenţei lor puţină atenţie costurilor lor de
producţie. Din acest punct de vedere, complexul militaro-industrial rus pare a fi
într-o situaţie mult mai gravă decât corespondenţii săi din statele vestice fiind
nepregătite pentru a face faţă unui mediu concurenţial specific unei economii de
piaţă. Intrarea în stare de război rece va aduce, indiscutabil la o revigorare
rapidă a sectorului producției militare. Războiul rece crează o extindere
importantă a cererii, întărește monoplul unui număr mic de producători asupra
produselor de top high tech mărind dependența tehnologică a țărilor mici față de
cele mari din punct de vedere economic și, mai ales, consolidează și securizează
piața de produse militare prin măsuri de planificare și reglementare.
În acest sens, trebuie subliniată inițiativa/directiva Summitului NATO de
la Newport de a obliga țările membre să aloce minimum 2% din PIB pentru
cheltuieli militare din care 20% pentru echiparea cu tehnică de luptă. Iată cum,
o organizație eminamente neeconomică impune politicilor bugetare naționale
reguli de natură bugetară fără, nici măcar, să țină seama de diferențele de nivel
de dezvoltare, de prevederile acordurilor cu instituțiile financiare internaționale (
FMI, BM) sau de consecințele rezultate din aplicarea Tratatului European de
Guvernanță Fiscală. România este singura ţară din spaţiul european şi
euroatlantic care cumulează toate punctele de deschidere spre zonele în care, în
acest moment, există împreunate conflictele cele mai ample sau cu potenţialul
cel mai grav de dezvoltare. Importanța geopolitică a României este mai mare dar
și pericolul în care se află este mai probabil. Creșterea cheltuielilor militare este,
din acest motiv, motivată dar cum se va desfășura exercițiul bugetar în condițiile
în care bugetul suferă de inconsistența colectării veniturilor și de tendință clară
de reducere a investițiilor și a intrării de capital străin .
Războiul rece încălzește economia dar cu temperaturi diferite de la țară la
țară. Încălzirea va fi mai mare în țările dezvoltate și mai mică în țările mai
puțin dezvoltate. Pentru țările dezvoltate occidentale ca și pentru Rusia, războiul
rece poate fi considerat un puternic motor de creștere. Pentru România poate fi
un factor de stagnare sau chiar de involuție economică. Totul depinde de
înțelepciunea celor care conduc destinele țării. Dacă efortul bugetar suplimentar
de 2% va fi, așa după cum arătam mai sus, orientat spre dezvoltarea industriei
militare naționale și spre recâștigarea locul bun pe care l-a avut cândva în
exportul mondial atunci, războiul rece va fi și la noi un factor de încălzire a
economiei. Dacă, nu, atunci ne va răci și mai rău economia.
Printre tendintele distructive pe termen lung, putem mentiona devierea
resurselor nationale spre scopuri militare şi federaliste; epuizarea inutilă şi
neglijentă a resurselor naturale şi umane pentru creştere şi progres economic,
combinate cu decalaje în progresul tehnologic civil şi în îmbunătătirea calitătii ;
neputinta de a hrăni populatia fără a apela la importuri masive ; degradarea şi
contaminarea fizică a mediului, cu efecte majore asupra sănătătii populatiei ;
degradarea continuă a sistemului central de planificare şi administrare
economică, agravată de un control rigid al preturilor şi de o politică monetară
greşită ; amploarea unei economii subterane strâns legate de coruptia oficială de
proportii şi (în timp) ce crima organizată ; deteriorarea stimulentelor şi moralei
muncii, a initiativei, a simtului întreprinzător şi de responsabilitate (cu exceptia
economiei subterane) ; în consecintă, o consecventă întârziere a creşterii
economice şi un declin real.
Prima problemă urgentă de care s-a ocupat Gorbaciov a fost reducerea
decalajului militar economic-tehnologic fată de Vest. El a abordat această
problemă în mod traditional stalinist, cu aceleaşi institutii, cu aceeaşi oameni şi
nu a reuşit irosind resurse şi timp. Reforma economică (mai târziu, în forma ei
radicală, transformatoare de sistem, numită de obicei “tranzitie”) a impus o
agendă de măsuri economice care – nu imediat, ci în timp, şi nu întotdeauna în
aceeaşi ordine – avea să aibă următoarele componente principale: 1) oprirea
imediată a declinului rapid al economiei “reale”; 2)stabilizarea; trecerea la
situatia în care în contrast puternic cu situatia curentă, moneda internă să fie un
numitor comun al valorii şi un mijloc efectiv de schimb valutar, iar preturile să
fie reglementate de piată, rezonabil stabile şi suportabile. Până în 1990-1991,
stabilizarea a devenit problema principală, mai importantă decât toate celelalte
de pe agendă; 3) transformarea economiei de control în economie de piată,
sarcină de mare importantă; 4) legalizarea pe scară largă a activitătii comerciale
particulare, precum şi privatizarea întreprinderilor de stat; 5) rezolvarea
problemei explozive privind relatiile unionale, federale, cu republicile, relatiile
interrepublicane, a succesiunii sau a autonomiei depline pentru unele dintre
republici; 6) integrarea URSS (sau a ceea ce a mai rămas din ea) şi a părtilor sale
constituente individuale în economia mondială; 7) o retea desigurantă socială
adecvată dislocărilor economice şi tulburărilor politice care pot apărea; 8)
structuri fiscale şi bancare corespunzătoare solutiilor adoptate în conformitate cu
punctele (1 )- (7). Şi desigur, initierea şi aplicarea unui număr mare de legi. O
agendă mai descurajantă nu se poate imagina chiar şi pentru o tară care nu este
afectată de conflicte interne aşa cum este URSS. În primele patru luni ale anului
1991 PNB-ul a scăzut cu mai mult de 9% fată de perioada corespunzătoare a
anului anterior, iar produsul intern brut va scădea cu 10% până la 15% şi rata
anuală a inflatiei ar putea ajunge mult peste 100%. Nu mai putin importantă este
imaginea privind distributia venitului şi a bogătiei personale. Legat de această
problemă s-a observat că în 1991 s-a atins o nouă cotă (scăzută) în privinta
diferentierii venitului şi a averii personale. Păgubitii sunt acea mare parte din
populatie ale căror mijloace de trai depind în mare parte de sursele oficiale de
venit (salarii, pensii), care au scăzut ca valoare reală în acest an şi/sau ale căror
venituri neoficiale au crescut mai putin decât inflatia şi/sau ale celor cu putine
relatii personale lucrative. Dar multi altii au câştigat considerabil, profitând de
multiple ocazii noi de productie şi de comert, de afaceri şi de arbitraje rapide pe
piata neagră – prin crearea de lipsuri şi ridicarea preturilor - de marea
liberalizare a activitătilor comerciale private, prin diferite forme legale noi, şi de
haosul propriu-zis. Şi nu este nimeni obligat să-şi tină averea în ruble; există
numeroase posibilităti, mai mult sau mai putin legale, pentru a transfera banii
personali în străinătate. Până nu se stabilizează banii şi preturile, până nu se
rezolvă problema federală şi nu se asigură mai bine suportul legal pentru
afacerile particulare, oamenii de afaceri vor continua să evite investitiile
nelichide pe termen lung şi vor căuta afaceri uşoare şi rapide. Putini dintre ei
sunt investitori pe termen lung. Totuşi marile câştiguri personale provin adesea
din “însuşirea spontană” de jure sau de facto în detrimental statului. Şi deoarece
aceia care sunt mai aproape de proprietătile statului, vechea elită au, de la sine
înteles, cele mai bune ocazii de a şi le însuşi, fenomenul de “însuşire de către
nomenclatură” a obtinut, dacă nu dimensiune de masă, cel putin atentia maselor
cu implicatii politice clare.

BLOCADA BERLINULUI SI PODUL AERIAN


SUA și Marea Britanie și-au unit zona de ocupație, la 1 ianuarie 1947, la
care s-a asociat, mai târziu, și Franța (în aprilie 1949). Ca parte a reconstrucției
economice a Germaniei, la începutul anului 1948, un număr de reprezentanți ai
guvernelor din Europa de Vest și Statele Unite au anunțat un acord cu privire la
fuziunea zonelor vest-germane într-un sistem federal guvernamental. În plus, în
conformitate cu Planul Marshall, au început procesul de reindustrializare și
reconstrucție a economiei germane, inclusiv prin introducerea unei noi
monede marca germană, pentru a înlocui vechea monedă Reichsmark, pe care
sovieticii au devalorizat-o. La scurt timp după aceea, Stalin a instituit Blocada
Berlinului (24 iunie 1948 - 12 mai 1949), una dintre primele crize majore ale
Războiului Rece, împiedicând sosirea în Berlinul de Vest a alimentelor,
materiilor prime și materialelor. Statele Unite ale Americii, Marea Britanie,
Franța, Canada, Australia, Noua-Zeelandă și alte câteva țări au început
furnizarea masivă a alimentelor și altor provizii în Berlinul de Vest. În această
situație, sovieticii au organizat o campanie de relații publice împotriva
schimbărilor politice. Încă o dată, comuniștii din Berlinul de Est au încercat să
perturbe alegerile municipale din Berlin (așa cum au făcut în alegerile din
1946), care au avut loc pe 5 decembrie 1948 și au produs o prezență la urne de
86,3% și o victorie covârșitoare pentru partidele non-comuniste. Rezultatele au
împărțit, efectiv, orașul în două zone: Est și Vest. 300 000 de berlinezii au
demonstrat și au cerut ca aprovizionarea prin transportul aerian internațional să
continue, iar pilotul american Gail Halvorsen a creat „Operațiunea Vittles”, prin
care se aruncau bomboane copiilor germani. În mai 1949, Stalin s-a retras și a
ridicat blocada.
COMUNITATEA EUROPEANA A CARBUNELUI SI A OTELULUI
CECO a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța, Germania
de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele
de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european.
A reprezentat aplicarea unul plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet,
făcut public de ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat
intens de Statele Unite.
CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică
Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană și în finalUniunea
Europeană prin Tratatul de la Maastricht) .
Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de
Tratatul de instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de
ani. În consecință, CECO a încetat să existe la 23 iulie 2002, iar
responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de CE.
Spre deosebire de cealaltă organizație europeană creată în 1949 după
model interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca
organizație supranațională.
Misiunea sa a fost, in general: de a "contribui la expansiunea economiei,
dezvoltarea ocupării forței de muncă și îmbunătățirea nivelului de trai" a
cetățenilor săi. În termeni de cărbune și producția de oțel, Comunitatea a avut un
efect redus cu sectoarele, respectiv, a scăzut și a crescut în raport cu tendințele
mondiale. Schimburile comerciale dintre membrii a crescut (de zece ori pentru
cărbune), care a salvat banii membrilor ", nefiind necesar sa se importe resurse
din Statele Unite, în special în cazul în care au existat reduceri într-un singur
stat. Înalta Autoritate, de asemenea, a emis 280 de împrumuturi de modernizare
a industriei, care a ajutat industria de îmbunătățire a producției și pentru a reduce
costurile. La cheltuielile de judecată au fost reduse și mai mult prin eliminarea
tarifelor la frontierele.
Printre cele mai importante realizări CECO sunt problemele de bunăstare.
Unele mine, de exemplu, au fost de nesustinut fără subvenții guvernamentale.
Unii mineri aveau locuințe extrem de sarace. De peste 15 ani sunt finantate
112,500 locuinte pentru muncitori, platindu-se 1.770 dolari americani pentru
fiecare apartament, permitandu-le muncitorilor să cumpere o casa pe care altfel
nu ar fi putut sa si-o permita. CECO, de asemenea,a plătit jumătate din costurile
de la locul de muncă de redistribuire a acelor lucrători care și-au pierdut locul de
muncă atunci facilitatile de crabune si otel au inceput sa se inchida. Combinat cu
ajutorul pentru redezvoltarea regionala CECO a cheltuit 150 milioane dolari
pentru crearea de 100000 de locuri de muncă, o treime din care au fost pentru
muncitori din sectorul otelului si carbunelui.
ZIDUL BERLINULUI
Zidul Berlinului a fost unul dintre cele mai puternice simboluri ale
Războiului Rece, dar și cea mai clară dovadă a separării celor două lumi, cea
comunistă și cea democratică. Ridicat peste noapte în august 1961, Zidul
Berlinului a despărțit familii și prieteni, a împins oameni la gestui disperate și, în
28 de ani de existență, a dus la moartea a peste 100 de oameni. Astăzi, la 25 de
ani la căderea Zidului, doar vechile generații își mai aduc aminte de ce a
însemnat el. Pentru generația tânără, el rămâne fie un subiect necunoscut, rătăcit
prin manualele de istorie, fie ceva despre care nu cunosc prea multe.
Zidul Berlinului a fost ridicat la 15 ani după izbucnirea Războiului Rece
După apariția celor două Germanii, cea federală, zisă de vest, și cea democrată,
zisă de est, peste două milioane de germani din zona comunistă au plecat spre
Occident. Acest exod masiv din anii 1949-1961 (cu până la 1000 de refugiați
zilnic, apogeu atins în vara lui 1961) i-a făcut pe comuniști să caute o soluție
pentru prevenirea depopulării statului. Soluția? Ridicarea unui zid în mijlocul
capitalei germane, pe unde plecau cei mai mulți dintre refugiați. În dimineața
zilei de 13 august 1961, locuitorii din Berlin s-au trezit în orașul lor apăruse un
șantier: autoritățile comuniste începuseră să instaleze un gard de sârmă ghimpată
între partea de Est și cea de Vest a orașului. Zidul de beton a fost construit în
următoarele luni.

Bariera care separa Berlinul de Vest de cel de Est consta din două ziduri
de beton, între care se afla o așa-zisă „zonă a morții” de aproximativ 150m
păzită de soldați înarmați cu mitraliere. Zidul Berlinului a început ca un gard de
sârmă ghimpată, transformat până în 1975 într-un sistem complex de baricade și
capcane, cu 155 km de zid, 127.5 km de gard electric, 302 turnuri de pază, 20 de
buncăre și 11.000 de soldați însărcinați cu păzirea lui.