Sunteți pe pagina 1din 10

Livada de vișini – proiect regizoral

După A.P. Cehov


De Alex Teodorescu

Scena I

1. Trofimov: Am discutat mult, dar n-am ajuns la nici o concluzie. Dar, dacă ne gândim simplu,
fără sofisticării, despre ce fel de demnitate mistică a omului poate fi vorba câtă vreme fiziologic,
omul e construit rău, noi, în majoritate dovedindu-ne grosolani, proști și profund nefericiți? Să
terminăm odată cu autoîncântarea, cu lauda de sine! Să ne punem mai degrabă pe treabă! Să-i
ajutăm din toate puterile noastre pe pionierii adevărului. Aici, la noi, în Rusia, sunt încă foarte
puțini cei care lucrează cu adevărat. Majoritatea intelectualilor pe care-i știu eu nu caută nimic,
nu fac nimic și nici nu sunt capabili de muncă. Nu se străduiesc să învețe, nu citesc nimic serios,
de fapt nu fac absolut nimic. Despre știință balivernează pur și simplu, iar din artă nu pricep
nimic. În schimb își iau un aer grav, stau bățoși, cu mutre acre și, părând că ne comunică cine
știe ce lucruri importante, filosofează, vezi doamne, iar în timpul acesta, muncitorii mănâncă
prost, trăiesc ca vai de lume, dorm câte 30-40 într-o încăpere, năpădiți de ploșnițe, în igrasie,
duhori de nesuportat, promiscuitate. Se mai îndoiește oare cineva că frumoasele noastre
discursuri nu sunt pur și simplu decât păcăleli? Totul e mizerie, vulgaritate, sălbăticie asiatică...
Mie unuia mi-e frică de mutrele prea grave, nu le suport. Ca, de altfel, și de discuțiile prea
serioase. Mai bine să tăcem dracului, toți. Ați stăpânit oameni, suflete vii și asta v-a degradat
atât de tare, pe toți și pe cei care au trăit înainte și pe cei care trăiesc acum, încât niciunul nu vă
dați seama că trăiți în contul altora. Noi, rușii, am rămas în urmă cel puțin cu 200 de ani - nu
facem nimic și nici măcar n-avem o imagine clară a trecutului nostru. Noi știm doar să
filosofăm, ne plângem de plictiseală și bem vodcă. Vezi tu, eu cred că e limpede că doar
răscumpărarea trecutului te ajută să te detașezi, apoi să te desparți de el. Iar de răscumpărat nu
poți, decât prin suferință, printr-o muncă imensă și permanentă. Pentru mine tot ceea ce prețuiți
voi, fie bogați, fie-săraci, nu are nici o importanță. E ca un fulg în vânt. Eu sunt puternic și
mândru și mă pot lipsi oricând de voi! Omenirea se îndreaptă spre marile adevăruri, spre
fericirea deplină, iar eu sunt în primele rânduri.
2. Lopahin: Liubov Andreevna a stat cinci ani în străinătate. Oare cum mai arată? Ce femeie
cumsecade! Simplă, directă, cu ea te înțelegi din prima! N-o să uit niciodată ce-am pățit când
eram flăcăiandru, aveam 14-15 ani: tata, Dumnezeu să-l ierte, care avea o prăvălioară în sat,
mi-a ars odată un pumn drept în față, de m-a umplut de sânge. Ne aflam aici, în curte, și tata
era pilit bine. Liubov Andreevna, pe-atunci tânără și subțirică, m-a dus chiar aici, în. camera
asta a copiilor sa mă spele în lighean pe față și mi-a spus: „Nu mai plânge, țărănușule, că până
te-nsori îți trece” „Țărănușule”! E drept că tata era țăran, dar, uite, port vestă albă și pantofi
galbeni. „Doamne, dă-mi ce n-am visat, să mă mir ce mi s-a dat.” Și cu mine, la fel. De bogat
sunt bogat. Am bani câți vreau. Dai' dacă mă gândesc bine, tot țăran am rămas.
3. Varia: Bine-ar fi dac-am primi vreo moștenire... sau dacă am mărita-o pe Ania cu un bărbat
foarte bogat. Sau ce-ar fi să mergem la mătușa noastră, contesa, la Iaroslavl. Ea e foarte bogată...
Poate ne-ajută Dumnezeu... Mătușa asta e foarte bogată, dar nu ne iubește. Mai ales din cauză
că mămuca s-a căsătorit cu un avocat și nu cu un nobil.
4. Epihodov: A căzut bruma, e ger, sunt trei grade, vișinii sunt toți în floare. Ce greu mă-mpac eu
cu clima asta de la noi... Nu reușesc și pace! De fapt, nici clima nu prea e de partea noastră. Și,
dacă-mi permiteți aș mai adăuga ceva: alaltăieri mi-am cumpărat cizmele astea care scârțâie a’
naibii de tare - de nu mai suport Nu știți cu ce le-aș putea unge? Mie zilnic mi se întâmplă câte-
o nenorocire. Da’ nu mă plâng. Sunt obișnuit, ba mai și zâmbesc.
5. Duniașa: Epihodov m-a cerut de nevastă. Și nu știu ce să fac. E un băiat la locul lui, dar când
începe să vorbească nu înțelegi nimic. E frumos ce spune, te emoționează, dai' nu înțelegi ce
vrea să zică. Mie îmi place. Mă iubește ca un nebun, dar așa e, toate ghinioanele se țin de el.
Zilnic pățește ceva. L-au poreclit „99 de ghinioane”.
6. Firs: Pe vremuri, acum 40-50 de ani, vișinele se uscau sau se murau, se făcea din ele vișinată
sau dulceață. Eh, atunci, vișinele uscate se trimiteau la Moscova și la Harkov, căruțe întregi de
vișine. Se vindeau bine. Pe vremuri, vișinele erau fragede, zemoase, dulci, parfumate. Se
pricepeau la preparare. Acum cine se mai pricepe? Nimeni. Toți au uitat.
7. Liubov Andreevna: Ce superbi sunt pomii. Ce aer! În noțile cu lună, aleea asta lungă pare un
brâu strălucitor. O, inocente zile ale copilăriei mele! Noaptea, priveam spre livadă.. Odată cu
mine se trezea și fericirea, iar livada era întocmai ca azi! Nimic nu s-a schimbat. Livada mea
dragă, după o toamnă grea și dificilă și o iarnă geroasă, iată-te din nou tânără și fericită! Îngerii
nu te-au părăsit. O, dac-aș putea să alung povara asta din inima și de pe umerii mei, o, dacă aș
putea uita trecutul. Și livada asta, s-o vindem pentru achitarea datoriilor?! De necrezut! Ce
livadă extraordinară! Mormane de flori albe și cerul albastru.
8. Ania: Sunt șase ani de când a murit tata. După numai o lună s-a înecat în râu Grișa, frățiorul
meu. Un băiețel drăgălaș de 7 ani. Pentru mama a fost prea mult, și atunci a plecat fără să se
mai uite înapoi... Ah, de-ar ști cum o înțeleg. Petea Trofimov a fost învățătorul lui Grișa.
întâlnirea cu el ar putea să-i reamintească totul...

Scena II

9. Duniașa: Scumpa mea! De când te-aștept, raza mea de soare, bucuria mea! Trebuie să-ți spun
neapărat ceva. Nu mai pot aștepta nici o secundă.
10. Ania: Iar e vreo prostie de-a ta!?
11. Duniașa: După Paști, contabilul Epihodov m-a cerut de soție.
12. Ania: Tot la asta ți-e gândul!
13. Duniașa: Nu știu ce să fac. Dar el mă iubește foarte mult.
14. Ania: Casa mea, ferestrele mele. Uite, parcă nici n-aș fi fost plecată. Sunt acasă, acasă!
15. Varia: Duniașa, fă repede cafeaua! Mama vrea să bea.
16. Duniașa: Imediat.
17. Varia: Doamne-ajută c-ați ajuns! Iată-vă iar acasă! S-a întors inimioara mea! Surioara mea a
venit!
18. Ania De-ai ști prin câte am trecut!
19. Varia: Cred.
20. Ania: Când am plecat, în Săptămâna Patimilor era ger. Tot drumul, Charlotta a vorbit și ne-a
făcut scamatorii. De ce mi-ai dat-o pe cap pe Charlotta?
21. Varia: Bine, iubito, dar la 17 ani nu puteai pleca singură în străinătate.
22. Ania: În fine, ajung la Paris. Frig, zăpadă. Eu vorbesc o franceză mizerabilă. Mama locuiește
la etajul 5. La ea dau de niște francezi, niște doamne, un preot bătrân cu o biblie în mână și fum,
mult fum de țigară. Un apartament neprimitor. M-a apucat mila de mama. Am strâns-o în brațe
și nu-mi venea să-i mai dau drumul. Mama mă mângâia și plângea...
23. Varia: Nici să nu-mi spui, nici să nu-mi spui...
24. Ania: Și-a vândut vila de la Menton și acum e lefteră. Abia am avut bani de întoarcere. Dar ea
nu înțelege nimic. În timpul călătoriei mâncam la bufetele din gări; ea cerea tot ce era mai
scump și dădea bacșiș chelnerilor câte o rublă.
25. Varia: Ce pumni i-aș mai da!
26. Ania: Te-a cerut, Varia? Dar te iubește! Ce așteptați?
27. Varia: Cred că nu iese nimic! El e foarte ocupat, n-are timp de mine. De fapt nu-mi dă nici o
atenție. Dumnezeu să-l aibă în pază! Dar nu-mi place să-l întâlnesc. Toți vorbesc despre
căsătoria noastră, o dau ca sigură, mă și felicită, dar, nimic! Totul e ca un vis. Cât e ziua, mă
ocup de gospodărie, dar mă obsedează un singur lucru: să te văd măritată cu un om bogat.
Atunci voi fi în sfârșit liniștită și voi putea să merg în pelerinaj pe la mănăstiri: la Kiev, la
Moscova, la toate locurile sfinte... M-aș tot plimba... ce fericire divină!
28. Ania: Auzi cum cântă păsările în livadă! Cât o fi ora?
29. Varia: Aproape trei. E timpul sa te culci, draga mea.

Scena III

30. Liubov Andreevna: Fetița mea scumpă! Te bucuri că te-ai întors acasă? Eu încă nu reușesc să-
mi revin.
31. Varia: Domnilor, e ora 3! E timpul să ne retragem.
32. Liubov Andreevna: Nu te-ai schimbat, Varia! Îmi beau cafeaua și ne ducem toți. Mulțumesc,
dragul meu. Am deprins viciul cafelei... Beau la orice oră, ziua și noaptea. Mulțumesc,
bătrânelul meu! Mă bucur că mai trăiești!
33. Firs: Alaltăieri.
34. Varia: E tot mai surd.
35. Lopahin: Pe la 5 o să plec la Harkov. Păcat! Voiam să mai rămân. Să vorbim. Sunteți la fel de
superbă. Lumea mă face mereu bădăran, țărănoi îmbogățit, dar mie zău că nu-mi pasă. Să spună
ce vrea! Tot ce doresc este ca dumneavoastră să aveți încredere în mine, așa ca altădată și să
mă priviți cu aceiași ochi minunați și duioși. Doamne Dumnezeule, tatăl meu a fost robul
bunicului și al tatălui dumneavoastră, dar dumneavoastră ați făcut atâtea pentru mine, încât doar
asta contează, iar eu vă iubesc, de parcă mi-ați fi rudă... În două-trei vorbe, vă anunț că "livada
dumneavoastră de vișini urmează să se vândă pentru achitarea datoriilor. Licitația este pe 22
august.
36. Dar să nu fiți speriată, dragă Liubov Andreevna, puteți dormi liniștită, am găsit eu o portiță de
scăpare... Ascultați ce plan am: moșia dumneavoastră se află doar la 20 de verste de oraș, foarte
aproape de noua cale ferată și, daca ați parcela livada și pământul de pe malul râului în loturi și
le-ați da în arendă pentru construirea de vile, ați obține un venit cam de 25.000 de ruble pe an!
37. Liubov Andreevna: Eu chiar nu înțeleg, Ermolai Alexeevici.
38. Lopahin: Păi ați putea lua de la arendași cel puțin 25 de ruble anual pe o deseatină. Și dacă dați
anunțul acum, până la toamnă, pun pariu, că nu va rămâne nici o bucățică de pământ nearendată.
Cred că pot să vă felicit! Sunteți salvați! Poziția e excelentă, râul e adânc... Doar că sunt
necesare puțină ordine și puțină curățenie... Dărâmate toate hardughiile și chiar casa asta care
nu mai face două parale... Și, neapărat, să tăiați vișinii bătrâni din livadă.
39. Liubov Andreevna: Ce? Să tăiem vișinii? Scuză-mă, dragul meu, dar dumneata nu înțelegi
nimic. Dacă mai există ceva interesant în tot ținutul și care nu suportă comparație cu nimic,
apoi aceea este chiar livada noastră de vișini.
40. Lopahin: Livada dumneavoastră e unică. Livada dumneavoastră e unică doar pentru întinderea
ei. Pomii rodesc la doi ani o dată și nici atunci nu știți ce să faceți cu vișinele, că nu le cumpără
nimeni.
41. Varia: Chiar și în „Dicționarul enciclopedic” e consemnată livada noastră.
42. Lopahin: Dacă n-o să găsim nimic și nu vă vine nici o altă idee, atunci pe 22 august, livada și
pământul se vor vinde la licitație! Vă rog să vă hotărâți, fiindcă vă jur că altă soluție nu există!
Până acum, la moșie, stăteau numai proprietarii și țăranii. Acum au apărut și vilegiaturiștii.
Toate orașele, chiar și cele mai mici sunt înconjurate de vile. Peste 20 de ani vor fi sute, mii. E
timpul să plec. Ne revedem peste trei săptămâni. Vă las cu bine. La revedere. Nici nu-mi vine
să plec. În caz că vă hotărâți ceva cu parcelarea, anunțați-mă. Aș putea să vă procur un împrumut
de cincizeci de mii de ruble. Gândiți-vă serios.
43. Varia: Da’ du-te o dată!
44. Lopahin: Uite că mă duc!
45. Liubov Andreevna: De ce îl alungi, Varia? Eu, una, m-aș bucura. E un om foarte cumsecade.
Cafeaua am băut-o, putem să ne ducem la culcare.

Scena IV

46. Trofimov: Liubov Andreevna! Am venit doar să vă urez bun venit și plec. Mi-am zis că aștept
până dimineață, dar n-am avut răbdare. Sunt Petea Trofimov, fostul învățător al lui Grișa. Oare
m-am schimbat atât de mult?
47. Varia: Ți-am spus, Petea, să aștepți până dimineață!
48. Libov Andreevna: Grișa! Băiețelul meu... Grișa, copilașul meu!
49. Varia: Ce să facem, mamă? A fost voia Domnului!
50. Liubov Andreevna: Copilașul meu a murit... s-a înecat... De ce oare, de ce, dragă prietene? Ce
e cu tine, Petea? Te-ai schimbat... De ce-ai îmbătrânit? Când am plecat, erai încă un copil, un
student frumușel, iar acum, uite, ai început să chelești, porți ochelari... Ești tot student?
51. Liubov Andreevna: Și-acum, hai, cu toții' la culcare!

Scena V – EU vreau să fiu ca...

Scena VI

52. Epihodov: La drept vorbind, în ce mă privește, destinul mă persecută - sunt, în mâna lui, ca o
coajă de nucă în plină furtună. Accept că exagerez sau chiar ca mă înșel, dar atunci de ce, de
exemplu, azi dimineață când m-am trezit, am găsit la mine pe piept un păianjen imens? Uite-
atâta. Apoi, când duc cana cu cvas la gură, ce văd? Un gândac scârbos pe fundul ceștii. Avdotia
Feodorovna, îmi permiți să-ți adresez câteva cuvinte?
53. Duniașa: Spune!
54. Epihodov: Între patru ochi, dacă se poate!
55. Duniașa: Bine. întâi însă adu-mi pelerina. E cam răcoare...
56. Epihodov: Bine. Mă duc.
57. Lopahin: E timpul ca, în sfârșit, să vă hotărâți! Nu mai pierdeți vremea! E simplu: vreți sau nu
să parcelați terenul și să-l arendați? Da sau nu. Scurt. Doar un cuvânt. Vă implor să-mi
răspundeți!
58. Libov Andreevna: Nu mai departe de ieri aveam încă foarte mulți bani; azi însă nu mai am
aproape nimic! Săraca Varia, ea face economii la sânge, le dă oamenilor să mănânce supă de
lapte, iar bătrânilor de la bucătărie numai mazăre, iar eu risipesc banii în neștire. Cine m-a pus
să mă duc să iau prânzul în oraș? Restaurantul e prost și muzica la fel... Fețele de masă miros
groaznic a săpun.
59. Lopahin: Se vorbește că Deriganov o să vă cumpere, la licitație, moșia.
60. Liubov Andreevna: De unde știi?
61. Lopahin: Așa vorbește orașul.
62. Liubov Andreevna: Mătușa din Iaroslavl ne-a promis bani, dar când și câți, nu știm.
63. Lopahin: Cam câți, totuși? O sută? Două sute?
64. Liubov Andreevna: Da’ de unde! Dacă ne-ar trimite 10-15 mii, am fi foarte mulțumiți.
65. Lopahin: Vă rog să mă iertați, dar de când sunt n-am mai întâlnit oameni atât de nepăsători și
lipsiți total de spirit practic ca dumneavoastră. Vi se spune clar c-o să vi se vândă moșia, dar
dumneavoastră nu vreți să pricepeți!
66. Liubov Andreevna: Bine, dar ce să facem? Dă-ne dumneata o idee!
67. Lopahin: Păi zilnic vin și vă spun același lucru. Și livada de vișini și pământul ar trebui
parcelate, și arendate pentru vile. Și încă repede de tot. Nu pricepeți? Spuneți da, luați o grămadă
de. bani și v-ați salvat!
68. Liubov Andreevna: Vile? Vilegiaturiști? Scuză-mă, dar asta e foarte banal...
69. Lopahin: Eu ori mă pun pe plâns și urlat, ori leșin! Nu mai pot! Dumneavoastră mă scoateți
din minți!
70. Liubov Andreevna: Nu pleca, te rog. Mai rămâi, poate găsim totuși ceva!
71. Lopahin: Ce să mai găsiți?
72. Liubov Andreevna: Te rog să nu pleci! Când ești aici, parcă totul e mai optimist. Eu tot aștept
să se întâmple ceva rău. Am așa o spaimă, de parcă o să se dărâme casa pe noi!
73. Liubov Andreevna: Ar trebui să te căsătorești, dragul meu!
74. Lopahin: Da, aveți dreptate!
75. Liubov Andreevna: Ai putea s-o iei pe Varia. E o fată foarte bună!
76. Lopahin: Da.
77. Liubov Andreevna: E modestă, n-o sperie munca și, ce e mai important: te iubește. Știu că și
dumitale îți place mult...

Scena VII

78. Lopahin: Desigur. N-aș zice ba. E o fată tare bună.


79. Liubov Andreevna: Ce-ai mai îmbătrânit, Firs!
80. Firs: Ce-ați spus?
81. Lopahin: Spune c-ai îmbătrânit!
82. Firs: Păi, trăiesc cam de multișor... Eram de însu- rătoare când încă nici tatăl dumitale nu se
născuse... Când a venit dezrobirea, eram de-acum prim-valet. Eu n-am ales libertatea, am rămas
aici. Îmi amintesc ce bucuroși erau ceilalți, dar de ce, n-aveau habar...
83. Ania: Mamă!
84. Liubov Andreevna: Haideți, dragelor. O, de-ați ști cât vă iubesc! Hai, așezați-vă lângă mine!
85. Lopahin: Eternul student cu domnișoarele... În curând o să împlinească cincizeci de ani, dar el
e tot student... De ce te superi, sucitule? Dă-mi voie să te întreb: ce părere ai despre mine? Ei
bine, dacă vrei să știi, eu unul mă scol dimineața înainte de ora 5, muncesc până seara târziu.
Prin mâna mea trec banii mei și ai altora, lucrez cu ei și observ cum sunt oamenii din jurul meu.
Numai când începi să intri în relație cu ei, îți dai seama cât de puțini oameni cinstiți și
cumsecade sunt printre noi. Uneori, când nu pot dormi, mă gândesc: „Tu, Doamne, ne-ai dăruit
păduri imense, câmpii întinse, de ce nu suntem și noi oare pe măsura lor? Trăind aici ar fi trebuit
sa fim uriași...”
86. Liubov Andreevna: Știți ce, prieteni! Haideți să plecăm! E târziu! Varia, cred că am pus la
cale căsătoria ta! Felicitări!
87. Varia: Mamă, te rog să nu glumești cu lucrurile astea!
88. Lopahin: Du-te la mănăstire, Ohmelia! O, nimfă Ohmelia, să mă pomenești în rugăciunile tale!
89. Firs: Și înainte de nenorocire tot așa a fost: a cântat o cucuvea, iar samovarul șuiera
neîntrerupt...
90. Lopahin: Înainte de care nenorocire?
91. Firs: Înainte de dezrobire.
92. Lopahin: Eu vă reamintesc că la 22 august o să se vândă livada de vișini. Vă rog să vă gândiți
bine la asta!
93. Ania: Variei îi e frică să nu ne îndrăgostim noi doi. De asta se ține tot timpul după noi. Ea nu
poate înțelege că noi suntem mult peste dragoste, că țintim să ne ridicăm peste lucrurile mărunte,
meschine și trecătoare, peste tot ce ne împiedică să fim liberi și fericiți. Acesta e sensul adevărat
și copul vieții noastre. Deci, înainte! N-o să ne oprească nimic în drumul nostru spre steaua ce
a fost aprinsă și strălucește în zare.
Scena VIII – Eu aș putea să fac ... pentru a fi fericit
Scena IX

94. Liubov Andreevna: Mereu am risipit banii nebunește și m-am și căsătorit cu un om care era
mereu plin de datorii. Se-mbăta îngrozitor. Șampania l-a ucis. Din nefericire m-am îndrăgostit
de altul, dar chiar atunci, m-a izbit ca o măciucă în creștet prima pedeapsă: mi s-a înecat
băiețelul în râu. Am plecat în străinătate, să nu mai văd râul ăsta și să nu mă mai întorc niciodată.
Am fugit din disperare, dar el m-a urmărit fără pic de milă. N-am avut scăpare. Am cumpărat o
vilă lângă Menton. S-a îmbolnăvit. Trei ani l-am îngrijit zi și noapte. Eram sleită, fără strop de
putere. Anul trecut am vândut vila, am plătit datoriile, m-am dus la Paris, iar el a luat toți banii
care ne-au rămas, m-a părăsit și a plecat cu alta. Am încercat să mă otrăvesc. E stupid ce spun
și jenant. Și dintr-odată mi s-a făcut dor de Rusia mea dragă, de fiica mea. Doamne, îndură-te
și iartă-mi păcatele! M-ai pedepsit destul! Barbarul acela iar e bolnav, iar îi merge rău. Mă
imploră să-l iert și să mă întorc la el. Cred c-ar trebui să mă duc la Paris, să fiu alături de el. Mă
privești cu asprime, Petea, dar ce să fac? Ce pot să fac? E bolnav, singur' și nefericit. Cine-o să-
l îngrijească? Cine-o să-l împiedice să facă alte prostii? Cine-o să-i- dea medicamentele la timp?
Și-apoi, n-are rost să mă mai ascund și să neg, când e limpede că-1 iubesc. ÎI iubesc. ÎI iubesc.
E ca un pietroi care-mi stă legat de gât și mă trage la fund, dar, vezi, eu iubesc pietroiul ăsta și
nu pot trăi fără el.

Scena X

95. Trofimov: Madame Lopahina! Madame Lopahina!


96. Varia: Sărman boier năpârlit!
97. Trofimov: Și ce dacă? Sunt mândru de poreclă!
98. Liubov Andreevna: Oare unde stă așa de mult Leonid? Ce-o fi făcând atâta la oraș?
99. Trofimov: Poate nu s-o fi ținut licitația...
100. Liubov Andreevna: Mai bine nu-i chemam pe muzicanți și nici nu dădeam petrecerea...
101. Varia: Nu vrea nimeni să cumpere livada?
102. Liubov Andreevna: Leonid n-a venit încă. Nu pricep , ce face atâta în oraș. Cred că acolo s-a
hotărât deja: ori nu s-a vândut moșia, ori nu s-a ținut licitația. De ce ne ține atâta vreme cu
sufletul la gură?
103. Varia: Sunt sigură a cumpărat-o administratorul mătușii.
104. Trofimov: Da, da!
105. Varia: Mătușica i-a frimis o procură să cumpere moșia pe numele ei, preluând datoria. Cred c-
a făcut-o de dragul Aniei... Sunt convinsă că Dumnezeu l-a ajutat pe administrator s-o cumpere.
106. Liubov Andreevna: Mătușica din Iaroslavl a trimis cincisprezece mii de ruble ca să cumpărăm
noi moșia pe numele ei, căci în noi, probabil, n-avea încredere. Dar banii ăștia nu acoperă nici
dobânzile. Azi mi se hotărăște soarta.
107. Trofimov: Madame Lopahina!!!
108. Varia: Eternul student! Te-au exmatriculat de două ori din universitate!
109. Liubov Andreevna: N-o mai tachina, Petea! Nu vezi că și așa e destul de supărată? De ce te
superi, Varia? Ce dacă te tachinează cu Lopahin? Vrei să te măriți cu el? Mărită-te! E un om
bun și interesant. Nu vrei? Nu te mărita, nimeni nu te obligă!
110. Varia: Trebuie să-ți spun deschis, mamă: chiar mă gândesc serios la asta. E un om bun și-mi
place.
111. Liubov Andreevna: Atunci ia-l! Ce mai aștepți?
112. Varia: Dar bine, mamă, să-l cer eu de bărbat? De doi ani toți mi-l vâră pe gât, dar el tace mâlc
sau face glume. Nu-1 înțeleg. Acum îi stă capul la avere, are treburile lui și nu se gândește la
mine. Dacă aș avea bani, măcar 100 de ruble, aș lăsa totul și-aș pleca departe. M-aș duce la
mănăstire.
113. Trofimov: Ce fericire divină!
114. Varia: Un student nu s-ar cuveni să spună prostii! Cum te-ai mai urâțit, Petea! Și ce-ai mai
îmbătrânit!

Scena XI

115. Liubov Andreevna: Oare de ce nu vine Leonid? Tot ce aș vrea să știu e dacă s-a vândut sau
nu. Mi-e foarte greu să-mi imaginez că ni s-ar putea întâmpla o astfel de nenorocire. Chiar nu
mai știu ce să cred. Simt că mă pierd cu firea. Sunt gata să urlu, să fac cine știe ce prostie...
116. Trofimov: Dacă s-a vândut azi moșia sau nu s-a vândut nu e același lucru? Soarta ei e hotărâtă
de mult, nu e chip să se mai schimbe ceva. Calmați-vă, dragă doamnă! N-are rost să vă mai
amăgiți! Priviți măcar o dată adevărul în față!
117. Liubov Andreevna: Adevărul? Care adevăr? Știi dumneata unde e și unde nu e adevăr? Eu
una parc-am orbit. Nu mai văd nimic. Dumneata dai rezoluții curajoase tuturor problemelor
cruciale, dar ia spune-mi, dragul meu: nu cumva pentru că ești tânăr și de fapt n-ai avut când să
suferi din cauza unor asemenea probleme? Și oare nu privești viitorul cu- atâta optimism, numai
pentru că nu vezi nimic ce-ar putea să te sperie, căci viața e încă ascunsă ochilor dumitale tineri?
Ești mai curajos, mai cinstit, mai profund decât noi! Dar meditează ceva mai adânc și fii mai
mărinimos! Fie-ți milă de mine! . M-am născut aici, aici au trăit tatăl meu și mama mea, aici au
trăit și bunicii mei. Ador conacul ăsta. Nici nu-mi pot imagina c-aș putea trăi fără livada de
vișini. Ei bine, dacă e neapărată nevoie să fie vândută, vindeți-mă și pe mine împreună cu ea...
Și fiul meu s-a înecat tot aici... Eu țin foarte mult la dumneata, ca la o rudă. Aș fi fericită să ți-
o dau pe Ania, ți-o jur! Dar înainte, dragul meu, înainte trebuie să-ți termini studiile. Nu faci
nimic. Te lași în voia sorții care te azvârle dintr-o parte în alta.
118. Firs: Nu mă simt bine. Pe vremuri, la balurile noastre dansau generali, baroni, amirali, iar acum
îi invităm pe funcționarul de la poștă și pe șeful gării. Și nici ei nu se prea înghesuie. Simt că
mă duc. Stăpânul meu, bunicul lor, Dumnezeu să-l odihnească, ne dădea tuturor, când eram
bolnavi, să înghițim ceară roșie. De douăzeci de ani, ba chiar și de mai mulți, eu unul înghit
ceară roșie în fiecare zi. Poate de asta trăiesc.
119. Ania: Acum câteva clipe, un om spunea, la bucătărie, că livada noastră de vișini s-a vândut azi
la licitație.
120. Liubov Andreevna: Și cine a cumpărat-o?
121. Ania: N-a spus cine.
122. Liubov Andreevna: Unde-o să te duci, Firs, dacă s-a vândut livada?
123. Firs: Unde-o să-mi porunciți!
124. Liubov Andreevna: Ce ai? Nu te simți bine? Du-te și culcă-te!
125. Firs: Da. Să mă culc? Atunci cine mai servește aici? Cine se mai gândește la toate? Că eu sunt
singur pentru toată casa.

Scena XII

126. Epihodov: Dumneata, Avdotia Feodorovna, nu-mi dai nici o ateniție! Parc-aș fi o insectă. Așa
e viața.
127. Duniașa: Ce dorești?
128. Epihodov: E limpede că ai dreptate. Dar, privind din punctul meu de vedere, atunci dumneata,
dă-mi voie să mă exprim astfel și scuză-mi sinceritatea - dumneata m-ai adus în starea asta de
spirit... Eu îmi cunosc destinul. Mie mi se întâmplă zilnic câte o nenorocire, dar m-am obișnuit
într-atâta, încât îmi privesc viața cu zâmbetul pe buze. Mi-ai promis și, cu toate că...
129. Duniașa: O să vorbim mai târziu despre asta. Acum, lasă-mă, te rog, în pace. Mă las și eu furată
de visurile mele.
130. Epihodov: Da, zilnic câte o nenorocire, dar dați-mi voie să mă exprim astfel: eu la toate
zâmbesc, ba și râd...
131. Varia: Încă n-ai plecat, Semion? Asta e chiar lipsă de respect! Du-te și tu, Duniașa! Tu te plimbi
prin salon de parcă și tu ai fi musafir în casa asta!
132. Epihodov: Permite-mi să mă exprim în felul acesta! Cu ce drept mă tragi la răspundere?
133. Varia: Nu te trag la răspundere! Iți spun doar. Te fâțâi de colo până colo și nu faci nimic. Plătim
un contabil și nu știu de ce!
134. Epihodov: Dacă lucrez sau mă plimb, dacă mănânc sau joc biliard, asta o pot judeca doar cei
care se pricep și care sunt șefii mei.
135. Varia: Cum îndrăznești să-mi răspunzi astfel? Cum îți permiți? (izbucnește) Vrei să spui că eu
nu înțeleg nimic? Ieși! Ieși și să nu te mai văd!
136. Epihodov: Va rog să vă exprimați mai delicat.
137. Varia: Ieși! Ieși afară imediat! 99 de nenorociri! Sa nu mai pui piciorul pe-aici! Și să nu te mai
văd în ochii!

Scena XIII

138. Lopahin: Mulțumesc frumos!


139. Epihodov: Iartă-mă, te rog!
140. Lopahin: Nu-i nimic. Iți mulțumeam doar pentru amabila dumitale primire.
141. Epihodov: N-ai de ce.
142. Varia: Te-a lovit?
143. Lopahin: Nu-i nimic.
144. Liubov Andreevna: De ce-ai stat atâta? Ei? S-a ținut licitația? Vorbește!
145. Lopahin: Licitația s-a terminat la ora 4, însă am pierdut trenul. A trebuit să venim cu cel de
nouă și jumătate.
146. Liubov Andreevna: S-a vândut livada de vișini?
147. Lopahin: S-a vândut.
148. Liubov Andreevna: Cine a cumpărat-o?
149. Lopahin: Eu ți-am cumpărat-o! Uite, mi se blochează mintea. Nici nu pot vorbi. Când am ajuns
noi la licitație, Deriganov era deja acolo. Trimisul mătușii dumneavoastră n-avea la el decât
15.000 de ruble, iar Deriganov a pornit licitația de la 30.000 peste datorie. Când am văzut cum
stă treaba, m-am luat cu el de gât și am dat 40.000. El - 45. Eu - 50... El urca din 5 în 5 — eu
din 10 în 10. Și așa am mers până la sfârșit. Eu am dat 90 de mii peste datorie și mi-a rămas
mie. Acum, livada de vișini e a mea. Spuneți-mi, oare sunt beat, sunt în toate mințile, nu visez?
Dacă tata și bunicul s-ar scula din mormintele lor să vadă cum Ermolai al lor, cel bătut, cel care
abia știa să citească, cel care umbla desculț iarna, el, el a cumpărat cea mai frumoasă moșie din
lume! Eu am cumpărat, iată, moșia unde bunicul și tata au fost robi și unde li se interzicea să
intre chiar și până în bucătărie. O să vă invit pe toți aici, să vedeți cum Ermolai Lopahin izbește
cu toporul în livada de vișini și cum cad pomii la pământ. Vom construi aici vile, iar nepoții și
strănepoții noștri vor începe aici o viață nouă. De ce, de ce nu m-ați ascultat? O, biata mea
Liubov Andreevna, draga mea! Acum nu se mai poate face nimic.
150. Ania: Mamă! Plângi, mamă? Buna, draga, scumpa mea mamă, frumoasa mea mamă, te iubesc...
fii binecuvântată! Livada de vișini a fost vândută, ea nu mai există. E adevărat, dar te implor să
nu mai plângi, mamă! Mai ai încă în față toată viața, ți-a rămas încă sufletul tău frumos și pur...
Hai să plecăm de-aici, să plecăm scumpa mea, vino! Vom sădi împreună o livadă nouă, mai
frumoasă decât asta, o să vezi și o să înțelegi! Da, o să vezi: peste sufletul tău se va lăsa, ca o
boare, o bucurie calmă, adâncă, aidoma soarelui în amurg. Și-o să zâmbești, iubita mea mamă!
Haide să mergem, draga mea! Să mergem!
Scena XIV

Scena XV

151. Lopahin. Deși sunt în octombrie, afară e soare și liniște, ca vara. Vreme perfectă pentru
construcții. Vă rog să nu uitați că nu mai aveți decât 47 de minute până la plecarea trenului.
Asta înseamnă că peste douăzeci de minute trebuie să plecați la gară, așa că trebuie să vă grăbiți!
152. Trofimov: Cred că a sosit clipa plecării. Trăsura e la scară.
153. Lopahin: Eu plec la Harkov. Mergem cu același tren. Toata iarna stau acolo. Am cam pierdut
vremea aici, cu voi. Am obosit de-atâta lenevie. Eu nu pot trăi fără muncă. Uite, aici nu mai
știu ce să fac cu mâinile - stau atârnate pe lângă corp, de parcă n-ar fi ale mele. Tinere student,
prin urmare, pleci la Moscova? Pun pariu că profesorii n-au predat încă nici un curs, ci te-au
așteptat pe tine'. De câți ani ești la Universitate?
154. Varia: L-au trimis pe Firs la spital?
155. Ania: Probabil. Le-am spus de dimineață.
156. Varia: Petea, te rog fii bun și află daca l-au dus pe Firs la spital.
157. Epihodov: După părerea mea definitivă, ultramoșneagul Firs nu mai are nici o șansă. Va lua
drumul strămoșilor. Eu unul îl invidiez. Pe bune. Ei da, poftim! Bănuiam eu!
158. Varia: L-au dus pe Firs ia spital?
159. Ania: L-au dus.
160. Varia: Și de ce n-au luat scrisoarea către doctor?
161. Ania: Să meargă cineva după ei, să le dea scrisoarea.
162. Liubov Andreevna: Peste zece minute trebuie, să pornim. La revedere, casă dragă, casa
bunicilor noștri! O să treacă iarna! Va veni primăvara și tu o să dispari! Te vor dărâma! O, câte
n-au văzut pereții ăștia!
163. Ania: Începem o viață nouă, mamă.
164. Liubov Andreevna: Fetița mea! O să ne revedem curând! Plec la Paris... O să mă descurc cu
banii trimiși de mătușa din Iaroslavl ca să ne ras cumpărăm moșia. Trăiască mătușica! Doar că
banii ăștia n-or să țină cât lumea!
165. Ania: Dar o să te întorci curând, nu, mamă? Eu o să învăț, o să dau examenele la liceu, apoi o
să lucrez și o să te ajut. Vom citi împreună, cărți, multe cărți, mamă. (îi săruta mâinile) În serile
lungi de toamnă vom citi... sigur ni se va deschide în fața ochilor o lume nouă, minunată.
166. Liubov Andreevna: Ei bine, acum putem pleca! Plec îngrijorată din două motive: boala lui
Firs... Mai avem cinci minute.
167. Ania: Pe Firs l-au dus la spital, mamă!
168. Liubov Andreevna: A doua mea grijă e Varia. Ea e obișnuită să se trezească de dimineață și
să lucreze. Acum, că n-are de lucru, e ca peștele pe uscat. A slăbit, e palidă și plânge întruna,
biata de ea. Iți amintești, Ermolai Alexeici, cum visam eu să vă văd soț și soție și-mi părea că
lucrurile merg bine între voi... Ea te iubește și cred că și dumitale îți place. Nu înțeleg atunci de
ce fugiți unul de celălalt? Chiar nu înțeleg.
169. Lopahin: Sincer să fiu, nici eu nu știu. Ce ciudat! Dacă nu e prea târziu sunt gata chiar acum.
Să terminăm odată, dar eu simt că fără dumneata n-o s-o cer.
170. Liubov Andreevna: Excelent. Avem nevoie doar de o clipă. O chem chiar acum. Varia, lasă
tot și vino aici! Vino repede!
171. Lopahin: Da. Unde te-ai hotărât să te duci, Varvara Mihailovna?
172. Varia: Eu? La Rogulini. M-au angajat să le conduc gospodăria.
173. Lopahin: La Iașneovo? Asta e cam la 70 de verste de-aici... Deci, îți iei adio de la casa asta...
174. Varia: Da’ ce să mai caut aici? Doar n-o s-o iau de la zero!
175. Lopahin: Și eu plec chiar acum, cu trenul ăsta, la Harkov. Am o grămadă de treburi de rezolvat.
176. Liubov Andreevna: Ei? Trebuie să plecăm!
177. Varia: Da, a sosit momentul, măicuță! Poate ajung și eu chiar azi la Rogulini - sper să nu pierd
trenul.
178. Liubov Andreevna: Ania, ia-ți paltonul! După ce plecăm toți, nu mai rămâne nici un suflet
aici. Acum pornim la drum!
179. Ania: La drum!
180. Trofimov: Haideți, doamnelor și domnilor, e timpul să pornim!
181. Lopahin: Vă rog să mergeți la trăsuri! E timpul! Îndată vine trenul!
182. Varia: Adio, casă! Adio, viață trecută!

Scena XVI

183. Firs: E încuiată. Au plecat. M-au uitat. Nu-i nimic. Mai stau puțin aici. Sunt sigur că Liubov
Andreevna iar a plecat fără blană, numai în palton. Dacă n-am stat eu cu ochii pe ea... Așa-i
tineretul ăsta! Așa. Mi-a trecut viața de parcă nici n-am trăit... Nu mai am nici un strop de
putere. Nici un strop...