IX-XVIII)
Cauze:
Au avut la bază obștile sătești care au evoluat din obștile gentilice (ce aveau la bază legăturile de
rudenie dintre membrii obștii)
Treptat, obștile au căpătat un caracter teritorial, fiind conduse de cnezi sau juzi
Obștile sătești s-au grupat în uniuni de obști, autonomii locale numite de Nicolae Iorga “romanii
populare” și care purtau diferite denumiri: codri, țări, ocoale, câmpuri etc.
Locuitorii acestora au fost consemnați în izvoare bizantine, ruse, turcești, maghiare, armene sub
diferite denumiri: vlahi, volohi, valahi, blachi, ulaki.
Transilvania
Cele mai vechi formațiuni politice prestatale au fost semnalate în interiorul arcului carpatic,
despre care vorbește cronicarul Anonymus în Gesta Hungarorum (“Faptele ungurilor”):
Cronica lui Nestor (sec. XII) confirmă existența românilor și a slavilor la venirea ungurilor în
Pannonia.
Țara Sipenițiului
Codrii Cosminului
Codrii Orheiului
Codrii Lăpușnei
Câmpul lui Dragoș
Ocoale (în Câmpulung, Vrancea)
– sec. XIII – într-o diplomă a țarului bulgar Ioan Asan II (1218-1241), este menționată:
1. Etapa voievodatelor românești, care s-au opus înaintării maghiarilor în zonă (sec. IX-XI)
2. Etapa cuceririi maghiare a Transilvaniei (sec. XI-XIII)
După crearea regatului Ungariei, prin încoronarea lui Ștefan I (anul 1000) și creștinarea
ungurilor în rit catolic, în sec. XI începe cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei.
Maghiarii au organizat teritoriul cucerit în comitate (primul fiind Bihorul – 1111) și au încercat
să introducă instituții apusene (principatul și episcopii catolice). A fost menționat ca principe al
Transilvaniei un demnitar laic, Mercurius, dar în 1176 se revenea la instituția tradițională
românească, cea a voievodatului care se bucura de autonomie în cadrul regatului maghiar,
voievodul fiind numit de rege (primul voievodmenționat în 1176 – Leustachius). Se mențin,
astfel, structurile politice autonome.
Pentru întărirea stăpânirii maghiare în Transilvaniei, au fost colonizați aici secui, sași, cavaleri
din ordinele călugărești (teutoni și ioaniți). Românii, deși majoritari, au fost treptat excluși din
viața politică, reprezentată de cele trei națiuni privilegiate: maghiarii, sașii și secuii.
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structurile regalității maghiare, în
zonele de margine continuau să existe autonomii românești sub forma “țărilor”: Amlașul,
Făgărașul, Maramureșul. De aici vor pleca voievozii ce vor juca un rol important în întemeierea
statelor românești extracarpatice: Țara Românească și Moldova.
Transilvania își păstrează structura voievodală până în 1541, când devine principat autonom sub
suzeranitate otomană. Ea era condusă de un principe ales de Dietă și confirmat de sultan.
1. Voievodul Litovoi refuză să mai plătească tribut regelui maghiar Ladislau IV la 1277; Litovoi
este ucis în luptă, iar fratele său Bărbat, este luat prizonier și ulterior răscumpărat. Bărbat
recunoaște suzeranitatea maghiară.
2. În 1290 Negru Vodă din Făgăraș trece munții spre sud, creează orașele Câmpulung și Argeș,
iar boierimea de peste Olt i se închină. Aceasta este varianta Letopisețului Cantacuzinesc despre
întemeierea statului, cunoscută drept “tradiția descălecatului”. Ea poate fi explicată istoric prin
contribuția demografică și instituțională a Transilvaniei la crearea statului sud-carpatic.
3. Basarab I (1310-1352) întemeiază Țara Românească prin unificarea voievodatului lui Litovoi
cu cel al lui Seneslau, pe la 1300.
1324 – recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab; lui Basarab i se recunoștea domnia
și stăpânirea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei și a unor teritorii de la nordul
gurilor Dunării (Basarabia)
1330 – bătălia de la Posada și înfrângerea regelui maghiar Carol Robert de Anjou; cucerirea
independenței Țării Românești față de Ungaria
Consolidarea statului s-a realizat prin crearea instituțiilor interne în timpul urmașilor lui
Basarab I:
– Radu I (1377-1384)
– Dan I (1384-1386)
– Lațcu (1368-1375)
– Roman I (1391-1394)
– Ștefan I (1394-1399)
După moartea lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componența Țării Românești până la 1417 sau
1420 când este ocupată de turci (sub stăpânirea cărora a rămas până în 1878).
Instituții centrale în Țările Române
Transilvania
Instituția centrală a fost voievodatul (sec. XII-1541) și, ulterior, principatul (sec. XVI-XIX)
Voievodatul (1176-1541)
– principele era ajutat de un Sfat, format din 12 membri aleși din rândul
națiunilor privilegiate, și din Dieta formată din 150 de reprezentanți ai națiunilor privilegiate
– între 1688-1867 – principat sub stăpânire habsburgică – condus de împărat care avea și titlul de
principe
Sfatul domnesc – alcătuit din dregători (boieri cu funcții), ce aveau atribuții politice,
administrative și judecătorești
Adunarea Țării – formată din reprezentanți ai stărilor privilegiate
– era ales pe baza principiului ereditar-electiv, din dinastia Basarabilor (în Țara
Românească) și, respectiv, a Mușatinilor (în Moldova)
– instituția centrală rămâne domnia, însă în urma instaurării regimului fanariot în Principatele
Române, domnul devine un simplu funcționar al Porții, el fiind numit de sultan
– între 1711/1716 – 1821 (perioada fanariotă) domnii nu mai au origine românească, ci provin
din cartierul Fanar din Constantinopol; ei plătesc sultanului sume mari de bani pentru a-și
cumpăra domnia
– domnii fanarioți instituie sistemul de vindere a dregătoriilor, modalitate prin care își rotunjeau
veniturile
– au fost și domni fanarioți care au contribuit la modernizarea societății românești prin măsuri în
domeniul învățământului, social, juridic: Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan
Caragea