Sunteți pe pagina 1din 6

Curs I

Drepturile si libertatile fundamentale ale omului

Motto:

"Trebuie sa ne fixam in minte ce inseamna independenta si ce


inseamna libertatea. Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; si
daca un cetatean ar putea sa faca ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate,
pentru ca si ceilalţi ar putea sa faca la fel".

Montesquieu ("Despre spiritul legilor")

I. In incercarea edictarii unei definiţii conceptului de civilizaţie, teoreticienii


au relevat importanta unui criteriu care trebuie luat in considerare. Acesta este permanenta
civilizaţiei, aptitudinea ei de a dura suficient in timp pentru a se impune ca atare, ca o etapa
culturala, cu caracteristici specifice. Permanenta apare deci ca o constanta a conceptului de
civilizaţie, iar printre elementele care alcatuiesc aceasta permanenta, se numara negreşit si
justitia.
Oricine va voi sa inteleaga evoluţia civilizaţiilor umane, componentele lor,
contradicţiile si succesiunea lor, va trebui sa studieze si relaţiile juridice, pentru a-si explica
transformările calitative din viata popoarelor.
Atitudinea statului fata de indivizi, manifestata prin intermediul uneia dintre formele
fundamentale de realizare a puterii sale, cum este justitia, dezvăluie suficient caracterul social-
politic al acestui stat, tipul sau tendintele sale, capacitatea sa de democratizare a vieţii social-
politice si economice. In acelaşi timp, reacţia individului fata de justitia societatii in care trăieşte,
oferă date sigure despre gradul de adeziune al poporului la un anumit sistem social-politic, releva
caracterul relaţiilor economice, politice si morale dominante in structura acelei societati.
Activitatea organelor de justitie, in sensul cel mai larg al acestei noţiuni, are o
puternica si profunda semnificaţie sociala. Insasi legea asigura o asemenea rezonanta, prin
fixarea principiilor de organizare si funcţionare a organismelor sociale chemate sa infaptuiasca
justitia.
Prin modul in care se infaptuieste, actul de justitie il pregăteşte pe cetatean pentru o
anume apreciere a justitiei sociale, apreciere pe care el o extrapoleaza, de cele mai multe ori
asupra intregii orânduiri social-economice in cadrul careia trăieşte.
Justitia nu este invulnerabila. Ea trebuie protejata eficient, pentru a-si putea aduce la
indeplinire sarcinile deosebit de complexe si, pentru aceasta, statul instituie un complex de
masuri, in care dreptul penal ocupa un loc specific, dar nu primordial.Aceasta protectie a justiţiei,
trebuie sa fie asigurata, in primul rand, de calitatea relaţiilor social-economice, ideologice, etice,
interpersonale, etc., dominante in societate si numai dupa aceea, in al doilea rand, de eficienta
represiunii penale.
Se impune aceasta consideraţie, deoarece intr-un stat civilizat, nu dreptul penal este
principalul mijloc de rezolvare a conflictului dintre individ si societate, ci celelalte instrumente
specifice, de care statul dispune si care trebuie sa acţioneze permanent si cu o intensitate
crescanda.
Evoluţia sociala a generat probleme noi, cum ar fi aceea a respectării si apararii
drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului, situatie in care statului ii revin noi sarcini, ca
exponent si reprezentant al intregii societati.
Protectia juridica a drepturilor omului se infatiseaza ca un corp structurat de reguli,
noţiuni, concepţii, mecanisme, subordonate ideii de om.
La timpul sau, Jean Jaques Rousseau, scria ca "Omul s-a născut liber, dar
pretutindeni e in lanţuri". Este cert ca aceasta apreciere trebuie raportata si nuantata la nevoile si
realitatile zilei de azi. Daca lanţurile, in sens fizic, care exprimau opresiunea si abolutismul, au
fost de mult sfaramate in cea mai mare parte, raman lanţurile ignorantei ( ''adevarata moarte este
ignoranta" - dupa parerea lui Pitagora) ale subdezvoltării, ale violentei care provoaca in prezent
numeroase victime nevinovate. Este un fapt cunoscut astazi ca emanciparea omului a fost insotita
de lupta sa pentru libertate, pentru cultura, pentru implinirea deplina a personalitatii sale.
Drepturile omului sunt fundamentul, inerent pentru orice individ, care asigură
nevoile de bază, un trai în respect şi demnitate şi şansa pentru deplina realizare individuală.
Era Modernă a Drepturilor Omului a început în 1948, când Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului a fost semnată de către majoritatea naţiunilor. Drepturilor fundamentale sunt
garantate de Convenţia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertăţilor
Fundamentale, asa cum rezulta din traditiile constituţionale comune ale statelor membre, ca
principii generale ale normelor juridice ale Comunitatii.
Dreptul fiecărei persoane la egalitate in fata legii si la protectie impotriva discriminărilor
constituie un drept universal recunoscut prin Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, prin
Pactul Naţiunilor Unite privind drepturile civile si politice si drepturile economice, sociale si
culturale si prin Convenţia europeana de aparare a drepturilor omului si libertăţilor
fundamentale, semnate de toate statele membre.

II. Intr-o prima etapa drepturile omului erau denumite «drepturi naturale», formularea de
« drepturi ale omului » fiind mai recenta. S-a apreciat ca expresia « rights of man » utilizata in
limba engleza, avea o nuanţa discriminatorie, implicând prin interpretarea insuficienta doar
drepturile barbatului. Inca din perioada celui de-al doilea război mondial a început sa fie folosita
formula “human rights” care presupune un sens mai larg de drepturi ale persoanei umane.
Impunerea problematicii drepturilor omului in viata intemtionala a fost insotita , cum era
si firesc, de o imbogatire considerabila a ceea ce am putea numi dicţionar terminologic al
drepturilor omului. In ciuda expunerii exhaustive a termenilor referitori la sfera drepturilor
omului in materia de specialitate , este rezonabil de amintit doar noţiunile cel mai des utilizate in
acest domeniu , chiar daca si in jurul acestora au loc in prezent ample dezbateri teoretice, menite
sa clarifice atat câmpul lor de referinţa cat si raporturile reciproce dintre realitatile acoperite de
diferite noţiuni.
Principalele noţiuni ce pot fi întâlnite in domeniul aspectului juridico-filosofic al
drepturilor si libertăţilor omului, ce se dezbat la nivel naţional si internaţional sunt: drepturi ale
omului, libertati fundamentale, drepturi naturale, drepturi fundamentale, drepturi comune,
drepturi ale cetateanului, indatoriri ale omului, drepturi ale popoarelor, drepturi individuale,
drepturi universale.
Prin drepturi ale omului înţelegem in general drepturile inerente naturii noastre, fara de
care nu am putea trai ca flinte umane.
Drepturile si libertatile fundamentale ale omului ne îngăduie sa dezvoltam si sa folosim
din plin calitatile noastre umane, inteligenta, darurile si conştiinţa noastra, sa răspundem nevoile
noastre spirituale sau de alta natura. Ele izvorăsc din năzuinţă crescanda a oamenilor către o viata
in care demnitatea si valorea fiecaruia sa fie respectate si protejate. Cu atat mai mult cu cat, dupa
cum se afirma in prima fraza a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectarea
drepturilor omului si a demnitatii umane«constituie fundamentul libertăţii, dreptatii si păcii in
lume»
Expresiile «drepturi ale omului» si «drepturi ale cetateanului», desi desemneaza acelaşi
domeniu si se afla intr-o stransa corelaţie, la o analiza riguroasa nu se suprapun . Ion Deleanu
considera ca prin « drepturile omului » intelegem drepturile oricărei persoane care se afla in
spaţiul suveranitatii unui stat, indiferent de raportul sau cu statul respectiv .
Prin expresia « drepturile cetateanului » intelegem drepturile specifice acelei persoane
care, prin raportul de cetatenie, aparţine statului respectiv . Apreciem ,deci, ca « drepturile
cetatenesti » reprezintă drepturile naturale ale omului care sunt proclamate si asigurate prin
Constitutia statului al cărui cetatean este si care capata astfel viata si eficienta juridica. Drepturile
cetatenesti reprezintă anumite caracteristici particulare. Astfel, cetateanul este legat de statul sau,
legătură care se manifesta in special prin drepturile pe care statul i le recunoaşte si i le
garanteaza.

III.Drepturi umane sau drepturi ale omului ? In primul caz, se pune accentul pe drepturi,
calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia ca ar fi o categorie a dreptului. In al
doilea caz, accentul este pus pe om , ca titular al drepturilor ocrotite, ca esenţa a tot ceea ce
inseamna demnitatea fiinţei umane, indiferent ca este vorba despre femei sau barbati.
Dincolo de tendinta tot mai accentuata astazi de a utiliza sintagma « drept uman », ca
ansamblu al tuturor regulilor juridice care au ca obiect protectia fiinţei umane in orice
circumstanţa, se considera ca expresia «drepturi ale omului», ca drepturi subiective, reflecta mai
bine statutul juridic al individului uman. Actele internaţionale privind drepturile omului recunosc
ceea ce se considera astazi ca reprezentând conceptul de societate civila, in care cetatenii, statul
intra in relaţii de interdependenta, isi pot limita si controla reciproc acţiunile, in care cetatenii pot
sa-si revendice drepturile lezate de stat si de alti factori politici, economici, sociali, culturali.
In consecinţa, orice incalcare a drepturilor si libertăţilor omului fata de una sau mai multe
persoane trebuie sa fie prevenita si eliminata.
Potrivit normelor dreptului internaţional, statul ia masurile necesare pentru a asigura
respectarea drepturilor omului, creeaza institutii si formele in care orice persoana urmeaza sa-si
puna in valoare drepturile fata de alte persoane si chiar fata de organele statului.
Existenta unor tratate in domeniul drepturilor omului nu reprezintă o limitare a
suveranitatii statale , ele fiind tocmai o evidenţiere a voinţei acestora de a-si dezvolta colaborarea
si in acest domeniu al raporturilor reciproce, recunoscandu-se preeminenta unor valori
fundamentale.
Astazi, asistam la o abordare a problematicii drepturilor omului pe doua planuri: a).
Abordări teoretice, lupte de idei, legislaţii naţionale si internaţionale, seminalii care au ca scop
dezbateri si reflecţii asupra acestei problematici, in care se cauta puncte comune, asemanarile si
universalitatea lor, se incearca fixarea unor repere legislative sub forma de acorduri, convenţii,
pacte semnate de tari in diverse forme de asociere, cu caracter obligatoriu si b). manifestarea
unor incalcari ale drepturilor omului in viata sociala prin fapte , fenomene, procese ce se
manifesta la nivel individual sau de grup care atrag dupa sine alte forme de manifestarea prin
recastigarea lor.
Odata cu consacrarea drepturilor omului in documente internaţionale se dezvolta o noua
concepţie asupra acestor drepturi. Ele devin drepturi cetatenesti in sensul integrării lor in dreptul
intern, al garantarii lor juridice de către fiecare stat in parte.
Trebuie reliefata, pe de o parte, integrarea normelor internaţionale privind drepturile
omului in dreptul intern si asigurarea lor prin mijloace specific statale, iar pe de alta parte,
posibilitatea garantarii drepturilor cetatenesti dincolo de graniţele statului, prin intermediul unor
institutii internaţionale.
Insasi ideea ca dincolo de graniţele statului mai exista cineva care vegheaza la respectarea
drepturilor omului si cetateanului, care poate, in final, sa infaptuiasca justitia, este cu adevarat
mobilizatoare, fiind de natura a inarma individul cu puterea de a persevera in lupta pentru
apararea drepturilor sale fundamentale. De aici se desprinde ideea ca problematica drepturilor
omului capata in prezent atat o dimensiune interna cat si una internaţionala, dimensiunea
internaţionala completând prerogativa esenţiala interna, suverana fiecărui stat si anume aceea de
a apara si proteja drepturile omului.
Convergenta reglementarilor interne si internaţionale in domeniul protectiei drepturilor
omului, sporirea preocupărilor si reglemetarilor internaţionale nu diminueaza cu nimic rolul
esenţial al legislaţiei interne a fiecărei tari in proclamarea si garantarea drepturilor cetatenesti, in
acţiunea pentru promovarea si încurajarea respectării drepturilor omului.
Afirmarea ideii de obligativitate juridica a drepturilor omului a înregistrat o evoluţie
spectaculoasa, legata nu numai de transformările social-politice dar si de gradul in care
comunitatea intemationla a inteles sa ridice la gradul de principp o serie de idei.
Daca alta data ideea protectiei drepturilor omului avea un caracter limitat si fragmentar ,
astazi ideea obligativitatii juridice de protectie a drepturilor omuui a devenit o idee universala,
care cu greu poate fi contestata.
Drepturile si libertăţile fundamentale ale omului si-au găsit reflectare in actele juridice cu
caracter internaţional si in constitutiile statelor. Exista unele criterii esenţiale, unanim
recunoscute ce stau la baza clasificării acestor drepturi si libertati fundamentale ale omului.
Documentele internaţionale de o importanta fundamentala - Declaraţia Universala a
Drepturilor Omului, cele doua Pacte privind drepturile civile si politice si, respectiv, economice,
sociale si culturale din 1966, reflecta clasificarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale
omului si cuprind doua mari categorii principale :a).drepturi si libertati civile si politice si b).
drepturi social-politice si culturale.
Drepturile civile reprezintă totalitatea de împuterniciri ale individului ce-i asigura
individualitatea si originalitatea in relaţiile cu societatea. Din acest grup fac parte : dreptul la
egalitate in drepturi, dreptul la viata, libertate si securitate personala, dreptul la inviolabilitatea
vieţii private, dreptul la apararea onoarei si a bunului nume etc.
Drepturile politice determina posibilitatea participării oamenilor la administrarea statului
si societatii, la cetatenie, dreptul la uniune, dreptul de a organiza mitinguri, de a crea sindicate,
dreptul de a participa la demonstraţii, manifestaţii, dreptul de a alege si de a fi ales etc.
Drepturile economice reflecta aspectele economice ale drepturilor naturale ale omului.
Printre drepturile economice ale omului se enumera dreptul la proprietate privat, dreptul de a
poseda, folosi si dispune de propria avere etc.
Drepturile sociale reflecta nivelul dezvoltării materiale intr-un stat concret, intr-o
societate data si capacitatea acestora de a asigura omului un nivel decent de viata si protectie
sociala, cum ar fi : dreptul la munca, asigurarea sociala, dreptul la locuinţa, dreptul la odihna,
ocrotire a sanatatii.
Drepturile culturale au o importanta deosebita pentru dezvoltarea multilaterala a omului
si influenteaza nemijlocit relaţiile spirituale care condiţionează independenta si originalitatea in
formarea concepţiei spirituale a personalitatii. Aici se includ: dreptul la studii, libertatea creaţiei
literare, artistice, stiintifice, dreptul de a utiliza limba materna, etc.
Este necesar de mentionat faptul ca referitor la clasificarea drepturilor si libertăţilor
fundamentale ale omului in practica internaţionala a capatat raspandire concepţia a «trei generaţii
» ale drepturilor omului, adica o alta varianta de clasificare a drepturilor omului.
Prima generaţie tine de clasificarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului ca
fiind drepturi civile si politice, asa cum se susţine in Magna Carta Libertatum si Declaraţia
franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789, care a fost apoi concretizata in Declaraţia
Universala a Drepturilor Omului din 1948, care includ drepturi si libertati precum : dreptul la
viata, la libertate, la demnitate, la azil, la recunoaşterea personalitatii juridice, siguranţa
personala, dreptul de a nu fi retinut, sau arestat, dreptul de a se bucura de prezumţia de
nevinovăţie, interzicerea torturii, cruzimilor etc.
A doua generaţie - pe langa principalele drepturi civile si politice ale omului si drepturi de
ordin social, economic si cultural, care au format categoria de drepturi din a doua generaţie, cele
mai de seama fiind dreptul la munca, remunerare echitabila, la protectie social, dreptul la un
nivel de trai decent, dreptul la odihna.
A treia generaţie cuprinde drepturile colective. Dupa adoptarea Cartei ONU in spiritul
solidaritatii internaţionale si pentru construirea unui viitor mai bun pentru toti, dreptul
internaţional, dreptul la pace, dreptul la dezarmare , dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu
ambiant sănătos si dreptul popoarelor de a dispune de ele insele, recunoscandu-le ca drept
colectiv , subiect al acestuia poate fi numai poporul sau naţiunea si nu alte entitati precum
minoritatile naţionale.

In concluzie, noţiunea de drepturile omului pretinde sa cuprindă cateva aspecte esenţiale


pentru dezvoltarea umana, schimbarea percepţiei de către societate a drepturilor si libertăţilor
fundamentale ale individului, ajustarea normelor de drept naţional la principiile internaţionale ale
drepturilor omului in practica legislative si institutionala a tarii. Drepturile omului reprezintă
drepturile fiinţei umane înzestrata cu raţiune si constiinta si careia ii sunt recunoscute drepturile
sale naturale ca drepturi inalienabile si imprescriptibile.