Sunteți pe pagina 1din 299

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA CADASTRU, GEODEZIE ŞI CONSTRUCŢII


CATEDRA DREPT PATRIMONIAL

Olga PISARENCO

PROCEDURA ȘI PRACTICA
CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

NOTE DE CURS

Chişinău
2017
Notele de curs la disciplina Procedura și practica Curții Europene a
Drepturilor Omului tratează detaliat 5 teme de studiu, ce reflectă analiza
drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului garantate de
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele adiționale,
precum și particularitățile înaintării și examinării de către Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului a cererilor de încălcare a
drepturilor omului de către statele parte la CEDO.
La elaborarea notelor de curs au fost luate în considerare
modificările de procedură introduse pînă la 14.11.2016, cele mai recente
cercetări şi publicaţii în domeniu, precum şi practica judiciară.
Notele de curs sunt destinate studenților anului III, cu forma de
învățămînt la zi, ai specialității 381.1.Drept, Facultatea C.G.C.,
Universitatea Tehnică a Moldovei.

Autor: conf. univ., dr., Olga Pisarenco

Recenzent: conf. univ., dr., Alla Climova

2
SUMAR

TEMA 1. INSTRUMENTE INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE


A DREPTURILOR OMULUI..................................................................... 8
1.1. Sistemul de protecție a drepturilor omului în cadrul ONU ............ 8
1.1.1. Carta Organizației Națiunilor Unite .......................................... 8
1.1.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului ............................. 9
1.1.3. Pactul internațional privind drepturile civile și politice .......... 11
1.1.4. Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și
culturale ............................................................................................. 11
1.1.5. Convențiile ONU privind drepturile omului ........................... 12
1.1.6. Proceduri extra-convenționale de protecție a drepturilor omului
........................................................................................................... 13
1.2. Sistemul european de protecție a drepturilor omului ................... 14
1.2.1. Înființarea Curții Europene pentru Drepturile Omului ........... 17
1.2.2. Implementarea CEDO în sistemele juridice naționale ............ 18
1.2.3. CEDO și legislația Uniunii Europene (UE) ............................ 19
1.2.4. CEDO și legislația Regatului Unit .......................................... 19
1.2.5. Procedurile Consiliului Europei legate de drepturile omului . 20
1.3. Rolul CEDO în sistemul de drept al Republicii Moldova ............ 21
1.4. Principiile de interpretare a Convenției ........................................ 23
1.4.1. Principiul legalității ................................................................. 25
1.4.2. Principiul preeminenței dreptului ............................................ 26
1.4.3. Principiul securității juridice ................................................... 27
1.4.4. Principiul solidarității .............................................................. 29
1.4.5. Principiul suveranității ............................................................ 30
1.4.6. Principiul interpretării stricte a limitărilor ................................ 31
1.4.7. Principiul efectivității .............................................................. 32
1.4.8. Principiul subsidiarității și conceptul celei de „a patra instanță”
........................................................................................................... 33
3
1.4.9. Principiul marjei de apreciere ................................................. 35
1.4.10. Principiul necesității și proporționalității .............................. 38
TEMA 2. DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE GARANTATE DE
CEDO ............................................................................................................ 40
2.1. Obligația statelor de a respecta drepturile omului ........................ 40
2.2. Drepturile și libertățile garantate de CEDO .................................. 45
2.2.1. Dreptul la viaţă ........................................................................ 54
2.2.2. Interzicerea torturii .................................................................. 58
2.2.3. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate ................................... 65
2.2.4. Dreptul la libertate şi la siguranţă ........................................... 72
2.2.5. Dreptul la un proces echitabil .................................................. 86
2.2.6. Nici o pedeapsă fără lege......................................................... 95
2.2.7. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie ................... 97
2.2.8. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ................... 113
2.2.9. Libertatea de exprimare ......................................................... 118
2.2.10. Libertatea de întrunire şi de asociere .................................. 124
2.2.11. Dreptul la căsătorie .............................................................. 129
2.2.12. Dreptul la un recurs efectiv ................................................. 133
2.2.13. Interzicerea discriminării ..................................................... 135
2.3. Drepturile și libertățile garantate de protocoalele adiționale la
CEDO ................................................................................................. 138
2.3.1. Protecţia proprietăţii .............................................................. 139
2.3.2. Dreptul la instruire ................................................................. 146
2.3.3. Dreptul la alegeri libere ......................................................... 148
2.3.4. Interzicerea privării de libertate pentru datorii ..................... 150
2.3.5. Libertatea de circulaţie .......................................................... 152
2.3.6. Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni ............................. 155
2.3.7. Interzicerea expulzărilor colective de străini ........................ 156
2.3.8. Garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini ............ 157
4
2.3.9. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală ......... 159
2.3.10. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară ................ 161
2.3.11. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori ............ 162
2.3.12. Egalitatea între soți .............................................................. 165
TEMA 3. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CURȚII ............167
3.1. Formațiunile Curții...................................................................... 167
3.1.1. Formațiunile administrative ale Curții .................................. 167
3.1.2. Formațiunile jurisdicționale (de judecată) ............................ 170
3.1.3. Grefa Curții ............................................................................ 174
3.2. Judecătorii Curții ......................................................................... 176
3.2.1. Condiții de exercitare a funcțiilor.......................................... 176
3.2.2. Alegerea judecătorilor ........................................................... 179
3.2.3. Durata mandatului judecătorilor............................................ 182
3.2.4. Revocarea judecătorilor ......................................................... 183
3.2.5. Indisponibilitatea, abţinerea sau recuzarea ........................... 184
3.2.6. Judecătorii ad-hoc ................................................................. 186
3.3. Competența Curții ....................................................................... 186
3.3.1. Competența materială generală ............................................. 187
3.3.2. Competența materială contencioasă ...................................... 189
3.3.3. Competența formațiunilor de judecată .................................. 190
3.3.4. Scoaterea cererii de pe rol ..................................................... 195
3.3.5. Repunerea cauzei pe rol ........................................................ 197
3.4. Actele Curții ................................................................................ 198
3.4.1. Noțiunea, clasificarea și conținutul deciziilor ....................... 199
3.4.2. Noțiunea, clasificarea și conținutul hotărârilor ..................... 200
3.4.3. Caracterul definitiv al deciziilor și hotărârilor ...................... 203
3.4.4. Caracterul declarativ și forța obligatorie a hotărârilor .......... 203
3.4.5. Caracterul public al deciziilor și hotărârilor ......................... 204

5
3.4.6. Motivarea deciziilor și hotărârilor ......................................... 205
3.4.7. Interpretarea, revizuirea și rectificarea deciziilor și hotărârilor
......................................................................................................... 206
3.4.8. Cum se citește o hotărâre a Curții ......................................... 207
3.4.9. Jurisprudența Curții și baza de date HUDOC ....................... 208
TEMA 4. CRITERII DE ADMISIBILITATE A CERERILOR LA
CURTE ........................................................................................................209
4.1. Introducerea cererii ..................................................................... 209
4.1.1. Cererile interstatale ................................................................ 213
4.1.2. Cererile individuale ............................................................... 219
4.2. Condiţii de admisibilitate ............................................................ 231
4.2.1. Epuizarea recursurilor interne ............................................... 231
4.2.2. Regula celor 6 luni................................................................. 234
4.3. Condiții suplimentare de admisibilitate a cererilor individuale . 237
4.4. Procedura de examinare a admisibilității .................................... 248
TEMA 5. PROCEDURA DE EXAMINARE A CERERILOR DE
CĂTRE CURTE ........................................................................................257
5.1. Examinarea cauzei ...................................................................... 257
5.1.1. Procedura amiabilă ................................................................ 257
5.1.2. Pregătirea cauzei .................................................................... 260
5.1.3. Audierea publică și acces la documente................................ 262
5.1.4. Intervenția terților .................................................................. 263
5.1.5. Măsurile provizorii ................................................................ 266
5.1.6. Pronunțarea hotărârilor după audiere .................................... 267
5.1.7. Retrimiterea cauzei în fața Marii Camere ............................. 269
5.2. Satisfacția echitabilă și cheltuielile ............................................. 270
5.2.1. Reguli de drept internațional ................................................. 270
5.2.2. Reguli de drept intern ............................................................ 271
5.2.3. Conceptul de „satisfacție echitabilă”..................................... 272
5.2.4. Formele despăgubirilor.......................................................... 274
6
5.2.5. Solicitarea expresă a despăgubirii ......................................... 277
5.3. Executarea hotărârilor ................................................................. 278
5.3.1. Efectul obligatoriu al hotărârilor ........................................... 278
5.3.2. Plata satisfacției echitabile .................................................... 279
5.3.3. Măsuri individuale ................................................................. 280
5.3.4. Măsuri generale ..................................................................... 281
5.3.6. Supravegherea executării ...................................................... 281
5.3.7. Mecanismul național de executare a hotărârilor Curții ......... 284
5.4. Redeschiderea procedurilor naționale......................................... 286
5.4.1. Redeschiderea procedurilor judecătorești civile ................... 287
5.4.2. Redeschiderea procedurilor judecătorești penale .................. 287
5.4.3. Redeschiderea procedurilor judecătorești contravenţionale . 290
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................292
ANEXĂ – Tabel CEDO și protocoalele adiționale ...............................297

7
TEMA 1. INSTRUMENTE INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE
A DREPTURILOR OMULUI
1.1. Sistemul de protecție a drepturilor omului în cadrul ONU
1.2. Sistemul european de protecție a drepturilor omului
1.3. Rolul CEDO în sistemul de drept Republicii Moldova
1.4. Principiile de interpretare a CEDO

1.1. Sistemul de protecție a drepturilor omului în cadrul ONU


Cadrul juridic internațional care marchează începutul „erei
drepturilor” este constituit dintr-o serie de documente ce formează așa-
numita „Cartă Internațională a Drepturilor Omului”, documente ce au
fost elaborate, adoptate și aplicate în cadrul ONU.1 Printre acestea se
numără:
 Carta Organizației Națiunilor Unite;
 Declarația Universală a Drepturilor Omului;
 Pactul internațional privind drepturile civile și politice;
 Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și
culturale;
 Convențiile ONU privind drepturile omului.

1.1.1. Carta Organizației Națiunilor Unite


Carta Organizației Națiunilor Unite a fost adoptată la San Francisco,
la 26 iunie 1945, în vigoare pentru Republica Moldova (RM) din 2
martie 1992. Carta urmărește scopul de a izbăvi generaţiile viitoare de
flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a
provocat omenirii suferinţe de nespus. Se reafirmă credinţa în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în
egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor
mari şi mici.

1
Selejan-Guțan B. Protecția europeană a drepturilor omului. Ediția a 4-a. Include
modificările aduse prin Protocolul nr.14. București: C.H. Beck, 2011, p.6.
8
Principalele organe ale ONU sunt: o Adunare Generală, un Consiliu
de Securitate, un Consiliu Economic şi Social, un Consiliu de Tutelă, o
Curte Internaţională de Justiţie şi un Secretariat.
Curtea Internaţională de Justiţie este compusă din 15 membri. Își
are sediul la Haga. Numai statele pot fi părţi în cauzele pe care le judecă
Curtea. Statele pot declara oricând că recunosc jurisdicţia obligatorie a
Curţii pentru toate diferendele juridice având ca obiect:
a) interpretarea unui tratat;
b) orice problemă de drept internaţional;
c) existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi dovedit, ar constitui
încălcarea unei obligaţii internaţionale;
d) natura sau întinderea despăgubirii datorată pentru încălcarea unei
obligaţii internaţionale.
Hotărîrea Curţii nu-i obligatorie decât între părţi şi cu privire la
cauza care a fost rezolvată. Hotărîrea este definitivă şi inatacabilă. În caz
de neînţelegere asupra sensului şi efectului hotărârii, Curtea o
interpretează la cererea oricăreia dintre părţi. Cererea pentru revizuirea
hotărârii poate fi făcută numai când se întemeiază pe descoperirea
vreunui fapt de natură să exercite o influenţă hotărâtoare şi care, la
pronunţarea judecăţii, nu a fost cunoscut Curţii, precum şi părţii care
cere revizuirea, cu condiţia ca ignorarea de către ea a acestui fapt să nu fi
fost datorată unei neglijenţe.
Curtea poate da un aviz consultativ în orice chestiune juridică la
cererea oricărui organ sau instituţie autorizate prin sau în conformitate
cu Carta ONU să facă asemenea cerere. Chestiunile în privinţa cărora se
cere avizul consultativ al Curţii sunt înfăţişate Curţii printr-o cerere
scrisă cuprinzând expunerea precisă a chestiunii asupra căreia se cere
avizul şi fiind însoţită de toată documentarea, care poate să lămurească
chestiunea.

1.1.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului


Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) a fost adoptată
la New York, la 10 decembrie 1948. Adunarea Generală a ONU a

9
proclamat-o ca un ideal comun către care trebuie să tindă popoarele şi
toate naţiunile pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii,
având în vedere permanent această Declaraţie, să se străduiască, prin
învăţătură şi educaţie, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi
libertăţi şi să asigure, prin măsuri progresive de ordin naţional şi
internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă atât în
cadrul statelor membre înseşi cât şi în teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.
DUDO nu este un tratat. Ea a fost adoptată de către Adunarea
Generală a ONU ca o rezoluție, deci nu este obligatorie. Declarația
recunoaște că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea
cuprinde două mari categorii de drepturi:
2
 drepturile civile și politice (dreptul la viață, la libertatea și
securitatea persoanei, interdicția sclaviei, torturii și tratamentelor
crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod
arbitrar arestării, reținerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil,
prezumția de nevinovăție, libertatea de exprimare, de religie, de
întrunire și dreptul la liberă circulație, dreptul de a participa la
guvernarea țării sale direct sau prin reprezentanți liber aleși);
3
 drepturile economice, sociale și culturale (dreptul persoanei la
asigurări sociale, la muncă și la protecție împotriva șomajului,
dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuție
echitabilă și satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educație,
dreptul de a participa liber la viața culturală a comunității, de a se
bucura de valorile artistice și de a beneficia de progresul științific și
avantajele acestuia).
DUDO a însemnat începutul unui proces al elaborării unor tratate
care să constituie baza dreptului internațional al drepturilor omului.
Astfel, Adunarea Generală a ONU a adoptat și deschis spre semnare la
16 decembrie 1966, la New York, două pacte internaționale privind

2
Drepturile civile și politice sunt acele drepturi pe care toate statele au capacitatea
de a le garanta și proteja.
3
Drepturile economice, sociale și culturale sunt acele drepturi care depind, într-o
anumită măsură, de avuția națională și de distribuirea ei (adică locuințele, hrana,
educația etc.).
10
drepturile omului. Ambele pacte au fost ratificate și au intrat în vigoare
pentru RM începând cu 26 aprilie 1993.

1.1.3. Pactul internațional privind drepturile civile și politice


Pactul internațional privind drepturile civile și politice proclamă mai
multe drepturi din această categorie decât DUDO, în special:
 angajamentul statelor de a recunoaște membrilor minorităților
etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu
alți membri ai grupului lor, de cultura proprie, de a profesa și
practica propria religie, sau de a folosi limba proprie;
 libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor
private de libertate de a fi tratate în mod omenos și cu respect pentru
demnitatea inerentă ființei umane, dreptul copilului de a dobândi o
cetățenie și de a i se oferi acele măsuri de protecție decurgând din
statutul său de minor.
Pactul instituie un Comitet al Drepturilor Omului, compus din 18
membri, aleși pentru 4 ani. Reuniunile Comitetului au loc, în mod
obişnuit, la sediul ONU sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva.
Activitatea Comitetului se desfășoară pe două planuri: procedura de
raportare (la fiecare 5 ani) și procedura de examinare a plângerilor inter-
statale (mediere sau consiliere) și individuale (Faza I. Admisibilitatea –
trebuie epuizate toate căile de recurs interne și nu trebuie să mai fi fost
înaintată concomitent unei alte instanțe internaționale similare; Faza II.
Temeinicia – statul vizat trebuie să formuleze în termen de 6 luni
răspunsul privind învinuirile ce i se aduc; Faza III. Examinarea –
comunicările scrise ale statului și plângerea individuală sunt examinate
de către Comitet, iar concluziile sunt aduse la cunoștința părților).

1.1.4. Pactul internațional privind drepturile economice, sociale


și culturale
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și
culturale recunoaște următoarele drepturi: dreptul la muncă, dreptul de a
se bucura de condiții de muncă juste și prielnice, dreptul de a înființa și
11
de a face parte din sindicate, dreptul la securitate socială, dreptul la
protecția familiei, dreptul la un standard de viață satisfăcător, dreptul de
a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică și psihică,
dreptul la educație, dreptul de a participa la viața culturală.
Pactul nu înființează nici un Comitet special pentru examinarea
rapoartelor, ci stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate
Consiliului Economic și Social al ONU. Ultimul a înființat, începând cu
1976, Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale,
compus din 18 membri, cu mandat de a asista Consiliul Economic și
Social în examinarea rapoartelor statale.
Pactul obligă statele membre să înainteze, la fiecare 5 ani, un raport
asupra implementării interne a dispozițiilor sale. Comitetul a elaborat un
set de îndrumări pentru state, pentru a facilita elaborarea acestor
rapoarte. Comitetul adoptă comentarii specifice și comentarii generale.
Comitetul a elaborat un proiect de protocol pentru instituirea unui
sistem de plângeri individuale sau colective. Protocolul vizează
extinderea competenței Comitetului pentru Drepturile Omului și în sfera
drepturilor economice, sociale și culturale, pornind de la experiența
acestuia în examinarea plângerilor individuale întemeiate pe baza
Pactului internațional privind drepturile civile și politice. Protocolul a
fost adoptat la 10 decembrie 2008 de Adunarea Generală a ONU și
deschis spre semnare la 24 septembrie 2009.

1.1.5. Convențiile ONU privind drepturile omului


Convențiile ONU privind drepturile omului au fost adoptate de-a
lungul timpului pentru protecția unor categorii speciale de drepturi sau
de beneficiari. Printre cele mai importante se numără:
 Convenția pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială
(1965/1969), care instituie Comitetul pentru eliminarea
discriminării rasiale, format din 18 experți independenți, cu
competențe în două categorii de proceduri: cea de raportare și cea de
examinare a plângerilor interstatale și individuale.

12
 Convenția asupra eliminării oricărei forme de discriminare față de
femei (1979/1981), care instituie Comitetul pentru eliminarea
oricărei forme de discriminare față de femei, format din 23 de
experți în drepturile femeii, independenți de statul care i-a propus.
 Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante (1984/1987), care instituie Comitetul
împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante, cu competențe în examinarea rapoartelor statelor părți și
în examinarea plângerilor interstatale și individuale.
 Convenția pentru drepturile copilului (1989/1990), care instituie
Comitetul drepturilor copilului, compus din 10 experți ce acționează
în nume propriu, cu competență în examinarea rapoartelor ce îi sunt
supuse de către statele părți.
 Convenția pentru protecția muncitorilor migranți și a membrilor de
familie ai acestora (1990/2003), care instituie Comitetul pentru
protecția drepturilor muncitorilor migranți și a membrilor familiilor
acestora, format din 14 experți, aleși pe o perioadă de 4 ani.
Comitetul examinează rapoartele trimise de statele părți și prezintă
un raport anual privind activitatea sa. De asemenea, Comitetul poate
examina plângeri interstatale.

1.1.6. Proceduri extra-convenționale de protecție a drepturilor


omului
La nivelul ONU există și proceduri extra-convenționale de protecție
a drepturilor omului, care își au originea în rezoluțiile Adunării
Generale, fiind bazate pe Carta ONU, spre deosebire de procedurile
convenționale, care își au originea în tratatele și convențiile din materia
drepturilor omului.
Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri la jucat Comisia
pentru Drepturile Omului din 1946, care a fost înlocuită de Consiliul
Drepturilor Omului, înființat prin Rezoluția Adunării Generale a ONU
nr.60/251 din 3 aprilie 2006.

13
Consiliul Drepturilor Omului este subordonat direct Adunării
Generale, activează permanent, numără 47 de state membre și își are
sediul la Geneva, pentru a colabora eficient cu Înaltul Comisariat al
ONU pentru Drepturile Omului. Consiliul este responsabil de
promovarea respectului universal pentru drepturile omului și libertățile
fundamentale.
Comisia pentru Drepturile Omului era organ politic și nu avea
atribuția de a examina plângeri în materia drepturilor omului. Totuși, un
mare număr de plângeri a existat, de aceea a devenit necesar, în scurt
timp, un cadru instituțional la nivelul Comisiei pentru a examina aceste
plângeri. Astfel, au fost create două proceduri extra-convenționale:
procedura publică 1235 și procedura confidențială 1503.
Prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr.48/141 din 20
decembrie 1993 a fost creat Înaltul Comisariat al ONU pentru Drepturile
Omului, cu responsabilități în promovarea și protejarea beneficiului
efectiv pentru toți a tuturor drepturilor civile, culturale, economice,
politice și sociale ș.a.4

1.2. Sistemul european de protecție a drepturilor omului


Întregul complex de factori care a condus ONU la preocuparea
deosebită pentru protecția drepturilor omului a avut un efect similar în
Europa.5
La reuniunea de la Haga din 1948, Congresul European a jucat un
rol catalizator în crearea Consiliului Europei prin adoptarea unei
rezoluții care prevedea, în mare parte, următoarele:
„Congresul:
Consideră că uniunea sau federația ce se va înființa trebuie să
rămână deschisă către toate națiunile europene guvernate democratic
ce se vor angaja să respecte Carta Drepturilor Omului.
Hotărăște să creeze o comisie pentru imediata îndeplinire a dublei
sarcini – de a respecta această Cartă și de a stabili normele pe care un
stat trebuie să le respecte pentru a merita numele de democrație”.

4
Pentru detalii a se vedea: Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.17-20.
5
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.23.
14
Esența acestui deziderat se regăsește în art.3 din Statutul Consiliului
Europei: „Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să recunoască
principiul primatului dreptului și principiul în virtutea căruia orice
persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile
omului și de libertățile fundamentale”. Statutul Consiliului Europei a
fost semnat la 5 mai 1949.6
Astfel, la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, a luat ființă
Consiliul Europei, cu sarcina de a menține și realiza drepturile omului.
Respectul pentru drepturile omului fiind o condiție de aderare la
Consiliul Europei.
Consiliul Europei reunește toate statele democratice ale Uniunii
Europene, precum și alte state din centrul și estul Europei. Consiliul
Europei este compus din 47 de state membre la care se adaugă o serie de
state cu statut de observator. RM a devenit membru în 1995.
Consiliul Europei este independent de Uniunea Europeană, și este
diferit de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene.
Organele Consiliului Europei sunt: Comitetul Miniștrilor (organ de
decizie), Adunarea Parlamentară (recomandări politice), Secretarul
General (cel mai înalt funcționar), Congresul Autorităților Locale și
Regionale din Europa, Comisarul pentru Drepturile Omului, Comisia
Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței ș.a.
Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în
considerare DUDO și faptul că această declaraţie urmăreşte să asigure
recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea
le enunţă, au convenit la Roma, la 4 noiembrie 1950, asupra Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(CEDO), în vigoare de la 3 septembrie 1953.
CEDO este un tratat internațional care protejează drepturile omului
și libertățile fundamentale în cele 47 de state membre ale Consiliului
Europei. Ratificarea Convenției constituie o condiție preliminară pentru
obținerea statutului de membru al Consiliului Europei, fiind de așteptat

6
Gomien D. Ghid (Vade-mecum) al Convenției Europene pentru Drepturile
Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2003, p.7.
15
ca toți noii membri să se conformeze dispozițiilor Convenției cât mai
curând.
Scopul Convenției este strâns legat de realizarea scopului pentru
care a fost creat Consiliul Europei – de a realiza o uniune mai strânsă
între membrii săi, în jurul unor valori pe care statul le concepe ca
„idealuri și principii” comune, menite să asigure progresul economic și
social al statelor contractante, prin salvgardarea și dezvoltarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Obiectul Convenției este instituirea unor norme internaționale pe
care statele membre se obligă să le respecte în raporturile cu persoanele
aflate sub jurisdicția lor. Aceasta nu înseamnă că se impune o
uniformitate absolută în materie, întrucât statele contractante rămân
libere ca, în vederea realizării scopului Convenției, să adopte măsurile
naționale pe care le consideră apropiate în examinarea modului de
îndeplinire a obligației statelor de asigurare a apărării drepturilor
prevăzute de Convenție. Or, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului
(CtEDO) nu poate neglija caracteristicile de fond și de procedură ale
sistemelor naționale de drept.
Dispozițiile Convenției tind să creeze o adevărată ordine publică
europeană în materia drepturilor și libertăților fundamentale pe care ea le
consacră, adică o protecție eficace a drepturilor omului ce implică
menținerea unui just echilibru între apărarea intereselor generale ale
societății și respectul drepturilor individuale, atribuindu-se, totuși, o
valoare deosebită acestora din urmă.7
Structura Convenției este compusă din două părți principale:
prima inventariază drepturile fundamentale, iar cea de-a doua tratează
chestiuni procedurale, cum ar fi înființarea și componența Curții,
condițiile de admisibilitate a cererilor adresate Curții. Structura
Convenției a rămas nemodificată, ea cuprinde:
I. Preambulul – parte integrantă a Convenției care nu are forță
obligatorie, dar constituie un element important pentru interpretarea
dispozițiilor sale – conține angajamentul statelor semnatare de a lua
7
Bîrsan C. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole.
Ediția a 2-a. Bucureşti: C.H. Beck, 2005, p.12-13.
16
toate măsurile necesare de natură a asigura garantarea colectivă a
drepturilor apărate prin Convenție.
II. Articolul 1 – obligă semnatarii să recunoască oricărei persoane
aflate în jurisdicția lor drepturile și libertățile prevăzute de
Convenție.
III. Titlul I (art.2-18) – prezintă drepturile și libertățile pe care
urmărește să le protejeze Convenția. De la deschiderea spre semnare
a Convenției, la articolele originare s-au adăugat mai multe
protocoale.
IV. Titlul II (art.19-51) – vizează Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, competențele acesteia, alegerea judecătorilor și regulile de
procedură pentru sesizarea Curții.
V. Titlul III (art.52-59) – cuprinde dispoziții diverse, printre care:
anchetele Secretarului General, competențele Comitetului de
Miniștri, aplicarea teritorială, denunțarea, semnarea și ratificarea.
VI. Protocoalele (nr.1-16). Întrucât Convenția a inclus „cel mai mic
numitor comun” de drepturi care au fost acceptate de către
Comitetul de Miniștri, ulterior dezvoltarea drepturilor omului s-a
făcut prin intermediul Protocoalelor 1, 4, 6, 7, 12 și 13.
Amendamentele procedurale la Convenție au fost introduse prin
Protocoalele 2, 3, 5, 8, 9, 10, 11, 14, 15 și 16. Despre esența
protocoalelor vedeți Anexa nr.1.

1.2.1. Înființarea Curții Europene pentru Drepturile Omului


Articolul 19 al Convenției amendat prin Protocolul 11, care a intrat
în vigoare la 1 noiembrie 1998, a impus crearea unei Curți Europene a
Drepturilor Omului, care funcționează permanent. Anterior, procedura
de punere în aplicare implica Comisia și Curtea Drepturilor Omului,
înființată la 21 ianuarie 1959. Prima hotărâre a Curții a fost la 14
noiembrie 1960, în cauza Lawless c. Irlandei.
Conform art.26 din CEDO, Curtea reunită în Adunare Plenară
adoptă Regulamentul Curții, care poate fi găsit în limbile engleză și

17
franceză, inclusiv în ultima versiune actualizată, pe web site-ul
Consiliului Europei www.echr.coe.int.
Curtea asigură respectarea de către state a angajamentelor care
decurg din CEDO și din Protocoalele adiționale. Astfel, implementarea
și aplicarea Convenției sunt supervizate de Curtea Europeană. Se poate
adresa Curții orice persoană care consideră că statul de care aparține i-a
încălcat drepturile care îi revin conform Convenției, cu condiția să fi
epuizat mai întâi mijloacele puse la dispoziție prin legislația națională.
Deciziile Curții sunt obligatorii în statele membre.8

1.2.2. Implementarea CEDO în sistemele juridice naționale


Responsabilitatea de a asigura drepturile și libertățile din Convenție
revine în primul rând statelor contractante. Gradul de aplicabilitate a
Convenției depinde de modul de aplicare a dispozițiilor în legislația
națională.
Forța juridică a unui tratat internațional poate fi privită din două
perspective.
Într-un stat monist, normele dreptului internațional sunt încorporate
automat în dreptul național, prin ratificarea unui tratat. Cetățenii unui
stat monist pot reclama încălcarea drepturilor omului fără a se adresa
Curții de la Strasbourg.
Într-un stat dualist, dreptul internațional și dreptul național sunt
considerate sisteme separate. Înainte de a fi învestită cu forța obligatorie,
legislația internațională trebuie să fie transferată în legislația națională.
Astfel, printr-un act normativ sau o lege constituțională, CEDO va fi
transpusă în legislația națională, deși, este posibil să existe contradicții
legislative.
După încorporarea CEDO, fie conform sistemului monist, fie celui
dualist, constituția fiecărui stat membru va determina statutul Convenției
în cadrul sistemului juridic național.

8
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, plasat
pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
18
1.2.3. CEDO și legislația Uniunii Europene (UE)
UE constituie o ordine juridică cu caracter supranațional, distinctă și
unică, ale cărei prevederi prevalează asupra legislației interne a statelor
membre. UE posedă propria sa Curte Europeană de Justiție (CEJ), care
hotărăște asupra chestiunilor legate de legislația comunității și asigură
uniformitatea aplicării acestora. UE nu este parte la CEDO, de aceea nu
se poate introduce nici o cerere împotriva instituțiilor UE.
Cele două curți europene (CtEDO și CEJ) reprezintă autoritățile
respective în privința interrelației dintre cele două ordini juridice.
Fiecare abordează chestiunea din punct de vedere al propriei sale
jurisdicții, ținând cont și de importanța celeilalte ordini juridice atunci
când interpretează propriul său tratat. CEJ s-a simțit întotdeauna
îndreptățită să se întemeieze pe CEDO atunci când a interpretat legislația
comunitară, deoarece aceasta face parte din patrimoniul juridic comun al
statelor membre. Tratatul de la Maastricht asupra UE enunță că
„Uniunea va respecta drepturile fundamentale, așa cum sunt ele
garantate de Convenția Europeană ... ca principii generale de drept”.
Jurisprudența CEJ cuprinde multe referiri la principiile consfințite în
CEDO. CEJ a regretat, în câteva ocazii, absența jurisprudenței CtEDO,
care să o călăuzească.9

1.2.4. CEDO și legislația Regatului Unit


Până la intrarea în vigoare a Actului cu privire la drepturile omului
din 1998 („Human Rights Act 1998”), CEDO nu avea vreun efect direct
în dreptul intern al Regatului Unit. Actul din 1998 a încorporat
Convenția în legislația Regatului Unit.
Judecători marcanți din Regatul Unit au descoperit în nenumărate
rânduri că Convenția face parte, în fapt, din sistemul common law sau

9
Pentru detalii a se vedea: Clements L., Mole N., Simmons A. Drepturile
europene ale omului: înaintarea unei cauze pe baza Convenției. Chișinău: Cartier,
2005, p.189-193.
19
măcar că principiile Convenției sunt inseparabile de principiile
sistemului common law.10

1.2.5. Procedurile Consiliului Europei legate de drepturile


omului
Procedurile Consiliului Europei legate de drepturile omului includ11:
Carta socială europeană (1962/1965), al cărei scop este de a proteja
principalele drepturi sociale, într-un mod foarte asemănător cu acela în
care Convenția protejează drepturile civile și politice. Punerea în
aplicare a drepturilor protejate de Cartă se face pe calea unui sistem de
raportare instituit în 1991 și a unei proceduri privind cererile colective,
în vigoare din 1998.
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante (1987/1989), cu un rol mai
pronunțat în a obține probe legate de tortură și de alte rele tratamente,
decât în a aștepta să fie adresată o cerere în baza CEDO. Mecanismul de
protecție se bazează pe un comitet format din experți, câte unul din
fiecare stat parte la CET, care efectuează vizite periodice în statele CET.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale (1994) și
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992) sunt
importante, chiar dacă conțin mecanisme relativ slabe de punere în
aplicare. Fiecare stat parte se angajează să prezinte rapoarte periodice în
legătură cu măsurile luate pentru implementarea Convenției. Rapoartele
sunt examinate de către Comitetul de Miniștri, care este asistat de un
comitet consultativ de experți. Conform Cartei, rapoartele sunt
examinate doar de către un comitet de experți.
Merită a fi menționate și procedurile Organizației pentru Securitate
și Cooperare în Europa (OSCE), care includ Mecanismul Dimensiunii
Umane – procedură permanentă de monitorizare a drepturilor omului,

10
Pentru detalii a se vedea: Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.194-200.
11
Pentru detalii a se vedea: Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.364-369.
20
asupra căreia s-a convenit la întâlnirea de la Viena din 1989. Anual au
loc Conferințe pentru Dimensiunea Umană.12

1.3. Rolul CEDO în sistemul de drept al Republicii Moldova


CEDO a devenit obligatorie pentru RM începând cu 12 septembrie
1997.
Prin actul de ratificare13, RM a declarat că nu va putea asigura
respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele
comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul
controlat efectiv de ele, până la soluţionarea definitivă a diferendului din
această zonă.
La fel, RM a recunoscut dreptul la recurs individual în faţa Comisiei
Europene a Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a CtEDO de
plin drept şi fără o convenţie specială, cu condiţia reciprocităţii părţilor,
pentru toate cauzele referitoare la interpretarea şi aplicarea Convenţiei,
precum şi a Protocoalelor 4 şi 7 pentru cauzele în care violarea
drepturilor garantate de aceste instrumente este săvârșită după intrarea
lor în vigoare pentru RM.
Prioritatea CEDO în raport cu normele interne ale RM rezultă din
regula generală expusă în art.4 alin.(1) din Constituţia RM, potrivit
căreia dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului
se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care RM este
parte. Această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunând că
organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională şi instanţele
judecătoreşti, în limitele competenţelor ce le revin, sunt în drept să
aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului
internaţional în cazurile stabilite de legislaţie.14

12
Pentru detalii a se vedea: Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.369-371.
13
Hotărîrea Parlamentului privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a unor protocoale
adiţionale la această convenţie, nr.1298 din 24.07.1997.
14
Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.55 din 14.10.1999 privind interpretarea unor
prevederi ale art.4 din Constituţia RM.
21
Conform art.4 alin.(2) din Constituţia RM, dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care RM este parte şi legile ei interne,
prioritate au reglementările internaţionale. Aceasta vizează corelaţia
dintre normele dreptului internaţional şi dispoziţiile constituţionale
privind drepturile fundamentate ale omului, acordând, în caz de
neconcordanţă, prioritate prevederilor internaţionale.15
Respectarea angajamentelor internaţionale de către RM este
prevăzută și de art.8 din Constituţie, potrivit căruia RM se obligă să
respecte Carta ONU şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu
alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional.
Norme similare sunt expuse şi în art.12 alin.(4) din Codul de
procedură civilă, dacă în tratatul internaţional la care RM este parte sunt
stabilite alte reglementări decât cele prevăzute de legislaţia internă,
instanţa, la judecarea pricinii, aplică reglementările tratatului
internaţional.
Conform art.7 din Codul de procedură penală, procesul penal se
desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care
RM este parte, cu prevederile Constituţiei RM şi ale prezentului cod.
Dacă există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale în
domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care RM
este parte şi prevederile prezentului cod, prioritate au reglementările
internaţionale.
Astfel, Convenția are un rol prioritar în sistemul de drept al RM,
fiind aplicabilă direct și înaintea normelor de drept intern. Respectarea
drepturilor și libertăților garantate de CEDO este obligatorie pe întreg
teritoriul RM, iar violarea acestora este pedepsită conform legii
naționale, ținând cont de jurisprudența Curții.

15
Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.55 din 14.10.1999.
22
Legislația RM permite redeschiderea procedurilor naționale ca
urmare a hotărârilor CtEDO, atât în cauzele penale și contravenționale,
cât și în cele civile.16
În ultimii ani s-a observat o creștere a referințelor la CEDO în
hotărârile instanțelor judecătorești și o schimbare pozitivă în activitatea
Curții Supreme de Justiție (CSJ) în ceea ce privește aplicarea
Convenției, fiind actualizate periodic hotărârile sale explicative ca
urmare a hotărârilor Curții în cauzele moldovenești și elaborate hotărâri
explicative noi pentru a asigura aplicarea adecvată a Convenției. În anul
2012, CSJ a inițiat practica de elaborare a recomandărilor pentru
unificarea practicii judiciare, inclusiv referitor la aplicarea directă a
Convenției.17

1.4. Principiile de interpretare a Convenției


Unele concepte ale Convenției au un sens autonom (independent), de
aceea este necesară evidențierea principiilor de interpretare a dispozițiilor
Convenției, care să ghideze interpretarea acestora, spre a le determina cât
mai precis înțelesul.
Înțelegerea Convenției necesită o abordare diferită față de cea
națională. Convenția trebuie interpretată în conformitate cu Convenția de
la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor,18 care prevede în
art.31 că:
„1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă potrivit
sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în
contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.
2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de
text, preambul şi anexe: a) orice acord în legătură cu tratatul şi care a
16
Acest aspect va constitui subiect de examinare la Tema 5. Procedura de
examinare a cererilor de către CtEDO, subiectul 5.4. Redeschiderea procedurilor
naționale.
17
Pentru detalii a se vedea: Gribincea V. Executarea hotărîrilor Curții Europene a
Drepturilor Omului de către Republica Moldova. Chișinău: Imprint Plus, 2012,
p.13-23.
18
Prin Hotărîrea Parlamentului nr.1135-XII din 04.08.92, RM a aderat la
Convenția de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor. Publicată în
ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 1998, volumul 4, pag.53.
23
intervenit între toate părţile cu prilejul încheierii tratatului; b) orice
instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii
tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca instrument având legătură cu
tratatul.
3. Se va ţine seama, odată cu contextul: a) de orice acord ulterior
intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea
dispoziţiilor sale; b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea
tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării
tratatului; c) de orice regulă pertinentă de drept internaţional aplicabilă
relaţiilor dintre părţi.
4. Un termen va fi înţeles într-un sens special dacă este stabilit că
aceasta a fost intenţia părţilor”.
Întrucât dispozițiile Convenției privesc drepturi ale omului, un loc de
vază îl ocupă interpretarea teleologică și evolutivă.
Interpretarea teleologică a Convenției constă în stabilirea înțelesului
normelor acesteia având în vedere obiectului și scopului Convenției,
adică scopul urmărit de Consiliul Europei în momentul elaborării
Convenției. Interpretarea trebuie făcută astfel încât să asigure că
persoanele fizice beneficiază de cel mai înalt nivel de protecție față de
încălcările comise de state. Atunci când interpretează Convenția, Curtea
încearcă să se asigure că interpretarea literară a drepturilor și libertăților
este minimă.
Interpretarea evolutivă a Convenției constă în aceea că Convenția
trebuie să fie considerată ca un „instrument viu”. Convenția și drepturile
sale sunt dinamice și trebuie să fie interpretate în lumina condițiilor din
prezent. Textul Convenției este doar un punct de plecare în înțelegerea
drepturilor și libertăților protejate, întrucât conținutul și înțelesul
drepturilor s-au schimbat în timp.
Pe măsură ce Curtea s-a dezvoltat și-a elaborat propriile reguli de
interpretare. De exemplu, Curtea nu este limitată la încălcările sesizate de
oricare dintre părții, fiind liberă să țină cont de alte articole relevante, fără a
fi necesară permisiunea părților.
Standardul probatoriu utilizat de CtEDO este „dincolo de orice
îndoială rezonabilă”, dar sensul acestei sintagme este mai puțin strict decât
24
atunci când este utilizată în procedura penală națională. Diferența de sens
se explică prin competența materială diferită: Curtea se pronunță asupra
răspunderii statelor, nu asupra răspunderii penale.
Deoarece Curtea are două limbi oficiale (franceza și engleza), în
anumite cazuri poate fi necesară consultarea textelor originale în limba
franceză, întrucât pot exista subtilități care nu se pretează traducerii și sunt
relevante în cauză.
Principiile de interpretare a normelor Convenției pot fi divizate în
funcție de sursa lor, în două mari categorii:
 principii convenționale, adică principiile care rezultă direct din textul
Convenției, precum sunt: legalitatea, preeminența dreptului,
solidaritatea, suveranitatea și interpretarea strictă a limitărilor;
 principii jurisprudențiale, adică principiile care nu rezultă direct din
textul Convenției, dar care au fost stabilite de către Curte în
jurisprudența sa, și anume: efectivitatea, subsidiaritatea și conceptul
celei de „a patra instanță”, marja de apreciere, necesitatea și
proporționalitatea.

1.4.1. Principiul legalității


Principiul legalității se referă la ideea că legea trebuie să fie accesibilă,
clară și fără caracter retroactiv. Orice atingere a unui drept sau a unei
libertăți trebuie să se întemeieze pe legislația națională care este atât
accesibilă într-o măsură corespunzătoare, cât și suficient de precisă pentru
a permite oricărei persoane să o citească și să prevadă în limite rezonabile
care vor fi consecințele acțiunilor sale. Curtea admite că, deși, pentru a
facilita înțelegerea unei anumite legi poate fi necesară asistență juridică,
efectele legii trebuie să fie previzibile, în limite rezonabile.19
Spre exemplu, acest aspect este deosebit de important în materie
penală, precum prevede art.7 din CEDO „Nimeni nu poate fi condamnat
pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost
săvârșită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau

19
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
25
internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă
decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracţiunii”.
Astfel, atunci când este vorba despre o privare de libertate este esențial
ca dreptul intern să definească în mod clar condițiile privării de libertate
și ca legea însăși să fie previzibilă în privința aplicării sale, în așa fel
încât să fie îndeplinit criteriul de „legalitate” stabilit de Convenție.20
Acesta reprezintă un principiu general, aplicabil și în cadrul
dreptului național. Or, supremația legii este incontestabilă într-o
societate democratică.

1.4.2. Principiul preeminenței dreptului


Ultimul paragraf al preambulului Convenției evidențiază hotărârea
statelor de a lua măsurile necesare de natură să asigure garantarea colectivă
a unora dintre drepturile enunțate în DUDO, cu respectarea principiului
preeminenței dreptului.
În secolul al XIII-lea, în sistemul de drept englez, noțiunea
„preeminența dreptului” a fost concepută ca o măsură de atenuare a actelor
discreționare, uneori arbitrare, ale monarhului. Ulterior, în secolul al XIX-
lea s-a precizat că noțiunea „preeminența dreptului” semnifică că puterea
executivă trebuie să acționeze potrivit legii, și nu în mod arbitrar. Astfel,
orice abuz al executivului are a fi sancționat printr-o acțiune în justiție, în
fața unei jurisdicții independente, ce trebuie să se judece în cadrul unui
proces echitabil. La fel, ea presupune ca atât indivizii cât și puterile publice
să se supună, în egală măsură, legii și hotărârilor jurisdicțiilor care aplică
legea, ceea ce înseamnă că preeminența dreptului semnifică respectarea
principiului egalității și a principiului legalității.
În doctrina franceză s-a afirmat că preeminența dreptului este strâns
legată de noțiunea „stat de drept”, deoarece numai un stat organizat astfel
poate să asigure protecția efectivă a drepturilor omului. Or, statul de drept
presupune ca toate activitățile autorităților publice să-și aibă baza și
justificarea în norme juridice, precum și existența unui sistem de jurisdicții

20
Bîrsan C. op.cit., p.286.
26
independente și imparțiale ce au competența necesară asigurării acestei
reguli.
În jurisprudența Curții, referirea la noțiunea „preeminența dreptului” a
devenit o adevărată clauză de stil în argumentarea soluțiilor pronunțate.
Însă, niciodată jurisdicția europeană nu a definit această noțiune. Cel mai
adesea, pentru Curte preeminența dreptului este o „noțiune inerentă
ansamblului dispozițiilor Convenției” sau „unul din principiile
fundamentale ale unei societăți democratice”. Alteori, Curtea a decis că
preeminența dreptului, expres menționată în preambulul Convenției, este
inerentă obiectului și scopului unui anumit text al acesteia.
Referirea la preeminența dreptului permite instanței europene o
interpretare extensivă a dispozițiilor Convenției. Spre exemplu, deși
dreptul la un tribunal nu este expres prevăzut printre garanțiile unui proces
echitabil formulate de art.6 alin.(1) din CEDO, încă în anul 1974 Curtea a
decis că în materie civilă preeminența dreptului nu este de conceput fără
posibilitatea de a accede la un tribunal. Mai târziu, începând cu anul 1997,
Curtea a statuat în sensul că principiul preeminenței dreptului impune ca
faza executării unei hotărâri judecătorești să fie considerată ca făcând parte
integrantă din noțiunea de „proces”, în sensul art.6 alin.(1) din CEDO, și să
beneficieze astfel de garanțiile prevăzute de acest text.21

1.4.3. Principiul securității juridice


Începând cu anul 1999, Curtea a decis în mod constant că unul din
elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul
securității raporturilor juridice care impune, printre altele, ca soluția
definitivă pronunțată într-un anumit litigiu de instanțele judecătorești să nu
mai fie pusă în discuție în cadrul unei alte proceduri.22
Această jurisprudență a fost generată de plângeri adresate Curții de
justițiabili din unele state fost totalitare est-europene devenite după 1990
părți contractante la Convenție, în special din Rusia, România, Ucraina,
Moldova, Albania etc., a căror legislație procesuală permitea la epoca

21
Pentru detalii a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.6-12.
22
Bîrsan C. op.cit., p.11.
27
faptelor puse în discuție în fața jurisdicției europene atacarea printr-o cale
extraordinară de atac – recursul în anulare, „protestul” etc. –, formulată de
o autoritate statală ce nu fusese parte la procedura inițială, de regulă, într-
un termen nelimitat, a unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile
ale instanțelor naționale, trecute deci în puterea lucrului judecat. O prima
speță de acest gen a fost cauza Brumărescu c. României (1999).23
Instanța europeană a sancționat și posibilitatea atacării unei hotărâri
judecătorești definitive de către o autoritate statală, sesizată însă de una
dintre părțile aflate în proces. Astfel, Curtea a decis că respectarea
principiului autorității lucrului judecat semnifică faptul că nici o parte nu
este abilitată să solicite „revizuirea” unei hotărâri judecătorești definitive
și executorii cu singurul scop de a obține reexaminarea cauzei și o nouă
hotărâre, urmare a unei asemenea reexaminări, iar jurisdicțiile superioare
trebuie să utilizeze competența lor privitoare la posibilitatea
redeschiderii unor proceduri „numai spre a îndrepta erorile de fapt sau
de drept precum și erorile judiciare, și nu în scopul de a proceda la o
nouă examinare a cauzei. Această „revizuire” nu trebuie să devină un
„apel deghizat”, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere
asupra soluției unui proces nu constituie un motiv suficient pentru a
rejudeca o anumită cauză. De la acest principiu nu se poate deroga decât
dacă există motive „substanțiale și imperioase” ce ar impune o astfel de
derogare.
Alteori, principul securității juridice a fost avut în vedere de instanța
europeană cu privire la condițiile ce au a fi îndeplinite pentru punerea
efectivă în valoare a dreptului la un tribunal, sub forma exercitării unei
anumite căi de atac reglementate de legislația internă a statelor
contractante. Din acest punct de vedere, Curtea a decis, spre exemplu, că
normele naționale privitoare la termenele în care pot fi exercitate
anumite căi de atac urmăresc să asigure o bună administrare a justiției și
să respecte, în special, principiul securității juridice.24
Exigența securității juridice nu este absolută, întrucât se admite
posibilitatea derogării de la puterea lucrului judecat. Spre exemplu, în
23
Bîrsan C. op.cit., p.443.
24
Bîrsan C. op.cit., p.445-446.
28
materie penală, în lumina dispozițiilor art.4 alin.(2) din Protocolul 7, se
autorizează în mod expres statele contractante să instituie un mecanism
de redeschidere a unui proces în cazul descoperirii unor fapte noi ori al
existenței unui viciu fundamental al procedurii precedente, de natură a
afecta hotărârea pronunțată.
De asemenea, Comitetul Miniștrilor a apreciat că posibilitatea
reexaminării ori a redeschiderii unei proceduri naționale reprezintă o
garanție a reparării unei încălcări a Convenției, în special în materia
executării hotărârilor Curții. Totuși, redeschiderea unei proceduri penale
este compatibilă cu dispozițiile Convenției dacă este îndeplinită o
condiție esențială – această posibilitate să fie utilizată în așa fel încât să
nu se aducă atingere înseși substanței dreptului la un proces echitabil.25
Principiul securității juridice impune și obligația pentru instanțele de
control judiciar de a asigura interpretarea nedivergentă a dispozițiilor
legale aplicabile cauzelor pe care le judecă în exercitarea căilor de atac
prevăzute de normele procedurale naționale.26

1.4.4. Principiul solidarității


Principiul solidarității rezidă în scopul Consiliului Europei de a
realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, iar unul dintre mijloacele
pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale. Sistemul de protecţie instituit de CEDO
prezintă un caracter colectiv, iar solidaritatea statelor în a asigura
existenţa drepturilor garantate se materializează sub două aspecte:
Non-reciprocitatea. Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969
privind dreptul tratatelor, violarea chiar substanţială de către un stat
parte a Convenţiei privind drepturile omului nu dă dreptul celorlalte
state sau părţi să-i suspende aplicarea. Astfel, Convenţia depăşeşte
cadrul unei simple reciprocităţi între statele contractante şi creează
obligaţii obiective, garantate colectiv.

25
Bîrsan C. op.cit., p.448.
26
Bîrsan C. op.cit., p.451.
29
Aplicabilitatea directă. Pentru a fi aplicată, norma internaţională nu
necesită să fie introdusă în dreptul intern printr-o dispoziţie specială.
Prin urmare, obligaţiile asumate de statele părţi la Convenţie sunt
obiective şi solidare, trăsături care se regăsesc şi în mecanismul creat
pentru garantarea exerciţiului drepturilor, cu consecinţa caracterului
subsidiar al mecanismului central.

1.4.5. Principiul suveranității


Principiul suveranității rezultă din preambulul Convenției și se
afirmă prin ataşamentul profund al statelor faţă de libertăţile
fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi
a căror menţinere se bazează pe un regim politic cu adevărat democratic
și pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din
care acestea decurg.
Preambulul Convenției mai enunță că statele europene au în comun
un patrimoniu de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și
al preeminenței dreptului. Curtea a văzut în acest patrimoniu comun
valorile subînțelese Convenției.
În jurisprudența sa, Curtea deseori a statuat că însăși Convenția are
ca scop să apere și să promoveze idealurile și valorile unei societăți
democratice; că democrația constituie o caracteristică fundamentală sau
un element fundamental al ordinii publice europene; că noțiunea de
regim politic cu adevărat democratic se aplică atât la nivel local, cât și la
nivel național27; că democrația nu se reduce la afirmarea supremației
constante a opiniei majoritare, dar impune un echilibru care să asigure
minorității un tratament adecvat, prin evitarea oricărui abuz de poziție
dominantă din partea majorității; că buna funcționare a unei societăți
democratice poate impune ca anumite servicii ale statului, spre a fi
eficace, să opereze în secret, sub protecția necesară într-o asemenea
situație.28
27
Carta europeană a autonomiei locale a Consiliului Europei proclamă principiul
potrivit cu care „colectivitățile locale sunt unul dintre fundamentele esențiale ale
unui regim democratic”.
28
Bîrsan C. op.cit., p.13-14.
30
În hotărârile sale, Curtea a menționat că interpretarea Convenției
trebuie să fie în concordanță cu principiile fundamentale, cum sunt statul
de drept și valorile democratice. Așadar, orice interpretare a Convenției
trebuie să fie în concordanță cu spiritul general al Convenției, un
instrument destinat să mențină și să promoveze ideile și valorile unei
societăți democratice.
Protecţia suveranităţii statelor se realizează pe două căi:
Nuanţarea obligaţiilor statelor, care se realizează prin intermediul
rezervelor la Convenție, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere
integrităţii, adică să nu aducă atingere obiectului şi scopului tratatului29,
cât și prin intermediul dispozițiilor facultative, care pot viza mecanismul
de control sau categoria de drepturi facultative protejate de CEDO, care
nu obligă decât statele care le-au ratificat.
Asigurarea respectării intereselor statelor prin oferirea libertății
statelor de a aduce anumite modificări, restrângeri sau derogări, asupra
drepturilor prevăzute de CEDO. Drepturile cărora, cu titlu excepţional, li
se pot aduce limitări sau restrângeri prevăzute chiar de Convenţie
poartă denumirea de drepturi limitate și, respectiv, drepturi
condiţionale.30 Restrângerile lor sunt justificate prin necesitatea ocrotirii
unor valori generale, cum ar fi siguranţa naţională, ordinea publică,
sănătatea, morala publică, drepturile şi interesele altora.

1.4.6. Principiul interpretării stricte a limitărilor


Limitările drepturilor garantate de Convenție sunt de o interpretare
strictă, fapt subliniat și de art.18 din CEDO, potrivit căruia „restrângerile
care, în termenii prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi
libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost
prevăzute”.
Spre exemplu, motivele pentru lipsirea de libertate sunt exhaustiv
prevăzute în art.5 alin.(1) din CEDO, iar lipsirea de libertate pentru orice
29
Spre exemplu, RM a formulat o rezervă la art.4 și două rezerve la art.5 din
Convenție.
30
Clasificarea drepturilor va constitui subiect de studiu la Tema 2 subtema 2.2.
Drepturile și libertățile garantate de CEDO.
31
alt motiv este ilegală în termenii art.5, indiferent cât de utilă este această
lipsire de libertate (cauza Engel c. Olanda, 1976, §57).31

1.4.7. Principiul efectivității


Principiul efectivității are două dimensiuni principale: existența
unor „obligații pozitive” în sarcina statelor părți în scopul aplicării
eficiente a Convenției și prin existența „efectului util” al dispozițiilor
Convenției, materializat la nivel jurisprudențial prin identificarea
unor noțiuni autonome sau a unor semnificații autonome potrivit
Convenției și jurisprudenței Curții, precum și prin
aplicarea autonomă a unor dispoziții ale Convenției.32
Principiul efectivității evidențiază sistemul Convenției și este cel mai
influent la dezvoltarea obligațiilor pozitive, fiind cel mai des invocat de
Curte în cazurile „constatării” obligațiilor pozitive. Criteriul eficienței nu
are limite clare, fiind evaluat în dependență de circumstanțele fiecărei
spețe.33
Convenția a fost gândită pentru a garanta drepturi practice și efective,
dar nu teoretice și iluzorii. Statul nu poate invoca argumente formaliste sau
superficiale pentru neonorarea unei obligații care-i revine în temeiul
Convenției.34 Aceasta înseamnă că statele au obligația de a se asigura că
protecția oferită pentru fiecare drept este corectă, scop în care pot fi
necesare norme de drept material sau alte măsuri. Se corelează cu obligația
pozitivă de a susține drepturile, acesta fiind standardul pe care trebuie să îl
îndeplinească aceste măsuri de protecție. De exemplu, dacă unui acuzat i
se desemnează un avocat din oficiu, avocatul trebuie să fie capabil să
asigure asistența juridică. Simpla numire a unui avocat din oficiu este
insuficientă.
31
Răducanu T., Morari V., Gribincea V. ș.a. Procedura și practica CEDO și alte
tratate obligatorii pentru Republica Moldova. Drept comunitar. Seria suporturi de
curs. Cartea a 5-a. Chișinău: Elan Poligraf SRL, 2008, p.31.
32
Selejean-Guțan B. op.cit., 2011, p.34.
33
Poalelungi M., Splavnic S. Extrateritorialitatea Convenției europene a
drepturilor omului: obligații pozitive și jurisdicție. Monografie. Chișinău:
Tipografia Centrală, 2014, p.33.
34
Răducanu T., Morari V., Gribincea V. ș.a. op.cit., p.31.
32
Studiu de caz: Jan este resortisant austriac care intenționează să se
căsătorească cu partenerul său de același sex. Legislația din Austria nu
permite căsătoria între persoane de același sex. Însă, Jan a călătorit recent
în Belgia, unde acest lucru este permis de lege. Jan decide să sesizeze
CtEDO reclamând faptul că Austria încalcă art.12 prin faptul că nu permite
căsătoria între persoane de același sex. Jan se adresează Curții după ce o
instanță inferioară din Austria nu i-a dat câștig de cauză. Reclamantul
consideră că această cauză este de competența instanței de cel mai înalt
nivel, din cauza contextului său internațional, și speră că Curtea va fi de
acord că, faptul că unele țări permit căsătoria între persoane de același sex,
iar alte țări nu, constituie o încălcare a art.12. Care din conceptele
fundamentale sunt vizate aici?
Rezolvare: În acest caz, Curtea a considerat că există o „marjă de
apreciere” datorită faptului că „statele contractante au puține lucruri în
comun”. Curtea a observat că instituția căsătoriei are conotații sociale și
culturale adânc înrădăcinate, care pot să difere substanțial de la o societate
la alta. Curtea reiterează că nu trebuie să se grăbească să impună hotărârea
sa în locul deciziei luate de autoritățile naționale, care sunt cele mai în
măsură să evalueze nevoile societății și să reacționeze în consecință. Ar fi
vizat, de asemenea, principiul subsidiarității. Curtea este o ultimă instanță
și nu trebuie sesizată în temeiul caracterului „internațional” al cauzei ca
instanța națională să fi avut ocazia de a se pronunța (cauza Schalk și Kopf
c. Austriei).35

1.4.8. Principiul subsidiarității și conceptul celei de „a patra


instanță”
În jurisprudența sa, Curtea a decis că mecanismul de apărare a
drepturilor omului instituit de Convenție are un caracter subsidiar în raport
cu sistemele naționale de garantare a acelorași drepturi. Acest principiu
implică recunoașterea autonomiei autorităților naționale în aplicarea

35
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
33
CEDO și stă la baza principiului „marjei de apreciere”, care conferă
statelor o putere discreționară în aplicarea limitării drepturilor protejate.
Astfel, Curtea recunoaște autorităților naționale libertatea de alegere
a măsurilor de punere în practică a obligațiilor asumate prin Convenție.
Controlul Curții intervine doar atunci când statele nu asigură exercițiul
acestor drepturi și doar după epuizarea de către reclamanți a căilor de
recurs interne înainte de a sesiza Curtea.
Cercetând într-o speță dacă a fost comisă încălcarea unui drept
apărat de Convenție, Curtea nu poate să facă abstracție de elementele de
fapt și de drept ce caracterizează viața socială din statul în cauză și de
modul în care acest stat, în calitatea lui de parte contractantă la
Convenție, a înțeles să răspundă măsurii contestate. Curtea nu poate
substitui autoritățile naționale competente, ea poate doar verifica
conformitatea măsurilor luate de către stat cu exigențele Convenției.
Dacă ar face abstracție de acest principiu, judecătorul european s-ar
erija în judecător de a treia sau a patra instanță, ceea ce ar semnifica
depășirea limitelor competenței sale.36
CtEDO nu este „a patra instanță” și nu este destinată să servească
drept instanță de apel în temeiul erorii sau hotărârii incorecte pronunțate de
o instanță anterioară. Deși, în unele cauze poate fi necesară investigarea
faptelor, Curtea are o funcție de investigare limitată. Curtea se
concentrează asupra legislației naționale și a prevederilor Convenției care
prezintă relevanță. Un exemplu este cazul unei persoane dispărute. Curtea
nu este în măsură să identifice un vinovat, însă poate examina dacă statul
și-a îndeplinit obligația pozitivă prevăzută în art.2 de a asigura un nivel de
protecție suficient pentru a preveni situația.
Curtea nu a fost creată pentru a deveni o „instanță de recurs”
împotriva erorilor autorităților naționale. Curtea este, în primul rând, un
organ de supraveghere a respectării Convenției și a protocoalelor sale. În
mod normal, Curtea nu va reexamina cauzele în fond, decât dacă
chestiunile de fapt sau de drept invocate în temeiul Convenției sunt
similare celor examinate în procedurile naționale (cauza Oferta Plus SRL

36
Bîrsan C. op.cit., p.15-16.
34
vs Moldova, 2007, §134-143). Totuși, majoritatea chestiunilor examinate
de Curte sunt pur procedurale și nu țin de fondul litigiilor examinate la
nivel național.37
Menționăm că Protocolul 15 la CEDO face o referire directă la
subsidiaritate și marja de apreciere, care urmează să fie adăugate la
Preambulul Convenției astfel: „Afirmând că Înaltele Părți Contractante, în
conformitate cu principiul subsidiarității, au responsabilitatea primară de
a asigura drepturile și libertățile definite în prezenta Convenție și în
Protocoalele sale, și că, în acest sens, se bucură de o marjă de apreciere,
stabilită prin prezenta Convenție”. Această formalitate a devenit o
necesitate, deoarece principiul în cauză, la moment, este justificat prin
prisma jurisprudenței Curții. Introducerea principiului subsidiarității în
textul principal al Convenției, în esență, va consolida aplicarea acestuia ca
o regulă de bază care ghidează activitatea Curții.38

1.4.9. Principiul marjei de apreciere


În îndeplinirea rolului său interpretativ, din caracterul subsidiar al
sistemului european de protecție a drepturilor omului, Curtea a dedus o
consecință nescrisă în Convenție: statele dispun de o anumită marjă de
apreciere în aplicarea CEDO. Marja de apreciere este folosită de Curte atât
ca un mecanism de interpretare, cât și ca o metodă de asigurare a unui
echilibru între protecția suveranității statelor și competența de control a
Curții. În literatura de specialitate, doctrina marjei de apreciere mai este
denumită ca „un rău necesar”.39
Doctrina marjei de apreciere este criticată pe motiv că ar duce
inevitabil la o constatare favorabilă statului și că aceasta ar amenința
viabilitatea continuă a Convenției. Însă, criticii ar trebui să ia în
considerație faptul că teoria marjei de apreciere este aplicată nu în cazuri

37
Răducanu T., Morari V., Gribincea V. ș.a. op.cit., p.30.
38
Antohi L. Conceptul modern al principiului subsidiarității în dreptul
internațional public. În: Revista Institutului Național al Justiției, nr.1(36), 2016,
p.37.
39
Selejean-Guțan B. Spațiul european al drepturilor omului: reforme, practici,
provocări. București: C.H. Beck, 2008, p.48.
35
abstracte, dar în circumstanțe concrete și este supusă controlului Curții,
existând asemenea reguli imperative precum „triplul test al ingerinței”.
Principala lecție care reiese din practica Curții și funcționarea
sistemului european de protecție a drepturilor omului este respectul pentru
statul-națiune, tradițiile naționale, judecătorul național. Responsabilitatea
principală pentru executarea cerințelor CEDO o are statul. Anume de stat
depinde modul și măsura în care Convenția va fi implementată la nivel
local, iar Curtea are funcția subsidiară de a supraveghea respectarea cu
bună-credință a Convenției.
Conceptual, sensul subsidiarității poate varia. În ultimii ani, Curtea din
ce în ce mai mult își asumă rolul de a sugera statului ce și cum ar trebui să
fie făcut pentru a elimina încălcările depistate. Soluțiile date de Curte
conțin indicații directe privind măsurile individuale sau generale care
urmează să fie luate în considerațiune de către autoritățile naționale.40
Unul dintre beneficiile unei Europe unite este diversitatea de
experiențe și culturi. Atunci când examinează încălcările Convenției,
Curtea recurge la principiul marjei de apreciere pentru a recunoaște și a
acorda considerația cuvenită diferențelor de ordin cultural, istoric și
filosofic dintre statele membre. Ceea ce Curtea consideră a fi corect nu este
neapărat corect în toate jurisdicțiile naționale. O hotărâre poate stârni
indignarea publicului într-o țară, pe când în altă țară nu i se acordă atenție.
Termenul „marjă de apreciere” a fost utilizat prima dată în cauza
Handyside c. Regatului Unit, cu privire la publicarea unor materiale
considerate „obscene” în Regatul Unit, dar care circulau liber în alte state
membre. Curtea a hotărât că nu a avut loc o încălcare, datorită marjei de
apreciere de care se bucură statul în această privință.
Totuși, acest lucru nu înseamnă că statele au puteri nelimitate. Curtea
permite atât o marjă de apreciere amplă, cât și una limitată, în funcție de
dimensiunea „consensului european” cu privire la situația respectivă. Un
exemplu de marjă de apreciere amplă este dreptul la moarte (sinucidere
asistată), dar Curtea poate adopta o perspectivă mai limitată în ce privește
libertatea presei, mai ales în legătură cu politicienii. În principiu, statele își

40
Antohi L. op.cit., p.38.
36
păstraseră o suficientă marjă de apreciere pentru a evalua și aborda cel mai
bine nevoile poporului și societății proprii. Totuși, este posibil să nu existe
o metodă unică de a preveni o anumită problemă.
Marja de apreciere nu este limitată în ceea ce priveşte recurgerea la
restricţii, însă decizia finală asupra compatibilităţii sale cu Convenţia
aparţine Curţii. În fine, interpretarea şi aplicarea acestui principiu trebuie
realizată pe calea unei interpretări restrictive, dat fiind caracterul de
excepţie al domeniului în care intervine.41
Doctrina marjei de apreciere s-a aplicat cu precădere în interpretarea
acelor articole ale Convenției care privesc interferența statului cu sfera
publică a vieții individului, acolo unde acestea generează derogări în
cazuri de urgență publică ivite în temeiul art.15 din CEDO, precum și în
unele cazuri de siguranță națională și de protecție a moralei publice. În
aceste cazuri, statelor li s-a recunoscut o mai largă marjă de apreciere,
spre deosebire de situațiile de interferență cu sfera privată a individului,
unde marja de apreciere este mai restrânsă, deoarece restricțiile asupra
drepturilor din această sferă sunt mai puțin justificate.42
Conform jurisprudenței Curții, conceptul marjei de apreciere este
aplicabil spețelor fundamentate pe restricțiile și limitările expres
autorizate, stipulate de art.8 (dreptul la respectarea vieții private și de
familie), art.9 (libertatea de gândire, de conștiință și de religie), art.10
(libertatea de exprimare), art.11 (libertatea de întrunire și de asociere) și
art.2 din Protocolul 4 (libertatea de circulație). La fel, acest concept se
aplică și în cazurile: distincției dintre un tratament autorizat și o
discriminare neconformă în sensul art.14 (interzicerea discriminării);
aprecierii legalității limitărilor aduse dreptului garantat de art.6 (dreptul
la un proces echitabil) sau art.3 din Protocolul 1 (dreptul la alegeri
libere); deciziei asupra legalității limitărilor aduse dreptului de
proprietate conform art.1 din Protocolul 1 (protecția proprietății), sau în

41
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
42
Selejean-Guțan B. op.cit., 2008, p.51.
37
procesul organizării dreptului la instruire prevăzut de art.2 din
Protocolul 1.43
Odată recunoscută existența unei largi marje de apreciere a statului,
Curtea procedează la clasicul control de proporționalitate a măsurilor
luate de state în virtutea acestei marje.44

1.4.10. Principiul necesității și proporționalității


Ingerințele în exercitarea anumitor drepturi sunt permise atunci când
sunt necesare. Principiul necesității nu a fost definit cu strictețe, însă
Curtea a stabilit că sensul nu este sinonim cu „indispensabil”, nici nu are
flexibilitatea termenilor „admisibil”, „obișnuit”, „util”, „rezonabil” sau
„dizerabil”, ci implică existența unei „nevoi sociale presante”. Prin urmare,
statul trebuie să demonstreze că ingerința s-a produs în temeiul unei nevoi
sociale presante și că justificarea a fost relevantă și suficientă. Totodată,
nevoia socială trebuie să fie proporţională cu scopul legitim vizat prin
adoptarea sa.45
Principiul proporționalității a fost creat de jurisprudența CtEDO și
aplicat în privința drepturilor și libertăților apărate de Convenție, care
pot cunoaște limitări autorizate cu privire la drepturile pe care acestea le
guvernează în circumstanțe determinate. Aplicarea lui a permis
întotdeauna Curții să examineze, după ce eventual a constatat o ingerință
a unei autorități statale în exercițiul dreptului apărat, dacă aceasta a fost
„necesară într-o societate democratică” și dacă ea a fost „proporțională”
cu scopul legitim urmărit prin producerea ei. Spre exemplu, principiul
proporționalității nu poate fi invocat de către state în materia dreptului

43
Sârcu-Scobioală D. Marja de apreciere recunoscută statelor în procesul
aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului. În: Culegerea comunicărilor
participanților la Conferința științifică internațională „Interacțiunea dreptului intern
cu dreptul internațional: provocări și soluții”. Volumul II. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2015, p.9.
44
Selejean-Guțan B. op.cit., 2008, p.51.
45
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
38
de a nu fi supus la tortură și pedepse sau tratamente inumane ori
degradante, datorită caracterului absolut al acestui drept.46
Art.17 din CEDO prevede că nici un drept derivat din Convenție nu
poate fi utilizat pentru a încălca alte drepturi sau libertăți protejate prin
Convenție. Această prevedere are drept scop protejarea drepturilor stabilite
și prevenirea abuzurilor. Permisiunea ca un drept să fie utilizat astfel încât
să submineze alt drept ar contraveni scopului Convenției. De exemplu,
interdicția de a distribui broșuri cu conținut rasist nu ar încălca art.10,
deoarece această activitate nu respectă spiritul Convenției.
De regulă, principiul proporționalității își găsește aplicare în cauzele în
care se reclamă încălcarea unui drept substanțial garantat de art.8-11 din
CEDO și art.1 din Protocolul 1, precum și a unui drept de natură
procedurală prin îngrădirile aduse dreptului la libertate și la siguranță
(art.5) și dreptului la un proces echitabil (art.6).47 Curtea recurge la
principiul proporționalității și în anumite situații, decât cele ce rezultă
din articolele prezentate supra cu titlu de exemplu.

46
Bîrsan C. op.cit., p.129.
47
Morărescu A. Principiul proporționalității și protecția drepturilor de natură
procedurală în jurisprudența CEDO contra Moldovei. În: Culegerea comunicărilor
participanților la Conferința științifică internațională „Interacțiunea dreptului intern
cu dreptul internațional: provocări și soluții”. Volumul II. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2015, p.94.
39
TEMA 2. DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE GARANTATE DE
CEDO
2.1. Obligația statelor de a respecta drepturile omului
2.2. Drepturile și libertățile garantate de CEDO
2.3. Drepturile și libertățile garantate de protocoalele adiționale la CEDO

2.1. Obligația statelor de a respecta drepturile omului


Articolul 1 al Convenției instituie cadrul general al obligației
asumate de statele părți de a respecta drepturile și libertățile garantate de
aceasta. Aderând la Convenție, statele recunosc oricărei persoane aflate
sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al
Convenţiei.
Cea mai importantă și, în același timp, controversată chestiune cu
privire la art.1 al Convenției este noțiunea de „jurisdicție” a statelor,
noțiune utilizată pentru stabilirea aplicabilității Convenției persoanelor care
sesizează Curtea. În funcție de existența acestei jurisdicții se stabilește și
competența ratione loci a Curții.
Prevederile art.1 trebuie coroborate, în cazuri relevante, cu cele ale
art.56 din CEDO, care statuează că orice stat poate, în momentul ratificării
sau în orice alt moment ulterior, să declare, prin notificare adresată
Secretariatului General al Consiliului Europei, că CEDO se va aplica, sub
rezerva alin.(4) al art.56, tuturor sau unuia din teritoriile ale căror relații
internaționale le asigură.
În cauza Ilașcu ș.a. c. Moldovei și Rusiei (2004) Curtea a stabilit
existența responsabilității în sarcina ambelor state pârâte, deși unul dintre
acestea nu exercita controlul efectiv asupra părții de teritoriu pe care s-au
petrecut faptele invocate de reclamanți. Curtea a considerat că Guvernul
Moldovei, ca unic guvern legitim al RM din punctul de vedere al dreptului
internațional, nu și-a exercitat autoritatea asupra unei părți din teritoriul său
– acea care se afla sub controlul efectiv al Transnistriei.
Aplicând doctrina obligațiilor pozitive, lipsa controlului efectiv asupra
teritoriului nu înlătură întotdeauna jurisdicția statului asupra persoanelor
aflate pe acea parte de teritoriu. La fel, Curtea a statuat că reclamanții se

40
aflau în egală măsură sub jurisdicția Rusiei, datorită implicării nemijlocite
a acestui stat în crearea și menținerea regimului transnistrean, inclusiv prin
forța armelor, cât și în situația concretă a reclamanților. Toate acestea au
dus, în opinia Curții, la crearea unei legături continue și neîntrerupte de
responsabilitate a Rusiei față de soarta reclamanților.48
Prezintă importanță determinarea raportului existent între noțiunea de
„teritoriu al unui stat” și aceea de „jurisdicție” exercitată de acel stat. Or, în
dreptul internațional, aceste noțiuni nu sunt sinonime. Este foarte posibil ca
o persoană aflată pe teritoriul unui stat să nu fie sub jurisdicția lui, după
cum se pot întâlni situații în care o persoană să nu fie pe teritoriul unui stat,
dar să se găsească sub jurisdicția acestuia.49 Spre exemplu, în speța
analizată supra, reclamanții se aflau sub jurisdicția Federației Ruse, deși
teritoriul separatist se afla sub suveranitatea RM.
Prezintă importanță expresia „oricărei persoane”, care subliniază
natura universală a drepturilor omului recunoscute de Convenție. CEDO
protejează nu numai drepturile cetățenilor unui stat, dar și pe acelea ale
străinilor, apatrizilor, persoanelor inapte, așa cum sunt copiii și persoanele
puse sub interdicție.
Expresia „aflate sub jurisdicția lor” pare a limita numărul persoanelor
care beneficiază de protecție, dar în realitate nu face decât să stabilească
legătura dintre „orice persoană” și statul membru. Nu este necesară o
legătură juridică stabilă precum „naționalitatea”, „reședința” sau
„domiciliul”, este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere
asupra celui interesat.50
Într-o speță, în care guvernul a susținut că statul exercită un control
limitat cu privire la activitatea școlilor private și, în orice caz, nu-și asumă
nici o atribuție în materie disciplinară, astfel că nu are a răspunde pentru
pedepsele disciplinare aplicate elevilor într-un asemenea așezământ școlar,
Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă potrivit cu care
responsabilitatea unui stat este angajată atunci când s-a produs o încălcare
a unui drept apărat de Convenție aparținând oricărei persoane aflate sub
48
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.81-83.
49
Bîrsan C. op.cit., p.27.
50
Gomien D. op.cit., p.9.
41
jurisdicția sa, ceea ce înseamnă că statul în cauză nu se poate sustrage unei
asemenea responsabilități prin delegarea obligațiilor sale unor organisme
private sau particularilor.
Cele mai multe probleme privitoare la noțiunea de „persoane aflate
sub jurisdicția unui stat contractant” se pun în legătură cu străinii aflați pe
teritoriul acelui stat, mai ales dacă aceștia s-ar găsi în situația de a fi
extrădați sau expulzați de pe teritoriul statului respectiv. Or, prerogativa
statelor este de a controla intrarea, șederea și îndepărtarea străinilor de pe
teritoriul lor, însă fără a se aduce atingere angajamentelor luate de ele prin
tratate internaționale, inclusiv CEDO. La fel, un stat contractant are
prerogativa asigurării ordinii publice pe teritoriul său, din care derivă
posibilitatea expulzării străinilor care comit infracțiuni pe acest teritoriu,
mai ales când acestea privesc sănătatea publică, spre exemplu, este cazul
celor legate de vânzarea de droguri.
Străinii aflați pe teritoriul unui stat, legal sau chiar ilegal, sunt
persoane care țin de jurisdicția acelui stat, ceea ce presupune angajarea
responsabilității statului pe teritoriul căruia se află cu privire la drepturile și
libertățile garantate de Convenție. Astfel, expulzarea sau extrădarea unei
persoane poate, în anumite situații, să angajeze responsabilitatea statului
contractant care aplică această măsură, de exemplu, atunci când viața
persoanei expulzate sau extrădate ar fi amenințată în statul în care urmează
a fi trimisă sau există, pentru ea, riscul supunerii, în același stat, la
tratamente inumane sau degradante.51
Cât privește noțiunea de „stat care are jurisdicția asupra unei
persoane”, aceasta însumează toate autoritățile acelui stat: legislative,
executive și judiciare sau asimilate acestora. Curtea a decis că atunci când
încălcarea unui drept garantat de CEDO se datorează legiuitorului național,
va fi angajată răspunderea acelui stat, pe baza principiului unicității statului
în dreptul internațional. La fel, Curtea a statuat în sensul că
responsabilitatea unui stat pe temeiul Convenției poate să fie angajată

51
Bîrsan C. op.cit., p.54-56.
42
pentru actele tuturor organelor, agenților sau funcționarilor săi, indiferent
de rangul acestora.52
Statele care ratifică CEDO acceptă în mod automat dubla obligație: de
a se asigura că dreptul lor intern este compatibil cu Convenția și de a
înlătura orice nerecunoaștere a drepturilor și libertăților protejate de
Convenție.53
Un alt aspect care prezintă interes constă în faptul că, de regulă,
fiecare drept poate implica trei feluri de obligații: a) obligația de a
respecta, care impune organelor și funcționarilor statului în primul rând ca
ei să nu comită încălcări; b) obligația de a proteja, care cere statului să
protejeze titularii de drepturi împotriva atingerilor care provin de la terți și
să pedepsească autorii; c) obligația de a pune în acțiune, care cere
adoptarea măsurilor pozitive pentru a concretiza și a reda un efect deplin
acestui drept.54
Curtea a optat pentru o abordare binară, care divizează obligațiunile
statelor în două categorii: pozitive și negative. Precum sunt ele concepute,
obligațiile pozitive se alătură celor negative. Totuși, ele sunt diferite prin
natura lor, deși în unele cazuri se contopesc. Ceea ce deosebește obligațiile
pozitive de cele negative este că primele solicită intervenția pozitivă a
statului, pe când cele din urmă solicită să se abțină de a comite ingerințe.
Încălcarea Convenției va rezulta în primul caz dacă autoritățile naționale
nu au acționat, adică au rămas pasive, iar în cel de-al doilea caz, dacă au
împiedicat sau au limitat exercitarea drepturilor prin intermediul unui act
pozitiv.55
Intenția celor care au elaborat Convenția a fost să garanteze indivizilor
o anumită libertate față de stat, respectiv, majoritatea prevederilor au fost
formulate într-un mod negativ, interzicând statelor intervenția arbitrară
și/sau disproporționată în exercitarea liberă a drepturilor și libertăților
52
Bîrsan C. op.cit., p.23.
53
Gomien D. op.cit., p.9.
54
Akandji-Kombe J.-F. Obligațiunile pozitive în virtutea Convenției europene a
Drepturilor Omului. Ghid pentru punerea în aplicare a Convenției europene a
Drepturilor Omului. Seria: Manuale privind drepturile omului, nr.7. Chișinău:
2006, p.5.
55
Akandji-Kombe J.-F. op.cit., p.11.
43
fundamentale prevăzute de CEDO. Obligațiile pozitive au fost și continuă
să fie o creație jurisprudențială, fiind rezultatul interpretării extensive a
prevederilor CEDO. Mai puține deficiențe de interpretare apar în cazul
anumitor articole, care cer mai „accentuat” statelor să ia anumite acțiuni
pozitive, cum ar fi obligația de a garanta un proces de judecată echitabil
(art.6 alin.(1) din CEDO) sau de a desfășura alegeri libere (art.3 din
Protocolul 1 la CEDO).
Obligațiile pozitive pot fi definite ca acțiuni sau măsuri pe care statul
trebuie să le ia întru garantarea protecției eficiente a drepturilor și
libertăților consacrate în Convenție, inclusiv în sfera relațiilor private, prin
luarea de măsuri legislative și executive pentru a preveni și, în caz de
încălcare, a remedia la nivel național încălcările acestora.
La rândul lor, obligațiile pozitive ale statelor părți se divizează în două
categorii: substanțiale și procedurale. Primele constau în obligația statelor
părți de prevenire a încălcării drepturilor omului, care se exteriorizează
prin asigurarea conformității cadrului legislativ intern prevederilor CEDO
și, în consecință, prin garantarea că toate organele specializate ale statului
(justiția, poliția, armata, procuratura etc.) manifestă o conduită ce asigură
eficacitatea prevederilor substanțiale ale CEDO și ale legilor interne. Cele
procedurale constau în obligația statelor părți de reprimare și reparare a
încălcărilor drepturilor omului, ele includ instituirea unor garanții
procedurale sigure și eficiente pentru eventualele încălcări constatate.56
Pentru judecătorul european, obligațiile pozitive se caracterizează, în
primul rând, prin faptul că ele cer în mod concret de la autoritățile
naționale să ia măsurile necesare pentru salvgardarea unui drept, sau mai
precis, să adopte măsuri rezonabile și adecvate pentru a proteja drepturile
individului. Aceste măsuri sunt numite „juridice”, deoarece de la stat se
așteaptă ca el să promulge sancțiuni împotriva particularilor care au
încălcat Convenția, să stabilească un regim juridic pentru o categorie de
activități sau pentru o categorie de persoane. Însă, ele pot consta și din
măsuri „practice”, care se aplică atât obligațiilor pozitive cât și celor
negative, întrucât un obstacol de fapt poate încălca Convenția în mod egal

56
Pentru detalii a se vedea: Poalelungi M., Splavnic S. op.cit., p.19-52.
44
ca și un obstacol juridic. Spre exemplu, măsurile care ar trebui să fie luate
în anumite cazuri de către autoritățile penitenciarelor pentru a preveni
suicidul unui deținut sau pentru a împiedica ca deținuții să nu aplice altor
deținuți tratamente care contravin instrumentului european. Cele două
feluri de măsuri – juridice și practice – pot fi chiar necesare în același timp,
aceasta fiind o chestiune de circumstanțe.57
Într-un sens mai larg se pot distinge următoarele categorii de obligații
pozitive din jurisprudența Curții: a) obligația de a schimba legislația sau
practicile administrative de a crea noi legi; b) obligația de a asigura
asistența financiară; c) obligația de a realiza o cercetare eficientă, imediată
și independentă a presupusei încălcări a Convenției; d) obligația de a
interveni în relația dintre persoane pentru a preveni încălcările „private” ale
drepturilor prevăzute de Convenție.58

2.2. Drepturile și libertățile garantate de CEDO


Majoritatea articolelor Convenției, care descriu un drept sau o
libertate, sunt similare ca structură. Primul alineat descrie dreptul
fundamental sau libertatea fundamentală la care se referă articolul. Al
doilea alineat enumeră excluderile, excepțiile sau limitările dreptului
fundamental. Spre exemplu, art.2 Dreptul la viață, prevede în alin.(1) că
dreptul la viață este protejat de lege, iar în alin.(2) se instituie excepția că
moartea cauzată în anumite circumstanțe nu încalcă prevederile
Convenției. Sunt și articole cu un singur alineat (art.3, 12-14).
În Titlul I al Convenției sunt incluse patru articole (art.15-18) care nu
consacră drepturi și libertăți distincte, dar privesc fondul acestora.
Deoarece aceste articole vizează modul de garantare a drepturilor
substanțiale prevăzute de Convenție și de protocoalele sale adiționale,
considerăm rațională analiza acestora înaintea drepturilor și a libertăților
propriu-zise. Or, regulile și principiile stabilite de acestea au a fi luate în

57
Akandji-Kombe J.-F. op.cit., p.7.
58
Șterbeț V. Unele aspecte ale protecției drepturilor omului la nivel național prin
prisma Convenției Europene și a jurisprudenței CEDO. În: Revista Institutului
Național al Justiției, nr.1-3, 2007, p.79.
45
considerare la aplicarea drepturilor și a libertăților subiective garantate de
CEDO.
Art.15 admite derogări de la Convenție în caz de stare de urgență.
(1) În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii,
orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la
obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care
situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie
cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. (2) Dispoziţia
precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art.2, cu excepţia cazului
de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art.3, art.4
paragraful 1 şi art.7. (3) Orice înaltă parte contractantă ce exercită
acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul general al
Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au
determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe Secretarul
general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au
încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou
deplin aplicabile.
Acest articol permite unui stat să suspende aplicarea temporară, în
caz de stare de urgență, a prevederilor Convenției, cu excepția acelor
articole de la care nu se poate face derogare, specificate în alin.(2), și
anume: art.2 (dreptul la viață), art.3 (tortura, tratamentele inumane sau
degradante), art.4 alin.(1) (sclavia) și art.7 (neretroactivitatea legii
penale). Totodată, statul contractant care a decis aplicarea măsurilor
derogatorii de la Convenție este ținut de anumite obligații procedurale.
Condiția existenței unui „pericol public ce amenință viața națiunii”
se referă la o situație excepțională de criză sau pericol care afectează
întreaga populație și constituie o amenințare la adresa vieții organizate a
comunității din care este alcătuită. Există patru elemente distinctive
necesare pentru ca art.15 să poată fi pus în aplicare: a) pericolul public
trebuie să fie real sau iminent; b) efectele acestuia trebuie să implice
întreaga națiune; c) trebuie să fie amenințată continuarea vieții
organizate a comunității; și d) criza sau pericolul trebuie să aibă un
caracter de excepție, prin aceea că măsurile sau restricțiile ordinare sunt
total inadecvate pentru menținerea siguranței, sănătății și ordinii publice.
46
Sarcina de a decide asupra existenței unui pericol public revine
autorităților naționale ale unui stat contractant. Pentru adoptarea acestei
decizii, autoritățile beneficiază de o largă marjă de apreciere, supusă
supravegherii Curții. Spre exemplu, Curtea a acceptat faptul că o
asemenea situație a existat în Irlanda de Nord și în sud-estul Turciei, în
contextul luptei antiteroriste.59
Există mai multe mijloace care permit unui stat să limiteze
exercitarea drepturilor garantate de Convenție. În momentul ratificării,
statul poate introduce rezerve cu privire la unele dispoziții ale
Convenției. La fel, statele pot restrânge exercițiul unui număr important
de drepturi consacrate de Convenție, dar numai în anumite împrejurări,
excepționale și bine definite. Art.15 invocă condiții foarte stricte pe care
statele trebuie să le respecte atunci când vor să deroge de la Convenție.60
O altă condiție este ca măsurile derogatorii să aibă un caracter de
„necesitate absolută” și să apară ca „strict indispensabile” pentru ca
statele să poată acționa pentru a face față și a înlătura pericolul public
apărut. Curtea a admis recunoașterea unei largi marje de apreciere a
statului în cauză, marjă care însă nu este nelimitată, deoarece, în final,
întinderea ei este supusă controlului instanței europene.61
Cea de a treia condiție de fond ce trebuie îndeplinită de state, pentru
ca măsurile derogatorii adoptate să fie compatibile cu dispozițiile art.15,
privește obiectul lor, care nu se extinde asupra drepturilor absolute
enumerate în alin.(2). De asemenea, statele sunt obligate să precizeze
durata și aria geografică a măsurilor derogatorii adoptate.62
Alături de condițiile de fond, Convenția impune respectarea și a
unor condiții de formă, prevăzute în alin.(3), care privesc numai
raporturile statului contractant în cauză cu Consiliul Europei și, implicit,
cu Comunitatea Statelor Membre ale Consiliului Europei, parte la
Convenție. Pe plan intern, procedura adoptării măsurilor derogatorii este
cea prevăzută de dispozițiile naționale în vigoare în fiecare stat

59
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.336-337.
60
Gomien D. op.cit., p.126-127.
61
Bîrsan C. op.cit., p.987.
62
Bîrsan C. op.cit., p.992.
47
contractant. În același timp, procesul adoptării și aplicării măsurilor
derogatorii trebuie să fie transparent, pentru a se evita orice abuz din
partea statului în cauză, scop îndeplinit prin publicitatea prevăzută, în
materie, de dispozițiile Convenției.63
Art.16 permite statelor să impună restricții ale activității politice a
străinilor în cazul unor drepturi concrete. Nici o dispoziţie a art.10, 11
şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând înaltelor părţi contractante
să impună restrângeri activităţii politice a străinilor.
Prezența unui asemenea text, în zilele noastre, poate să surprindă,
deoarece egalitatea în drepturi a străinilor cu naționalii este principiul
care domină sistemele politice și juridice ale statelor membre ale
Consiliului Europei. Desigur, nu trebuie de uitat că drepturile politice nu
sunt recunoscute, în principiu, străinilor, iar primul dintre ele este
dreptul de a alege și de a fi ales.64
Textul trebuie înțeles în sensul că străinii aflați pe teritoriul unui stat
contractant pot beneficia de libertatea de exprimare și de informare
garantată de art.10, de libertatea de asociere și de reuniune apărată de
art.11 și de dreptul la nediscriminare prevăzut de art.14. Ceea ce
autorizează art.16 este adoptarea de către statele contractante a unor
restricții ale exercițiului acestor drepturi prin raportare la activitățile
politice pe care aceștia le-ar desfășura. Menționăm că, art.16 nu are o
existență independentă și nici nu poate fi pus în discuție dacă nu s-ar
constata vreo încălcare a uneia dintre aceste libertăți.65
În singura cauză intentată pe temeiul art.16, cauza Piermont c.
Franței (1995), o reclamantă germană, care era deputat european, s-a
plâns pe anumite restricții asupra libertății sale de exprimare și mișcare
impuse ei de autoritățile franceze în timpul călătoriei sale în Polynesia
franceză. Guvernul francez a invocat art.16 pentru a justifica restricțiile
impuse asupra libertății exprimării ei, un argument pe care tribunalul l-a
respins pe temeiul că ea nu este numai un cetățean al unui stat membru

63
Bîrsan C. op.cit., p.993.
64
Bîrsan C. op.cit., p.996.
65
Bîrsan C. op.cit., p.1000.
48
al Uniunii Europene, dar și membru al Parlamentului European. Astfel,
ea nu era o străină în sensul art.16.66
Art.17 din CEDO instituie interzicerea abuzului de drept. Nici o
dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând,
pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura
o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea
drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a
aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea
prevăzute de această convenţie.
Acest text reprezintă o dispoziție fundamentală a Convenției, care
are ca scop salvgardarea drepturilor pe care le enumeră, prin apărarea
liberei funcționări a instituțiilor democratice, și urmărește să împiedice
ca unele curente totalitare să poată exploata în favoarea lor principiile
cuprinse în Convenție, adică să invoce drepturi și libertăți pentru a
suprima drepturile omului. Dispozițiile art.17 au a fi corelate cu cele
cuprinse în art.18, potrivit cu care restricțiile ce pot fi aduse drepturilor
și libertăților convenționale nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care
ele au fost prevăzute.67
Exercitarea mai multor drepturi și libertăți protejate de Convenție,
conduce, în mod inevitabil, la o ingerință în drepturile și libertățile
altora. Acest lucru este inevitabil într-o societate democratică pluralistă.
Articolele din Convenție care, în mod potențial, ar putea afecta cel mai
mult drepturile și libertățile altora sunt, în fiecare caz, obiectul unor
restricții admisibile.
Scopul art.17 este acela de a le refuza, în primul rând extremiștilor,
dreptul de a exercita o libertate anume, care urmărește distrugerea
drepturilor altora. Totuși, art.17 nu permite statelor să ignore drepturile
și libertățile extremiștilor. Spre exemplu, acest articol nu poate fi invocat
drept temei pentru a le refuza membrilor unui grup terorist dreptul la
libertate garantat de art.5 sau dreptul la o judecată echitabilă, consfințit

66
Gomien D. op.cit., p.115.
67
Bîrsan C. op.cit., p.1004.
49
în art.6. Art.17 este formulat astfel, încât să fie aplicabil nu numai
persoanelor ci și oricărui stat.68
Art.17 nu are o existență autonomă/independentă. El poate fi
invocat numai cu privire la un alt drept prevăzut de Convenție, care este
compatibil cu posibilitatea unui exercițiu abuziv. Textul privește numai
drepturile și libertățile cu privire la care sunt de conceput activități
prejudiciabile exercițiului drepturilor și libertăților altor persoane, și
anume: libertatea de informare și de exprimare (art.10), libertatea de
întrunire pașnică și de asociere (art.11), precum și libertatea de circulație
(art.2 din Protocolul 4).69
Art.18 din CEDO permite limitarea folosirii restrângerii
drepturilor. Restrângerile care, în termenii prezentei convenţii, sunt
aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul
pentru care ele au fost prevăzute.
Ca și celelalte articole analizate, art.18 nu are o existență
independentă și nici autonomă, el poate fi invocat doar împreună cu alte
articole din Convenție. Poate exista o încălcare a art.18 combinat cu alt
articol, chiar dacă nu există o violare a acestui articol luat separat. În
principal, art.18 vizează motivele aparente pe care statul le-ar putea
invoca pentru a justifica restricții ale drepturilor determinate de o
motivație ascunsă. Cel mai dificil obstacol pentru reclamant de a invoca
cu succes art.18 este faptul că sarcina probei în fața Curții îi revine
reclamantului, care trebuie să dovedească existența unui abuz de putere
sau a unei încălcări a principiului bunei credințe de către un stat.70
Dispozițiile cuprinse în art.18 nu fac decât să le completeze pe cele
din art.17, și ele privesc numai statele contractante. În principiu,
articolul analizat vizează art.5 alin.(1) lit.a)-f) care permite anumite
restricții ale dreptului la libertate și la siguranță ale persoanei, în situații
bine determinate, precum și art.8-11 alin.(2), care permit adoptarea unor
măsuri, de către autoritățile naționale, de restrângere a drepturilor și
libertăților pe care primele alineate ale acelorași texte le recunosc, în
68
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.339.
69
Bîrsan C. op.cit., p.993.
70
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.340.
50
limita în care asemenea măsuri îndeplinesc scopurile apărate de
Convenție, adică: sunt prevăzute de lege, sunt necesare într-o societate
democratică și sunt proporționale cu scopurile urmărite prin adoptarea
lor.71 Aceste trei situații compun împreună regula „triplul test”, care se
aplică drepturilor din Convenție care admit excepții.72
Rezultă că o acțiune a statului, care aduce atingere dreptului
persoanei, în cazurile permise de Convenție73, trebuie să îndeplinească
trei condiții:
a) Ingerința să fie prevăzută de lege. Măsurile restrictive trebuie să fie
prevăzute de lege. Legea trebuie înțeleasă în sens larg, ca orice act
normativ din dreptul intern. Însă, nu este suficientă simpla
prevedere legală, ea trebuie să fie suficient de precisă și accesibilă:
cetățeanul trebuie să poată avea o indicare precisă asupra normelor
aplicabile într-o anumită situație.
b) Ingerința să fie necesară într-o societate democratică. Expresia
„necesar într-o societate democratică” trebuie să corespundă unei
nevoi sociale imperioase de a lua măsurile respective, iar aceste
măsuri trebuie să fie proporționale cu scopul urmărit.
c) Ingerința să aibă un scop legitim. Scopurile legitime care pot fi
invocate de state pentru a-și justifica ingerințele sunt: securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea
ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei, protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora.74
De asemenea, art.18 ar putea intra în discuție atunci când un stat ar
face uz de posibilitatea pe care i-o acordă art.15 de a adopta măsuri
derogatorii de la aplicarea prevederilor Convenției în situații
excepționale, care pun în pericol viața națiunii. Astfel de măsuri pot fi
luate în limita respectării stricte a scopurilor prevăzute de Convenție, cu
excepția situațiilor când ele ar privi drepturile nesusceptibile de derogare

71
Bîrsan C. op.cit., p.1015-1016.
72
Răducanu T., Morari V., Gribincea V. ș.a. op.cit., p.50.
73
Cu titlu de exemplu pot fi reținute: art.6, 8-11, 14 din CEDO și art.1 și 3 din
Protocolul 1, art.2 din Protocolul 4 și art.2 din Protocolul 7.
74
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.179-180.
51
(art.15 alin.(2)). Orice deturnare de la scopul îndepărtării pericolelor
generate de situația excepțională creată ar urma să constituie o încălcare
a art.18.75
Clasificarea drepturilor și libertăților din Convenție, în funcție de
modul în care aceste drepturi sunt interpretate de CtEDO, se prezintă în trei
categorii majore:
1) Drepturi absolute (intangibile), care sunt considerate drepturi
fundamentale și nu există nici o justificare pentru încălcarea lor. O
persoană beneficiază de aceste drepturi oriunde ar fi şi în orice
circumstanţe s-ar afla. Acestor drepturi nu li se poate aduce nici o
atingere de către statele părţi.76 Spre exemplu, sunt absolute
drepturile prevăzute în art.2 – dreptul la viaţă, cu excepția deceselor
produse ca urmare a unor acte de război legitime, art.3 – dreptul de a
nu fi supus torturii sau altor tratamente
ori pedepse inumane ori degradante, art.4 alin.(1) – dreptul de a nu fi
supus sclaviei, art.7 – dreptul la neretroactivitatea legii penale, art.4
din protocolul 7 – dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru
aceeaşi faptă sau regula non ibis in idem. Toate aceste 5 drepturi
intangibile constituie standardul minim al dreptului european al
drepturilor omului.
2) Drepturi limitate, care au un domeniu de aplicare limitat, dar numai
de circumstanțele specifice menționate. Sunt similare cu drepturile
absolute, în sensul că nu pot fi „puse în balanță” cu drepturile altor
persoane sau cu interesul public. Totuși, sunt permise derogări pe timp
de război sau stare de urgență națională. Justificările pentru restrângeri
sunt incluse în articole și definesc situațiile în care articolul nu este
implicat. Spre exemplu, art.5 menționează dreptul la libertate și la
siguranță, însă nu constituie o încălcare deținerea legală a unei
persoane pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent, în
conformitate cu procedura legală națională (art.5 alin.(1) lit.a) din
CEDO).

75
Bîrsan C. op.cit., p.1016.
76
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.32.
52
3) Drepturi condiționale, care pot fi restrânse pe timp de război sau stare
de urgență, pentru a proteja drepturile altor persoane sau interesul
public. Spre exemplu, sunt condiționale drepturile prevăzute în art.8 –
dreptul la respectarea vieții private și familiale, art.9 – libertatea de
gândire, de conștiință și de religie, art.10 – libertatea de exprimare,
art.11 – libertatea de întrunire și de asociere și art.2 din protocolul 4 –
libertatea de circulație. Situațiile în care o autoritate publică poate
interveni în mod legitim și justificat sunt prevăzute chiar în textul
articolului, în alineatul al doilea. Este posibil ca alineatul al doilea să
difere puțin de la un articol la altul, dar cerința comună în toate
cazurile este ca ingerința autorității să fie: conformă legii, necesară
într-o societate democratică și proporțională. 77
În funcție de esența acestora, drepturile și libertățile garantate de
Convenție pot fi clasificate în:
1) Drepturi materiale (substanțiale), care au în vedere anumite libertăți
ale unei persoanei, cum sunt: dreptul la viață, la libertate și siguranță,
la libertatea de gândire, de conștiință și de religie etc.
2) Drepturi procedurale, care au în vedere anumite garanții cu privire la
punerea în valoare a drepturilor și libertăților ce-i sunt recunoscute
persoanei în fața instanțelor naționale, cum sunt dreptul la un proces
echitabil și dreptul la un recurs efectiv.78
În funcție de întinderea lor, drepturile și libertățile garantate de
Convenție pot fi clasificate în:
1) Drepturi și libertăți strict individuale, cum sunt: dreptul la viață
(art.2), dreptul de a nu fi supus torturii, unor tratamente inumane sau
degradante (art.3), libertatea persoanei (art.5), libertatea de gândire, de
conștiință și de religie (art.9) etc.
2) Drepturi și libertăți colective, cum sunt: libertatea de întrunire și
asociere (art.11). Or, nu este de conceput punerea în valoare a

77
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
78
Bîrsan C. op.cit., p.356.
53
dreptului de asociere sau de reuniune decât împreună cu alte
persoane.79
Distincția dintre „drepturi” și „libertăți”. Spre deosebire de
„drepturile” persoanei care, în contextul Convenției, reprezintă obligații
directe pentru stat (de exemplu, dreptul la un proces echitabil prevăzut de
art.6 impune obligația statului de a nu încălca acest drept), „libertățile”
persoanei nu se adresează direct statului și nu impun o obligație directă
pentru el (de exemplu, libertatea de informare a persoanei garantată de
art.10 nu impune, în mod normal, obligația pozitivă a statului de a asigura
informarea persoanei despre chestiunile de interes general din propria
inițiativă). Totuși, faptul că Convenția garantează o „libertate” nu
înseamnă că statul nu are obligația de a asigura respectarea acesteia (de
exemplu, protecția de ingerința nejustificată care vine de la o persoană
privată sau de la agenții statului).80

2.2.1. Dreptul la viaţă


Art.2 alin.(1) din CEDO declară că „Dreptul la viaţă al oricărei
persoane este protejat prin lege”. În termeni practici, aceasta înseamnă
că statul trebuie să implementeze efectiv o așa legislație, care să
penalizeze omorurile intenționate comise atât de persoane private, cât și
de agenți ai organelor guvernamentale, acționând în afara puterilor lor
legale. Aceasta nu înseamnă că statul trebuie să ofere protecția poliției
sau a pazei de corp pentru persoanele amenințate de violență sau celor ce
locuiesc în zone instabile din punct de vedere politic.81
Prevederile art.2 se întregesc cu cele cuprinse în Protocolul 6
privitor la abolirea pedepsei cu moartea și în Protocolul 13 privitor la
abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe.82
Dreptul la viață este un drept suprem al ființei umane, a cărui
respectare este însăși condiția exercitării celorlalte drepturi. Garanția
protecției dreptului la viață, cuprinsă în art.2 al Convenției, nu se extinde
79
Bîrsan C. op.cit., p.858.
80
Răducanu T., Morari V., Gribincea V. ș.a. op.cit., p.49-50.
81
Gomien D. op.cit., p.11.
82
Bîrsan C. op.cit., p.63.
54
însă și asupra dreptului la condiții de viață decente, la dreptul la un
anumit nivel de trai sau la dreptul persoanei la libera dezvoltare a
personalității sale.
Jurisprudența Curții a evidențiat că statele au atât obligația
primordială negativă de a se abține de a provoca moartea în mod
intenționat, cât și obligația pozitivă de a lua toate măsurile necesare
pentru protecția efectivă a dreptului la viață, posibile și proporționale
ținând cont de dificultățile pe care le implică menținerea ordinii în
societățile moderne, de caracterul imprevizibil al comportamentului
omenesc și de opțiunile operaționale care trebuie făcute în privința
priorităților și resurselor.
Obligațiile pozitive ale statului pot viza, cu titlu de exemplu,
următoarele:
 crearea unui sistem judiciar independent și eficient în vederea
stabilirii cauzei morții și a pedepsei celor vinovați;
 protecția vieții deținuților față de comportamentul criminal al
colegilor de detenție, precum și protecția sporită a celor care
prezintă tulburări psihice, în special tendințe de suicidere;
 de a organiza anchete efective împotriva celor care au adus atingere
vieții persoanei și, respectiv, dreptul publicului de a lua cunoștință
de modul cum s-a desfășurat o asemenea anchetă și care sunt
concluziile acesteia;
 de a lua măsuri operaționale preventive necesare și suficiente pentru
a proteja viața persoanelor aflate în zone de risc, inclusiv informarea
persoanelor despre riscurile de pierdere a vieții.
Determinarea frontierelor dreptului la viață este o problemă
importantă atât pentru doctrină cât și pentru autoritățile de la Strasbourg.
Când începe și când sfârșește dreptul la viață? Există un drept de a muri?
În Europa, deși jurisdicțiile constituționale nu creează un veritabil
statut legal al embrionului, recunosc totuși o vocație a acestuia de a fi
protejat prin prisma dreptului la viață, de exemplu, în cazul
manipulărilor genetice, al experimentelor pe embrionul uman sau al
fertilizării artificiale. În cauza Evans c. Regatul Unit (2006) Curtea a
considerat că embrionii nu au dreptul la viață în sensul art.2 și că nu a
55
existat o violare a Convenției. Or, în lipsa unui punct de vedere comun
în privința dreptului la viață al embrionilor, statele părți au o largă marjă
de apreciere în această privință.
Cu privire la dreptul la viață al copilului nenăscut, jurisprudența
Curții nu oferă un răspuns, dar s-a arătat că termenul de „persoană”
utilizat de art.2 nu se referă și la copilul conceput. Problema începutului
dreptului la viață trebuie decisă la nivel național, pentru că nu există un
consens european asupra definiției științifice și legale a începutului
vieții.83
Până unde se întinde dreptul la viață? Răspunsul cel mai simplu
este: până la decesul persoanei umane, adică până la moartea fizic
constatată. Or, unei persoane declarate moartă pe cale judecătorească,
dar care, în mod excepțional, s-ar afla în viață, i s-ar putea opune, în
mod nejustificat, neaplicarea dispozițiilor art.2 până la obținerea anulării
hotărârii judecătorești prin care fusese declarată moartă, cu motivarea că
până atunci ea era considerată moartă. Soluția se impune cu atât mai
mult în cazul persoanei declarate judecătorește dispărută, pentru că ea
este prezumată în viață.84
Cât privește frontiera dintre dreptul la viață și dreptul de a muri,
problema rămâne a fi una controversată. Legislațiile europene abordează
în mod diferit problema eutanasiei, deși toate sunt părți ale Convenției.
Curtea a arătat că textul art.2 nu creează un drept la autodeterminare,
potrivit căruia persoana ar putea alege moartea mai degrabă decât viața.
În nici un caz art.2 nu conferă individului dreptul de a pretinde statului
să-i permită sau să-i faciliteze decesul.85
Abolirea pedepsei cu moartea. Art.2 alin.(1) din CEDO permite
statelor de a prescrie pedeapsa capitală în anumite condiții, și anume
prevede că „Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât
în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în
care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”.

83
Pentru detalii a se vedea: Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.87-93.
84
Bîrsan C. op.cit., p.66.
85
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.93.
56
Ulterior, prin Protocolul 6 al Convenției se reclamă abolirea
pedepsei capitale, cu excepția unor cazuri extrem de dificile: „Pedeapsa
cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea
pedeapsă şi nici executat. Un stat poate să prevadă în legislaţia sa
pedeapsa cu moartea pentru acte săvârșite în timp de război sau de
pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât
în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale.
Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului
Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză”.
Într-un final, Protocolul 13 al Convenției a abolit definitiv pedeapsa
capitală în orice circumstanțe, inclusiv în situații de război. Mai mult ca
atât, de la dispozițiile Protocolului 13 nu sunt admise derogări în temeiul
art.15 și nici rezerve în temeiul art.57 din CEDO.
Restrângerile aduse dreptului la viață. Dacă justificarea atingerii
dreptului la viață prin aplicarea pedepsei capitale apare, în prezent, de
neconceput în statele membre ale Consiliului Europei, atât în timp de
pace, cât și în timp de război, celelalte situații prevăzute de alin.(2) la
art.2 din CEDO, în care moartea poate fi justificată, rămân de
actualitate.86
Astfel, art.2 alin.(2) din CEDO prevede trei excepții pentru
interzicerea lipsirii intenționate de viață, și anume în cazurile în care
moartea ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a
asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru
a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute; c) conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Prima excepție de la regula respectării absolute a dreptului la viață
este o aplicare a principiului legitimei apărări. Ea vizează doar apărarea
persoanelor împotriva violenței, nu și a bunurilor acesteia.
Cea de a doua excepție precizează că utilizarea armelor pentru a
opera o arestare nu trebuie niciodată să rezulte din intenția de a ucide, iar
moartea nu trebuie să fie decât consecința involuntară a acestei utilizări.

86
Bîrsan C. op.cit., p.111.
57
Aceste excepții sunt de strictă interpretare. De aceea, folosirea forței
trebuie să fie rezultatul epuizării tuturor celorlalte mijloace disponibile,87
adică „absolut necesară”. În plus, utilizarea forței trebuie să fie „strict
proporțională” cu realizarea scopului autorizat și urmărit de agenții
forței publice.88
În materia probațiunii, sarcina probei incubă guvernului, care
trebuie să înlăture susținerile reclamantului, privitoare la utilizarea forței
de către agenții statului, prin probe pertinente și convingătoare.
Principiul probațiunii din sistemul anglo-saxon „dincolo de orice
îndoială rezonabilă” se aplică îndeosebi în situațiile în care persoane
grav rănite sau ucise se găseau sub autoritatea și controlul agenților
statului, de exemplu, în timpul unor operațiuni militare sau de poliție, ori
s-a probat că agenții statului erau singurii care cunoșteau derularea
exactă a faptelor în discuție, pe de o parte, iar, pe de alta, numai ei au
avut acces la informații pertinente privitoare la producerea acelor fapte,
informații susceptibile să confirme sau să infirme susținerile
reclamanților privitoare la modul în care aceștia au acționat.
Aceasta înseamnă că în situația în care reclamantul pune în discuție,
în cererea sa, conformitatea recurgerii la forță de către agenții statului,
urmată de moartea unei persoane, cu dispozițiile art.2 alin.(2) din
CEDO, în circumstanțe ce s-au aflat sub controlul acestora, revine
guvernului statului în cauză să probeze că forța astfel utilizată nu a mers
dincolo de ceea ce era „absolut necesar” și a fost „strict proporțională”
cu unul sau altul dintre scopurile în care aceste dispoziții autorizează
utilizarea ei.89

2.2.2. Interzicerea torturii


Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante (art.3 din CEDO). Acest articol reia, practic, în
temeni identici, prevederea cuprinsă în art.5 din DUDO. Dispoziții
similare se regăsesc și în: art.7 din Pactul ONU privind drepturile civile
87
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.95.
88
Bîrsan C. op.cit., p.111.
89
Bîrsan C. op.cit., p.120-121.
58
și politice; art.5 din Convenția americană a drepturilor omului; art.4 din
Carta africană a drepturilor omului și popoarelor.
Interdicția torturii și a tratamentelor inumane ori degradante face și
obiectul unor convenții specifice, cum sunt: Convenția ONU pentru
prevenirea torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau
degradante din 03.12.1984, în vigoare din 26 iunie 1987; Convenția
Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante din 26.11.1987, în vigoare din 1 februarie 1989,
cu mecanismele de control pe care le instituie.90
Caracterul absolut al interdicției. Pe cât de precisă este
prevederea art.3 din CEDO, pe atât este ea de imperativă, având ca scop
apărarea integrității fizice și morale a persoanei, demnitatea ei.
Interdicția impusă de art.3 este absolută, nici o derogare de la
dispozițiile sale nu este permisă de Convenție. Din moment ce această
interdicție este absolută, înseamnă că acest drept apare ca intangibil, un
atribut inalienabil al persoanei umane. Chiar și în circumstanțele cele
mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei
organizate, Convenția interzice, în termeni absoluți, tortura și pedepsele
sau tratamentele inumane ori degradante.
Caracterul absolut al interdicției instituite de art.3 nu este o simplă
afirmație retorică. El are importante consecințe practice, mai ales cu
privire la obligațiile care revin statelor contractante, printre care, spre
exemplu, lipsa de pertinență a eventualului comportament reprobabil al
victimei, ce ar putea cădea sub imperiul celor mai grave sancțiuni
penale. Autoritățile statale nu s-ar putea apăra de această răspundere
invocând imposibilitatea –reală sau ipotetică – de a asigura respectarea
interdicției impuse de art.3 din CEDO.
Caracterul absolut al dreptului de a nu fi supus la tortură sau
pedepse ori tratamente inumane sau degradante interzice statelor să
invoce, în această materie, principiul proporționalității. Totuși, pentru a
cădea sub incidența dispozițiilor art.3, tratamentul determinat aplicat
victimei trebuie să depășească un anumit „prag de severitate”, adică

90
Bîrsan C. op.cit., p.130-131.
59
punctul de la care suferința produsă unei persoane nu poate fi
considerată o simplă „brutalitate” produsă, de exemplu, atunci când
aceasta s-ar opune la arestarea ei, ci este suficient de gravă pentru a fi
calificată ca tratament inuman sau degradant, sau chiar tortură.91
Pentru a preciza acel „prag minim de gravitate” necesar a fi depășit
pentru a aplica art.3 din CEDO, trebuie luați în considerare mai mulți
factori, împreună sau separat: contextul în care s-au produs faptele
incriminate; durata „tratamentului” aplicat; efectele sale fizice sau
psihice asupra persoanei care le-a suferit; sexul, vârsta și starea sa de
sănătate etc. Totodată, având în vedere caracterul evolutiv al Convenției,
ca instrument viu ce trebuie interpretat în lumina condițiilor de viață
actuale, Curtea nu a exclus ca anumite fapte calificate cândva ca
„tratamente inumane și degradante” și nu „tortură”, ar putea primi o
calificare diferită în viitor.92
Curtea face o distincție clară între noțiunile de „tortură”,
„tratamente inumane”, „tratamente degradante” și „pedepse inumane sau
degradante”.
Pentru a defini tortura, CtEDO face referire, în jurisprudența sa, la
Convenția ONU pentru prevenirea torturii și a altor pedepse ori
tratamente crude, inumane sau degradante din 1984, care conține o
definiție autentică, prin care sunt puse în evidență caracteristicile
torturii. Astfel, tortura este definită ca fiind „orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice
(intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a obține de la ea sau
de la o terță persoană informații sau mărturii, de a o pedepsi pentru un
act pe care ea sau o terță persoană l-a comis, sau este bănuită că l-a
comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau de a
intimida sau de a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru
orice alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o
asemenea durere sau suferință este provocată de un agent al autorității
publice sau de orice persoană care acționează cu titlu oficial ori la
instigarea sau cu consimțământul ei expres sau tacit”.
91
Bîrsan C. op.cit., p.127-129.
92
Bîrsan C. op.cit., p.132.
60
Ceea ce deosebește tortura de tratamentele inumane sau degradante
propriu-zise este, în primul rând, intensitatea durerii pe care ea o
provoacă și a suferințelor produse victimei, iar în al doilea rând, tortura
presupune intenția celui care produce o suferință deosebită victimei. 93
Dacă tortura constituie cea mai gravă formă a relelor tratamente,
unde există caracterul intențional al tratamentelor, atunci tratamentele
sunt inumane dacă au fost premeditate, aplicate ore în șir și au cauzat în
egală măsură atât leziuni corporale cât și suferințe psihice ori mentale
intense. La rândul său, tratamentele devin degradante în măsura în care
acestea nasc victimei sentimente de frică, durere și inferioritate, capabile
să le umilească și să înjosească onoarea.94
Dacă săvârșirea actelor de tortură presupun întotdeauna intenția
celor ce le comit, în principiu, și tratamentele inumane sau degradante
sunt săvârșite cu intenție, dar nu sunt de exclus situațiile în care
tratamentele degradante, nu și cele inumane, să fie aplicate fără intenția
de a înjosi victima.95
Astfel, între aceste noțiuni nu există o deosebire de natură, ci de
intensitate. Practic, orice tortură constituie în același timp și un tratament
inuman și degradant, iar orice tratament inuman este în mod necesar și
degradant. Totuși, distincția între aceste noțiuni se impune pentru a
determina întinderea prejudiciilor cauzate și a răspunderii statelor în
materie.
Principala obligație negativă ce revine statelor în această materie
este de a se abține de la provocarea torturii sau a tratamentelor inumane
ori degradante. Statul poate fi considerat responsabil și pentru actele
comise de agenții săi în afara atribuțiilor lor oficiale.
Statele au și o serie de obligații pozitive pentru protecția integrității
fizice și psihice a persoanei, de exemplu: de a asigura protecția juridică a
individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private; de

93
Bîrsan C. op.cit., p.133-134.
94
Apostol L. Sinteza jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului în
cauzele versus Moldova. Examinate sub aspectul Articolului 3 din Convenție.
Chișinău: Bons Offices, 2010, p.9.
95
Bîrsan C. op.cit., p.139-140.
61
a incrimina tortura, precum și orice rele tratamente săvârșite de către
particulari; de a efectua investigații oficiale eficiente atunci când o
persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente inumane și
degradante de către agenții oficiali; de a acorda tratament medical
persoanelor care au fost supuse torturii.96
Constituie o încălcare a art.3 și acțiunile statului vizând extrădarea
sau expulzarea indivizilor într-un alt stat, unde ei pot fi supuși torturii
sau tratamentului inuman ori degradant.97
Noțiunea de „pedeapsă” are un caracter autonom în cadrul
Convenției. În principiu, orice pedeapsă este un „tratament social”
împotriva unei persoane care a comis o faptă reprobabilă, cel mai adesea
penală. Astfel, Curtea consideră că ar fi absurd să se susțină că orice
pedeapsă judiciară, datorită aspectului ei evident umilitor, ar prezenta și
un caracter „degradant” în sensul art.3.
Prin interzicerea expresă a pedepselor „inumane” și „degradante”,
art.3 implică faptul că pedepsele astfel calificate se disting de pedepse în
general. Intenția autorilor Convenției a fost aceea de a nu permite ca
înseși dispozițiile legale din sistemul național de drept să prevadă
posibilitatea aplicării unor asemenea pedepse. Prin definiție, pedepsele
inumane sau degradante sunt rezultatul existenței unui „act
instituționalizat” statal, dat de lege, în sens general, sau de cutumă și se
găsesc înscrise în arsenalul represiv al statului în cauză.98
În privința pedepselor inumane sau degradante se regăsesc
trăsăturile determinate de jurisdicția europeană pentru tratamentele
inumane sau degradante, în general. Astfel, Curtea a decis că: suferința
pe care o provoacă o asemenea pedeapsă trebuie să se situeze la un nivel
„deosebit” pentru a putea fi calificată ca „inumană”; trebuie ținut seama
nu numai de suferința fizică, ci și de suferința morală provocată
persoanei pedepsite; pedepsele judiciare corporale implică, prin natura

96
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.98-99.
97
Gomien D. op.cit., p.15.
98
Bîrsan C. op.cit., p.167-168.
62
lor, acțiunea violentă condamnabilă a unei ființe umane împotriva unui
seamăn etc.99
Pe plan general, dreptul garantat de art.3 nu poate fi invocat de
persoane juridice. Or, Curtea a decis, în cauza Kontakt-Information –
Therapie et S.Hagen c. Austriei (1988), că dreptul de a nu fi supus
torturii sau unui tratament inuman ori degradant nu este, prin natura sa,
susceptibil de a fi exercitat de o asociație de drept privat.100
Probabil, cele mai multe hotărâri ale CtEDO împotriva Moldovei
sunt cele cu privire la aplicarea art.3 din CEDO. În Anexa nr.3 este
redată o listă de asemenea hotărâri. În toate aceste hotărâri Curtea a
recunoscut cel puțin o violare a art.3 din CEDO, iar în mai multe
hotărâri se conțin constatări de violare și a altor prevederi ale Convenției
(art.5, 6, 8, 10). Principiile conturate în aceste hotărâri se referă la o
investigație eficientă a pretinselor rele tratamente și tortură, obligația
examinării și expertizării medicale a victimelor de rele tratamente în
custodia poliției.
Domeniile de aplicare a art.3 din CEDO în cazurile contra Moldovei
vizează: condiții inadecvate de detenție, rele tratamente în custodia
autorităților/poliției, tortura propriu-zisă (adică cele mai grave
tratamente), tratamente degradante (în special uzul excesiv de forță din
partea poliției), ignorarea în general a plângerilor, alimentarea forțată a
deținuților.
Probatoriul. Reclamantul urmează să prezinte Curții minimul
necesar de probe și argumente care ar face credibile pretențiile sale sub
aspectul art.3 din CEDO. Îi este de ajuns să aducă dovezi precum că
acesta a suferit anumite leziuni corporale, fiind sub controlul
autorităților. Prezumția puternică a aplicării relelor tratamente există
atunci când o persoană a suferit leziuni corporale în timpul detenției sau
sub controlul poliției, oricare vătămare va duce la apariția unei prezumții
puternice că persoana a fost maltratată.
Sarcina probațiunii revine statului pârât, care este în poziția să ofere
o motivare a apariției acestor rezultate prejudiciabile și, fie să nege
99
Bîrsan C. op.cit., p.170.
100
Bîrsan C. op.cit., p.130.
63
existența faptelor pretinse, inclusiv prin argumentul că tratamentele
pretinse a fi aplicate reclamantului nu au atins nivelul minim de
severitate, fie să accepte necondiționat existența violării și să dispute
asupra prejudiciului sau satisfacției echitabile necesare de a fi oferită
reclamantului.
Acceptând cererea spre examinare, Curtea apreciază dacă
circumstanțele declarate de reclamant și faptele constatate cad în sfera
de aplicare a art.3 din CEDO și dacă au depășit limita minimă de
severitate admisibilă, pentru a fi apreciate sub aspectul acestui articol.
Aprecierea acestui criteriu este relativă, deoarece depinde de toate
circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentelor, efectele lor fizice
și psihice, și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a
victimei.
În cazurile referitoare la condițiile de detenție, Curtea recunoaște
obligația generală și pozitivă a statului de a asigura condiții de detenție
corespunzătoare și definește standardele unanim acceptate de ambele
părți (reclamant și Guvern), implicând de obicei constatările unui
observator obiectiv – Comitetul European pentru prevenirea torturii.
Regula de bază în aprecierea condițiilor în care o persoană s-a deținut
constituie evaluarea în cumul a tuturor condițiilor invocate de reclamant
(de la condiții de igienă, alimentare, periodicitatea plimbărilor,
expunerea la pericol de contaminare ori vecinătatea cu persoane care
fumează, până la calcularea cotei-părți din metrajul pătrat al camerei în
folosul reclamantului).
Curtea atrage atenția, în mod inevitabil, și la aspectul procedural,
adică cum a fost investigată cauza reclamantului la nivel național.
Principiile investigației sunt: multilaterală, minuțioasă, independentă,
promptă și specifică. Investigația multilaterală se referă la luarea tuturor
măsurilor rezonabile și disponibile pentru a obține dovezi cu privire la
evenimente, declarațiile martorilor oculari și constatări medico-legale.
Investigația minuțioasă privește scopul oricărei investigații de a afla
adevărul, accentul fiind pus pe măsurile și acțiunile luate de autorități.
Investigația independentă vizează independența persoanelor care
efectuează investigarea, atât ierarhică sau instituțională, cât și practică;
64
orice prezumție sau indiciu precum că persoana care efectuează o
investigație a plângerilor cu privire la rele tratamente aparent ar avea un
comportament contrar intereselor de investigare obiectivă, riscă să
conducă la ineficiența investigației în general. Intervenția promptă
constă în promptitudinea acesteia și urgența rezonabilă care se impune în
context; or, principalul inamic al oricărei anchete/investigații/urmăriri
penale este timpul. Investigația specifică trebuie să fie efectivă în sensul
să fie capabilă să conducă spre a determina dacă forța utilizată de poliție
a fost sau nu justificată în circumstanțele cazului.101

2.2.3. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate


Art.4 alin.(1) din CEDO dispune că „Nimeni nu poate fi ţinut în
sclavie sau în condiţii de aservire”. Această normă își are originea în
art.3 din DUDO, iar prevederi asemănătoare se regăsesc în art.8 din
Pactul ONU privind drepturile civile și politice. De asemenea, sclavia
formează obiectul unor convenții internaționale speciale, și anume:
Convenția de la Geneva împotriva sclaviei din 25 septembrie 1926,
amendată prin Protocolul ONU din 9 martie 1927; Convenția ONU
suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi și a
instituțiilor și practicilor analoge sclaviei din 7 septembrie 1956;
Convenția ONU pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării
prostituției altora din 21 martie 1950; Convenția OIM privitoare la
reglementarea unor sisteme particulare de recrutare a muncitorilor
indigeni din 30 iunie 1936. Republica Moldova nu a ratificat nici una
din aceste convenții.
CEDO nu definește sclavia. O definiție a sclaviei găsim în art.1
alin.(1) din Convenția împotriva sclaviei din 1926, potrivit căruia
sclavia este starea sau condiția unui individ asupra căruia se exercită
atributele dreptului de proprietate sau unele dintre acestea. Până în
prezent, organele Convenției nu au fost confruntate cu vreo cauză în care
să fie pusă în discuție sclavia.102

101
Pentru detalii a se vedea: Apostol L., op.cit., p.9-54.
102
Bîrsan C. op.cit., p.203.
65
Nici aservirea nu este definită de CEDO. În art.7 lit.b) din
Convenția ONU suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului
cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclaviei din 1956 este
definită „persoana de condiție aservită” ca fiind acea persoană care,
potrivit art.1 din aceeași Convenție, se regăsește în una din următoarele
situații: a) aservirea pentru datorii (garantarea datoriilor prin servicii
care nu sunt luate în considerare la lichidarea datoriei sau urmează a fi
prestate pe durată nelimitată și cu caracter nedefinit); b) servajul
(obligația de a trăi și munci pe terenul altei persoane și de a furniza
acestei persoane, contra unei remunerații sau gratuit, anumite servicii
determinate, fără a-și putea schimba condiția); c) promisiunea sau darea
unei femei în căsătorie de către familia sa sau cedarea soției către terți de
către soțul ei, inclusiv prin succesiune, la moartea soțului; d) cedarea
minorilor terților, în vederea exploatării persoanei lor.
Din aceste definiții rezultă că aservirea este o formă particulară a
sclaviei, deosebindu-se de aceasta din urmă prin nivelul aservirii
(robiei). Față de obligația de a furniza anumite servicii, noțiunea de
„robie” cuprinde și obligația de a trăi pe proprietatea altuia și
imposibilitatea de a-ți schimba condiția. Robia reprezintă o formă
deosebit de gravă a negării libertății, o obligație de a presta servicii sub
imperiul constrângerii, fiind în strânsă legătură cu noțiunea de „sclavie”.
În orice caz, spre deosebire de sclavie, robia nu se identifică total cu
atributul dreptului de proprietate asupra unei persoane, iar spre deosebire
de munca forțată sau obligatorie reprezintă o anumită stare de
dependență față de altul.103
Atât sclavia cât și aservirea implică faptul ca victima să lucreze fără
consimțământ, pe o durată nedeterminată, substanțială sau potențial
nelimitată. Pentru a fi constatată sclavia este necesar să fie atins un grad
de severitate al tratamentului, care nu este de așteptat să fie descoperit
într-o țară membră a Consiliului Europei, cu excepția perioadelor de
lovitură de stat militară.

103
Bîrsan C. op.cit., p.203-204.
66
Cererile în care se pretinde o violare a art.4 alin.(1) tind să vină din
partea deținuților sau a soldaților în cazul cărora trebuie depășit
obstacolul suplimentar al excepțiilor permise prin art.4 alin.(3) în
privința celor aflați în detenție sau al celor care își satisfac serviciul
militar.104
Curtea a decis că obligarea deținuților de a presta muncă pentru
societăți private, în executarea unui contract pe care acestea le-au
încheiat cu administrația penitenciară, nu constituie o formă de sclavie
sau de robie, ca și angajarea voluntară, cu acordul părinților, a unui copil
de 15 ani în armata britanică, fără posibilitatea de a se libera înaintea
vârstei de 27 ani, situație care a fost considerată ca ținând seama de
condiția normală de soldat.105
Rețelele de trafic cu ființe umane urmăresc scopul de a aservi
persoane vulnerabile și lipsite de resurse materiale, în special femeii și
copii, dar și alte persoane mature, obligate să presteze așa-numita
„muncă la negru”, retribuită necorespunzător și fără beneficiul formelor
de securitate socială pentru cei obligați să o presteze.106 Pornind de la
ideea că CEDO este un instrument viu, prin raportare la condițiile
actuale de viață, Curtea a ajuns la concluzia că nu este necesar să
identifice dacă traficul de ființe umane reprezintă o formă a sclaviei, a
robiei ori a muncii forțate sau obligatorii. Ea a statuat că prin
caracteristicile sale esențiale, traficul de persoane intră în domeniul de
aplicare al art.4 din CEDO.107
Art.4 alin.(2) din CEDO prevede că „Nimeni nu poate fi constrâns
să execute o muncă forţată sau obligatorie”. Această interdicție a fost
omisă de către DUDO, dar se regăsește în art.8 din Pactul ONU privind
drepturile civile și politice. Totodată, există două convenții
internaționale specifice în materie, la care Curtea Europeană face
referire în jurisprudența sa: Convenția OIM privind munca forțată sau
obligatorie nr.29 din 28.06.1930; Convenția OIM privind abolirea

104
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.223-224.
105
Bîrsan C. op.cit., p.204.
106
Bîrsan C. op.cit., p.200.
107
Bîrsan C. op.cit., p.212-213.
67
muncii forțate nr.105 din 25.06.1957. Republica Moldova a ratificat
aceste convenții prin Hotărârile Parlamentului nr.610-XIV din
01.10.1999 și nr.707-XII din 10.09.1991.
CEDO nu definește munca forțată sau obligatorie. În jurisprudența
sa, Curtea a definit munca forțată sau obligatorie ca fiind o muncă
impusă unei persoane împotriva voinței sale, muncă ce reprezintă un
caracter injust sau opresiv și care nu poate fi evitată. De asemenea, s-a
adoptat și definiția cuprinsă în art.2 alin.(1) din Convenția OIM privind
munca forțată sau obligatorie, în înțelesul căreia muncă forțată sau
obligatorie este orice muncă sau serviciu impus unui individ sub
amenințarea unei pedepse oarecare și pentru a cărui efectuare nu s-a
oferit de bună voie. Poate fi vorba de muncă forțată sau obligatorie și
atunci când există consimțământul persoanei, dacă munca respectivă
este injustă sau opresivă, având un caracter de pedeapsă sau de șicană.108
Observăm că art.4 reglementează distinct interdicția sclaviei și
aservirii (robiei) de cea a muncii forțate sau obligatorii. În primul caz o
persoană apare ca aservită în totalitate față de o altă persoană, iar în cel
de al doilea caz, aservirea ține, mai degrabă, de condițiile în care se
prestează activitatea concretizată într-o asemenea muncă, ea având, de
regulă, un caracter temporar și ocazional. De asemenea, în primul caz,
potrivit art.15 alin.(2) din CEDO, este impusă interdicția absolută a
sclaviei și aservirii, neavând posibilitatea de a deroga de la dispozițiile
art.4 alin.(1), nici măcar în timp de război.109
Curtea a reținut că adjectivul „forțată” evocă ideea de constrângere,
fizică sau morală, iar adjectivul „obligatorie” nu poate să se refere la o
obligație juridică, dar are valoare relativă, întrucât nu întotdeauna se
impune existența consimțământului forțat, prealabil la prestarea unei
asemenea munci. O muncă executată pe temeiul unui contract încheiat în
mod liber nu ar putea cădea sub incidența art.4 pe motiv că numai unul
dintre contractanți s-a angajat față de celălalt la îndeplinirea unei
activități și că riscă o anumită sancțiune, în caz de neexecutare. Trebuie
să fie vorba despre o muncă pretinsă sub amenințarea unei pedepse,
108
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.113.
109
Bîrsan C. op.cit., p.201.
68
împotriva voinței celui care o prestează, pentru care acesta nu s-a oferit
de bună voie. Totodată, trebuie cercetat ansamblul circumstanțelor
cauzei, deoarece în anumite situații nu se poate susține că există un
asemenea consimțământ prealabil al celui care prestează munca
incriminată, întrucât ea poate deveni obligatorie pe parcursul
desfășurării ei.110
Jurisprudența Curții nu este bogată în privința muncii forțate sau
obligatorii, dar s-au evidențiat situații ce nu pot să constituie o asemenea
activitate. Spre exemplu, în cauza X c. Pays-Bas (1976) s-a decis că nu
pot să constituie prestări de muncă forțată sau obligatorie suspendarea
beneficiului alocației de șomaj pentru refuzul celui interesat de a accepta
oferta unui loc de muncă.111
Într-o serie de cereri s-a acordat atenție condițiilor oneroase legate
de apartenența la grupuri profesionale. Spre exemplu, în cauza X. c.
Allemagne (1979), faptul că, drept condiție pentru a fi notar, unei
persoane i se cere să accepte taxe mai mici din partea organizațiilor
nonprofit, nu încalcă în sine art.4, deoarece reclamantul trebuie să fi
cunoscut această condiție înainte de a deveni, de bunăvoie, notar. În
cauza Iverson c. Norvegiei (1963), reclamantul s-a plâns că fusese silit,
sub amenințarea amenzii sau a închisorii, să lucreze timp de un an,
împotriva voinței sale, ca dentist în nordul Norvegiei, drept rezultat al
unei legislații adoptate în perioada când își făcea studiile de stomatolog.
Cererea a fost considerată inadmisibilă pe temeiul că munca nu era
injustă, opresivă sau implicând dificultăți insurmontabile și/sau că
munca era necesară din cauza unei urgențe publice.112
La fel, s-a considerat că nu poate să constituie o prestare de muncă
forțată sau obligatorie activitatea profesională depusă de un avocat în
cadrul asistenței judiciare remunerate totuși într-o cotă „rezonabilă”,
cauza X. c. Allemagne (1976), precum și obligația impusă unor
judecători de a îndeplini, fără retribuție suplimentară, atribuțiile

110
Bîrsan C. op.cit., p.207-208.
111
Bîrsan C. op.cit., p.207-208.
112
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.225.
69
colegilor lor absenți de la serviciu, obligație ce rezultă din condițiile
desfășurării unei activități liber consimțite.113
Curtea a considerat că reclamanta a fost supusă la muncă forțată în
sensul art.4 din CEDO, atunci când, fiind minoră la epoca faptelor, a fost
adusă dintr-o altă țară – Togo, de o terță persoană în Franța unde a fost
obligată să muncească timp de mai mulți ani menajului unei familii, cu
mai mulți copii, fără nici un repaus și fără a fi plătită pentru activitatea
prestată. Mai mult, Curtea a considerat că în circumstanțele cauzei și
față de împrejurarea că reclamanta a fost obligată să presteze munca
forțată în toate zilele săptămânii, câte 15 ore pe zi, ea fiind fără nici un
fel de resurse, aflată fără forme legale în Franța, trăind cu teama că putea
fi arestată, pentru acest din urmă motiv, în orice timp de poliție, au a fi
aplicate dispozițiile art.4 alin.(1) din CEDO, în sensul că reclamanta a
fost supusă unor condiții de aservire.114
Art.4 alin.(3) din CEDO prevede excepții de la interdicția muncii
forțate sau obligatorii, și anume:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse
detenţiei în condiţiile prevăzute de art.5 din CEDO sau în timpul în care
se află în libertate condiţionată. Persoana deținută legal pe temeiul art.5
alin.(1) poate fi supusă unei munci ce nu are a fi considerată forțată sau
obligatorie, dar ei nu i se poate refuza dreptul de a contesta această
deținere în fața unui tribunal și de a cere punerea ei în libertate. Într-o
cauză, Curtea a considerat că a fost încălcat art.4 alin.(3) din CEDO prin
aceea că trei persoane deținute pentru vagabondaj nu au putut contesta
măsura administrativă a deținerii lor, dar au fost supuse la muncă, deși
obligația de a munci impusă celor trei reclamanți nu a depășit limitele
„normale”.115
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză
să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care
acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului
militar obligatoriu. Îndeplinirea serviciului militar obligatoriu cel mai
113
Bîrsan C. op.cit., p.208.
114
Bîrsan C. op.cit., p.210.
115
Bîrsan C. op.cit., p.217.
70
adesea este o îndatorire constituțională. Munca depusă în mod normal pe
timpul acestui serviciu nu are a fi considerată forțată sau obligatorie, iar
depășirea situațiilor normale poate intra în domeniul de aplicare a art.4
alin.(2), adică să devină muncă forțată sau obligatorie interzisă de
Convenție. 116
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care
ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii. Nici unul din termenii
folosiți de acest text nu reprezintă noțiuni specifice, iar jurisprudența
Curții în materie este extrem de redusă. Reamintim cauza Iversen c.
Norvegiei (1963), rămasă celebră în jurisprudența Curții, în care
reclamantul, medic dentist, a susținut că a fost supus unei munci forțate
sau obligatorii, dat fiind faptul că a fost trimis într-o regiune nordică a
Norvegiei pentru a-și practica profesia, pe temeiul unei legi naționale ce
avea ca scop acoperirea tuturor zonelor țării cu dentiști, sub amenințarea
aplicării unei sancțiuni penale în caz de neconformitate. Judecătorii
europeni au asimilat această împrejurare unui caz de criză ce amenință
bunăstarea comunității în regiunea dată, astfel Curtea a refuzat să admită
că ar fi vorba de o muncă forțată sau obligatorie.117
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile
normale. Nu există nici o definiție a acestor activități în Convenție, iar
jurisprudența Curții este limitată, nefiind stabilite criterii clare pentru
determinarea noțiunilor utilizate. Se pare că este vorba mai degrabă de
obligații de ordin financiar, fiscal, de securitate socială, oricât de
„normale” ar apărea ele în societatea modernă. Adjectivul „normale”,
atașat „obligațiilor civile”, semnifică faptul că munca impusă de această
situație trebuie să aibă un caracter tradițional sau uzual în societatea
dată; ea face obiectul unui consens social. De exemplu, obligația
angajatorilor de a deduce taxele din veniturile angajaților, obligația de a
lupta împotriva unui incendiu, obligația de a presta activitatea de jurat în
țările în care funcționează curțile cu jurați ș.a. În orice caz, Curtea a
decis că o muncă „normală” în sine poate fă fie „anormală”, dacă ea este

116
Bîrsan C. op.cit., p.218.
117
Bîrsan C. op.cit., p.219.
71
impusă prin discriminarea persoanelor sau a grupurilor de persoane
chemate s-o îndeplinească.118
În privința obligațiilor ce revin statelor pe terenul art.4, Curtea a
arătat că dispozițiile sale nu privesc numai acțiuni ale autorităților
statale, ci instituie pentru statele contractante obligații pozitive, cum ar
fi adoptarea de reglementări penale prin care să fie sancționate practicile
avute în vedere de acest text și asigurarea aplicării efective a acestor
reglementări.119

2.2.4. Dreptul la libertate şi la siguranţă


Potrivit art.5 alin.(1) din CEDO, orice persoană are dreptul la
libertate şi la siguranţă. Acesta este un drept inalienabil, de la care
nimeni nu poate renunța, iar garanțiile sale privesc toate persoanele,
inclusiv cele care se află în detenție.120
Aceste prevederi sunt destinate protecției libertății fizice a oricărei
persoane împotriva arestării sau detenției arbitrare sau abuzive. Protecția
libertății persoanei presupune și existența unor garanții ale persoanei
supuse detenției: posibilitatea de a ataca măsurile luate împotriva
libertății sale, dreptul la compensație în cazul detenției ilegale etc.
Noțiunea de „libertate” desemnează în primul rând libertatea fizică a
persoanei. Principiul respectării libertății persoanei este esențial într-o
societate democratică, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa în mod
arbitrar. De la acest principiu pot exista și anumite excepții, legate în
special de protecția ordinii publice.121
Dreptul la libertate și la siguranță are un caracter relativ, deoarece
poate cunoaște limitări în anumite situații legitime și obiectiv
determinate. Mai mult, spre deosebire de interdicția torturii și a
tratamentelor inumane sau degradante, ori a sclaviei sau a robiei, el nu

118
Bîrsan C. op.cit., p.220.
119
Bîrsan C. op.cit., p.201.
120
Bîrsan C. op.cit., p.225.
121
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.115.
72
face parte din drepturile la care, în conformitate cu art.15 din CEDO, nu
se poate deroga pe timp de război.122
Instanța europeană a afirmat că orice privare de libertate trebuie
făcută în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de
legislația națională, dar, în același timp, ea trebuie să respecte scopul
esențial al art.5 – protejarea individului împotriva arbitrariului
autorităților statale. De aceea, art.5 alin.(1) din CEDO prevede lista
exhaustivă a circumstanțelor în care o persoană poate fi în mod legal
privată de libertatea sa. Aceste circumstanțe trebuie interpretate
restrictiv și riguros, deoarece reprezintă excepții de la o garanție
fundamentală a libertății individuale.123
Astfel, potrivit art.5 alin.(1) din CEDO, nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către
un tribunal competent.
Prin termenul „condamnare” se are în vedere orice hotărâre
judecătorească prin care o persoană a fost condamnată la privare de
libertate, indiferent de calificarea de drept intern dată sancțiunii astfel
aplicate: pedeapsă penală, pedeapsă disciplinară, internare într-un spital
psihiatric etc.
O hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță, împotriva
căreia s-a făcut apel, justifică deținerea celui condamnat. Cuvintele „pe
baza condamnării” nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei
condamnări definitive, deoarece acesta ar însemna să fie exclusă
posibilitatea arestării celui trimis în judecată la sfârșitul audierii
(ședinței) în care s-a pronunțat condamnarea, oricare ar fi căile de atac
ce le-ar putea exercita.
Expresia „pe baza” semnifică o adevărată legătură de cauzalitate
între privarea de libertate și condamnare. Altfel spus, nu este suficient ca
privarea de libertate să succeadă condamnării, ea trebuie să-și aibă baza
legală în hotărârea judecătorească de condamnare.

122
Bîrsan C. op.cit., p.243.
123
Bîrsan C. op.cit., p.226.
73
Noțiunea de „tribunal” în sensul acestei dispoziții desemnează o
jurisdicție independentă și imparțială, care își exercită competența în
conformitate cu normele de procedură stabilite. Acest termen servește la
desemnarea oricărui organ independent față de executiv și față de părți.
Curtea a decis că un grad superior al armatei elvețiene care a aplicat o
pedeapsă disciplinară nu poate fi considerat un „tribunal” în sensul
acestei dispoziții. Dimpotrivă, Curtea a decis că un tribunal militar,
organizat potrivit legii naționale, poate îndeplini condițiile de
imparțialitate necesare noțiunii de „tribunal”.124
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale
pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un
tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de
lege.
Această normă reglementează două situații distincte de privare
legală de libertate. Prima situație este aceea în care cel deținut a fost
privat de libertate ca urmare a refuzului său de a se supune măsurii
dispuse de o instanță conform legii, iar cea de a doua situație este aceea
în care privarea de libertate a fost ordonată în vederea garantării
executării unei obligații impuse de lege, privitoare la libertatea
persoanei.
Prima situație are în vedere reglementarea unor împrejurări
conflictuale în care sunt implicate autoritățile statului, prin intermediul
instanțelor judiciare, care trebuie să corespundă exigențelor noțiunii de
„tribunal”. În context, Curtea a decis că pot fi ordonate de instanță:
reținerea pentru o prelevare de probe biologice; detenția pe durata a
patru zile pentru omiterea plății unei amenzi penale; internarea de scurtă
durată pentru un examen psihiatric, datorită refuzului de executare a
dispoziției instanței prin care a fost impusă efectuarea lui.
Cea de a doua situație a cunoscut o restrângere a domeniului ei de
aplicare prin dispozițiile art.1 din Protocolul 4 la CEDO, care interzic
privarea unei persoane de libertate pentru singurul motiv că nu este în
măsură să-și execute o obligație contractuală. Expresia „detenție în

124
Pentru detalii a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.254-258.
74
vederea garantării executării unei obligații impuse de lege” nu poate fi
interpretată extensiv, deoarece o asemenea interpretare ar risca să fie
invocată, spre exemplu, pentru a justifica internarea administrativă a
unei persoane, spre a îndeplini o obligație vagă, imprecisă.
O altă observație cu privire la cea de a doua situație este că, potrivit
jurisprudenței Curții, o detenție dispusă în vederea garantării executării
unei obligații impuse de lege trebuie să îndeplinească următoarele
condiții: a) cel interesat să fie ținut la executarea unei obligații legale,
specifice și concrete, compatibile cu dispozițiile Convenției; b) această
obligație să nu fi fost executată, fără ca neexecutarea ei să se datoreze
voinței deliberate sau neglijenței celui astfel obligat; c) cel interesat a
avut, în prealabil, posibilitatea executării ei; d) în circumstanțele cauzei,
nu există, în afara detenției, nici un alt mijloc pentru garantarea
executării obligației în discuție.125
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa
autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de
a bănui că a săvârșit o infracţiune sau când există motive temeinice de a
crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracţiune sau să
fugă după săvârșirea acesteia.
Această dispoziție se corelează cu cea cuprinsă în art.5 alin.(3) din
CEDO, care garantează fiecărei persoane deținute sau arestate, în
condițiile prevăzute la alin.(1) lit.c) al aceluiași articol, dreptul de a fi
adusă în fața unui judecător sau a altui magistrat abilitat de lege să
exercite funcții judiciare și de a fi judecată într-un termen rezonabil sau
să fie eliberată în cursul procedurii. În consecință, această dispoziție nu
permite luarea unei măsuri privative de libertate decât în vederea
aducerii persoanei arestate sau deținute în fața unei autorități judiciare
competente. Această dispoziție nu impune ca arestarea să fie efectuată
numai sub autoritatea unui mandat emis de un judecător, însă persoana
arestată va trebui adusă de îndată în fața unui judecător.126

125
Bîrsan C. op.cit., p.259-260.
126
Bîrsan C. op.cit., p.261-262.
75
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru
educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul
aducerii sale în faţa autorităţii competente.
Observăm că art.5 alin.(1) lit.d) prevede două situații distincte
pentru care este permisă privarea de libertate a unui minor și că nu există
o definiție a noțiunii de „minor” în Convenție, ceea ce înseamnă că
urmează a fi aplicate normele naționale privind capacitatea
persoanelor.127
Curtea a arătat că, în contextul deținerii unor minori, cuvintele
„educație sub supraveghere” nu trebuie înțelese în sensul organizării
unei școlarizări, ci pot însemna posibilitatea adoptării de către
autoritățile locale învestite a exercita, potrivit legii naționale, autoritatea
părintească asupra unor tineri, a unor măsuri diverse de natură să asigure
protecția și educația minorilor.
Cea de a doua situație are în vedere posibila deținere a unui minor
pentru aducerea sa în fața unei autorități competente să ia o anumită
decizie, de regulă, de ordin social, privitoare la persoana sa, potrivit
dispozițiilor legii naționale în materie.128
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane
susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui
alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond.
Ca și în celelalte situații de privare de libertate autorizată prevăzute
de art.5 trebuie să existe o bază legală în legea națională. Astfel,
Convenția consacră obligația respectării normelor naționale de fond și
de procedură, dar și aceea a conformității privării de libertate cu scopul
întregului art.5 din Convenție – garantarea dreptului la libertate al
persoanei.129
În jurisprudența sa, Curtea a arătat că, pentru ca o persoană care
prezintă tulburări mintale să poată fi privată de libertate este necesar ca,
în afara unor situații de urgență, să se stabilească „alienarea” sa de o
manieră convingătoare, adică se impune realizarea unei expertize
127
Bîrsan C. op.cit., p.269.
128
Bîrsan C. op.cit., p.272.
129
Bîrsan C. op.cit., p.273.
76
medicale obiective. De asemenea, tulburarea trebuie să aibă un
asemenea caracter sau amploare care să justifice internarea, internare ce
nu poate fi prelungită dincolo de prezența acestor tulburări. În acest
sens, Curtea a considerat că autorităților naționale li se poate recunoaște
„o anumită putere discreționară”, atunci când ele se pronunță asupra
internării unei persoane ca „alienată”, deoarece lor le revine îndatorirea
de a aprecia probele de care dispun, în situația concretă.130
Curtea a considerat că persoanele a căror conduită și comportament,
sub influența alcoolului, constituie o amenințare pentru ordinea publică
sau pentru ele însele, chiar dacă nu există diagnosticul de „alcoolic” în
privința lor, pot fi deținute în scopul protejării publicului sau în interesul
lor, spre exemplu, pentru securitatea lor personală. Totuși, această
normă nu poate fi interpretată în sensul că ar autoriza deținerea unui
individ numai pentru că ar consuma alcool, deși nimic nu indică faptul
că această normă interzice unui stat contractant să ia această măsură cu
privire la o persoană care abuzează de alcool, pentru a restrânge efectele
nefaste ale consumului acestuia pentru el însușii și pentru societate sau
pentru a o împiedica să aibă un comportament periculos, după ce a
consumat excesiv alcool.
Aceleași principii își au aplicabilitatea și atunci când este vorba
despre deținerea unor toxicomani, care prin comportamentul lor ce
impune internarea nu au ajuns la săvârșirea unei infracțiuni. În acest
ultim caz au a fi aplicate dispozițiile art.5 alin.(1) lit.c), fiind vorba
despre o detenție preventivă, iar eventualele consecințe ale stării în care
se găsesc își vor produce efectele pe un alt plan.
Definirea noțiunii de „vagabond” revine domeniului legislațiilor
naționale, cu condiția ca autoritățile statale să nu dea o interpretare
extensivă și abuzivă acestei noțiuni, contrară scopurilor generale ale
art.5 alin.(1) din CEDO.131
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei
persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau

130
Bîrsan C. op.cit., p.274.
131
Bîrsan C. op.cit., p.277-278.
77
împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de
extrădare.
Această dispoziție are în vedere posibilitatea privării de libertate a
unei persoane în cadrul luptei statelor împotriva imigrației clandestine.
Statele sunt libere să reglementeze intrarea și ieșirea străinilor pe
teritoriile lor, astfel că o măsură de extrădare sau de expulzare nu poate
fi controlată de Curte, sub rezerva unor atingeri aduse altor drepturi
apărate de Convenție. Numai angajarea unei proceduri de extrădare sau
de expulzare justifică o privare de libertate întemeiată pe dispozițiile
sale; dacă o asemenea procedură nu se desfășoară cu celeritate și cu
diligența necesară, detenția încetează a mai fi conformă acestor
proceduri.132
Situațiile expuse la lit.a)-f) reprezintă cazurile în care o persoană
poate fi privată de libertate, în special, diferite forme de arestare și
deținere, inclusiv a unor categorii vulnerabile de persoane, cum ar fi
minorii și bolnavii.
În practică au apărut situații care au generat probleme de
interpretare. Trebuie făcută distincție, în funcție de intensitate și nu o
diferență de natură, între o privare de libertate și o simplă restricție a
libertății. De exemplu, conducerea unei persoane la secția de poliție
pentru a i se pune întrebări nu constituie o privare de libertate.
Gradul libertății de mișcare nu este determinant pentru aprecierea
aplicabilității art.5. Nu orice privare de libertate intră sub incidența art.5,
ci doar acea care se îndepărtează de condițiile normale ale vieții, de
exemplu, în cadrul forțelor armate.
Statele au obligația pozitivă de a proteja persoanele ce se află sub
jurisdicția lor de privările de libertate de către particulari: incriminarea
răpirilor, efectuarea de anchete eficiente în astfel de cazuri etc.
Orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege și efectuată
în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenției se
apreciază atât sub aspect material, cât și procesual. Condiția primordială
este ca detenția să nu fie arbitrară, adică să fie conformă scopurilor art.5.

132
Bîrsan C. op.cit., p.279.
78
Detenția este arbitrală dacă scopul detenției este ilegal, precum și dacă
lipsește proporționalitatea măsurii privării de libertate cu scopul
urmărit.133
Exigența proporționalității impune respectarea unui echilibru just
între necesitatea aplicării măsurii detenției, date fiind circumstanțele
cauzei în vederea protecției unui interes general, și importanța deosebită
a dreptului fundamental al individului la libertate. Testul de
proporționalitate pe marginea art.5 își găsește reflectare, în jurisprudența
Curții, sub denumirea de „testul Labita”, rezultat din cauza Labita c.
Italiei (2000), care presupune că rezonabilitatea detenției nu poate fi
privită in abstracto, fiind necesară analiza ansamblului particularităților
specifice speței în vederea găsirii unui echilibru just între interesul
public de aplicare a măsurii detenției și cel individual de menținere a
subiectului în libertate. Deși persistența unei suspiciuni rezonabile,
precum că persoana arestată ar fi comis o infracțiune, este o condiție
sine gua non pentru legalitatea detenției continue, după o anumită
perioadă de timp, acest lucru nu mai este suficient, autoritățile naționale
urmând a prezenta de fiecare dată argumente relevante, suficiente și
convingătoare în vederea autorizării prelungirii detenției.134
De asemenea, detenția va fi arbitrară dacă „calitatea” legii este
insuficientă pentru a oferi o protecție juridică adecvată împotriva
amestecului arbitrar al autorităților publice în drepturile garantate de
art.5.135
Orice privare de liberate trebuie să fie conformă normelor interne.
La rândul lor, normele interne trebuie să fie conforme cu dispozițiile
Convenției și cu principiile acesteia, în special principiul securității
juridice.136
Respectarea principiului securității juridice cu privire la libertatea
persoanei impune condiția esențială ca normele naționale de drept
aplicabile în materie să îndeplinească anumite criterii de legalitate

133
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.115-117.
134
Morărescu A. op.cit., p.95.
135
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.231.
136
Bîrsan C. op.cit., p.246.
79
stabilite de Convenție: dreptul scris sau nescris să fie suficient de precis
pentru a permite individului, prin recurgerea la nevoie, la o consultanță
de specialitate, precum și să prevadă, în mod rezonabil, prin raportare la
circumstanțele cauzei, consecințele nefavorabile ale unei acțiuni
determinate. Altfel spus, privarea de libertate trebuie să fie clar definită
în normele interne, iar legea pe temeiul căreia aceasta se dispune de
instanța națională trebuie să fie „previzibilă” cu privire la efectele
aplicării sale.137
În literatura de specialitate au fost reținuți cel puțin trei factori
importanți pentru a se decide dacă a existat o privare de libertate, și
anume: a) lipsa consimțământului persoanei supuse privării de libertate
pe toată durata acesteia; b) spațiul restrâns în care persoana în cauză a
fost deținută; c) durata acestei dețineri. În același timp, s-a observat că în
jurisprudența instanței europene a fost stabilită o anumită relație între
„intensitatea” acestor factori.138
Pe un plan mai general, Curtea a decis, cu valoare de principiu, că
pentru a determina dacă o persoană este „privată de libertate” în sensul
art.5 alin.(1) din CEDO, trebuie să se pornească de la situația ei concretă
și să se ia în considerare un ansamblu de criterii, precum sunt: natura
(privării de libertate), durata, efectele și modul de executare a măsurii în
discuție.139
De asemenea, Curtea a precizat că, pentru ca o privare de libertate
să fie licită, este necesar ca ea să fie cuprinsă în orice moment în una din
categoriile definite la alin.(1) lit.a)-f) ale art.5 din CEDO. O detenție
licită, începută pe unul din temeiurile prevăzute de aceste litere poate fi
continuată pe un alt temei, privitor la aceeași persoană. Spre exemplu, o
persoană a fost arestată pentru că există motive serioase să se creadă că
ea a săvârșit o infracțiune [art.5 alin.(1) lit.c)] și apoi este condamnată
printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârșirea infracțiunii

137
Bîrsan C. op.cit., p.249.
138
Bogdan D. Arestarea preventivă și detenția în jurisprudența CEDO. București,
2008, p.9.
139
Bîrsan C. op.cit., p.240.
80
de care era numai bănuită, situație ce se încadrează în dispozițiile art.5
alin.(1) lit.a).140
Art.5 alin.(2)-(4) instituie și garanții procedurale în cazul privării
de libertate:
(2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel
mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării
sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
Scopul acestei prime garanții este acela ca persoana arestată sau
reținută să cunoască ce i se impută, de ce a fost arestată, motivele de fapt
și de drept ale privării sale de libertate, pentru ca să poată contesta acest
fapt în fața unui tribunal.
Dispoziția analizată nu cere ca motivele arestării să fie comunicate
în scris persoanei deținute, nici ca această aducere la cunoștință să se
facă într-o formă specială. Mai mult, nu se cere a se comunica celui
arestat, la momentul arestării, o enumerare completă a tuturor acuzațiilor
ce i se aduc. Nu se impune comunicarea întregului dosar, trebuie ca
informațiile aduse la cunoștința celui în cauză să fie suficiente pentru ca
el să poată executa calea de atac respectivă.141
Spre deosebire de garanțiile prevăzute la alin.(1), această garanție
nu este absolută, persoana interesată poate renunța la a o invoca, iar
eventuala omisiune a reclamantului de a se informa cu privire la
motivele detenției sale are a fi privită ca o renunțare la drepturile
garantate de art.5 alin.(2) din CEDO.142
(3) Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de
paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată
înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate
poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea
persoanei în cauză la audiere.

140
Bîrsan C. op.cit., p.244.
141
Bîrsan C. op.cit., p.291-292.
142
Bîrsan C. op.cit., p.295.
81
Această garanție privește perioada de timp cuprinsă între două
momente distincte ale procedurii de urmat în ipoteza în care o persoană
este arestată pentru că există motive serioase să se creadă că ea a comis
o infracțiune. Un prim moment este cel al arestării, moment din care
persoana trebuie adusă de îndată în fața unui judecător care va decide
asupra menținerii ei în stare de arest. Dacă judecătorul a decis
menținerea arestării, pentru persoana urmărită începe arestarea
preventivă, care va dura până la al doilea moment important al
procesului penal – trimiterea celui arestat în judecată și judecata lui în
primă instanță.
Scopul acestei detenții provizorii este acela ca persoana arestată să
rămână la dispoziția autorităților judiciare pe toată durata anchetei sau a
instanței penale în timpul judecării acesteia în prima instanță. În
perioada acestei detenții provizorii se aplică o a doua garanție instituită
de art.5 alin.(3) din CEDO, și anume ca persoana astfel deținută să fie
judecată într-un termen rezonabil sau să fie pusă în libertate, dacă nu se
mai justifică menținerea ei în detenție.143
Noțiunile „judecător” și „alt magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare” nu sunt echivalente, deși reprezintă
autorități cu aceleași atribuții, competențe. În timp ce noțiunea de
„judecător” nu ridică probleme deosebite, cea de „magistrat” are un sens
propriu, autonom Convenției, și nu cel din dreptul intern al statelor
membre. Noțiunea de „magistrat” („officer” din limba engleză) are un
sens mai larg decât noțiunea de „judecător”, iar alegerea între aceste
două categorii de autorități este lăsată la latitudinea statelor
contractante.144
Cea de a doua garanție instituită de art.5 alin.(3) este ca persoana
arestată sau deținută să fie judecată într-un termen rezonabil sau să fie
eliberată în cursul procedurii. Se are în vedere perioada din momentul
arestării și până la momentul desfășurării procesului penal în fața
instanței de judecată. Punerea persoanei în libertate poate fi subordonată

143
Bîrsan C. op.cit., p.296.
144
Bîrsan C. op.cit., p.310-312.
82
unei garanții specifice, care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
faza de judecată a cauzei de către un tribunal independent.145
Cât privește motivele invocate spre a fi menținută o detenție
preventivă, Curtea a decis că existența și persistența unor indicii grave
de vinovăție constituie, fără îndoială, unul din factorii pertinenți, dar
numai o bănuială „puternică” de participare la săvârșirea unei infracțiuni
grave, chiar dacă rămâne un factor pertinent, nu legitimează, prin ea
însăși, o lungă detenție preventivă. Uneori, prin deosebita lor gravitate și
prin reacția publicului față de săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot
produce o anumită „tulburare socială”, da natură a justifica o detenție
provizorie, pe o anumită perioadă de timp.146
Ultima parte a textului art.5 alin.(3) prevede că punerea în libertate a
unei persoane deținute poate fi subordonată depunerii unei garanţii care
să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere; practic, este vorba
despre eliberarea unei persoane „pe cauțiune”, deși această garanție nu
se limitează la o sumă în numerar. În principiu, cuantumul cauțiunii
trebuie apreciat de instanță, prin raportare la nivelul resurselor celui în
cauză și amploarea prejudiciului ce i se impută, astfel încât să fie
asigurată prezența acuzatului la ședința de judecată și/sau repararea
prejudiciului.147
(4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau
deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru
ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii
sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
Obiectul esențial al acestei garanții este de a oferi posibilitatea
juridică a unui „recurs”, adică a exercițiului unei căi eficace de atac cu
privire la legalitatea măsurii prin care este autorizată o privare de
libertate. Dacă deținerea este ilegală, persoana în cauză trebuie să fie
pusă în libertate. Examenul de legalitate privește existența

145
Bîrsan C. op.cit., p.319.
146
Bîrsan C. op.cit., p.325.
147
Bîrsan C. op.cit., p.330-331.
83
fundamentului legal al deținerii și a unor motive temeinice pentru a o
ordona. Proba legalității deținerii incubă autorităților statale.148
Cu privire la noțiunea de „tribunal” în sensul art.5 alin.(4) din
CEDO, Curtea a decis că această dispoziție nu are în vedere în mod
necesar o jurisdicție de tip clasic, integrată în structurile judiciare ale
unui stat, ci poate constitui o autoritate care oferă garanțiile
fundamentale de procedură aplicabilă în materie de privare de libertate,
adică să aibă un caracter judiciar, să fie deschisă unei dezbateri
contradictorii și să fie independentă atât față de puterea executivă, cât și
față de părțile în cauză.149
În conținutul garanției analizate se găsește și obligația tribunalului
chemat a se pronunța cu privire la legalitatea arestării sau deținerii unei
persoane „în termen scurt”. Sensul acestei exigențe este ca procedura de
control să conducă la obținerea cât mai rapidă a unei decizii judiciare
privitoare la regularitatea deținerii și la încetarea ei, dacă aceasta a
devenit ilegală. Termenul scurt se apreciază în raport cu data
introducerii cererii de control în fața autorității naționale competente și
urmează a fi apreciat în lumina circumstanțelor fiecărei cauze, ca și în
cazul „termenului rezonabil”.150
Art.5 este singurul text din Convenție care reglementează direct
garanțiile instituite pentru persoanele arestate sau deținute. Scopul lor
este de a înlătura, pe cât posibil, consecințele arestării sau deținerii
abuzive, pentru ca persoana în cauză să-și poată recăpăta libertatea. De
multe ori o privare de libertate poate fi justificată la momentul în care s-
a luat această măsură, dar rațiunile pentru care ea a fost dispusă pot
înceta, ceea ce va conduce la punerea persoanei în libertate. În același
timp, persoanele aflate în detenție beneficiază de celelalte drepturi
garantate de Convenție, precum dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus
la tortură ori tratamente inumane sau degradante, dreptul la viață privată
și la corespondență, dreptul de gândire, de conștiință și de religie etc.151

148
Bîrsan C. op.cit., p.332.
149
Bîrsan C. op.cit., p.339-340.
150
Bîrsan C. op.cit., p.344.
151
Bîrsan C. op.cit., p.290.
84
Altfel spus, scopul acestor garanții este de a permite apărarea
împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse libertății persoanei. Aceste
garanții sunt: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în fața unui
judecător, dreptul la recurs și dreptul la despăgubiri. Or, orice privare de
libertate trebuie să fie legală, echitabilă și proporțională cu situația care a
determinat-o. Ea trebuie să fie dispusă și executată de o autoritate
competentă. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.152
Art.5 alin.(5) garantează și dreptul la despăgubire. Orice persoană
care este victimă a unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor art.5 are dreptul la reparaţii. Curtea a decis că această
dispoziție este respectată atunci când normele interne permit victimei să
ceară o reparație ca urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă
în condiții contrare alin.(1)-(4) ale art.5.153
Dreptul la reparații prevăzut de acest articol nu exclude competența
Curții de a oferi o „reparație echitabilă” în temeiul art.41 din CEDO.
Astfel, dacă cel interesat și-a văzut plângerea soluționată în baza art.5
alin.(5) nu împiedică Curtea să poată reexamina problema respectivă pe
temeiul art.41.154
Astfel, art.5 alin.(5) cuprinde o normă de fond care garantează un
drept individual, iar art.41 enunță o normă de competență, care permite
Curții să acorde „părții lezate” o satisfacție echitabilă, cu respectarea
anumitor condiții, spre exemplu, existența unei decizii sau activități a
autorităților naționale care s-a concretizat într-o încălcare a art.5 din
CEDO.155
Corelația cu alte drepturi garantate de CEDO. Privarea de
libertate poate avea consecințe directe și negative cu privire la
exercitarea altor drepturi și libertăți fundamentale apărate prin
Convenție, cum sunt: dreptul la viață privată, familială, la domiciliu și la
corespondență (art.8), dreptul la libertatea de exprimare (art.10), dreptul

152
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.121.
153
Bîrsan C. op.cit., p.346.
154
Gomien D. op.cit., p.32.
155
Bîrsan C. op.cit., p.349.
85
la libertatea de asociere și de reuniune (art.11), dreptul la libertatea de
mișcare (art.2 din Protocolul 4) etc.
Prevederile art.5 se completează, în zilele noastre, cu cele cuprinse
în art.1 din Protocolul 4, potrivit căruia nimeni nu poate fi privat de
libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să-și execute o
obligație contractuală.
Sub aspect procedural, între dreptul la libertate și siguranță există
interferențe cu unele garanții reglementate de art.6, care apără dreptul la
un proces echitabil. Spre exemplu, art.5 alin.(2) prevede că „orice
persoană arestată trebuie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă
pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei
acuzații aduse împotriva sa”, iar art.6 alin.(3) lit.a) dispune că „orice
acuzat trebuie să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe
care o înțelege și în mod detaliat, despre natura și caza acuzației aduse
împotriva lui”. Totuși, deosebirea între aceste două garanții este că își
produc efectele în momente diferite: la momentul arestării unei
persoane, adică atunci când începe privarea ei de libertate în temeiul
art.5 alin.(2), respectiv, pe tot parcursul procesului penal pornit
împotriva unei persoane arestate sau judecate în stare de libertate în
temeiul art.6 alin.(3) lit.a).156
În context, Curtea a decis că internarea unei persoane într-un anumit
centru special de educare, cu interdicția de a ieși din acel centru,
constituie o privare de libertate, pe când aplicarea unor pedepse
disciplinare unui deținut nu constituie, prin ea însăși, o asemenea
măsură, tocmai pentru că, așa cum am arătat mai sus, art.5 nu privește
condițiile de detenție.157

2.2.5. Dreptul la un proces echitabil


Dreptul la un proces echitabil este un drept de o importanță
considerabilă, constituind garanția exercitării celorlalte drepturi

156
Bîrsan C. op.cit., p.227-228.
157
Bîrsan C. op.cit., p.232.
86
prevăzute în Convenție.158 Interpretarea restrictivă a dispozițiilor art.6 nu
ar corespunde cu obiectul și scopul prevederilor sale, întrucât dreptul la
o bună administrare a justiției ocupă un loc important într-o societate
democratică.159
Art.6 din CEDO își are originea în art.10 și art.11 alin.(1) din
DUDO, precum și art.14 din Pactul ONU privind drepturile civile și
politice, cu unele deosebiri care țin, mai degrabă, de redactarea textelor
și nu privesc garanțiile fundamentale ce dau expresie dreptului la un
proces echitabil.160
Potrivit art.6 alin.(1) din CEDO, orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a
cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de
lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa. Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în
mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi
publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în
interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia
vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată
absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
Acest paragraf enumeră o serie de elemente ale unei administrări
cinstite a justiției atât în procedurile civile, cât și în cele penale: accesul
la o procedură ce prezintă toate atributele unei forme judiciare de
control; statul nu poate restrânge sau suprima controlul judecătorilor în
anumite domenii; statul nu poate limita efectele anumitor judecări prin
operațiunile legilor; accesul real la un forum judiciar; principiul
egalității armelor; tribunal independent și imparțial instituit prin lege;
examinarea într-un termen rezonabil; caracterul public al audierii;

158
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.128.
159
Bîrsan C. op.cit., p.357.
160
Bîrsan C. op.cit., p.358-359.
87
dreptul de a nu se autoacuza; dreptul la executarea hotărârilor
judecătorești etc.161
Exercitând controlul asupra respectării dispozițiilor art.6 alin.(1) din
CEDO, Curtea apreciază conținutul dreptului la un proces echitabil prin
raportare atât la dispozițiile Convenției, cât și la cele ale normelor
naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom al
noțiunii.
Definirea noțiunii de „drepturi și obligații cu caracter civil” este o
problemă de drept intern a statelor contractante, ceea ce interesează este
faptul că art.6 alin.(1) garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal
competent să examineze orice „contestație” privitoare la drepturile și
obligațiile cu caracter civil ce-i aparțin, atât în cadrul unei proceduri
contencioase, cât și în cadrul uneia grațioase. În jurisprudența sa, Curtea
a arătat că, pentru ca art.6 alin.(1) să devină aplicabil sub aspect civil,
trebuie îndeplinite anumite condiții: a) să existe o „contestație” cu
privire la un drept ce poate fi pretins, pus în valoare pe calea unei acțiuni
în justiție, în sistemul de drept intern; b) contestația să fie reală și
serioasă, să privească atât existența dreptului, cât și întinderea sau
modurile în care el se exercită; c) rezultatul procedurii să fie direct și
determinant cu privire la existența dreptului.162
Noțiunea de „acuzație în materie penală” are un caracter autonom
în sensul Convenției, reprezentând notificarea oficială, ce emană de la o
autoritate competentă, a faptului că unei persoane i se impută săvârșirea
unei fapte penale. În jurisprudența sa, Curtea a stabilit trei criterii pentru
a stabili dacă o persoană este „acuzată” de săvârșirea unei fapte penale,
și anume: a) calificarea ei ca infracțiune în legea națională; b) natura
infracțiunii; c) natura și gradul de gravitate ale sancțiunii ce urmează a fi
aplicată autorului ei. Aceste criterii sunt alternative, nu cumulative.163
Caracterul efectiv al dreptului de acces la un tribunal impune ca
exercițiul lui să nu fie afectat de existența unor obstacole sau
impedimente de drept ori de fapt, ce ar fi de natură să pună în discuție
161
Pentru detalii a se vedea: Gomien D. op.cit., p.36-45.
162
Bîrsan C. op.cit., p.362-364.
163
Bîrsan C. op.cit., p.410-412.
88
însăși substanța sa. Curtea a decis că un obstacol de drept ar fi
exercitarea căilor de atac interne numai pentru a se constata
inadmisibilitatea unor acțiuni judiciare prin jocul dispozițiilor legale ce
le reglementează, în timp ce este necesar ca legislația națională să
asigure oricărei persoane o posibilitate clară și concretă de a contesta un
act ce constituie o ingerință în drepturile sale.164 Un obstacol de fapt
poate fi dat, de exemplu, de absența unor dispoziții legale privitoare la
acordarea asistenței judiciare, deoarece Convenția impune ca individul
să poată beneficia de dreptul efectiv de acces la justiție, potrivit unor
modalități care să nu fie contrare art.6 alin.(1) din CEDO.165
Dreptul de acces la un tribunal se corelează cu principiul securității
juridice, corelare care poate fi examinată atât prin prisma autorității
lucrului judecat și posibilitatea redeschiderii unei proceduri naționale,
cât și prin raportarea la posibila existență a divergențelor jurisprudenței
interne a unui stat în interpretarea unor dispoziții din legislația sa
națională.166
În schimb, Curtea a arătat că principiul preeminenței dreptului și
însăși noțiunea de „proces echitabil” se opun exercitării vreunei
ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției, în scopul
influențării soluției ce urmează a se da într-un anumit litigiu, cu excepția
existenței unor motive imperioase de interes general. O asemenea
interdicție își găsește aplicarea nu numai în privința procedurilor
judiciare în curs de derulare în care statul este parte, dar și în situațiile în
care este vorba despre litigii între particulari. Curtea a reținut că nu pot fi
ignorate riscurile inerente adoptării unei legislații retroactive, ce ar avea
ca efect influențarea soluției unui litigiu la care statul este parte, mai ales
atunci când acest efect ar consta în a face procesul de necâștigat pentru
cealaltă parte.
Totuși, art.6 nu poate fi interpretat în sensul că interzice orice
ingerință a puterilor publice într-o procedură judiciară pendinte la care
ele au calitatea de parte. În concepția instanței europene, două sunt
164
Bîrsan C. op.cit., p.435.
165
Bîrsan C. op.cit., p.437.
166
Bîrsan C. op.cit., p.450.
89
rațiunile care ar justifica ingerința în discuție: a) caracterul nedefinitiv al
procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile
publice, în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului, și b)
existența unui motiv de interes general imperios. Nu poate fi considerat
ca urmărind un interes general imperios, intervenția legiuitorului cu
scopul de a soluționa unele „divergențe jurisprudențiale” privitoare la
aplicarea unor norme juridice; o asemenea intervenție constituie o
încălcare a dreptului de acces la un tribunal.167
Dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, întrucât dincolo de
limitele ce-i circumscriu conținutul există loc pentru restrângeri admise
implicit, iar statele contractante dispun, în această materie, de o anumită
marjă de apreciere. Curtea va statua, în ultimă instanță, cu privire la
respectarea exigențelor Convenției; ea trebuie să se convingă de faptul
că limitele aplicate de state nu restrâng accesul recunoscut individului la
un tribunal în așa măsură încât dreptul în discuție să fie atins în însăși
substanța sa. Asemenea limitări se conciliază cu dispozițiile art.6 alin.(1)
dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de
proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Limitările
dreptului de acces la un tribunal, ce intră în marja de apreciere lăsată la
dispoziția statelor, cuprind și condițiile în care poate fi atacată o hotărâre
a unei instanțe de fond.168
De cele mai dese ori, cu referire la art.6, regula proporționalității
își găsește aplicabilitate pe terenul rezonabilității duratei procesului civil
sau penal, care trebuie evaluată în lumina circumstanțelor cauzei, ținând
cont de: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al
autorităților relevante, și importanța cauzei pentru reclamant. De
asemenea, aspecte ale proporționalității își găsesc reflectare în materia
de dreptului de acces la un tribunal, garantat de art.6 alin.(1) din CEDO,
precum și de executare a hotărârilor judecătorești definitive adoptate.169
Dreptul de acces la un tribunal poate intra în conflict cu imunitatea
de jurisdicție acordată de statele contractante persoanelor fizice membre
167
Bîrsan C. op.cit., p.458-459.
168
Bîrsan C. op.cit., p.431.
169
Morărescu A. op.cit., p.98.
90
ale corpurilor legiuitoare (parlamentarii) sau ale corpului diplomatic,
precum și organizațiilor internaționale care-și desfășoară activitatea pe
teritoriul lor sau al altor state. Imunitatea de jurisdicție reprezintă, în
fapt, o limitare a dreptului de acces la un tribunal, garantat de art.6
alin.(1) din CEDO.170
O problemă distinctă, legată de limitarea dreptului de acces la un
tribunal, este aceea de a se ști dacă este posibilă renunțarea la acest
drept. Curtea a decis că în materie civilă se poate renunța de la acest
drept în favoarea unui arbitraj, cu condiția ca o asemenea limitare să fie
liber exprimată, iar în materie penală sub forma amenzii convenite
amiabil. O asemenea renunțare prezintă avantaje incontestabile atât
pentru cei interesați, cât și pentru o bună administrare a justiției, astfel
că, în principiu, ea nu este contrară dispozițiilor Convenției.171
Garanțiile unui proces echitabil privesc nu doar dreptul la un
tribunal, dar însăși „tribunalul” trebuie să îndeplinească anumite
exigențe impuse de Convenție, și anume să fie independent, imparțial și
instituit prin lege. Un „tribunal” se caracterizează prin rolul său
jurisdicțional – de a tranșa, pe baza unor norme legale aplicabile și după
o procedură organizată, orice litigiu dat în competența sa. În același
timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiții, precum
independența și durata mandatului membrilor săi, ca și imparțialitatea și
existența altor garanții de procedură.172
În concepția instanței europene, între garanțiile dreptului la un
proces echitabil se înscrie și obligația tribunalelor de a-și motiva
deciziile lor. Această obligație nu impune să se răspundă în mod detaliat
la fiecare argument al părților procesului, este necesar să se țină seama,
în special, de diversitatea capetelor de cerere ale acțiunilor și de
motivele formulate în căile de atac exercitate de părți.173

170
Bîrsan C. op.cit., p.459.
171
Bîrsan C. op.cit., p.467-468.
172
Bîrsan C. op.cit., p.468-469.
173
Bîrsan C. op.cit., p.512.
91
O condiție distinctă a procesului echitabil este publicitatea acestuia,
care cuprinde o dublă exigență, impunând atât publicitatea dezbaterilor
în fața instanței, cât și publicitatea pronunțării hotărârii adoptate.174
O altă exigență de ordin general este aceea a „termenului rezonabil”
în care orice persoană are dreptul să fie judecată; este formulat astfel
principiul celerității procedurilor judiciare.175
Art.6 alin.(2) din CEDO instituie prezumția nevinovăției în
cauzele penale. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Datorită
principiului prezumției nevinovăției autoritățile judiciare nu trebuie să se
pronunțe asupra vinovăției unui individ până la anunțarea deciziei
definitive asupra vinovăției lui.176 În privința momentului până la care
funcționează prezumția de nevinovăție trebuie avute în vedere și căile de
atac împotriva primei hotărâri de condamnare.177
Terminologia textului este înșelătoare, deoarece conduce la ideea că
aceste garanții se aplică numai cu privire la faza de judecată a procedurii
penale, de aceea Curtea a extins domeniul de aplicare a garanțiilor
speciale ale unui proces echitabil și la faza anterioară procesului propriu-
zis, admițând că aceste garanții se aplică și fazei de urmărire penală. Or,
nerespectarea lor inițială riscă să compromită grav caracterul echitabil al
unui proces. În același timp, prezumția de nevinovăție nu privește numai
organele judiciare, ci și alte autorități publice.178
Art.6 alin.(3) din CEDO instituie și anumite garanții procesuale în
procesele penale. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o
înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse
împotriva sa.
Informarea semnifică aducerea la cunoștința celui acuzat a faptelor
materiale ce i se reproșează și a calificării juridice ce i se dau; în ambele

174
Bîrsan C. op.cit., p.517.
175
Bîrsan C. op.cit., p.521.
176
Gomien D. op.cit., p.45.
177
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.143.
178
Bîrsan C. op.cit., p.532.
92
cazuri informarea trebuie să fie precisă și detaliată, pentru a nu îngrădi
dreptul acuzatului de a-și pregăti apărarea. Dispoziția analizată nu
impune o formă specifică a modului de informare, o informare făcută
verbal apare ca suficientă. Totodată, informarea trebuie făcută „în cel
mai scurt timp”.179
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării
sale.
Dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii
apărării sale include și dreptul acuzatului de a comunica în mod liber cu
avocatul său. Totuși, în lipsa unei prevederi exprese, nu se poate susține
că dreptul de a se consulta cu avocatul său și de a schimba cu el
informații și instrucțiuni confidențiale nu este susceptibil de nici o
restricție.180
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi,
dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să
poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când
interesele justiţiei o cer.
Observăm că acest text nu precizează condițiile de exercitare a
dreptului la apărare, fiind lăsate statelor contractante alegerea acelor
mijloace ce permit efectiva lui realizare. Curtea doar va examina dacă
aceste mijloace sunt compatibile cu exigențele unui proces echitabil.
Spre exemplu, Curtea a arătat că participarea unui acuzat la dezbaterile
procesului său prin videoconferință nu este contrară dispozițiilor
Convenției, dacă urmărește un scop legitim (apărarea ordinii publice,
prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția vieții, libertății și
siguranței martorilor și a victimelor infracțiunilor, a duratei rezonabile a
procedurilor judiciare), iar modalitățile concrete în care se realizează
sunt compatibile cu respectarea dreptului la apărare.181
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să
obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi
martorii acuzării.
179
Bîrsan C. op.cit., p.544-545.
180
Bîrsan C. op.cit., p.547.
181
Bîrsan C. op.cit., p.551-552.
93
Această dispoziție constituie o aplicație a principiului
contradictorialității în procesul penal și o componentă importantă a
dreptului la un proces echitabil.
Noțiunea de „mator” are un sens autonom Convenției, o depoziție
făcută de un martor stricto senso sau de un coinculpat este susceptibilă
să fundamenteze condamnarea celui trimis în judecată și constituie o
„mărturie în acuzare”. În sens larg, noțiunea de „martor” privește și
partea civilă într-un proces penal.182
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau
nu vorbeşte limba folosită la audiere.
Dreptul unui acuzat la asistența gratuită a unui interpret se referă
atât la declarațiile verbale în ședința de judecată, cât și la înscrisurile
aflate în dosarul cauzei, cele privitoare la ancheta preparatorie, precum
și la hotărârea pronunțată în cauză. Totuși, nu se impune traducerea
scrisă a tuturor documentelor aflate la dosar, întrucât textul analizat
folosește noțiunea de „interpret” și nu cea de „traducător”, ceea ce
conduce la concluzia că o asistență lingvistică verbală corespunde
exigențelor Convenției.183
Concluzionăm că în procesele penale, dreptul la un proces echitabil
include drepturile ce iau naștere la faza urmăririi penale, în cadrul
procesului judiciar și cele ce apar ulterior procesului penal. Un proces
echitabil are numeroase concepte, precum: dreptul inițial de a nu fi
reținut și deținut în lipsa unor temeiuri suficiente; dreptul de a nu fi
supus torturii; dreptul de a fi informat cu privire la acuzații; dreptul de a
fi înștiințat cu privire la probele ce urmează a fi utilizate; dreptul de a
avea acces la o instanță de judecată echitabilă, independentă și
imparțială; dreptul de a beneficia de asistența juridică a unui avocat;
dreptul de a nu se auto-incrimina; dreptul de a fi prezumat nevinovat;
dreptul de a nu fi restrâns în capacitatea de a-și asigura propria apărare;
dreptul de a fi prezent la toate procedurile importante; dreptul de a avea
un proces public și hotărâri motivate; dreptul de a avea un proces în
termen rezonabil; dreptul de a depune apel și recurs.
182
Bîrsan C. op.cit., p.559.
183
Bîrsan C. op.cit., p.569.
94
Privite în ansamblu, aceste drepturi reprezintă minimul condițiilor
necesare pentru a oferi acuzaților un proces echitabil. Existența unui
cadru juridic care ar garanta aceste drepturi este indispensabilă pentru a
asigura dreptul la un proces echitabil în cauzele penale. Totuși, acest
lucru nu este suficient. Aceste legi trebuie urmate cu diligență și
respectate de fiecare participant la sistemul de justiție penală.
Nu ține de competența Curții de a se pronunța asupra erorilor de
fapt sau de drept, care se pretinde că au fost comise de o instanță de
judecată națională, decât și în măsura în care acestea au încălcat
drepturile și libertățile protejate de Convenție. Rolul Curții nu este de a
determina dacă anumite probe, cum ar fi probele obținute ilegal, pot fi
admise sau dacă reclamantul a fost sau nu vinovat. Întrebarea la care
trebuie să se răspundă este dacă procedurile în ansamblu, inclusiv modul
în care au fost obținute probele, au fost echitabile.184

2.2.6. Nici o pedeapsă fără lege


Potrivit art.7 alin.(1) din CEDO, nimeni nu poate fi condamnat
pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost
săvârșită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau
internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă
decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracţiunii.
Această normă consacră două principii devenite clasice și, în același
timp, fundamentale în orice sistem de drept: principiul legalității
incriminării și pedepsei și principiul neretroactivității legii penale mai
severe.185
Principiul legalității incriminării și pedepsei oferă individului
garanția de a nu fi condamnat pentru o infracțiune neprevăzută de lege în
momentul în care a fost săvârșită. Din acest principiu rezultă necesitatea
cunoașterii formelor de comportament interzis, pentru a fi responsabil de
încălcarea interdicției. Dacă un individ este în măsură să înțeleagă și să

184
Procesul echitabil garantat de Convenţia europeană pentru drepturile omului.
Ghid pentru Republica Moldova. Chișinău: Sirius, 2008, p.10-13.
185
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.153.
95
evalueze riscurile legate de comiterea unor acțiuni concrete, impunerea
răspunderii penale nu constituie o încălcare a art.7.186
Noțiunea de „lege” („drept”) este interpretată în sens larg: atât
dreptul scris cât și cel nescris, atât opera legislativă cât și cea
jurisprudențială. Condițiile esențiale pe care trebuie să le îndeplinească o
regulă de drept, scrisă sau nescrisă, pentru a fi compatibilă cu art.7 sunt
previzibilitatea și accesibilitatea. Elementele care contribuie la
conferirea caracterului accesibil și previzibil al dispozițiilor legale sunt:
textul propriu-zis, interpretarea sistematică a textului și interpretarea
jurisprudențială restrictivă a textelor incriminatoare.187
Principiul neretroactivității legii penale mai severe interzice unui
stat să aplice unui individ condamnat o pedeapsă mai severă decât cea
care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.188
O lege penală nu poate sancționa retroactiv o faptă considerată,
anterior intrării sale în vigoare, ca fiind licită. O astfel de retroactivitate
ar încălca de la început cerința accesibilității și previzibilității, deoarece
persoana căreia i s-ar aplica o astfel de normă nu a avut posibilitatea să o
cunoască la momentul săvârșirii faptei. Principiul neretroactivității se
extinde și asupra stabilirii, pentru infracțiuni deja incriminate, a unor
pedepse mai severe rezultate din starea de recidivă.189
În cauza Kokkinakis c. Greciei (1993), Curtea face următoarele
observații importante în ceea ce privește scopul art.7. În primul rând,
acest articol nu este limitat la interzicerea aplicării retroactive a legii
penale în detrimentul unui acuzat. În al doilea rând, el încorporează
principiile conform cărora numai legea penală poate defini o infracțiune
și prevedea o pedeapsă, ca și faptul că legea penală nu trebuie
interpretată extensiv, în detrimentul unui acuzat. În al treilea rând, este
esențial ca o infracțiune să fie clar definită în lege. Această ultimă
condiție este satisfăcută în cazul în care persoana poate beneficia de

186
Gomien D. op.cit., p.51-52.
187
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.154.
188
Gomien D. op.cit., p.51-52.
189
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.154
96
interpretarea făcută de un tribunal cu privire la acțiunile sau omisiunile
pentru care va fi trasă la răspundere.190
Art.7 alin.(2) din CEDO exclude interdicția retroactivității legii.
Art.7 alin.(1) nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane
vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii
sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate. Acest paragraf, inspirat direct din
art.38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție, face trimitere la
Principiile Nuremberg și la accentul pus de acestea asupra crimelor de
război191 și crimele împotriva umanității săvârșite de regimul nazist.
Așadar, această excepție se referă doar la faptele comise în timpul celui
de al Doilea Război Mondial. Astăzi, prin dezvoltarea dreptului
umanitar, referirea la principiile generale de drept ca fundament al
infracțiunilor respective nu mai este de actualitate.192
În concepția autorilor Convenției dispozițiile art.7 au un caracter
absolut, întrucât statele semnatare nu sunt autorizate să deroge de la
prevederile lor, nici măcar în caz de război sau de pericol public ce ar fi
de natură să amenințe viața națiunii.193

2.2.7. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie


Art.8 alin.(1) din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
Această dispoziție impune, în primul rând, obligații negative din
partea autorităților statale, de a nu face ceva de natură a îngrădi
exercițiul acestor drepturi de către titularii cărora le sunt recunoscute. În
esență, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie urmărește
apărarea individului împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii
publice. Totuși, Curtea a admis că existența unor dispoziții legale care
acordă autorităților publice posibilitatea de a intercepta corespondența,
190
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.274.
191
Gomien D. op.cit., p.53.
192
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.155.
193
Bîrsan C. op.cit., p.571.
97
trimiterile poștale sau convorbirile telefonice, deși constituie ingerințe în
exercițiul dreptului la viață privată, în anumite situații excepționale pot
să se dovedească necesare într-o societate democratică, din moment ce
sunt destinate să apere securitatea națională, ordinea publică sau să
prevină săvârșirea unor fapte penale.194
Există și o serie de obligații pozitive ce incubă statelor în
respectarea acestui drept, cum ar fi: luarea unor măsuri legislative de
asigurare a unui statut favorabil copilului natural, instituirea unor
garanții ale procesului echitabil în vederea posibilității efective de
apărare în fața instanțelor naționale a dreptului la respectul vieții private
și familiale etc. De exemplu, în cauza Smirnova c. Rusiei (2003),
confiscarea nejustificată a pașaportului reclamantei a generat o serie de
prejudicii privind accesul la angajare, la servicii medicale gratuite etc.195
Fie că este vorba despre obligațiile negative, fie despre cele
pozitive, sunt de reținut două idei: a) acestea trebuie să asigure realizarea
unui just echilibru între interesele individuale și cele ale societății; și b)
în ambele cazuri, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în
îndeplinirea acestor obligații, marjă care este supusă controlului
Curții.196
I. Dreptul la respectarea vieții private
„Viața privată” nu poate fi definită cu precizie, întrucât conținutul
său variază în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în
cadrul căreia individul trăiește și chiar de grupul social căruia acesta îi
aparține.197
Noțiunea de „viață privată” este autonomă în sensul Convenției și
variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp. În
primul rând, întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai
redusă în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu
viața publică. Spre exemplu, viața privată a oamenilor politici se îmbină
cu viața lor publică, astfel că ei se pot afla în centrul atenției și sub

194
Bîrsan C. op.cit., p.597-598.
195
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.156-157.
196
Bîrsan C. op.cit., p.600.
197
Bîrsan C. op.cit., p.600.
98
controlul opiniei publice. În al doilea rând, garanția conferită vieții
private a unei persoane poate fi invocată în limitele în care individul
dorește să păstreze secretul acesteia. Spre exemplu, din moment ce o
persoană, prin propria ei activitate, își face publică viața privată,
protecția înscrisă în textul Convenției încetează să mai funcționeze. În al
treilea rând, aceeași acțiune din partea autorităților statale poate constitui
o atingere a dreptului la viață privată a mai multor titulari. Spre
exemplu, percheziționarea unui cabinet de avocatură în cadrul unei
urmăriri penale constituie o ingerință în viața privată profesională a
avocatului, iar confiscarea unor documente ce aparțin unui client al
acestuia, ca urmare a aceleiași percheziții, constituie o atingere a vieții
private a clientului avocatului percheziționat.
Noțiunea de „viață privată” este într-o continuă evoluție și conține
atât aspecte tradiționale (dreptul la imagine, starea civilă a persoanei,
identitatea, sănătatea, religia, integritatea sa fizică și morală, viața
sentimentală etc.), cât și aspecte moderne, legate de percepții noi în viața
socială (avort, homosexualitate, transsexualitate), precum și anumite
dezvoltări ale mijloacelor de comunicare (interceptări telefonice sau ale
corespondenței electronice, utilizarea bazelor de date personale
informatizate etc.).198
Observăm că această noțiune cunoaște o interpretare extensivă din
partea judecătorilor Curții, iar dreptul la respectul vieții private este un
drept complex care include mai multe dimensiuni.
Dreptul la identitate personală. În jurisprudența sa, Curtea a stabilit
că în sfera art.8 intră dreptul oricărei persoane de a-și cunoaște originea,
ascendența. Totuși, Curtea a arătat că în determinarea unei legături
juridice și biologice a unui copil născut în afara căsătoriei trebuie ținut
seama de interesele tuturor celor implicați, cum ar fi protejarea terțelor
persoane care nu pot fi obligate să se supună unor analize medicale, în
special la efectuarea de teste ADN. Acest drept nu trebuie confundat cu
atributele clasice de identificare ale persoanei (numele, domiciliul și

198
Bîrsan C. op.cit., p.604-605.
99
starea civilă) care intră și ele în domeniul de aplicare al art.8, fiind
consacrate distinct.199
Dreptul la nume. Recunoașterea din partea autorităților naționale a
alegerii numelui de către persoane în baza art.8 a fost admisă spre
examinare de Curte pentru prima dată în cauza Burghartz c. Elveției
(1994), unde reclamanții s-au plâns de refuzul autorităților elvețiene de a
introduce în actele civile modificări în urma căsătoriei și schimbării
numelui, soțul intenționând să-și aleagă un nume dublu, adăugând
numele soției la al său. Curtea a stipulat că, deși art.8 nu conține nici o
dispoziție explicită privind numele, ca un mijloc de identificare
personală și de conexiune la o familie, numele unei persoane totuși se
referă la viața ei privată și de familie. În speță, reieșind din declarațiile
reclamantului, numele pe care și l-a ales a devenit cunoscut în mediul
academic, iar refuzul autorităților naționale de a-i introduce modificări
în actele oficiale ar putea afecta cariera lui științifică.200
De asemenea, alegerea prenumelui unui copil de către părinți intră
în cadrul noțiunii de „viață privată”, iar refuzul ofițerului de stare civilă
de a înregistra acel prenume constituie în mod evident o ingerință
neadmisă de Convenție. Totuși, autoritățile statale se bucură de o
anumită libertate de reglementare și de o anumită marjă de apreciere. 201
În cauza Guillot c. Franței (1996), Curtea a remarcat că alegerea
prenumelui unui copil de către părinții acestuia constituie o chestiune
personală și emoțională, care ține de viața lor privată. În această cauză,
tribunalele franceze n-au permis ca fiica reclamanților să poarte numele
„Fleur de Marie”, ci, având în vedere interesul copilului, au aprobat, în
locul celui de mai sus, numele „Fleur-Marie”. Curtea nu a constatat o
violare a art.8 având în vedere numele alternativ aprobat și faptul că

199
Bîrsan C. op.cit., p.606.
200
Poalelungi M. Obligațiile pozitive ce reies din conținutul art.8 al Convenției
europene a drepturilor omului: respectarea vieții private. În: Revista Institutului
Național al Justiției, nr.2(33), 2015, p.22.
201
Bîrsan C. op.cit., p.610-611.
100
fiica reclamanților folosea, în mod obișnuit, numele contestat fără
piedică.202
Dreptul la integritate fizică și psihică (morală). Din punct de
vedere al integrității fizice au fost considerate violări ale art.8:
intervențiile medicale forțate, tratamentul brutal în timpul arestării,
inexistența unui sistem judiciar adecvat pentru pedepsirea violului. În
privința integrității morale, divulgarea unor date personale, cum ar fi,
spre exemplu, cele din cazierul judiciar, a fost considerată o încălcare a
art.8. Anumite aspecte ce țin de integritatea persoanei nu sunt
considerate ca intrând sub protecția acestui text, deoarece au un scop de
interes general: vaccinarea obligatorie, obligația de a se supune
prelevărilor de probe biologice pentru stabilirea alcoolemiei, obligația de
a purta centura de siguranță etc.203
Dreptul la identitate sexuală și libertatea vieții sexuale. Viața
privată acoperă integritatea fizică și morală a persoanei, care cuprinde și
viața sexuală. Se afirmă dreptul fiecăruia de a duce o viață sexuală la
alegerea sa și în conformitate cu identitatea sa interioară, chiar dacă
acest comportament sexual este susceptibil de a șoca sau neliniști pe
majoritatea oamenilor. Astfel, relațiile sexuale între persoane de același
sex – adulți ce consimt la aceasta – și care au loc în intimitate nu pot
face obiectul unei represiuni penale. În plus, discriminarea pe motivul
orientării sexuale reprezintă o violare a art.8. Este recunoscut și dreptul
persoanei de a-și schimba orientarea sexuală, fiind recunoscută statului o
marjă de apreciere.204
Dreptul la imagine. Publicarea imaginii unei persoane, fără
consimțământul acesteia, ce ar avea ca efect prejudicierea materială sau
morală a acesteia, constituie o încălcare a art.8. În cauza Perry c.
Regatului Unit (2003), filmarea reclamantului, fără cunoștința acestuia,
în scopuri de identificare, a fost considerată de Curte ca o violare a art.8,
prin nerespectarea procedurilor legale aplicabile.205

202
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.284.
203
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.166-167.
204
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.158-159.
205
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.160.
101
Curtea a statuat că nu constituie o atingere a dreptului persoanelor la
imagine, ca aspect al vieții private, existența unor sisteme video de
supraveghere a unor locuri publice sau a unor locuri în care se găsesc
persoane private, dacă asemenea imagini nu sunt destinate stocării și nu
sunt aduse la cunoștință publică.206
Dreptul la secretul vieții private, care include: asigurarea
respectului pentru domiciliu; secretul opiniilor și datelor cu caracter
privat; ocrotirea împotriva încălcării secretului corespondenței și, mai
ales, împotriva mijloacelor moderne de investigare de care dispun
autoritățile publice (ascultarea telefoanelor, constituirea și comunicarea
de fișiere de date cu caracter personal, păstrarea și folosirea unor fișiere
de date fără știrea persoanei etc.); confidențialitatea datelor medicale.
Acest drept impune atât statului, cât și particularilor obligația de a-l
respecta.207
Dreptul la un mediu sănătos ocupă un loc aparte în conținutul art.8
din CEDO. Primul motiv pentru aceasta este faptul că nu este prezentat
ca un drept independent. Al doilea este că are legături cu mai multe
elemente protejate prin această dispoziție. După cum se arată în cauza
López Ostra c. Spaniei (1994), poluarea gravă a mediului poate afecta
bunăstarea persoanelor și le împiedică să se bucure de casele lor într-un
mod care afectează negativ viața privată și de familie. Prin urmare,
statele sunt obligate să asigure persoanelor aflate sub jurisdicția lor un
mediu ambiant adecvat, neafectat de oricare forme de poluare gravă
(chimică, fizică, sonoră/acustică, nucleară etc.) ce ar aduce atingere
domeniului vieții private al indivizilor, îndeosebi în aspectul respectării
domiciliului.
Jurisprudența Curții la acest subiect oferă o varietate de situații în
care mediul ambiant este influențat într-un mod care ridică probleme în
conformitate cu art.8, și anume: activități periculoase angajate de către
stat care ar putea afecta sănătatea persoanelor, de exemplu, teste
nucleare – cauza McGinley și Egan c. Regatului Unit (1998), activități
ale persoanelor private autorizate de stat care provoacă poluarea
206
Bîrsan C. op.cit., p.612.
207
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.157-158.
102
dăunătoare pentru sănătatea și bunăstarea locuitorilor – cauzele López
Ostra c. Spaniei (1994), Guerra ș.a. c. Italiei (1998), Moreno Gomez c.
Spaniei (2004); activități ale companiilor aeriene și aeroporturilor ce
creează inconveniențe pentru persoanele care locuiesc în zona din
apropiere – Hatton ș.a. c. Regatului Unit (2003). Deși nu în toate aceste
spețe s-a constatat încălcarea de către statele reclamante a obligațiunilor
ce reies din conținutul art.8, Curtea în mod continuu a notat că protecția
vieții private a individului cu referire la domiciliul acestuia împotriva
unor influențe necorespunzătoare precum este poluarea, rămâne a fi o
îndatorire fundamentală a statului pe terenul art.8 din CEDO.208
În cauzele Baggs c. Regatului Unit (1987) și Powell și Rayner c.
Regatului Unit (1990), Curtea a constatat că poluarea sonoră datorată
exploatării unui aeroport în vecinătatea domiciliului reclamanților
constituie o ingerință în viața privată a acestora.209 Cauza Moreno
Gomez c. Spaniei (2004) a avut la origine poluarea fonică provocată de o
discotecă, iar Curtea a constatat violarea art.8 pentru că atingerile aduse
dreptului la respectul domiciliului nu vizează doar atingerile materiale,
cum ar fi intrarea neautorizată, ci și pe cele imateriale sau incorporale,
cum ar fi zgomotele, emisiile, mirosurile și alte ingerințe.210 În cauza
Fadeieva c. Rusiei (2005), Curtea a stabilit că expunerea reclamantei la
deșeuri industriale toxice peste limita admisă în aer, pentru o perioadă
lungă de timp și cu știința autorităților, a constituit o violare a art.8,
întrucât o astfel de expunere a făcut-o pe reclamantă vulnerabilă la
diverse boli și a afectat calitatea vieții acesteia într-o măsură suficientă
pentru a putea invoca art.8. Potrivit Curții, statul nu și-a îndeplinit
obligația de a asigura justul echilibru, privilegiind dezvoltarea
economică a zonei în detrimentul bunăstării fizice și morale a
reclamantei.211
Identitatea etnică. În cauza Ciubotaru c. Republica Moldova
(2010), Curtea a apreciat că, prin obstacolele create reclamantului în

208
Poalelungi M. op.cit., p.26.
209
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.161.
210
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.165.
211
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.166.
103
demersul său de a-și schimba, în documentele de stare civilă, înscrierea
privind identitatea etnică din „moldovenească” în „română”, în concret
prin impunerea obligației de a dovedi identitatea etnică a părinților,
statul pârât și-a încălcat obligația pozitivă de a asigura respectul efectiv
al dreptului reclamantului la viață privată, punând asupra acestuia o
sarcină disproporționată a probei identității sale reale, existând, așadar, o
încălcare a art.8 al Convenției.212
Dreptul de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. Majoritatea
oamenilor au posibilitatea ca la locul lor de muncă să stabilească legături
cu lumea exterioară, astfel că interdicția generală de a ocupa un loc de
muncă în sectorul privat este de natură să aducă atingere „vieții private”
a unei persoane. Mai mult, protecția conferită de art.8 dreptului la viață
privată are în vedere îmbinarea vieții personale cu cea socială a
individului, imposibil de divizat în societatea modernă în care se trăiește
în prezent.213
Dreptul la viață privată socială. Dreptul la viață privată nu
reprezintă numai dreptul de a sta închis în propriul „univers”, cu
excluderea celorlalți, dar este, de asemenea, și dreptul de a ieși din acest
univers pentru a merge spre ceilalți membri ai societății. Există, așadar,
o viață privată socială, care completează noțiunea clasică de viață privată
personală. Din aceste considerente, Curtea nu exclude activitățile
profesionale din sfera vieții private.214
II. Dreptul la respectul vieții familiale presupune existența unei
familii. Viața familială apare din momentul și din singurul fapt al
nașterii. Din momentul în care există o viață familială efectivă, fiecare
familie, fie ea „legitimă” sau „naturală”, cade sub incidența art.8. Viața
familială a părinților față de copii lor nu încetează prin divorț, nefiind
legată de căsătorie. Viața de familie acoperă, așadar, relațiile dintre
părinți și copii, relațiile dintre frați, dintre bunici și nepoți sau chiar

212
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.167.
213
Bîrsan C. op.cit., p.602-603.
214
Bîrsan C. op.cit., p.636.
104
dintre unchi și nepoți. De asemenea, adopția este considerată ca dând
naștere unei vieți familiale între adoptat și adoptator.215
Expresia „viața de familie” înglobează cel puțin raporturile dintre
rudele apropiate, spre exemplu, cele dintre bunici și nepoți, atât timp cât
acestea pot juca un rol considerabil, financiar sau psihologic, în viața de
familie. În general, Curtea favorizează relațiile de familie „verticale”
(copii minori, părinți, bunici) mai curând decât cele „orizontale” (frați,
nepoți și nepoate etc.). Dovada cea mai clară a existenței unei „vieți de
familie” este de a stabili că cei ce revendică un asemenea drept se bucură
deja de o astfel de viață, însă această probă nu poate fi impusă în toate
cazurile, spre exemplu, atunci când tatăl divorțat menține relații strânse
cu copilul și contribuie în mod regulat la susținerea materială a
acestuia.216
Aplicând criteriul efectivității și nu cel al rudeniei de sânge, Curtea
a recunoscut existența unei vieți familiale de facto în cazul legăturilor
dintre un transsexual, partenera sa și copilul acesteia, născut prin
însămânțare artificială de către un terț donator. Însă, Curtea nu
recunoaște existența unei vieți familiale în cazul cuplurilor
homosexuale.
Relațiile dintre părinți și copii ca parte a vieții familiale. Din
momentul și datorită însăși împrejurării nașterii sale există între copil și
părinții săi o legătură constitutivă de viață de familie, iar evenimentele
ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanțe excepționale.217
În conformitate cu jurisprudența Curții, viața comună nu este un
element indispensabil pentru a exista o viață familială între părinți și
copiii minori. Astfel, în caz de divorț, trebuie organizat un drept de
vizitare a copilului de către părintele căruia nu i-a fost încredințat.
Totuși, menținerea legăturii copilului cu unul dintre părinți poate fi
interzisă doar în situații cu totul excepționale. În caz de plasare a
copilului în asistență publică, dreptul de vizitare al părinților trebuie să

215
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.168-169.
216
Gomien D. op.cit., p.66.
217
Bîrsan C. op.cit., p.646.
105
poată fi exercitat în mod real, fără a impune limitări excesive dreptului
de vizitare.218
Pentru a încredința copiii în grija unei autorități locale sau pentru
supraveghere obligatorie, Convenția impune ca părinții naturali să fie
implicați, într-un mod adecvat, în procesul de luare a deciziei și să se
țină pe deplin cont de părerea și dorințele lor. În cauza Johansen c.
Norvegiei (1996), Curtea a analizat o cauză în care un copil fusese plasat
în grija autorității locale de la vârsta de două săptămâni, și a constatat o
violare a art.8 în ceea ce privește acțiunea statului de a pune capăt
contactului parental, astfel încât copilul să fie adoptat. În opinia Curții,
măsurile au fost într-atât de cuprinzătoare încât au lipsit-o în totalitate pe
reclamantă de viața ei de familie alături de copil, și nu au avut drept
scop reunirea lor. Asemenea măsuri nu trebuie aplicate decât în
împrejurări excepționale și nu pot fi justificate decât dacă sunt motivate
printr-o necesitate superioară, care să aibă drept scop apărarea
intereselor copilului.
În plus, art.6 alin.(1) impune ca drepturile părinților naturali de a
locui împreună cu copiii lor și de a avea contact cu aceștia să fie
determinate în cadrul unui proces echitabil, într-un termen rezonabil și
de către un tribunal independent. În cauza Olsson c. Suediei (1988),
Curtea a constatat o violare a art.8 atunci când trei copii fuseseră
încredințați în plasament familial și separați la distanțe considerabile de
părinții lor, restrângându-se prin aceasta, în mod substanțial, contactul
parental.
Art.8 impune ca părinții care nu exercită tutela să aibă dreptul la
contact cu copiii lor, în afară de cazul în care există temeiuri deosebit de
serioase care impun contrariul. Faptul că părinții care exercită tutela se
opun contactului și afirmă că acesta ar putea supune copilul la stres nu
reprezintă, în sine, un temei suficient de serios pentru a împiedica
contactul. Iar faptul că părintele divorțat, care nu exercită tutela,

218
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.172.
106
ispășește o pedeapsă de lungă durată în închisoare, poate constitui un
temei suficient de serios.219
Adopția. În jurisprudența sa, Curtea a reiterat că chiar dacă adopția
nu se află, ca atare, printre drepturile garantate de Convenție, relațiile
între adoptator și adoptat sunt, în principiu, de aceeași natură cu relațiile
de familie protejate de art.8 al acesteia. Adopțiile conferă aceleași
drepturi și obligații ca și ale părinților asupra copiilor lor legitimi și face
să înceteze raporturile dintre adoptați și părinții biologici, așa cum
prevăd dispozițiile art.10 din Convenția europeană privitoare la
adopție.220
Încredințarea copilului unor instituții publice de ocrotire
reprezintă, în sine, o ingerință în viața familială a celor interesați. De
aceea, o asemenea soluție trebuie să aibă un caracter temporar. Statele
dispun de o largă marjă de apreciere, în funcție de diferiți factori:
tradițiile familiale, dispozițiile legislative în materie, resursele materiale
de care dispun autoritățile pentru a reuși plasarea copilului în cele mai
bune condiții, precum trebuie să țină cont, în primul rând, de interesele
copilului. Controlul Curții va fi mai riguros în privința restricțiilor
impuse într-o asemenea situație în exercitarea dreptului de vizită al
părinților și a garanțiilor destinate protecției efective a vieții de
familie.221
Menținerea unității vieții familiale în cazul expulzărilor.
Expulzarea reprezintă o ingerință a statului în viața de familie a celui
expulzat, dacă acesta s-a instalat pe teritoriul statului semnatar al
Convenției și a constituit o viață familială prin căsătoria cu un național
al țării în care se află sau prin stabilirea unor legături de filiație. Totuși,
art.8 nu garantează dreptul de a alege locul socotit de către cei interesați
ca fiind cel mai adecvat pentru dezvoltarea unei vieți familiale.222
Astfel, art.8 protejează drepturile familiilor existente și nu dreptul
unei persoane de a intra pe teritoriul unei țări cu scopul de a întemeia o

219
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.282-283.
220
Bîrsan C. op.cit., p.654.
221
Bîrsan C. op.cit., p.659-660.
222
Bîrsan C. op.cit., p.662-663.
107
nouă familie. Deportarea sau un refuz de intrare poate viola art.8 dacă
separă o familie existentă, inclusiv un cuplu logodit. În cauza Berrehab
c. Olandei (1988), Curtea a considerat că deportarea unui cetățean
marocan, după divorțul său de o cetățeană olandeză, încălca art.8,
deoarece deportarea îl separa de fiica sa, cu care avea un contact regulat
și la a cărei întreținere contribuia în mod semnificativ.223
Curtea Europeană a afirmat principiul potrivit căruia îndepărtarea
prin extrădare sau expulzare a unui străin dintr-o țară unde trăiesc
membrii apropiați ai familiei sale poate aduce atingere dreptului său de a
avea o viață familială și constituie o încălcare a art.8. Deportarea unor
persoane și întreruperea legăturilor lor familiale în statul respectiv poate
duce la încălcarea art.8, dacă nu este o măsură proporțională cu scopul
urmărit. Dreptul străinilor la respectul vieții familiale trebuie conciliat cu
necesitatea de ordine publică a controlului imigrărilor, control ce ține de
competența unică a statului.224
Situația persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de
libertate presupune, prin însăși natura ei, o restricție a vieții private și de
familie a celui interesat, iar un anumit control al contactelor deținutului
cu lumea exterioară este necesar și nu apare ca incompatibil cu
dispozițiile Convenției. Pentru a păstra viața familială a deținutului,
administrația penitenciară trebuie să-l ajute la a-și menține, în limita
posibilităților și în raport de atitudinea celui condamnat pe timpul
executării pedepsei, contactele cu membrii apropiați ai familiei sale.
Curtea a apreciat că este deosebit de important pentru deținuți să
mențină și să dezvolte legături de familie pentru a suporta mai bine viața
în închisoare și a fi pregătiți în vederea reintegrării lor sociale.225
Succesiunile. Curtea a arătat că domeniul succesiunilor și
liberalităților între rude apropiate este intim legat de viața de familie.
Aceasta cuprinde atât relații cu caracter social, moral și cultural, cât și
interese materiale, cum sunt obligațiile de întreținere existente între
membrii unei familii și locul atribuit rezervei succesorale în ordinea de
223
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.284-286.
224
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.173.
225
Bîrsan C. op.cit., p.667-668.
108
drept a majorității statelor contractante. Chiar dacă drepturile
succesorale se exercită după ce viața familială încetează în raport cu cel
decedat, acesta nu înseamnă că nu se pot pune probleme înaintea
decesului, deoarece succesiunea poate fi reglementată adeseori prin
testament. Curtea a subliniat că ceea ce interzice Convenția este
tratamentul discriminatoriu aplicabil copiilor aceleiași persoane, pe
motiv că unii sunt născuți din căsătorie, iar alții sunt născuți în afara
acesteia.226
III. Dreptul la respectarea domiciliului ține de siguranța și binele
personal. Curtea a extins această protecție și asupra localurilor
profesionale, în scopul unei mai bune protecții a drepturilor
fundamentale. Încălcarea acestui drept nu este posibilă decât în temeiul
unui mandat judiciar. Protecția domiciliului persoanei se extinde dincolo
de încălcările fizice propriu-zise din partea autorităților.227
Noțiunea de „domiciliu”, în sensul Convenției, nu se suprapune
peste accepțiunile pe care le are în sistemele de drept intern ale statelor
semnatare. Suntem în prezența unei noțiuni „autonome” în sensul
Convenției. Totuși, autonomia acestei noțiuni nu semnifică ignorarea
accepțiunii ei clasice, și anume locul unde o persoană trăiește în mod
permanent. În anumite state, noțiunea de „domiciliu” se extinde și la
locale profesionale, deoarece acest termen are o conotație mai largă și
poate îngloba, spre exemplu, biroul unei persoane care exercită o
profesiune liberală.228 Mai mult, art.8 vorbește despre orice persoană
care are dreptul la domiciliu, fără a distinge între persoane fizice și
juridice.229
Curtea nu s-a pronunțat în sensul vreunei încălcări a art.8 în cauza
Chappell c. Regatului Unit (1989), atunci când autoritățile autorizaseră
executarea simultană a unui mandat de percheziție de către poliție și a
unei ordonanțe judiciare ce autoriza reclamanții să efectueze o
percheziție la biroul și la domiciliul pârâtului. La fel, Curtea nu a găsit,

226
Bîrsan C. op.cit., p.670-671.
227
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.176.
228
Bîrsan C. op.cit., p.686-687.
229
Bîrsan C. op.cit., p.690.
109
în cauza Murray c. Regatului Unit (1994), o încălcare atunci când
polițiștii, care aveau autorizația cuvenită, au intrat în casa unui individ
pentru a-l aresta.230 Totuși, Curtea a statuat în sensul că ridicarea unor
bunuri de la domiciliul reclamantului, în absența sa, constituie o
ingerință în dreptul lui la domiciliu.231
Curtea a stabilit o încălcare a dreptului de respectare a domiciliului,
în cauza Lopez Ostra c. Spaniei (1994), atunci când autoritățile
guvernamentale nu au angajat proceduri active, atât civile, cât și penale,
împotriva unei companii care funcționa fără licență pe teritoriul fabricii
de prelucrare a deșeurilor și care făcea zgomot și elimina fum în
apropierea casei reclamantului.232 Curtea a remarcat că, în mod natural,
poluarea gravă a mediului poate afecta bunăstarea unei persoane și o
poate împiedica să se bucure de domiciliul ei, astfel încât să-i afecteze
viața privată și de familie, fără a-i pune, totuși, în mod serios, în pericol
sănătatea.233
IV. Dreptul la respectarea corespondenței ține, în principiu, de
viața privată a unei persoane, deși redactorii Convenției au preferat
menționarea lui expresă în textul art.8. În practica de aplicare a
Convenției el apare uneori invocat distinct, alteori este alăturat dreptului
la viață privată și/sau dreptului la viață familială. Curtea a decis că
atunci când o comunicare între doi membri ai aceleiași familii este
interceptată, ne aflăm în fața unei duble ingerințe: atât în privința
dreptului la viață de familie, cât și în privința dreptului la corespondență.
Curtea a menționat că există „corespondență” în sensul art.8 în toate
situațiile în care două sau mai multe persoane schimbă, pe orice cale ar
fi, pe orice suport, un mesaj sau o idee. Noțiunea de „corespondență”
cuprinde atât comunicarea scrisă, cât și cea electronică sau pe cale radio-
telefonică, iar în zilele noastre se adaugă și comunicarea prin mijloace
electronice.

230
Gomien D. op.cit., p.70.
231
Bîrsan C. op.cit., p.691.
232
Gomien D. op.cit., p.69.
233
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.290.
110
Instanța europeană a decis că toate comunicațiile telefonice, prin fax
ori prin poșta electronică, sunt cuprinse în noțiunea de „viață privată” și
de „corespondență”, în sensul art.8. Ingerința autorităților statale în
exercițiul acestui drept constă în interceptarea, pe orice cale, a
comunicării de orice fel.234
Art.8 ocrotește toate tipurile de corespondență. În privința
corespondenței scrise, accentul s-a pus pe corespondența deținuților,
care este supusă riscului de a fi interceptată în mod ilegal sau cenzurată
de autorități. Curtea a stabilit că art.8 este încălcat dacă există un simplu
obstacol pentru posibilitatea de a coresponda sau în caz de confiscare a
acelei corespondențe. S-a stabilit chiar și o prezumție de cauzalitate:
dacă statul nu poate dovedi că scrisorile destinate deținuților le-au
parvenit, atunci art.8 este încălcat.235
Curtea a declarat că dreptul unui prizonier la necenzurarea
corespondenței sale cu un avocat sau un organ judiciar în nici un caz nu
trebuie încălcat, deoarece este principalul mod prin care un individ poate
pleda pentru drepturile sale. Totuși, Curtea a autorizat statul să treacă la
anumite restricții privind corespondența fără caracter juridic, în măsura
în care se înfățișează prezența într-o anumită închisoare a unor deținuți
periculoși, a unor practici comerciale ilegale sau a altor aspecte
asemănătoare.236
Corespondența prin intermediul mijloacelor de telecomunicație a
creat dificultăți în ceea ce privește modul în care sunt practicate
ascultările telefonice. Curtea a admis astfel de ascultări doar atunci când
ingerința este necesară într-o societate democratică pentru siguranța
națională, apărarea ordinii și prevenirea săvârșirii de infracțiuni. În
cauza Malone c. Regatului Unit (1984), practica înregistrării numerelor
de apel, a orei și duratei apelurilor de către poștă și comunicarea
acestora poliției a fost considerată o încălcare a art.8. În cauzele
Hewitson c. Regatului Unit (2003) și Chalkley c. Regatului Unit (2003),
instalarea unui dispozitiv de ascultare a convorbirilor, în cadrul unei
234
Bîrsan C. op.cit., p.673-674.
235
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.177.
236
Gomien D. op.cit., p.70.
111
proceduri penale, a constituit o violare a art.8, deoarece, la data
instalării, nu exista un cadru legal care să reglementeze această
materie.237
S-a pus problema protecției corespondenței electronice la locul de
muncă. Deși, în majoritatea cazurilor, angajatul primește și trimite
corespondența personală folosind computerul angajatorului, conținutul
textelor cu caracter privat ar trebui ocrotite, cu condiția ca aceste mesaje
să fie marcate în acest scop. În cauza Copland c. Regatului Unit (2007),
Curtea a recunoscut dreptul unui salariat la respectul vieții private la
locul de muncă. În speță, colectarea și păstrarea de către angajator a unor
informații personale despre angajat, fără știrea acestuia, informații
privind folosirea telefonului, a e-mail-ului și a Internetului, în timpul
programului de lucru, au constituit o ingerință în dreptul salariatului la
viață privată. Pentru că ingerința nu este prevăzută de lege, Curtea a
constatat violarea art.8 fără a mai stabili dacă urmărea sau nu un scop
legitim și dacă era necesară într-o societate democratică.238
V. Restrângerile aduse dreptului la respectul vieții private și de
familie.
Potrivit art.8 alin.(2) nu este admis amestecul unei autorităţi publice
în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este
prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.
Rezultă că o acțiune a statului, care aduce atingere dreptului
persoanei la respectul vieții private, trebuie să îndeplinească regula
triplului test: ingerința să fie prevăzută de lege; ingerința să fie
necesară într-o societate democratică și ingerința să aibă un scop
legitim. Aceste trei condiții trebuie privite în strânsă corelație, în mod
special ultimele două. Măsurile luate pentru atingerea scopului legitim
pot limita dreptul persoanei la respectul vieții sale private numai dacă
237
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.177-178.
238
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.178-179.
112
sunt necesare într-o societate democratică. Totodată, neîndeplinirea unei
obligații pozitive a statului, care a dus la limitarea dreptului la respectul
vieții private și de familie, poate constitui o violare a art.8 al
Convenției.239
Menționăm că aceste drepturi sunt denumite condiționale, având în
vedere împrejurarea că pot cunoaște anumite limitări. Este permisă
ingerința unei autorități publice în limitele prevăzute de lege și dacă
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a
țării, apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătății sau a moralei publice, ori protejarea drepturilor și intereselor
altor persoane.240

2.2.8. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie


Art.9 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la libertatea
de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de
a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi
manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în
public sau în particular, prin cult, învățământ, practici şi îndeplinirea
ritualurilor.
Termenii „gândire”, „convingere”, „conștiință” și „religie” pot
acoperi o gamă întreagă de activități intelectuale și spirituale. De aceea,
plângerile referitoare la încălcarea art.9 sunt analizate cu o deosebită
grijă, pentru a determina dacă o anumită convingere, act sau manifestare
se încadrează în dispozițiile acestuia.
Drepturile la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie sunt
larg exersate în inima și mintea individului, ele devin cunoscute doar
atunci când omul își manifestă gândurile și credința. Astfel, o
manifestare anumită poate ridica probleme în legătură cu libertatea de
exprimare (art.10) sau alt articol din CEDO. Atunci când un caz a ridicat

239
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.179-180.
240
Bîrsan C. op.cit., p.693-694.
113
întrebări în legătură cu art.9 și alte articole, examinarea a fost
întotdeauna limitată la încălcările celorlalte articole.241
Garantarea libertății de gândire, de conștiință și de religie
presupune, în primul rând, obligația negativă în sarcina autorităților
statale de a nu întreprinde nici un fel de acțiuni sau de a nu li se putea
reproșa nici o omisiune de natură a restrânge exercițiul efectiv al acestor
libertăți. Asemenea restrângeri sunt permise numai în limitele strict
determinate de art.9 alin.(2) din CEDO și numai în privința libertății de
conștiință și de religie, nu și în privința libertății de gândire.
Cu referire la libertatea de religie, statul poate fi ținut la anumite
obligații pozitive care constau în adoptarea unor măsuri ce au ca scop
evitarea producerii unei situații în care o persoană să fie perturbată în
exercițiul unui cult prin activitatea altei persoane. Mai mult, înșiși
particularii sunt obligați de a respecta libertățile apărate prin art.9
alin.(1) din CEDO.242
Curtea a decis că o biserică, în calitatea ei de persoană juridică,
poate exercita drepturile consfințite de art.9. Același drept este
recunoscut unei asociații cu scop religios și filozofic sau unui organ
ecleziastic. În schimb, o persoană morală cu scop lucrativ care nu apare
ca o comunitate religioasă ori filozofică, ci ca o entitate juridică ce
urmărește a asigura realizarea de profit de către acționarii ei nu se poate
bucura sau prevala de drepturile definite de art.9. La fel, nici asociatul ce
deține majoritatea părților sociale și nici directorul unei societăți
comerciale nu pot pretinde a fi victime ale unei încălcări a dispozițiilor
art.9 prin supunerea societății la obligația de plată a unui impozit de cult.
Totuși, libertatea de gândire, ca drept absolut, ține numai de sfera
intimă a individului și nu poate fi invocată de către o persoană juridică
cu scop nepatrimonial, oricare i-ar fi domeniul de activitate.243
Cele trei noțiuni care formează obiectul protecției art.9 sunt strâns
legate între ele. Protecția libertății gândirii vizează interdicția oricărui
tip de îndoctrinare, de impunere a unei ideologii, acțiune specifică
241
Gomien D. op.cit., p.71.
242
Bîrsan C. op.cit., p.735-736.
243
Bîrsan C. op.cit., p.732-733.
114
regimurilor totalitare. Recunoașterea libertății gândirii este o marcă a
statului democratic, aceasta atrăgând după sine și protecția libertății
religioase. Recunoașterea libertății conștiinței creează obligația statului
de a nu exercita nici un fel de constrângere la nivelul conștiinței
individului. Art.9 protejează „forul interior” al persoanei, adică acele
domenii ale convingerilor strict personale și actele strâns legate de
acestea. Totuși, acest articol nu protejează orice comportament social
bazat pe anumite convingeri, spre exemplu, refuzul persoanei de a achita
impozite din motive de conștiință. La fel, acest articol nu îndreptățește
persoana să invoce motive de conștiință pentru a se sustrage unor
obligații impuse de lege. Libertatea religiei contribuie la formarea
identității credincioșilor și a concepției lor despre viață. De aceea, sfera
acestei libertăți se răsfrânge și asupra altor dispoziții ale Convenției:
libertatea de exprimare, respectul pentru viața privată și familială,
libertatea de întrunire și de asociere, dreptul la instruire, nediscriminarea
etc.244
Încălcarea clauzei libertății de religie a fost constatată în cauza
Kokkinakis c. Greciei (1993), unde Curtea a stabilit că guvernul nu a fost
în stare să demonstreze că reclamantul, care a fost condamnat pentru
prozelitism (prozelit semnifică păgân convertit la iudaism), a folosit
metode inadecvate în discuție despre convingerile sale religioase cu alte
persoane. O altă încălcare a fost stabilită în cauza Monoussakis și alții c.
Greciei (1996), în care reclamanții au fost condamnați pentru
întemeierea unei case de rugăciuni fără a avea autorizația cuvenită din
partea guvernului. Curtea a subliniat că în ciuda încercărilor comune ale
reclamanților de a obține autorizația necesară, autoritățile responsabile
au amânat pe un termen nelimitat luarea acestei decizii. Astfel,
condamnarea penală pentru încercările nereușite ale reclamanților de a
satisface formalitățile legale constituie o încălcare a art.9.245 În această
cauză, Curtea a remarcat faptul că autoritățile grecești se folosiseră de
dispozițiile legii cu privire la înființarea unui loc de rugăciuni pentru a

244
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.182.
245
Gomien D. op.cit., p.69.
115
impune condiții rigide sau chiar prohibitive asupra practicării religiei de
către Martorii lui Iehova.246
O serie de cereri s-au referit la lipsa de respect din partea statelor
pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar din motive de conștiință.
Comisia a respins toate cererile de acest fel, bazându-se pe prevederile
art.4 care oferă posibilitatea ca serviciul militar să fie obligatoriu. De
aceea, în țările în care serviciul militar este obligatoriu, art.9 nu impune
existența unui serviciu civil alternativ. Respectiv, într-un stat în care
există un asemenea serviciu alternativ, o persoană nu se poate opune
îndeplinirii acestuia prin invocarea art.9.247 Astfel, încălcarea clauzei
libertății de conștiință sau de religie nu a fost constatată atunci când
Elveția a aplicat o pedeapsă penală unui bărbat ce refuza să-și
îndeplinească serviciul militar și nici atunci când Republica Federativă
Germană a refuzat să scutească reclamantul de îndeplinirea serviciului
civil înlocuitor al celui militar.248
Art.9 alin.(1) recunoaște fiecărei persoane libertatea de a decide
modul în care înțelege să-și manifeste religia sa sau convingerile pe care
și le-a format în cele patru moduri enumerate: cult, învățământ, practici
și îndeplinirea unor ritualuri. Noțiunea de „cult” are în vedere serviciile
practicate de cultele religioase, oricare ar fi acestea, independent de
numărul credincioșilor care au aderat la ele sau de răspândirea lor
geografică pe teritoriul unui stat. Termenul „învățământ” nu privește
educația școlară ca atare, care este protejată de art.2 din Protocolul 1, dar
are în vedere învățământul religios conceput ca posibilitatea desfășurării
unei activități de formare și răspândire a unui cult determinat.
„Practicile și îndeplinirea unor ritualuri” privesc un anumit
comportament religios exteriorizat prin participarea la oficii, procesiuni
sau prin purtarea îmbrăcămintei specifice.249
Art.9 alin.(2) prevede că libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,

246
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.297.
247
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.299.
248
Gomien D. op.cit., p.73-74.
249
Bîrsan C. op.cit., p.747-748.
116
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau
a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Atâta vreme cât gândirea, concepțiile religioase, conștiința
privitoare la anumite valori personale sau sociale rămân în forul interior
al individului, ele nu au cum să fie supuse unor limite din partea
autorităților statale. Însă, alta este situația manifestărilor exterioare ale
conștiinței sau/și ale religiei. Curtea a decis că un stat poate, în mod
legitim, să se considere îndreptățit a lua măsuri prin care să reprime
anumite forme de comportament, inclusiv comunicarea de informații și
de idei ce apar ca incompatibile cu respectarea libertății de gândire, de
conștiință și de religie a altei persoane.
Pentru ca o ingerință a statului în exercițiul libertății de manifestare
a religiei și a convingerilor să apară ca justificată, ea trebuie să fie
conformă regulii „triplul test”, adică să îndeplinească condițiile înscrise
în art.9 alin.(2) din CEDO:
a) să aibă o bază legală, adică să fie prevăzute în legea națională.
Expresia „prevăzută de lege”, care figurează în art.8-11 din CEDO,
impune nu numai simpla existență a unor reglementări, ci privește însăși
calitatea legii în cauză, care trebuie să fie suficient de accesibilă și
previzibilă.250
b) să corespundă unui scop legitim, dat de protecția ordinii,
siguranței, sănătății publice ori de protejarea drepturilor altor persoane.
c) să se dovedească a fi necesare într-o societate democratică,
adică într-o societate bazată pe pluralismul ideilor și convingerilor, a
toleranței tuturor religiilor și curentelor de opinie, în care dezbaterea
concepțiilor diferite despre lume și viață are loc într-un cadru dat de
neutralitatea autorităților statale în materie.
Curtea a arătat că în domeniul delicat al stabilirii raporturilor între
comunitățile religioase și stat, acesta din urmă beneficiază de o largă
marjă de apreciere, întinderea și limitele ei având a fi examinate de către
Curte prin prisma interesului major al menținerii unui veritabil pluralism

250
Bîrsan C. op.cit., p.752.
117
religios, inerent noțiunii de societate democratică, prin luarea în
considerare a ansamblului cuprinsului dosarului supus examinării ei. 251
În cauza Mitropolia Basarabiei ș.a. c. Moldovei (2001), prin
nerecunoașterea Mitropoliei Basarabiei, statul și-a încălcat obligația de
neutralitate și imparțialitate privind aprecierea asupra legitimității
credințelor religioase, iar ingerința nu a fost proporțională cu scopurile
declarate de guvern – integritatea teritorială și apărarea păcii sociale și a
înțelegerii între credincioși.
În cauza Igors Dmitrievs c. Letoniei (2006), refuzul autorităților
penitenciare și apoi al instanței de a-i permite reclamantului participarea
la slujba religioasă desfășurată în capela închisorii, pe motiv că în acest
cadru nu se putea realiza separarea sa, în calitate de arest preventiv, de
deținuții condamnați, a constituit o violare a art.9 pentru că ingerința nu
era prevăzută de legislația în vigoare în epoca faptelor.252
Curtea a refuzat să accepte argumentul că, deoarece gândirea și
limbajul sunt atât de strâns legate, orice restricție a unui stat impusă
utilizării unei limbi alese de către individ constituie un amestec în
libertatea de gândire în sensul art.9. Însă, în cauza Arrowsmith c.
Regatului Unit (1978), Curtea a găsit legitim amestecul statului pentru a
asigura securitatea națională și a preveni dezordinea în cadrul armatei,
dispunând urmărirea și condamnarea reclamantei care distribui-se
soldaților manifeste care îi îndemnau să nu accepte efectuarea
serviciului militar în Irlanda de Nord, încurajându-i să refuze acest lucru
pe motive de conștiință.253

2.2.9. Libertatea de exprimare


Art.10 alin.(1) din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de
251
Bîrsan C. op.cit., p.755-756.
252
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.190.
253
Gomien D. op.cit., p.72.
118
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de
autorizare.
Importanța libertății de exprimare este considerabilă, ea este
fundamentul esențial al unei societăți democratice și una din condițiile
primordiale ale progresului și împlinirii fiecăruia. În scopul unei
protecții eficiente a libertății de exprimare, statul nu are doar o obligație
generală negativă de a se abține de la orice îngrădire a acesteia, dar și
obligații pozitive, de acțiune. Astfel, statul trebuie să asigure libera
circulație a informațiilor, să vegheze menținerea caracterului pluralist al
informației, iar informația trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice
sau prin orice alte forme de expresie.
Sfera protecției art.10 se întinde asupra tuturor formelor de
exprimare (prin cuvânt scris sau vorbit, prin imagini sau gesturi ce
exprimă o idee sau prezintă o informație), asupra tuturor mijloacelor de
difuzare a informației sau expresiei (publicații, radio, TV, sisteme de
informare electronică). Totuși, unele tipuri de exprimare nu cad sub
protecția art.10, cum ar fi „discursul urii” (incitare la violență, ură rasială
sau religioasă). De aceea, este necesară stabilirea unui echilibru între
protecția libertății de exprimare și alte interese și valori, astfel încât orice
abuz în exercitarea acestui drept să fie sancționat.
Sub aspectul conținutului dreptului la libertatea de exprimare, acesta
cuprinde dreptul de a avea și de a-și exprima opinia, precum și dreptul la
informare.
Libertatea de opinie este protejată în strânsă legătură cu libertatea
de gândire și de conștiință (art.9). În practică, a apărut problema
libertății de opinie a unor categorii de persoane, în special a
funcționarilor publici, care, prin natura funcției lor, au o așa numită
obligație de neutralitate și de rezervă.254 Astfel, statul poate restrânge
dreptul la libertatea de exprimare a funcționarilor săi în măsura în care
punctele de vedere ale funcționarilor privesc sarcinile lor sau atribuțiile
profesionale. Spre exemplu, statul poate interzice unui profesor de
școală nonconfesională să-și manifeste convingerile religioase și morale

254
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.191-192.
119
particulare atunci când elevii săi sau alte persoane ar putea fi șocate sau
deranjate.255
Libertatea de opinie apare ca „forma clasică” a libertății de
exprimare și presupune ca nimeni să nu fie urmărit sau condamnat
pentru opiniile sale, deoarece posibilitatea pentru orice persoană de a
avea și de a exprima o opinie minoritară este o componentă esențială a
unei societăți democratice, care se întemeiază pe pluralism, pe toleranță
și pe spirit de deschidere.
Dacă libertatea de opinie nu are cum să fie limitată, pentru că o
opinie formată dar rămasă în gândirea autorului ei nu poate leza o
anumită valoare sau o anumită persoană, ca și manifestarea
convingerilor și a religiei apărată de art.9, exprimarea opiniei poate
forma obiectul unei limitări fie și pentru respectarea drepturilor
aparținând altor subiecte de drept, dar fără a se aduce atingere
respectului convingerilor care constituie punctul central al libertății de
gândire.
Exprimarea unei opinii semnifică formularea unei judecăți de
valoare cu privire la un anumit fapt social, care nu trebuie confundată cu
relatarea unor activități umane sau a unor împrejurări sau fapte ce se
petrec în viața de toate zilele. Această distincție prezintă relevanță atunci
când se pune problema unor eventuale probe în materie, în special în
ipoteza opiniilor exprimate prin presă.256
Libertatea de informare este cel mai important și cel mai invocat
element al libertății de exprimare. Statul are doar obligația de a nu
împiedica accesul la informații disponibile, care nu sunt confidențiale
sau secrete.
Cauza de referință în materia libertății de a primi și de a difuza
informații este Sunday Times c. Regatului Unit (1979). Curtea a arătat că
nu este protejat doar un drept de a exprima opinii și de a transmite
informații, ci și un drept independent al publicului de a primi aceste
informații.257 În această cauză a fost invocată prezumția că interesul
255
Gomien D. op.cit., p.86.
256
Bîrsan C. op.cit., p.778.
257
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.193.
120
general este mai bine servit când i se oferă publicului cele mai
cuprinzătoare informații cu putință.258
Art.10 privește nu doar conținutul informațiilor, dar și mijloacele
prin care acestea sunt transmise ori captate, deoarece orice eventuală
restricție adusă acestora este de natură să aducă atingere însuși dreptului
de a primi și de a comunica informații. Libertatea de informare
presupune și libertatea de recepționare a mesajelor transmise, de orice
natură ar fi acestea. Ea presupune dreptul de a primi, de a recepționa
toate informațiile transmise prin mass-media, mai ales cele de interes
general. În context, Curtea a menționat că garanțiile acordate presei au o
importanță cu totul deosebită, deoarece presa are rolul de a informa, de a
controla și de a relata despre toate domeniile de interes public, cum sunt
cele privitoare la responsabilități politice, la funcționarea instituțiilor și
serviciilor publice etc. La funcția presei de a difuza se adaugă dreptul
pentru public de a primi informații.259
Regimul autorizațiilor. În ultima sa teză, art.10 alin.(1) din CEDO
nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
La început, această prevedere a fost interpretată în mod restrictiv, în
favoarea unui control mai strict din partea statelor, dar ulterior s-a trecut
la o interpretare mai liberală. În contextul evoluției ideilor și
mentalităților, se impune tot mai mult dreptul la o informație pluralistă,
regimul de autorizații nu mai este considerat ca o excepție de la
principiul libertății de informare, ci mai mult ca o completare a
protecției acesteia. Rațiunea de a fi a acestui sistem era numărul limitat
al mijloacelor tehnice existente, ceea ce nu mai este de actualitate în
condițiile actuale ale progresului tehnic. Așadar, statul nu poate avea o
putere discreționară în această privință. El trebuie să acționeze în așa fel
încât să ocrotească libertatea informației, spre exemplu, să lupte
împotriva monopolului asupra mijloacelor de informare, care reduce

258
Gomien D. op.cit., p.78.
259
Bîrsan C. op.cit., p.781-782.
121
libertatea de alegere a cititorului, telespectatorului, ascultătorului,
precum reduce și pluralismul informațional și cultural.260
Curtea a decis că cea de a treia frază a art.10 alin.(1) tinde a preciza
că statele pot reglementa printr-un sistem de licențe organizarea
radiodifuziunii pe teritoriul lor, în special sub aspect tehnic. Marja de
apreciere rezervată statelor în cadrul unui regim de autorizații nu poate fi
limitată. Totuși, respingerea de către un stat a unei cereri de autorizare
nu trebuie să prezinte un caracter vădit arbitrar, chiar discriminatoriu,
contra principiilor enunțate în preambulul Convenției și drepturilor pe
care aceasta le recunoaște. Un regim de autorizare care nu ar respecta
exigențele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere, fără de
care nu există societate democratică, ar fi de natură să aducă o atingere
art.10 alin.(1) din CEDO.261
Restrângerile aduse libertății de exprimare. Potrivit art.10
alin.(2) din CEDO, executarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri
şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri
sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea
teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau
a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.
O primă problemă de interpretare apare în legătură cu noțiunea de
„îndatoriri și responsabilități”, care îi vizează, în principal, pe jurnaliști
și funcționarii publici. În cauza Jersild c. Danemarcii (1994), Curtea a
arătat că jurnaliștii de televiziune au responsabilități speciale, derivate
din natura efectelor imediate produse de comunicarea unor idei sau
informații pe această cale. În plus, jurnaliștii au obligația de cerceta și
verifica faptele expuse în articolele publicate.
În cauza Erdogdu și Ince c. Turciei (1999), Curtea a subliniat că
îndatoririle și responsabilitățile care însoțesc exercițiul libertății de
260
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.194.
261
Bîrsan C. op.cit., p.804-805.
122
exprimare de către profesioniștii media comportă semnificații speciale în
situații de conflict și tensiune. O atenție specială trebuie acordată
situațiilor în care este vorba de publicarea opiniilor unor reprezentanți ai
organizațiilor care recurg la violență împotriva statului, astfel media
riscă să devină un vehicul al diseminării discursului urii și al promovării
violenței.
Cele trei condiții cumulative, impuse oricărei limitări a libertății de
exprimare din partea autorităților, pentru a nu constitui o încălcare a
art.10, sunt:
a) Restrângerea să fie prevăzută de lege. Prevederea legală invocată
de către stat trebuie să fie identificabilă, precisă, previzibilă și
accesibilă. Ea trebuie să fie precis cunoscută, iar efectele încălcării
ei să fie previzibile pentru cei vizați.
b) Restrângerea să aibă un scop legitim. Este vorba de ocrotirea unor
interese și valori fundamentale într-o societate democratică,
enumerate expres și limitativ în art.10 alin.(2): securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de
informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti.
c) Restrângerea să fie necesară într-o societate democratică. Orice
măsură de limitare a libertății de exprimare trebuie să fie necesară
într-o societate democratică pentru îndeplinirea scopurilor
menționate. Pentru a determina existența unei asemenea necesități,
Curtea a aplicat criterii diferite de apreciere, în funcție de forma sau
categoria de exprimare pusă în discuție. În orice caz, criteriul
principal este cel al proporționalității ingerinței în raport cu scopul
legitim urmărit. Alte criterii pot fi: importanța interesului
exprimării, mediul și modul de comunicare a opiniilor și
informațiilor, marja de apreciere a statelor.262

262
Pentru detalii a se vedea: Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.195-200.
123
În legătură cu libertatea de exprimare a avocaților, Curtea a făcut
următoarele observații generale: „Dreptul avocaților la libertatea de
exprimare ridică probleme particulare. Statutul lor special le asigură o
poziție centrală în administrarea justiției, ca intermediari între justițiabil
și tribunale. O asemenea poziție explică restricțiile generale aplicate
conduitei membrilor unui birou”.
În cauza Ezelin c. Franței (1991), un avocat francez a luat parte la o
manifestație publică împotriva unor decizii judiciare. Ordinul avocaților
i-a aplicat o sancțiune disciplinară în virtutea căreia acesta a fost
suspendat. Curtea a decis că ingerința era prevăzută de lege, decurgând
din reglementările speciale privind profesia de avocat, și urmărea scopul
legitim de prevenire a tulburărilor. Totodată, Curtea a considerat că
ingerința era disproporționată și nejustificată într-o societate
democratică, iar avocații nu trebuie descurajați, de teama unor sancțiuni
disciplinare, să-și exprime convingerile în asemenea circumstanțe.263

2.2.10. Libertatea de întrunire şi de asociere


Art.11 alin.(1) din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la
libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv
dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate
pentru apărarea intereselor sale.
Observăm că Convenția reglementează în același text două libertăți
esențiale, cea de întrunire și cea de asociere, aceasta din urmă
menționând în mod expres și libertatea sindicală, deși între ele există o
diferență majoră.264
I. Protecția libertății de întrunire, alături de libertatea de
exprimare, vizează schimbul de idei și manifestările colective ale
activității sociale și politice, prin dezbatere publică.265
Termenul „întrunire” desemnează o întâlnire a unor persoane ce
participă la examinarea sau la schimbul de idei și de opinii. Acest
termen desemnează grupări ceva mai neoficiale decât cuprinde termenul
263
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.308.
264
Bîrsan C. op.cit., p.859.
265
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.204.
124
„asociere”. Dreptul la întruniri pașnice acoperă atât întrunirile
particulare, cât și întrunirile publice care necesită respectarea unei
proceduri de autorizare pentru ca autoritățile să asigure caracterul pașnic
al întrunirii și nu pentru a exercita un amestec în realizarea acestui
drept.266
Dreptul la libertatea de întrunire pașnică este garantat oricărei
persoane care intenționează să organizeze o manifestare pașnică.
Posibilitatea unor contra manifestări violente sau posibilitatea
extremiștilor cu intenții violente, non-membri ai asociației
organizatoare, alăturați manifestației, nu pot justifica suprimarea acestui
drept. Chiar dacă există un risc real ca o defilare publică să se afle la
originea tulburării ca urmare a evenimentelor ce scapă de sub controlul
acestor organizații, o astfel de defilare nu iese, pentru acest unic motiv,
din câmpul de aplicare al art.11 alin.(1), dar orice restricție impusă unei
întruniri asemănătoare trebuie să fie conformă cu termenii alin.(2).267
Se poate întâmpla ca în timpul unei manifestații să se producă
ciocniri sau încălcări din partea unor elemente ostile ideilor sau
revendicărilor pe care urmărise să le promoveze. Totuși, participanții
trebuie să fie în stare să mențină manifestația fără să se teamă că ei vor fi
subiectul unor violențe fizice din partea adversarilor săi. O astfel de
teamă ar putea fi pasibilă cu împiedicarea asociațiilor sau a altor grupări
de a-și exprima liber ideile și părerile pe teme arzătoare din viața
societății. Într-o democrație dreptul de a contra-manifesta nu ar putea
merge până într-acolo încât să polarizeze exercitarea a însuși dreptului
de a manifesta. În consecință, o libertate reală și efectivă de întrunire
pașnică nu se împacă doar cu simpla datorie a statului de a nu se
amesteca.268
Dacă statelor li se impune să adopte măsuri rezonabile și potrivite
scopului de a asigura desfășurarea pașnică a manifestărilor licite, acestea
nu trebuie garantate în mod absolut și statele se bucură de o mare
libertate de apreciere în alegerea metodei pe care o vor utiliza. În această
266
Gomien D. op.cit., p.91.
267
Gomien D. op.cit., p.92.
268
Gomien D. op.cit., p.93.
125
materie, statele își asumă o obligație de diligență și nu una de rezultat.
Curtea recunoaște dificultățile practice legate de întrunirile publice și
îngăduie statelor o anumită putere discreționară pentru a face față, fie
eliberându-se autorizația de manifestare, fie asigurând o protecție din
partea poliției pentru manifestațiile controversate, fie în alt mod.
Indiferent de dificultățile pe care un stat le poate avea în garantarea
dreptului la libertatea de reuniune pașnică, un individ nu poate fi
penalizat pentru participarea la reuniuni dacă nu a avut un comportament
inadecvat.269
II. Libertatea de asociere presupune dreptul indivizilor de a se
asocia în vederea protecției unor interese comune, prin formarea unor
entități colective. 270
Termenul „asociere” presupune o grupare liber consimțită în
vederea atingerii unui scop comun. O asociere este mai formală și mai
organizată decât o întrunire.271 Ea poate avea o durată nelimitată sau
limitată în timp. De asemenea, ea poate avea personalitate juridică.272
În practică, s-a pus problema dacă partidele politice intră sub
incidența art.11. Curtea a dat un răspuns pozitiv, arătând că partidele
reprezintă o formă de asociere esențială pentru buna funcționare a unei
democrații. De asemenea, asociațiile ce au ca scop promovarea unor
interese culturale, sociale, educaționale, intră în categoria protejată de
art.11.273
Libertatea de asociere pe care o garantează art.11 cuprinde și
aspectul ei negativ, adică dreptul de a nu se asocia. Constrângerea unei
persoane, în sensul de a deveni membru al unei asociații, este de natură
să aducă atingere înseși substanței libertății de asociere consacrate de
art.11 și nu poate fi admisă. Mai mult, libertatea de asociere cuprinde și

269
Gomien D. op.cit., p.93-94.
270
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.204.
271
Gomien D. op.cit., p.94.
272
Bîrsan C. op.cit., p.864.
273
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.206.
126
dreptul de a nu declara apartenența sau neapartenența la o anumită
organizație.274
Toate statele europene legiferează apartenența obligatorie la
anumite instituții, mai ales impunând ca anumiți profesioniști să facă
parte dintr-un corp profesional. Curtea a considerat că o asemenea
apartenență nu reprezintă o formă de asociere în înțelesul art.11. Aceste
instituții reprezintă o formă de control public asupra profesiunii
respective, exercitat în interesul public, spre exemplu, în cazul medicinii
prin menținerea eticii medicale pentru protejarea sănătății publice, și, în
același mod, în cazul avocaților, medicilor veterinari și al inginerilor.275
III. Dreptul de a fonda și de a se alătura sindicatelor reprezintă
un aspect particular al libertății de asociere, menționat în mod special în
art.11. Noțiunea de libertate implică o măsură de libertate de alegere în
ce privește exercitarea ei. Curtea a stabilit că impunerea legală a unei
obligații de asociere la un sindicat, asociație etc. este disproporțională
scopului art.11.276
Curtea a arătat că, în economia Convenției, dreptul la libertatea de
asociere este o noțiune generală, pe când dreptul de a întemeia sindicate
și de a se afilia la cele existente este, mai degrabă, o componentă a
acestei noțiuni, decât un drept distinct; constituie un aspect particular al
manifestării libertății de asociere.277
Statul nu se poate amesteca în fondarea sindicatelor și nici în
afilierea la acestea. Or, dreptul de a constitui sindicate implică dreptul de
a stabili regulamente proprii, de a administra propriile afaceri, de a
instaura federații sindicale și de a adera la acestea. În consecință,
deciziile luate de sindicate în aceste domenii nu trebuie supuse unor
restricții și nici controlului de stat. Protecția oferită de art.11 este înainte
de toate îndreptată împotriva amestecului statului. Totuși, amestecul
statului poate fi necesar pentru a proteja individul împotriva oricărui
abuz din partea unei poziții dominante din partea sindicatelor. Un astfel

274
Bîrsan C. op.cit., p.865-866.
275
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.319.
276
Gomien D. op.cit., p.95.
277
Bîrsan C. op.cit., p.875.
127
de abuz s-ar putea produce, spre exemplu, atunci când excluderea nu a
fost conformă cu regulamentul sindicatului, când regulile nu erau total
nemotivate sau arbitrare, când consecințele excluderii au fost în mod
particular riguroase pentru cel interesat.278
IV. Limitele protecției libertăților de întrunire și de asociere.
Art.11 cuprinde în alin.(2) o dispoziție care conferă statelor puterea de a
restrânge exercitarea drepturilor garantate de alin.(1), exercitarea
acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea
care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei
ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol
nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor
drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai
administraţiei de stat.
În privința libertății de întrunire pașnică, restricțiile pot îmbrăca
forma unor cerințe de autorizare prealabilă sau a unor autorizații
condiționate. Curtea oferă statelor o largă marjă de apreciere: dacă
statelor li se impune să adopte măsuri rezonabile și adecvate scopului de
a asigura desfășurarea pașnică a manifestațiilor licite, acestea nu trebuie
garantate în mod absolut și statele se bucură de o mare liberate de
apreciere în alegerea metodei pe care o vor utiliza.
Restrângeri ale libertății de asociere pot fi impuse membrilor
forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat. Aceste restricții
speciale reamintesc restricțiile generale ce privesc drepturile
condiționale ale Convenției: trebuie să fie prevăzute de lege și să
îndeplinească celelalte condiții impuse de art.11 alin.(2).279
Ca instanță internațională de control al respectării drepturilor și
libertăților prevăzute de Convenție de către autoritățile naționale, Curtea
a precizat că validarea unor asemenea restricții poate fi făcută numai
dacă în situația concretă în care ele au fost adoptate s-au dovedit a fi

278
Gomien D. op.cit., p.98.
279
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.207.
128
proporționale cu scopul urmărit, anume protejarea valorilor enumerate
de art.11 alin.(2) din CEDO.280

2.2.11. Dreptul la căsătorie


Art.12 din CEDO prevede că începând cu vârsta stabilită prin lege,
bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie
conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui
drept.
Pe lângă dreptul la viață privată și de familie, Convenția garantează
distinct și dreptul la căsătorie. Or, dreptul la respectarea vieții private,
garantat de art.8 din CEDO, nu cuprinde ansamblul problemelor ce se
pot pune în legătură cu exercitarea dreptului la căsătorie. Dreptul la
respectarea vieții familiale presupune prin el însușii existența unei
familii, indiferent de modul în care ea este concepută – ca o legătură de
drept sau o relație de fapt, monoparentală sau fără copii etc., dar nu
protejează simpla dorință de a întemeia o familie.
Art.12 protejează un drept fundamental pentru un bărbat și o femeie,
acela de a se căsători și de a întemeia o familie, conform dispozițiilor
legilor naționale ale statelor contractante, iar exercițiul acestor drepturi
produce consecințe de ordin personal, social și juridic. Întrucât
Convenția nu conține dispoziții privitoare la limitele dreptului la
căsătorie și la întemeierea unei familii, acestea sunt prevăzute în legile
naționale, care semnifică, de regulă, necesitatea îndeplinirii anumitor
condiții de fond și de formă la căsătorie. Primele privesc în special
publicitatea și celebrarea căsătoriei, iar celelalte au în vedere îndeosebi
capacitatea, consimțământul și unele impedimente la căsătorie. În orice
caz, aceste condiții nu trebuie să restrângă exercițiul dreptului la
căsătorie în așa fel încât el să fie golit de însăși substanța sa.281
Având în vedere că exercitarea dreptului la căsătorie se realizează în
condițiile prevăzute de legea națională în materie, art.12 impune statelor
o obligație pozitivă esențială, cu caracter general, anume aceea de a

280
Bîrsan C. op.cit., p.885.
281
Bîrsan C. op.cit., p.903-904.
129
reglementa condițiile exercițiului acestui drept, la care pot fi adăugate
alte obligații pozitive concrete pentru unele situații speciale.282
Deși titlul art.12 este enunțat ca reglementând „dreptul la căsătorie”,
în realitate, lectura lui atentă duce la concluzia că articolul în discuție
proclamă două drepturi strâns legate între ele: dreptul la căsătorie și
dreptul de a întemeia o familie, ultimul fiind intim legat de primul.283
I. Dreptul la căsătorie vizează căsătoria tradițională între două
persoane de sex biologic diferit. Curtea a acceptat existența unui drept al
transsexualilor operați, însă nu a recunoscut acest drept și în cazul
homosexualilor.
O problemă interesantă este cea a recunoașterii căsătoriei, întrucât
legile civile ale unor state nu recunosc decât validitatea căsătoriei civile
celebrată cu respectarea anumitor formalități. În această privință, Curtea
a admis că statele se bucură de o largă marjă de apreciere.
Nu constituie încălcări ale dreptului la căsătorie limitările fondate pe
lipsa capacității sau consimțământului, interdicția căsătoriei minorilor
sub o anumită vârstă, interdicția căsătoriei persoanelor afectate de
deficiențe mintale care le-ar putea afecta consimțământul etc.
Art.12 nu garantează dreptul de a divorța sau de a se recăsători. În
cauza Berlin c. Luxembourg (2003), Curtea nu a susținut argumentele
reclamantului, potrivit cărora durata excesivă a procedurii de divorț l-ar
fi împiedicat să-și reorganizeze viața familială, recăsătorindu-se. Curtea
a reamintit că protecția art.8 se aplică unei familii existente și nu uneia
eventuale. În cauza F. c. Elveției (1987), Curtea a considerat ca fiind o
violare a art.12 interdicția temporară (pe o perioadă de trei ani), ca
urmare a unei sancțiuni civile, de a se căsători după al treilea divorț.284
Textul analizat utilizează singularul „bărbatul și femeia”, ceea ce
este în afara oricărei îndoieli că se garantează dreptul la o căsătorie
monogamă, excluzând prin însăși cultura statelor contractante
poligamia.

282
Bîrsan C. op.cit., p.907.
283
Bîrsan C. op.cit., p.906.
284
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.169-170.
130
Cât privește efectele căsătoriei, acestea sunt prevăzute de legea
națională. Ele se pot produce și pe alte planuri decât cel al dreptului
familiei, cum ar fi cel fiscal. Spre exemplu, Curtea a decis că o legislație
ce prevede impozite mai mari pentru un cuplu căsătorit decât pentru un
cuplu care trăiește în concubinaj nu constituie o ingerință în exercițiul
dreptului garantat de art.12 din CEDO.285
II. Dreptul de a întemeia o familie vizează dreptul de a avea copii,
însă aceasta nu implică posibilitatea de a procrea oricând, putând exista
limitări ale acestui drept, spre exemplu, restricționarea dreptului unui
deținut de a întreține relații intime cu soția. În cauza Dickson c.
Regatului Unit (2006), Curtea a susținut hotărârile instanțelor britanice
privind neacordarea dreptului unui deținut de a avea acces la facilitățile
necesare pentru o însămânțare artificială (singura modalitate de a
procrea, ținând cont de vârsta soției). În motivarea hotărârii sale, Curtea
a arătat că atitudinea autorităților naționale a avut în vedere grija de a se
asigura încrederea publicului în sistemul penal, precum și faptul că
viitorul copil ar fi petrecut cea mai mare parte a copilăriei în absența
tatălui și fără sprijinul financiar al acestuia.
Numărul copiilor dintr-o familie nu poate face obiectul unor
limitări. Totodată, art.12 nu impune obligația statului de a acorda
alocații pentru copii și alte ajutoare de acest fel. La fel, se exclude orice
măsură de planificare forțată: contracepție, avort sau sterilizare forțată.
Nu constituie încălcări ale acestui drept campaniile informative ale
statelor privind planificarea familială și de promovare a unor metode
contraceptive, atâta timp cât ele nu conțin nici un element de
constrângere.286
Curtea a declarat că, o „familie” ia naștere în urma unei căsătorii
legitime și, în mod normal, un cuplu căsătorit coabitează, iar „dreptul de
a întemeia o familie” nu poate fi deloc conceput fără acela de a trăi
împreună.287

285
Bîrsan C. op.cit., p.912.
286
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.170.
287
Gomien D. op.cit., p.68.
131
Dreptul la întemeierea unei familii, deși strâns legat de cel la
căsătorie, nu este condiționat de acesta. Un cuplu care nu poate procrea
sau crește copii nu are a fi lipsit de dreptul la căsătorie. În orice caz,
conținutul dreptului de a întemeia o familie este dat de dreptul de a avea
copii, de a procrea, precum și de dreptul de a adopta copii.
Confruntată cu problema de a se ști dacă o persoană necăsătorită ar
putea să adopte un copil, întemeind astfel o familie, Curtea a răspuns în
sens negativ. Astfel, ea a decis că dreptul de a fonda o familie implică
existența unui cuplu și nu are în vedere adopția făcută de o persoană
necăsătorită.288
III. Limitări ale dreptului la căsătorie. Împrejurarea că art.12 din
CEDO nu conține un al doilea paragraf similar ar.8-11, care prevăd
limitele exercițiului drepturilor și libertăților garantate de aceste texte,
nu poate conduce la concluzia caracterului absolut al dreptului la
căsătorie și la întemeierea unei familii. Limitele exercițiului lui sunt date
de trimiterea făcută de Convenție la dispozițiile legii naționale în
materie. Este rațiunea pentru care marja de apreciere recunoscută
statelor contractante în acest domeniu este mult mai largă decât în cazul
celorlalte drepturi și libertăți condiționale amintite.
În măsura în care se va pune o problemă privitoare la viața familială
sau viața privată a soților, vor deveni aplicabile dispozițiile art.8 din
CEDO, cu limitele pe care acest text le impune exercițiului drepturilor
pe care le reglementează.
Oricare ar fi natura restricțiilor adoptate de state în privința punerii
în valoare a acestui drept, Curtea a decis că ele nu trebuie să-l restrângă
sau să-l reducă în așa fel încât dreptul la căsătorie și dreptul la
întemeierea unei familii să fie atins în însăși substanța sa. Spre exemplu,
în contextul luptei împotriva imigrației ilegale, Curtea a recunoscut
dreptul statelor contractante de a adopta măsuri împotriva încheierii unor
căsătorii fictive, care au ca scop eludarea prevederilor legilor naționale
în domeniu.

288
Bîrsan C. op.cit., p.913-914.
132
Deși dreptul la căsătorie și dreptul la întemeierea unei familii este
strâns legat de dreptul la viață privată și de familie prevăzut de art.8, în
art.12 nu se conține nici o prevedere asemănătoare celor cuprinse în art.8
alin.(2). De aceea, Curtea a decis că în examinarea unei cauze pe terenul
art.12 din CEDO ea nu mai poate utiliza criteriile „necesității” și „nevoii
sociale imperioase” utilizate în art.8. Însă, prin raportare la marja de
apreciere recunoscută statelor în materie, Curtea va examina dacă o
eventuală ingerință a autorităților statale în exercitarea dreptului unei
persoane la a se căsători și a-și întemeia o familie a fost arbitrară ori
disproporționată.289

2.2.12. Dreptul la un recurs efectiv


Art.13 prevede că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi
recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se
adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea
s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor
lor oficiale.
Acest text este inaplicabil atunci când încălcarea invocată iese din
domeniul de aplicare a Convenției, adică nu privește un drept pe care îl
protejează. Art.13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs
efectiv ce permite să fie invocate drepturile și libertățile Convenției, așa
cum aceasta le consacră, iar referirea la protocoalele sale adiționale
apărând ca implicită. Dreptul garantat de art.13 nu are o existență
autonomă/independentă, el poate fi invocat numai în legătură cu un alt
drept convențional.290
Protecția oferită de art.13 se extinde asupra oricărei persoane care,
conform unei plângeri plauzibile, poate dovedi că i-au fost încălcate
drepturile și libertățile prevăzute de Convenție. 291
Art.13 impune statelor, în primul rând, obligația pozitivă de a crea
căi procedurale generale pentru a-și vedea reparate prejudiciile
provocate de eventualele încălcări ale unor drepturi. Spre exemplu, în
289
Bîrsan C. op.cit., p.914-916.
290
Bîrsan C. op.cit., p.927.
291
Gomien D. op.cit., p.123.
133
cauza Kudla c. Poloniei (2000), Curtea a stabilit că art.13 garantează un
recurs efectiv în fața unei instanțe naționale care să permită plângerea
împotriva neîndeplinirii obligației impuse de art.6 alin.(1) privind
soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Interpretarea posterioară
acestei hotărâri permite Curții de a transfera spre instanțele interne
plângerile privind termenul rezonabil.292
Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie, în
concepția instanței europene, o încălcare a acestei obligații, deci a
dispozițiilor Convenției. Astfel, în cauza Rotaru c. României (2000),
Curtea a constatat că legislația națională nu permitea contestarea
deținerii de către autoritățile statale de date privitoare la viața privată a
unei persoane sau a veracității conținutului lor. În speță, Curtea
argumentând că deținerea unor asemenea date semnifică încălcarea
dreptului la viață privată, a ajuns la concluzia că absența unui recurs
împotriva acestei încălcări este contrară dispozițiilor art.13 din
CEDO.293
Noțiunea de „instanță națională” are a fi înțeleasă ca fiind sinonimă
cu cea de „autoritate națională”, care poate fi atât organ jurisdicțional,
cât și nejurisdicțional.294 Această noțiune nu presupune cu necesitate
existența unui recurs în fața unei autorități judecătorești, poate fi vorba
de Ombudsman, de autorități legislative (o comisie parlamentară) sau
executive (un director de închisoare). Însă, în unele cazuri, eficacitatea
recursului poate depinde de independența și imparțialitatea instanței în
fața căreia poate fi exercitat, de puterile și garanțiile pe care le prezintă.
În plus, mai trebuie îndeplinită cerința ca instanța națională să se poată
pronunța printr-o decizie cu caracter obligatoriu. De exemplu, o
autoritate care poate emite doar avize nu se va încadra în cerințele
art.13.295
Potrivit Curții, termenul „recurs” cuprinde orice procedeu prin care
un act constitutiv al unei violări a Convenției este supus unei instanțe

292
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.211.
293
Bîrsan C. op.cit., p.933-934.
294
Bîrsan C. op.cit., p.930.
295
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.213-214.
134
competente, pentru a se obține, după caz, încetarea violării, anularea ori
modificarea actului sau repararea pagubei. El nu desemnează procedeul
prin care se obține o nouă decizie într-un litigiu în care o autoritate s-a
pronunțat deja.
Cât privește caracterul „efectiv” al recursului, acesta se apreciază de
la caz la caz. De regulă, va fi considerat efectiv un recurs care nu are
doar o existență în fapt, dar care este accesibil și adecvat. Trebuie
precizat că un recurs nu devine inaccesibil doar pentru că exercițiul său
este supus unor modalități sau condiții specifice, cum ar fi impunerea
unor termene sau plata unor taxe de timbru. Un recurs adecvat
presupune organizarea exercitării sale în așa fel încât să permită
invocarea unei violări a unui drept prevăzut în Convenție. Însă,
caracterul adecvat al recursului nu presupune și existența unei certitudini
cu privire la obținerea unui câștig de cauză în urma exercitării lui.296
Atunci când o persoană invocă ineficacitatea recursurilor interne,
Curtea a hotărât că guvernele pârâte trebuie să prezinte dovada aplicării
lor în cazuri similare. În cauza Leander c. Suediei (1987), Curtea a
declarat că termenul „recurs” poate, de fapt, cuprinde un „complex de
recursuri”.297
În concepția jurisdicției europene, caracterul efectiv al recursului
privește și asigurarea executării hotărârii instanței naționale care a
constatat o asemenea încălcare. Or, recursul trebuie să fie efectiv atât în
teorie, cât și în practică.298

2.2.13. Interzicerea discriminării


Art.14 prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute
de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire
bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

296
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.212-213.
297
Gomien D. op.cit., p.124.
298
Bîrsan C. op.cit., p.936.
135
Dreptul de a nu fi supus nici unei discriminări este derivat din
principiul general al egalității tuturor ființelor umane. Interpretând literal
textul Convenției, art.14 nu are o existență independentă. Discriminarea
este interzisă atunci când ea este practicată asupra unui drept sau
libertate consacrate de textul Convenției. Art.14 nu adaugă la lista
drepturilor, ci le întărește protecția. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că
este posibilă o aplicare oarecum autonomă a art.14.299
Principiul nondiscriminării nu are aceeași amploare și același
impact în reglementarea art.14 din Convenție ca în instrumentele ONU
de protecție a drepturilor omului (Carta ONU, art.26 al Pactului
internațional privind drepturile civile și politice), care prevăd o protecție
explicită împotriva discriminării în toate domeniile reglementate de
legea unui stat. Art.14 protejează individul împotriva discriminării doar
în legătură cu drepturile și libertățile prevăzute de Convenție.300
Textul art.14 a fost completat prin Protocolul nr.12 la Convenție,301
care prevede interdicția generală a discriminării, cu scopul de a înlătura
dependența sau paralelismul art.14 de celelalte articole care garantează
alte drepturi.302
Noțiunea de „discriminare” nu este definită de Convenție, dar
Curtea a formulat ideea unui test aplicabil situațiilor de diferențiere.
Astfel, principiul egalității de tratament este încălcat dacă distincția
făcută nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Trebuie identificat un
scop legitim al diferenței de tratament, precum și o relație rezonabilă de
proporționalitate între tratamentul propriu-zis și scopul urmărit.
Conform unor hotărâri ale Curții, o diferență de tratament fiscal între
rezidenți și non-rezidenți este nejustificată (cauza Darby c. Suediei
(1990)), iar diferența de tratament între adulți și minori pentru detenția
provizorie este justificată (cauza Bouamar c. Belgiei (1988)). Impunerea
unei taxe în mod diferențiat pe criteriul sexului nu este justificată (cauza
Schmidt c. Germaniei (1994)), la fel, diferența nejustificată de tratament

299
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.217.
300
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.215.
301
Republica Moldova nu a ratificat Protocolul nr.12.
302
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.218.
136
în plata pensiilor (cauza Buchen c. Republicii Cehe (2002)) constituie o
violare a art.14.303
Noțiunea de discriminare înglobează, de obicei, cazurile în care un
individ sau un grup se vede, fără vreo justificare anume, mai puțin bine
tratat decât altul, chiar dacă în Convenție nu este prevăzut un tratament
mai favorabil.304
În literatura de specialitate s-a susținut că dreptul recunoscut de
art.14 poate fi calificat a fi un „drept de egalitate”, deoarece, în
concepția acestor autori, egalitatea și nediscriminarea sunt noțiuni
echivalente.305 Sau, după cum a spus Curtea, exprimând ideea de
egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează
persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare,
împotriva aplicării unui tratament diferit.306
Statelor le este permisă o mare libertate de apreciere pentru a se
pronunța cu privire la împrejurările în care pot fi făcute anumite
deosebiri între beneficiarii drepturilor. Convenția acordă protecție
drepturilor indivizilor și nu grupurilor de indivizi. În mod practic,
aceasta înseamnă că numai părțile direct afectate de încălcarea unuia sau
a mai multora dintre drepturile protejate de Convenție pot să se adreseze
Curții. Or, nimeni nu poate introduce o cerere în numele altei părți care
susține că a fost lezată. Convenția nu prevede o actio popularis. Chiar și
în cererile așa numite „de grup”, fiecare membru al grupului trebuie să
susțină încălcarea individuală a drepturilor sale.307
Reținem că art.14 enumeră 13 motive de discriminare: sexul, rasa,
culoarea, limba, religia, opiniile politice sau orice alte opinii, originea
naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, averea,
naşterea și precizează că la acestea poate fi adăugată o discriminare ce ar

303
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.215-216.
304
Gomien D. op.cit., p.119.
305
Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme. Bruxelles,
1990, p.138.
306
Bîrsan C. op.cit., p.959.
307
Gomien D. op.cit., p.117.
137
putea rezulta din orice altă situație. Rezultă că această listă are caracter
indicativ, nu limitativ.308
Pentru a fi vorba despre discriminare, situațiile în discuție trebuie să
fie comparabile. Spre exemplu, atunci când măsura statală contestată
privește procedura aprobării întreruperii de sarcină, prevăzută de legea
națională, situația de fapt în discuție este diferită între tatăl potențial și
femeia însărcinată. La fel, nu există discriminare bazată pe situația
angajatorului atunci când legea națională prevede că sancțiunile pentru
depășirea numărului de ore suplimentare autorizate se aplică acestuia și
nu salariaților. Sau, situația unui ofițer de rang înalt nu este aceeași cu
cea a soldaților, precum situația în care pedeapsa aplicabilă incapabilului
major pentru comiterea infracțiunii de omor este diferită de cea aplicată
incapabilului minor.309
Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din
CEDO, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între
situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o
justificare rezonabilă și obiectivă.310

2.3. Drepturile și libertățile garantate de protocoalele adiționale la


CEDO
Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, hotărâte să
ia măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a drepturilor şi
libertăţilor, altele decât cele care sunt deja înscrise în titlul I al CEDO,
au semnat Protocoalele nr.1, 4, 6, 7, 12 și 13 adiționale la CEDO, prin
care au instituit noi drepturi și garanții.
Protocolul 1 adaugă noi drepturi fundamentale: dreptul la
respectarea proprietății, dreptul la instruire și dreptul la alegeri libere cu
vot secret.
Protocolul 4 recunoaște anumite drepturi și libertăți care nu erau
incluse în textele anterioare: interzicerea privării de libertate pentru
neexecutarea obligațiilor contractuale, dreptul la libertatea de circulație

308
Bîrsan C. op.cit., p.960.
309
Bîrsan C. op.cit., p.961-962.
310
Velu J., Ergec R. op.cit., p.117.
138
și la alegerea în mod liber a reședinței, interzicerea expulzării de către
un stat a propriilor cetățeni, interzicerea expulzării colective a străinilor.
Protocolul 6 vizează abolirea pedepsei cu moartea în statele
membre.
Protocolul 7 extinde lista drepturilor protejate prin Convenție și
protocoalele aferente, adăugând: dreptul străinilor la garanții procedurale
în cazul expulzării de pe teritoriul unui stat, dreptul celui declarat
vinovat de o infracțiune de a cere examinarea condamnării de către o
jurisdicție superioară, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară,
dreptul persoanei de a nu fi urmărită sau pedepsită penal pentru
săvârșirea unei infracțiuni pentru care a fost deja achitată sau
condamnată (non bis in idem), egalitatea între soți în ce privește
drepturile și responsabilitățile.
Protocolul 12 prevede interzicerea generală a discriminării.
Dispoziția curentă privind nediscriminarea din Convenție (art.14) are un
caracter limitat, deoarece interzice discriminarea numai în raport cu
exercitarea unui drept garantat prin Convenție. Protocolul elimină
această limitare și garantează că nici o persoană nu va fi discriminată de
nici o autoritate publică, indiferent de motive.
Protocolul 13 abolește pedeapsa cu moartea în toate circumstanțele,
inclusiv pentru acte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de
război. Nu este permisă nici o derogare sau rezervare de la acest
protocol.
Protocoalele 4, 6 și 7 au fost modificate conform dispozițiilor din
Protocolul 11, de la data intrării în vigoare a acestuia.311

2.3.1. Protecţia proprietăţii


Art.1 din Protocolul 1 prevede: „(1) Orice persoană fizică sau
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului

311
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
139
internaţional. (2) Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
Aceste dispoziții garantează în substanță dreptul de proprietate,
folosindu-se doi termeni pentru a defini conținutul acestui drept:
proprietate și bunuri. Aceste concepte au dobândit un înțeles autonom
conform Convenției.312
I. Noțiunea de „bun” în sensul art.1 din Protocolul 1. Termenul
„bunuri” se extinde asupra oricăror „drepturi legitime” pe care un
individ le poate stabili, incluzând și așa bunuri ca acțiuni sau creanțe
monetare bazate pe contracte sau prejudicii și anumite beneficii
economice și sociale bazate pe legea publică.313
Bunurile includ bunuri mobile și imobile, drepturi contractuale,
drepturi corporale și incorporale, drepturi in personam (drepturi născute
din raporturi de drept public și din politici sociale). Condiția pe care un
bun trebuie s-o îndeplinească pentru a intra sub incidența art.1 este de a
avea o valoare economică. Dreptul în cauză trebuie să aibă un caracter
precis definit, deoarece drepturile viitoare sau în curs de realizare nu
intră sub protecția acestui articol.
Dintre aceste drepturi, o categorie controversată este dreptul la
moștenire. Curtea a recunoscut că dreptul persoanei de a dispune de
posesiunile sale prin moștenire este protejat de art.1 ca atribut al
proprietății, iar dreptul de a dobândi bunuri pe calea succesiunii nu intră
în domeniul de aplicare al art.1. Art.1 ocrotește doar proprietatea
existentă.
Proprietatea incorporală a făcut și ea obiectul discuțiilor în practica
judiciară de la Strasbourg. Această categorie se referă, mai ales, la
exercițiul unei profesii și, de asemenea, la proprietatea intelectuală. În
cauza Van Marle ș.a. c. Olandei (1986), Curtea a statuat că dreptul la
clientelă invocat de reclamanți poate fi asemănat cu dreptul la
proprietate. La fel, în cauza Buzescu c. României (2005), radierea unui
312
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.219.
313
Gomien D. op.cit., p.102.
140
avocat din lista avocaților activi a fost considerată o măsură contrară
art.1, sub aspectul pierderii clientelei acumulate.314
O licență poate constitui un bun în funcție de faptul dacă deținătorul
licenței are o speranță rezonabilă și legitimă în privința valabilității în
timp a licenței și a posibilității de a continua să obțină beneficii din
exercitarea unei activități în baza acestei licențe. Un permis de
conducere nu constituie un bun în sensul art.11.315
Atunci când este vorba despre un drept de creație intelectuală ce se
naște nu numai ca rezultat al activității creatorului, dar și ca urmare a
parcurgerii unor proceduri administrative, Curtea a făcut unele distincții.
În măsura în care un inventator a obținut un brevet potrivit legislației
naționale, titularul său este desemnat ca proprietar al respectivului brevet
cu dreptul de a-l cesiona sau transfera în modul prevăzut de lege. Astfel,
Curtea a decis că un brevet intră sub incidența noțiunii de „bun” în
sensul art.1. În schimb, atâta vreme cât un brevet nu a fost acordat de
autoritatea națională competentă, nu poate fi vorba despre un drept cu
caracter civil, iar procedura de înregistrare a brevetelor are o natură
esențialmente administrativă, care scapă de sub incidența dispozițiilor
Convenției.316
Drepturile de creanță constituie un bun în sensul art.1. Spre
exemplu, acțiunile deținute de acționarii societăților comerciale anonime
(pe acțiuni), din moment ce au valoare economică, constituie un bun în
sensul textului analizat. Evident că același regim îl au atât părțile sociale
ale asociaților unei societăți comerciale cu răspundere limitată, precum
și obligațiile emise de societățile comerciale.317
În materie de prestații sociale, plata unor contribuții la sistemul de
asigurare socială poate, în anumite condiții, să ducă la nașterea unui
drept protejat de art.1, adică dreptul de a beneficia la un anumit moment
de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un
asemenea drept să se nască și deci să fie recunoscut, trebuie ca cel

314
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.219-220.
315
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.342.
316
Bîrsan C. op.cit., p.1656.
317
Bîrsan C. op.cit., p.1652.
141
interesat să îndeplinească acele condiții care sunt prevăzute de legislația
națională în materie.
Dreptul la o alocație de urgență, în măsura în care acesta este
prevăzut de legislația națională în materie, este un drept patrimonial în
sensul art.1. Acesta devine aplicabil fără a fi necesară stabilirea vreunei
legături între atribuirea unei asemenea alocații și obligația de plată a
unor impozite sau a altor contribuții.318
Pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de
Convenție și de protocoalele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de
„bun”, în sensul art.1, la situații în care apar puse în discuție anumite
„interese economice” ale unui subiect de drept, persoană fizică sau
juridică, care pot să se prezinte sub forma unor „speranțe legitime” la
obținerea unor indemnizări.319
Nu pot fi considerate bunuri, care să intre în domeniul de aplicare a
art.1, acele valori patrimoniale cu privire la care reclamantul nu poate
pretinde că ar avea cel puțin o speranță legitimă de a le putea concretiza.
Nu constituie bunuri nici speranța de a face să renască dreptul de
proprietate asupra unui bun, imposibil de exercitat efectiv de multă
vreme, nici o creanță condițională care a devenit caducă prin faptul
neutilizării condiției. La fel, nu este recunoscut dreptul de a deveni
proprietarul unui bun, întrucât art.1 nu garantează dreptul de a dobândi
un anumit bun.320
II. Limitări ale dreptului de proprietate în sensul art.1 din
Protocolul 1.
Convenția garantează dreptul de proprietate, iar statul poate
restrânge exercitarea acestui drept, prin lipsirea individului de bunurile
sale „în interesul societății și în condițiile prevăzute de lege”. La fel,
statul poate promulga legi pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosința bunurilor în acord cu interesul general sau pentru a

318
Bîrsan C. op.cit., p.1653-1654.
319
Bîrsan C. op.cit., p.1660.
320
Bîrsan C. op.cit., p.1670.
142
asigura plata diferitor amenzi, taxe etc. Astfel, statul se bucură de o
mare libertate de apreciere în privința acestui articol.321
Observăm că protecția pe care o instituie art.1 cu privire la dreptul
de proprietate nu este absolută, deoarece alături de principiul protecției
dreptului de proprietate se conțin încă două principii: posibilitatea
privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea
exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.322 Altfel
spus, art.1 din Protocolul 1 cuprinde trei principii ale dreptului de
proprietate: a) principiul respectării proprietății; b) principiul conform
căruia lipsirea de proprietate nu poate avea loc decât cu respectarea unor
condiții specifice; c) principiul ingerinței, potrivit căruia statele sunt
îndreptățite să controleze folosința bunurilor conform interesului
general.323
Dreptul la „respectarea bunurilor” este încălcat atunci când un
guvern nu permite accesul unui proprietar la bunul său pe parcursul a
mai mulți ani, astfel împiedicându-l de a-l folosi sau de a exercita un
oarecare control asupra utilizării proprietății sale. Curtea nu a găsit o
încălcare când a examinat plângeri asupra controlului folosirii
proprietății în legătură cu procesele penale. În cauza Raimondo c. Italia
(1994), autoritățile italiene au sechestrat o mare parte din proprietatea
care îi aparținea unui bărbat suspectat de legături cu mafia, până când el
va confirma că proprietatea a fost achiziționată legal. În acest caz,
Curtea nu a constatat o încălcare a art.1 din Protocolul 1, accentuând
scopurile pentru care mafia folosește proprietatea, dificultățile cu care se
confruntă guvernul în lupta împotriva mafiei și natura mandatelor de
sechestru. Și în cauza Vanditelli c. Italiei (1994), Curtea nu a găsit o
încălcare în momentul în care se contesta sechestrarea unui apartament
necesar ca probă în legătură cu un proces penal.324
Este în afara oricărei îndoieli că măsuri de ordin legislativ,
administrativ sau hotărâri judecătorești, deci acte ale autorităților statale,

321
Gomien D. op.cit., p.100.
322
Bîrsan C. op.cit., p.1695.
323
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.341.
324
Gomien D. op.cit., p.104-105.
143
pot constitui atingeri ale dreptului de proprietate. Însă, în jurisprudența
Curții s-a decis că, litigiile dintre particulari privitoare la dreptul de
proprietate pot pune probleme sub aspectul respectării dreptului la un
proces echitabil, nu și cu privire la respectarea dispozițiilor art.1. În
privința raporturilor dintre particulari s-a subliniat că este necesar ca
atingerea dreptului de proprietate să nu provină exclusiv din partea unei
persoane private; implicarea puterii publice trebuie să fie cel puțin
mediată, dacă nu este directă și imediată.325
Privarea de proprietate poate fi definită ca lipsirea persoanei de
obiectul dreptului său de proprietate. Ea implică înlăturarea tuturor
atributelor dreptului de proprietate. Așadar, principala caracteristică a
deposedării este transferul propriu-zis al proprietății. Principalele forme
de deposedare ce apar în practica statelor și au constituit obiect al
examinării Curții sunt exproprierea, naționalizarea și confiscarea.
Naționalizarea are ca specific transferul în proprietatea statului a unor
ramuri ale industriei și comerțului. Confiscarea este o pedeapsă
complementară în cazul săvârșirii unei infracțiuni. Exproprierea trebuie
să fie prevăzută de lege, să fie efectuată în interes public și să respecte
principiul proporționalității.326
De asemenea, Curtea a statuat în cauza Bourdov c. Rusiei (2002) în
sensul că neexecutarea de către autoritățile executive ale statului a unor
hotărâri judecătorești definitive prin care erau stabilite irevocabil
anumite creanțe în favoarea reclamantului reprezintă o privare de
proprietate, deoarece acesta era titularul unor creanțe exigibile, iar lipsa
de resurse financiare invocată de autorități nu este de natură să justifice
omisiunea plății acestor creanțe.327
Curtea a fixat anumite condiții pentru analiza cazurilor referitoare la
privarea de proprietate. În primul rând, privarea de proprietate trebuie
să fie prevăzută de lege. La rândul său, legea trebuie să fie accesibilă,
precisă și imprevizibilă. Prin lege urmează a se înțelege orice normă

325
Bîrsan C. op.cit., p.1698.
326
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.224-225.
327
Bîrsan C. op.cit., p.1702.
144
obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal, care ordonează
obligatoriu conduita individului.328
Privarea trebuie să fie justificată de o cauză de interes public,
adică: a) ea trebuie să urmărească un scop legitim; b) realizarea ei
trebuie să stabilească un echilibru echitabil între imperativele interesului
general al colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale
individului, și ea nu trebuie să impună o povară excesivă asupra acestuia
din urmă; c) deși un stat se bucură de o anumită marjă de apreciere în
privința necesității de a recurge la privarea de proprietate, măsurile
impuse nu trebuie să fie arbitrare sau lipsite în mod vădit de temeiuri
rezonabile.
A treia condiție vizează dreptul la compensații, deși nu este garantat
în mod explicit. Deposedarea de proprietate pentru o cauză de utilitate
publică fără acordarea unei compensații legale, în mod rezonabil, de
valoarea acesteia nu poate fi justificată decât în împrejurări
excepționale.329
De asemenea, privarea de proprietate trebuie să fie conformă
normelor de drept internațional. S-a făcut trimitere la normele de drept
internațional datorită faptului că autorii Convenției nu au putut ajunge la
o înțelegere cu privire la problema de a se ști în ce limite obligația de
indemnizare ar trebui să figureze printre condițiile privării de
proprietate. Totuși, Curtea a decis că principiile generale ale dreptului
internațional nu se aplică exproprierilor la care este supus un național.330
III. Reglementarea folosinței bunurilor. Potrivit art.1 alin.(2),
dreptul la respectarea bunurilor unei persoane nu interzice statelor să
adopte reglementări privitoare la modul lor de folosință de către
proprietar în conformitate cu interesul general sau care să asigure plata
impozitelor, amenzilor sau a altor contribuții către stat. Ca urmare a
adoptării unor asemenea măsuri, se limitează numai exercitarea
atributului folosinței asupra bunului care formează obiectul dreptului
proprietarului. Spre exemplu, adoptarea unei legislații naționale de
328
Bîrsan C. op.cit., p.1711-1712.
329
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.345.
330
Bîrsan C. op.cit., p.1722.
145
protecție a locatarilor privește reglementarea folosirii bunurilor și
reprezintă o măsură de interes general. Atunci când statul adoptă o
politică în materie locativă dispune de o mare marjă de apreciere în a se
pronunța atât cu privire la definirea interesului public, precum și în
alegerea modalităților concrete de realizare a acestuia.331

2.3.2. Dreptul la instruire


Art.2 din Protocolul 1 prevede că nimănui nu i se poate refuza
dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va
asuma în domeniul educaţiei şi al învățământului, va respecta dreptul
părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învățământ conform
convingerilor lor religioase şi filozofice.
Spre deosebire de alte articole ale Convenției, care garantează
protejarea unor drepturi materiale, art.2 din Protocolul 1 este formulat în
termeni negativi – statul nu trebuie să refuze, mai curând decât să
garanteze respectarea dreptului în cauză. Această dispoziție situează
statul într-o bună poziție de a se apăra împotriva acuzațiilor de încălcare,
căci se poate dovedi dificil pentru un individ să evidențieze cu suficientă
energie că statul are obligația de a nu se amesteca în exercitarea
dreptului și/sau să acționeze afirmativ pentru a garanta respectarea
dreptului la învățătură. În schimb, individului îi revine obligația să
stabilească refuzul statului privind dreptul său la învățătură.
Curtea a stabilit o încălcare a art.2 din Protocolul 1 în cauza
Campbell și Cosans c. Regatului Unit (1982). În acest caz, mamele
reclamante se plângeau de recurgerea la pedepse corporale în scopul
impunerii disciplinei în școlile publice din Scoția frecventate de copii
lor. În cereri se susținea, în mod deosebit, că recurgerea la pedepse
corporale în școală încalcă drepturile garantate prin cea de-a doua frază a
art.2, de a asigura educația copiilor lor să fie conformă cu convingerile
lor filozofice. Cea de-a doua reclamantă la fel susținea că suspendarea

331
Bîrsan C. op.cit., p.1729-1730.
146
fiului său de la școală încalcă dreptul la instruire garantat de prima frază
a articolului.332
În literatura de specialitate s-a menționată că fără instaurarea de
către statele contractante a unui sistem de învățământ, art.2 ar rămâne de
o efectivitate iluzorie. Așa fiind, pe de o parte, statele au obligația
negativă de a nu împiedica o persoană să beneficieze de acest sistem, iar
pe de alta, ele sunt ținute și de obligații pozitive, constând în a-l menține și
adapta la nevoile dezvoltării sociale, precum și în asigurarea accesului egal
și nediscriminatoriu al oricărei persoane la formele de învățământ
existente. Jurisprudența în materie a evidențiat faptul că asigurarea
respectării efective a dreptului analizat presupune, în mod necesar,
organizarea de către state a unui învățământ de prim grad obligatoriu.
Curtea a subliniat importanța școlarizării copiilor în școli primare nu
numai în privința dobândirii de cunoștințe elementare, dar și din
perspectiva integrării lor în societate.333
Dreptul la învățământul elementar nu împiedică statul să instaureze
școlarizarea obligatorie la nivel elementar – obligația de a primi o
instruire. Statul poate în mod legitim să oblige părinții să coopereze în
aprecierea cunoștințelor dobândite de copiii lor ca fiind conforme cu
normele educative, cât timp instruirea elementară este obligatorie pentru
toți. Exercitarea drepturilor părinților de a-și educa copiii în afara
sistemului școlar de stat nu obligă statul să subvenționeze învățământul
privat.334
Expresia „nimănui nu-i poate fi refuzat acest drept”, înseamnă că
orice persoană are dreptul la instruire, adică orice persoană aflată sub
jurisdicția unui stat contractant poate fi beneficiar al acestui drept,
indiferent de situația juridică în care se găsește pe teritoriul acelui stat:
național, străin sau apatrid. La fel, nu interesează vârsta persoanei care
dorește să valorifice acest drept. Domeniul de aplicație a textului este
foarte larg, acoperind atât instrucția școlară sau extrașcolară, cât și pe
cea universitară, tehnică, profesională, de reciclare profesională sau
332
Gomien D. op.cit., p.107.
333
Bîrsan C. op.cit., p.1759-1760.
334
Gomien D. op.cit., p.111.
147
orice altă formă de transmitere de cunoștințe de orice fel. Titularele
acestui drept sunt doar persoanele fizice. O persoană juridică nu poate
beneficia de dreptul la instruire, chiar dacă a organizat o formă de
învățământ privat.335
Făcând distincție între „educație” și „învățământ”, Curtea a arătat că
educația copiilor este întregul proces în care, în orice societate, adulții
transmit convingerile, cultura și alte valori celor tineri, în vreme ce
„învățământul”, „predarea” sau „instruirea” se referă, în special, la
transmiterea de cunoștințe și la dezvoltarea intelectuală. Tot Curtea a
stabilit care sunt drepturile ocrotite de prima propoziție a art.2 din
Protocolul 1: dreptul de acces la instituțiile de învățământ existente la un
moment dat, dreptul la o educație efectivă și dreptul la recunoașterea
oficială a studiilor încheiate. Nici unul din aceste drepturi nu este
absolut, statul stabilește regulile de exercitare a lor, ținând seama de
nevoile și de resursele comunității și ale indivizilor.336
Având în vedere Convenția ca un tot întreg, expresia „convingeri
filozofice” denotă acele convingeri care merită respectul într-o societate
democratică și nu sunt incompatibile cu demnitatea persoanei, nu vin în
contradicție cu dreptul fundamental al copilului la instruire. 337 Deși
statele dispun de o largă marjă de apreciere în reglementarea
învățământului public, ele trebuie să se abțină de la practicarea oricărei
forme de îndoctrinare ce ar putea afecta convingerile filozofice și
religioase ale părinților. Statele contractante sunt datoare să se asigure ca
informațiile și cunoștințele ce figurează în programele de învățământ să
fie transmise copiilor în mod obiectiv, critic și pluralist.338

2.3.3. Dreptul la alegeri libere


Art.3 din Protocolul 1 prevede că înaltele părţi contractante se
angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot

335
Bîrsan C. op.cit., p.1757.
336
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.230.
337
Gomien D. op.cit., p.108.
338
Bîrsan C. op.cit., p.1766.
148
secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu
privire la alegerea corpului legislativ.
Acest articol nu exprimă doar un drept sau o libertate, dar enunță și
o obligație pozitivă pentru stat, anume aceea de organizare de alegeri
libere, obligație ce presupune luarea tuturor măsurilor pentru
desfășurarea unor alegeri democratice. Textul analizat nu impune
statelor un sistem electoral determinat, esențial este ca ele să asigure
egalitatea de tratament a tuturor cetățenilor în acest domeniu, iar
sistemele electorale cu majoritate simplă sau cu reprezentare
proporțională sunt, ambele, compatibile cu dispozițiile acestui text. 339
Dreptul la alegeri libere este un drept politic deosebit de important,
considerat ca un drept subiectiv de participare pentru orice cetățean. În
ceea ce privește natura acestui drept, autoritățile europene au precizat că
el cuprinde nu numai dreptul la vot, dar și dreptul de a candida.340
Noțiunea de „liberă exprimare a opiniei poporului” semnifică faptul
că alegerile nu trebuie să comporte nici un fel de presiune asupra
desemnării unuia sau a mai multor candidați și că, în opțiunea sa,
alegătorul nu trebuie incitat în mod forțat să voteze cu un partid sau cu
altul. Cuvântul „alegere” implică obligația pentru autorități de a asigura,
diferitelor partide politice, posibilități rezonabile de prezentare a
candidaților proprii în alegeri.
Cât privește „intervalul rezonabil” la care trebuie să fie exprimată
voința poporului, Curtea a decis, referitor la alegerile parlamentare, că
acesta are a fi apreciat în lumina obiectului acestor alegeri. Având în
vedere că un corp legislativ trebuie să fie în măsură să transpună în viața
social-politică programe pe termen lung, un interval de 5 ani între
alegerile parlamentelor unei țări nu este excesiv.341
În privința condițiilor generale exercitării acestui drept, desfășurarea
votării trebuie să asigure confidențialitatea alegerii. Organizarea
alegerilor trebuie să aibă loc la intervale rezonabile pentru a asigura
libera exprimare a poporului asupra alegerii corpului legislativ. Trebuie
339
Bîrsan C. op.cit., p.1781-1782.
340
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.232.
341
Bîrsan C. op.cit., p.1783-1784.
149
avută în vedere și structura constituțională a statului în cauză, deoarece,
dacă este un stat federal, dreptul garantat de art.3 din Protocolul 1 se
aplică la două nivele legislative.
Dreptul la alegeri libere nu este absolut, statele pot supune dreptul
de vot și de a fi ales la unele condiții prevăzute de lege, cu un scop
legitim și proporționale scopului urmărit. Privarea de dreptul de vot
poate fi legitimă în anumite împrejurări, pentru condamnați, pentru
alienații mintal etc.342
Statele au o largă marjă de apreciere în acest domeniu, dar Curții
îi revine sarcina de a determina, în ultimă instanță, dacă prevederile din
art.3 au fost respectate. Art.3 din Protocolul 1 nu se aplică decât
alegerilor în corpul legislativ sau în una dintre camerele sale, dacă acesta
este compus din două sau mai multe camere. Expresia „corp legislativ”
cuprinde, în fapt, și consiliile regionale. Acest articol nu se aplică
organelor reprezentative supranaționale, cum ar fi Parlamentul
European343, nu se aplică în privința organizării și desfășurării unui
referendum, nici în privința alegerii șefului statului, atunci când acesta
este desemnat prin vot universal, direct și secret.344

2.3.4. Interzicerea privării de libertate pentru datorii


Art.1 din Protocolul 4 prevede că nimeni nu poate fi privat de
libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o
obligaţie contractuală.
Curtea nu a fost niciodată sesizată cu soluționarea vreunei cereri în
care să fi fost invocate dispozițiile acestui text. Cuvântul cheie este
„obligație contractuală”, ceea ce semnifică faptul că, în concepția
autorilor protocolului, garanția instituită de text împotriva lipsirii de
libertate a persoanei nu s-ar aplica în privința oricărei alte obligații civile
sau a unor obligații contractuale, oricare ar fi natura juridică a
contractului încheiat între părți. Din moment ce nu se face nici o
distincție, dispozițiile sale se aplică atât raporturilor contractuale dintre
342
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.232.
343
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.352.
344
Bîrsan C. op.cit., p.1789-1790.
150
persoane fizice, cât și celor dintre persoane fizice și persoane juridice, de
drept privat sau de drept public.
Textul nu-și găsește aplicare în materie de obligații fiscale sau
vamale, acestea neavând, evident, caracter contractual. Or, art.1 interzice
aplicarea pedepsei cu închisoarea numai pentru neîndeplinirea
obligațiilor contractuale.345
Expresia „pentru singurul motiv” presupune că este legal să lipsești
o persoană de libertate în cazul în care, de exemplu, un debitor
acționează în mod fraudulos sau neglijent ori, din anumite motive,
refuză să satisfacă o obligație contractuală pe care este capabil să o
onoreze.346
În opinia membrilor Comitetului de redactare a Protocolului 4,
dispoziția „pentru singurul motiv că nu este în măsură” interzice o
acțiune ce apare profund contrară demnității umane, anume ca o
persoană să fie privată de libertate pentru singura rațiune că ea ar fi în
imposibilitate de a găsi mijloacele materiale pentru a-și îndeplini
obligațiile contractuale asumate. Totuși, măsurile privative de libertate
nu sunt interzise dacă există alte elemente decât acest motiv, precum:
debitorul acționează cu „rea-credință” sau cu „intenție frauduloasă”, el
refuză în mod deliberat executarea obligației, indiferent de motivul ce-l
face să se comporte astfel, precum și atunci când, datorită propriei
neglijențe, se găsește în imposibilitatea de a-și îndeplini angajamentele
contractuale pe care și le-a asumat.
Cu referire la această opinie, autorul Constantin Bîrsan, judecător
CtEDO, are serioase rezerve în privința permisiunii privării de libertate a
unei persoane pentru neexecutarea obligațiilor sale contractuale,
considerând că sancțiunile de drept civil sunt suficiente pentru a asigura
executarea în natură sau prin echivalent, potrivit principiilor teoriei
generale a obligațiilor civile aplicabile.347

345
Bîrsan C. op.cit., p.1808-1809.
346
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.355.
347
Bîrsan C. op.cit., p.1810.
151
2.3.5. Libertatea de circulaţie
Art.2 din Protocolul 4 prevede că „(1) Oricine se găseşte în mod
legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi
aleagă în mod liber reşedinţa sa. (2) Orice persoană este liberă să
părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. (3) Exercitarea acestor drepturi
nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de
lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice,
prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. (4) Drepturile recunoscute
în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă
obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de
interesul public într-o societate democratică”.
În sistemul european de protecție a drepturilor omului, conceptul de
„libertate” are două componente. Mai întâi, art.5 din CEDO garantează
libertatea și siguranța persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, cu
ceea ce reprezintă corolarul ei, anume dreptul oricărui individ de a nu fi
reținut sau arestat în mod abuziv. Cea de a doua, prin art.2 din
Protocolul 4 garantează distinct un alt drept legat de ideea de libertate,
anume dreptul la liberă circulație sau libertatea de circulație. Deosebirea
dintre cele două libertăți este că art.5 are în vedere libertatea fizică a
persoanei și nu privește simple restricții la libertatea de circulație.
Pornind de la ipoteze geografice diferite, libertatea de circulație are
în vedere două ipoteze: prima rezultă din alin.(1) și privește libertatea de
circulație a persoanei aflate legal pe teritoriul unui stat, înăuntrul acestui
teritoriu, adică într-un cadru intra-statal, pe când cea de a doua prevăzută
în alin.(2) consacră libertatea de circulație între state, adică într-un cadru
interstatal.
Termenul „legal” are a fi înțeles în sensul de „potrivit
reglementărilor legale existente în materie”, adică nu numai în
conformitate cu dispozițiile unei legi, dar și în conformitate cu orice
dispoziții normative ce reglementează materia: hotărâri ale guvernului,
regulamente de aplicare etc. Or, în cea mai mare parte a statelor,

152
autoritățile administrative sunt cele care dispun de o largă putere
discreționară în privința autorizării sau refuzului intrării străinilor pe
teritoriul unui stat.348
I. Libertatea de circulație în interiorul unui stat este recunoscută
oricărei persoane, indiferent dacă are naționalitatea (cetățenia) unui stat
sau are calitatea de străin ori cea de apatrid.
Dreptul de a circula liber pe teritoriul unui stat este însoțit de dreptul
de a-și alege în mod liber „reședința” pe teritoriul aceluiași stat. Prin
noțiunea de „reședință”, mai degrabă se are în vedere reședința
statornică și principală a unei persoane, adică domiciliul ei, întrucât
„reședința” în sens direct, intră, mai degrabă, sub protecția juridică a
dispozițiilor art.8 din CEDO, interpretate extensiv.
În același timp, textul analizat garantează și libertatea de mișcare a
străinilor „stabiliți legal pe teritoriul unui stat”. Curtea a decis că legea
națională și autoritățile unui stat sunt competente să determine condițiile
pe care trebuie să le îndeplinească o persoană străină spre a fi
considerată că este legal stabilită pe teritoriul acelui stat.349
II. Libertatea de circulație între state se concretizează în dreptul
de a părăsi un stat. Este interzisă orice sancțiune sau șicanare la adresa
unei persoane ce dorește să emigreze dintr-un stat, în special pe calea
retragerii beneficiului unor prestații în materie de raporturi de muncă, de
securitate socială, de atribuire a unei locuințe sau de învățământ.
Libertatea de a părăsi orice țară implică dreptul pentru cel interesat
de a pleca, la alegerea sa, în orice țară dispusă să-l primească. Spre
exemplu, refuzul autorităților finlandeze de a elibera un pașaport unui
cetățean finlandez ce locuia în Suedia constituie o atingere adusă
libertății acestuia de a-și părăsi țara, independent de acordul de liberă
circulație în vigoare între țările nordice, ca și refuzul de a elibera un
pașaport unei persoane cu motivarea că solicitantul nu și-a efectuat în
întregime serviciul militar.350

348
Bîrsan C. op.cit., p.1812-1813.
349
Bîrsan C. op.cit., p.1814-1817.
350
Bîrsan C. op.cit., p.1818-1819.
153
III. Limitări ale libertății de circulație pot fi dispuse în cazurile și
în condițiile prevăzute la art.2 alin.(3) și (4) din Protocolul 4. Astfel,
acest drept nu este absolut și este supus unor restrângeri, care trebuie să
fie prevăzute de lege, să fie necesare într-o societate democratică, să aibă
un scop legitim sau să fie justificate de un interes public, iar mijloacele
folosite pentru realizarea lui să fie proporționale scopului urmărit. Spre
exemplu, nu poate fi considerată restricție a libertății de circulație și a
liberei alegeri a reședinței obligația unei persoane de a purta asupra ei un
document de identitate, care să fie prezentat poliției la cerere, sau faptul
că legea prescrie persoanelor care solicită restituirea unor bunuri
condiția reședinței permanente pe teritoriul țării. După cum, detenția, în
condițiile legii, a unei persoane împotriva căreia s-a pornit urmărirea
penală nu constituie o restrângere a dreptului de a părăsi țara.351
În cauza Van Den Dungen c. Olandei (1995), Curtea a considerat că
un ordin judecătoresc care îi interzicea unei persoane, ce organizase o
companie împotriva avorturilor, să se afle în vecinătatea unei clinici
medicale, reprezenta o restrângere a libertății de circulație a acestei
persoane, însă era necesară pentru protejarea drepturilor altora. Iar în
cauza Raimondo c. Italiei (1994), reclamantului, care era suspectat de
apartenență la mafie, i s-a impus, printr-un ordin judecătoresc, să nu-și
părăsească domiciliul fără a informa poliția. Însă, reclamantul nu a fost
informat despre revocarea ordinului timp de 18 zile, perioadă în care
libertatea sa de circulație a continuat să fie restrânsă. Întrucât
restrângerile nu erau prevăzute de lege, a existat o încălcare a art.2 din
Protocolul 4.352
Cu privire la dreptul de liberă circulație a străinilor, Curtea a
considerat că, din momentul notificării deciziei autorităților naționale de
expulzare a unei persoane străine de pe teritoriul unui stat, acea persoană
nu se mai găsește „în mod legal” pe teritoriul statului în cauză, astfel că
expulzarea ei nu constituie o limitare a dreptului la liberă circulație. 353

351
Bîrsan C. op.cit., p.1819-1820.
352
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.355-356.
353
Bîrsan C. op.cit., p.1821.
154
De asemenea, Curtea a decis că interdicția impusă unui debitor de a
părăsi teritoriul țării, măsură aplicată automat și fără limită de timp,
precum și interdicția aplicată unui străin, împotriva căruia era în curs de
derulare o procedură de urmărire penală, de a părăsi o localitate timp de
6 ani și 3 luni apar ca disproporționate față de scopul urmărit,
constituind, astfel, încălcări ale dreptului la liberă circulație. În schimb,
interzicerea părăsirii țării aplicată mamei și copiilor ei minori pe timpul
desfășurării unei proceduri de încredințare a acestora din urmă, urmare a
divorțului pronunțat între soți, a fost necesară pentru protecția
drepturilor altei persoane, deoarece măsura litigioasă a avut ca scop
apărarea legăturilor afective ale copiilor cu tatăl lor și menținerea ordinii
publice; interdicția a avut în vedere o bună administrare a justiției, din
moment ce la dosarul cauzei existau indicii despre intenția mamei de a
părăsi definitiv, împreună cu copiii, teritoriul statului respectiv.354

2.3.6. Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni


Art.3 din Protocolul 4 prevede că „(1) Nimeni nu poate fi expulzat
printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al
cărui cetăţean este. (2) Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe
teritoriul statului al cărui cetăţean este”.
După cum se arată în Raportul explicativ al Protocolului, ceea ce au
voit să interzică autorii săi a fost, mai întâi, posibilitatea ca o autoritate
constituțională – legislativă, administrativă sau judiciară – să expulzeze
naționali. Cuvântul „expulzare” trebuie înțeles în sensul de îndepărtare
de pe un anumit teritoriu statal. În orice caz, s-a avut în vedere
impunerea obligației statelor contractante de a nu-i expulza pe proprii
cetățeni, în primul rând din motive politice.355
O expulzare se produce atunci când o persoană este definitiv
obligată să părăsească teritoriul statului al cărui cetățean este, fără a i se
lăsa posibilitatea de a reveni ulterior. Art.3 nu se aplică în cazul

354
Bîrsan C. op.cit., p.1823.
355
Bîrsan C. op.cit., p.1827.
155
extrădării356. La fel, o persoană căreia i se cere să părăsească ambasada
statului al cărui cetățean este nu cade sub incidența art.3, deoarece o
ambasadă nu reprezintă un teritoriu în înțelesul Protocolului 4.357
Jurisprudența Curții nu este abundentă în materie. Curtea a
pronunțat câteva decizii de inadmisibilitate fie pentru incompetența
ratione materie, fie pentru neepuizarea căilor interne de atac sau pentru
lipsa calității de victimă a reclamantului.358
Din decizia de admisibilitate expusă în cauza Slivenko c. Letoniei
(2002) asupra naturii juridice a drepturilor înscrise în art.3 și a
condițiilor în care acestea sunt garantate, pot fi desprinse trăsăturile
esențiale ale dreptului înscris în art.3 din Protocolul 4, și anume: a)
textul oferă o garanție absolută și necondiționată împotriva expulzării
naționalilor unui stat; b) el nu garantează dreptul la naționalitate; c) un
refuz arbitrar al recunoașterii naționalității unui stat ar putea apărea
incompatibil cu drepturile garantate de art.8 din CEDO, în special,
dreptul la viață familială; d) naționalitatea unei persoane are a fi
determinată potrivit dispozițiilor pertinente ale legislației statului în
cauză.359

2.3.7. Interzicerea expulzărilor colective de străini


Art.4 din Protocolul 4 dispune că expulzările colective de străini
sunt interzise. Astfel, sunt interzise „expulzările colective” ale străinilor
aflați pe teritoriul unui stat contractant. În Raportul explicativ la acest
Protocol se arată că s-a simțit nevoia inserării unei dispoziții în termenii
căreia vor fi interzise, în mod formal, expulzările colective de străini, de
genul celor care s-au produs deja în trecut și că el vizează, în aceeași
măsură, și expulzările de persoane fără cetățenie (apatrizi). Textul nu se
aplică expulzărilor individuale de străini sau apatrizi.
356
Extrădarea constă în predarea unei persoane unui alt stat în care ea este urmărită
pentru săvârșirea unor infracțiuni penale sau căutată pentru a executa o pedeapsă
penală. Reglementarea posibilității extrădării ține de dispozițiile constituționale sau
legislative ale fiecărui stat [Bîrsan C. op.cit., p.1827].
357
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.357.
358
Bîrsan C. op.cit., p.1828.
359
Bîrsan C. op.cit., p.1829-1831.
156
Noțiunea de „expulzări colective de străini” privește orice măsură
prin care străinii, luați ca un grup, aflați pe teritoriul unui stat sunt
constrânși să-l părăsească, afară de cazul în care o asemenea măsură este
luată în urma unui examen rezonabil și obiectiv al situației fiecăruia
dintre membrii grupului. Faptul că mai mulți străini primesc, în materie
de expulzări, decizii asemănătoare nu permite să se tragă concluzia că
este vorba despre o expulzare colectivă, atunci când fiecare persoană
aflată într-o asemenea situație a putut, în mod individual, să prezinte
autorităților competente argumentele sale împotriva măsurii de
expulzare dispuse împotriva sa.360

2.3.8. Garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini


Art.1 din Protocolul 7 prevede că „(1) Un străin care îşi are
reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât
în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să
poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său; şi
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor
competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către
această autoritate.
(2) Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor
enumerate în paragraful 1 a), b) şi c) al acestui articol, atunci când
expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază
pe motive de securitate naţională”.
Acest articol este orientat spre examinarea cazurilor individuale ale
străinilor. El interzice expulzarea oricărui străin având o „reședință
legală” pe teritoriu și care nu a fost autorizat să evidențieze motivele ce
pledau împotriva expulzării sale.361
În materie de expulzare, jurisprudența Curții a impus interdicția
expulzării unui străin într-o țară în care el riscă a fi supus la tratamente

360
Bîrsan C. op.cit., p.1832-1833.
361
Gomien D. op.cit., p.116.
157
inumane sau degradante ori în situația în care o asemenea măsură ar fi
de natură să aducă atingere dreptului său la viață privată și de familie.
De asemenea, Curtea a recunoscut dreptul la un recurs efectiv împotriva
unei decizii de expulzare.
Textul analizat instituie garanții specifice, una de fond și trei de
ordin procedural, pentru situațiile în care un stat contractant decide să
expulzeze, pentru rațiuni ce țin de aprecierea sa, un străin aflat legal pe
teritoriul său. Garanția de fond constă în exigența impusă de text ca un
străin ce se află, conform dispozițiilor legale naționale pertinente, pe
teritoriul unui stat, să poată fi expulzat numai printr-o decizie adoptată
potrivit prevederilor legale aplicabile în materie în statul în cauză. La
aceasta se adaugă cele trei garanții procedurale acordate străinului: a)
să i se dea posibilitatea să prezinte motivele ce pledează împotriva
expulzării sale; b) să ceară examinarea situației sale; c) să ceară să fie
reprezentat în fața autorităților. Totuși, aceste garanții procedurale pot să
nu fie respectate atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii
publice sau al securității naționale.362
Necesitatea adoptării unor asemenea garanții a fost impusă de
neaplicarea garanțiilor generale privitoare la un proces echitabil, înscrise
în art.6 alin.(1) din CEDO, procedurilor de expulzare a străinilor aflați
legal pe teritoriul unui stat contractant la Convenție.
Aceste garanții se aplică străinilor care „își au reședința în mod
legal” pe teritoriul unui stat contractant, adică sunt titularii unei
„autorizații de sejur” valabile. Nu beneficiază de aceste garanții străinul
care se găsește în zona internațională a unui aeroport sau a unui port ori
cel ce este în așteptarea unei decizii privitoare la cererea sa de
autorizație de sejur. De asemenea, străinul a cărui viză sau permis de
ședere a expirat nu poate fi considerat, în mod normal, ca fiind rezident,
conform dispozițiilor legale, al acestui stat. La fel, nu beneficiază de
aceste garanții străinii care se găsesc în tranzit pe teritoriul unui stat și
cei care sunt autorizați să rămână o perioadă scurtă într-un stat, cum sunt
persoanele aflate pe acel teritoriu în scopuri turistice sau pentru unele

362
Bîrsan C. op.cit., p.1838.
158
activități profesionale. Dispozițiile analizate nu se aplică în privința
extrădării unei persoane.363

2.3.9. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală


Art.2 din Protocolul 7 prevede că „(1) Orice persoană declarată
vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară
examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o
jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele
pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege. (2)
Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor
minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a
fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a
fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva
achitării sale”.
Spre deosebire de art.1 din Protocolul 7, art.2-4 adaugă noi drepturi
subiective, de natură să conducă la întărirea protecției libertății persoanei
și la o mai bună administrare a justiției în sistemele judiciare ale statelor
membre ale Consiliului Europei.
Art.2 din Protocolul 7 garantează dreptul la dublul grad de
jurisdicție în materie penală, drept ce nu figurează printre garanțiile unui
proces echitabil în același domeniu prevăzut de art.6 din CEDO.
Jurisprudența organelor Convenției nu a putut înlătura această lacună,
întrucât fosta Comisie a decis că art.6 nu garantează dreptul la dublul
grad de jurisdicție.
Expresia „materie penală” se suprapune perfect peste noțiunea de
„acuzație penală” prevăzută de art.6 alin.(1) din CEDO, în sensul de
noțiune autonomă Convenției, independent de conotația pe care o are în
sistemele naționale de drept ale statelor contractante. La fel, noțiunea de
„tribunal”, în sensul art.6 alin.(1) din CEDO, se suprapune și ea perfect
peste aceeași noțiune prevăzută de art.2 alin.(1) din Protocolul 7.364

363
Bîrsan C. op.cit., p.1840-1841.
364
Bîrsan C. op.cit., p.1845-1847.
159
Statele dispun de o marjă de apreciere în privința modului real în
care permit exercitarea acestui drept de recurs. Prin analogie cu dreptul
de acces la un tribunal, restrângerea acestui drept trebuie să urmărească
un scop legitim și nu trebuie să știrbească esența însăși a dreptului. O
cerere de admitere a apelului poate fi considerată în sine drept un recurs,
în înțelesul art.2.365
Curtea a arătat că, din moment ce dispozițiile art.2 alin.(1) din
Protocolul 7 se referă la „legea națională”, înseamnă că statele
contractante pot limita întinderea controlului exercitat de jurisdicția
superioară. Curtea a constatat că în mai multe state contractante, acest
control este limitat la probleme de drept, iar în altele se cere o
„autorizare” în acest sens. Oricum, limitările aduse de legislația internă
dreptului la recurs prevăzute de textul analizat, trebuie, prin analogie cu
dreptul la un tribunal garantat de art.6 alin.(1) din CEDO, să urmărească
un scop legitim și să nu atingă însăși substanța acestui drept. Iar pentru a
fi efectiv, recursul trebuie să fie independent de orice acțiune
discreționară a autorităților statale și să fie accesibil pentru persoana
interesată.366
Excepțiile de la principiul dublului grad de jurisdicție în
materie penală sunt prevăzute de alin.(2) și justifică „sustragerea”
dreptului de a se cere examinarea de către o jurisdicție superioară. Prima
excepție privește infracțiunile minore, definite ca atare de legislația
națională a statelor contractante. Raportul explicativ la Protocolul 7 arată
că, spre a decide dacă o infracțiune are caracter minor, un criteriu
important este dat de problema de a ști dacă infracțiunea este pedepsită
sau nu este pedepsită cu închisoarea. Totuși, Curtea nu a avut prilejul să
se pronunțe în materie, ca, de alt fel, nici cu privire la celelalte două
situații exceptate de la principiul dublului grad de jurisdicție. Cea de a
doua situație este atunci când condamnarea s-a pronunțat „în primă
instanță” de „cea mai înaltă jurisdicție” a statului contractant în
cauză. În general, în această situație este vorba despre condamnarea unor
persoane cu funcții importante în stat: miniștri, înalți funcționari etc. Iar
365
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.360.
366
Bîrsan C. op.cit., p.1850-1851.
160
cea de a treia excepție privește cazul în care o persoană este
condamnată ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale, deși a
fost achitată în primă instanță.367

2.3.10. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară


Art.3 din Protocolul 7 prevede că atunci când o condamnare penală
definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru
că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare
judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei
condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în
statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot
sau în parte.
Potrivit acestui text, dacă o condamnare penală definitivă este
ulterior „anulată” sau se acordă „grațierea” pentru că a intervenit o
„eroare judiciară”, persoana care a executat pedeapsa cu închisoarea
datorită acestei condamnări are dreptul să fie despăgubită în
conformitate cu dispozițiile legale sau cu uzanțele în vigoare în statul în
cauză, dar numai dacă nu dovedește că neaducerea la cunoștința
autorităților statale competente a faptului ce nu a fost cunoscut la
momentul dispunerii condamnării îi era, în tot sau în parte,
imputabilă.368
Dreptul garantat de art.3 din Protocolul 7 este supus următoarelor
condiții: a) o condamnare penală definitivă este ulterior anulată; b) când
este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit
dovedește că s-a produs o eroare judiciară. Atunci când sunt satisfăcute
aceste două condiții, persoana trebuie despăgubită conform legii ori
practicii în vigoare în statul respectiv.369
Curtea nu a avut ocazia de a soluționa vreo cauză în care să fi
constatat nerespectarea acestui drept de către statele contractante. Mai

367
Bîrsan C. op.cit., p.1852-1853.
368
Bîrsan C. op.cit., p.1854.
369
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.361.
161
multe cereri au fost declarate inadmisibile, unele admisibile, dar pe fond
nu s-au constatat încălcări.
Precizăm că dacă eroarea privește „detenția preventivă”, dispozițiile
aplicabile sunt cele ale art.5 alin.(5) din CEDO. De asemenea, textul nu
se aplică în cazul dispunerii încetării urmăririi penale sau în cazul achitării
persoanei trimise în judecată penală, indiferent dacă această din urmă
soluție a fost pronunțată în primă instanță prin hotărâre rămasă definitivă
sau în apel.
Textul nu conține nici o regulă privitoare la natura procedurii ce are a
fi urmată pentru a se stabili existența erorii judiciare ce oferă dreptul
victimei la indemnizare. Acest aspect ține de legislația și practica existente
sau care trebuie să existe în fiecare stat contractant.
Expresia „despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul
respectiv” nu poate fi interpretată în sensul că, dacă legislația națională nu
conține dispoziții în materie și nu există nici uzanțe aplicabile, nu ar putea
fi pus în valoare dreptul la indemnizare garantat de acest text. Statul în
cauză va trebui ca, sub controlul Curții, să-și execute obligația ce-i revine
pe temeiul art.3 din Protocolul 7.370

2.3.11. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori


Art.4 din Protocolul 7 prevede că „(1) Nimeni nu poate fi urmărit
sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârșirea
infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
(2) Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea
procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă
fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul
procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
(3) Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul
art.15 din convenţie”.
Acest articol este consacrat unui principiu de drept procesual penal
cunoscut încă din dreptul roman: non bis in idem – nimeni nu poate fi

370
Bîrsan C. op.cit., p.1854-1856.
162
urmărit sau pedepsit încă o dată pentru aceeași faptă pentru care a fost
deja urmărit sau condamnat. Acest principiu se aplică în materie penală,
deși nu este menționat expres.371
Pentru a putea invoca dreptul pe care acest text îl consacră, persoana
în cauză trebuie, în primul rând: a) să fi suferit o condamnare; b) să fi
fost achitată sau c) să se fi dispus încetarea urmăririi penale pentru fapta
cu privire la care este din nou urmărită sau judecată. În al doilea rând,
prima hotărâre de condamnare trebuie să fi trecut în puterea lucrului
judecat; or, cât timp o hotărâre de condamnare sau de achitare poate
face obiectul unei căi de atac potrivit normelor procesuale naționale,
regula non bis in idem nu-și găsește aplicare. În al treilea rând, principiul
discutat nu-și găsește aplicare decât în privința jurisdicțiilor aceluiași
stat; el are o aplicare strict teritorială, ceea ce înseamnă că nu poate fi
opus în cazul urmăririi sau al judecării unei persoane pentru aceeași
faptă penală pe teritoriul unor state diferite.372 De asemenea, art.4 nu
exclude condamnările repetate pe baza unui comportament similar, care
se manifestă în ocazii diferite.373
Într-una din primele cauze în care a avut a se pronunța în materie,
cauza Gradinger c. Austriei (1995), Curtea a reținut că reclamantul, care
conducea un vehicul sub influența băuturilor alcoolice, a provocat un
accident de circulație soldat cu moartea unui ciclist, faptă pentru care a
fost condamnat de un tribunal pentru comiterea infracțiunii de omor din
imprudență, fără a reține agravanta săvârșirii faptei sub influența
băuturilor alcoolice, deoarece nu fusese atinsă limita legală de 0,8 g/l.
Ulterior, administrația districtului în care s-a produs accidentul a luat
împotriva reclamantului o altă decizie penală, pe temeiul dispozițiilor
legii privitoare la circulația publică, prin care l-a sancționat cu o amendă
pentru conducerea unui autovehicul pe drumurile publice în stare de
ebrietate. Curtea a considerat că, în speță, infracțiunea prevăzută și
pedepsită de Codul rutier nu reprezintă decât un aspect al delictului
sancționat de textul corespunzător din Codul penal, astfel că cele două
371
Bîrsan C. op.cit., p.1858-1859.
372
Bîrsan C. op.cit., p.1859-1860.
373
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.362.
163
decizii litigioase s-au întemeiat pe același comportament, cu încălcarea
principiului non bis in idem.374 Altfel spus, fusese încălcat art.4,
deoarece ambele serii de proceduri erau legate de același incident și
aveau aceleași elemente de bază.375
Principiul non bis in idem nu se aplică:
a) în situația concursului ideal de infracțiuni, adică atunci când una și
aceeași faptă penală constituie două infracțiuni distincte.376 Spre
exemplu, în cauza Oliveira c. Elveției (1998), reclamanta a invocat
faptul că a fost condamnată, în urma comiterii unui accident de
circulație soldat cu rănirea unei persoane, mai întâi cu o amendă
pentru „absența stăpânirii vehiculului” și apoi, tot cu o amendă,
pentru rănirea unei alte persoane, cele două pedepse fiind apoi
contopite, dispunându-se executarea pedepsei celei mai grele și,
astfel, a fost condamnată de două ori pentru aceeași faptă. Curtea a
ajuns la o altă concluzie, arătând că în speță este vorba despre un
caz tipic de concurs ideal de infracțiuni, caracterizat prin aceea că
fapta unică penală se descompune în două infracțiuni distincte,
situație în care, de regulă, pedeapsa cea mai grea absoarbe pe cea
mai ușoară.377
b) în materie de revizuire a unei hotărâri judecătorești, adică atunci
când prima procedură a fost redeschisă pentru că au fost descoperite
fapte noi sau s-a dovedit că primul proces a fost afectat de un viciu
fundamental de procedură. Ambele situații trebuie să fi fost de
natură a afecta soluția pronunțată în cadrul acesteia. Expresia „fapte
noi sau nou descoperite” are în vedere toate mijloacele de probă cu
privire la faptele preexistente.378
Art.4 alin.(3) instituie caracterul absolut al principiului non bis in
idem în sistemul european de protecție a drepturilor omului, deoarece el

374
Bîrsan C. op.cit., p.1861-1862.
375
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.362.
376
Bîrsan C. op.cit., p.1859.
377
Bîrsan C. op.cit., p.1862.
378
Bîrsan C. op.cit., p.1861.
164
dispune că nu este permisă nici o derogare de la prevederile sale pe
temeiul art.15 din Convenție.379

2.3.12. Egalitatea între soți


Art.5 din Protocolul 7 dispune că soţii se bucură de egalitate în
drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu
copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu
prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia
măsurile necesare în interesul copiilor.
Acest drept impune statului obligația pozitivă de a oferi un cadru
juridic satisfăcător pentru a garanta soților egalitatea în drepturi și
obligații civile, în special în relațiile lor cu copii și în cazul desfacerii
căsătoriei.380
Egalitatea deplină între soți și în raporturile acestora cu copiii lor
privește numai drepturile și responsabilitățile civile. Ea nu se aplică în
alte domenii ale dreptului, precum dreptul administrativ, fiscal,social,
dreptul muncii etc.
De asemenea, din moment ce textul precizează că este vorba despre
„raporturile dintre soți și cele între aceștia și copiii lor”, prevederile
sale nu au a se aplica raporturilor dintre concubini și nici în relațiile
dintre concubini și copiii lor, aceste din urmă raporturi intrând însă sub
protecția dispozițiilor art.8 din CEDO, care apără dreptul la viață privată
și de familie. Aceeași precizare a textului impune excluderea din
domeniul său de aplicare a oricăror raporturi juridice care preced
încheierea căsătoriei; condițiile de fond și de formă ale căsătoriei intră în
domeniul de aplicație al art.12 din CEDO.381
Acest text nu împiedică statele să ia „măsurile necesare în interesul
copiilor”. Aceasta presupune că dreptul național ar trebui să ofere o
protecție juridică, care să facă posibilă integrarea copilului în familia sa
încă de la naștere. Două principii, bazate pe nondiscriminare, sunt
aplicabile în această materie: egalitatea filiației naturale cu cea legitimă
379
Bîrsan C. op.cit., p.1858.
380
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.171.
381
Bîrsan C. op.cit., p.1869.
165
și egalitatea drepturilor patrimoniale ale copilului natural cu cele ale
copilului legitim.382
Autorităților naționale le revine prerogativa de a determina ce
măsuri sunt de natură să răspundă interesului unui copil în caz de
desfacere a căsătoriei și că, din acest punct de vedere, ele dispun de o
largă marjă de apreciere. Or, interesul copiilor prevalează față de
egalitatea fundamentală între soți, în special în privința drepturilor
părintești.383

382
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.171.
383
Bîrsan C. op.cit., p.1870.
166
TEMA 3. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CURȚII
3.1. Formațiunile Curții
3.2. Judecătorii Curții
3.3. Competența Curții
3.4. Actele Curții

3.1. Formațiunile Curții


Curtea este organizată din formațiuni: administrative (Adunarea
plenară, Biroul Curții, secții) și jurisdicționale (judecătorul unic,
comitete, camere și Marea Cameră).

3.1.1. Formațiunile administrative ale Curții


A. Adunarea plenară a Curţii, denumită și Plenara judecătorilor
instanței europene, este un organ de gestiune și de organizare a activității
Curții, având următoarele atribuții administrative, expres prevăzute de
art.25 din CEDO:
a) alege, pentru o durată de 3 ani, preşedintele şi doi vicepreşedinţi,
care pot fi realeşi. Dezvoltând această atribuție, art.8 alin.(1) din
Regulament prevede că Plenara judecătorilor alege și președinții de
secție, pentru un mandat de doi ani, cu posibilitatea realegerii doar
pentru o singură dată în aceeași secțiune, și cu condiția ca aceste
perioade să nu depășească însăși durata mandatului de judecător al
celui interesat. Fiecare judecător al Curții își poate depune
candidatura pentru aceste funcții. Alegerea se face prin scrutin
secret, la care participă toți judecătorii prezenți la Plenară. Dacă nici
un candidat nu întrunește majoritatea absolută de voturi se vor
organiza una sau mai multe runde suplimentare până când cel puțin
un candidat va obține o majoritate absolută. Candidații care obțin
mai puțin de cinci voturi sunt eliminați din cursă. În caz de egalitate
de voturi va fi ales judecătorul mai în vârstă (art.8 alin.(5) coroborat
cu art.5 din Regulament).
b) constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c) alege preşedinţii camerelor Curţii, care pot fi realeşi;

167
d) adoptă regulamentul Curţii;
e) alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi. În cazul
deschiderii unui concurs pentru funcția de grefier al Curții, în
practică s-a stabilit formarea, prin hotărârea Plenarei judecătorilor, a
unei Comisii lărgite de audiere a candidaților, la lucrările căreia
participă, pe lângă membrii Biroului, câte unul sau doi judecători
desemnați de fiecare secție a Curții.384
f) formulează orice cerere în virtutea art.26 alin.(2) din CEDO, potrivit
căruia la cererea Adunării generale a Curţii, Comitetul de Miniştri
poate reduce la cinci numărul judecătorilor Camerei, prin decizie
unanimă şi pentru o perioadă determinată.
Potrivit art.20 din Regulament, Adunarea plenară a Curții se
convoacă la necesitate, precum și dacă o treime din judecătorii Curții o
cer. Pentru a fi deliberativă, este necesară o prezență de două treimi din
judecătorii aleși ai Curții.
B. Biroul Curții are rolul de a-l asista pe președintele Curții în
îndeplinirea funcțiilor sale de conducere a activității Curții și a
serviciilor sale, de a facilita coordonarea activității jurisdicționale a
secțiilor Curții, de a consulta președintele și grefierul Curții privitor la
necesitatea și conținutul instrucțiunilor de lucru ale grefei Curții, de a
audia raportul privind activitatea Curții. Biroul are un secretar, desemnat
de grefierul Curții, cu acordul președintelui Curții.
Biroul este compus din președinte, vicepreședinți și președinții
secțiilor.
Președintele Curții conduce lucrările și administrarea Curții,
reprezintă Curtea și, în special, asigură relațiile acesteia cu autoritățile
Consiliului Europei. Președintele prezidează ședințele plenare ale Curții,
ședințele Marii Camere și ale colegiului de cinci judecători. Președintele
nu i-a parte la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor, decât dacă
este judecătorul ales în numele unei părți contractante aflate în cauză
(art.9 din Regulament).

384
Bîrsan C. op.cit., p.1063.
168
Vicepreședinții Curții îl asistă pe președintele Curții. Ei îi țin locul
președintelui dacă acesta din urmă nu poate să-și îndeplinească
atribuțiile sau dacă postul de președinte este vacant, sau la cererea
președintelui. De asemenea, ei îndeplinesc și funcția de președinte de
secție (art.10 din Regulament).
Președinții secțiilor prezidează ședințele secției și ale Camerelor ai
căror membri sunt și conduc lucrările secțiilor. Vicepreședinții secțiilor
le țin locul dacă aceștia nu pot să-și îndeplinească atribuțiile sau dacă
postul de președinte al secției respective este vacant, sau la cererea
președintelui de secție (art.12 din Regulament).
C. Secțiile (Camerele prevăzute de art.26 (b) din CEDO) sunt
constituite de Adunarea plenară a Curţii, la propunerea Preşedintelui,
pentru o perioadă de 3 ani începând cu alegerea titularilor funcţiilor
prezidenţiale. Se constituie cel puţin 4 secţiuni. Actualmente
funcționează 5 secții. Fiecare judecător este membru al unei secţiuni.
Componenţa secţiunilor trebuie să fie echitabilă, atât din punct de vedere
geografic, cât şi din punctul de vedere al reprezentării sexelor şi ținând
cont de diversitatea sistemelor juridice existente în Părţile contractante.
Atunci când un judecător încetează de a mai face parte din Curte
înainte de sfârșitul perioadei pentru care secţiunea a fost constituită,
succesorul său îl înlocuieşte ca membru al acelei secţiuni. În mod
excepţional, Preşedintele Curţii poate opera modificări în alcătuirea
secţiunilor, dacă circumstanţele o impun. La propunerea Preşedintelui,
Adunarea plenară a Curţii poate constitui o Secţiune suplimentară.
Raportorii nejudiciari. Când completul este format dintr-un
judecător unic, Curtea este asistată de raportori nejudiciari care
funcționează sub autoritatea președintelui Curții. Aceștia fac parte din
grefa Curții. Raportorii nejudiciari sunt numiți de președintele Curții, la
propunerea unui grefier (art.18A din Regulament).
Jurisconsultul. În scopul asigurării calității și uniformității
jurisprudenței sale, Curtea este asistată de un jurisconsult, membru al
grefei. Jurisconsultul va furniza avize și informații, în special
completelor de judecată și membrilor Curții (art.18A din Regulament).

169
3.1.2. Formațiunile jurisdicționale (de judecată)
Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea îşi desfăşoară
activitatea prin intermediul formațiunilor de judecată: completul de
judecător unic, comitete de 3 judecători, camere de 7 judecători şi Marea
Cameră de 17 judecători.
A. Completul de judecător unic a fost introdus după intrarea în
vigoare a Protocolului 14, cu competență de a declara inadmisibilă sau
de a radia de pe rol o cerere introdusă în virtutea art.34, când o astfel de
decizie poate fi luată fără o examinare complementară.
După consultarea Biroului, președintele Curții decide cu privire la
numărul acestor judecători și-i desemnează, stabilindu-le totodată și
durata mandatului. La fel, președintele Curții stabilește lista statelor
contractante în privința cărora se aplică prevederea art.26 alin.(1) din
CEDO, ținând cont, evident, de numărul de cereri îndreptate împotriva
acestor state înscrise pe rolul Curții. Respectiv, pentru un stat împotriva
căruia există un număr mic de cereri nu se impune instituirea formațiunii
de judecător unic. Președintele Curții și președinții de secții pot fi
exonerați de îndeplinirea funcției de judecător unic.
Membrii Curții care au fost desemnați în calitate de judecător unic
nu pot examina acele cauze care, în mod normal, sunt de competența sa,
dar sunt îndreptate împotriva statului contractant pentru care a fost ales.
Respectiv, cauzele vor fi soluționate de judecători aleși pentru alte state
contractante decât statul în cauză. Rațiunea acestei dispoziții este simplă:
asigurarea imparțialității obiective a formațiunii de judecată.385
B. Comitetele sunt formate din 3 judecători care aparţin aceleiaşi
secţiuni, cu competență de a examina admisibilitatea cererilor, cât și de a
pronunța o hotărâre pe fond pe baza jurisprudenței.
Numărul comitetelor ce urmează a fi create este stabilit de
preşedintele Curţii, după consultarea preşedinţilor secţiunilor.
Comitetele sunt constituite de camerele Curții pentru o perioadă de 12
luni, prin rotaţie, dintre membrii secţiunii, alţii decât preşedintele ei.
Fiecare comitet are un președinte, acesta este judecătorul, membru al

385
Bîrsan C. op.cit., p.1071.
170
comitetului, cu cea mai mare vechime în funcția de judecător în cadrul
Curții.
Membrii secţiunii care nu sunt membri ai unui comitet pot fi
desemnaţi să înlocuiască membrii indisponibili, creându-se așa numitele
comitete ad-hoc. Judecătorul ales pentru statul în cauză într-o plângere
supusă spre examinare unui comitet nu trebuie, în mod necesar, să facă
parte din această formațiune de judecată, însă poate fi invitat să participe
la deliberările comitetului, fără a deveni prin aceasta membru al
respectivului comitet (atr.53 alin.(1) din Regulament).
C. Camerele sunt formate din 7 judecători386 care aparţin aceleiaşi
secţiuni, pe o durată de trei ani, pentru examinarea cauzelor cu care a
fost sesizată Curtea. Ele desfășoară activitatea jurisdicțională de bază a
Curții. Camerele Curții constituie formațiunea ordinară de examinare a
cererilor individuale și a cererilor interstatale, având a se pronunța atât
asupra admisibilității, cât și cu privire la fondul lor.
Camera este compusă, în mod obligatoriu, din preşedintele secţiunii
şi din judecătorul ales în numele părţii contractante în cauză. În situația
în care o cauză este atribuită spre examinare unei secții din care nu face
parte judecătorul ales pentru statul împotriva căruia ea este îndreptată,
aceasta va face totuși parte de drept din acea cameră a altei secții
învestite cu soluționarea respectivei cereri. În cazul absenţei acestui
judecător sau atunci când el nu-şi poate desfăşura activitatea, acest stat
parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător ad-
hoc. Ceilalţi membri ai camerei sunt desemnaţi de preşedintele secţiei,
prin rotaţie, dintre membrii secţiei. Membrii secţiei care nu sunt
desemnaţi în acest fel participă la judecarea cauzei în calitate de
judecători supleanţi.

386
Pentru a asigura o anumită flexibilitate a compoziției camerelor Curții, art.26
alin.(2) din CEDO modificat prin Protocolul 14, prevede posibilitatea constituirii
de camere formate din 5 judecători, care vor funcționa în cadrul secțiilor Curții și
vor avea exact aceeași competență pe care o au camerele de 7 judecători.
Organizarea acestor noi formațiuni de judecată poate fi decisă, la solicitarea
Adunării plenare a judecătorilor Curții, de către Comitetul de Miniștri al
Consiliului Europei, printr-o hotărîre adoptată cu unanimitate de voturi.
171
Judecătorul ales în numele oricărui stat în cauză, sau, dacă este
cazul, judecătorul ales sau judecătorul ad-hoc poate fi dispensat de
preşedintele camerei de a asista la şedinţele consacrate problemelor
preparatorii sau procedurale. Pentru buna desfăşurare a acestor şedinţe,
se prezumă că statul în cauză a desemnat în locul său pe primul
judecător supleant. Chiar şi după încetarea mandatului său, judecătorul
continuă să participe la judecarea cauzelor în care a participat deja la
discutarea fondului.387
D. Marea Cameră este formată din 17 judecători și cel puţin 3
judecători supleanţi. Ea este constituită pentru fiecare caz, pe o perioadă
nedeterminată, și este competentă să soluționeze cele mai complexe
cauze deduse judecății, fie ca urmare a desesizării unei camere în
favoarea sa, pe temeiul art.30 din CEDO, fie ca urmare a redeschiderii
procedurii într-o cauză în care a fost pronunțată o hotărâre de către una
din camere, în condițiile prevăzute de art.43 din CEDO.388
Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în art.26 alin.(5) din CEDO
și art.24 din Regulament, rezultă că Marea Cameră are o componentă
fixă, o componentă fixă variabilă și o componentă pur variabilă.
Componenta fixă a Marii Camere este dată de prezența obligatorie a
preşedintelui şi vicepreşedinţilor Curţii, a trei preşedinţi de secţie și a
judecătorului ales pentru statul în cauză. Atunci când un preşedinte de
secţie nu poate face parte din Marea Cameră, el este înlocuit de către
vicepreşedintele acelei secţii, la fel, judecătorul național va fi înlocuit de
un judecător ad-hoc.
La această componentă fixă a Marii Camere se adaugă componenta
fixă variabilă, în situația în care Marea Cameră este sesizată în temeiul
art.30 din CEDO, adică în urma desesizării unei camere în favoarea ei.
În acest caz, ea va cuprinde suplimentar, în mod obligatoriu, și membrii
camerei care s-a desesizat. În cauzele atribuite în temeiul art.43 din
CEDO, Marea Cameră nu va include nici un judecător care a făcut parte
din camera care a pronunţat hotărârea asupra cauzei respective, cu
excepţia preşedintelui acestei camere şi a judecătorului ales în numele
387
Bîrsan C. op.cit., p.1073-1074.
388
Bîrsan C. op.cit., p.1073.
172
părţii contractante în cauză, precum şi nici un judecător care a făcut
parte din camera sau camerele care s-au pronunţat asupra admisibilităţii
cererii.
În toate cazurile, componenta variabilă a Marii Camere este dată de
judecătorii care se adaugă membrilor ce alcătuiesc așa numitele
„componenta fixă” și „componenta fixă variabilă”, până la realizarea
cifrei de 17 membri. La aceștia se adaugă cel puțin trei judecători
supleanți, chemați să înlocuiască, în ordinea desemnării lor, pe unul din
judecătorii titulari care nu poate participa la judecarea cauzei din diverse
rațiuni. Judecătorii şi judecătorii supleanţi, care urmează să completeze
Marea Cameră ori de câte ori o cauză îi este atribuită, sunt desemnaţi
dintre ceilalţi judecători rămaşi prin tragere la sorţi efectuată de către
preşedintele Curţii în prezenţa grefierului. Modalităţile de tragere la sorţi
sunt stabilite de către Adunarea plenară a Curţii, care va ţine cont de
asigurarea unei alcătuiri echilibrate din punct de vedere geografic şi de
reflectarea diversităţii sistemelor juridice existente în părţile
contractante.389
Judecătorii şi judecătorii supleanţi participă la judecarea cauzei până
la finalizarea procedurii. Chiar dacă le expiră mandatul, ei continuă să
participe la judecarea cauzei dacă au participat deja la discutarea
fondului. Această regulă se aplică şi în privinţa avizelor consultative.
În cadrul Marii Camere funcționează un colegiu de 5 judecători,
care se pronunță asupra admisibilității cererii de retrimitere a unei cauze
în fața Marii Camere. Colegiul este alcătuit din:
- Preşedintele Curţii. Dacă preşedintele este indisponibil, el este
înlocuit de vicepreşedintele cu cea mai înaltă precădere;
- Preşedinţii a două secţii desemnate prin rotaţie. Dacă preşedintele
unei secţii astfel desemnate este indisponibil, el este înlocuit de
vicepreşedintele acestei secţii;
- doi judecători desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din
cadrul secţiilor restante pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă
de şase luni;

389
Bîrsan C. op.cit., p.1075-1076.
173
- cel puţin doi judecători supleanţi desemnaţi prin rotaţie dintre
judecătorii aleşi din cadrul secţiilor pentru a face parte din colegiu
pentru o perioadă de şase luni.
Atunci când examinează o cerere de retrimitere, colegiul nu trebuie
să cuprindă nici un judecător care a luat parte la examinarea
admisibilităţii sau a fondului cauzei respective.
Un judecător ales în numele unei părţi contractante interesate în
cauza pentru care s-a cerut trimiterea sau cetăţean al unei astfel de părţi
nu poate face parte din colegiu atunci când acesta examinează cererea
respectivă. De asemenea, un judecător ales desemnat de partea
contractantă interesată în cauză în conformitate cu art.29 sau 30 din
Regulament nu poate participa la examinarea cererii.
Dacă un membru al colegiului este indisponibil, el este înlocuit de
un judecător supleant, desemnat prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din
cadrul secţiilor pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase
luni.

3.1.3. Grefa Curții


Potrivit art.24 din CEDO, Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini
şi organizare sunt stabilite prin regulamentul Curţii. Atunci când se
pronunţă în complet de judecător unic, Curtea este asistată de raportori
care îşi exercită funcţiile sub autoritatea preşedintelui Curţii. Raportorii
fac parte din grefa Curţii. Funcția de raportor a fost introdusă prin
Protocolul 11.
Grefa este o structură organizatorică ce asigură buna organizare și
desfășurare a întregii activități a Curții, atât administrativă, cât și
jurisdicțională. Grefa este condusă de un grefier, ajutat de doi grefieri-
adjuncți, aleși de Plenara judecătorilor, prin scrutin secret, cu majoritate
absolută de voturi, pentru un mandat de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii
lui, dintre candidații care se bucură de o înaltă considerație morală și
posedă cunoștințe juridice, administrative și lingvistice, precum și
experiența necesară pentru îndeplinirea acestor funcții.390 Calificările

390
Bîrsan C. op.cit., p.1057.
174
necesare, procedura alegerii, durata mandatului și jurământul de numire
în funcție sunt prevăzute în art.15-18 din Regulamentul Curții.
În cadrul grefei activează juriști (specializați, temporari și stagiari),
personal administrativ (secretari juridici și alți funcționari), personal
tehnic și traducători. Toți membrii grefei trebuie să respecte condiții
stricte de independență și imparțialitate. Personalul grefei, cu excepția
grefierului și a grefierilor-adjuncți, este numit în funcție de către
Secretarul General al Consiliului Europei, cu acordul președintelui
Curții sau al grefierului ei, ultimul acționând pe baza instrucțiunilor
primite de la președinte.
Din punct de vedere al organizării sale, grefa Curții se compune din:
a) grefele secțiilor, în număr egal cu cel al secțiilor Curții – în prezent
cinci. Grefele secțiilor sunt conduse de grefieri de secție, care asistă
secțiile Curții în îndeplinirea atribuțiilor de judecată ce sunt de
competența formațiunilor de judecată din cadrul acestora.
b) serviciile necesare pentru ca instanța europeană să dispună de
prestațiile administrative și juridice impuse de activitatea sa. Spre
exemplu, în cadrul grefei funcționează un serviciu de cercetare și
documentare, ce poate furniza, periodic sau la solicitarea
formațiunilor de judecată, studii de drept comparat, cercetări de
doctrină pe materii etc. Deosebit de important pentru activitatea
Curții este serviciul de traduceri, care asigură, atunci când este
necesar, traducerea documentelor depuse de părți sau a hotărârilor,
deciziilor sau a altor documente ce emană de la instanța
europeană.391 Aceste servicii, la rândul lor, fac parte, după cum
urmează, primul din Departamentul juridic, care constă din juriști,
iar cel de al doilea din Departamentul administrativ în care se
cuprinde personalul ce se ocupă de finanțe, tehnologie, securitate,
servicii lingvistice, tipărirea de documente, publicații, relații cu
presa și cu publicul.392

391
Bîrsan C. op.cit., p.1058.
392
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.52-53.
175
La finele anului 2015, grefa avea un personal de circa 640 de
membri, 270 de juriști și 370 de membri ai personalului auxiliar. 393 A se
vedea Anexa 2. Organigrama Curții.

3.2. Judecătorii Curții


Conform art.20-24 din CEDO, Curtea se compune dintr-un număr
de judecători egal cu cel al înaltelor părţi contractante. La moment,
Curtea este compusă din 47 de judecători – câte unul pentru fiecare stat
membru.
Judecătorii sunt organizați în „secții” administrative. O secție este o
entitate administrativă având un președinte, un vicepreședinte și mai
mulți judecători. De asemenea, fiecare secție are un grefier al secției,
care asigură serviciile juridice și administrative solicitate de Curte și este
asistat de un grefier de secție adjunct. Alcătuirea secțiilor este echilibrată
din punct de vedere geografic și din punctul de vedere al reprezentării
sexelor. Când un complet de judecată examinează o cauză, deliberările
Curții sunt și vor rămâne secrete, la fel ca în cazul altor curți.
Președintele și vicepreședinții de secție sunt aleși prin vot secret pentru
un mandat de trei ani și pot fi realeși în aceeași funcție pe durata
mandatului.394

3.2.1. Condiții de exercitare a funcțiilor


Urmând logica art.21 din CEDO, reținem: condiții de eligibilitate –
(alin.(1), condiții ce țin de exercitarea funcției cu titlu individual –
alin.(2), și condiții impuse de incompatibilitatea funcției de judecător cu
alte activități – alin.(3).
A. Condiții de eligibilitate. Pentru a fi eligibili în această funcție,
judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să
întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni
judiciare sau să fie jurişti având o competenţă recunoscută.

393
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
394
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
176
Practica alegerilor de judecători desfășurate până în prezent este ca
lista acestora să cuprindă judecători de la instanțele supreme naționale,
profesori universitari, avocați de renume, înalți funcționari
guvernamentali etc.
Jurisdicția europeană a arătat că aceste condiții sunt imperative și se
impun în același mod tuturor statelor contractante care selecționează
candidați pentru funcția de judecător ce au a figura pe listele transmise
Adunării Parlamentare. Însă, nimic nu împiedică statele să aplice și alte
criterii ori considerații suplimentare.
O a treia condiție de eligibilitate rezultă din art.23 alin.(2) din
CEDO, potrivit căruia mandatul funcției de judecător încetează la
împlinirea vârstei de 70 de ani. Pe cale de consecință, pentru ca o
persoană să fie eligibilă ca judecător trebuie să aibă o vârstă inferioară
acestei limite.
O a patra condiție de eligibilitate, ce rezultă din normele interne 395
ale Consiliului Europei, este competența lingvistică, deoarece se impune
cunoașterea efectivă de către candidați, implicit de judecătorul ales, cel
puțin a uneia din cele două limbi oficiale ale Curții – engleza și franceza,
ceea ce înseamnă posibilitatea de a lucra efectiv într-una din acestea.
B. Exercitarea funcției cu titlu individual. Judecătorii îşi exercită
mandatul cu titlul individual, și nu în reprezentarea statelor în numele
cărora au fost aleși.
În primul rând, precizarea „cu titlul individual” semnifică faptul că
judecătorii Curții nu sunt reprezentanți ai statelor contractante, ei sunt
aleși de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pe locul ce-i
revine fiecărui stat în cadrul Curții.
În al doilea rând, exercitarea „cu titlul individual” a funcției trebuie
corelată cu două condiții specifice impuse de art.21 alin.(3) din CEDO,
anume independența și imparțialitatea judecătorilor.
Independența lor are a fi privită atât în raporturile cu părțile –
reclamantul și statul, cât și în raporturile cu Curtea. Judecătorii participă
395
Recomandarea Adunării Parlamentare nr.1429 (1999) din 24.09.1999 și
răspunsul Comitetului Miniștrilor la această recomandare din 21.09.2000
(Doc.8835 revizuit, 10.10.2000).
177
la adoptarea hotărârilor formațiunilor de judecată și, în măsura în care nu
sunt de acord cu soluția adoptată, ei pot formula „opinii separate”, care
se publică împreună cu hotărârile Curții. Independența față de Curte nu
exclude o anumită 1disciplină jurisdicțională” ce se impune judecătorilor
instanței europene. Dacă ei pot formula și argumenta opinii disidente
este mai greu de conceput exprimarea unor puncte de vedere critice
privitoare la soluțiile și activitatea Curții în alte împrejurări: studii,
conferințe etc.
De asemenea, judecătorii Curții trebuie să ofere toate garanțiile de
imparțialitate. Dacă un judecător, din motive personale sau pentru alte
motive, nu este în măsură să facă parte din formațiunea de judecată, el
trebuie să se abțină de la judecarea respectivei cauze.
Deși nici Convenția și nici Regulamentul Curții nu vorbesc despre
posibilitatea recuzării unui judecător, nimic nu împiedică părțile să ceară
aceasta, cererea urmând a fi soluționată potrivit dispozițiilor
Regulamentului privitoare la abținere. Or, la intrarea în funcție,
judecătorul trebuie să depună jurământul sau să facă o declarație
solemnă, cu următorul conținut: „Jur” – sau „Declar în mod solemn” –
„că-mi voi exercita funcția de judecător cu onoare, independență și
imparțialitate și că voi păstra secretul deliberărilor (art.3 din
Regulament).
C. Incompatibilitatea funcției de judecător cu alte activități.
Judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu exigențele
de independență, imparțialitate sau disponibilitate impuse de o activitate
cu caracter permanent. Fiind vorba despre o jurisdicție cu activitate
permanentă, practic este imposibil de exercitat o altă activitate, în
cumul, mai ales dacă aceasta ar fi de natură să pună în discuție
independența și imparțialitatea judecătorilor.
De altfel, art.4 din Regulament dispune că, pe temeiul art.21 alin.(3)
din CEDO, judecătorii nu pot exercita, pe durata mandatului lor, nici o
activitate politică sau administrativă și nici o activitate profesională
incompatibilă cu îndatorirea lor de independență și imparțialitate sau cu
disponibilitatea impusă de exercitarea unei activități permanente. La
începutul exercițiului mandatului său, fiecare judecător declară
178
președintelui Curții orice activitate suplimentară pe care o exercită,
președintele urmând a aprecia dacă aceasta este sau compatibilă cu
îndeplinirea funcției de judecător, iar în caz de dezacord între președinte
și judecătorul interesat, urmând a decide plenul Curții. Ca principiu,
nimic nu se opune ca judecătorii să participe la manifestări științifice, să
elaboreze articole sau cărți de specialitate, să participe în jurii (comisii)
de doctorat etc.396

3.2.2. Alegerea judecătorilor


Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei în numele fiecărei înalte părţi contractante, cu majoritatea
voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de înalta
parte contractantă. Aceeaşi procedură este urmată pentru a completa
Curtea în cazul aderării de noi înalte părţi contractante şi pentru a se
ocupa locurile devenite vacante.
Așadar, prima fază a procedurii alegerii judecătorilor Curții este cea
internă, ce constă în stabilirea unei liste naționale de trei candidați la
această funcție, listă de pe care urmează a fi ales judecătorul statului în
cauză de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Convenția
nu conține dispoziții privitoare la modul de alcătuire a acestei liste, însă
organele Consiliului Europei au emis norme cu caracter de recomandare,
și anume:
a) Decizia Delegațiilor Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei,
adoptată la cea de a 593-a sesiune a acestui organism (27-
28.05.1997), privitoare la reprezentarea echitabilă a femeilor și
bărbaților în cadrul noii Curți;
b) Recomandarea Adunării Parlamentare nr.1429 (1999) privitoare la
procedura de desemnare a candidaților pentru funcția de judecător la
CtEDO, la nivel național, adoptată la 24.09.1999;
c) Răspunsul Comitetului Miniștrilor, adoptat la cea de-a 722-a
reuniune a Delegațiilor miniștrilor, din 21.09.2000, privitor la
Recomandarea Adunării Parlamentare nr.1429 (1999);

396
Bîrsan C. op.cit., p.1036-1039.
179
d) Recomandarea Adunării Parlamentare nr.1649 (2004) privitoare la
candidații la CtEDO, adoptată la 30.01.2004;
e) Rezoluțiile Adunării Parlamentare nr.1366 (2004) și nr.1426 (2005)
privitoare la candidații la CtEDO.
În scopul înlăturării deficiențelor constatate la alegerile anterioare și
în vederea orientării guvernelor statelor contractante cu privire la
asigurarea bunei desfășurări a selecției candidaților pentru viitoarele
alegeri, Adunarea Parlamentară a recomandat Comitetului de Miniștri să
invite guvernele statelor contractante să aplice următoarele criterii
privitoare la stabilirea listei de candidați pentru funcția de judecător la
CtEDO:
- să procedeze la „un apel de candidatură” în presa specializată, în
scopul de a avea candidați care să fie efectiv eminenți juriști, ce
răspund condițiilor prevăzute de art.21 alin.(1) din CEDO;
- să vegheze ca acești candidați să aibă o experiență în materia
protecției drepturilor omului, fie în calitate de practicieni, fie în
calitate de militanți în cadrul unor organizații neguvernamentale
active în domeniu;
- să rețină, în mod obligatoriu, candidați de ambele sexe;
- să vegheze la asigurarea îndeplinirii condițiilor lingvistice de către
toți candidații de pe listă, anume capacitatea lor de a lucra într-una
din limbile oficiale ale Consiliului Europei, respectiv engleza sau
franceza;
- plasarea candidaților pe lista națională trebuie făcută în ordine
alfabetică.
Detaliile procedurii selecționării candidaților la funcția de judecător
în cadrul Curții constituie un atribut suveran al statelor contractante.
Procedura națională de selecție a candidaților are o importanță
fundamentală, de aceea se instituie o obligație pentru statele
contractante, obligație ce privește în mod direct înseși procedurile pe
care ele le adoptă și criteriile ce le aplică în selecția candidaților.
Întrucât, structura și cultura juridică sunt variate de la un stat la altul,
diferențele privitoare la selectarea candidaților apar ca inevitabile, fără
ca asemenea diferențe să fie dăunătoare. Dincolo de diferențele ce pot fi
180
luate ca acceptabile, procedurile interne trebuie totuși să fie conforme
unui număr de criterii importante, printre care au a fi reținute, mai ales,
transparența, echitatea și coerența acestor proceduri.
A doua fază a alegerii judecătorilor Curții este cea internațională și
presupune activități desfășurate mai întâi de Comitetul Miniștrilor și
apoi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
Actele interne ale organelor Consiliului Europei atribuie un rol
distinct Comitetului Miniștrilor în cadrul acestui proces electoral.
Decizia Comitetului Miniștrilor din 28.05.1997 prevede procedura
informală de examinare a candidaturilor pentru funcția de judecător la
Curtea Europeană, procedură ce precede etapa alegerii propriu-zise a
judecătorilor Curții. Astfel, statele contractante sunt invitate să prezinte,
informal, Delegaților Miniștrilor exemplare din curriculum vitae al
candidaților potențiali – practic lista de candidați – pentru funcția de
judecător în cadrul Curții, iar un grup ad-hoc de delegați va proceda într-
o ședință, ce se va desfășura cu ușile închise, la un schimb informal de
puncte de vedere cu privire la candidaturi, înainte de supunerea lor
formală Comitetului Miniștrilor, în vederea transmiterii listei Adunării
Parlamentare.
Prin Rezoluția nr.1082 (1996), Adunarea Parlamentară a instituit un
model de curriculum vitae ce are a fi întocmit de fiecare candidat, model
îmbunătățit prin Rezoluția nr.1200 (1999) pe baza experienței dobândite
în cadrul primelor alegeri de judecător la Curte desfășurate în anul 1998.
În esență, acest model cuprinde următoarele rubrici: I) datele de stare
civilă; II) studii, diplome și calificări; III) activități profesionale
pertinente; IV) activități și experiență în domeniul protecției drepturilor
omului; V) activități publice; VI) alte activități; VIII) lucrări publicate –
numărul total și citarea a opt titluri mai importante; IX) precizarea
cunoștințelor lingvistice; X) alte elemente pertinente; XI) precizarea că,
în caz de alegere, persoana în cauză se va instala, pe durata mandatului
de judecător, la Strasbourg.
Odată parcursă procedura informală, listele de candidați prezentate
de guverne sunt supuse aprobării Comitetului Miniștrilor, care le
transmite apoi Biroului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
181
Prin Rezoluția nr.1082 (1996) s-a stabilit obligativitatea audierii
tuturor candidaților, după un grafic stabilit și anunțat celor interesați,
audiere care, de regulă, se desfășoară în Birourile Consiliului Europei de
la Paris. Pe baza acestor audieri se întocmește un raport ce se prezintă
plenului Adunării Parlamentare. Raportul conține o scurtă prezentare a
candidaților și a competențelor lor, și recomandarea alegerii unei
persoane de pe lista națională. Judecătorii sunt aleși cu majoritatea
absolută a voturilor exprimate de parlamentarii prezenți. Dacă nici un
candidat nu întrunește majoritatea absolută se organizează un al doilea
scrutin.397

3.2.3. Durata mandatului judecătorilor


Conform modificărilor introduse prin Protocolul 14, judecătorii
Curții sunt aleşi pentru o durată de 9 ani și nu pot fi realeși.398 Aceste
modificări urmăresc să întărească independența și imparțialitatea
judecătorilor instanței europene. Renunțarea la reînnoirea trienală a
mandatelor a jumătate din judecătorii Curții permite ca judecătorul ales
înainte de expirarea mandatului predecesorului său să nu mai continue
mandatul acestuia, ci să înceapă propriul său mandat unic de 9 ani. În
aceeași ordine de preocupări, art.21 din dispozițiile finale și tranzitorii
ale Protocolului 14 dispune că, la data intrării sale în vigoare, mandatul
judecătorilor care se află în exercitarea primului lor mandat se va
prelungi de drept, pentru a se atinge un total de 9 ani, iar ceilalți
judecători ai Curții își vor încheia mandatul în curs, care va fi prelungit
cu 2 ani.

397
Bîrsan C. op.cit., p.1041-1047.
398
În sistemul inițial al Convenției, în vigoare pînă în anul 1998, durata mandatului
judecătorilor Curții era stabilită la 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui, fără nici o
limită de vîrstă pînă la care avea a fi exercitat acest mandat. Instituind Curtea
unică, Protocolul 11 a stabilit o altă durată a mandatului de judecător al Curții,
reducîndu-l la 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui. Pentru a asigura reînnoirea
judecătorilor Curții din 3 în 3 ani, mandatele unei jumătăți din numărul
judecătorilor desemnați la prima alegere s-au încheiat la împlinirea a 3 ani, prin
tragere la sorţi, efectuată de către Secretarul General al Consiliului Europei,
imediat după alegerea lor.
182
Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc vârsta de
70 de ani.399 Aceasta însă nu trebuie să ducă la concluzia că, la alegerea
de judecători urmează a fi excluse persoanele care la data alegerii ar
avea vârsta de 61 de ani sau mai mult. Or, o asemenea interpretare ar
însemna privarea inutilă a Curții de a beneficia de prezența unor
persoane experimentate, dacă ele ar fi alese. Totuși, se recomandă
statelor contractante să evite propunerea de candidați care datorită
vârstei lor nu ar putea să-și exercite funcția cel puțin jumătate din
mandatul de 9 ani, înainte de împlinirea limitei de vârstă de 70 de ani.
Mai mult ca atât, Protocolul 14 dispune că judecătorii rămân în
funcţie până la înlocuirea lor și ei continuă să se ocupe de cauzele cu
care au fost deja sesizaţi. Așadar, la împlinirea vârstei de 70 de ani,
mandatul judecătorilor nu va înceta de drept, ci ei își vor continua
activitatea până când noul judecător ales va deveni operațional, adică va
fi depus jurământul sau va fi făcută declarația solemnă, prevăzută de
Regulament, la intrarea în funcție.
Totuși, atunci când urmează a avea loc încetarea mandatului unui
judecător pentru rațiuni de împlinirea vârstei, apare de la sine înțeles că
statul contractant în cauză va trebui să anticipeze rezolvarea situației și
să depună lista de trei candidați cu cel puțin 6 luni înainte de data când
se va produce aceasta, în scopul de a se evita aplicarea alin.(3) din art.23
și să nu se ajungă la prelungirea nejustificată a mandatului judecătorului
în funcție. La fel, și în caz de demisie judecătorul ar trebui să rămână în
funcție până la înlocuirea sa.400

3.2.4. Revocarea judecătorilor


Un judecător nu poate fi revocat din funcţiile sale decât dacă ceilalţi
judecători decid, cu majoritate de două treimi, că el a încetat să
corespundă condiţiilor necesare.

399
Mandatul judecătorilor se poate încheia și la cerere, precizîndu-se data de la
care își va produce efectele demisia sa. Cererea de demisie se înaintează
președintelui Curții, care o transmite Secretarului General al Consiliului Europei.
400
Bîrsan C. op.cit., p.1049-1052.
183
În sistemul Convenției, aplicabil până la intrarea în vigoare a
Protocolului 11, nu a existat o dispoziție asemănătoare. Totuși, până în
prezent Curtea niciodată nu s-a confruntat cu o astfel de situație, nu s-a
pus vreodată problema revocării unui judecător. Această normă își are
sursa în dispozițiile art.18 alin.(1) din Statutul Curții Internaționale de
Justiție de la Haga a ONU, care are ca scop asigurarea independenței
Curții.
Procedura de revocare poate fi pornită de oricare din judecătorii
Curții. Plenul judecătorilor Curții urmează să constate încetarea
îndeplinirii cerințelor exercitării funcției de judecător în cadrul Curții,
după ascultarea prealabilă a celui în cauză. Teoretic, poate fi vorba
despre încetarea îndeplinirii condiției înaltei considerații morale de care
trebuie să se bucure judecătorii Curții, pentru că este greu de presupus
că, după alegerea sa, judecătorul în funcție ar înceta să mai corespundă
condițiilor de calificare necesare îndeplinirii mandatului său.
Totuși, nimic nu împiedică pe judecătorul în cauză ca, pentru a evita
o asemenea situație, cu totul excepțională prin nefirescul ei, în care ar fi
pusă o jurisdicție internațională de prestigiul Curții de la Strasbourg, să-
și prezinte demisia.401

3.2.5. Indisponibilitatea, abţinerea sau recuzarea


Orice judecător ce nu poate participa la şedinţele pentru care este
convocat402 înştiinţează despre aceasta, în cel mai scurt timp,
preşedintele camerei (art.28 alin.(1) din Regulament).

401
Bîrsan C. op.cit., p.1053-1054.
402
În practică, convocarea este cunoscută cu mult timp înainte, prin planificarea
ședințelor de judecată ale tuturor formațiunilor Curții făcută de grefă împreună cu
președintele Curții pentru Marea Cameră și cu președinții de secție pentru camere
și comitete. În fapt, fiecare secție se întrunește săptămînal, completele de judecător
unic și comitetele de trei judecători se întrunesc de cîte ori este nevoie, în funcție
de numărul de cauze înscrise pe lista lor. Ședințele de judecată ale Marii Camere
sunt planificate, în principiu, lunar. Ele examinează un singur dosar cu audierea
părților, afară de situația unor dosare în privința cărora s-a dispus conexarea lor sau
care pun probleme de drept asemănătoare [Bîrsan C. op.cit., p.1077].
184
Potrivit art.28 alin.(2) din Regulament, un judecător nu poate
participa la examinarea unei cauze dacă:
- are un interes personal în cauză, ce rezultă, de exemplu, dintr-o
relaţie conjugală sau de rudenie, dintr-o altă relaţie de rudenie
apropiată, dintr-o relaţie apropiată personală sau profesională, sau
dintr-un raport de subordonare, cu oricare dintre părţi;
- a intervenit anterior în cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al
unei părţi sau al unei persoane ce are un interes în cauză, fie, la
nivel naţional sau la nivel internaţional, ca membru al unei alte
jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă, sau în orice altă calitate;
- desfăşoară, în timp ce este judecător ad-hoc sau fost judecător ales
care continuă să participe la examinarea cauzei în virtutea art.26
alin.(3) din Regulamentul, o activitate politică sau administrativă
sau o activitate profesională incompatibilă cu independenţa sau cu
imparţialitatea sa;
- a exprimat în public, prin intermediul mass-media, în scris, prin
acţiuni publice sau pe orice altă cale, opinii care, în mod obiectiv,
sunt de natură să afecteze imparţialitatea sa;
- pentru oricare alt motiv, pot fi puse la îndoială, în mod legitim,
independenţa sau imparţialitatea sa.
Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre motivele menţionate,
el îl informează pe preşedintele camerei, care-l dispensează de a mai
participa la examinarea acelei cauze. Dacă judecătorul interesat sau
preşedintele camerei ezită asupra existenţei sau inexistenţei uneia dintre
cauzele de recuzare enumerate, va decide camera învestită cu
soluționarea acelei cauze. Camera ascultă pe judecătorul în cauză, apoi
deliberează şi votează în absenţa lui. În scopul deliberării şi votării
asupra acestei probleme, judecătorul în cauză este înlocuit de primul
judecător supleant al camerei (art.28 alin.(3) și alin.(4) din Regulament).
La fel se va proceda şi în cazul participării unui judecător la un comitet,
cu notificare adresată preşedintelui secţiunii, precum și în situaţia în care
judecătorul a fost desemnat să facă parte din cameră ca judecător ad-
hoc, în locul judecătorului ales pentru statul în cauză.

185
3.2.6. Judecătorii ad-hoc
Dacă un judecător ales pentru un stat aflat în cauză este indisponibil
pentru Cameră, se abţine sau este dispensat, sau în lipsa unui asemenea
judecător, Preşedintele Camerei invită acel stat să-i comunice, într-un
termen de 30 de zile, dacă intenţionează să desemneze pentru a participa
la judecarea cauzei fie un alt judecător ales, fie un judecător ad-hoc, şi,
în caz afirmativ, să indice, în acelaşi timp, numele persoanei desemnate.
Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care persoana astfel desemnată
este indisponibilă sau se abţine. Un judecător ad-hoc trebuie să aibă
calificările cerute unui judecător, să nu fie împiedicat să participe la
judecarea cauzei de vreun motiv de abținere sau recuzare şi să
corespundă exigenţelor de disponibilitate şi de prezenţă.
Dacă Partea contractantă în cauză nu răspunde în termen de 30 de
zile sau până la expirarea prelungirii acestui termen, pe care poate să i-o
acorde Preşedintele Camerei, se prezumă că ea a renunţat la dreptul său
de desemnare. De asemenea, se prezumă că ea a renunţat la acest drept
dacă ea desemnează de două ori ca judecător ad-hoc o persoană care nu
îndeplineşte condiţiile cerute.
Preşedintele Camerei poate decide ca Partea contractantă în cauză să
fie invitată să procedeze la desemnarea judecătorului ad-hoc numai
atunci când i se va comunica cererea. În acest caz, şi în aşteptarea
desemnării unui judecător de către ea, se prezumă că Partea contractantă
în cauză l-a desemnat pe primul judecător supleant în locul judecătorului
ales.
După desemnarea sa, la începutul primei şedinţe consacrate
examinării cauzei, judecătorul ad-hoc depune jurământul sau face
declaraţia solemnă, cu consemnarea într-un proces-verbal. Judecătorii
ad-hoc trebuie să fie la dispoziţia Curţii şi să asiste la şedinţele Camerei.

3.3. Competența Curții


Competenţa Curţii este enunțată în art.32 din CEDO și acoperă toate
problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a
protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute în art.33,
34, 46 şi 47. În caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.
186
3.3.1. Competența materială generală
Competența materială generală a Curții se materializează sub patru
aspecte:
 ratione materie, de a soluționa litigiile care îi sunt supuse privind
faptele concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile
prevăzute în Convenție. Tot sub aspect material, Curtea are și o
competență consultativă, iar în temeiul Protocolului 14 poate
examina sesizările Comitetului de Miniștri privind neexecutarea
hotărârilor definitive ale Curții de către un stat parte, hotărâri
pronunțate în cauzele în care acel stat a fost parte;
 ratione personae, de a examina litigiile în care ambele părți sunt
state contractante (pentru cauzele interstatale), precum și acele litigii
în care reclamant este o persoană aflată sub jurisdicția unui stat
parte, iar pârât este statul respectiv (pentru cauzele individuale);
 ratione temporis, de a judeca doar acele litigii împotriva unor state
care au ratificat Convenția până la data introducerii cererii, pentru
fapte ce au avut loc după data acestei ratificări de către statul
pârât403;
 ratione loci, de a controla sub aspectul conformității cu Convenția
doar acele fapte petrecute pe teritoriile statelor părți, adică sub
jurisdicția acestora.404
Prin raportare la competența generală, art.47 din CEDO
reglementează o competență distinctă a Curții, de a emite, la cererea
Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, avize consultative
asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a
protocoalelor sale, fără a se referi la probleme legate de conținutul sau
de întinderea drepturilor și a libertăților garantate de CEDO, și nici la

403
În cauzele interstatale nu este relevant momentul ratificării Convenției de către
statul reclamant, acesta putînd să introducă o plîngere împotriva altui stat chiar
pentru fapte anterioare ratificării Convenției, deoarece „prin acțiunea sa, el nu
urmărește apărarea unor interese proprii, ci asigurarea respectării unor drepturi
protejate de Convenție” (a se vedea cauza Austria c. Italiei (1961) în C. Bîrsan,
Convenția …, vol.II, p.140).
404
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.48-49.
187
alte probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniștri ar putea să ia
cunoștință ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenție.
Decizia Comitetului Miniștrilor de a cere un aviz al Curții este luată prin
votul majorității reprezentanților care au dreptul de a face parte din
acesta.
Art.48 din CEDO prevede competența consultativă a Curții, prin
care se oferă instanței europene prerogativa de a decide asupra
competenței sale de a emite avizul consultativ ce-i este solicitat de
Comitetul Miniștrilor. În același sens, art.87 alin.(2) din Regulamentul
Curții dispune că, în măsura în care Marea Cameră constituită pentru
examinarea cererii de aviz consultativ ajunge la concluzia că emiterea
acestuia nu intră în competența Curții, ea adoptă o decizie motivată în
acest sens. La o asemenea concluzie unică a ajuns Marea Cameră la 2
iunie 2004, când s-a expus asupra coexistenței Convenției drepturilor
omului și a libertăților fundamentale a Comunității Statelor
Independente și a CEDO. În speță, Curtea a decis că cererea de aviz
consultativ cu care a fost sesizată purta asupra unei probleme ce ar putea
să se pună în viitor ca urmare a introducerii unui recurs în sensul
Convenției, astfel că ea s-a declarat necompetentă să-l emită.405
Art.49 din CEDO obligă instanța europeană să-și motiveze avizul
consultativ. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a
judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea
opiniei sale separate. Avizul Curții este transmis Comitetului Miniștrilor.
Avizul consultativ sau decizia motivată se semnează de președintele
Marii Camere și de către grefier. Exemplarul original, semnat în mod
corespunzător, se plasează în arhivele Curții. Registratorul va trimite
copii certificate Comitetului Miniștrilor, părților contractante și
secretarului general al Consiliului Europei (art.90 din Regulamentul
Curții).

405
Pentru detalii a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.1586-1592.
188
3.3.2. Competența materială contencioasă
Competența materială contencioasă a Curții se manifestă sub două
aspecte:
 soluționarea litigiilor interstatale (art.33 „Orice înaltă parte
contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a
prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către o altă
înaltă parte contractantă”);
 soluționarea cererilor individuale (art.34 „Curtea poate fi sesizată
printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde
victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante
a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale.
Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o
măsură exerciţiul eficace al acestui drept”). 406
Excepții de la limitele de competență:
1) Convenția nu are vocația să se aplice oriunde în lume, chiar dacă
este vorba despre comportamente ale statelor contractante. Totuși,
Curtea admite aplicarea extrateritorială a dispozițiilor Convenției doar în
situația în care, dacă n-ar fi existat circumstanțele speciale pe care ea le-
a constatat în cauzele date,407 teritoriul în discuție ar fi fost, în mod
normal, acoperit de dispozițiile Convenției.
2) Curtea nu are competența să examineze sau să stabilească „erorile
de fapt sau de drept” ce se pretind că ar fi fost comise de către instanțele
naționale, în afară de situația și în măsura în care asemenea erori ar
putea să aducă atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție
și de protocoalele sale adiționale. Aceasta deoarece interpretarea și
aplicarea normelor de drept intern revine, în primul rând, autorităților
naționale ale statului în cauză, în special instanțelor sale judecătorești.
Or, Curtea nu reprezintă o a patra instanță, adică un al patrulea grad de
jurisdicție. Totuși, Curtea a apreciat că lipsa de coerență pe plan

406
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.49.
407
Loizidou c. Turciei, Cipru c. Turciei, Ilașcu ș.a. c. Moldovei și Rusiei – ocupația
militară a teritoriului.
189
legislativ și divergențele jurisprudențiale în domeniul restituirii
imobilelor naționalizate pe care ea le-a constatat din analiza datelor
cuprinse în dosarul cererii reclamantului cu soluționarea căreia a fost
învestită au fost susceptibile să creeze un climat de incertitudine și de
insecuritate juridică. Aceasta înseamnă că statul în cauză nu și-a
îndeplinit obligația pozitivă ce-i este impusă de dispozițiile Convenției
de a reacționa în timp util și în mod coerent cu privire la o problemă de
interes general.408

3.3.3. Competența formațiunilor de judecată


A. Judecătorul unic poate declara inadmisibilă sau poate radia de
pe rol cererea individuală, dacă nu este necesară o analiză suplimentară.
Decizia este definitivă. Dacă judecătorul unic nu declară inadmisibilă
sau nu radiază de pe rol o cerere, acesta o transmite unui comitet sau
unei camere pentru o examinare suplimentară (art.27 din CEDO).
Competența judecătorului unic este limitată la examinarea acelor
cauze în care decizia de inadmisibilitate ori de scoatere de pe rol poate fi
luată fără a se impune examinarea lor amănunțită, apărând limpede că
există cel puțin unul din motivele de inadmisibilitate prevăzute de art.35
din CEDO. Astfel, noul criteriu de inadmisibilitate introdus prin
Protocolul 14 – reclamantul nu a suferit un prejudiciu important – nu va
fi aplicat de către judecătorul unic.
Soluționarea cererilor adresate Curții de către completul de
judecător unic nu presupune examinarea ei în contradictoriu cu statul în
cauză, asemenea cereri nu se comunică statului, după cum nu-i este
adusă la cunoștință soluția adoptată în cauză de judecătorul unic.409
B. Comitetul poate, prin vot unanim, să declare o cerere individuală
inadmisibilă sau să o radieze de pe rol, atunci când o astfel de decizie
poate fi luată fără o examinare complementară, precum poate să o
declare admisibilă şi să adopte simultan o hotărâre asupra fondului
cauzei, atunci când problema interpretării şi aplicării Convenţiei şi a

408
Bîrsan C. op.cit., p.1027-1028.
409
Bîrsan C. op.cit., p.1083.
190
protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie într-o jurisprudenţă bine
definită a Curţii (art.28 alin.(1) din CEDO).
Prin „jurisprudență bine stabilită a Curții” se înțelege o
jurisprudență constantă a unei camere sau a mai multor camere, într-o
materie dată, privind interpretarea sau aplicarea unor dispoziții ale
Convenției sau ale protocoalelor sale. Nu este exclus a fi considerată ca
reprezentând „o jurisprudență bine stabilită” a Curții soluția unei
probleme de drept privitoare la aplicarea dispozițiilor Convenției sau ale
protocoalelor sale adoptată printr-o singură hotărâre de principiu a Marii
Camere.410
Astfel, în urma examinării conținutului dosarului și a
corespondenței purtate de grefa Curții cu reclamantul, comitetul constată
inadmisibilitatea, dacă cererea nu întrunește condițiile de admisibilitate
impuse de art.35 din CEDO, sau radiază cererea de pe rolul Curții, dacă
sunt aplicabile dispozițiile art.37 din CEDO.
Potrivit art.28 alin.(2) din CEDO, decizia comitetului este
definitivă, ea nefiind susceptibilă de nici o cale de atac și este adusă la
cunoștința reclamantului, în scris (art.53 alin.(5) din Regulament).
Precizăm că deciziile de inadmisibilitate ale comitetelor nu se motivează
și nu se aduc la cunoștința guvernului în cauză. Aproximativ 90% din
numărul de cereri cu care este sesizată anual Curtea sunt declarate
inadmisibile de către comitete.
Procedura de examinare a cererilor ce au a fi declarate admisibile,
pe baza jurisprudenței bine stabilite a Curții, este simplificată și
accelerată. Totodată, această procedură își păstrează natura sa
jurisdicțională contradictorie și colegială. Curtea aduce cauza la
cunoștința statului pârât, precizând că ea privește o jurisprudență bine
stabilită a Curții în materie. Dacă statul în cauză va împărtăși acest punct
de vedere, comitetul va putea pronunța soluția ce se impune, în caz
contrar, statul pârât poate să conteste atât îndeplinirea condițiilor de
admisibilitate a cererii, cât și însuși faptul că ar exista o jurisprudență
bine stabilită în materie.

410
Bîrsan C. op.cit., p.1085.
191
Comitetul poate declara cererea inadmisibilă oricând pe parcursul
examinării ei, dacă constată existența unui motiv de inadmisibilitate.
Hotărârile comitetului sunt adoptate doar în caz de unanimitate
asupra la toate aspectele cauzei: admisibilitate, fond și satisfacție
echitabilă. În caz contrar, se consideră că nu a fost adoptată nici o
decizie, iar cererea va fi transmisă spre examinare unei camere (art.53
alin.(6) din Regulament).411
C. Camerele desfășoară activitatea jurisdicțională de bază a Curții.
Dacă în etapele precedente nu s-a ajuns la o decizie sau o hotărâre,
camerele se pot pronunța asupra admisibilității și fondului unei cereri
individuale sau interstatale (art.29 din CEDO).
În primul rând, camera poate, cu majoritate de voturi, declara
cererea inadmisibilă sau o poate scoate de pe rol. De regulă, sunt
declarate inadmisibile cererile individuale asupra inadmisibilității cărora
nu a existat o unanimitate în cadrul comitetului, ceea ce a impus
transmiterea cauzei spre soluționare în fața camerei, sau dacă judecătorul
unic nu a decis asupra inadmisibilității, transmițând cauza unei
camere.412
Dacă cererea nu a fost declarată inadmisibilă, camera sau
președintele acesteia poate, în temeiul art.54 din Regulament, să ceară
părților orice informații privitoare la fapte, orice documente sau orice
alte elemente socotite pertinente pentru examinarea cauzei; să aducă
cererea la cunoștința statului pârât, invitându-l să depună observații
scrise privitoare la cererea reclamantului, căruia îi vor fi transmise
aceste observații și la care el va fi invitat să răspundă; să invită părțile să
supună Curții observații complementare.
Potrivit art.54 alin.(3) din Regulament, înainte de a statua cu privire
la admisibilitate și la fondul cererii, camera poate decide, la solicitarea
uneia din părți sau din oficiu, ținerea unei audiențe în care vor fi invitate
părțile să se pronunțe și cu privire la problemele de fond puse de cererea
reclamantului.

411
Bîrsan C. op.cit., p.1086-1087.
412
Bîrsan C. op.cit., p.1092.
192
Cererea interstatală este adusă „imediat” la cunoștința statului pitit
de către președintele Curții, care o va atribui spre examinare unei secții.
Observațiile statului pârât privitoare la admisibilitatea cererii sunt
transmise statului reclamant, care va fi invitat să-și expună punctul său
de vedere asupra lor. Înainte de adoptarea deciziei privitoare la
admisibilitatea cererii, camera sau președintele acesteia poate invita
părțile să prezinte în scris observații complementare, după cum camera
poate decide, la cerere sau din oficiu, organizarea unei ședințe publice în
cadrul căreia acestea să-și poată formula concluzii orale. Înainte de a
determina modul de derulare a procedurii scrise și/sau orale, președintele
camerei va consulta părțile, însă decizia corespunzătoare de natură a
asigura „buna administrare a justiției” va fi luată de președinte și de
cameră (art.51 din Regulament).
Desesizarea în favoarea Marii Camere. În cazul în care cauza adusă
înaintea unei camere ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea
Convenţiei sau a protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei probleme
poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de
Curte, camera poate, atât timp cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se
desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care una dintre
părţi se opune la aceasta (art.30 din CEDO).
Menționăm că și art.43 din CEDO permite oricărei părți ca în
termen de 3 luni de la adoptarea unei hotărâri de către o cameră a Curții,
să ceară reexaminarea acelei cauze de către Marea Cameră, iar un
colegiu de 5 judecători ai Marii Camera acceptă această cerere, dacă ea
pune o problemă gravă de interpretare sau de aplicare a Convenţiei sau a
protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
D. Marea Cameră este formațiunea superioară și cea mai mare a
Curții. Ea primește cauzele din etapele precedente dacă au fost ridicate
chestiuni grave în legătură cu Convenția sau dacă există problemele
grave legate de jurisprudență. Hotărîrea sa este definitivă.
Fiecare formațiune de judecată se bazează pe o ordine ierarhică, iar
cauzele urmează un traseu de la judecătorul unic la Marea Cameră
pentru pronunțarea hotărârii. O cauză poate ajunge la acest ultim nivel în
două moduri: fiind trimisă de către părți sau prin desesizarea uneia
193
dintre formațiunile inferioare ale Curții. Solicitarea de trimitere este
aprobată sau refuzată de un colegiu de judecători ai Marii Camere. Până
în anul 2015 au fost aprobate numai 110 solicitări de trimitere a cauzei
în fața Marii Camere (aproximativ 5,16% din totalul cererilor).
Este clar că formațiunea Marii Camere este rară în practică. De
asemenea, este un lucru relativ ieșit din comun ca o cameră să se
desesizeze în favoarea Marii Camere. Totuși, principalele motive pentru
o astfel de măsură sunt următoarele:
 cauza afectează uniformitatea jurisprudenței;
 cauza se pretează unei dezvoltări a jurisprudenței;
 cauza se pretează pentru clarificarea principiilor stabilite în
jurisprudența existentă;
 în cauză, se poate solicita Marii Camere să reexamineze o
dezvoltare a jurisprudenței aprobate de cameră;
 obiectul cauzei este „nou”;
 cauza ridică „o problemă gravă, de importanță generală”;
 cauza are „o mare vizibilitate”.413
Precizăm că Marea Cameră va examina atât admisibilitatea cât și
fondul cererii, dacă primește cauza spre soluționare în urma desesizării
unei camere care nu s-a expus asupra fondului. În celelalte cazuri, Marea
Cameră va examina doar fondul cererii.414
Totodată, pe lângă atribuțiile jurisdicționale, Marea Cameră exercită
și atribuții consultative. Ea examinează cererile de aviz consultativ
introduse în virtutea art.47, cu privire la probleme juridice referitoare la
interpretarea dispozițiilor Convenției și a protocoalelor sale adiționale.
Protocolul 14 a învestit Marea Cameră cu o nouă atribuție – de a se
pronunța, la sesizarea Comitetului Miniștrilor, asupra refuzului unui stat
contractant de a se conforma unei hotărâri definitive pronunțate de
instanța europeană împotriva sa, într-un litigiu în care acest stat a fost
parte.415
413
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
414
Bîrsan C. op.cit., p.1107.
415
Bîrsan C. op.cit., p.1108.
194
3.3.4. Scoaterea cererii de pe rol
Potrivit art.37 alin.(1) din CEDO, în orice stadiu al procedurii,
Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când
circumstanţele permit să se tragă concluzia că: a) solicitantul nu doreşte
să o mai menţină; b) litigiul a fost rezolvat; sau c) pentru orice alt motiv,
constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.
Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor
omului garantate prin Convenţie şi prin protocoalele sale o cere.
Se poate observa că, din moment ce o cerere poate fi radiată de pe
rol în orice moment al procedurii, aceasta înseamnă că radierea de pe rol
se poate dispune atât la stadiul examinării admisibilității unei cereri, cât
și la acela al analizei fondului ei. Mai mult ca atât, nu se face nici o
distincție între cererile interstatale și cele individuale, astfel că radierea
de pe rol se aplică ambelor categorii de cereri.416
A. Renunțarea reclamantului la acțiune nu semnifică renunțarea
la exercițiul drepturilor și libertăților garantate de Convenției, ci fie că
reclamantul a primit satisfacție pe plan intern, fie că este gata să o
primească. Cererea de renunțare la acțiune se depune grefei Curții, iar
reclamantul trebuie să indice în mod expres că înțelege a proceda astfel.
Renunțarea trebuie să fie benevolă și nu trebuie să fie rezultatul
unor presiuni exercitate de autoritățile statale asupra reclamantului. De
aceea, renunțarea la acțiune se produce sub controlul Curții, deoarece
„dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție o impune”,
Curtea poate continua totuși examinarea cererii; iar dacă a luat act de
eventuala renunțare a reclamantului la cerere, poate dispune
redeschiderea acesteia pe rolul ei „atunci când apreciază că
circumstanțele impun o asemenea măsură”.
În jurisprudența Curții a fost consacrată și o formă de renunțare
tacită la acțiune. Potrivit art.44C din Regulament, atunci când o parte nu
transmite Curții probele sau afirmațiile pe care ea le-a solicitat sau
atitudinea sa exprimă dezinteresul pentru participarea activă la
procedură, Curtea poate trage concluziile care se impun dintr-un

416
Bîrsan C. op.cit., p.1406.
195
asemenea comportament. Dacă reclamantul nu răspunde la o scrisoare
trimisă de Curte, în practică, acestuia i se trimite o a doua scrisoare cu
confirmare de primire, scrisoare prin care grefa îi aduce la cunoștință
expirarea termenului acordat, atrăgându-i-se atenția că, în caz de
nemotivare a întârzierii sale și de persistare în a rămâne în pasivitate,
Curtea poate decide radierea cauzei de pe rol. În ipoteza în care
reclamantul nu răspunde la această scrisoare, Curtea dispune din oficiu
radierea cauzei de pe rolul ei. În cazul în care, ulterior, reclamantul
justifică prin motive a căror temeinicie este apreciată în mod suveran de
către Curte întârzierea răspunsului reclamantului, Curtea poate dispune
reînscrierea cauzei pe rol și continuarea examinării ei.417
B. Litigiul dintre părți a fost soluționat este un alt temei pentru
Curte de a dispune radierea cauzei de pe rol. Curtea poate ajunge la
această concluzie datorită unor acte ale guvernului sau înțelegeri ale
părților. În acest caz, Curtea se va interesa dacă faptele despre care
reclamantul se plânge persistă sau nu și dacă acele consecințe ce ar fi
rezultat dintr-o eventuală încălcare a Convenției au fost înlăturate.
Respectiv, Curtea va adopta o decizie sau o hotărâre motivată referitoare
la împrejurarea dacă faptele contestate au devenit conforme cu
dispozițiile Convenției și, dacă așa stau lucrurile, va verifica în ce
măsură a fost acordată reclamantului o satisfacție echitabilă. Actul de
dispoziție al Curții va conține o scurtă expunere a faptelor cauzei și
motivele pentru care Curtea este îndreptățită a constata soluționarea
litigiului.418
C. Continuarea examinării cererii nu se mai justifică pentru
orice alt motiv constatat de Curte este al treilea temei pentru a dispune
radierea cauzei de pe rol. Spre exemplu, în cauza Kalantari c. Germaniei
(2001), adoptarea deciziei de anulare a ordinului de expulzare de către
autoritățile germane a constituit un motiv ce nu a mai impus continuarea
examinării cererii reclamantului, fiind radiată cererea de pe rol. Spre
deosebire de constatarea soluționării litigiului, care se bazează pe
existența unor hotărâri judecătorești prin care s-a redresat situația,
417
Bîrsan C. op.cit., p.1407-1408.
418
Bîrsan C. op.cit., p.1407-1410.
196
radierea unei cereri de pe rol ca urmare a lipsei unei justificări de a mai
continua examinarea cererii se bazează pe existența unor acte
administrative de natură să înlăture consecințele acțiunilor ilicite ale
autorităților statale.
Necesită a fi precizat că, decesul reclamantului nu constituie motiv
de scoatere automată a cererii sale de pe rol. Or, interesele de ordin
moral sau patrimonial ale membrilor familiei sale sau interese de ordin
general pot conduce la soluția continuării examinării cererii de către
instanța europeană.419

3.3.5. Repunerea cauzei pe rol


Potrivit art.37 alin.(2) din CEDO, Curtea poate hotărî repunerea pe
rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o justifică.
Astfel, nu este exclus ca statul care și-a asumat un anumit angajament de
ordin general prin declarația sa unilaterală ce a constituit motiv al
radierii cererii reclamantului de pe rolul Curții, să nu-l fi îndeplinit;
astfel că reclamantul se vede nevoit să solicite redeschiderea procedurii
examinării cauzei, urmând ca instanța europeană să aprecieze
oportunitatea reînscrierii ei pe rol.
În jurisprudența Curții a fost admisă reînscrierea pe rol a unei cereri
în situația în care radierea ei a fost decisă pe baza unor fapte care s-au
dovedit ulterior inexacte; sau atunci când reclamantul a reușit să probeze
că el a trimis observațiile sale, ca răspuns la cele ale guvernului, dar
acestea nu au ajuns la Curte; ori că el nu a primit corespondența
expediată din motive de sănătate sau datorită decesului apărătorului
său.420
Cât privește efectele eventualei admiteri a reînscrierii cererii pe rol,
acestea depind de starea procedurii examinării cauzei la momentul la
care s-a dispus scoaterea cererii de pe rol. Dacă aceasta s-a dispus în
faza de analiză a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, ceea ce se
întâmplă mai rar în practică, instanța europeană va decide, mai întâi, în

419
Bîrsan C. op.cit., p.1415-1416.
420
Bîrsan C. op.cit., p.1423.
197
privința admisibilității cererii. Dacă radierea a fost decisă în faza
examinării fondului cererii, aceasta fiind deja declarată admisibilă,
Curtea va continua cercetarea ei pe fond, prin stabilirea faptelor, urmată
de analiza problemelor de drept, cu concluziile care se impun.421

3.4. Actele Curții


Actele jurisdicționale oferă o protecție efectivă drepturilor omului și
dau sens deplin dreptului la acțiune individuală, care stă la baza
dreptului internațional al drepturilor omului. Protecția internațională a
drepturilor omului implică posibilitatea unui organ jurisdicțional
internațional de a statua asupra unei spețe (referitor la o încălcare a
drepturilor omului ) printr-o hotărâre care beneficiază de puterea
lucrului judecat.
Deosebit de importante, diverse și eficiente pentru protecția efectivă
a drepturilor omului, aceste acte contribuie în mod determinat la
definirea și interpretarea paletei de drepturi și libertăți consacrate în
izvoarele juridice. Evident, o hotărâre a unei jurisdicții internaționale are
forță obligatorie doar pentru părțile în cauză și numai pentru cauza pe
care o soluționează.
În esență, hotărârile instanțelor internaționale sunt acte
jurisdicționale obligatorii prin care instanțele se pronunță asupra
încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, formulând
standarde clare și, de cele mai dese ori, precise privind limitele
exercitării unui sau altui drept consacrat, astfel aplicând și interpretând
textul convențional.
Hotărârile Înaltei Curți Europene, suplimentar rolului de bază de
asigurare a garantării drepturilor și libertăților consacrate convențional
cu privire la indivizi concreți, exercită rolul de interpretare a noțiunilor
fundamentale ca limite și concepte. În plus, cadrul jurisprudențial
formează un sistem de drept instituțional particular, care generează
scheme unice de asigurare a respectării drepturilor omului în spațiul
european, obligatorii pentru toate statele părți la CEDO. Astfel, este

421
Bîrsan C. op.cit., p.1425.
198
asigurată o uniformizare a sistemelor naționale de drept, cel puțin în
optica garantării drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din punct de vedere al redacției formale, varietatea actelor Curții se
reduce doar la hotărâri și decizii. Aceasta nu înseamnă că instanța
europeană nu adoptă, în cadrul procedurii simple, instrucțiuni, prin care
se desemnează acțiunile procesuale efectuate de comitet, cameră sau
președintele camerei, acțiuni considerate a fi adoptate din numele
Curții.422

3.4.1. Noțiunea, clasificarea și conținutul deciziilor


Decizia este actul de dispoziție al instanței europene prin care nu se
soluționează fondul cauzei. Ea se emite atunci când:
a) judecătorul unic, comitetul, camera sau Marea Cameră radiază
cererea de pe rol;
b) judecătorul unic, comitetul sau camera declară cererea inadmisibilă;
c) camera declară cererea admisibilă;
d) camera se desesizează în favoarea Marii Camere.
În principiu, în practica Curții se admite clasificarea deciziilor, în
funcție de soluția, temeiul și etapa procedurală în două grupe mari:
1) Decizii cu privire la admisibilitate, care se divizează, la rândul lor,
în:
a) decizii de inadmisibilitate;
b) decizii de admisibilitate;
c) decizii de admisibilitate parțială;
d) decizii de admisibilitate/inadmisibilitate parțială cu suspendarea
procedurilor până la un anumit moment.
2) Decizii de radiere de pe rol a cererii, care pot fi divizate în baza
temeiurilor ce servesc radierii unei cereri de pe rolul Curții:
a) acordul de reglementare amiabilă, urmare a unei declarații
unilaterale a guvernului prin care s-a recunoscut pretinsa violare
a dreptului declarat de Convenție;

422
Sârcu-Scobioală D. Actele Curții Europene a Drepturilor Omului. În: Revista
Institutului Național al Justiției, nr.2(29), 2014, p.30-31.
199
b) reclamantul nu își mai menține cererea sa, inclusiv ca urmare a
faptului că a avut loc remedierea la nivel național a dreptului
pretins și Curtea s-a convins că nu mai este necesară intervenția
sa.423
În practică, deciziile Curții sunt structurate după cum urmează:
 partea introductivă, în care se indică numele părților, numărul
dosarului, componența formațiunii de judecată și datele la care acesta a
statuat asupra admisibilității cererii reclamantului;
 partea „în fapt”, în care se face un rezumat al susținerilor părților
și faptele cauzei, apoi sunt indicate normele pertinente de drept intern
ale statului pârât;
 conținutul cererii reclamantului, prin indicarea tuturor capetelor
acesteia, adică a tuturor drepturilor și libertăților ce i-ar fi fost încălcate,
potrivit susținerilor sale, de către autoritățile statului împotriva căruia
este îndreptată cererea;
 partea „în drept”, în care sunt examinate în primul rând excepțiile
preliminare de ordin general, eventual invocate de guvernul statului
pârât, cum ar fi competența ratione temporis sau ratione loci. În al
doilea rând sunt examinate separat, dar numai din punct de vedere al
admisibilității lor, capetele cererii reclamantului cu concluziile ce se
impun: declararea acestora ca admisibile sau ca inadmisibile;
 partea dispozitivă, care conține în mod sintetic concluzia privitoare
la admisibilitatea cererii în întregul ei. Cererea poate fi declarată
admisibilă, parțial admisibilă sau inadmisibilă.424

3.4.2. Noțiunea, clasificarea și conținutul hotărârilor


Hotărîrea este actul de dispoziție al instanței europene prin care se
soluționează fondul cauzei sau se dispune referitor la soluționarea
fondului cauzei. Ea se emite atunci când:
a) comitetul soluționează cauza în baza unei jurisprudențe bine
stabilite a Curții;

423
Apostol L. op.cit., p.12-13.
424
Bîrsan C. op.cit., p.1538-1539.
200
b) camera sau Marea Cameră declară dacă a avut loc sau nu a avut loc
o încălcare a Convenției și, după caz, acordă părții lezate o reparație
echitabilă;
c) camera soluționează cererea de interpretare a unei hotărâri;
d) camera soluționează cererea de revizuire a unei hotărâri;
e) camera sau Marea Cameră dispune repunerea cererii pe rol;
f) Marea Cameră se pronunță asupra cererii de retrimitere a cauzei
soluționate printr-o hotărâre pronunțată de cameră și se pronunță
asupra cauzei.
În practica sa, Curtea divizează actele sale în funcție de domeniul de
aplicare și relevanță. Astfel, fiecare violare a articolelor din CEDO poate
include mai multe domenii de aplicare.
Potrivit art.74 din Regulamentul Curții, hotărârile trebuie să conțină:
 numele preşedintelui şi al celorlalţi judecători, precum şi numele
grefierului sau al grefierului-adjunct;
 data adoptării sale şi data pronunţării;
 indicarea părţilor;
 numele agenţilor, avocaţilor sau al consilierilor părţilor;
 expunerea procedurii;
 expunerea faptelor cauzei;
 un rezumat al concluziilor părţilor;
 motivele de drept;
 dispozitivul;
 dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de
judecată;
 indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;
 dacă este cazul, indicarea textului autentic.
În practică, hotărârile Curții sunt structurate după cum urmează:
 partea introductivă, în care se indică numele părților, componența
formațiunii de judecată și data/datele când au avut loc deliberările;
 partea de procedură, în care se cuprind informații privitoare la:
cine are calitatea de reclamant/reclamanți; cine are calitatea de
pârât/pârâți; care este obiectul cauzei; care secție a examinat cauza; cum
201
s-a stabilit componența formațiunii de judecată; dacă eventual s-a decis
desesizarea în favoarea Marii Camere sau au fost sau nu au fost admise
cereri de intervenție; dacă a avut loc audierea părților și când s-a
desfășurat; datele la care s-au depus și au fost comunicate reciproc
observațiile scrise formulate de părți; dacă eventual a fost desfășurată o
misiune a Curții;
 partea „în fapt”, în care sunt expuse faptele cauzei sau un rezumat
al faptelor cauzei stabilite de către Curte atunci când există contradicții
între declarațiile părților, apoi sunt indicate normele pertinente de drept
intern ale statului pârât (de la dispozițiile constituționale, până la
instrucțiunile organelor centrale și locale), precum și jurisprudența
națională relevantă în materie. Dacă se consideră pertinente sunt
menționate și prevederi ale unor acte internaționale în materie,
reglementări de drept comparat sau chiar jurisprudență comparată, sau
chiar poziții exprimate în literatura juridică națională sau de drept
comparat privitoare la problemele de drept puse în cauză;
 partea „în drept”, în care sunt analizate separat fiecare capăt al
cererii reclamantului declarat admisibil. Analiza va cuprinde mai întâi
susținerile părților și, eventual, ale terților intervenienți, după care
instanța europeană procedează la propria-i examinare și, pe baza tuturor
elementelor dosarului, trage concluzia care se impune – existența sau
inexistența încălcării dreptului în discuție;
 partea consacrată aplicării dispozițiilor art.41 din CEDO este
prezentă în măsura în care se ajunge la concluzia existenței uneia sau a
mai multor încălcări ale drepturilor garantate de Convenție. În această
parte, Curtea prezintă susținerile părților și concluziile sale cu privire la:
acordarea, dacă este cazul, de despăgubiri materiale și/sau morale
reclamantului; acordarea de cheltuieli judiciare; stabilirea dobânzii ce
are a fi plătită de statul în cauză în cazul întârzierii plății sumelor astfel
stabilite;
 partea dispozitivă, care conține, în mod sintetic, concluzia
privitoare la existența sau inexistența încălcării drepturilor garantate de
Convenție și recapitularea titlului cu care au a fi plătite sumele stabilite
de Curte și a cuantumului acestora, cu dobânda aferentă.
202
 data adoptării hotărârii.425

3.4.3. Caracterul definitiv al deciziilor și hotărârilor


Sunt definitive de la pronunțare și au efect imediat:
a) deciziile completului de judecător unic prin care cererile sunt
declarate inadmisibile (art.27 alin.(2) din CEDO);
b) deciziile comitetului de trei judecători prin care cererile sunt
declarate inadmisibile sau sunt radiate de pe rol (art.28 alin.(2) din
CEDO);
c) hotărârile comitetului privind soluționarea pe fond a cauzelor pe
baza jurisprudenței bine stabilite (art.28 alin.(2) din CEDO);
d) hotărârile Marii Camere (art.44 alin.(1) din CEDO).
Devin definitive, în temeiul art.42 și art.44 alin.(2) din CEDO,
hotărârile camerei de șapte judecători, atunci când:
a) părțile declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în fața Marii
Camere. În realitate, această dispoziție își găsește aplicare în situația
soluționării litigiului pe cale amiabilă când, de regulă, un punct
distinct din declarația părților cuprinde, în acest sens, angajamentul
lor de a nu cere reexaminarea litigiului de către Marea Cameră426;
b) expiră termenul de 3 luni de la data hotărârii, dacă nu a fost cerută
retrimiterea cauzei în fața Marii Camere;
c) Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere a cauzei în
fața Marii Camere.

3.4.4. Caracterul declarativ și forța obligatorie a hotărârilor


Pe terenul art.41 din CEDO, Curtea a decis în mod constant că
hotărârile sale au caracter declarativ, statul în cauză fiind chemat a
alege mijloacele juridice de natură să conducă la executarea acestora.
Hotărîrea Curții nu constituie prin ea însăși titlu executoriu pe teritoriul
statului respectiv, care să poată fi învestit cu formulă executorie; acest

425
Bîrsan C. op.cit., p.1539-1540.
426
Bîrsan C. op.cit., p.1535.
203
stat trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, executarea hotărârii
Curții.427
Potrivit art.46 alin.(1) din CEDO, înaltele părți contractante se
obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în
cauzele în care sunt părți. În cauza Vermeire c. Belgiei (1991), Curtea a
decis cu valoare de principiu că hotărârile sale sunt obligatorii nu numai
cu privire la situația reclamantului dintr-o speță dată, în care ea a
constatat o încălcare a unui drept garantat de Convenție, ci și prin
raportare la cauzele ce au generat o asemenea încălcare; hotărârea Curții
produce efecte juridice directe în ordinea juridică a statului în cauză, în
sensul că autoritățile sale trebuie să înlăture aplicarea acelor norme
naționale ce sunt incompatibile cu prevederile Convenției.428

3.4.5. Caracterul public al deciziilor și hotărârilor


Potrivit art.44 alin.(3) din CEDO, hotărârea definitivă se publică.
Hotărârea se semnează de președintele Camerei sau a comitetului și
grefier. Hotărârea adoptată de o Cameră poate fi citită în ședință publică,
părțile fiind informate din timp cu privire la data ședinței. În cazul în
care hotărârea nu se citește în public sau este emisă de un comitet,
pronunțarea hotărârii se consideră a fi făcută prin notificarea hotărârii.
Grefa transmite copia hotărârii Comitetului de Miniștri, părților,
Comisarului Consiliului Europei pentru drepturile omului, precum și
oricărei alte persoane interesate în mod direct. Exemplarul original,
semnat în mod corespunzător, se păstrează în arhivele Curții.
Toate deciziile și hotărârile Curții se publică pe Internet, în ziua
pronunțării lor, pe site-ul Curții: www.echr.coe.int. Publicarea pe
Internet în ambele limbi oficiale ale Curții este asigurată numai pentru
deciziile și hotărârile Marii Camere. Cele ale camerelor se publică în
limba de lucru în care au fost adoptate sau în ambele limbi oficiale dacă
ele se publică și în culegerea oficială a Curții.

427
Bîrsan C. op.cit., p.1555.
428
Bîrsan C. op.cit., p.1556.
204
În temeiul art.78 din Regulamentul Curții, hotărârile definitive sunt
publicate în forma considerată oportună, sub autoritatea grefierului, care
este responsabil de publicarea culegerii oficiale a jurisdicției europene,
culegere ce conține hotărârile și deciziile alese spre a fi publicate,
precum și toate documentele pe care președintele Curții consideră util a
fi publicate. Astfel, nu toate hotărârile și deciziile Curții au a fi publicate
în culegerea oficială de decizii și hotărâri a Curții, multe dintre acestea
având caracter repetitiv. Mai mult, Regulamentul prevede posibilitatea
publicării parțiale a deciziilor și hotărârilor Curții, anume a problemelor
importante sau noi pe care acestea le soluționează. Publicarea hotărârilor
și deciziilor în culegerea oficială a Curții se face în cele două limbi
oficiale ale instanței europene.429

3.4.6. Motivarea deciziilor și hotărârilor


În temeiul art.45 din CEDO, hotărârile, precum și deciziile care
declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate. Dacă
hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a
judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea
opiniei sale separate.
Cu derogare de la acest articol, nu se motivează deciziile prin care
completele de judecător unic și comitetele de trei judecători declară o
cerere individuală inadmisibilă fără a fi necesar un examen suplimentar.
Orice judecător care a participat la examinarea cauzei are dreptul de
a anexa la hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, concordantă sau
disidentă, fie o simplă declaraţie de dezacord. Un judecător se poate
alătura la o opinie separată formulată de un alt membru sau de alți
membri ai formațiunii de judecată. De asemenea, judecătorii rămași în
minoritate pot redacta o opinie separată comună.
Opinia concordantă se formulează de unul sau mai mulți judecători
dintre membrii majorității care au adoptat hotărârea Curții, deși sunt de

429
Bîrsan C. op.cit., p.1536-1537.
205
acord cu soluția astfel adoptată voiesc a preciza sau a dezvolta anumite
puncte ale raționamentelor cuprinse în acea hotărâre.430

3.4.7. Interpretarea, revizuirea și rectificarea deciziilor și


hotărârilor
Interpretarea hotărârii poate fi cerută, în temeiul art.79 din
Regulamentul Curții, de către oricare dintre părți atunci când
dispozitivul hotărârii nu este redactat clar, iar părțile simt nevoia
lămuririi înțelesului acestuia. Cererea de interpretare se depune la grefă,
în termen de un an de la pronunțare, și trebuie să cuprindă cu precizie
punctele din dispozitiv a căror interpretare se cere. Cererea de
interpretare se examinează de către camera care a emis hotărârea, iar
dacă nu este posibilă reunirea camerei inițiale, președintele Curții va
completa camera inițială sau va constitui o nouă cameră. Procedura
examinării cererii se finalizează cu o hotărâre. De regulă, au fost
formulat cereri de interpretare cu privire la sumele de bani acordate de
Curte cu titlu de satisfacție echitabilă.
Revizuirea hotărârii poate fi cerută, în temeiul art.80 din
Regulamentul Curții, de oricare dintre părți în situația în care la
momentul examinării cauzei existau fapte relevante, care nu erau
cunoscute de instanța europeană, dar care erau de natură să influențeze
în mod decisiv soluția acelei cauze. Cererea de revizuire se depune la
grefă în termen de 6 luni de la momentul în care partea interesată a luat
cunoștință de un fapt care, prin natura sa, ar fi putut avea o influență
decisivă asupra rezultatului unei cauze deja soluționate și care, la
momentul pronunțării hotărârii, nu era cunoscut de Curte și nu putea fi
cunoscut de către una din părți din motive rezonabile. Cererea de
revizuire se examinează de către camera care a emis hotărârea, iar dacă
nu este posibilă reunirea camerei inițiale, președintele Curții va completa
camera inițială sau va constitui o nouă cameră.
Spre exemplu, în cauza Stoicescu c. României (2003), guvernul a
adresat Curții o cerere de revizuire fondată pe faptul anulării pe cale

430
Bîrsan C. op.cit., p.1540-1541.
206
judiciară a certificatului de moștenitor al reclamantului în cursul
procedurii din fața Curții. Curtea, considerând că acest fapt a avut o
influență decisivă asupra calității de victimă a reclamantului (calitate ce
trebuie deținută pe tot parcursul examinării cererii de către Curte) a
declarat, în urma revizuirii, cererea ca incompatibilă ratione personae cu
dispozițiile Convenției, prin pierderea calității de victimă.431
Rectificarea deciziilor sau hotărârilor, în temeiul art.81 din
Regulamentul Curții, poate fi făcută din oficiu sau poate fi cerută de
oricare dintre părți, în termen de un an de la pronunțare, în situația în
care, în cuprinsul hotărârii, sunt strecurate greșeli de ortografie sau erori
evidente de calcul ori anumite inexactități.
Spre exemplu, în cauza Curuțiu c. României (2002), Curtea din
oficiu a constatat existența unei contradicții între conținutul hotărârii și
dispozitivul acesteia. Astfel, în paragraful 57 al hotărârii se face referire
la restituirea bunului litigios „în termen de 6 luni începând cu data
pronunțării hotărârii”, iar în dispozitiv se referă la „un termen de 3 luni
începând cu data la care hotărârea va deveni definitivă”. Apreciind ca
fiind o eroare evidentă care nu prejudiciază fondul cauzei, Curtea a decis
rectificarea acestei erori, urmând a fi pus în concordanță dispozitivul
hotărârii cu conținutul paragrafului 57.432

3.4.8. Cum se citește o hotărâre a Curții


Întotdeauna hotărârea începe cu numele membrilor completului care
a examinat cererea. Secțiunea procedurală prezintă toate deciziile luate
de Curte. În cazul unei hotărâri a Marii Camere, atunci când cererea este
examinată de o cameră, se prezintă decizia acesteia. Urmează expunerea
faptelor, incluzând o secțiune despre circumstanțele speței și una despre
legislația națională/internațională relevantă. Secțiunea finală, cu privire
la drept, prezintă pretinsa încălcare. Sunt prezentate comentariile despre
admisibilitatea și fondul cauzei, urmate de argumentele părților și
aprecierea Curții. În unele cazuri, poate exista o prezentare a măsurilor

431
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.70-72.
432
Bîrsan C. op.cit., p.1549.
207
luate pentru a asigura „satisfacția echitabilă”, după cum impune art.41
din CEDO.

3.4.9. Jurisprudența Curții și baza de date HUDOC


La CtEDO sunt introduse peste 50 000 de cereri anual. În
septembrie 2008, Curtea a dat publicității hotărârea cu numărul 10 000.
În 2013, Curtea a pronunțat 916 hotărâri cu privire la 3 659 de cereri, iar
totalul cererilor asupra cărora s-au luat decizii a fost de 93 396. La 1
noiembrie 2014, aproximativ 78 000 de cereri erau pendinte în fața unui
complet de judecată.
Toate aceste informații se păstrează în baza de date HUDOC, care
oferă acces la jurisprudența Curții (hotărâri și decizii ale Marii Camere,
camerelor și comitetelor, cauze comunicate, avize consultative și
rezumate juridice din Nota informativă jurisprudențială), a Comisiei
Europene a Drepturilor Omului (decizii și rapoarte) și a Comitetului
Miniștrilor (rezoluții).
Utilizarea HUDOC este gratuită și nerestricționată. Este un
instrument esențial pentru înțelegerea hotărârilor pronunțate de CtEDO.
Sistemul le permite utilizatorilor să consulte înscrisurile încărcate în
baza de date prin căutarea în funcție de un termen-cheie. Există filtre de
căutare avansată care permit accesul facil la informații.433

433
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
208
TEMA 4. CRITERII DE ADMISIBILITATE A CERERILOR LA
CURTE
4.1. Introducerea cererii
4.2. Condiţii de admisibilitate
4.3. Condiții suplimentare de admisibilitate a cererilor individuale
4.4. Procedura de examinare a admisibilității

4.1. Introducerea cererii


Dreptul la recurs efectiv este unul din cele mai efective mijloace de
protecție a drepturilor omului, fiind elementul cheie al sistemului de
control stabilit de CEDO.
Pentru prima dată în istoria dreptului internațional a fost creat dreptul
unui individ de a trage la răspundere statele, în fața unui tribunal
internațional, pentru presupusele încălcări ale obligațiilor internaționale
asumate. Nici o altă procedură internațională n-a permis vreodată
indivizilor să aibă acces direct la un tribunal internațional înzestrat cu
puterea de a pronunța hotărâri care să aibă un caracter obligatoriu din
punct de vedere al dreptului internațional.434
Principala sarcină a Curții este asigurarea respectării angajamentelor
care decurg pentru statele părți la Convenție.
Sesizarea Curții privind încălcarea drepturilor garantate de
Convenție se poate face fie de un stat parte prin înaintarea unei cereri
interstatale, fie de un particular prin înaintarea unei cereri individuale.435
Scrisoarea inițială adresată Curții trebuie să cuprindă elementele
esențiale ale cererii și, dacă este posibil, să nu aibă o lungime mai mare de
trei sau patru pagini.436 Ea trebuie să conțină numele, adresa, data și locul

434
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.56-57.
435
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.97-99.
436
De regulă, cererea se adresează pe un formular special, care poate fi luat de pe
site-ul Curții: www.echr.coe.int; totuși, un reclamant își poate expune plîngerile
sale printr-o scrisoare obișnuită, iar dacă aceasta nu cuprinde toate informațiile
necesare conform art.47 din Regulament, grefa poate invita reclamantul să
completeze formularul pertinent. Instrucțiunile practice privitoare la cererea
introductivă de instanță emise de președintele Curții la 1 noiembrie 2003 permit
trimiterea cererii prin fax (+00 33 (0)388412730); totuși, într-o asemenea situație,
209
nașterii reclamantului. Trebuie să exprime, cât se poate de succint, esența
încălcării și articolele din Convenție care pretind că ar fi fost încălcate.
Atunci când se utilizează pentru redactare un computer, textul trebuie
salvat, ca să poată fi încorporat ulterior în formularul de cerere într-o formă
extinsă, dacă este necesar.
Deși cererea va fi examinată amănunțit de către un jurist al Curții, care
este familiarizat cu legislația generală a statului pârât, este puțin probabil
ca acesta să cunoască toate elementele problemei ridicate în cerere. De
aceea, este esențial ca în cererea inițială să fie explicat, într-un limbaj
simplu și clar, de ce situația litigioasă duce la o încălcare a Convenției.
Atunci când scrisoarea sau formularul cererii inițiale seamănă cu o masă
de informații brute, judecăți de valoare și susțineri neîntemeiate, juristul
Curții cu greu o poate parcurge și identifica o problemă legată de
Convenție. Se poate întâmpla ca juristul să nu reușească să identifice vreo
chestiune de fond și, din acest motiv, să recomande ca cererea respectivă
să fie respinsă de către comitetul din trei judecători. În acest caz, culpa
nereușitei de a explica limpede problema legată de Convenție revine
reclamantului/reprezentantului.
Bineînțeles, este greu să concentrezi esența unei cereri în trei sau patru
pagini, de aceea este recomandabilă asistența din partea unei persoane
familiarizate cu acest domeniu. În caz de urgență, de exemplu în caz de
expulzare, scrisoarea inițială poate fi deosebit de scurtă, dacă rapiditatea
este esențială.
Răspunsul Curții va consta în transmiterea formularului-tip de cerere,
precizând dacă vreunul din aspectele cererii ar putea fi declarat inadmisibil
sau dacă vreo cerere similară este pendinte pe rolul Curții. La fel, Curtea
oferă un termen, de obicei de șase săptămâni, pentru returnarea
formularului de cerere completat, respectarea căruia face ca cererea să se
considere depusă la data înregistrării inițiale. Dacă reclamantul comunică
prin reprezentant, Curtea îi va trimite acestuia un formular de procură, care

reclamantul este ținut să trimită prin poștă exemplarul original al scrisorii semnat
în termen de 5 zile de la expedierea faxului; data la care cererea ajunge la grefa
Curții este aplicabilă pe originalul cererii cu o ștampilă special a grefei. // Bîrsan C.
op.cit., p.1204.
210
trebuie semnat și returnat. La fel, Curtea îi amintește reclamantului de
obligația de a informa Curtea despre orice schimbare de adresă sau alte
date relevante pentru cerere.437
Expedierea formularului de cerere completat integral, conform
cerințelor indicate în art.46 pentru cererile interstatale și, respectiv,
pentru cererile individuale în art.47 din CEDO. Nerespectarea acestor
cerințe va duce la neînregistrarea cererii.
Primirea/înregistrarea cererii de către grefă se dispune oficial la
primirea formularului completat, reținând data înregistrării primei
scrisori438 adresate Curții și se alocă un număr de referință dosarului.
Scrisoarea grefei care confirmă primirea cererii indică numărul de
referință, care trebuie citat în întreaga corespondență viitoare, și data la
care se consideră că a fost introdusă cererea.439
Reclamantul trebuie să dea dovadă de diligență în purtarea
corespondenței cu grefa Curții, deoarece o întârziere de 6 luni în a
răspunde la o anumită solicitare sau o absență a unui răspuns are a fi
considerată ca un semn ce indică faptul că el nu mai înțelege să-și
mențină cererea, după cum nerespectarea exigențelor față de cuprinsul
cererii și nefurnizarea informațiilor solicitate de grefă pot antrena
neexaminarea cererii de către Curte, care va proceda la distrugerea
dosarului respectiv.440
Efectul introducerii cererii constă în învestirea Curții cu
examinarea unui recurs individual, nu și în apariția efectului suspensiv
asupra hotărârii interne. Însă, Curtea poate dispune aplicarea măsurilor
provizorii până la soluționarea cauzei.441

437
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.97-99.
438
Data primei comunicări prin care este expus obiectul cererii reclamantului este
luată în considerare pentru a se verifica îndeplinirea condiției termenului de 6 luni
de la data rămînerii definitive a ultimei hotărîri interne obținute în cauză. Din
momentul acestei prime comunicări, grefa deschide un dosar al cărui număr trebuie
menționat pe toată corespondența ulterioară purtată cu instanța europeană. // Bîrsan
C. op.cit., p.1204.
439
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.107.
440
Bîrsan C. op.cit., p.1205.
441
Pentru detalii a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.1212-1213.
211
Cererea primită și înregistrată este transmisă acelei secții a Curții
care are drept atribuție administrarea cauzelor din statul reclamantului.
Cauzele evident inadmisibile sunt examinate de un judecător unic și pot
fi radiate de pe rol, declarate inadmisibile sau înaintate unui comitet în
vederea examinării suplimentare. Dacă este admisibilă, cauza poate fi
examinată în continuare, fiind transmisă formațiunilor jurisdicționale
superioare, după caz.
Grefa poate solicita reclamantului să furnizeze informații sau
documente suplimentare. Neîndeplinirea acestei cerințe poate atrage
următoarele:
 Neexaminarea cererii;
 Declararea cererii ca inadmisibilă;
 Radierea de pe rolul Curții.
Răspunsul cu întârziere la corespondența din partea Curții sau
absența unui răspuns pot fi considerate indicii că reclamantul nu mai
este interesat de introducerea cererii.
În orice moment pe durata procedurii, Curtea se poate pune la
dispoziția părților interesate, în scopul de a asigura soluționarea pe cale
amiabilă. Aceste proceduri sunt confidențiale (art.39 din CEDO).
Dacă nu se ajunge la o soluționare pe cale amiabilă, statul pârât
poate recunoaște încălcarea și se poate obliga să asigure măsuri
reparatorii conform următoarelor criterii:
 Jurisprudență suficient de bine stabilită;
 Recunoașterea încălcării Convenției;
 Măsuri reparatorii adecvate;
 Măsuri cu caracter general corespunzătoare;
 Respectarea drepturilor omului.
Acceptarea unei declarații unilaterale atrage radierea cauzei de pe
rolul Curții (art.62A din Regulamentul Curții).
Admisibilitatea poate fi stabilită de un judecător unic sau de un
comitet și, în aceste cazuri, nu au loc audieri. Cu privire la admisibilitate
și fond se poate decide separat de o cameră sau de Marea Cameră. Se
poate decide cu privire la ambele aspecte deodată, conform art.19

212
alin.(3) din CEDO, și în acest caz poate avea loc o audiere pentru a ajuta
în cadrul unei problematici complexe sau dacă se preconizează că
hotărârea va avea un impact semnificativ asupra legislației naționale sau
a practicii juridice dintr-un stat pârât.
De regulă, o decizie negativă privind admisibilitatea este adoptată
din motivele cele mai evidente. Prin urmare, faptul că unele aspecte nu
au fost tratate explicit nu constituie o indicație că acestea nu au
prezentat, la rândul lor, probleme. Decizia de admisibilitate luată de o
cameră sau de Marea Cameră va fi motivată și publicată pe HUDOC.
Împotriva unei decizii de inadmisibilitate nu se poate face recurs.442
Particularitățile ce vizează introducerea cererilor interstatale și a
cererilor individuale sunt analizate separat, în continuare.

4.1.1. Cererile interstatale


Potrivit art.33 din CEDO, orice înaltă parte contractantă poate sesiza
Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale
protocoalelor sale de către o altă înaltă parte contractantă.
Această prevedere se fundamentează pe intenția statelor, exprimată
în Preambulul Convenției, de a constitui un sistem de garanție colectivă
a respectării drepturilor, potrivit principiului solidarității, fără a se ține
seama de legăturile de cetățenie dintre persoanele cărora li se garantează
aceste drepturi și statele părți. Precizăm că este vorba despre încălcarea
drepturilor prevăzute de Convenție privind orice persoană aflată sub
jurisdicția statului pârât, nu privind doar cetățeni ai statului reclamant.443
Obiectul cererilor interstatale îl formează raporturile între înseși
statele contractante, atunci când autoritățile statului pârât nesocotesc
drepturi și libertăți garantate de Convenție și/sau de protocoalele sale
adiționale în privința „persoanelor aflate sub jurisdicția sa”, indiferent de
împrejurarea dacă acestea sunt sau nu resortisanți ai statului reclamant.
În asemenea situații, plângerile nu vor fi formulate de cei ce suferă
direct consecințele actelor de încălcare a drepturilor garantate de
442
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
443
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.53.
213
Convenție, săvârșite de autoritățile statului pârât. Acțiunea în justiție va
fi formulată de oricare dintre statele contractante sau de mai multe state
împreună, împotriva statului căruia i se impută acele încălcări.444
Caracterul obiectiv al cererilor interstatale se întemeiază pe faptul
că nu presupune legătura de naționalitate dintre statul reclamant și
indivizii ale căror drepturi și libertăți reglementate de Convenție și/sau
protocoalele sale adiționale sunt încălcate de autoritățile statului pârât,
statul reclamant acționând pentru apărarea ordinii publice europene
instituite de Convenție.
Caracterul „actio popularis” al cererilor interstatale este trăsătura
ce deosebește net cererea interstatală de cea individuală, deoarece statul
reclamant nu este obligat să dovedească existența unui interes în cauză.
În fața Curții se contestă fie situații care ar putea genera încălcări
sistematice ale Convenției, spre exemplu datorită existenței unei
legislații naționale în statul pârât contrară prevederilor Convenției, fie
existența unor încălcări sistematice ale drepturilor și libertăților pe care
acestea le garantează, ce au fost sau sunt săvârșite de autoritățile statului
pârât. Din jurisprudența Curții rezultă că, uneori, statul reclamant poate
denunța în cererea sa atât încălcarea unor drepturi garantate de CEDO
față de o persoană determinată, cât și existența în statul pârât a unor
practici administrative sau legislative contrare dispozițiilor Convenției.
Caracterul contencios al cererilor interstatale trece peste principiul
de drept internațional public al neamestecului în treburile interne ale
unui alt stat, întrucât nu urmărește soluționarea unui conflict de ordin
diplomatic, ci reprezintă o veritabilă acțiune în justiție intentată de statul
reclamant în fața unei jurisdicții internaționale, și va conduce la
derularea unui proces ce se va finaliza cu o hotărâre obligatorie
pronunțată de acea jurisdicție.445
Părțile litigiului sunt statele contractante. Reclamant poate fi orice
stat contractant sau mai multe state asociate care introduc o acțiune
împotriva altui stat contractant. Interesul statului reclamant în a acționa
constă în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenție de
444
Pentru detalii a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.1120-1121.
445
Pentru detalii a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.1123-1125.
214
către statul pârât. El nu trebuie să fie „victimă” în sensul Convenției,
având rolul unui „minister public” european al drepturilor omului, care
nu acționează pe baza raportului de reciprocitate. Pârât este statul
răspunzător de activitatea organelor sale sau a agenților săi, ca subiect de
drept internațional public.
Conținutul cererii interstatale este precizat de art.46 din
Regulament, potrivit căruia ea trebuie să cuprindă:
a) numele Părţii contractante împotriva căreia este îndreptată cererea;
b) o expunere a faptelor;
c) o expunere a pretinsei sau a pretinselor violări ale Convenţiei şi a
argumentelor pertinente;
d) o expunere privitoare la criteriile de admisibilitate (epuizarea căilor
interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni) enunţate de
art.35 alin.(1) al Convenţiei;
e) obiectul cererii şi, în linii mari, pretenţiile privitoare la satisfacţia
echitabilă, formulate în temeiul art.41 al Convenţiei pentru partea
sau părţile lezate;
f) numele şi adresa persoanelor desemnate în calitate de agenţi
(reprezentanți ai statului reclamant);
g) anexe – copii de pe toate documentele pertinente, în special de pe
decizii, judiciare sau de altă natură, privitoare la obiectul cererii.
Privitor la condiția obligativității epuizării căilor interne de atac, în
jurisprudența Curții s-a decis că, dacă cererea interstatală are ca obiect
punerea în discuție a unei legislații precise a statului pârât ce încalcă,
prin ea însăși, dispozițiile Convenției, această dispoziție nu mai are a fi
îndeplinită, deoarece în multe state contractante nu există căi de atac
împotriva unei asemenea legislații. Pentru alte categorii de încălcări ale
Convenției trebuie să fie epuizate căile interne de atac pe care le oferă cu
certitudine sistemului juridic al statului responsabil, cu excepția
cazurilor în care sistemul juridic al statului pârât nu permite repararea
pagubelor sau nu au a fi considerate ca eficace și suficiente. La fel,
regula obligativității epuizării căilor interne de atac nu-și găsește
aplicare nici în situația în care statul reclamant invocă existența unei

215
practici administrative de tortură și rele tratamente, tolerată de
„autoritățile superioare” ale statului pârât.
Regula respectării termenului de 6 luni de la data rămânerii
definitive a ultimei hotărâri interne pronunțate într-o cauză nu se aplică
atunci când statul reclamant incriminează încălcări ale Convenției ce au
caracter continuu.
Probatoriul. Strâns legată de condiția epuizării căilor interne de atac
este problema probelor pe care le invocă statul reclamant în acțiunea sa
interstatală.
Într-o cauză, guvernul pârât a susținut că acțiunile statelor
reclamante trebuie declarate inadmisibile pentru neepuizarea căilor
interne de atac. În apărare, guvernele reclamante au arătat că această
regulă nu se aplică în situația când sunt incriminate măsuri legislative și
practici administrative naționale contrare CEDO.
Curtea a constatat existența legislației statului pârât pusă în discuție,
fapt necontestat de acesta, fiind evident că o asemenea probă este relativ
lesne de administrat. Cu privire la practica administrativă contrară
dispozițiilor CEDO, jurisprudența Curții în materie de admisibilitate a
arătat că nu este suficientă simpla afirmare a existenței acestei practici,
este necesar ca statul reclamant să demonstreze cu probe suficiente
existența practicii incriminate prin acțiunea sa. Curtea a admis, totuși, că
noțiunea de „probe suficiente” nu trebuie înțeleasă, la etapa examinării
admisibilității cererii, ca având semnificația unei probe complete, un
început de probă poate fi considerat suficient. Curtea a decis că există un
început de probă suficient atunci când afirmațiile privitoare la cazuri
individuale de încălcare a Convenției sunt indicate și demonstrate în
mod suficient, în lumina observațiilor prezentate de părți.
În materia administrării probelor nu se conțin reguli stricte nici în
Convenție și nici în principiile generale aplicabile jurisdicțiilor
internaționale. De aceea, pentru a-și forma propria convingere, Curtea
poate să se bazeze pe orice fel de elemente, inclusiv documente sau
declarații ce emană de la guvernele în litigiu, de la organele sau de la
funcționarii lor, în măsura în care acestea se dovedesc a fi pertinente.
Totuși, s-a admis cu valoare de principiu că, în materia aplicării regulii
216
epuizării căilor interne de atac, sarcina probei nu privește numai pe una
dintre părțile în litigiu.
Desigur, mai întâi guvernul pârât trebuie să convingă Curtea că nu
au fost epuizate căile interne de atac și că exista la epoca faptelor
incriminate un recurs intern efectiv și disponibil atât teoretic, cât și
practic, adică accesibil și în măsură să ofere persoanei lezate
posibilitatea de a obține repararea prejudiciului suferit prin încălcarea de
către autoritățile statului pârât a drepturilor protejate de Convenție.
Odată demonstrat acest lucru, guvernul reclamant, care a susținut că
nu era necesară epuizarea căilor interne de atac, trebuie să probeze că
recursul invocat de guvernul pârât fie a fost utilizat, fie, din diverse
motive, nu este nici adecvat și nici efectiv, astfel că el are a fi dispensat
de obligația de a-l epuiza. Un asemenea motiv poate fi dat, spre
exemplu, de pasivitatea totală a autorităților naționale față de susținerile
temeinice potrivit cărora agenți ai statului pârât au comis acte culpabile
cauzatoare de prejudicii unor particulari. În aceste condiții, guvernul
pârât va trebui să demonstreze măsurile concrete pe care le-a luat față de
amploarea și gravitatea faptelor denunțate în cererea guvernului
reclamant.
Jurisprudență. Conceput ca o modalitate eficace de garantare a
respectării drepturilor protejate de Convenție de către statele
contractante, recursul interstatal nu a fost des utilizat în practică. În fapt,
ca urmare a conexării dosarelor unora dintre cererile interstatale,
jurisprudența organelor Curții a avut de soluționat 13 asemenea
recursuri. Cele mai multe cauze interstatale au rămas a fi examinate la
nivelul Comisiei, având la baza lor anumite diferende politice mai mult
sau mai puțin importante, între părți. Numai două dintre ele au condus la
examinarea și pronunțarea unor soluții pe fond de către Curte (Irlanda c.
Royaume-UNI, 1978 și Cipru c. Turciei, 2001).
Prima cauză și-a aflat originea în „criza gravă și persistentă” pe care
a traversat-o Irlanda de Nord în anii 1970. Irlanda a denunțat întinderea
acestor măsuri (1971-1975), aplicarea lor și relele tratamente aplicate
persoanelor private de libertate pe baza lor. Curtea a făcut o analiză
detaliată a faptelor dosarului, a tehnicilor utilizate de autoritățile
217
britanice în interogarea persoanelor deținute și a statuat, în esență, că
aceste tehnici au constituit o practică administrativă contrară
prevederilor art.3 din CEDO, fiind calificată ca aplicare a unor
tratamente inumane și degradante. În schimb, Curtea a apreciat că
privațiunile extrajudiciare de libertate practicate de autoritățile statului
pârât au fost necesare în acea perioadă, prin raportare la art.15 alin.(1)
din CEDO, care permit luarea unor măsuri derogatorii în caz de „pericol
public ce amenință viața națiunii” și că, în contextul cauzei, nu au fost
încălcate dispozițiile art.5 și 6 ale CEDO.
Cea de-a doua cauză interstatală examinată în fond s-a bazat pe
ocuparea Nordului Ciprului de către forțele militare turcești în anul
1974, care a condus la actuala divizare a insulei și la menținerea ocupării
militare denunțate. Guvernul cipriot a cerut Curții să constate că statul
pârât este responsabil de încălcarea art.1-6, 8-11, 13, 14, 17 și 18 din
CEDO și ale art.1 și 2 din Protocolul 1 la CEDO.
Guvernul pârât, înștiințat legal, nu a comunicat Curții numele
reprezentanților săi înainte de ședință și nu a participat la ea. Nici nu a
prezentat Curții rațiuni care să justifice această absență, astfel că Marea
Cameră a hotărât desfășurarea ședinței public, considerând această
măsură compatibilă cu o bună administrare a justiției.
Curtea a reținut că excepțiile invocate de statul pârât în fața
Comisiei nu au mai fost reiterate spre a fi examinate de instanța
europeană, el neparticipând la procedura scrisă și orală desfășurată în
fața Curții.
Examinând cauza pe fond, Curtea a constatat încălcarea de către
autoritățile statului pârât a dispozițiilor art.2, 3 și 5 din CEDO prin
dispariția unor cetățeni greci și a familiilor lor care locuiau în nordul
insulei, încălcarea prevederilor art.1 și 8 din Protocolul 1, rezultată din
deplasarea unor persoane din zona ocupată de forțele militare turce, și
ale art.1, 2, 8, 9 și 10 din Protocolul 1, ca urmare a condițiilor de viață
ale locuitorilor ciprioți greci din Nordul Ciprului.
În același timp, instanța europeană a respins mai multe capete de
cerere formulate de statul reclamant privitoare la alte pretinse încălcări
ale unor drepturi garantate de CEDO și de Protocolul 1, fie pentru că ele
218
nu au fost dovedite, fie pentru că nu s-a impus examinarea lor separată,
prin raportare la încălcările constatate.446

4.1.2. Cererile individuale


Potrivit art.34 din CEDO, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de
către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de
orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către
una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în
Convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se
angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui
drept.
Acest articol reglementează posibilitatea intentării unei acțiuni în
justiție specifice, ce tinde la apărarea unui drept subiectiv apărat de
Convenție și care poate fi denumită „recurs individual”, iar cererea
individuală formulată de reclamant în condițiile prevăzute de Convenție
reprezintă punerea în valoare a dreptului subiectiv procesual de a
acționa, adică a dreptului de a introduce un recurs individual,
materializat în cererea de chemare în judecată în fața instanței
europene.447
Obiectul cererilor individuale îl formează raporturile dintre indivizi
și state, prin recunoașterea capacității procesuale active a individului în
„acțiunea” pe care acesta o poate formula împotriva unui stat contractant
pentru încălcarea de către autoritățile acestuia a unui drept pe care ea îl
garantează.448
Subiectele cu drept de sesizare sunt: orice persoană fizică, orice
organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se
pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi
contractante.
Ca reclamant poate figura un particular, iar ca pârât un stat parte la
Convenție. În calitate de intervenient, prezentând observații scrise și/sau
luând parte la audieri, la procedură poate participa statul al cărui
446
Pentru detalii a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.1119-1140.
447
Bîrsan C. op.cit., p.1149.
448
Bîrsan C. op.cit., p.33.
219
cetățean este reclamantul, dacă dorește (intervenție voluntară), precum
și orice stat parte la Convenție sau persoană interesată, alta decât
reclamantul, în interesul bunei administrări a justiției, la inițiativa
președintelui Curții (intervenție la invitație).
Lipsește condiția capacității juridice a reclamantului, specifică
dreptului civil. Minorul, incapabilii și deținuții pot sesiza instanța
europeană în aceleași condiții cu persoanele având capacitatea civilă
deplină.
Este irelevantă cetățenia reclamantului, deoarece pot formula cereri
în fața Curții atât cetățenii statului pârât, cât și cetățeni străini și apatrizi,
cu condiția să se fi aflat sub jurisdicția acestui stat.
Persoanele juridice – asociații, fundații, sindicate, partide politice,
societăți comerciale – pot adresa cereri Curții, cu excepția autorităților
publice. La fel, nu pot formula cereri individuale colectivitățile
teritoriale locale, deoarece sunt organisme de drept public cu atribuții
oficiale conferite de Constituție și de legi, fiind evident organizații
guvernamentale. Persoanele juridice de drept public care nu exercită
prerogative de putere publică, având o autonomie completă față de stat,
pot sesiza CtEDO.
Statutul de victimă a unei violări a Convenției presupune existența
interesului de a sesiza Curtea. Pentru a se considera „victimă” în sensul
art.34, o persoană trebuie să fi suferit o atingere efectivă și concretă a
drepturilor sale prevăzute de CEDO prin decizii ale autorităților
naționale (act sau omisiune legislativă) și trebuie să existe o legătură
suficient de directă între reclamant și violarea suferită. În cazul
persoanelor juridice trebuie să se pretindă o violare a drepturilor proprii
persoanei juridice și nu ale membrilor acesteia, care pot introduce o
cerere în nume propriu.
Noțiunea de „victimă” presupune conceptul de „victimă reală”
(persoană direct afectată), dar cunoaște și conceptul de „victimă
indirectă” și cel de „victimă potențială”.
Victimă indirectă se poate pretinde orice persoană care poate dovedi
că ar putea fi indirect afectată de încălcarea unui drept al altei persoane.
Pentru a putea vorbi de o victimă indirectă trebuie să existe o legătură
220
strânsă și personală între victima directă și cea indirectă, de exemplu:
legătura de rudenie sau de familie449 cu o persoană privată de libertate,
deportată sau omorâtă etc. O persoană nu se mai poate pretinde victimă
dacă motivul cererii sale a fost înlăturat, de exemplu, abrogarea
ordinului care amenință cu deportarea.450
Spre exemplu, dacă încălcarea denunțată privește drepturi ce aparțin
unui grup de orfani, persoana care le asigură îngrijirea poate fi
considerată o victimă indirectă; tot astfel pot fi considerate, pe terenul
art.2 din CEDO, care protejează dreptul la viață, soția unei persoane
asasinate sau părinții unei persoane decedate cu prilejul arestării ei de
către poliție, mama unei persoane care s-a sinucis datorită reținerii ei
preventive, tatăl unei minore decedată ca urmare a unei operații
chirurgicale, tatăl și sora unei persoane care a luat ostatici alte persoane
și care a fost ucis de o secție specială a poliției, rudele apropiate ale unui
deținut decedat în timpul executării pedepsei privative de libertate.451
Atunci când victima persoană fizică decedează, moștenitorii ei pot
continua acțiunea introdusă în fața instanței europene. În situația în care
un reclamant decedează, moștenitorii săi pot, în principiu, să se pretindă,
la rândul lor, victime în sensul Convenției, ale încălcării invocate prin
acțiunea inițială, în calitate de succesori sau, în anumite circumstanțe, în
nume propriu. Aceasta însemnă că moștenitorii vor continua acțiunea ca
victime indirecte sau, eventual, ca victime directe ale încălcării dreptului
garantat de Convenție, încălcare pusă în discuție prin acțiunea începută
de autorul lor.452
Victimă potențială se poate pretinde orice persoană care nu se poate
plânge de o atingere directă a unui drept, dar a cărei situație este de așa
natură încât încălcarea poate interveni în orice moment. Astfel, calitatea
de victimă nu este legată de existența unui prejudiciu efectiv, dar
acoperă toate persoanele, susceptibile de a cădea sub incidența unei legi
pretins incompatibile cu dispozițiile CEDO.

449
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.54-60.
450
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.65-66.
451
Bîrsan C. op.cit., p.1172.
452
Bîrsan C. op.cit., p.1173.
221
Pentru a se putea pretinde „victimă potențială”, reclamantul trebuie
să dovedească existența unor indicii rezonabile sau convingătoare ale
probabilității unei încălcări ce l-ar privi personal. Or, simple suspiciuni
sau conjuncturi nefavorabile nu sunt suficiente sub acest aspect.
De exemplu, femeile aflate la vârsta procreării în privința dreptului
lor la informare asupra avortului restrâns prin lege;453 persoanele care se
află sub amenințarea expulzării de către autoritățile de imigrare, însă
expulzarea n-a fost încă executată; prevederile legii cu privire la
succesiune care-i privește pe copiii nelegitimi care se află încă în situația
de a moșteni, precum și legislația care prevede pedeapsa corporală
pentru un copil care n-a fost, de fapt, pedepsit454; o persoană
homosexuală pentru simpla existență a unei legi represive privitoare la
fixarea vârstei consimțământului pentru relații homosexuale; editorul de
presă, chiar în absența unei acțiuni în defăimare angajate împotriva
uneia din publicațiile sale, prin încălcarea art.10 din Convenție, atunci
când legislația în materie este prea vagă pentru a putea prevedea
riscurile unei asemenea eventuale acțiuni; polițistul ce denunță o
dispoziție constituțională prin care se interzice membrilor forțelor de
poliție să adere la un partid politic sau să exercite activități politice și
care se consideră astfel victima încălcării dreptului său la asociere și a
libertății de exprimare, chiar dacă legea specială națională îi recunoaște
anumite posibilități restrânse de exprimare a unor opțiuni politice455;
copilul care se plânge de încălcarea art.3 din CEDO atunci când el riscă,
într-o școală britanică, supunerea la pedepse corporale, prevăzute de
regulamentul școlii, chiar dacă o asemenea pedeapsă nu i-a fost încă
aplicată456.
Cereri grupate și mai mulți reclamanți. Dacă un reclamant sau un
reprezentant introduce în numele mai multor reclamanți cereri
referitoare la fapte diferite, trebuie utilizat un formular separat pentru
fiecare reclamant în parte, indicând toate informațiile și documentele

453
Pentru detalii a se vedea: Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.54-60.
454
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.65.
455
Bîrsan C. op.cit., p.1168-1169.
456
Bîrsan C. op.cit., p.1170-1171.
222
necesare referitoare la fiecare reclamant în formularul corespunzător.
Atunci când există mai mult de cinci reclamanți, reprezentantul trebuie
să trimită, pe lângă formularele de cerere și documentele
corespunzătoare, un tabel recapitulativ conținând numele și coordonatele
fiecărui reclamant.
În cazul în care reprezentantul este avocat, acest tabel trebuie trimis
și pe suport electronic (CD-ROM sau suport USB). În situația în care
cazul se referă la un număr mare de reclamanți sau de cereri, grefa poate
solicita reclamanților sau reprezentanților lor să transmită textele
observațiilor și declarațiilor sau documentele lor pe cale electronică sau
pe o altă cale. Mai mult, Curtea poate solicita reclamanților sau
reprezentanților lor să întreprindă alte măsuri care să faciliteze
procesarea eficace și rapidă a cererilor. Consecința nerespectării
instrucțiunilor grefei cu privire la forma și prezentarea cererilor grupate
sau cererilor introduse de către mai mulți reclamanți poate fi
neexaminarea acestora de către Curte (a se vedea articolul 47 paragrafele
5.1 și 5.2 din Regulament)457.
Reprezentanții victimelor. Cererile pot fi făcute personal sau prin
reprezentant. Atunci când victima este lipsită de discernământ, Curtea va
accepta spre examinare cererile făcute de reprezentanții autorizați în
numele ei, dar va cere confirmarea împuternicirii reprezentanților de a
acționa astfel.
Copiii pot formula cereri ei înșiși sau prin mijlocirea părintelui în
custodia căruia se află, prin mijlocirea unui tutore sau a unui funcționar
oficial desemnat să-i reprezinte, sau pur și simplu prin mijlocirea
avocatului lor. Regulile sunt mult mai flexibile decât se întâmplă în
general în cadrul legislației naționale.
În afară de cazul în care reprezentantul este un părinte în custodia
căruia se află copilul sau un tutore legal, Curtea va solicita dovada
autorității persoanei respective de a acționa în calitate de reprezentant. În
consecință, un părinte care, după divorț, nu are nici custodia, nici grija
sau controlul asupra copiilor, nu poate introduce o cerere în numele

457
http://www.echr.coe.int/Documents/Applicants_Table_RON.pdf
223
acestora fără a dovedi că dispune de împuternicirea specială de a
proceda astfel.
Deși copiii sunt prea mici ca să de-a instrucțiuni, Curtea recunoaște
vulnerabilitatea copiilor și necesitatea de a le asigura protecția specifică
conferită lor prin Convenția ONU pentru drepturile copiilor și Convenția
europeană pentru exercitarea drepturilor copiilor. Mai mult ca atât,
copiii trebuie să se bucure de sprijinul altei persoane care să înainteze
cererile în numele lor și să le reprezinte interesele.458
Instanța europeană a decis că, în principiu, o persoană care nu are
dreptul de a reprezenta o altă persoană potrivit normelor interne poate
totuși, în anumite circumstanțe, să acționeze în fața Curții în numele
acelei persoane. În privința minorilor, Curtea a arătat că ei i se pot
adresa în mod direct și cu atât mai mult atunci când sunt reprezentați de
mamă, care se află în conflict cu autoritățile, deoarece ea critică deciziile
luate de acestea și conduita lor în privința drepturilor garantate de
Convenție. În cazul unei situații conflictuale privitoare la interesele
minorului între părintele biologic și persoana învestită de către autorități
cu tutela copilului minor există riscul ca anumite interese ale minorului
să nu fie niciodată aduse în fața Curții, ajungându-se astfel la situația ca
minorul să fie lipsit de protecția efectivă a unui drept pe care Convenția
i-l garantează. Așa fiind, chiar dacă mama a fost privată de autoritatea
părintească, de altfel unul din faptele generatoare ale litigiului pe care ea
l-a adus în fața instanței europene, tocmai calitatea sa de mamă biologică
este suficientă pentru a-i conferi „calitatea procesuală activă” de a
acționa în numele copiilor ei, spre a le proteja interesele.459
Decesul reclamantului sau al victimei. Rudele cele mai apropiate
pot depune o cerere în numele persoanei decedate sau să continue o
cerere în numele unei persoane care a decedat în timpul procedurilor.
Atunci când reclamantul a decedat după ce a introdus o cerere,
aceasta din urmă nu este radiată automat de pe lista cauzelor pendinte pe
rolul Curții. Dacă urmașii doresc să continue cererea, atunci ei pot face
acest lucru dacă natura specifică a cererii demonstrează că urmașii au un
458
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.60-61.
459
Bîrsan C. op.cit., p.1154.
224
interes legal sau dacă Curtea consideră cererea de importanță generală
sau de o relevanță mai largă.
Dacă urmașii nu pot dovedi un interes material specific în ceea ce
privește cererea (sau faptul că aceasta este de interes general), atunci ea
va fi radiată de pe rolul Curții, în mod special dacă urmașii nu sunt „rude
apropiate” (părinți, soți ori copii). Deseori, problema dacă o cerere poate
fi continuată de către un urmaș este determinată de faptul dacă, în urma
decesului, urmașul poate fi considerat, într-o măsură oarecare, ca având
calitatea de victimă.460
Calitatea de pârât o pot avea doar statele, deoarece numai statele
sunt părți la Convenție și numai ele pot comite încălcări. În cereri
trebuie să se susțină că un stat, care este parte la Convenție, nu și-a
onorat obligațiile asumate. Nu pot fi făcute cereri împotriva atitudinii
persoanelor sau instituțiilor de drept privat, deoarece Curtea nu este o
curte de apel împotriva hotărârilor instanțelor naționale.461
Conținutul cererii individuale este precizat de art.47 din
Regulament, potrivit căreia ea se face pe formularul de cerere pus la
dispoziție de către grefă, cu excepția cazului când Curtea decide altfel.
Cererea trebuie să conțină toate informațiile solicitate în părțile relevante
ale formularului de cerere462, și anume:
1. Numele, data naşterii, naţionalitatea şi adresa reclamantului. În
cazul în care solicitantul este o persoană juridică se indică numele
complet, data constituirii sau înregistrării, numărul oficial de
înregistrare (dacă este cazul) și adresa oficială. Aceste date trebuiesc
obligatoriu a fi indicate, chiar și atunci când reclamantul nu doreşte
dezvăluirea identităţii sale. În acest caz, reclamantul trebuie să
precizeze dorința de a fi păstrat anonimatul şi să prezinte o expunere
a motivelor care justifică derogarea. În cazuri excepţionale şi
temeinic justificate, preşedintele camerei poate autoriza anonimatul.

460
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.61-62.
461
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.66-67.
462
Formularul de cerere poate fi descărcat de pe adresa web:
http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=applicants/forms/ron&c=
225
2. Numele, adresa, numerele de telefon și de fax, adresa de e-mail ale
reprezentantului său, dacă este cazul. Pe pagina web a Curții poate
fi descărcat Formularul de procură, care se utilizează doar în cazul în care
reclamantul nu era reprezentat la momentul completării formularului de
cerere sau în cazul în care reclamantul dorește să desemneze un alt
reprezentant decât cel desemnat în formularul de cerere deja transmis Curții.
3. Data și semnătura originală a reclamantului, precum și semnătura
originală a reprezentantului, dacă reclamantul este reprezentat,
arătând că el sau ea este de acord să acționeze pentru solicitant.
Ambele semnături trebuie să fie aplicate în chenarul prevăzut pe
partea formularului de cerere rezervată procurii.
4. Partea sau Părţile contractante împotriva căreia (cărora) este
îndreptată cererea. Se are în vederea indicarea statului sau a statelor
semnatare ale Convenției, împotriva cărora este îndreptată cererea.
5. Expunere concisă și lizibilă a faptelor. În acest compartiment se
oferă detalii clare și concise asupra faptelor, descriind evenimentele
în ordinea în care s-au produs, înșiruite pe maximum trei pagini.
Dacă este posibil sunt prezentate date exacte, iar dacă cererea se
referă la câteva puncte ale Convenției, atunci fiecare chestiune se
expune separat.
6. Expunere concisă și lizibilă a pretinsei sau a pretinselor violări ale
Convenţiei şi a argumentelor pertinente. În această secțiune se oferă
o explicație limpede, pe maximum două pagini, asupra modului în
care faptele detaliate mai sus conduc la încălcarea unuia sau mai
multor articole din Convenție sau protocoalele sale. În cazul în care
se pretinde încălcarea mai multor articole, fiecare articol trebuie
analizat separat. Dacă reclamantul nu indică un anumit articol din
Convenție în formularul de cerere, atunci nu-l va mai putea preciza
ulterior.463

463
Uneori, este util, din punct de vedere tactic, să se includă cele mai detaliate
argumente juridice, referiri la jurisprudență și trimiteri la alte tratate internaționale
în răspunsul reclamantului la observațiile Guvernului, care este, de fapt, ultimul
cuvînt din dialogul statului în privința admisibilității. Aceasta, dată fiind graba în
care trebuie completat formularul de cerere, dar și faptul că, dacă toate
226
7. Expunere concisă și lizibilă privitoare la respectarea de către
reclamant a criteriilor de admisibilitate prevăzute de art.35 alin.(1)
al Convenţiei (epuizarea căilor interne de atac şi respectarea
termenului de 6 luni). În formular se solicită confirmarea pentru
fiecare capăt de cerere dacă s-au epuizat toate căile de recurs/atac
disponibile. Se indică detalii, în special date, cu privire la toate
deciziile relevante ale instanțelor judiciare interne, ca și alte decizii
administrative semnificative, pronunțate și rămase definitive/
irevocabile, precum și data la care s-a făcut cunoștință cu textul
integral al deciziei, pentru a face dovada respectării termenului de
șase luni. În plus, reclamantul trebuie să precizeze dacă există vreo
altă cale de recurs sau apel pe care n-a folosit-o și, dacă este așa, de
ce n-a fost aceasta urmată.464
8. Informația privitoare la alte proceduri internaționale, în care se
menţionează dacă reclamantul a supus cererea sa unei alte instanţe
internaţionale de anchetă sau de reglementare. Dacă răspunsul este
afirmativ, atunci reclamantul trebuie să descrie procedura în mod
concis (capetele de cerere formulate, numele instanței
internaționale, data și natura eventualelor decizii adoptate). În plus,
Curtea va solicita copii ale hotărârilor relevante și ale altor
documente, dacă există.
9. Informația privitoare la alte cereri introduse la Curte de către
reclamant, în care se menţionează numărul cererii/cererilor.

argumentele potențiale sunt desfășurate de la început, atunci statul poate fi


determinat să invoce argumente la care altminteri nu s-ar fi gîndit.
464
Toate informațiile menționate la pct.5-7 trebuie expuse suficient pentru a
permite Curții să determine natura și domeniul de aplicare a cererii, fără a se
recurge la orice alt document. Reclamantul poate, cu toate acestea, suplimenta
informația prin alăturarea la formularul de cerere a mai multor detalii cu privire la
faptele, presupusele încălcări ale Convenției și a argumentelor pertinente. Astfel de
informații nu trebuie să depășească 20 de pagini.
227
10. Lista documentelor anexate. La formularul cererii urmează a se
anexa copii465 integrale și lizibile ale tuturor documentelor, însoțite
de o descriere succintă a acestora:
a) copii de pe toate documentele pertinente şi, în special, de pe
deciziile judiciare sau de altă natură privitoare la obiectul
cererii;
b) copii ale documentelor și deciziilor care demonstrează că
solicitantul a respectat epuizarea căilor de recurs interne și
termenul de adresare la Curte;
c) dacă este cazul, copii ale documentelor referitoare la orice altă
procedură de investigare sau soluționare internaționale;
d) în cazul în care solicitantul este o persoană juridică se anexează
un document sau documente care demonstrează că persoana
care a depus cererea are statutul sau autoritatea să reprezinte
solicitantul.
Întrucât aceste documente ar putea fi voluminoase, ele trebuie
aranjate în ordine după dată și procedură, numerotate paginile
consecutiv, fără a capsa, lega sau lipi documentele. Deși trebuie
furnizate copii ale tuturor documentelor relevante, este important să
se acționeze rațional și să se restrângă documentele la cele strict
relevante. Dacă unele documente colaterale devin importante, atunci
acestea pot fi întotdeauna depuse ulterior, dacă este necesar.
Bineînțeles, este esențial ca reclamantul să păstreze o copie a
documentelor și a indexului.
11. Alte observații de formulat cu referire la cerere. Aici s-ar putea
include detalii cu privire la satisfacția echitabilă și cheltuieli de
judecată.
12. Declarația și semnătura. În această rubrică se declară pe onoare și
în deplină cunoștință de cauză că informațiile ce figurează în
formularul de cerere sunt exacte. Cererea se semnează de reclamant
sau reprezentantul acestuia. Tot aici se desemnează o singură

465
Curții se transmit doar copii și nu originale, deoarece nici un document nu va fi
restituit.
228
persoană cu care se poartă corespondența, chiar dacă sunt mai mulți
reclamanți.
Nerespectarea cerințelor înaintate față de formularul cererii ar putea
duce la neînregistrarea și neexaminarea cererii de către Curte.466
Limbile oficiale ale Curții sunt engleza și franceza. Grefa redactează
corespondența în toate principalele limbi ale statelor părți la Convenție,
astfel cererea poate fi scrisă și în limba română. Într-un stadiu ulterior al
procedurii, mai precis dacă guvernul pârât este invitat de către Curte să
prezinte observații scrise cu privire la capetele de cerere, toată
corespondența care va fi trimisă de către Curte va fi redactată în franceză
sau engleză. În plus, reclamantului sau reprezentantului i se va cere să
utilizeze franceza sau engleza în observațiile trimise 467. Hotărârile Curții
sunt întotdeauna publicate în una din cele două limbi oficiale. În
practică, va fi pusă la dispoziție și o traducere în limba statului împotriva
căruia a fost introdusă cererea.
Asistența juridică. Întreaga procedură în fața instanței europene
este în întregime gratuită, chiar și atunci când cererea va fi declarată
inadmisibilă reclamantul nu va avea de plătit nici un fel de cheltuieli de
judecată, dar nici nu-i va fi acordată vreo sumă de bani pentru
eventualele cheltuieli pe care le-a făcut în cadrul procedurii europene, cu
atât mai puțin pentru cele efectuate în cadrul procedurilor naționale. 468
Asistența juridică gratuită din partea Consiliului Europei este pusă
la dispoziția reclamantului dacă Curtea este convinsă că aceasta este
esențială pentru îndeplinirea corectă a îndatoririlor Curții și că reclamantul
nu dispune de suficiente mijloace pentru a acoperi, integral sau parțial,
cheltuielile implicate. Asistența nu este disponibilă la fazele de început ale
procedurii la care este supusă cererea. Ea poate fi obținută în cazul în care
cererea a fost comunicată guvernului și guvernul, fie a prezentat observații
scrise, fie a expirat termenul fixat pentru prezentarea răspunsului scris al
guvernului, sau în cazul în care cererea a fost declarată admisibilă.

466
Pentru detalii a se vedea: Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.100-107.
467
http://www.echr.coe.int/Documents/Application_Notes_RON.pdf
468
Bîrsan C. op.cit., p.1211.
229
Asistența se acordă pentru a acoperi cheltuielile oricărui reprezentant
al reclamantului, care poate fi un avocat autorizat să practice avocatura în
orice stat parte la Convenție, sau poate fi orice persoană desemnată ca
reprezentant al reclamantului a cărei numire a fost aprobată de către
președintele camerei. Dacă este necesar, asistența va acoperi cheltuielile
mai multor avocați. Asistența va acoperi, de asemenea, cheltuielile de
călătorie, de cazare și de masă ale reclamantului, în vederea tuturor
audierilor orale la care acesta ar trebui să fie prezent.
Cererea pentru obținerea de asistență juridică constă din completarea
formularului „Declarația de mijloace ale reclamantului”, care poate fi
completat odată cu cererea inițială și să rămână anexată la dosar.
Formularul trebuie autentificat de către instituția împuternicită să evalueze
aceste mijloace din statul respectiv.469
Punctul de pornire pentru verificarea mijloacelor pe care o efectuează
Curtea este același cu cel aplicat de statul respectiv pentru acordarea
asistenței juridice interne. Înainte de a acorda asistență juridică gratuită,
Curtea trimite guvernului detaliile solicitării, invitându-l să prezinte
observații într-un termen specificat. Președintele camerei hotărăște dacă să
acorde asistență juridică sau nu.
Sumele pentru asistență juridică sunt plătite din bugetul Consiliului
Europei. Reprezentarea la Strasbourg acoperă cheltuielile pentru orice
audiere la care se impune prezența părților (referitoare la admisibilitate
și/sau fondul cauzei), cu excepția cheltuielilor antrenate de prezența la
ședința formală în care se pronunță hotărârea. Reprezentarea la
Strasbourg acoperă cheltuielile de călătorie, care includ contravaloarea
unui bilet de tren sau avion dus-întors, la clasa economică, din statul
respectiv către Strasbourg, precum și o alocație fixă pentru masă și
cazare.
Plățile legate de prezența la Strasbourg pot fi făcute în numerar, la
sediul Curții, imediat după audiere, deși, în general, Curtea preferă
efectuarea de plăți prin transfer bancar. Din acest motiv, părțile trebuie

469
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.178-179.
230
să aducă cu sine biletele de avion, tichetele de bagaje ca dovadă pentru
plată, alături de informații privind contul bancar.
Cheltuielile pentru martori la fel sunt plătite din fondurile
Consiliului Europei, aflate la dispoziția Curții. Ele se oferă martorilor
prezenți la o audiere a Curții, la decizia președintelui camerei, care
stabilește suma concretă.
Asistența juridică se plătește prin sume fixe, menite să acopere
activități specificate: pregătirea cauzei, observații scrise, observații
suplimentare, audierile Curții, propuneri scrise pentru soluționarea
amiabilă a litigiului, prezența la negocierile privind soluționarea
amiabilă a litigiului (pe zi), cheltuieli suplimentare și alocația zilnică.
Nivelul tarifelor este revizuit anual, cu excepția alocației zilnice, care
este revizuită la fiecare șase luni.470

4.2. Condiţii de admisibilitate


În temeiul art.35 din CEDO, Curtea nu poate fi sesizată decât după
epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de
drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni,
începând cu data deciziei interne definitive. Curtea va respinge orice
cerere pe care o va considera inadmisibilă, în orice stadiu al procedurii.

4.2.1. Epuizarea recursurilor interne


Epuizarea recursurilor interne este o regulă internațională aplicată de
toate instanțele judiciare sau cvasi judiciare care tratează drepturile omului
la nivel internațional și sunt competente de a examina recursurile
individuale împotriva unui stat. Această practică reflectă principiul general
de drept internațional întemeiat pe convingerea că un stat trebuie să poată
rectifica o eventuală încălcare a obligațiilor sale internaționale pe căi
juridice interne proprii, înainte de a fi supus unui control și/sau unei
supravegheri la nivel internațional (Henrich c. Franței, 1994). Curtea se
ocupă de caz numai atunci când autoritățile statale nu restabilesc dreptul
încălcat și nu acordă o reparație echitabilă ca efect al acestei încălcări.

470
Pentru detalii a se vedea: Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.178-182.
231
Termenul „epuizarea recursurilor interne” a fost interpretat în mai
multe rânduri ca o obligație a reclamantului de a epuiza toate recursurile
oferite de dreptul intern, cu caracter administrativ sau judiciar. Dovada
epuizării căilor de recurs interne revine reclamantului, iar statului pârât îi
revine obligația de a formula obiecții în sensul că reclamantul nu a epuizat
căile de recurs interne și să dovedească existența unor căi de recurs interne
suficiente și eficiente, accesibile și adecvate.
Este important că, atunci când o cerere a fost declarată inadmisibilă
pentru că nu au fost epuizate căile de recurs interne, aceasta nu constituie
decât un obstacol provizoriu: Curtea poate reexamina aceeași cerere dacă
aceasta îi este din nou prezentată de îndată ce reclamantul a epuizat
recursurile interne aflate la dispoziția sa.471
Atunci când examinează conceptul de epuizare a căilor de recurs
interne, Curtea analizează căile de recurs naționale prin prisma caracterului
adecvat și efectiv, accesibil și practic, accesibil și efectiv. Astfel, Curtea a
elaborat o interpretare detaliată a caracterului adecvat și efectiv, care ține
de următoarele criterii: existența acesteia este destul de certă, are ca obiect
plângerea întemeiată pe pretinsa încălcare, poate rectifica efectiv
încălcarea, este furnizată de un organism independent, funcționează cu
suficientă celeritate și oferă o perspectivă rezonabilă a unui câștig de
cauză. Caracterul accesibil și practic presupune că o cale de recurs nu este
accesibilă dacă reclamantul nu poate sesiza direct organismul în chestiune,
astfel cum este cazul unor curți constituționale. Un exemplu este Curtea
Supremă din Rusia. Căile de recurs extraordinare nu vor fi considerate căi
de recurs accesibile, cu excepția cazului în care acestea constituie singura
cale de recurs aflată la dispoziția reclamantului. În temeiul caracterului
accesibil și efectiv o cale de recurs poate fi considerată inaccesibilă din
cauza limbajului în care sunt formulate informațiile sau din cauza
existenței unor impedimente în exercitarea căii de recurs. Numai în
circumstanțe cu totul ieșite din comun se va considera că lipsa asistenței
juridice constituie un obstacol în epuizarea unei căi de recurs interne.
Faptul că un potențial reclamant nu se află în prezent în statul pârât nu

471
Gomien D. op.cit., p.142-144.
232
înseamnă că se suspendă cerința de a epuiza căile de recurs adecvate și
efective existente în statul respectiv.472
Excepții. În jurisprudența Curții s-a utilizat noțiunea de recurs
„iluzoriu”, adică imposibil de exercitat: inadecvat, inutil, ineficient,
inaccesibil.
Recursul inadecvat vizează acel recurs ce tinde doar să atenueze
efectele unei violări a drepturilor omului prin acordarea unor despăgubiri,
dar fără a înlătura cauza violării.
Recursul inutil vizează situațiile cu privire la care existența unei
jurisprudențe bine stabilite implică absența oricărei speranțe într-o
soluționare favorabilă a reclamantului. Astfel, în măsura în care există o
opinio communis privitoare la absența oricăror șanse de succes,
reclamantul nu este obligat să-l epuizeze. Spre exemplu, dovedirea
existenței unei practici administrative de încălcare a Convenției poate duce
la scutirea de cerința epuizării recursurilor interne.
Recursurile ineficiente vizează competența unor autorități ce nu au
puterea de a redresa violarea dreptului, deoarece emit doar avize
consultative, sau nu sunt de natură a înlătura violarea dreptului, ci doar
efectele unei condamnări, spre exemplu o cerere de grațiere. Cu titlu de
exemplu, sesizările sau plângerile adresate ombudsmanului nu constituie
recursuri efective, deoarece ombudsmanul nu poate adopta decizii cu forță
obligatorie și executorie, deși este independent față de executiv. De
asemenea, nu este obligatorie parcurgerea căilor extraordinare de atac din
sistemul de drept intern, a căror introducere depinde de puterea
discreționară a unei autorități statale și nu de voința părții interesate.
Recursul inaccesibil vizează situația în care se poate dovedi că
exercitarea căilor de recurs la instanțele superioare, inclusiv la Curtea
Constituțională, implică costuri exagerate pentru reclamant și nu este
prevăzută posibilitatea asistenței judiciare.
Dacă reclamantul poate dovedi existența unor astfel de căi de recurs
pe care nu le-a parcurs din aceste motive, condiția epuizării căilor de recurs
interne se consideră îndeplinită. Nu se încadrează în această condiție
472
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
233
simpla bănuială sau îndoială că unele căi de recurs ar fi lipsite de succes în
cauza respectivă.
Pentru ca un reclamant să se poată baza pe lipsa efectivității căilor de
recurs interne, el trebuie ca, în prealabil, să fi invocat în substanță, în fața
instanțelor interne sesizate, violarea Convenției.
Conținut. Obligația de epuizare a căilor de recurs interne vizează
invocarea, în fața instanțelor naționale, a încălcării acelorași drepturi
prevăzute de CEDO, menționată și în cererea adresată Curții, cel puțin în
substanță, adică nu neapărat cu referire la prevederile Convenției.473

4.2.2. Regula celor 6 luni


Regula celor 6 luni instituie un termen de prescripție care limitează
dreptul la recurs. Această regulă are ca scop asigurarea securității juridice
și urmărește în același timp ca situațiile litigioase, prin raportare la
dispozițiile Convenției, să fie examinate într-un termen rezonabil. De
asemenea, această regulă voiește a proteja atât autoritățile statale, cât și alte
persoane interesate de incertitudinea generată de o scurgere prelungită a
timpului, față de data producerii încălcării denunțate prin cererea
reclamantului.
Curtea a mai subliniat că, pe de o parte, regula celor 6 luni răspunde
imperativului de a lăsa reclamantului o perioadă de timp suficientă care să-
i permită să aprecieze oportunitatea introducerii unei cereri la jurisdicția
europeană și să determine conținutul acesteia, iar, pe de altă parte, regula
termenului de prescripție marchează limita temporală a controlului pe care
Curtea este competentă să-l exercite asupra modului în care statele
contractante asigură, în ordinea lor internă, respectarea drepturilor și
libertăților garantate de Convenție și învederează atât particularilor, cât și
autorităților statale perioada dincolo de care acest control nu mai poate fi
exercitat.474
Prin noțiunea de „decizie internă definitivă” urmează a fi înțeleasă
decizia definitivă pronunțată în cadrul normal al epuizării căilor interne de

473
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.60-62.
474
Bîrsan C. op.cit., p.1306.
234
atac, prin luarea în considerare numai a căilor de atac ordinare. În mod
normal, termenul de 6 luni curge de la data deciziei celei mai înalte
autorități naționale competente, chemată a se pronunța asupra problemei
care face obiectul cererii introduse în fața Curții. Însă, atunci când o
decizie sau un act al autorității publice nu este susceptibil de nici un recurs,
termenul de 6 luni curge fie din ziua în care actul incriminat a fost comis,
fie din ziua în care reclamantul a suferit direct consecințele acelui act,
luând astfel cunoștință de săvârșirea lui, sau din ziua când ar fi trebuit să
cunoască acele consecințe dăunătoare pentru el.475
Data pronunțării/comunicării deciziei nu se include în calculul
termenului de 6 luni. Termenul în discuție începe să curgă nu din ziua
pronunțării/comunicării deciziei interne definitive, ci începând cu a doua
zi după pronunțarea în public sau a doua zi după ziua notificării ei făcute
reclamantului sau reprezentantului acestuia, iar lunile au a fi calculate ca
luni calendaristice, indiferent de durata lor efectivă. Spre exemplu, din
moment ce hotărârea unei instanțe supreme naționale ce constituia
„decizia internă definitivă” privitoare la obiectul unei cereri a fost
pronunțată la 26 mai 1992, prin introducerea cererii la 26 noiembrie
1992 reclamantul a respectat termenul de 6 luni impus de Convenție,
deoarece ziua pronunțării deciziei interne definitive nu intră în calculul
acestui termen. 476
Dacă decizia nu a fost pronunțată în mod public, termenul de 6 luni
curge de la data comunicării acesteia reclamantului. În diversele sisteme de
drept apar uneori soluții diferite privind modul în care părțile interesate i-
au cunoștință de hotărârile judecătorești sau ale altor organe jurisdicționale.
Astfel, în virtutea faptului că, pentru a sesiza Curtea, reclamantul trebuie să
cunoască în mod necesar motivarea ultimei decizii interne, prin „data
comunicării” trebuie să se înțeleagă data comunicării motivării deciziei sau
a deciziei în întregul său, deoarece simpla notificare a dispozitivului

475
Pentru excepții (situații speciale și continue) a se vedea: Bîrsan C. op.cit.,
p.1313-1320.
476
Pentru detalii a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.1305-1312.
235
hotărârii nu-i permite reclamantului să aprecieze șansele de succes ale unei
cereri. 477
Exigența termenului rezonabil poate fi aplicată rezonabil numai dacă
există un eveniment concret și identificabil. Astfel, dacă împotriva unei
decizii sau a unui act al puterii publice nu se prevede posibilitatea de a le
ataca pe calea recursului, termenul respectiv începe să curgă din momentul
în care decizia sau actul definitiv produc efecte. Însă, dacă cererea se referă
la aplicarea unei dispoziții de lege care are drept efect o încălcare continuă,
atunci nu există „punct de plecare” de la care termenul de 6 luni ar putea
curge.478
În conformitate cu pct.3 alin.(2) din Instrucțiunile practice privitoare
la cererea introductivă de instanță, emise de președintele Curții, termenul
de 6 luni este întrerupt de prima scrisoare sau notificare adresată Curții, în
care să fie menționat, chiar sumar, substanța cererii reclamantului. Simpla
completare a formularelor existente, fără menționarea substanței pretinsei
încălcări, nu este suficientă. Însă, dacă o asemenea scrisoare a fost urmată
de o lungă perioadă de tăcere din partea reclamantului în privința
informațiilor suplimentare, la scurgerea termenului de 6 luni cererea poate
fi respinsă ca tardivă.479
Pct.4 al Instrucțiunilor precizează că dacă reclamantul nu a supus
cererea sa prin utilizarea formularului oficial al grefei Curții ori dacă
cererea trimisă nu conține ansamblul mențiunilor prevăzute de art.47 din
Regulament, grefa poate să-l invite printr-o scrisoare să completeze acest
formular, care trebuie apoi trimis Curții într-un termen de 8 săptămâni,
calculate de la data scrisorii grefei. Nerespectarea acestui termen are
incidență cu privire la determinarea datei introducerii cererii și poate să
aibă consecințe și cu privire la respectarea ori nerespectarea de către
reclamant a termenului de 6 luni. De asemenea, dacă reclamantul introduce
cererea prin fax, i se va cere, tot printr-o scrisoare trimisă de grefă, să
trimită prin poștă cererea originală semnată, tot în termen de 8 săptămâni
de la data scrisorii grefei. Nerespectarea acestei formalități constituie motiv
477
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.93.
478
Gomien D. op.cit., p.144-145.
479
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.93.
236
pentru grefă de a proceda la distrugerea dosarului (pct.5 și 6 din
Instrucțiuni). În consecință, data expedierii formularului de cerere și nu
data primei scrisori la Curte va fi considerată ca fiind data introducerii
cererii.480

4.3. Condiții suplimentare de admisibilitate a cererilor individuale


Unul dintre principalele roluri ale Curții este acela de a face o
selecție din marele număr de cereri și de a le exclude pe cele lipsite de
perspective de succes, fie pentru că sunt în afara domeniului de aplicare
a Convenției, fie pentru că, în cel mai bun caz, nu ar conduce la o
încălcare. În consecință, alături de motivele pentru respingerea cererilor,
detaliate mai sus, Convenția precizează și alte condiții.481
Paragrafele 2 și 3 ale art.35 din CEDO enumeră condiții
suplimentare de admisibilitate doar pentru cererile individuale. Astfel,
Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art.34,
dacă ea este anonimă sau ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere
examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe
internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte
noi. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în
aplicarea art.34, atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu
dispoziţiile Convenţiei sau ale protocoalelor sale, în mod vădit nefondată
sau abuzivă.
Cererea să nu fie anonimă este o condiție îndeplinită în
majoritatea cazurilor, deoarece formularele puse la dispoziție de către
grefa Curții obligă reclamantul să-și indice identitatea. Dacă reclamantul
este o asociație sau o altă organizație nonguvernamentală, nu este
necesară dezvăluirea identității tuturor membrilor ei, decât atunci când
acționează expres în numele acestora. Reclamantul care nu dorește ca
identitatea sa să fie dezvăluită trebuie să precizeze acest lucru și să
motiveze această cerere pentru a deroga de la regula normală a
publicității procedurii în fața Curții. Autorizarea anonimatului

480
Bîrsan C. op.cit., p.1325-1326.
481
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.93.
237
reclamantului în cazuri excepționale și bine justificate este de
competența președintelui Curții.
Cererea să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată
anterior de către Curte este o condiție ce vizează aplicarea principiului
autorității lucrului judecat în materia deciziilor și hotărârilor Curții. Cu
toate acestea, dacă cererea conține fapte noi ar putea deveni admisibilă.
Recent, Curtea a stabilit că încheierea unei înțelegeri amiabile nu
presupune imposibilitatea sesizării ulterioare a Curții în aceeași cauză.482
În același mod, prevederea nu restrânge dreptul de a înainta o a doua
cerere, în cazul în care au apărut fapte noi (fapte care nu existau sau nu
erau cunoscute la momentul introducerii primii cereri). De regulă, o
asemenea situație poate apărea fie în cazul în care prima cerere este
respinsă pentru neepuizarea recursului intern, fie în cazul în care s-a
introdus o cerere în legătură cu durata excesivă a unei proceduri
judiciare și care a fost respinsă de către Curte pe temeiul că acea durată
nu a condus încă la o încălcare.483
Curtea a decis că nu constituie fapte noi argumentele juridice
privitoare la interpretarea dispozițiilor Convenției pe care reclamantul nu
le-a evidențiat în prima sa cerere sau informații complementare cu
privire la normele de drept intern în discuție, ce nu sunt de natură să
schimbe motivarea deciziei prin care o primă cerere a fost declarată
inadmisibilă, ori fapte cunoscute de reclamant la momentul introducerii
primei cereri, dar neaduse la cunoștința Curții.484
Printre circumstanțele care pot schimba statutul unei cereri se
numără: modificarea reclamantului sau a statului pârât, persistența
problemei de la examinarea anterioară, obiectul plângerii diferă, au
apărut noi probe cu privire la pretinsa încălcare, căile de recurs
anterioare au fost epuizate.485

482
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.64.
483
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.93-94.
484
Bîrsan C. op.cit., p.1335.
485
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
238
Regula non bis in idem nu se aplică cu aceeași rigoare ca în dreptul
intern, în ipoteza identității de părți, de cauză și de obiect, afară dacă nu
au intervenit fapte noi. Spre exemplu, în privința identității părților, în
cauza X. c. Germaniei (1959), Curtea a constatat că cererea introdusă de
reclamantă reitera încălcările unor drepturi garantate de Convenție
invocate într-o cerere introdusă anterior de fiul ei și declarată
inadmisibilă. Curtea a arătat că este adevărat că noua cerere nu emană de
la fostul reclamant, ci de la mama acestuia, nefiind, așadar, identitate de
părți, dar a considerat că, în speță, este suficient că există identitate de
obiect și de cauză pentru ca cererea să fie declarată inadmisibilă pe
temeiul nerespectării regulii non bis in idem.
În schimb, alta a fost soluția în cauza X. c. Germaniei, 1980, în care
reclamantul a susținut că expulzarea din Germania este de natură a-i
încălca dreptul la domiciliu, iar logodnica sa sesizase anterior Curtea cu
o cerere având același obiect – încălcarea dreptului la domiciliu al
reclamantului prin expulzarea lui – cerere declarată inadmisibilă. În
speță, Curtea a arătat că deși noua cerere introdusă de reclamant are
același obiect cu cea promovată de logodnica sa și declarată
inadmisibilă, nu se poate spune că este esențialmente aceeași cu aceasta
din urmă, deoarece, chiar dacă ambele privesc expulzarea reclamantului
din a doua cerere, prin introducerea cererii reclamantul urmărește
realizarea unui interes personal, voind a înlătura efectele deciziei de
expulzare.
Identitatea de obiect privește încălcările drepturilor garantate de
Convenție ce se pretind a se fi produs, iar identitatea de cauză are în
vedere înseși acțiunile sau omisiunile autorităților statale prin care s-au
produs încălcările denunțate de reclamant în cererea sa, ca temei de fapt,
și drepturile astfel încălcate, ca temei de drept.486
Cererea să nu fi fost deja supusă unei alte instanţe
internaţionale de anchetă sau de reglementare este o condiție
destinată a evita orice cumul de proceduri care ar putea decurge din

486
Bîrsan C. op.cit., p.1334.
239
identitatea de reglementare a unor drepturi din Convenție cu alte
instrumente internaționale.487
Chiar dacă în privința acestei condiții textul Convenției nu folosește
sintagma „în mod esențial aceeași cerere”, între cele două plângeri se
impune să existe identitate de părți, de obiect și de cauză, diferite fiind
izvoarele și instanțele internaționale.
Prin această dispoziției (art.35 alin.(2) lit.b) din CEDO) este exclus
cumulul de proceduri internaționale. Totodată, se evită nu numai
sesizarea a două instanțe internaționale cu privire la aceeași pretinsă
încălcare a unui drept, chiar dacă acesta este reglementat de două
instrumente internaționale, ci și înlăturarea cazurilor de litispendență
internațională – o cauză deja supusă unei instanțe spre soluționare nu
mai poate fi supusă alteia, în același scop, evitându-se astfel paralelismul
unor proceduri internaționale cu toate complicațiile pe care acestea le
prezintă – mai ales că nu există nici o ierarhie între instanțele
internaționale implicate în soluționarea lor, niciuna dintre ele nefiind
competentă de a revizui, în fapt, decizia unei alte asemenea instanțe.
această regulă se aplică indiferent de data introducerii acestor proceduri,
singurul element ce are a fi luat în considerare într-o asemenea situație
fiind existența prealabilă a unei decizii privitoare la fondul cauzei în
momentul în care aceasta este examinată de Curte.
Prin noțiunea de „instanță internațională de anchetă sau de
reglementare” trebuie înțelese organisme interguvernamentale cu
competență în materie, fiind astfel excluse instanțele de arbitraj
internațional, precum și organismele neguvernamentale, cum ar fi
instanțele create de federațiile sportive internaționale. Termenul de „alte
instanțe internaționale” are în vedere acele organisme de soluționare a
diferendelor sau de anchetă internațională care aplică o procedură
judiciară sau cvasi-judiciară analogă celei reglementate de CEDO, create
de state, cu excluderea organizațiilor neguvernamentale.
În practică, singurele „instanțe internaționale” ce pot fi avute în
vedere în aplicarea dispozițiilor art.35 alin.(2) lit.b) din CEDO sunt:

487
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.64.
240
a) Comitetul pentru Drepturile Omului, instituit prin art.8 din Pactul
ONU privind drepturile civile și politice și Protocolul său facultativ,
competent de a examina comunicarea scrisă ce poate să-i fie
adresată de orice persoană fizică ce se pretinde victima încălcării
unui drept garantat de Pact, după epuizarea căilor de atac interne
disponibile; comunicare ce va fi soluționată după procedura
instituită prin Protocolul facultativ la Pactul ONU.
b) Organizația Internațională a Muncii, care a instituit în cadrul ei
unele proceduri privitoare la garantarea libertății sindicale și la
înlăturarea discriminărilor în raporturile de muncă.
c) Grupul de lucru al Națiunilor Unite privitor la detențiile arbitrare,
care funcționează pe lângă Consiliul drepturilor omului de la
Geneva, deși nu a fost instituit printr-un tratat internațional ci printr-
o rezoluție a Consiliului pentru drepturile omului, se consideră o
instanță internațională în fața căreia procedura de examinare a
cererilor supuse examinării este contradictorie, iar hotărârile
pronunțate sunt motivate, notificate părților și publicate într-un
raport. CtEDO a reținut că recomandările acestui Grup de lucru
permit determinarea responsabilității statelor în caz de constatare a
existenței detenției arbitrare a unei persoane și pot conduce la
încetarea situației litigioase examinate.488
În aceste două condiții din urmă, ce vizează regula non bis in idem,
Curtea poate să examineze cererea dacă ea conţine fapte noi. Condiția
impusă de paragraful 2 reflectă regula res judicata, în conformitate cu
care aceeași cauză nu poate fi judecată decât o singură dată. Textul
articolului enunță două condiții ce privesc criteriul „similitudini
esențiale” – una pentru cererile deja examinate de Curte și alta pentru
cererile deja supuse altor instanțe internaționale. Prin „fapte noi” se
înțeleg numai faptele care nu erau cunoscute la momentul primei cereri
sau au survenit după ce Curtea s-a pronunțat inițial asupra cauzei.489
Cererea să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau
ale protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă este o
488
Bîrsan C. op.cit., p.1337-1339.
489
Gomien D. op.cit., p.145-146.
241
condiție aplicabilă atunci când se consideră că obiectul cauzei nu ține de
competența organelor Convenției.490
Spre deosebire de condițiile impuse de art.35 alin.(1) și alin.(2) din
CEDO, examinarea admisibilității prin prisma îndeplinirii condițiilor
impuse de art.35 alin.(3) din CEDO, pentru orice cerere individuală cu
care este sesizată Curtea, presupune cercetarea fondului acesteia. Astfel,
încă la stadiul examinării admisibilității cererii instanța europeană este
ținută să facă o apreciere globală a fondului ei. Fără a se vedea ce
pretinde reclamantul prin raportare la dispozițiile Convenției, Curtea nu
poate decide că o cerere este inadmisibilă ca fiind incompatibilă cu
aceste dispoziții sau în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă sau că
reclamantul nu a suferit un prejudiciu important în situația denunțată.
Este exact ceea ce fac, în covârșitoare majoritate a cererilor adresate
Curții, în esență, fie comitetul de trei judecători fie judecătorul unic,
formațiuni de judecată învestite cu soluționarea lor atunci când acestea
pot declara inadmisibilă o cerere individuală, în cazul în care o
asemenea decizie poate fi adoptată fără un examen complementar,
decizia sa fiind definitivă. Tot astfel va proceda și o cameră a Curții dacă
cererea ce are a o examina poate fi declarată inadmisibilă la o examinare
imediată (art.29 din CEDO combinat cu art.54 alin.(1) din Regulamentul
Curții). 491
Compatibilitatea unei cereri cu dispozițiile Convenției presupune ca
aceasta să intre în domeniul ei de aplicare. Altfel spus, este necesar ca
cererea reclamantului să fie compatibilă ratione personae, ratione loci,
ratione temporis și ratione materie cu dispozițiile Convenției.492
Principiul incompatibilității „ratione personae” impune ca statul
pârât să fi ratificat Convenția și orice protocoale menționate în cererea
prin care este reclamat. De asemenea, înseamnă că se poate introduce o
cerere numai împotriva statului, nu a unor particulari sau a unor
societăți. Reclamantul trebuie să poată proba că este victima pretinsei
încălcări. Incompatibilitatea ratione personae poate apărea atunci când
490
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.64-65.
491
Bîrsan C. op.cit., p.1340-1341.
492
Pentru detalii a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.1341-1348.
242
Curtea este sesizată fie de o persoană care nu s-a aflat sub jurisdicția
unui stat contractant, fie de o autoritate publică sau colectivitate
teritorială (care nu intră în sfera subiectelor cu drept de sesizare a
Curții), fie cererea este formulată împotriva unui stat care nu este parte
la Convenție.
Principiul incompatibilității „ratione loci” impune ca victima să
poată proba că pretinsa încălcare a avut loc în jurisdicția statului pârât.
În mod normal, jurisdicția se va stabili în raport cu acțiunile sau
omisiunile statului parte comise pe teritoriul acestuia, dar poate fi
probată și în raport cu acțiunile sau omisiunile care produc efecte
extrateritoriale, exercită controlul efectiv asupra teritoriului altui stat sau
determină supunerea unei persoane la jurisdicția altui stat. Pierderea
controlului asupra teritoriului nu absolvă statul parte de întreaga
responsabilitate care îi revine conform Convenției. Astfel,
incompatibilitatea ratione loci poate atinge acele cereri care invocă
pretinse încălcări ale drepturilor ce nu au avut loc sub jurisdicția
teritorială a statului în cauză.
Principiul incompatibilității „ratione temporis” impune ca orice
pretinsă încălcare a Convenției sau a protocoalelor aferente să fie
reclamată exclusiv în perioada ulterioară datei la care statul pârât a
ratificat Convenția sau protocolul. Odată ce un stat a ratificat Convenția
sau un protocol, trebuie să se conformeze cerințelor prevăzute de aceste
instrumente. Deși pot exista situații în care este justificat să se țină cont
de faptele anterioare ratificării, Convenția nu impune obligații specifice
statelor părți de a asigura reparații pentru nedreptatea sau prejudiciul
cauzat înainte de data respectivă. Astfel, sunt incompatibile ratione
temporis cererile îndreptate împotriva unor fapte produse înainte de
intrarea în vigoare a Convenției față de statul pârât.
Principiul incompatibilității „ratione materie” impune ca toate
aspectele încălcării pretinse în reclamație nu doar să vizeze un drept
protejat de Convenție sau de protocoalele aferente, ci și să se încadreze
în domeniul de aplicare al dreptului respectiv. Toate aspectele cererilor
care nu respectă această cerință vor fi declarate incompatibile. Curtea nu

243
are competența de a examina dacă statul parte a respectat obligațiile
impuse de o hotărâre a Curții.493
Noțiunea „vădit nefondată” a dat naștere unei bogate
jurisprudențe, Curtea fiind constrânsă să examineze în fond o cerere
care, după o examinare preliminară, nu părea să releve câmpul de
aplicare al Convenției.494
În primul rând, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă
pentru lipsa ei manifestă de temeinicie permite o adevărată „contopire”
între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei.
În al doilea rând, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă
pentru lipsa ei vădită de temeinicie ar rezulta dintr-un obiectiv de
„economie procedurală”, permițându-se astfel concentrarea instanței
europene asupra celor care pun probleme importante privitoare la
aplicarea dispozițiilor Convenției. Filtrarea cererilor vădit netemeinice
se realizează la nivelul completului de judecător unic și la cel al
comitetelor de trei judecători.
În al treilea rând, nu trebuie confundată noțiunea de „cerere vădit
neîntemeiată” cu cea de „cerere incompatibilă ratione materie” (când
cererea reclamantului privește un drept negarantat de Convenție) și cu
atât mai puțin cu cea de „cerere incompatibilă ratione personae” (când
reclamantul nu se mai poate pretinde victimă a încălcării alegate ori
statul în cauză nu este un stat contractant). Dimpotrivă, în cazul cererii
vădit netemeinice, reclamantul invocă încălcarea unui drept garantat de
Convenție, dar faptele alegate nu sunt de natură să constituie o asemenea
încălcare.
În sfârșit, adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune
aceasta, instanța europeană a procedat și procedează la un examen mult
mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al
cauzei. Condiția privitoare la lipsa evidentă de temei a unei cereri este
cel mai greu de delimitat. Aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond,
ea permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesar a se
493
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
494
Gomien D. op.cit., p.145-146.
244
proceda la un examen aprofundat, atunci când aceasta nu se impune în
speță.495
Dincolo de aceste dificultăți, analiza jurisprudenței Curții conduce
la constatarea că din procentul cererilor declarate inadmisibile, în mediu
95-96% din totalul cererilor soluționate de instanța europeană motivul
de inadmisibilitate cel mai adesea reținut este vădita lor netemeinicie, fie
în fapt, fie în drept. O cerere este declarată ca fiind netemeinică în fapt
atunci când elementele de fapt prezentate de reclamant nu sunt de natură
să conducă la existența vreuneia sau vreunora dintre încălcările alegate
în cererea sa. O cerere poate fi însă și netemeinică în drept atunci când
faptele incriminate de reclamant, deși probate, nu sunt de natură să
constituie o încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție
ori de protocoalele sale adiționale.
Unul din textele Convenției cel mai des invocat în cererile
reclamanților este art.6 care reglementează, sub diverse aspecte, dreptul
la un proces echitabil. Dar, în foarte multe situații, reclamanții pun mai
degrabă în discuție soluțiile pronunțate de instanțele interne de care ei
sunt nemulțumiți din diferite motive. Or, Curtea nu reprezintă o a patra
instanță, chemată a corija erorile de fapt sau de drept comise în
judecarea unei cauze de instanțele naționale; ea poate interveni doar
acolo unde asemenea erori constituie o încălcare a dispozițiilor
Convenției, cu atât mai puțin în situațiile în care erorile de fapt sau de
drept comise de instanțele inferioare au fost înlăturate prin deciziile
instanțelor superioare.496
Cererea individuală abuzivă este invocată de Curte ca răspuns la o
succesiune de cereri introduse de același reclamant cu privire la aceleași
fapte, cereri considerate nefondate și având caracter șicanator. Curtea nu
interpretează temeiul ca restrângând cererile referitoare la circumstanțe
diferite, chiar dacă problemele sunt în esență aceleași cu unele din
cererile anterioare. În jurisprudența sa, Curtea a respins un număr de
cereri ale aceluiași reclamant care erau, în esență, similare sau înrudite
unele cu altele, în măsura în care priveau, toate, diferite proceduri
495
Bîrsan C. op.cit., p.1349-1350.
496
Pentru exemple a se vedea: Bîrsan C. op.cit., p.1350-1361.
245
judiciare în fața tribunalelor interne. Cererile au fost respinse ca
reprezentând un abuz de dreptul de a înainta o cerere, pe temeiul că ele
constituiau o succesiune de cereri neîntemeiate și șicanatoare, creând un
volum inutil de lucru, situație incompatibilă cu funcțiunile reale ale
Curții și care o împiedică pe aceasta să și le îndeplinească.497
Însăși art.17 din CEDO, intitulat „interzicerea abuzului de drept”,
nu permite exercitarea abuzivă a drepturilor substanțiale garantate de
Convenție. La rândul său, noțiunea de „cerere abuzivă” interzice
exercitarea abuzivă a unui drept procesual pe care Convenția îl
garantează, anume dreptul la recurs individual instituit prin art.34.498
Curtea impune ca reclamanții și reprezentanții legali ai acestora să
respecte patru reguli de conduită atunci când se adresează cu o cerere:
1) modul de exprimare a cererilor și a altor argumente;
2) furnizarea de informații corecte și complete;
3) respectarea anumitor cerințe de confidențialitate;
4) evitarea suprasolicitării inutile a timpului Curții.499
În evidențierea principiului unei bune administrări a justiției, Curtea
a sancționat prin a declara inadmisibile cererile în care reclamanții
foloseau un limbaj inadecvat sau insultător la adresa Curții sau a
secretarului ei, sau pur și simplu aveau un caracter șicanator.500
Noțiunea de „abuz” trebuie înțeleasă în sensul ei reținut în teoria
generală a dreptului, anume faptul că titularul se folosește de dreptul său
dincolo de finalitatea acestuia, într-un mod prejudiciabil. În
jurisprudența sa, Curtea a arătat că situațiile în care comportamentul
reclamantului reprezintă un abuz de drept se pot diviza în două categorii.
Într-o primă categorie se înscriu acele situații în care cererea
reclamantului a fost declarată abuzivă în măsura în care ea se întemeia
pe fapte neadevărate, cu scopul de a induce Curtea în eroare (spre
exemplu: falsificarea unor documente adresate Curții). Curtea a

497
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.93-94.
498
Bîrsan C. op.cit., p.1362.
499
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
500
Bîrsan C. op.cit., p.1363.
246
considerat că acest tip de abuz poate fi comis și prin inacțiune, atunci
când reclamantul omite chiar din momentul introducerii cererii sale un
element esențial necesar examinării cauzei; totuși, într-o asemenea
situație, intenția celui în cauză de a induce Curtea în eroare trebuie
întotdeauna să fie stabilită cu suficientă certitudine.
În a doua categorie se înscriu acele situații în care reclamantul
folosește, în corespondența cu Curtea, expresii deosebit de ofensatoare,
amenințătoare ori provocatoare, fie la adresa autorităților statului în
cauză, fie la adresa Curții, judecătorilor, grefei ori a membrilor acesteia.
Pentru a fi declarat abuziv, limbajul folosit trebuie să exceadă limitele
unei critici normale, civile și legale; iar dacă în cursul procedurii, după
ce a fost avertizat expres de către Curte, reclamantul încetează a mai
folosi expresii litigioase, își retrage aceste expresii sau, chiar și mai
onorabil, își prezintă scuzele sale, cererea sa nu va mai fi respinsă ca
abuzivă.501
Protocolul 14 prevede o nouă condiție de inadmisibilitate, dacă
reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu important, cu excepţia
faptului dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi
protocoalele sale nu cer în mod obligatoriu examinarea fondului cererii
şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nici o cauză care nu a fost
examinată în modul cuvenit de către o instanţă judecătorească internă.502
Așadar, reclamantul urmează să probeze că, urmare a încălcării
dreptului garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale pe
care o invocă în cererea sa, el a suferit un prejudiciu important. Această
condiție presupune că cererea reclamantului nu este în mod vădit
neîntemeiată – altfel ea ar fi declarată inadmisibilă ca atare – ci,
dimpotrivă, ea este vădit întemeiată, adică încălcarea dreptului garantat
de Convenție susținută de reclamant s-a produs, numai că, chiar și într-o
asemenea ipoteză, este necesară și îndeplinirea condiției ca prin această
încălcare reclamantul să fi suferit un prejudiciu important ce impune
declararea cererii sale admisibilă. Un exemplu ar fi acela în care
reclamantul invocă încălcarea dreptului de proprietate sau a altui drept
501
Bîrsan C. op.cit., p.1365-1366.
502
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.97.
247
patrimonial ce intră în domeniul de aplicare a art.1 din prot.1, dar
valoarea în litigiu este în mod obiectiv nesemnificativă, indiferent de
trăirile subiective ale reclamantului raportate la această valoare.503

4.4. Procedura de examinare a admisibilității


Procedura de examinare a cererilor de către Curte se împarte în două
etape. Prima fază reprezintă procesul de analiză amănunțită prin care
Curtea stabilește dacă respectiva cerere răspunde condițiilor de procedură,
adică dacă a fost adresată în termen de șase luni, dacă au fost epuizate
recursurile interne etc. Acesta este stadiul de admisibilitate. Cea de a doua
fază constă în examinarea de către Curte a fondului cauzei și ea cuprinde
posibilitatea soluționării amiabile a litigiului.
Deși cele două faze sunt separate, Curtea are, în mod inevitabil, în
vedere fondul unei cereri atunci când analizează admisibilitatea acesteia. În
situația în care Curtea consideră necesar să obțină observații cu privire la
admisibilitate sau este fixată o audiere, aceasta va folosi, de asemenea,
prilejul pentru a căpăta, în același timp, comentarii și informații asupra
fondului.504
Pentru a fi declarată admisibilă, orice cerere adresată Curții trebuie să
îndeplinească condițiile pozitive – epuizarea căilor de recurs interne și
regula celor 6 luni – și condițiile negative – să nu fie anonimă, să nu fie
esențial aceeași cu o altă cerere deja supusă examinării instanței europene
sau unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare a
diferendelor, dacă nu conține fapte noi, să nu fie în mod vădit nefondată ori
abuzivă.
Indiferent de conținutul excepției, examenul admisibilității unei cereri
este prealabil controlului pe care-l exercită Curtea asupra îndeplinirii sau
neîndeplinirii de către statul în cauză a obligației sale de a asigura
respectarea drepturilor și a libertăților garantate de Convenție și de
protocoalele sale adiționale. Acest control privește fondul cererii, anume
existența sau inexistența pretinsei încălcări a unuia sau a unora dintre

503
Bîrsan C. op.cit., p.1369-1370.
504
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.97.
248
aceste drepturi, alegată de reclamant prin cererea sa introductivă de
instanță.505
Examinarea prealabilă. Cererea este examinată în prealabil de un
judecător raportor, numit de președintele secției. În principiu, raportor este
judecătorul responsabil de examinarea inițială a cererii, care, adesea, este
judecătorul ales în numele statului împotriva căruia a fost introdusă
cererea. Gradul real de implicare a unui raportor în examinarea cererii
variază de la un raportor la altul. Unii se mulțumesc să lase greul
investigației pe seama consilierului juridic al grefei, în vreme ce alții își
asumă un rol mult mai activ. Dacă cerea este în mod vădit lipsită de temei,
atunci rolul raportorului va fi minim, o simplă semnătură de aprobare a
evaluării sumare întocmită de grefă și înaintarea cererii unui comitet care o
va respinge în scurt timp. Cu toate acestea, raportorul supraveghează
fiecare etapă și este răspunzător pentru desfășurarea investigației.
Grefa sau raportorul vor formula, în faza inițială, un raport scris în
ceea ce privește faptul dacă respectiva cerere ridică probleme de substanță.
Din acest motiv, este vital ca esența cererii să fie exprimată chiar de la
început, în termeni simpli și direcți.
Pe parcursul examinării cererii, pentru clarificarea unei sau mai multor
chestiuni, raportorul poate solicita informații suplimentare reclamantului
sau statului pârât, deși este neobișnuit ca statul să fie contactat la această
etapă. Judecătorul raportor poate cere suplimentar orice informații legate
de fapte, orice documente și orice alte elemente pe care le consideră
relevante. Dacă este necesar, grefa va fi aceea care se va adresa în scris,
explicând de ce informații suplimentare are nevoie și va fixa un termen
pentru răspuns.
În cazul în care raportorul consideră cererea lipsită de șanse de succes,
o va înainta, împreună cu un raport scris, unui comitet, cererea urmând să
fie declarată inadmisibilă fără alte formalități.
Raportul este un document confidențial și nu este transmis în copie
nici reclamantului, nici statului. Raportul cuprinde un rezumat al capetelor
de plângere și al faptelor relevante, precum și punctul de vedere al

505
Bîrsan C. op.cit., p.1377.
249
raportorului asupra admisibilității. Dacă raportorul consideră cererea
inadmisibilă, sau chiar lipsită de perspective de succes, raportul poate
include și alte elemente relevante. Rapoartele vor fi mai substanțiale în
cazul în care raportorul consideră cererea ca fiind întemeiată. În asemenea
situații, raportul va conține o secțiune care tratează „Dreptul intern
aplicabil și practica”, precum și o serie de întrebări care ar trebui adresate
statului pârât.506
În cazul în care judecătorul raportor decide examinarea cererii de către
un comitet, ultimul poate, pe baza raportului și prin vot unanim, să declare
inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci când o
decizie poate fi luată fără o examinare complementară, decizia fiind
definitivă. O astfel de decizie poate conține una din următoarele soluții:
 nu se reține cererea, în cazul în care: este anonimă, operează
autoritatea de lucru judecat sau este supusă examinării unei alte
instanțe internaționale;
 se declară cererea ca inadmisibilă, dacă este considerată
incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale Protocoalelor, în mod
vădit nefondată sau abuzivă;
 se respinge cererea ca inadmisibilă, pe motiv că este prematură (nu au
fost epuizate căile interne de recurs) sau tardivă (a fost depășit
termenul de sesizare de 6 luni).
Judecătorul ales pentru statul pârât poate fi invitat să asiste la
deliberările comitetului, dacă nu este membru al acestuia.507
Declararea admisibilității. Asupra admisibilității și a fondului cererii
se pronunță o cameră atunci când:
e) președintele secției a ordonat ca o cauză să fie examinată direct de
către o cameră;
f) judecătorul raportor a decis examinarea cererii de către o cameră;
g) comitetul nu a căzut de acord să declare cererea ca fiind inadmisibilă
și nu a decis scoaterea de pe rol.

506
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.108-109.
507
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.66-67.
250
În situația în care camera are cunoștință despre alte cereri similare
pendinte pe rolul Curții, ea poate hotărî ca acestea să fie examinate
împreună (conexate), în temeiul art.43 din Regulament.
După ce analizează raportul judecătorului raportor, camera decide
asupra acțiunilor procedurale care trebuie urmate în legătură cu cererea. În
temeiul art.542 alin.(1) din Regulament, camera poate declara imediat
cererea inadmisibilă sau poate cere ca aceasta să fie radiată de pe rolul
Curții.
La fel, camera poate să se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu
excepția cazului în care una din părți se opune la aceasta, atunci când o
cauză judecată de o cameră ridică o chestiune gravă legată de interpretarea
Convenției sau a protocoalelor sale, sau atunci când soluționarea unei
probleme cu care este sesizată poate duce la o contradicție cu o hotărâre
deja pronunțată de către Curte. Decizia de desesizare nu trebuie să fie
motivată.508
De asemenea, camera poate hotărî că sunt necesare informații
suplimentare din partea reclamantului și/sau a statului implicat. Cererea
este adusă oficial la cunoștința statului atunci când este contactat în acest
sens și invitat să furnizeze orice informații considerate necesare în legătură
cu cererea. În asemenea cazuri, guvernului i se trimite raportul
judecătorului raportor (exceptând opinia preliminară a acestuia în legătură
cu admisibilitatea), împreună cu întrebările la care i se cere să răspundă. În
același timp, reclamantului i se notifică această etapă și i se trimite o copie
a documentelor, în plus, reclamantul va fi invitat să solicite asistență
juridică dacă este necesar. Relativ frecvent, acesta este primul contact pe
care îl are reclamantul cu Curtea de la introducerea cererii și, adesea, etapa
în cauză durează mai mult de 12 luni.
Observațiile guvernului în legătură cu admisibilitatea cererii sunt
expuse într-o declarație, la care sunt anexate copii ale textelor la care se
referă declarația. De obicei, declarația cuprinde un rezumat legat de:
1. Circumstanțele cauzei – punctul de vedere al guvernului în legătură cu
împrejurările care stau la baza presupusei încălcări a Convenției și va

508
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.67.
251
tinde să demonstreze că reclamantul a indus în vreun fel în eroare
Curtea.
2. Dreptul aplicabil și practica – analiza detaliată a legislației interne
care, după părerea guvernului, are incidențe asupra cererii, precum și a
garanțiilor juridice relevante.
3. Admisibilitatea și fondul – guvernul formulează o teză preliminară,
susținând că respectiva cerere nu întrunește unul din criteriile
fundamentale de admisibilitate, de exemplu, că nu a fost epuizat
recursul intern.
4. Concluziile guvernului – în general, sunt pur formale, prin aceea că se
cere Curții să declare cererea inadmisibilă.
Răspunsul guvernului este transmis reclamantului sub formă de copie,
pentru ca să poată face comentarii pe marginea acestuia, fiind impuse
termene similare (șase săptămâni), cu posibilitatea prelungirii în baza unei
scrisori sau fax, prin care se explică de ce se solicită un timp suplimentar și
se propune noul termen dorit pentru răspuns (de regulă, trei săptămâni).
Comentariile reclamantului pe marginea răspunsului guvernului
sunt utile pentru Curte dacă se adoptă același format cu cel folosit de
guvern și dacă se răspunde punct cu punct la observațiile guvernului.
Răspunsul reclamantului va prezenta un document de substanță, care
reformulează și cererea inițială, devenind expunerea completă a cauzei
reclamantului și acel document la care se va face orice referire viitoare. În
acest stadiu, reclamantul trebuie să-și dezvolte exhaustiv cauza, incluzând
argumente juridice detaliate, întărite prin referințe la hotărârile anteriore
ale Curții. Poate fi făcută referirea la tratate internaționale și decizii privind
drepturile omului, dacă este cazul să fie ridicată o problemă nouă legată de
Convenție.
În final, admisibilitatea unei cereri este decisă, într-o ședință de
judecată, separat de hotărârea definitivă asupra fondului cererii, dacă se
dorește începerea procedurii de negociere pentru soluționarea amiabilă a
litigiului. Totuși, în împrejurări excepționale, camera poate decide să nu
pronunțe o hotărâre separată privind admisibilitatea, ci să ia simultan o
hotărâre definitivă asupra admisibilității și fondului. Aceasta se poate

252
întâmpla, de exemplu, atunci când statul nu obiectează ca o cauză să fie
declarată admisibilă.509
Audierea la etapa examinării admisibilității cererii poate fi decisă de
către Curte. Statul și reclamantul vor fi anunțați și contactați de către grefă
pentru a se fixa o dată. Părțile vor fi invitate să-și trimită observațiile finale
Curții, astfel încât aceste prezentări să poată fi traduse și să fie disponibile
pentru judecători la audiere. Scrisoarea de notificare a audierii va preciza
scopul acesteia, împrejurările sau chestiunile pe care Curtea intenționează
să le stabilească/ancheteze.
Cu cel puțin 14 zile înainte de audiere, părțile vor prezenta o declarație
care să expună, cât de detaliat doresc, prezentările orale care vor fi făcute
în fața Curții la audiere. Avantajul prezentării unei asemenea declarații este
că aceasta poate fi tradusă și multiplicată înainte de audiere, asigurând
informarea Curții cu privire la principalele chestiuni ridicate de reclamant
și posibilitatea pentru ea de a pune întrebări relevante. Dezavantajul constă
în transmiterea unei copii a declarației către guvern.
Cu cel puțin 10 zile înainte de audiere, Curții trebuie să-i fie notificate
numele și funcțiile persoanelor care vor fi prezente din partea
reclamantului. Curtea poate să limiteze numărul reprezentanților sau
consilierilor prezenți. Participanții la audiere includ: părțile, martorii
acestora dacă sunt, judecătorii și funcționarii respectivi ai grefei, ca și
interpreții care realizează traducerea simultană.
Audierea se ține în Palatul Drepturilor Omului și este publică, dacă
Curtea n-a decis altfel în împrejurări excepționale sau când documentele
trebuie păstrate confidențiale. Audierea se desfășoară în engleză sau
franceză, deși oricărei persoane îi poate fi acordată permisiunea de a vorbi
într-o altă limbă.
În practică, audierea durează jumătate de zi, fiecare parte are
aproximativ 30-45 de minute pentru a-și prezenta și clarifica cauza. De
obicei, primul i-a cuvântul statul, urmat de reclamant. Declarațiile trebuie
să fie scurte, clare și să focalizeze spiritele judecătorilor asupra elementelor
cheie ale cauzei. Trebuie evitate dezbaterile pe marginea circumstanțelor

509
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.110-116.
253
cauzei, deoarece această etapă nu este destinată probatoriului. Este
important ca reclamantul să se concentreze sub toate aspectele pe
Convenție și să demonstreze că problemele ridicate sunt suficient de
importante pentru a asigura examinarea ulterioară a fondului lor.
După întâmpinările părților urmează runda întrebărilor. Este
recomandabil să se noteze numele judecătorului și detaliile întrebării,
deoarece nu se cere un răspuns imediat. După ce s-au adresat diferite
întrebări ședința este amânată pentru aproximativ 20 de minute, iar părțile
revin în camerele de consultare pentru a-și preciza răspunsurile la întrebări
și pentru a-și pregăti pledoariile finale.
După reluarea audierii, părțile au la dispoziție câte 15 minute pentru a-
și prezenta răspunsurile și pledoariile finale. Reprezentantul statului i-a
cuvântul iarăși primul. În încheiere, președintele le mulțumește părților și
le cere să părăsească sala, astfel încât judecătorii să poată delibera în
ședință secretă. Funcționarii grefei rămân în sală pe parcursul deliberărilor
confidențiale ale judecătorilor. Decizia cu privire la admisibilitate se ia
unanim sau cu majoritate de voturi. Decizia se comunică prin telefon către
reprezentantul statului și acela al reclamantului.
Proiectul procesului-verbal al audierii este transmis reclamantului, de
obicei în 28 de zile, pentru a-l aproba sau corecta și returna înapoi Curții.
Proiectul procesului-verbal este analizat de Curte, iar versiunea finală este
aprobată.
Decizia motivată a Curții referitoare la admisibilitate este
transmisă părților cam peste șase săptămâni după audiere. Ea se aseamănă
cu un raport juridic, care prezintă împrejurările cauzei, capătul/capetele de
plângere, dreptul intern aplicabil în raport cu Convenția și decizia
judecătorilor. Se consemnează dacă decizia a fost luată în unanimitate sau
cu majoritate de voturi.510
În practică, o decizie de admisibilitate conține, după analiza
argumentelor părților privitoare la admisibilitatea cererii, următoarea
formulare:

510
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.118-124.
254
„Curtea consideră că, în lumina ansamblului argumentelor părților,
cererea reclamantului riscă serioase probleme de fapt și de drept, care nu
pot fi soluționate la acest stadiu al examinării cererii, dar care necesită un
examen de fond; aceasta înseamnă că cererea nu poate fi declarată
nefondată pe temeiul art.85 alin.(3) din Convenție și că nu rezultă nici un
alt motiv de inadmisibilitate a ei”.
La rândul lui, dispozitivul deciziei este formulat astfel:
„Pentru aceste motive Curtea, în unanimitate (sau cu majoritate de
voturi) declară admisibilă, rezervând examinarea tuturor problemelor de
fond, cererea reclamantului”.
Adeseori, atunci când reclamantul susține mai multe încălcări ale
aceluiași text din Convenție sau ale protocoalelor sale adiționale, Curtea
poate declara unele capete de cerere inadmisibile și să constate că altele
sunt admisibile, cererea reclamantului fiind astfel în parte admisibilă și în
parte inadmisibilă.
Dispozitivul cererii declarate inadmisibile este, evident, mai simplu:
„Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate (sau cu majoritate de
voturi), Declară cererea inadmisibilă”.
Decizia privitoare la admisibilitatea cererii se semnează de președinte
și de grefier și este comunicată părților, precum și eventualilor terți
intervenienți. Ea este redactată într-una din limbile oficiale ale Curții, afară
de situația când instanța europeană decide redactarea ei în ambele limbi
oficiale; aceste decizii se publică, selectiv, în culegerea oficială de
jurisprudență a Curții.
Efectele deciziei privitoare la admisibilitatea cererii. Decizia prin
care cererea este declarată inadmisibilă este definitivă, nu poate face
obiectul nici unei căi de atac. Jurisprudența Curții a stabilit o singură
excepție de la regula caracterului definitiv al deciziei de inadmisibilitate a
unei cereri, anume atunci când aceasta s-a întemeiat pe fapte eronate, fiind
redeschisă procedura examinării admisibilității acelei cereri, dar numai
pentru partea din cerere ce are legătură cu situația astfel creată.
Dimpotrivă, este posibil ca instanța europeană să constate, cu privire la o
cerere declarată admisibilă, în orice stadiu al procedurii, că există ab initio

255
sau că a apărut ulterior adoptării deciziei de admisibilitate un motiv de
declarare a aceleiași cereri ca inadmisibile.
Decizia de admisibilitate determină limitele cercetării cererii
reclamantului pe fond. Guvernul nu mai poate, în principiu, ridica excepții
de inadmisibilitate ce nu au fost discutate la faza examinării admisibilității
cererii. La rândul lui, reclamantul nu mai este îndreptățit, sub sancțiunea
decăderii, să formuleze, după adoptarea deciziei prin care cererea sa a fost
declarată admisibilă, noi capete de cerere prin care să susțină și alte
încălcări ale drepturilor apărate de Convenție ce ar rezulta din aceleași
fapte reținute în decizia de admisibilitate.
Printre alte efecte ale deciziei de admisibilitate se numără: deschiderea
posibilității examinării cererii pe fond și a aceleia de soluționare amiabilă a
litigiului.511
În concluzie, dacă cererea este declarată inadmisibilă de către Curte,
acesta este sfârșitul procedurii, iar dacă cererea este declarată admisibilă,
ea intră în următoarea fază de analiză – examinarea detaliată a fondului.
Respectiv, dacă condițiile de admisibilitate sunt respectate, Curtea
declară cererea admisibilă și intră în joc regulile procedurii de fond,
prevăzute la art.38 din CEDO.

511
Bîrsan C. op.cit., p.1385-1387.
256
TEMA 5. PROCEDURA DE EXAMINARE A CERERILOR DE
CĂTRE CURTE
5.1. Examinarea cauzei
5.2. Satisfacția echitabilă și cheltuielile
5.3. Executarea hotărârilor
5.4. Redeschiderea procedurilor naționale

5.1. Examinarea cauzei


În cazul în care o cerere este declarată admisibilă, Curtea
procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate,
împreună cu reprezentanţii părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă,
pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate vor furniza toate
facilităţile necesare.
În această fază, Curtea va analiza temeinicia susținerilor
reclamantului prin raportare la dispozițiile Convenției, ale cărei încălcări
el pretinde că s-au produs, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii culpabile a
autorităților statului contractant pârât. Reamintim că o anumită analiză a
fondului cauzei a fost făcută de către Curte și în stadiul examinării
admisibilității cererii, dar aceasta numai în măsura în care a fost necesar
ca ea să constate în privința cererilor individuale, că cererea în discuție
nu este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în mod manifest
nefondată sau abuzivă, deoarece, în caz contrar, ea nu ar fi fost declarată
admisibilă.
Examinarea în contradictoriu a cauzei privește activitatea
jurisdicțională a Curții după ce cererea reclamantului a fost declarată
admisibilă. Astfel, art.38 din CEDO reglementează efectele ce decurg
din declararea cererii ca admisibile.512

5.1.1. Procedura amiabilă


În conformitate cu art.39 din CEDO, în orice etapă a procedurii, cu
respectarea confidențialității, Curtea se poate pune la dispoziţia părților
în vederea soluționării pe cale amiabilă a cauzei, care să reflecte
512
Bîrsan C. op.cit., p.1426-1427.
257
respectarea drepturilor omului, așa cum sunt recunoscute acestea în
Convenţie şi în protocoalele sale. În cazul încheierii unei convenții de
rezolvare amiabilă, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se
limitează la o prezentare sumară a situației de fapt și a soluției adoptate.
Această decizie este transmisă Comitetului Miniștrilor, care
supraveghează executarea clauzelor din convenția de soluționare pe cale
amiabilă, așa cum au fost reținute în decizie.
Soluționarea pe cale amiabilă a litigiului reprezintă un avantaj atât
pentru părți, cât și pentru Curte. Dacă se ajunge la o asemenea soluție,
reclamantul obține satisfacție cu privire la pretențiile sale, inclusiv prin
primirea unei despăgubiri bănești pentru acoperirea prejudiciului
material și moral pe care le-a suferit ca urmare a încălcărilor Convenției
denunțate prin cererea sa, iar statul în cauză, chiar dacă recunoaște
aceste încălcări și se obligă să plătească despăgubirea respectivă, nu va
fi condamnat pe plan internațional. La rândul ei, Curtea va adopta o
decizie în formă mult mai simplă, fără o analiză completă a problemelor
de fapt și de drept ce se pun în cauza respectivă, și va lua act de
înțelegerea părților.513
Prin intermediul grefei, Curtea se adresează în scris părților,
întrebându-le dacă doresc sau nu să exploreze posibilitatea unei
soluționări amiabile a litigiului și, dacă este cazul, invitându-le să facă
orice fel de propuneri în acest scop. În această fază, Curtea tinde să
acționeze doar ca o cutie poștală. Dacă părțile sunt interesate să
conceapă o soluționare amiabilă a litigiului, atunci Curtea intervine în
calitate de intermediar, înaintând propunerile respective. În cazul în care
statul se arată pregătit să ia în considerație o asemenea soluție, acest fapt
trebuie luat în serios de către reclamant și, prin urmare, trebuie
formulată o propunere de reglementare. Astfel de negocieri sunt strict
confidențiale.
În scopul de a încuraja părțile să soluționeze litigiul pe cale
amiabilă, Curtea va delibera asupra unei opinii provizorii asupra
fondului cauzei, pe care o va comunica părților. Dacă opinia provizorie

513
Bîrsan C. op.cit., p.1445.
258
indică clar că a avut loc o încălcare, atunci o propunere generoasă de
soluționare amiabilă a litigiului ar evita complicațiile și cheltuielile de
judecată ulterioare.514
Nimic nu se opune însă ca părțile să ajungă la o înțelegere directă
între ele, fără participarea Curții, și să înștiințeze Curtea despre
înțelegerea astfel realizată. Într-o asemenea ipoteză, nu va fi aplicabil
art.39 din CEDO, dar va fi aplicat art.37 lit.b) din CEDO, Curtea luând
act de faptul că litigiul a fost soluționat între părți. Acest acord poate
interveni și înainte ca cererea reclamantului să fi fost declarată
admisibilă, anume după ce ea a fost comunicată statului în cauză. 515
Există două aspecte ale procedurii de reglementare amiabilă –
medierea dintre părți și principiul respectării drepturilor omului,
aplicabil atunci când se depășește interesul reclamantului individual care
a introdus cauza și atunci când consecințele pot cere statului implicat să
adopte măsuri generale pentru a împiedica încălcările aceluiași drept față
de alți indivizi. Multe reglementări amiabile au fost rezolvate atunci
când guvernul statului pârât a întreprins măsuri administrative sau, în
unele cazuri, legislative, pentru a remedia posibile încălcări ale
Convenției.516
Orice decizie a Curții privind reglementarea amiabilă a litigiului
cuprinde 4 părți, și anume: 1) procedura (prezentarea procedurii urmate
în cauză); 2) în fapt (expunerea faptelor); 3) în drept (analiza
problemelor de drept) și 4) dispozitivul (decizia Curții). O decizie
pronunțată într-o cauză în care părțile au ajuns la o înțelegere amiabilă
va conține o expunere sumară a procedurii și a situației de fapt. Cât
privește analiza problemelor de drept, acestea vor fi înlocuite cu
conținutul declarației guvernului, precum și declarația
reclamantului/reclamanților în care este exprimată manifestarea de
voință în sensul acceptării propunerilor guvernului, precum și declarația
fiecăreia dintre părți că înțelegerea la care ele au ajuns reprezintă
stingerea definitivă a litigiului. În aceeași parte a deciziei sale, Curtea
514
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.147.
515
Bîrsan C. op.cit., p.1448.
516
Gomien D. op.cit., p.146-147.
259
declară că „ia act de înțelegerea amiabilă la care au ajuns părțile pe
temeiul art.39 din CEDO”. Iar dispozitivul deciziei este foarte simplu:
„Pentru aceste motive, Curtea,
Decide scoaterea cauzei de pe rol”.517

5.1.2. Pregătirea cauzei


Potrivit art.59 din Regulament, camera sau președintele acesteia pot
invita părțile să supună Curții elemente de probă sau observații
complementare într-un termen determinat, de regulă egal pentru fiecare
dintre părți. Camera poate decide, din oficiu sau la cererea părților,
examinarea cauzei în ședință publică, iar președintele camerei stabilește
desfășurarea procedurii scrise și a celei orale.
Astfel, Curtea invită reclamantul să înainteze o prezentare finală
care să detalieze toate pretențiile pe care acesta le are în privința
despăgubirilor și cheltuielilor cu titlu de „reparație echitabilă”. Dacă
sunt solicitate dovezi sau observații suplimentare de la părți, Curtea va
preciza ce informații dorește a fi cunoscute și va specifica termenele în
care trebuie prezentate răspunsurile. Totuși, reclamantului nu i se
permite să formuleze noi capete de plângere în raport cu acelea care deja
au fost formulate, nici să reînvie capetele de cerere declarate
inadmisibile. Argumentele suplimentare ale părților sunt transmise în
copie celeilalte părți pentru a fi comentate, în limitele de timp impuse de
Curte, de obicei, două luni.518
În această fază a procedurii un rol esențial îl ocupă stabilirea
faptelor de către Curte, pe baza susținerilor părților și a probelor depuse
la dosar, iar dacă Curtea consideră necesar și pe baza unei misiuni de
anchetă desfășurate în statul în care s-au produs faptele, cu stricta
respectare a principiului contradictorialității.519
Astfel, în primul rând, Curtea poate, fie la cererea uneia din părți fie
din oficiu, să adopte măsuri de instrucție pe care le consideră necesare
pentru a lămuri faptele cauzei, precum: să decidă să asculte în calitate de
517
Bîrsan C. op.cit., p.1449.
518
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.132.
519
Bîrsan C. op.cit., p.1428-1429.
260
martor sau de expert, sau cu un alt titlu, orice persoană ale cărei
depoziții sau declarații îi par a fi utile în realizarea misiunii sale; să
invite orice persoană sau orice instituție, la alegerea sa, să exprime un
aviz sau să-i prezinte un raport scris cu privire la orice problemă pe care
o consideră pertinentă pentru soluționarea cauzei.
În al doilea rând, după declararea unei cereri ca admisibile și, în
mod excepțional, chiar înainte de adoptarea deciziei de admisibilitate,
camera învestită cu soluționarea acelei cereri poate desemna unul sau
mai mulți judecători ca delegați ai Curții, care să procedeze la culegerea
de informații la locul unde s-au produs faptele cauzei, să viziteze locuri
de detenție și să asculte martori ori experți în statul implicat în cauză.
Curtea poate să desemneze orice persoană sau instituție, la alegerea sa,
spre a asista delegația în îndeplinirea misiunii acesteia. Delegația Curții
ascultă martori, experți, iar dacă consideră necesar poate asculta pe
reclamant/reclamanți. Audierea acestor persoane se face în ședință
secretă.
Cauze deosebit de complexe au impus deplasarea unor delegații ale
formațiunilor de judecată în statele implicate, precum și folosirea unei
vaste documentații care să permită stabilirea cât mai exactă a situației de
fapt și de drept. Spre exemplu, în cauza Ilașcu și alții c. Moldovei și
Rusiei (2004), în scopul lămuririi unor probleme controversate și, în
special, a aceleia privitoare la eventuala responsabilitate a Moldovei
și/sau a Federației Ruse privitoare la încălcările Convenției susținute de
reclamanți, Curtea a desfășurat o anchetă la fața locului. Ea a focalizat
cercetările sale asupra faptelor pertinente, spre a determina jurisdicția
Moldovei și a Federației Ruse, în special în Transnistria, și relațiile
dintre Moldova și Federația Rusă, precum și condițiile de detenție ale
reclamanților. Astfel, o delegație de 4 judecători ai Marii Camere au
ascultat 43 de martori la Chișinău, la sediul OSCE în Moldova, misiune
care a contribuit în mod substanțial la organizarea acestor audieri, și la
Tiraspol. De asemenea, membrii delegației au ascultat pe reclamanți la

261
locul lor de detenție și pe martorii aparținând forțelor militare ruse la
sediul Grupului operațional al acestor forțe în regiunea transnistreană. 520
Odată stabilite faptele, Curtea va purcede la examinarea faptelor în
lumina dispozițiilor Convenției, prin raportare la drepturile și libertățile
a căror încălcare este susținută de reclamant prin cererea sa, în limitele
stabilite prin decizia de admisibilitate. Curtea are a determina dacă
faptele pretinse de reclamant, pe care ea le stabilește în contradictoriu cu
părțile, constituie sau nu o încălcare a drepturilor garantate de
Convenție. Această analiză va fi cuprinsă în hotărârea Curții.521

5.1.3. Audierea publică și acces la documente


Potrivit art.40 din CEDO, audierea este publică, în afara cazului în
care Curtea nu decide altfel, motivat de circumstanțe excepționale. De
asemenea, documentele depuse la grefă sunt accesibile publicului, în
afara cazului în care președintele Curții nu decide altfel.
În general, audierile asupra fondului unei cauze, urmând decizia
referitoare la admisibilitate, au loc pe o bază similară audierilor privind
admisibilitatea.522
Accesul publicului la un document sau la o parte dintr-un document
poate fi restrâns în interesul moralității, al ordinii publice sau al
securității naționale într-o societate democratică; sau atunci când
protecția minorilor sau protecția vieții private a părților impun
confidențialitatea unor documente; sau, în măsura strict necesară
apreciată de președintele camerei, atunci când, în circumstanțe speciale,
publicitatea documentelor ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiției. Orice cerere privitoare la confidențialitatea documentelor
trebuie să fie motivată și să precizeze dacă ea privește toate documentele
unui dosar sau numai o parte din ele (art.33 alin.(2) și (3) din
Regulamentul Curții.

520
Bîrsan C. op.cit., p.1430-1432.
521
Bîrsan C. op.cit., p.1429.
522
A se vedea: Subiectul 4.4. Examinarea admisibilității cererii din Tema 4.
262
5.1.4. Intervenția terților
Intervenția terților are loc în temeiul art.36 din CEDO, potrivit
căruia „În orice cauză aflată în faţa unei Camere sau a Marii Camere, o
înaltă parte contractantă, al cărei cetăţean este reclamantul, are dreptul
de a prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la audieri. În interesul
bunei administrări a justiţiei, preşedintele Curţii poate invita orice înaltă
parte contractantă care nu este parte în cauză sau orice persoană
interesată, alta decât reclamantul, să prezinte observaţii scrise sau să ia
parte la audiere. În orice cauză aflată pe rolul unei Camere sau al Marii
Camere comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei poate
prezenta observații scrise și poate lua parte la audieri”.
Sunt prevăzute, astfel, trei situații de participare la examinarea unei
cereri a altor persoane decât părțile cauzei, precum și trei categorii de
terțe intervenții: intervenția unui stat contractant, intervenția unor
persoane interesate și intervenția Comisarului Consiliului Europei pentru
drepturile omului.
În temeiul alin.(1) este posibilă implicarea statului contractant al
cărui resortisant este reclamantul, cu dreptul de a prezenta observații
scrise și orale, dobândind calitatea de terț intervenient523. Cu alte
cuvinte, dacă reclamantul nu este cetățean al statului împotriva căruia
este înaintată cererea, dar cetățean al altui stat contractant, acest din
urmă stat are dreptul de a prezenta observații scrise și de a participa la
audierea cauzei înaintate de către resortisantul său.
Spre exemplu, în cauza Somogyi c. Italiei (2004) găsim una dintre
puținele aplicații jurisprudențiale ale alin.(1). Reclamantul, cetățean
ungur, a invocat faptul că instanțele italiene l-au condamnat în lipsă, fără
a-i respecta dreptul la apărare, cu încălcarea art.6 din CEDO. După ce
cererea reclamantului a fost declarată admisibilă, guvernul ungur și-a
exercitat dreptul de a interveni în procedură și a depus observații cu

523
Terții intervenienți nu devin părți la procedura în fața Curții, după cum sunt
efectele intervenției în procesul civil național.
263
privire la fondul cauzei, iar guvernul italian „pârât” a răspuns la aceste
observații.524
În temeiul alin.(2), în interesul unei bune administrări a justiției,
președintele Curții poate invita525 orice stat contractant526 care nu este
parte într-o anumită cauză sau orice persoană interesată527, alta decât
reclamantul, să prezinte observații scrise sau orale într-o cauză aflată pe
rolul Curții. Astfel, dacă un stat contractant, o organizație
neguvernamentală sau o persoană dorește să prezinte observații scrise
sau orale în legătură cu o cauză (individuală sau interstatală) aflată pe
rolul Curții, președintele analizează calitatea acelei expertize sau a acelei
informații particulare prin care aceasta ar putea să contribuie la proces,
iar intervenția este admisă dacă este în interesul bunei administrări a
justiției.
Partea terță care dorește să intervină trebuie să-și sublinieze
independența și obiectivitatea, precum și să pună accent pe faptul că
abordarea făcută de ea păstrează echidistanța față de reclamant. Partea
terță poate indica o persoană sau o instituție concretă a cărei mărturie ar
putea fi de ajutor sau să facă o declarație mai generală. Dacă este
necesar, camera poate solicita oricărei persoane sau instituții, după

524
Bîrsan C. op.cit., p.1392.
525
În majoritatea cazurilor, organizațiile neguvernamentale, asociațiile, barourile
de avocați etc. sunt cele care solicită să fie autorizate a interveni în procedura
desfășurată în fața Curții [Bîrsan C. op.cit., p.1397]. Or, președintele Curții sau
președinții formațiunilor jurisdicționale nu au a ști despre existența unor persoane
juridice sau fizice ce au a interveni pe cauza concretă, pe care să le invite ex oficio.
526
Deosebirea dintre alin.(1) și alin.(2) cu referire la calitatea unui stat contractant
de a fi intervenient într-o cauză pendinte pe rolul Curții, rezidă în faptul că în cazul
aplicării alin.(1) reclamantul trebuie să fie cetățean al statului intervenient, în timp
ce aplicarea alin.(2) nu impune statului nici o legătură de cetățenie cu reclamantul
în cauză.
527
Cel mai adesea, aceste „persoane interesate” în soluționarea unei cauze de pe
rolul Curții sunt organizații neguvernamentale ale drepturilor omului, centre de
cercetare în domeniu, organizații profesionale ale avocaților etc. [Bîrsan C. op.cit.,
p.1397]. În două cauze examinate în anii 2004 și 2005, președintele Curții a
autorizat participarea Comisiei Uniunii Europene în calitate de terț intervenient în
proceduri pe rolul Curții [Bîrsan C. op.cit., p.1398].
264
propria alegere, să obțină informații, să exprime o opinie sau să
întocmească un raport în legătură cu orice chestiune specifică.528
Spre exemplu, în cauza Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei (2004),
în care s-a pus problema răspunderii extrateritoriale a statului Rusia –
pentru susținerea acordată sub diverse forme autorităților secesioniste de
pe teritoriul statului Moldova, precum și acea a răspunderii statului
contractant Moldova – pentru încălcările Convenției produse pe acel
teritoriu, asupra căruia el a declarat că nu poate exercita nici un control
datorită situației astfel create, după desesizarea camerei învestite cu
soluționarea cauzei în favoarea Marii Camere, președintele Curții a
invitat guvernul român ca, pentru o bună administrare a justiției, să
depună observații scrise, ceea ce a și făcut.529
În temeiul alin.(3), introdus prin Protocolul 14, Comisarul
Consiliului Europei pentru drepturile omului530 poate lua inițiativa de a
participa la examinarea unei cauze, prezentând observații scrise și orale.
Pentru ipoteza în care comisarul nu poate participa personal la procedura
în fața Curții, el este îndreptățit să desemneze unul ori mai mulți membri
ai biroului său care să-l reprezinte în cadrul acelei proceduri. De
asemenea, comisarul poate fi asistat de un consilier specializat în
materie (art.44 alin.(2) din Regulamentul Curții).
În toate cele trei situații prevăzute de art.36, intervenția este posibilă
doar în cauzele ce se află pe rolul unei camere sau al Marii Camere a
Curții, iar în Regulamentul Curții se precizează că invitația adresată
statelor contractante și persoanelor interesate de a interveni în
soluționarea unei cauze se adresează după comunicarea cererii făcute
statului pârât, iar decizia comunicării unei cereri se ia atunci când apare

528
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.135-137.
529
Bîrsan C. op.cit., p.1395.
530
Comisarul Consiliului Europei pentru drepturile omului este o instituție
independentă din cadrul acestei organizații internaționale și are ca misiune
„promovarea respectării drepturilor omului în statele membre”. Comisarul este ales
de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei pentru un mandat de 6 ani. El
efectuează vizite în statele membre, în cadrul cărora evaluează situația drepturilor
omului în cadrul lor și publică rapoarte, avize și recomandări destinate guvernelor
[Bîrsan C. op.cit., p.1399].
265
în mod evident că cererea respectivă nu are a fi declarată inadmisibilă
prima facie.531 Art.44 alin.(2) din Regulamentul Curții prevede că
cererile de intervenție se depun, temeinic motivate în una din limbile
oficiale de lucru ale Curții, în termen de 12 săptămâni după comunicarea
cererii reclamantului statului pârât, termen ce poate fi, în mod
excepțional, scurtat sau prelungit de președintele camerei, în funcție de
împrejurări. În cauzele aflate pe rolul Marii Camere, art.44 alin.(3) din
Regulamentul Curții prevede că termenul de 12 săptămâni curge de la
data notificării către părți a deciziei de desesizare sau, respectiv, de la
data deciziei colegiului Marii Camere de a accepta cererea de
redeschidere a procedurii examinării acelei cauze.

5.1.5. Măsurile provizorii


În cazuri bine justificate, în interesul părților sau al bunei
desfășurări a procedurii, camera sau președintele acesteia pot indica, la
cererea uneia din părți, a oricărei persoane interesate sau din oficiu,
măsurile provizorii ce se impun a fi adoptate, atunci când prejudiciul pe
care reclamantul l-ar putea suferi ar fi grav și ireparabil. De regulă, acest
principiu este aplicabil în cauzele ce implică extrădarea, expulzarea,
returnarea, executarea unei pedepse contrare art.3 din CEDO etc.
Aceste măsuri provizorii nu sunt prevăzute de textul Convenției, ci
de art.39 din Regulamentul Curții, dar caracterul lor obligatoriu a fost
definit prin jurisprudența Curții. Spre exemplu, în cauza Öçalan c.
Turciei (2003), Curtea a cerut Turciei să respecte dreptul reclamantului
la un proces echitabil, în mod special dreptul la un apărător și, de
asemenea, să garanteze dreptul acestuia de a se adresa Curții. După
condamnarea la moarte a reclamantului, Curtea a cerut o altă măsură
provizorie, și anume aceea de a nu se executa pedeapsa pronunțată până
la examinarea cauzei de către CtEDO.532
Menționăm că în unele cauze, parcurgerea traseului în cadrul Curții
durează peste un an, iar procedurile legale de la nivel național continuă

531
Bîrsan C. op.cit., p.1390-1391.
532
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.67-68.
266
în pofida acestui fapt. Astfel, în cauzele în care se reclamă încălcări ale
art.2 (dreptul la viață) și ale art.3 (interzicerea torturii și a relelor
tratamente sau degradante), reclamanții pot fi expulzați dintr-un stat
membru conform legislației naționale înainte de soluționarea cauzei la
Curte. În aceste circumstanțe, art.39 permite Curții să solicite unui stat
membru să întrerupă demersurile de la nivel național. Acest articol nu
protejează locuințele sau proprietățile.
Măsurile provizorii se aplică numai în circumstanțe excepționale,
atunci când este identificat un risc real și grav ca reclamantul să sufere
prejudicii ireversibile. În general, aceste măsuri sunt aplicate pe durata
procedurilor din cadrul Curții. Spre exemplu, pot fi aplicate măsuri
provizorii atunci când:
 Reclamantul urmează să fie extrădat în țara de origine. A fost acuzat
de mai multe omoruri. În acest caz, sentința este pedeapsa capitală
sau „închisoarea pe viață” în țara de origine.
 Reclamantul este HIV-pozitiv și se află într-un stadiu avansat al
bolii. Extrădarea în țara de origine ar însemna ca reclamantul să nu
aibă acces la tratamentul necesar pentru boala sa.533

5.1.6. Pronunțarea hotărârilor după audiere


În mod normal, la câteva zile de la audierea pe fond, Curtea va
ajunge la o opinie provizorie asupra fondului, însă pronunțarea și
publicarea finală a hotărârii s-ar putea să aibă loc peste câteva luni.
Curtea deliberează în ședință închisă, iar hotărârile sunt luate cu
majoritate simplă de voturi. Atunci când votul este la egalitate se
votează nominal și dacă la fel este egalitate, atunci președintele dispune
de un al doilea vot, decisiv. După votare, Curtea constituie un comitet de
redactare, alcătuit din trei sau patru judecători. Procesele-verbale ale
ședințelor închise ale Curții rămân confidențiale. Oricare judecător care
a luat parte la examinarea cauzei poate să alăture la hotărâre o opinie

533
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
267
separată, fie concordantă, fie disidentă în raport cu aceasta, sau o simplă
declarație de dezacord.534
Soluțiile pronunțate de Cameră sau de Marea Cameră pot fi
următoarele:
 Radierea de pe rol, în cazul rezolvării cauzei pe cale amiabilă.
 Respingerea cererii ca inadmisibilă. O cerere introdusă de un
particular și declarată de o cameră sau de Marea Cameră ca
admisibilă poate fi totuși respinsă, în orice stadiu al procedurii, dacă
ea o consideră inadmisibilă.
 Scoaterea cererii de pe rol, pentru alte motive decât rezolvarea pe
cale amiabilă.
 Declararea dacă a avut loc sau nu a avut loc o încălcare a
Convenției. În caz afirmativ și dacă dreptul intern al statului pârât
nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acelei
încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație
echitabilă, în temeiul art.41 din CEDO.535
Pronunțarea și publicarea hotărârii. În general, reclamantul este
anunțat cu doar câteva zile înainte despre data la care va fi pronunțată
hotărârea. Hotărîrea este citită în cadrul unei ședințe publice a Curții,
după care sunt puse la dispoziție copii ale acesteia. În practică,
reprezentanților reclamantului le este transmisă prin fax o copie (sau
partea relevantă din hotărâre), dacă aceștia sunt de față. Deoarece
asistența juridică nu presupune acoperirea cheltuielilor în legătură cu
prezența reclamantului și a reprezentanților acestuia la pronunțarea
hotărârii, de obicei, aceștia nu sunt de față la pronunțare.536
Curtea nu ține să instituie o unanimitate, astfel încât fiecare
judecător își poate prezenta opinia personală care va fi publicată cu
avizul majorității Curții.537

534
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.138-139.
535
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.67-68.
536
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.139.
537
Gomien D. op.cit., p.146.
268
5.1.7. Retrimiterea cauzei în fața Marii Camere
Potrivit art.43 din CEDO, într-un termen de 3 luni de la data hotărârii
unei camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepționale, să ceară
retrimiterea cauzei în fața Marii Camere. Un colegiu de 5 judecători ai
Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o problemă
gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenției sau a
protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general. În cazul
în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunță asupra cauzei
printr-o hotărâre.
Două sunt condițiile ce au a fi îndeplinite pentru ca oricare dintre
părți să poată cere trimiterea cauzei, în care s-a pronunțat pe fond deja o
cameră, spre reexaminarea ei în fața Marii Camere, și anume:
1) Cererea să fie făcută într-un termen de 3 luni ce curge de la data
pronunțării hotărârii camerei.
2) Părțile să invoce anumite cazuri excepționale, care justifică o
asemenea reexaminare a acelei cauze, în concret:
a) o problemă importantă referitoare la interpretarea Convenției sau
a protocoalelor sale adiționale538. În Raportul explicativ al
Protocolului 11 se arată că se pun probleme grave referitoare la
interpretare atunci când: asupra aspectului pus în discuție Curtea
încă nu s-a pronunțat; sau hotărârea este de o importanță
deosebită pentru examinarea altor cauze de același gen în viitor
ori pentru dezvoltarea jurisprudenței Curții; precum și atunci când
respectiva hotărâre nu se află în concordanță cu o hotărâre
anterioară a Curții, ceea ce semnifică schimbarea jurisprudenței
sale;
b) o problemă gravă cu caracter general, care vizează o problemă
politică esențială sau o chestiune importantă de natură politică.
Alături de cererile interstatale, această categorie include cererile
care aduc probe substanțiale în privința unor practici
538
Pentru același motiv, art.30 din CEDO prevede posibilitatea desesizării camerei
învestite cu soluționarea cauzei în favoarea Marii Camere, în orice stadiu al
procedurii, dar înainte de adoptarea hotărîrii, cu condiția ca nici una din părți să nu
se opună desesizării..
269
administrative aprobate de către stat care conduc, în mod obișnuit,
la încălcări ale Convenției.539
Cererile de retrimitere sunt examinate de un Colegiu de 5 judecători,
din care nu pot face parte nici un membru al camerei care a pronunțat
hotărârea în acea cauză, inclusiv președintele camerei și judecătorul
național al statului în cauză.
În ipoteza acceptării cererii de retrimitere, Marea Cameră se pronunță
asupra acelei cauze printr-o hotărâre, după informarea părților despre
redeschiderea examinării cauzei și respectarea principiului
540
contradictorialității.

5.2. Satisfacția echitabilă și cheltuielile


Potrivit art.41 din CEDO, dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă.
Scopul despăgubirii acordate cu titlu de „reparaţie echitabilă” este
de a-l repune pe reclamant, în măsura posibilului, în situația în care s-ar
fi aflat dacă încălcarea nu s-ar fi produs.541

5.2.1. Reguli de drept internațional


Obligația reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi
constituie un principiu de drept internațional public. Orice încălcare a unui
angajament internațional comportă obligația de reparare într-o formă
adecvată. Principiul general în privința reparațiunii este acela al înlăturării,
în măsura posibilului, a tuturor consecințelor actului ilicit și restabilirea
situației anterioare comiterii lui. Restitutio in integrum constituie
sancțiunea normală a neexecutării obligațiilor contractuale, materializată în
principiul repunerii în situația anterioară. În măsura în care circumstanțele
nu permit aplicarea în practică a principiului restitutio in integrum, plata
539
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.140-141.
540
Bîrsan C. op.cit., p.1519-1520.
541
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.153.
270
unei despăgubiri reprezintă modalitatea de reparare cel mai frecvent
utilizată.
Ca și în dreptul civil, și în dreptul internațional prejudiciul poate fi
material sau moral. În anumite situații, indemnizarea poate apărea ca
inadecvată pentru a repara un prejudiciu pur moral, caz în care dreptul
internațional a consacrat acordarea unei reparații pur morale – satisfacția ce
constă în recunoașterea încălcării unui drept. În principiu, instanțele
internaționale nu sunt competente să procedeze, ele însele, la desființarea
unui act național, oricare i-ar fi natura: act al puterii legislative, act al
executivului sau chiar o decizie judiciară. Doar autoritățile naționale sunt
competente să ia măsurile necesare de natură a înlătura efectele
vătămătoare ale unor asemenea acte, constatate de o instanță internațională.
Evident că nu intră aici în discuție „faptele juridice” în sens restrâns
cauzatoare de prejudicii, cum ar fi acțiunile ilicite ale agenților statului
săvârșite în cursul exercitării atribuțiilor lor, pentru care are a fi angajată
răspunderea internațională a statelor.
Observăm că prevederile art.41 din CEDO nu fac altceva decât să
înscrie principiul de drept internațional amintit mai sus. Jurisprudența
Curții nu aduce nici un element nou, contrar dreptului internațional
existent. Însă, acolo unde este cazul, Curtea nu se mulțumește la a constata
existența încălcării unui drept apărat de Convenție pe plan intern, ci indică
anumite măsuri concrete de natură să pună capăt situației incriminate,
inclusiv adoptarea unor măsuri de ordin legislativ sau administrativ pe
planul asigurării executării hotărârii, sub controlul Comitetului Miniștrilor
al Consiliului Europei.542

5.2.2. Reguli de drept intern


În Republica Moldova, compensarea prejudiciului se face în cadrul
procedurii civile. Codul civil permite repararea atât a prejudiciului real,
cât și a venitului ratat calculat în baza unei dobânzi legale egală cu rata
de bază a BNM + 5% în cazul relațiilor cu participarea consumatorilor și
de cel puțin 9% în celelalte cazuri. Venitul ratat este calculat în acest

542
Bîrsan C. op.cit., p.1458-1461.
271
mod și în procedurile Curții, iar judecătorii naționali acordă, de obicei,
venitul ratat astfel calculat.543
Codul civil prevede repararea prejudiciului moral în cazurile
prevăzute de lege și în cazul atentării la drepturile personale
nepatrimoniale. Deoarece compensațiile morale acordate de judecătorii
naționali erau foarte diferite și considerabil mai mici decât cele acordate
de Curte, în anul 2012 a fost emisă opinia comună a președintelui CSJ și
a AG cu privire la satisfacția echitabilă care urmează a fi acordată pentru
violarea CEDO.544
Jurisprudența Curții este reprodusă și în art.96 din Codul de
procedură civilă, potrivit căruia instanţa judecătorească obligă partea
care a pierdut procesul să compenseze, părţii care a avut câștig de cauză
și a fost reprezentată în judecată de un avocat, cheltuielile ei de asistenţă
juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile.

5.2.3. Conceptul de „satisfacție echitabilă”


Conceptul de „satisfacție echitabilă” nu se suprapune peste ceea ce în
sistemele de drept intern ale statelor contractante, în special în dreptul civil,
semnifică noțiunea de „despăgubire”. Or, satisfacția echitabilă ce poate fi
acordată victimei nu este străină de ideea de reparațiune, dimpotrivă ea o
include. Există situații în care instanța europeană decide că însăși
constatarea pe care ea o face privitor la încălcarea unui asemenea drept
constituie o satisfacție echitabilă; altfel spus, într-o astfel de ipoteză
reparația este pur morală, îndepărtându-se evident de noțiunea de
„despăgubire” din sisteme interne de drept ale statelor contractante.545
Pe de altă parte, noțiunea de „satisfacție echitabilă” în sensul art.41
din CEDO nu cuprinde numai reparațiunea materială sau morală acordată
reclamantului de către instanța europeană pentru încălcarea unui drept
garantat de Convenție pe care acesta a suferit-o, ci și acoperirea

543
Gribincea V. op.cit., p.53.
544
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=21
545
Bîrsan C. op.cit., p.1465-1466.
272
cheltuielilor judiciare făcute de reclamant atât în cadrul procedurilor
naționale, cât și cu privire la procedura europeană.546
Potrivit art.41 din CEDO, reparația echitabilă este dispusă de către
Curte doar dacă dreptul intern al statului pârât nu permite sau permite
numai o înlăturare incompletă a consecințelor încălcării pe care ea a
constatat-o din examinarea fondului cauzei. Respectarea principiului
subsidiarității în această materie semnifică faptul că reclamantul are a
dovedi atât imposibilitatea înlăturării încălcării denunțate prin cererea
sa, cât și imposibilitatea de a obține, tot pe plan intern, repararea
prejudiciului astfel cauzat. Respectiv, atunci când Curtea va decide
acordarea satisfacției echitabile, ea va trebui să facă o evaluare a
posibilităților pe care reclamantul le are de a obține reparația pe plan
intern. De regulă, dovada epuizării căilor de recurs interne este
suficientă pentru a se face dovada imposibilității obținerii reparației
echitabile pe plan național.547
Astfel, Curtea ține seama de principiul subsidiarității Convenției,
statele fiind primele chemate să acorde reparația cuvenită dacă se
constată încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenție. Sunt state
unde dreptul intern nu permite decât o reparație parțială, de aceea,
Curtea stabilește reparația echitabilă după principii ce au fost stabilite
jurisprudențial. În aceste cazuri, Curtea nu poate interveni în dreptul
intern al statelor, nu poate anula sau modifica acte normative, hotărâri
judecătorești sau acte administrative ce emană de la autoritățile statului
condamnat. Curtea ține seama de tipul prejudiciului – material sau
moral, și, atunci când este posibilă aplicarea principiului restitutio in
integrum, Curtea poate dispune alături de această reparație în natură să
acorde și o satisfacție echitabilă victimei violării.548
De asemenea, potrivit art.41 din CEDO, Curtea este suverană în a
aprecia dacă se impune acordarea satisfacției echitabile reclamantului.
Chiar în urma constatării încălcării dreptului său garantat de Convenție
de către autoritățile statale, reclamantul nu are dreptul, în mod automat,
546
Bîrsan C. op.cit., p.1467.
547
Bîrsan C. op.cit., p.1468.
548
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.67-68.
273
la a i se acorda și o satisfacție echitabilă și cu atât mai puțin la un anumit
cuantum premeditat al acesteia. Astfel, datorită adjectivului „echitabilă”
și a condiției „dacă este cazul”, Curtea dispune de o anumită libertate de
acțiune în acordarea satisfacției echitabile.549
În multe cazuri, Curtea a hotărât că numai stabilirea încălcării în sine
constituie deja o compensație, iar în altele că e suficientă o sumă simbolică
de bani. Pe de altă parte, în unele cazuri, Curtea a înmânat sume
importante reclamanților care au avut câștig de cauză, incluzând și
interesele guvernului în întârzierea abuzivă a plăților. În unele cazuri,
Curtea a ordonat restituirea averii confiscate.550
O altă regulă ce rezultă din art.41 din CEDO vizează constatarea
existenței unei „părți lezate”, adică identificarea reclamantului ca victimă a
unei încălcări. Aceasta presupune că, numai după constatarea încălcării
denunțate de reclamant prin cererea sa, Curtea va trece la analiza
pretențiilor acestuia pe terenul satisfacției echitabile.551

5.2.4. Formele despăgubirilor


Pentru violarea Convenției se poate cere acordarea despăgubirilor,
care pot fi sub formă de prejudiciu material sau moral, precum și sub
formă de cheltuieli.
Prejudiciul material reprezintă pierderile de ordin patrimonial,
consecința directă a încălcării alegate și constatate de Curte, și uneori
chiar indirectă, cum ar fi pierderea certă a anumitor venituri ce nu au
mai putut fi obținute.552 Acesta poate consta în pierderi de venituri de
natură salarială, pierderi bănești, valoarea irosită a unui activ rezultând
dintr-o acțiune a guvernului etc. În aceste cazuri nu trebuie uitată
dobânda totală pentru anii respectivi.
Curtea va acorda o reparație pentru un prejudiciu material dacă
reclamantul va demonstra că încălcarea a generat o schimbare
semnificativă și cuantificabilă financiar a circumstanțelor cauzei sale.
549
Bîrsan C. op.cit., p.1469.
550
Gomien D. op.cit., p.14.
551
Bîrsan C. op.cit., p.1480.
552
Bîrsan C. op.cit., p.1483.
274
Pierderea trebuie raportată la o încălcare, trebuie să rezulte din violarea
constatată de Curte și să fie cauzată de aceasta. Curtea este reticentă în a
acorda reparații atunci când dauna pretinsă are un caracter prezumtiv sau
ipotetic, iar atunci când daunele materiale pot fi atribuite în mod direct
încălcării, suma acordată va acoperi, în general, întregul prejudiciu.
Deși, Curtea își propune să separe evaluarea prejudiciilor materiale
de cele morale, aceasta uneori acordă o reparație combinată, atunci când
cele două tipuri de despăgubiri sunt legate inextricabil, adică sunt
imposibil de descurcat.553
Prejudiciul moral presupune repararea stărilor de neliniște, de
disconfort și de incertitudine ce rezultă din acea încălcare ori a
sentimentelor de neputință și de frustrare generate de deposedarea
ilegală a reclamantului de un bun.554 Acesta privește compensații pentru:
anxietate prelungită, sentimente de frustrare, stres și anxietate, rele
tratamente sau alte asemenea dureri și suferințe, detenție ilegală etc.
rezultând din încălcarea Convenției.
În determinarea cuantumului despăgubirilor morale, Curtea va ține
seama de despăgubirile acordate de instanțele interne, dar fără a fi
constrânsă de ele. La fel, Curtea ține seama de costul relativ al vieții în
statele Consiliului Europei, astfel încât o despăgubire dintr-un stat vest-
european va fi considerabil mai ridicată.555
La acordarea satisfacției echitabile, scopul Curții nu este unul
punitiv, ci mai curând unul reparatoriu și preventiv. Finalitatea
constatării și determinării prejudiciului moral rezidă în acordarea unei
satisfacții echitabile menite să atenueze suferințele victimei. În acest
sens, Curtea nu urmărește pedepsirea statului în culpă pentru încălcările
Convenției, ci încearcă, în primul rând, să repună victima pe poziția în
care aceasta se afla anterior săvârșirii încălcării. Mai mult ca atât,
concluziile și indicațiile expuse în hotărârile Curții urmăresc prevenirea
unor încălcări similare în viitor.

553
Pentru detalii a se vedea: Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.154-157.
554
Bîrsan C. op.cit., p.1483.
555
Pentru detalii a se vedea: Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.157-167.
275
Prin definiție, prejudiciul moral reprezintă o pagubă cauzată
individului prin vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Noțiunea
de „prejudiciu” desemnează paguba suferită de individ ca urmare a
cauzării unei daune; o consecință patrimonială sau extrapatrimonială
survenită în urma cauzării daunei. În anumite situații, în pofida cauzării
daunei, prejudiciul poate lipsi. Însă, nu poate exista prejudiciu, fără a
exista o daună. Totuși, nici Convenția și nici jurisprudența Curții nu
scote în evidență deosebirile terminologice dintre daună și prejudiciu.
Noțiunea folosită în hotărârile Curții este cea de prejudiciu, iar
temeiul acordării satisfacției echitabile îl constituie anume existența
prejudiciului. Spre exemplu, în cazul încălcării art.8 din CEDO, dauna
poate consta în atingerea adusă vieții private, în timp ce prejudiciul
poate fi constituit din suferințele psihice pe care le suportă victima
încălcării. În acest sens, existența daunei întotdeauna este confirmată
prin recunoașterea încălcării de către Curte.
La rândul său, existența prejudiciului nu rezultă automat din
existența încălcării prevederilor Convenției. Continuând exemplul
anterior, încălcarea dreptului la viață privată nu întotdeauna cauzează
prejudicii în formă de suferințe fizice, de regulă, fiind preponderent
prejudiciul în formă de suferințe psihice. Însăși art.35 din CEDO
stipulează în calitate de condiție de inadmisibilitate a cererii adresată
Curții lipsa unui prejudiciu considerabil cauzat victimei, fapt din care
rezultă că simpla existență a daunei nu rezultă în acordarea obligatorie a
satisfacției echitabile.556
Cheltuielile trebuie solicitate de către reclamant, prin înaintarea
unei explicații detaliate a modului în care acestea sunt calculate. Suma
nu poate fi legată decât de cheltuieli suportate în mod „real” și a căror
cuantum este „rezonabil”. Statului pârât i se trimite o copie a
pretențiilor, pentru comentarii.
În cazul în care reclamantul beneficiază de asistență juridică din partea
Consiliului Europei, orice restituire de cheltuieli va fi supusă unei deduceri
556
Cațaveică E. Particularitățile reparării prejudiciului moral prin prisma
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În: Revista Națională de
drept, nr.8, 2013, p.62-63.
276
referitoare la asistența juridică deja plătită. Statul pârât va plăti doar
diferența netă.
Dacă se obține un câștig de cauză parțial în fața Curții, despăgubirile
acordate pot fi reduse, pentru a reflecta nivelul reușitei. Aceasta însă nu
înseamnă neapărat că cheltuielile vor fi reduse proporțional.
Modul în care un avocat își alcătuiește nota de onorarii ar trebui să fie
influențat de procedura aplicabilă în tribunalele interne în care acesta
practică avocatura. În anumite state, notele sunt alcătuite în funcție de
timpul consumat pentru o cauză, iar în altele, notele sunt redactate pe baza
plăților convenite dinainte pentru fiecare fază a procedurilor, cu referire la
tarifele stabilite la nivel național.557
Totuși, Curtea nu se consideră legată de baremele și practicile interne
privitoare la acordarea cheltuielilor judiciare, dar se poate inspira din
aceste practici.
Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea poate acorda o
despăgubire pentru cheltuielile de judecată făcute de reclamant cu
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) cheltuielile au fost în mod necesar și real efectuate de victimă
pentru a preveni sau a face să fie remediată o încălcare a
Convenției;
b) cuantumul lor este rezonabil, adică se raportează la încălcarea
Convenției și a fost făcut cu scopul de a preveni sau redresa
încălcările comise.558

5.2.5. Solicitarea expresă a despăgubirii


Curtea dispune de depline puteri în a acorda sau nu despăgubiri, și
le va acorda doar în cazul în care reclamantul a prezentat expres pretenții
de acest fel. Dacă reclamantul pretinde despăgubiri, atunci Curtea
solicită ca o detaliere completă a pretențiilor să fie prezentată în termen
de două luni de la pronunțarea deciziei referitoare la admisibilitate.
Scrisoarea care conține această detaliere este transmisă în copie statului

557
Pentru detalii a se vedea: Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.168-177.
558
Bîrsan C. op.cit., p.1503-1504.
277
pârât, pentru observații. Omiterea termenului pentru depunerea la dosar
a cererii de acordare a unei reparații poate conduce la respingerea
acesteia.559
Concretizarea prejudiciului prezintă importanță în contextul în care
Curtea a decis că prejudiciul ce are a fi reparat se stabilește la momentul
pronunțării hotărârii instanței europene.560

5.3. Executarea hotărârilor


Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor este instituită de art.46 din
CEDO, potrivit căruia înaltele părţi contractante se angajează să se
conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt
părţi.
Hotărârile Curții pun în sarcina statelor o obligație de rezultat.
Datorită caracterului declarativ al hotărârilor, statul are libera alegere a
modalităților juridice de punere în executare a acestora: măsuri
administrative, reforme legislative etc. Totuși, nu trebuie confundată
executarea satisfacției echitabile cu executarea hotărârii Curții, prima
reprezentând doar unul din elementele executării.561

5.3.1. Efectul obligatoriu al hotărârilor


Efectul obligatoriu al hotărârilor presupune, de cele mai multe ori,
pe lângă obligația de a adopta măsuri în favoarea reclamantului, în
vederea restabilirii drepturilor încălcate, și obligația de a adopta măsuri
cu caracter general, mergând până la schimbarea legislației într-un
anumit domeniu.
Deși statele sunt libere să aleagă modalitatea de executare a
hotărârilor Curții, mai ales în privința măsurilor cu caracter general, în
jurisprudența recentă a Curții562 au apărut unele hotărâri-pilot în care se

559
Clements L., Mole N., Simmons A. op.cit., p.150.
560
Bîrsan C. op.cit., p.1484.
561
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.72.
562
A se vedea cu titlu de exemplu: Cauza Broniowski c. Poloniei (2004), cauza
Hutten-Czapska c. Poloniei (2005), cauza Maria Atanasiu ș.a. c. României (2010).
278
indică măsurile generale pe care trebuie să le ia statul pentru a evita
cazuri similare ulterioare.
Obligația de executare a hotărârilor Curții se bazează pe principiile
generale ale răspunderii internaționale: aplicarea regulii restitutio in
integrum, atunci când este posibil (prin repunerea reclamantului în
situația anterioară) și/sau acordarea unor despăgubiri. De exemplu, în
cazul încălcării dreptului la un proces echitabil, Curtea a statuat că
modalitatea cea mai potrivită de redresare a situației reclamantului este
rejudecarea cauzei în condițiile art.6 din CEDO, ceea ce echivalează cu
aplicarea principiului restitutio in integrum.
Dacă dreptul intern nu permite sau permite doar parțial înlăturarea
consecințelor încălcării, art.41 din CEDO conferă Curții puterea de a
acorda părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție pe care o consideră
adecvată. Uneori, Curtea a considerat că prin însăși pronunțarea
existenței unei încălcări a Convenției reclamantul a obținut o satisfacție
echitabilă suficientă. Alteori, nu mai este posibilă restitutio in integrum,
de exemplu, atunci când este vorba de încălcarea cerințelor privind
durata rezonabilă a unei proceduri sau încălcarea dreptului de a nu fi
supus torturii etc.563
În primul rând, măsurile de executare trebuie să aibă ca efect
încetarea încălcării și să repare, pe cât posibil, consecințele negative ale
acesteia asupra reclamantului. Aceste măsuri pot include plata
compensației bănești dispuse de Curte drept satisfacție echitabilă sau
stabilite în mod amiabil de părți.564

5.3.2. Plata satisfacției echitabile


Curtea informează reclamantul, printr-o scrisoare expediată prin
poșta terestră, despre faptul că hotărârea ei este definitivă și, dacă a
acordat satisfacție echitabilă, îndeamnă reclamantul să contacteze AG în
vederea primirii compensațiilor acordate. Reclamantul trebuie să
prezinte rechizitele contului bancar în care urmează să fie plătită
563
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.73-74.
564
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
279
satisfacția echitabilă, iar AG transmite informația Ministerului
Finanțelor, care efectuează plata.
Convenția nu stabilește un termen pentru plata satisfacției
echitabile, însă Curtea menționează constant, începând cu anul 1991, în
dispozitivul hotărârilor sale că satisfacția echitabilă urmează a fi plătită
în termen de trei luni, calculate de la ziua în care hotărârea a devenit
definitivă. În cazul reglementării amiabile sau declarației unilaterale, de
obicei, AG menționează că satisfacția echitabilă va fi plătită în termen
de trei luni de la notificarea despre adoptarea deciziei Curții.
Curtea acordă satisfacția echitabilă în euro. Suma este convertită în
lei moldovenește, conform ratei de schimb a BNM la ziua plății sumei
de către Ministerul Finanțelor. Sumele acordate de Curte sunt nete, de
aceea, impozitele și cheltuielile legate de primirea satisfacției echitabile,
cum ar fi de transfer, trebuie să fie suportate de către Guvern. Neplata la
timp a satisfacției echitabile generează automat obligația de a plăti o
dobândă de întârziere pentru suma neplătită, care este egală cu rata la
creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul
perioadei de întârziere plus 3%.565

5.3.3. Măsuri individuale


Atunci când compensația bănească nu constituie o reparație
adecvată pentru consecințele unei încălcări, Comitetul Miniștrilor se va
asigura că autoritățile iau toate celelalte măsuri individuale necesare
pentru reparație. Uneori, chiar textul hotărârii conține recomandări
suplimentare. Exemple de măsuri individuale luate:
 Reîntregirea familiei (cu condiția să fie în interesul copilului) în
cazul copiilor separați în mod ilegal de părinți (de exemplu, în cazul
copiilor plasați în sistemul de asistență maternală sau răpiți de
celălalt părinte).
 Redeschiderea procesului penal neechitabil.

565
Pentru detalii a se vedea: Gribincea V. op.cit., p.73-80.
280
 Revocarea dispoziției de expulzare care l-ar expune pe reclamant
riscului de tortură sau rele tratamente ori unor circumstanțe care i-ar
pune în pericol viața în țara de destinație.566

5.3.4. Măsuri generale


Pentru executarea hotărârilor este nevoie, de asemenea, de măsuri
generale pentru a împiedica încălcări similare celor constatate de Curte
(fie că sunt realizate prin modificări legislative, prin jurisprudență sau
alte tipuri de măsuri). Asigurarea unor căi de recurs efective la nivel
național este o preocupare importantă. Dacă autoritățile naționale aplică
direct hotărârile și jurisprudența Curții, publicarea și diseminarea
hotărârilor (cu traducere și adnotare, unde este necesar) sunt adesea
suficiente pentru a realiza schimbările necesare și pentru a asigura căi de
recurs efective. Exemple:
 Introducerea unor căi de recurs efective împotriva tergiversării
excesive a procedurilor în instanță.
 Eliminarea discriminării împotriva copiilor nelegitimi (de exemplu,
în materie succesorală).
 Adoptarea unor legi care să prevină utilizarea arbitrară a ascultărilor
telefoanelor.
 Ridicarea restricțiilor impuse în mod nejustificat libertății de
exprimare a jurnaliștilor.567

5.3.6. Supravegherea executării


Hotărîrea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului
Miniştrilor568, care supraveghează executarea ei. Această supraveghere
constă în asigurarea recompensei de către guvern a oricărei compensații

566
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
567
Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”,
plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei.
568
Comitetul Miniştrilor este alcătuit din miniștrii de externe din toate statele
membre ale Consiliului Europei, care au calitatea de reprezentanți ai guvernelor și
nu de experți în domeniul drepturilor omului.
281
cinstite acordate de Curte. În cazuri excepționale, atunci când recompensa
nu redresează situația reclamantului, controlul poate include și alte măsuri
care trebuie luate de guvern. Dacă măsurile adecvate nu sunt luate,
reclamantul se poate adresa Comitetului Miniștrilor.
Comitetul, la fel, supraveghează măsurile luate de statul pârât, pentru
a se asigura că nu se vor produce noi încălcări în viitor. În principiu, se au
în vedere schimbările legislației, jurisprudenței sau practicii executive, dar
uneori se vorbește și despre astfel de măsuri practice, cum ar fi construcția
de închisori, educarea poliției sau numirea judecătorilor.
Odată ce Comitetul a decis că măsurile adecvate de executare au fost
luate efectiv, el adoptă o rezoluție publică în care declară că
supravegherea asupra executivului este finisată. Rezoluția mai conține
informații privitor la diferite măsuri ce au fost adoptate de statul pârât,
pentru a se supune obligațiilor prevăzute de Convenție.569
În privința executării hotărârilor Curții au fost adoptate următoarele
documente:
 Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1226(2000),
prin care s-a decis dezbaterea cu regularitate a acestei probleme, la
una din cele patru sesiuni anuale ale Adunării;
 Regulile Comitetului (2001) în vederea aplicării art.46 alin.(2) al
CEDO, potrivit cărora cauza este înscrisă pe ordinea de zi a
Comitetului, care invită statul pârât să prezinte informări despre
măsurile luate ca urmare a hotărârii;
 Rezoluția interimară a Comitetului Miniștrilor 106(2001), în temeiul
căreia Comitetul este autorizat să examineze dacă: a) satisfacția
echitabilă acordată de Curte a fost plătită, însoțită de unele eventuale
interese de întârziere; b) au fost luate măsuri individuale pentru a
asigura că încălcarea a încetat și că partea lezată este plasată, în
măsura posibilității, în situația în care se afla înainte de încălcarea
Convenției; c) au fost adoptate măsuri generale, pentru a preveni noi
încălcări similare cu cele constatate sau de a lichida încălcările care
continuă;

569
Gomien D. op.cit., p.148-149.
282
 Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1516(2006),
prin care se afirmă că executarea hotărârilor Curții este un proces
juridic și politic complex, al cărui scop este de a remedia încălcările
Convenției și de a preveni altele noi;
 Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
1764(2006), prin care se cere Comitetului Miniștrilor să mărească,
prin toate mijloacele pe care le are la dispoziție, efectivitatea sa ca și
garant al executării hotărârilor Curții, inclusiv prin îmbunătățirea
coordonării dintre organele Consiliului Europei, Uniunea Europeană
și alte instituții internaționale pentru a asigura ca cerințele hotărârilor
Curții să fie reflectate și susținute în mod adecvat de respectivele
autorități.
Protocolul 14 a adus unele modificări în privința sistemului de
supraveghere a executării hotărârilor Curții. Astfel, când Comitetul
Miniştrilor consideră că supravegherea executării unei hotărâri definitive
este împiedicată de o dificultate de interpretare a acestei hotărâri, el
poate sesiza Curtea pentru a-i cere să se pronunţe asupra acestei
probleme de interpretare. Decizia de sesizare a Curţii va fi luată prin
votul majorităţii a două treimi a reprezentanţilor care au dreptul de a
face parte din Comitet.
Când Comitetul Miniştrilor consideră că un stat contractant refuză
să se conformeze unei hotărâri definitive într-un litigiu la care este parte,
el poate, după avertizarea acestui stat şi printr-o decizie luată prin votul
majorităţii a două treimi a reprezentanţilor care au dreptul de a face parte
din Comitet, să sesizeze Curtea cu problema respectării de către acest
stat a obligaţiei faţă de alin.(1). Respectiv, dacă Curtea va constata o
încălcare a alin.(1), ea va transmite cazul Comitetului Miniştrilor care va
examina măsurile ce urmează a fi luate, iar dacă Curtea va constata că
nu a avut loc nici o încălcare a alin.(1), ea va transmite cauza
Comitetului Miniştrilor, care va decide să încheie examinarea ei.
Astfel, Curtea este implicată în procesul de executare a hotărârilor
sale atât pe calea soluționării problemelor de interpretare ce ar putea
împiedica executarea acestora, cât și în cazul nerespectării hotărârilor
din alte motive. Prin intermediul Marii Camere, Curtea decide asupra
283
atitudinii statului cu privire la obligația asumată prin art.46 alin.(1) din
CEDO de a se conforma hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile la
care ele sunt părţi.
Pe lângă caracterul politic al procesului de executare a hotărârilor
Curții, modificările adaugă și un caracter juridic acestui proces, prin
posibilitatea pronunțării unei hotărâri de către Curte în caz de
neexecutare, care va avea doar un efect constatator, Comitetul
Miniștrilor – organ politic – fiind cel care va decide măsurile de luat.570
Potrivit art.8 din Statutul Consiliului Europei, sancțiunea nerespectării
drepturilor omului de către un stat este suspendarea sau chiar excluderea
din Consiliu a statului membru vinovat de serioase încălcări ale drepturilor
omului.

5.3.7. Mecanismul național de executare a hotărârilor Curții


Mecanismul național de executare a hotărârilor Curții este compus
din autorități și instituții cu atribuții directe sau indirecte în domeniul
executării hotărârilor Curții, și anume:
 Agentul Guvernamental reprezintă autoritatea națională
împuternicită cu garantarea executării hotărârii definitive a Curții.
Activitatea AG este reglementată prin Legea 353/2004. AG asigură
informarea judecătorilor, procurorilor și funcționarilor publici cu
privire la jurisprudența Curții. AG are propriul portal web571 prin
intermediul căruia informează despre jurisprudența Curții în cauzele
contra Moldovei. AG face rezumatul în limba română a hotărârilor
și deciziilor Curții în care RM are calitatea de pârât și le publică în
Monitorul Oficial. Pe lângă AG activează un consiliu consultativ,
format din reprezentanți ai autorităților publice, mediul academic și
societății civile.572 Legea cu privire la Agentul Guvernamental nu
definește rolul acestui consiliu, însă prin Hotărîrea Guvernului

570
Selejan-Guțan B. op.cit., 2011, p.74-78.
571
http://agent.gov.md/
572
Prima componență nominală a fost aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr.1041
din 04.10.2005.
284
nr.353 din 29.03.2016 a fost aprobat Regulamentul cu privire la
Consiliul consultativ pe lângă Agentul guvernamental.
 Comisia guvernamentală permanentă pentru organizarea
executării hotărârilor definitive ale CtEDO contra Moldovei.573
Comisia are rolul de coordonare a procesului de adoptare a
măsurilor cu caracter general. Este convocată după necesitate de
către AG, iar informația cu privire la ședințele și activitatea comisiei
nu este accesibilă publicului.574
 Comisia parlamentară permanentă pentru drepturile omului, care
poate organiza audieri publice cu privire la executarea hotărârilor
CtEDO, cauzele ce provoacă condamnarea, precum și măsurile de
prevenire și neadmitere a condamnării viitoare a RM.575
 Curtea Supremă de Justiție examinează cererile de redeschidere a
cauzelor civile și penale în temeiul procedurilor CtEDO. CSJ
asigură aplicarea corectă și uniformă a legislației de către toate
instanțele judecătorești. În acest sens, ea adoptă hotărâri
explicative, generalizează practica judiciară și oferă explicații pe
pagina sa web576.
 Procuratura Generală are Secția analiză și implementarea CEDO,
care colaborează cu Direcția Agentului guvernamental, pregătește
informații pentru întocmirea observațiilor pe marginea cauzelor
pendinte la Curte, verifică posibilitatea înaintării acțiunilor de regres
pentru compensarea sumelor plătite în temeiul hotărârilor și
deciziilor Curții, examinează gradul de corespundere cu Convenția a
cadrului legal național și pregătește propuneri de modificare a
legislației, inițiază redeschiderea procedurilor la nivel național ca
urmare a procedurilor Curții și participă la examinarea procedurilor
de revizuire în cauzele penale și contravenționale.577

573
Componența nominală a fost aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr.1488 din
31.12.2004.
574
Gribincea V. op.cit., p.172.
575
Pentru detalii a se vedea: Gribincea V. op.cit., p.173-176.
576
http://despre.csj.md/
577
Pct.2.3.4.4.3 din Regulamentul PG, disponibil la http://procuratura.md/md/leg2.
285
Rolul ONG-urilor. Asociația Obștească „Juriștii pentru drepturile
omului” la fel răspândește informații despre cauzele moldovenești la
CtEDO, prin intermediul paginii sale web578, unde publică comunicate
cu privire la fiecare hotărâre și principalele decizii ale Curții în cauzele
moldovenești, cu privire la principalele cauze comunicate Guvernului și
alte evenimente importante despre CtEDO.
Centrul de Resurse Juridice din Moldova face publică579, în luna
ianuarie a fiecărui an, o analiză a hotărârilor și deciziilor Curții în
cauzele moldovenești soluționate în anul precedent. Această analiză
conține informații statistice despre cauzele moldovenești depuse și
examinate de Curte, o prezentare a principalelor hotărâri, precum și o
listă a violărilor Convenției constatate în perioada de referință.580

5.4. Redeschiderea procedurilor naționale


Convenția nu cere expres redeschiderea procedurilor naționale ca
urmare a constatării violării sale, însă Comitetul de Miniștri a recomandat
adoptarea unei legislații care ar permite redeschiderea procedurilor
naționale dacă partea lezată continuă să sufere consecințe negative foarte
grave din pricina rezultatului deciziei naționale în cauză, care nu sunt în
mod adecvat remediate prin satisfacția echitabilă și nu pot fi rectificate
decât prin reexaminare sau redeschidere, precum și dacă hotărârea Curții
duce la concluzia că decizia națională contestată este în esență contrară
Convenției sau violarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe
procedurale de o asemenea gravitate încât apare un dubiu serios în privința
rezultatului procedurilor naționale contestate.581
Legislația RM permite redeschiderea procedurilor naționale ca
urmare a hotărârilor Curții. Temeiurile prevăzute de legislația RM pentru
redeschiderea procedurilor naționale ca urmare a hotărârilor Curții sunt
conforme cu Recomandarea menționată, chiar merg mai departe,
permițând redeschiderea procedurii în temeiul deciziei Curții prin care

578
http://www.lhr.md
579
http://crjm.org/categories/view/147
580
Gribincea V. op.cit., p.114-115.
581
Recomandarea Comitetului de Miniștri R(2000)2 din 19.01.2000.
286
cererea a fost scoasă de pe rol și chiar în temeiul comunicării cererii
Guvernului RM de către Curte.

5.4.1. Redeschiderea procedurilor judecătorești civile


Redeschiderea procedurilor judecătorești civile este reglementată de
art.449 din CPC, care prevede că revizuirea se declară în cazul în care:
„g) Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Guvernul
Republicii Moldova a iniţiat o procedură de reglementare pe cale
amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova;
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, printr-o
hotărâre, fie Guvernul Republicii Moldova a recunoscut, printr-o
declaraţie, o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale care
poate fi remediată, cel puţin parţial, prin anularea hotărârii pronunţate
de o instanţă de judecată naţională.”
Astfel, redeschiderea procedurilor civile se permite atât după
inițierea procedurii de reglementare pe cale amiabilă, cât și ca urmare a
hotărârii Curții prin care a fost constatată o violare a CEDO sau ca urmare
a declarației unilaterale a Guvernului în baza căreia cererea a fost scoasă
de pe rol. Cererile de revizuire se depun de către AG în interiorul
termenului de derulare a procedurii de reglementare pe cale amiabilă la
Curte și, respectiv, în termen de 6 luni de la pronunţarea hotărârii sau
deciziei Curţii.
Cererile de revizuire în procedurile civile se examinează de către CSJ,
care fie respinge cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă, fie admitere
cererea de revizuire casând hotărârea sau decizia supusă revizuirii.

5.4.2. Redeschiderea procedurilor judecătorești penale


Redeschiderea procedurilor judecătorești penale se permite atât ca
urmare a hotărârii sau deciziei Curții, cât și în urma informării Guvernului
de către Curte despre cererea depusă.
Revizuirea cauzei penale în urma pronunţării hotărârii de către
CtEDO este permisă în temeiul art.4641 din CPP, potrivit căruia:

287
„(1) Hotărârile irevocabile pronunţate în cauzele în care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor
sau a libertăţilor fundamentale ale omului ori a dispus scoaterea cauzei
de pe rol ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi
reclamanţi pot fi supuse revizuirii dacă cel puţin una dintre consecinţele
grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta
continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea
hotărârii pronunţate.
(2) Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) rudele condamnatului, chiar după moartea acestuia, numai dacă
cererea este formulată în favoarea condamnatului;
c) procurorul.
(3) Cererea de revizuire se depune la Curtea Supremă de Justiţie,
care judecă cererea în complet format din 5 judecători.
(4) Cererea de revizuire se face în termen de un an de la data
publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova.
(5) După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea
procurorului sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii
atacate.
(6) Participarea procurorului la examinarea cauzei este
obligatorie.
(7) La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Părţii aflate
în detenţie i se asigură prezenţa la judecată.
(8) Dacă părţile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire,
instanţa ascultă şi mărturiile acestora.
(9) Instanţa examinează cererea în baza actelor cauzei penale şi se
pronunţă prin decizie.
(10) Instanţa respinge cererea în cazul în care constată că este
tardivă sau neîntemeiată.
(11) Dacă constată că cererea este întemeiată, instanţa:

288
1) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului
încălcat şi rejudecă cauza potrivit dispoziţiilor art.434–436, care se
aplică în mod corespunzător;
2) dispune, în cazul în care este necesară administrarea de probe,
rejudecarea în ordine de revizuire la instanţa de judecată în faţa căreia
s-a produs încălcarea dreptului.
(12) Examinarea cauzei se efectuează conform procedurii de
revizuire.”
Redeschiderea procedurii penale ca urmare a comunicării cererii
către Guvern este permisă în temeiul art.453 alin.(1) din CPP, potrivit
căruia:
„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în scopul
reparării erorilor de drept comise la judecarea cauzei, în cazul în care
un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat
hotărârea atacată, inclusiv când Curtea Europeană a Drepturilor
Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea
cererii”. Această prevedere a fost introdusă pentru a remedia situația
reclamanților la nivel național și a facilita procesul de reglementare
amiabilă a cererilor comunicate. Redeschiderea după comunicare poate fi
solicitată de acuzat, partea vătămată și Procurorul General sau adjuncții
acestuia.
Cauzele sistate în faza urmăririi penale și care au dus sau pot duce la
violarea Convenției pot fi redeschise de către procuror din oficiu sau la
cerere, în termen de un an de la sistare sau într-un termen mai mare dacă
apar fapte noi sau dacă un viciu fundamental în cadrul urmăririi
precedente a afectat decizia contestată. În cazul refuzului procurorului,
redeschiderea poate fi dispusă, la solicitarea persoanei interesate, de către
judecătorul de instrucție. Dacă judecătorul de instrucție a menținut decizia
procurorului care este sau poate fi contrară Convenției, atunci trebuie
solicitată casarea încheierii judecătorului de instrucție de către CSJ, iar
procurorul nu-și poate anulata decizia.
Cererea de redeschidere se depune la CSJ în termen de 6 luni de la
data comunicării. În cazul admiterii cererii, CSJ poate menține soluția
primei instanțe, achita persoana, înceta procesul penal sau rejudeca cauza
289
și pronunța o nouă hotărâre fără a agrava situația condamnatului sau
trimite cauza la rejudecare.

5.4.3. Redeschiderea procedurilor judecătorești


contravenţionale
Revizuirea procesului contravenţional poate fi cerută în temeiul
art.475 alin.(2) din Codul contravențional, dacă instanţa de judecată
internaţională, prin hotărâre, a constatat o încălcare a drepturilor şi
libertăţilor omului care poate fi reparată la o nouă judecare, precum și
dacă există o procedură pornită în cauza dată în faţa unei instanţe
internaţionale.
Procedura de revizuire se deschide în favoarea contravenientului în
termen de cel mult 6 luni din momentul apariţiei unuia dintre temeiurile
respective, în baza cererii procurorului de nivelul instanţei de judecată,
conform competenţei teritoriale, sau a cererii contravenientului adresată
instanţei care a judecat cauza/contestaţia, iar în cazul existenței unei
proceduri pornite în cauza dată în faţa unei instanţe internaţionale,
procedura de revizuire se deschide la cererea Procurorului General sau a
adjuncţilor lui.
Cererea de revizuire se face în scris, cu invocarea motivului
revizuirii şi a datelor doveditoare. Cererea este examinată de către
instanța judecătorească care a pronunțat hotărârea irevocabilă. În
procedura de revizuire, instanţa sesizată poate dispune suspendarea
hotărârii neexecutate. După examinarea cererii de revizuire, instanţa de
revizuire fie respinge cererea de revizuire dacă este tardivă, inadmisibilă
sau neîntemeiată, fie admite cererea, casând hotărârea atacată, şi
pronunţă o nouă hotărâre. Instanţa dispune, după caz, repunerea în
drepturi, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor, precum şi a
cheltuielilor judiciare pe care persoana în a cărei favoare s-a admis
revizuirea nu era obligată să le suporte, includerea, la cerere, în
vechimea neîntreruptă în muncă, a duratei sancţiunii arestului
contravenţional.

290
Revizuirea hotărârilor constituționale poate avea loc în temeiul
art.72 din Codul jurisdicției constituționale, potrivit căruia revizuirea
hotărârilor Curții Constituționale poate avea loc doar la inițiativa Curții
Constituționale. O asemenea procedură de redeschidere a avut loc în
baza hotărârii Amihalachioaie c. Moldovei (2004), prin care s-a constatat
o violare a art.10 din CEDO pe motiv că nu a fost justificată amendarea
președintelui Baroului Avocaților pentru critica adusă unei hotărâri a
Curții Constituționale. Ca urmare a acestei hotărâri, Curtea
Constituțională a reexaminat, din oficiu, procedura prin care a fost
amendat reclamantul, deoarece amenda a fost aplicată printr-un act al
Curții Constituționale. Prin Decizia nr.1 din 03.08.2004, Curtea
Constituțională a dispus restituirea către reclamant a amenzii plătite, însă
nu a casat decizia de sancționare.582

582
Pentru detalii a se vedea: Gribincea V. op.cit., p.80-105.
291
BIBLIOGRAFIE

Acte normative internaționale


1. Carta Națiunilor Unite, adoptată la San Francisco, la 26 iunie 1945.
În: Tratate internaţionale, Vol.26, p.5, 2001.
2. Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai
1969. În: Tratate internaţionale, 1998, volumul 4, pag.53.
3. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950. În: Tratate
internaţionale, Vol.I, p.341, 1998.
4. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New
York, la 10 decembrie 1948. În: Tratate internaţionale, Vol.I, p.11,
1998.
5. Pactul internațional privind drepturile civile și politice, adoptat la
New York, la 16 decembrie 1966. În: Tratate internaţionale, Vol.1,
p.30, 1998.
6. Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și
culturale, adoptat la New York, la 16 decembrie 1966. În: Tratate
internaţionale, Vol.1, p.18, 1998.
7. Regulamentul Curții Europene pentru Drepturile Omului, cu
amendamentele din 14 noiembrie 2016.
8. Recomandarea Adunării Parlamentare nr.1429 (1999) din
24.09.1999 și răspunsul Comitetului Miniștrilor la această
recomandare din 21.09.2000 (Doc.8835 revizuit, 10.10.2000).
9. Recomandarea Comitetului de Miniștri R(2000)2 din 19.01.2000.
10. Statutul Consiliului Europei.

Acte normative naționale


11. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din
12.08.1994.
12. Legea cu privire la Agentul guvernamental, nr.151 din 30.07.2015.
În: Monitorul Oficial al RM nr.224-233/455 din 21.08.2015.

292
13. Legea cu privire la Agentul guvernamental nr.151 din 30.07.2015.
În: Monitorul Oficial nr.224-233/455 din 21.08.2015.
14. Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul) nr.52 din
03.04.2014. În: Monitorul Oficial nr.110-114/278 din 09.05.2014.
15. Legea cu privire la ratificarea Protocolului nr.13 la Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea în toate
circumstanţele, nr.272 din 29.07.2006. În: Monitorul Oficial nr.126-
130/649 din 11.08.2006.
16. Legea cu privire la ratificarea Protocolului nr.14 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
amendând sistemul de control al Convenţiei din 10 noiembrie 2004,
nr.130 din 23.06.2005. În: Monitorul Oficial nr.95-97/452 din
15.07.2005.
17. Legea pentru ratificarea Protocolului nr.15 de modificare a
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, nr.59 din 04.04.2014. În: Monitorul Oficial nr.104-
109/273 din 06.05.2014.
18. Hotărîrea Parlamentului cu privire la aderarea R.S.S. Moldova la
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ratificarea pactelor
internaţionale ale drepturilor omului, nr.217 din 28.07.1990. În:
Veştile nr.8/223 din 30.08.1990.
19. Hotărîrea Parlamentului despre aderarea Republicii Moldova la
convențiile internaționale, nr.1135-XII din 04.08.1992.
20. Hotărîrea Parlamentului pe marginea audierilor privind hotărîrile
Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la Republica
Moldova, executarea acestora și prevenirea încălcării drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, nr.72 din 28.03.2008. În:
Monitorul Oficial nr.76-77/256 din 15.04.2008.
21. Hotărîrea Parlamentului privind ratificarea Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi
a unor protocoale adiţionale la această convenţie, nr.1298-XIII din
24.07.1997. În: Monitorul Oficial al RM nr.54-55/502 din
21.08.1997.
293
22. Hotărârea Guvernului cu privire la Consiliul Consultativ pe lângă
Agentul guvernamental nr.353 din 29.03.2016. În: Monitorul
Oficial al RM nr.79-89/402 din 01.04.2016.
23. Hotărîrea Curţii Constituţionale privind interpretarea unor prevederi
ale art.4 din Constituţia RM, nr.55 din 14.10.1999. În: Monitorul
Oficial al RM nr.118-119/64 din 28.10.1999.

Literatură de specialitate
24. Akandji-Kombe J.-F. Obligațiunile pozitive în virtutea Convenției
europene a Drepturilor Omului. Ghid pentru punerea în aplicare a
Convenției europene a Drepturilor Omului. Seria: Manuale privind
drepturile omului, nr.7. Chișinău: 2006, 74 p.
25. Antohi L. Conceptul modern al principiului subsidiarității în
dreptul internațional public. În: Revista Institutului Național al
Justiției, nr.1(36), 2016, p.33-39.
26. Apostol L. Sinteza jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile
Omului în cauzele versus Moldova. Examinate sub aspectul
Articolului 3 din Convenție. Chișinău: Bons Offices, 2010, 500 p.
27. Bîrsan C. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu
pe articole. Ediția a 2-a. Bucureşti: C.H. Beck, 2005, 1888 p.
28. Bogdan D. Arestarea preventivă și detenția în jurisprudența CEDO.
București, 2008.
29. Cațaveică E. Particularitățile reparării prejudiciului moral prin
prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În:
Revista Națională de drept, nr.8, 2013, p.62-65.
30. Clements L., Mole N., Simmons A. Drepturile europene ale
omului: înaintarea unei cauze pe baza Convenției. Chișinău:
Cartier, 2005, 544 p.
31. Gomien D. Ghid (Vade-mecum) al Convenției Europene pentru
Drepturile Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2003, 162 p.
32. Gribincea V. Executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor
Omului de către Republica Moldova. Chișinău: Imprint Plus, 2012,
196 p.

294
33. Morărescu A. Principiul proporționalității și protecția drepturilor
de natură procedurală în jurisprudența CEDO contra Moldovei. În:
Culegerea comunicărilor participanților la Conferința științifică
internațională „Interacțiunea dreptului intern cu dreptul
internațional: provocări și soluții”. Volumul II. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2015, p.94-100.
34. Poalelungi M., Splavnic S. Extrateritorialitatea Convenției
europene a drepturilor omului: obligații pozitive și jurisdicție.
Monografie. Chișinău: Tipografia Centrală, 2014, 300 p.
35. Poalelungi M. Obligațiile pozitive ce reies din conținutul art.8 al
Convenției europene a drepturilor omului: respectarea vieții
private. În: Revista Institutului Național al Justiției, nr.2(33), 2015,
p.21-27.
36. Procesul echitabil garantat de Convenţia europeană pentru
drepturile omului. Ghid pentru Republica Moldova. Chișinău:
Sirius, 2008, 144 p.
37. Răducanu T., Morari V., Gribincea V. ș.a. Procedura și practica
CEDO și alte tratate obligatorii pentru Republica Moldova. Drept
comunitar. Seria suporturi de curs. Cartea a 5-a. Chișinău: Elan
Poligraf SRL, 2008, 296 p.
38. Selejan-Guțan B. Protecția europeană a drepturilor omului. Ediția
a 4-a. Include modificările aduse prin Protocolul nr.14. București:
C.H. Beck, 2011, 302 p.
39. Selejean-Guțan B. Spațiul european al drepturilor omului: reforme,
practici, provocări. București: C.H. Beck, 2008, 150 p.
40. Sârcu-Scobioală D. Actele Curții Europene a Drepturilor Omului.
În: Revista Institutului Național al Justiției, nr.2(29), 2014, p.30-33.
41. Sârcu-Scobioală D. Marja de apreciere recunoscută statelor în
procesul aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului. În:
Culegerea comunicărilor participanților la Conferința științifică
internațională „Interacțiunea dreptului intern cu dreptul
internațional: provocări și soluții”. Volumul II. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2015, p.7-15.

295
42. Șterbeț V. Unele aspecte ale protecției drepturilor omului la nivel
național prin prisma Convenției Europene și a jurisprudenței
CEDO. În: Revista Institutului Național al Justiției, nr.1-3, 2007,
p.75-80.
43. Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme.
Bruxelles, 1990.

Surse internet
44. Curs on-line „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor
Omului”, plasat pe Platforma HELP a Consiliului Europei
45. http://agent.gov.md/
46. http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2016/12/Ghid-executare-
DGAG.pdf
47. http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2016/12/Studiu-eroare-
judiciara-.pdf
48. http://echr.coe.int/Documents/Annual_report_2016_ENG.pdf
49. http://hudoc.exec.coe.int/eng#{%22EXECDocumentTypeCollection
%22:%5B%22CEC%22%5D}
50. http://crjm.org/categories/view/147
51. http://despre.csj.md/
52. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=21
53. http://procuratura.md/md/leg2
54. http://www.echr.coe.int/Documents/Applicants_Table_RON.pdf
55. http://www.echr.coe.int/Documents/Application_Notes_RON.pdf
56. http://www.lhr.md
57. www.echr.coe.int

296
ANEXĂ – Tabel CEDO și protocoalele adiționale

Data Semnare /
Data
Denumire deschiderii Ratificare
intrării în Esența
a spre Republica
vigoare
semnare Moldova
Ratificată:
24.07.1997
CEDO 04.11.1950 03.09.1953 Drepturile fundamentale și chestiuni procedurale
În vigoare:
12.09.1997
Adaugă noi drepturi fundamentale: protecția
Protocolul 02.05.1996 /
20.03.1952 18.05.1954 proprietății, dreptul la instruire, dreptul la alegeri
1 27.07.1997
libere
Protocolul 13.07.1995 /
06.05.1963 21.09.1970 Competența de a pronunța avize consultative
2 24.07.1997
Protocolul 13.07.1995 /
06.05.1963 21.09.1970 Modifică articolele 29, 30 și 34
3 24.07.1997
Recunoaște anumite drepturi și libertăți care nu erau
Protocolul incluse în textele anterioare: interzicerea privării de 02.05.1996 /
16.09.1963 02.05.1968
4 libertate pentru datorii, libertatea de circulație, 24.07.1997
interzicerea expulzării propriilor cetățeni
Protocolul 13.07.1995 /
20.01.1966 20.12.1971 Modifică articolele 22 și 40
5 24.07.1997
Protocolul 02.05.1996 /
28.04.1983 01.03.1985 Abolirea pedepsei cu moartea în statele membre
6 24.07.1997
Extinde lista drepturilor protejate prin Convenție și
protocoalele aferente: garanții procedurale în cazul
Protocolul expulzării de străini, dreptul la două grade de 02.05.1996 /
22.11.1984 01.11.1988
7 jurisdicție în materie penală, dreptul la despăgubiri 24.07.1997
în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat
sau pedepsit de două ori, egalitatea între soți
Protocolul 13.07.1995 /
19.03.1985 01.01.1990 Oferă posibilitatea de a constitui camere și comitete
8 24.07.1997
Protocolul Acordă reclamanților dreptul de a prezenta o cauză Nu este semnat de
06.11.1990 01.01.1994
9 Curții, în anumite condiții către RM
Protocolul Nu a intrat Îmbunătățirea procedurilor de supraveghere a Nu este semnat de
25.03.1992
10 în vigoare Convenției către RM
Reglementează mecanismele de aplicare a
drepturilor și libertăților garantate de Convenție.
Protocolul 24.07.1997 /
11.05.1994 01.11.1998 Încorporează protocoalele 3, 5, 8, modifică
11 01.11.1998
protocoalele 4, 6, 7, abrogă protocolul 9 și face să
devină caduc protocolul 10. Se înființează noua

298
curte permanentă, care va fi sesizată direct cu
presupusele încălcări
Protocolul Prevede interzicerea generală a discriminării, 04.11.2000 /
04.11.2000 01.04.2005
12 indiferent de motive neratificat
Protocolul Abolește pedeapsa cu moartea în toate 03.05.2002 /
03.05.2002 01.07.2003
13 circumstanțele 29.07.2006
Protocolul

299