Top 5 amenințări la securitatea națională

”În mod tradiţional, ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile la adresa apărării şi

securităţii sunt evaluate prin prisma unor concepte militare, însă mediul actual de securitate
necesită o abordare extinsă, în care să se regăsească, pe lângă elementele de natură securitară,
şi cele de natură economică, socială, politică, tehnologică şi de mediu”, se menţionează în
Strategia Naţională de Apărare a Ţării, la capitolul "Ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi".

Înmulțirea noilor riscuri şi ameninţări intensifică aspectele de incertitidine și

insecuritate ale mediului global, astfel că, în viziunea următorilor 10-15 ani, ordinea mondială
va arăta diferit, tinand cont de faptul ca noua dinamică a relaţiilor internaţionale avantajează
încercările comunităţii euroatlantice care țintește construcţia unui nou echilibru internaţional,
capabilă să asigure extinderea şi consolidarea libertăţii şi democraţiei.

Globalizarea este fenomenul principal care influenţează mediul de securitate

contemporan, atât în ceea ce priveşte nașterea noilor riscuri şi ameninţări, cât şi al apariţiei
variatelor oportunităţi. În acest mediu, nici o națiune nu se poate retrage sau rămâne neutră,
nici un stat nu este ferit şi nici unul nu trebuie să rămână pe dinafara proceselor globale.
Securitatea internaţională accede tot mai mult să-şi demonstreze caracterul indivizibil, iar
comunitatea internaţională este tot mai conştientă de responsabilitățile ce îi revin .

1. ”Corupţia vulnerabilizează statul, generează prejudicii economiei şi afectează

potenţialul de dezvoltare a ţării, buna guvernanţă, decizia în folosul cetăţenilor şi
comunităţilor, precum şi încrederea în actul de justiţie şi în instituţiile statului. În plan
extern, persistenţa corupţiei are impact negativ asupra credibilităţii şi imaginii ţării
noastre”, se precizează în document. Absenţa unei planificări bugetare multianuale
reale care să determine asumarea şi respectarea unor programe de investiţii are efecte
negative inclusiv în ceea ce priveşte creşterea capabilităţilor forţelor armate şi
respectarea angajamentelor privind cheltuielile militare. Capabilitatea administraţiei
centrale şi locale de a implementa politicile publice naţionale şi europene constituie o
altă vulnerabilitate, mai arată documentul citat. lementele principale ale Strategiei de
combatere a coruptiei sunt urmatoarele: ¥ Cresterea transparentei actului de guvernare,
aplicarea stricta a standardelor de integritate morala a personalului care lucreaza in
administratia publica si sporirea eficientei masurilor de combatere a coruptiei prin
mijloace administrative ¥ Revitalizarea sistemului de lupta impotriva coruptiei pe
principiul intransigentei si eficientei prin: prevenirea ingerintelor politice sau
administrative in activitatea organelor de justitie si cresterea integritatii si a rezistentei
la coruptie a sistemului judiciar; intarirea capacitatii institutionale de lupta impotriva
coruptiei; imbunatatirea coordonarii intre structurile de control si organele de ancheta
penala; cresterea vitezei de desfasurare a proceselor penale ¥ Promovarea unor masuri
active pentru prevenirea coruptiei in mediul de afaceri prin: eliminarea tratamentului
preferential, asigurarea mediului concurential si cresterea transparentei in domeniul
contractelor si achizitiilor publice; asigurarea egalitatii de tratament in domeniul fiscal,
concomitent cu urmarirea sistematica a indeplinirii stricte a obligatiilor fiscale de catre
toti contribuabilii; intronarea spiritului de legalitate si raspundere in activitatea vamala
¥ Eficientizarea masurilor privind informarea publica oportuna si educatia civica ¥
 Cresterea gradului de coordonare interna a activitatilor referitoare la combaterea
coruptiei si amplificarea cooperarii internationale in acest domeniu ¥ Monitorizarea
activa a implementarii strategiilor si planurilor de actiune vizand instrumentele de
lupta impotriva coruptiei, promovate de UE, CE si ONU.
2. Terorismul este o ameninţare persistentă, cu forme de manifestare dificil de anticipat
şi contracarat, inclusiv din perspectiva identificării şi destructurării fluxurilor de
recrutare şi finanţare a acestor activităţi. Contingentele naţionale care participă la
misiuni externe sunt expuse riscurilor şi ameninţărilor generate de acţiunile forţelor,
organizaţiilor şi grupărilor teroriste. Propaganda fundamentalistă în creştere, în special
în mediul virtual, favorizează apariţia de noi cazuri de radicalizare ori de implicare în
acţiuni extremist-teroriste. Proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor
purtători, precum şi traficul de produse cu dublă utilizare, pot afecta securitatea
naţională, în condiţiile unei destabilizări la nivel regional. Acţiunile informative ostile,
care au în vedere dezvoltarea unor puncte de sprijin pe teritoriul naţional, în special în
scop de influenţă, pot obstrucţiona proiectele strategice ale României şi deciziile în
stat”, mai prevede Strategia Naţională de Apărare. Există posibilitatea ca
infracţionalitatea transfrontalieră privită la scară largă să poată ajunge un instrument
politic şi să joace un rol fundamental în dominaţia şi controlul unor sectoare
importante. Lupta cu o astfel de amenințare poate fi începută cu determinarea minţilor
înfierbântate să renunţe la planurile lor de acţiune şi, utilizând toata gama de metode
aflată în portofoliul comunităţii internaţionale, readucerea la respectul faţă de ordinea
mondială.Totalizând aceste elemente distincte – terorismul asociat cu violenţa
maximă, posibilitatea de procurare a armelor de distrugere în masă, criminalitatea
organizată, slăbirea sistemului de stat şi forţele armate private – constientizăm riscul
de a ne confrunta realmente cu o ameninţare radicală.

3. Securitatea cibernetica. Trăim într-o lume care este din ce în ce mai interdependentă
și aceasta se datorează, în mare parte, evoluției tehnologiei informațiilor și
comunicațiilor. Există numeroase beneficii pentru această interdependență, însă există
și dezavantaje, având în vedere faptul că instituțiile și întreprinderile publice s-au
bazat aproape în întregime pe sistemele informatice pentru a-și îndeplini funcții
importante. Prin urmare, guvernele din întreaga lume trebuie să pregătească pentru un
nou set de provocări, legate în mod specific de spațiul cibernetic, deoarece viața de zi
cu zi a oricărui cetățean, economiile naționale, precum și securitatea națională a
oricărui stat depind acum de un spațiu cibernetic sigur și stabil . Aceste provocări sunt
încorporate în conceptul de securitate cibernetică , care se referă la amenințările,
vulnerabilitățile și cerințele pentru guverne și structurile superstatului de a dezvolta o
strategie globală de securitate pentru rețeaua lor digitală. Aceasta implică crearea și
finanțarea instituțiilor care să se ocupe în mod specific de această problemă,
elaborând planuri de prevenire a atacurilor cibernetice, capacitatea de a lua măsuri
rapide în eventualitatea apariției unui astfel de atac, abilitatea de a descoperi atacatorii
și a le aduce în fața justiției și ultima dată dar nu în ultimul rând pentru capacitatea de
a reconstrui sau repara cât mai repede posibil componentele deteriorate ale rețelei
digitale. Securitatea informatică reprezintă o provocare care trebuie abordată prin
cooperarea dintre diverși actori naționali, cum ar fi instituțiile, companiile private și
organizațiile nonprofit, precum și la nivel internațional, între statele naționale,
organizațiile regionale și organizațiile globale, deoarece aceasta a devenit o la nivel
mondial. România a recunoscut, de asemenea, că securitatea cibernetică reprezintă o
 problemă importantă pentru securitatea națională din 2010, când a fost pentru prima
dată inclusă în Strategia Națională de Apărare.
4. Migrația. Migraţia este, de asemenea, un element cheie al securităţii sociale şi
societale. Poate fi definit ca un fenomen colectiv de transfer temporar sau definitiv al
unei largi mase de populaţie care interacţionează cu capacităţile de absorbţie şi
adaptare ale societăţii. În ţările de tranziţie, migraţia încurajează traficul de persoane.
România este ţară de origine şi de tranzit pentru diferite rute ale migraţiei, care poate
determina şi riscuri militare: iredentismul, terorismul etc. Traficul de fiinţe umane este
o importantă sursă de insecuritate (Stan Petrescu, "Apărarea şi securitatea europeană",
Ed. Militară, 2006). Spaţiul de interes strategic în care se află România este sursă,
zonă de tranzit şi destinaţie a unor activităţi criminale grave: trafic ilegal de armament,
narcotice, migraţie ilegală, trafic de fiinţe umane (Stan Petrescu, op.cit.). Cele mai
importante ţări de origine pentru traficul de fiinţe umane, conform OIM, sînt:
Moldova, România, Ukraina, Rusia şi Bulgaria (gen. Stan Petrescu, gen. Olimpiodor
Antonescu, "Crima organizată între factor de risc şi ameninţare", Ed. Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, 2008). Cei doi autori încadrează aceste acţiuni criminale
în categoria efectelor tranziţiei, care au generat schimbări politice, sociale şi culturale,
care, la rîndul lor, au determinat o creştere a sărăciei şi a ratei şomajului, o distribuţie
inegală de putere pe piaţa muncii relevată prin ratele ridicate ale şomajului, munca la
negru, remunerarea proastă a muncii. Un fenomen exploziv în România îl reprezintă
prostituţia de masă, din cauza sărăciei şi a mizeriei materiale (op.cit. pag.118).
Cetățenii români ce pot fi atrași în astfel de activități ilegale provin cu precădere din
zonele de frontieră, supuse unor presiuni migraționiste, aceștia fiind buni cunoscători
ai nivelului de permeabilitate a granițelor. În egală măsură, aceștia transferă clandestin
migranţi, sub acoperirea derulării unor activități de transport internațional de persoane
sau marfă către state din vestul Europei.Lipsa unei strategii unitare la nivelul Uniunii
Europene care să asigure integrarea refugiaților în plan economic, cultural, social ori
educaţional, precum și interesele uneori divergente ale statelor afectate de criza
migranților asigură un cadru propice pentru perpetuarea activităților infracționale
subsumate migraţiei ilegale, efectele negative, pe termen lung, fiind resimțite la
nivelul societății civile.
Provocările sociale, umanitare şi de ordine publică reclamă implementarea unei
politici active şi transparente de informare şi consultare a societăţii civile cu privire la
politicile şi deciziile adoptate în contextul migraţiei. Actuala criză a refugiaţilor din
Europa reprezintă un test pentru statele întregului continent, care le pune la încercare
solidaritatea, valorile şi le obligă să acţioneze ca un actor global în plan internaţional,
în pofida numeroaselor probleme interne nesoluţionate.
5. Securitatea alimentară. Cauzele şi influenţele care ameninţă securitatea alimentară
sunt: încălzirea globală, deşertificarea şi degradarea terenurilor; lipsa utilizării
propriului potenţial agricol în detrimentul importurilor excesive;unei strategii
naţionale pentru securitatea alimentară; criza economică globală; lipsa de
independenţă a securităţii alimentare; diferitele niveluri de dezvoltare între regiuni şi
ţări; volatilitatea preţurilor; lipsa de acţiuni imediate lipsa de politici coerente; lipsa de
control şi trasabilitatea pe lanţul alimentar; lipsa controlului şi a acţiunilor practice la
nivel global; siguranţa alimentară este strâns legată de creşterea economică şi
progresul social, precum şi cu stabilitate politică şi pace.În opinia multor specialişti în
domeniu, securitatea alimentară a unei ţări reprezintă cea mai importantă dimensiune a
securităţii naţionale.Un stat are securitate naţională numai atunci când are securitate
alimentară şi doar atunci când deţine suficiente disponibilităţi de produse agricole şi
alimentare în măsură să acopere necesităţile de hrană pentru toţi locuitorii cuprinşi în
graniţele sale şi să asigure, în acelaşi timp, stocurile necesare de furaje pentru animale,
dar şi apă în situaţii de calamităţi naturale, de război, de crize etc. Neasigurarea
 securităţii alimentare poate genera foarte repede, pe plan intern, grave convulsii şi
tensiuni sociale, poate deteriora sănătate fizică şi psihică a populaţiei, poate crea stări
de instabilitate economică şi politică, iar în plan extern poate să atragă presiuni
diplomatice, economice şi politice cu efecte nedorite şi periculoase pentru securitatea
naţională. De asemenea, prin identificarea pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor la
adresa securităţii alimentare, se pot previziona principalele vulnerabilităţi din
agricultură şi industria agroalimentară, care sunt dintre cele mai diverse:
-vulnerabilităţi care afectează direct mediul natural – solul, apa, aerul, resursele
energetice;
-popularea sau exploatarea excesivă: infrastructura subdezvoltată, în principal cea
critică, începând cu cea de producţie: utilaje agricole uzate moral şi fizic, spaţii de
depozitare, reţelele energetice insuficient de dezvoltate, reţele de transport al
mărfurilor alimentare;
-fărâmiţarea accentuată a terenurilor agricole aflate majoritar în proprietatea
agricultorilor – unde doar 4% din terenul arabil naţional este deţinut de către 50 de
producători agricoli de vârf cu potenţial de exploatare şi valorificare; doar 7 milioane
de hectare pot face subiectul unor fonduri UE deoarece 2,4 milioane de hectare sunt
ale unor ferme de subzistenţă;
-lipsa de adaptare a statutului legal al gospodăriilor agricultorilor, la cel de microferme
pentru a se putea califica atât pentru accesarea fondurilor pentru dezvoltarea
infrastructurii rurale şi îmbunătăţirea nivelului de trai al agricultorilor, prin finanţarea
naţională, cât şi prin accesarea fondurilor pentru agricultură din fondurile specifice;
-utilizarea propriilor terenuri agricole în scopul asigurării securităţii alimentare a altor
state (prin posibile exporturi excesive de produse agroalimentare) – în detrimentul
propriei securităţi alimentare poate deveni o vulnerabilitate şi o ameninţare la adresa
propriei securităţi alimentare, şi, implicit, la adresa stabilităţii economice şi sociale,
securităţii naţionale a statului român (considerând că securitatea alimentară este
componenta de bază a securităţii naţionale a unui stat);
-deprecierea bazei tehnice şi stagnarea investiţiilor, distrugerile de active (sisteme de
irigaţii, plantaţii, utilaje, complexe zootehnice etc.)

Mediul de securitate internaţional se află într-o continuă tranziție. Unele modificări sunt
previzibile și lineare, fie că își au izvorul în dezvoltarea obiectivă a mediului de securitate, fie
că sunt efectul unor strategii şi programe.Altele au însușiri nebănuite, de discontinuitate
esențială,seismice şi sunt acompaniate de o doză de incertitudine semnificativă ca natură,
amploare şi durată.

Bibliografie

1. I.M.Anghel, „Globalizare şi probleme globale”,Bucureşti, 2001

2. Bidu, Ioan – Meridiane de securitate, Editura Academiei Naţionale deInformaţii,
Bucureşti, 2011
3. Barry Buzan, Ole Wæver, Jaap de Wilde – Securitatea, un nou cadru de analiză ,
2010, Editura CA Publishing ,Cluj
4. J.Baylis, “International and global security”, Box 12.1 Notions of “security”
5. Simion Boncu , Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura
Amco Press, Bucureşti,2005
6. Jean Callaghan– Securitatea intenațională și forțele armate, 2011, Editura Tritonic,
București
 Războiul civil din Siria: Un război al
gazoductelor?
Războiul civil din Siria și criza emigranților, cu care se confruntă Europa de mai multe luni de
zile, au fost discutate și analizate din multiple puncte de vedere. Unul dintre acestea mi se
pare că necesită o privire mai atentă: conflictele internaționale generate de traseele propuse
pentru construirea a două noi conducte, prin care gazul natural produs în Qatar și Iran să fie
pompat către piețele europene, aflate într-o cronică „foame” energetică, recte într-o
dependență bolnăvicioasă de exporturile rusești. Iar în centrul acestor conflicte se află Siria.

Cu circa 200 km de țărm la Marea Mediterană, locația geografică a Siriei o face un centru
atrăgător de export pentru producătorii de petrol și gaze din țările Orientului Mijlociu fără
ieșire la mare și cele care vor să-și exporte produsele rapid către Europa. Și dacă în trecut
locația strategică a Siriei și porturile sale relativ calde (Latakia, Tartus) de pe țărmul
mediteraneean au fost considerate valori naționale, acum acestea s-au transformat în cauzele
unor litigii grave: războiul civil, exodul masiv al unei părți a populației, instaurarea Statului
Islamic, mii de morți și răniți etc. Siria se găsește acum foarte aproape de centrul unui efort
competitiv al regatelor sunnite islamice și al națiunilor europene, care doresc să pompeze gaz
ieftin din Orientul Mijlociu în Europa și în alte părți. Iar pomparea implică existența
funcțională a gazoductelor. De aici încep multe lucruri, nemenționate de cele mai multe ori în
comentariile pe care le-am citit până acum.

Siria – locul de trecere a trei gazoducte majore

Cu o lungime de 1.200 km și o capacitate de 10,3 miliarde m3/an, Gazoductul Arab (Figura 1)

transportă gaz din Egipt prin Iordania până la Homs (Siria). Există și o ramificație (Arish –
Ashkelon) pentru livrarea gazului în Israel. Începută în 2003, construcția Gazoductului Arab a
fost sprijinită de țări vest-europene, precum și de Arabia Saudită și Qatar. Inițial, conducta
trebuia să continue spre nord, din Homs până în Turcia (Kilis), de unde combustibilul putea fi
pompat către Europa. Dar președintele sirian Assad s-a opus în iulie 2011 acestei extinderi în
favoarea construirii unui nou gazoduct Iran-Irak-Siria-Liban, numit Gazoductul Prieteniei, de
către țările implicate, sau Gazoductul Islamic, de către unele țări vestice (Figura 2).

Cu o lungime de peste 5.500 km și o capacitate proiectată de pe 40 miliarde m3/an,

Gazoductul Islamic ar transporta gaz din zăcământul South Pars /North Dome (zona iraniană)
pentru clienți europeni, precum și pentru Irak, Siria și Liban. Noul gazoduct propus ar concura
evident cu Gazoductul Arab și cu Gazoductul Nabucco în ceea ce privește livrarea de gaze
naturale către Europa.

Majoritatea arabilor văd Gazoductul Islamic ca pe o conductă șiită servind interesele șiite. La
urma urmei, ea pleacă din Iranul șiit, trece prin Irakul șiit și se oprește în zona șiită din Siria.
Nu e de mirare, așadar, că țările dominate de sunniți din Golful Persic să aibă atât motive
religioase, cât și economice, de a preveni construirea Gazoductului Islamic. Până în prezent,
țările din Golf s-au opus violent dorinței Siriei de adoptare a Gazoductului Islamic prin
înarmarea rebelilor din Siria în scopul destabilizării regimului Assad. De exemplu, Qatarul (o
națiune de circa 2 milioane locuitori) a cheltuit 3 miliarde dolari pentru a suporta rebelii
sirieni. Motivul principal? Qatarul este cel mai mare exportator de gaz natural lichefiat din
lume și inițiatorul Gazoductului Qatar-Turcia (Figura 2).
Această nouă rută de transport al gazului din zona qatariană a zăcământului South Pars /North
Dome către Turcia, ar oferi posibilitatea de alimentare a proiectului strategic Nabucco, prin
care curge gaz din Asia Centrală către Europa, ocolind Rusia. În cazul realizării noului
gazoduct, rolul Turciei de hub energetic/putere regională ar crește considerabil, motiv pentru
care autoritățile de la Ankara s-au arătat foarte entuziasmate de noua propunere.

Gazoductul Qatar-Turcia a avut inițial două trasee propuse: unul prin Arabia Saudită,
Iordania și Siria, iar celalalt prin Arabia Saudită, Kuwait și Irak. Prima rută a fost respinsă de
Siria în 2009 pentru a proteja interesele aliatului său, Rusia, furnizorul principal de gaze al
Europei. A doua rută a fost respinsă de Arabia Saudită (Irakul este majoritar șiit).

Capacitatea de transport a gazoductului Qatar-Turcia nu este menționată, dar considerând

resursele din Golful Persic și regiunea estică a Mediteranei, ea ar putea depăși pe cele ale
Gazoductelor Islamic și Nabucco combinate, sfidând astfel proiectul South Stream al Rusiei.

În 2012, analistul Felix Imonti, a sugerat că implicarea Qatarului în războiul civil din Siria a
fost bazată parțial pe dorința emiratului de a construi gazoductul către Turcia prin Siria:

Descoperirea în 2009 a unui câmp gazeifer lângă Israel, Liban, Cipru și Siria a deschis
noi posibilități de a ocoli bariera saudită și a asigura o nouă sursă de venit.
Gazoductele sunt deja instalate în Turcia și gata să primească gaz. Numai Al-Assad se
opune. Qatarul, împreună cu Turcia, ar dori să-l îndepărteze pe Al-Assad și să
instaleze o organizație de tip Frăția Musulmană. Este cea mai bine organizată mișcare
politică în societatea haotică siriană și poate bloca eforturile Arabiei Saudite de a
instaura un regim mult mai fanatic, de tip Wahhabi. Odată ce Frăția este la putere,
conexiunile multiple ale Emirului [din Qatar] cu grupările Frăției din regiune trebuie
să-i faciliteze găsirea unor parteneri amicali și cu brațele deschise în Damasc.

Planul gazoductului Iran-Irak-Siria a fost o sfidare directă la adresa planurilor Qatarului. Nu e

de mirare că prințul saudit Bandar bin Sultan, într-o încercare eșuată de a mitui Rusia să-și
schimbe poziția în problema siriană, i-a spus președintelui Putin că „orice regim va veni după
Assad, va fi complet în mâinile Arabiei Saudite” și a promis că „noul regim nu va semna nici
un acord care să permită vreunui stat din Golf să-și transporte gazul prin Siria către Europa
și să concureze cu exporturile de gaz ale Rusiei”. Când Putin l-a refuzat, prințul saudit a
promis acțiuni militare.

Dacă gazul din Qatar va începe să curgă către Europa, asta va însemna o lovitură
semnificativă pentru Rusia. Astfel că războiul civil din Siria este mai mult despre un gazoduct
decât despre viitorul poporului sirian. Să ne amintim că acordul pentru proiectul Nabucco a
fost semnat în 2009 de câteva țări europene (printre care și România), împreună cu Turcia.
Acordul stipulează transportul gazului prin Turcia către Austria, ocolind Rusia. Gazul din
Qatar ar urma să suplimenteze pe cel din Asia Centrală. În plus, Gazoductul Arab ar trebui,
teoretic, să aducă gaz din Libia în Egipt și de acolo, prin Siria, să ajungă tot în Nabucco.
Problema cu toate aceste planuri este că Siria, sprijinită de Rusia, se opune.

Principale orașe implicate în războiul civil din Siria sunt Damasc, Homs și Aleppo, adică
exact acele orașe prin care gazoductele propuse ar trebui să treacă. Faptul că, recent, armata
siriană, cu ajutorul bombardamentelor rusești, a avansat mult către Aleppo, nu este
întâmplător. Iar exportul de gaz iranian către Europa ar avea loc prin portul Tartus, care este
închiriat de Rusia pentru a găzdui singura sa bază militară din Mediterana. Această situație nu
este satisfăcătoare pentru Qatar și țările europene importatoare de gaz.
Se poate spune, după considerațiile de mai sus, că războiul civil din Siria este un proxy pentru
bătălia din Gazoductstan: Cum trebuie să ajungă gazul în Europa? Pe traseul Iran-Irak-Siria-
Marea Mediterană, sau pe direcția Qatar-Arabia Saudită-Siria-Turcia?

O complicație suplimentară în situația haotică din zonă o reprezintă existența și activitatea

Statului Islamic (ISIS), finanțat de Arabia Saudită și Qatar, dar necontrolat de acestea. Liderii
fracțiunilor regionale ISIS caută surse de venit care să le permită să-și devanseze rivalii și, în
cele din urmă, să-și câștige independență politică față de stăpânii din Golf. ISIS a capturat
suficiente câmpuri petrolifere din Siria și Irak, de pe urma cărora obține venituri de circa $3
milioane/zi, pe piața neagră din Turcia și alte țări din zonă.

Intervenția militară a SUA și aliaților săi (Franța, Marea Britanie, EAU, Arabia Saudită ș.a.)
în războiul din Gazoductstan, cu scopul declarat de a distruge Statul Islamic, a venit după
încercarea inițială de îndepărtare de la putere a lui Bashar Al-Assad prin intermediul așa-
numiților rebeli „moderați” (?). Dacă Statele Unite vor reuși să înlăture regimul Assad, va fi o
victorie pentru Saudiți sau Qatar (posibil, pentru ambele state) și o lovitură dură pentru Rusia,
care nu va mai putea împiedica curgerea gazului din Golful Persic către Europa, micșorând
astfel profiturile Gazprom. Devine astfel ușor de înțeles interesul subit arătat de Vladimir
Putin pentru apărarea regimului Assad cu ajutorul aviației militare rusești.

În concluzie, ceea ce se întâmplă acum în Gazoductstan este un conflict geopolitic strategic

(Cruciada gazoductelor) despre resurse naturale, religie și bani. Legătura conflictului cu
armele chimice este subțire sau nu este deloc[i].