Sunteți pe pagina 1din 20

Ana Blandiana

Ana Blandiana, pe numele ei real Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o
scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989,
faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe
dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio
Europa Liberă și unor publicații din străinătate.Ana Blandiana s-a implicat în viața civică
printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet,
un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează
anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.

Originea și studiile

Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar
din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat
la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot laBiserica cu Lună, catedrala ortodoxă din
Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca
"dușman al poporului". Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când
autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj. Pentru a ocoli
șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului
natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba.Tatăl poetei a murit într-un accident de mașină în
anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică. După absolvirea facultății, Ana
Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.

Opera

De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universități, academii, organizații
culturale — mai multe călătorii de documentare și studiu în diverse țări europene și a
participat la congrese și festivaluri de poezie. În afara volumelor menționate, i-au mai apărut
grupaje de poeme în reviste și antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia,
Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia,
Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania. După 1989, acestor traduceri li
se adaugă eseurile literare și articolele de analiză politică apărute în marile ziare germane
sub semnătura Anei Blandiana, ca și nenumărate conferințe, lecturi publice, interviuri,
intervenții la colocvii, simpozioane și mese rotunde în principalele țări europene.

Premii literare

Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al
Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București,
1982; Premiul Internațional "Gottfried von Herder", Viena, 1982; Premiul Național de Poezie,
1997; Premiul "Opera Omnia", 2001; Premiul Internațional "Vilenica", 2002.
Opera

Cărți de poezie

Persoana întâia plural, 1964

Călcâiul vulnerabil, 1966;

A treia taină, 1969;

50 de poeme, 1970;

Octombrie, Noiembrie, Decembrie, 1972;

Poeme, 1974;

Somnul din somn, 1977;

Întâmplări din grădina mea, 1980;

Ochiul de greier, 1981;

Ora de nisip, 1984;

Stea de pradă, 1986;

Cărți de eseuri

Calitatea de martor, 1970, 2003;

Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975;

Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, 1978;

Coridoare de oglinzi, 1983;

Autoportret cu palimpsest, 1985;

Orașe de silabe, 1987;

Geniul de a fi, 1998;

Ghicitul în mulțimi, 2000;

Cărți de proză

Cele patru anotimpuri, 1977, 2001 - nuvele fantastice;

Proiecte de trecut, 1982 - nuvele fantastice;

Ambele volume au apărut sub titlul Orașul topit și alte povestiri fantastice in 2004;

Sertarul cu aplauze, 1992, 1998, 2002, 2004 - roman;

Imitație de coșmar, 1995 - nuvele.


Ana Blandiana
Ioan Slavici

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de
Jos, județul Vrancea) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent
(din 1882) al Academiei Române. Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața
satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de
observație excelent” al mediului rural,[2] oferind în nuvelele salepoporale și în studiile sale o
frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de statificarea lor socială, în
cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor. L-a cunoscut pe Mihai
Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în
anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără
romanul Mara, nuveleleMoara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în
volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii
române.Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a
fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-
Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar.
Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile
mele, publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că dacă la
scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile
lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”

Biografie

Familia și copilăria

Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747,
când un Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut
de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii. Cu certitudine
se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și
decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii,
printre care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă
fragedă și este înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai
târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva
lui Napoleon Bonaparte. „Tata bătrân” avea cunoștiință de carte, deoarece rostea la biserică,
în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul
din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu
borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de
argint și pantofi cu cataramă mare, adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol
de la oraș. Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a
fi trecut econom, adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și
două paghini de fâneață. Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-
o familie veche și numeroasă întinsă în mai multe sate din zonă, iar din căsătoria lor au
rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care
avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu. Din familia mamei, crescuse
Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care va fi un exemplu în
formarea ulterioară a lui Slavici.
Ultimii ani

La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl face să zacă trei luni în
pat. Viața românească îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai
apărut. În 1920 scrie prima versiune a volumului de memorii Întemnițările mele, romanul Cel
din urmă armaș și un nou volum de povești. Colaborează la Umanitatea, gazetă condusă de
C. Costa-Foru, la Adevărul literar și artistic și Viața românească. În cele două din urmă
reviste începe să-și scrie Amintirile despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și
fragmente din Închisorile mele și Lumea prin care am trecut. În anul 1923 i se publică
volumul Amintiri și romanul Cel din urmă armaș la editura „Cultura națională”. În ultimii doi
ani din viață a scris romanul Din păcat în păcat, rămas needitat. Obosit și bolnav, în 1925,
Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut de vii care îi amintea de Șiria
lui natală. La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi și
cuvântul de rămas bun a fost rostit de Gala Galaction.

Opera

Comedii

Fata de birău, (1871)

Toane sau Vorbe de clacă, (1875)

Polipul unchiului, (1875)

Drame istorice

Bogdan Vodă, (1876)

Gaspar Graziani, (1888)

Nuvele

Popa Tanda, (1873)

Scormon, (1875)

La crucea din sat, (1876)

Crucile roșii, (1876)

O viață pierdută, (1876)

Gura satului, (1878)

Budulea Taichii, (1880)

Moara cu noroc, (1880)

Romane

Mara, (1894)

Din bătrâni, (1902)


Din bătrâni. Manea, (1905)

Din două lumi, (1920)

Cel din urmă armaș, (1923)

Din păcat în păcat, (1924)

Memorii

Închisorile mele, (1920)

Amintiri, (1924)

Lumea prin care am trecut, (1924)

Povești

Zâna Zorilor

Florița din codru

Doi feți cu stea în frunte

Păcală în satul lui

Spaima zmeilor

Rodul tainic

Ileana cea șireată

Ioanea mamei

Petrea prostul

Limir-Împărat

Ioan Slavici
Mircea Eliade

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago) a fost istoric al
religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și
istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al
catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966,
onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere
literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o
tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar
ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Copilăria și adolescența

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) și
al Jeanei. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu. Familia s-a
mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914, și și-a
achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere
de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență. După terminarea
învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, Eliade devine elev al Colegiului
Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica
și Barbu Brezianu.
Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism, și a scris piese scurte pe
subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol
vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de
Balzac. Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-
antropologice ale lui James George Frazer. Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la
învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să
studieze persana și ebraica. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile
Conta, Marcus Aurelius șiEpictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P
Hasdeu. Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată
de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său
de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

Eliade, gânditorul

Mircea Eliade avea o serioasă formație filozofică încă din România. După o pubertate dificilă
de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca
"șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole
de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, ceva mai târziu, primele romane.
Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop,
cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor
de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei
sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în
redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul
de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.
Continuatorii

Evaluarea critică a posterității lui Eliade rămâne astfel importantă, tocmai datorită prestigiului
și imaginii culturale covârșitoare pe care un autor de factură enciclopedică, cu preocupări
fascinante și o biografie contradictorie continuă să o ofere. Congresul european de istorie a
religiilor (București, 20-23 Septembrie 2006) organizat de Asociația română de istorie a
religiilor a dedicat o întreagă secțiune analizei operei lui Mircea Eliade.

Viața privată

Eliade a fost căsătorit de două ori: prima soție a sa a fost Nina (n. Mareș, d. 1944) cu care s-
a căsătorit în 1934, iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998) cu care s-
a căsătorit în 1948.

Alte opere

Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)

Cosmologie și alchimie babiloniană (1937)

Comentarii la legenda meșterului Manole (1943)

Traité d'histoire des religions (1949)

Le Sacré et le Profane (1956)

Aspects du mythe (1963)

Le mythe de l'éternel retour (1969)

Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974)

Opere literare

Romanul adolescentului miop, roman (1928)

Gaudeamus, roman (1929)

Isabel și apele diavolului, roman (1930)

Lumina ce se stinge, roman (1931)

Maitreyi, roman (1933)

Întoarcerea din rai, roman (1934)

Huliganii, roman (1935)

Șantier. Roman indirect (1935)

Domnișoara Christina, nuvelă (1936)

India (1936)

Șarpele, nuvela (1937)


Nuntă în cer, roman (1938)

La țigănci, nuvelă (1969)

Lucrările publicate în limba română

Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989,
ediție curentă, Humanitas, 2004

Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004

Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003

Solilocvii, 1932

Maitreyi, 1933, roman indian

Oceanografie, 1934,

Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991

India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003

Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003

Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003

Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru,
Univers, 1991

Șarpele, 1937

Lucrările publicate în limbi străine

Os Romenos, latinos do Oriente, 1943, Despre Români, latinii orientului, apare în limba
portugheză

Yoga, 1936, apare simultan în limbile franceză și română

Tehnici ale Yoga, 1948

Yoga. Nemurire și libertate, 1954

Făurari și alchimiști, 1956

Tratatul de istorie a religiilor, 1949, ed. a doua, 1966

Mitul eternei reîntoarceri, 1949


Șamanismul și tehnicile extazului, 1951

Imagini și simboluri, 1952

Nașteri și renașteri, 1958

Mefistofel și androginul, 1962

De la Zalmoxis la Genghis Han, 1970

Mircea Eliade
Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu (n. 1 iunie 1956 în București) este un poet, prozator, critic
literar și publicist român.

Biografie

Copilăria și studiile

Mircea Cărtărescu s-a născut pe data de 1 iunie 1956, în București. Despre copilăria sa, el
va afirma că ea „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o
atent”. Face parte din grupul poeților optzeciști care au frecventat Cenaclul de Luni condus
de criticul literar Nicolae Manolescu, dar în timpul studenției a participat și la ședințele
cenaclului „Junimea”, conduse de Ovid S. Crohmălniceanu. Absolvent al liceului „Dimitrie
Cantemir” din București, el va urma cursurile Facultății de Limbă și Literatură
Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia
postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric", reeditat în anul 2011. În
anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul
românesc, coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura
Humanitas, de asemenea reeditată.

Debutul literar

Mircea Cărtărescu a debutat cu poezii la Cenaclul de Luni și în România Literară în


anul 1978 , coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia Aer cu
diamante, dar a citit și proză la Cenaclul de proză "Junimea" condus de Ovid S.
Crohmălniceanu. De altfel a publicat o proză în antologia Desant'83. A debutat în volumul
individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să
scrie versuri, a publicat mai multe volume, intre care se remarcă Poeme de amor sau Totul.

Activitatea literară

Un proiect unic în felul său este Levantul, o epopee eroicomică dar și un periplu prin istoria
literaturii române. Procedeul a fost utilizat și de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul
intitulat Boii soarelui din romanul Ulise. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de
la Dosoftei la Nichita Stănescu. Însă nu toți scriitori și criticii contemporani apreciază felul în
care a fost scris Levantul. Criticul Virgil Diaconu, în revista Actualitatea literară, consideră că:
„Volumul Levantul se naște prin imitarea poeziei poeților predecesori, români sau străini, pe
care Mircea Cărtărescu i-a citit cu intenția expresă de a extrage din ei propria poezie”.

Debut

A debutat în 1971 cu poezii în revista România literară.

Opera literară

Poezii

Faruri, vitrine, fotografii..., Cartea Românească, București, 1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor
pe 1980
Poeme de amor, Cartea Românească, București, 1983

Totul, Cartea Românească, București, 1985

Levantul, Cartea Românească, București, 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990[10]

Dragostea. Poeme (1984-1987), Editura Humanitas, București, 1994

50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, Editura


Brumar, Timișoara, 2003

Nimic. Poeme (1988-1992), Editura Humanitas, București, 2010

Antologii

Dublu CD. Antologie de poezie, Editura Humanitas, București, 1998

Plurivers, Editura Humanitas, București, 2003 (antologie în două volume cu postfață de Paul
Cernat)

Poeme în garanție, Editura Casa Radio, București, 2005 (antologie cu ilustrații de Tudor
Jebeleanu)

Dublu album de versuri, Editura Humanitas, București, 2009

Colaborări, volume colective

Aer cu diamante (volum colectiv), Editura Litera, București, 1982 (cu prefață de Nicolae
Manolescu și ilustrații de Tudor Jebeleanu)

Antologia poeților tineri, Cartea Românească, București]], 1982 (antologie alcătuită


de George Alboiu)

Antologia poeziei generației `80 (volum colectiv), Editura Vlasie, Pitești, 1993 (antologie
îngrijită de Alexandru Mușina)

Antologia poeziei românești culte, Editura Teora, București, 1998 (antologie coordonată
de Florin Șindrilaru)

Mircea Cartarescu
Gala Galaction

Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești,
Teleorman - d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de
teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română
din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu). În 1947 a fost ales în
Academia Română.

Biografie

S-a născut în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit
preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică
desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează
revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.Devine defensor eclesiastic
pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al
Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza
Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia
(1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din
București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor
(din 1954).Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe,
predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu
pr. prof. Vasile Radu).
A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele,
romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un
jurnal care a fost restituit și publicat postum.

Opere publicate

Lucrări teologice

Scrisori teologice. Piatra din capul unghiului, București, 1926, 111 p.;

Cartea creștinului ortodox, București, 1926, 31 p. (sub numele Grigorie duhovnicul);

Meditare la rugăciunea domnească adică Tatăl nostru, Arad, 1927, 50 p.;

Răbdare și nădejde conferință, București, 1928, 33 p.;

Scrisori către Simforoza. În pământul făgăduinței, București, 1930, 179 p. (ed. a II -a, 1934 -
însemnări de călătorie în Țara Sfântă);

Epistola lui Aristeia, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 5-8, P. 272-283 (Discurs de recepție la
Academia Română);

Din exegeza Noului Testament, în BOR, an.LXIV, 1948, nr. 11-12, p. 572-580;

De la „mormântul gol” la porțile Damascului, în ST, an.III, 1951, nr. 7-8, p. 386-39,7;

Ziua Domnului, București, 1958, VII + 343 p. (cuprinde articole publicate în ziarul “Curentul").
Opera literară

Bisericuța din Răzoare. Nuvele și schițe, lași, 1914, 202 p. ; ed. a III-a, București, 1924,
215p.;

Eminescu, București, 1914, 109 p. (ed. a II-a: Viața lui Eminescu, București, 1924, 94 p.),

Clopotele din mănăstirea Neamțu, București, 1916, 236 p. (ed. a II-a, București, 1933, 230
p.);

La țărmul mărei (Reverii. Note), București, 1916, 88 p.;

O lume nouă. Articole, București, 1919, 95 p.;

Răboj pe bradul verde, Iași, 1920, 167 p.;

De la noi la Cladova, București, 1924, 32 p.;

Reeditări

Bisericuța din Pala. Răzoare. Caligraful Terțiu, București, 1944, 345 p.;

Opere, Vol.I (Bisericuța din răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamț, La țărmul mării,
Caligraful Terțiu), București, 1949, 688 p.,

Nuvele alese, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955, 136 p.;

Oameni și gânduri din veacul meu, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București,
1955,323 p.;

Opere alese, cu o prefață de Teodor Vîrgolici, 2 vol., București, 19561958, 408 + 448 p. (vol.
1. Doctorul Taifun, Roxana, Papucii lui Mahmud. Nuvele și povestiri;

Opere alese. Ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici. Cu o introducere de D. Micu, 4 vol.,


București, 1959-1965, LXXII + 384 p. (I) + VI + 530 p. (II) + 360 (III) + 416 p. (IV); Vol.
I. Nuvele, povestiri, amintiri, reverii. Vol. II. Articole. Vol. III. Roxana. Papucii Iui Mahmud.
Doctorul Taifun. Vol. IV. La răspântie de veacuri.

Nuvele și povestiri, București, 1967, 171 p.;

Gala Galaction
Petre Ispirescu

Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830, București — d. 21 noiembrie, sau 27 noiembrie după alte
surse, 1887), a fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf român.Este cunoscut
mai ales datorită activitații sale de culegător de basme populare românești pe care le-a
repovestit cu un har remarcabil.

Viața

Copilăria și studiile

Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie, la București, în mahalaua Pescăria Veche, în familia
frizerului Gheorghe Ispirescu. Mama, Elena, de origine transilvăneană, era, se pare, o
povestitoare neîntrecută. De la părinți sau de la calfele și clienții tatălui său, Ispirescu a putut
asculta, în copilărie, numeroase creații populare, mai ales basme.Tânărul Petre nu a urmat
cursurile unor școli, el a fost educat de mai mulți dascăli de pe lângă unele biserici, după
care și-a format singur cultura, citind cărți de la tipografiile la care a lucrat. El îi mărturisea
lui J. U. Crainic că "n-am trecut nici patru clase primare". Din inițiativa mamei, Petre a fost
învățat să citească de către dascălul Nicolai de la biserica Udricani din cartierul lor; ulterior,
el a continuat studiile cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni. La 12 ani, băiatul a
învățat psaltichia cu profesorul de muzică George Voiculescu de la biserica Domnița
Bălașa.La paisprezece ani, Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi,
sperând că acolo unde se tipăresc cărțile se poate studia. Z. Carcalechi edita din 1843
ziarul Vestitorul românesc. Aici Ispirescu a lucrat câte 14 ore pe zi, iar în 1848 a devenit
tipograf calificat.După ce tatăl său a murit, Petre a învațat să cânte la chitară pentru a-i ține
de urât mamei. Tot atunci, el a început să scrie câteva versuri. La fel și în cazul prozei
memorialiste, însă, în domeniul versurilor, încercările sale au rămas îmbinări hibride de
influențe insuficient asimilate.

Lucrul în tipografii

În 1854 Petre a părăsit tipografia lui Z.Carcalechi și s-a angajat la tipografia Copainie, unde
se tipăreau în traducere "Atala, Paul și Virgina", precum și lucrări de Jonathan Swift, Jean-
Jacques Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo,Miguel de Cervantes. În această
perioadă, a depus eforturi să citească Fabulele lui Florian în original. Petre a continuat să
locuiască împreună cu mama sa, și-și petrecea duminicile acasă.În 1858, în contextul
dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, tipografia la care lucra Ispirescu a acceptat
să imprime, fără a prezenta textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Vogoride, un
text util pentru un grup de unioniști. Poliția i-a arestat pe toți participanții afacerii și Ispirescu
a petrecut trei săptămâni în închisoare, pierzându-și serviciul și rămânând astfel trei luni fără
lucru. Abia la finele anului, Vasile Boerescu, politician unionist și viitorul ministru de externe,
i-a oferit direcția unei tipografii mai moderne, care poseda prima presă mecanică din
București și imprima revista Naționalul.
Sfârșitul vieții

După 50 de ani petrecuți numai în București, Ispirescu a călătorit la Roșiorii de Vede, un oraș
situat la 120 km de București, unde fiica sa trebuia să fie numită institutoare.

Principala operă a vieții sale, culegerea Legende sau basmele românilor cu 37 de basme, și
prefață de Vasile Alecsandri, a apărut în 1882. Ulterior, la Sibiu a fost publicată
colecția Jocuri și jucării de copii, ce valorifica folclorul copiilor.Petre Ispirescu a murit la 21
noiembrie 1887 (sau 27 noiembrie 1887, conform altor surse), după o congestie cerebrală
suferită la masa de lucru. Ședința literară a grupului de la Revista Nouă (compusă
din Ionescu-Gion, Delavrancea, Vlahuță, Hasdeu) a fost suspendată la anunțarea morții sale.

Opere

Volume publicate

Colecție de șase basme în Țăranul Român (1862)

Legendele si basmele romanilor. Ghicitori și Proverburi (1872)

Snoave și Povești populare (1874)

Isprăvile și viața lui Mihai Viteazu (1876)

Poveștele unchiașului sfătos (1879)

Pilde și ghicitori (1880)

Legendele sau basmele Românilor (1882)

Basme, snoave și glume (1883)

Jucării și jocuri de copil (1885)

Povești morale. Despre pomul Crăciunului (1886)

Basme

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

Aleodor Împărat

Ileana Simziana

Broasca țestoasă cea fermecată

Înșir-te mărgăritari

Prâslea cel voinic și merele de aur

Voinicul cel cu cartea în mână născut (Voinicul cel fără de tată)

George cel viteaz

Făt-Frumos cu părul de aur


Fata săracului cea isteață

Balaurul cu șapte capete

Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă

Zâna zânelor (Zâna munților)

Petre Ispirescu
William Shakespeare

William Shakespeare (n. 23 aprilie 1564 - d. 23 aprilie 1616) a fost


un dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză. El
este adesea numit poet național al Angliei și “Poet din Avon” (“Bard of Avon”) sau "Lebăda
de pe Avon" ("The Swan of Avon"). Lucrările sale au supraviețuit, incluzând și unele realizate
în colaborare, opera sa fiind alcătuită din aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2
lungi poeme narative, precum și alte multe poezii. Piesele lui de teatru au fost traduse în
aproape fiecare limbă vorbită și sunt jucate mai des decât cele ale oricărui alt dramaturg.
Multe dintre piesele sale au fost montate pe scena teatrului Globe, unul din cele mai
populare ale epocii Elisabetane, a cărui deviză era "Totus mundus agit histrionem", reluată în
“Cum vă place“ sub forma metaforei lumii ca scenă de teatru: "All the world's a stage, And all
the men and women merely players: They have their exits and their entrances". "Lumea
întreagă este o scenă iar bărbații și femeile sunt actorii ei, ei intră și ies pe rînd din ea".
Rivalul cel mai important al lui Shakespeare din epocă a fost un alt redutabil
dramaturg, Christopher Marlowe, fiind ucis într-o cârciumă, în urma unui conflict iscat din
senin. William Shakespeare a rămas astfel dramaturgul cel mai jucat și mai respectat,
inclusiv de către regina Elisabeta. Recent, un celebru dramaturg englez contemporan, Tom
Stoppard, a realizat scenariul filmului Shakespeare in love, propunînd o variantă destul de
controversată, prin care susține idee că moartea lui Marlowe ar fi fost provocată de rivalitatea
cu colegul său, Shakespeare, fapt neconfirmat de istoricii literari englezi. Unii cred că
Christophore Marlowe ar fi scris chiar o parte dintre piesele marelui Will, datorită faptului că
"Lebăda de pe Avon" ar fi provenit dintr-o pătură socială destul de umilă și nu ar fi posedat
educația necesară pentru a scrie aceste piese sau sonete, dar este vorba din nou de o teorie
hazardată.

Date biografice

William Shakespeare s-a născut și a crescut în Stratford-upon-Avon. La vârsta de 18 ani, el


s-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu care acesta a avut trei copii: Susanna și gemenii
Hamnet și Judith. Între anii 1585 și 1592, el a început o carieră de succes în Londra ca actor,
scriitor și proprietarul unei părți a unei companii de jocuri numită „Oamenii Lordului
Chamberlain” (The Lord Chamberlain's Men), mai târziu știută ca „Oamenii Regelui” (King’s
Men). Se pare că el s-a retras la Stratford în jurul anului 1613, unde a murit 3 ani mai târziu.
Câteva recorduri ale vieții private ale lui Shakespeare au supraviețuit, și au existat speculații
considerabile despre aspecte ca fizicul său, sexualitatea și credințele religioase, paternitatea
operei sale dramatice și nu numai.Shakespeare a scris majoritatea lucrărilor sale cunoscute
între 1589 și 1613. Piesele lui de început au fost în special comedii și sau drame istorice,
genuri pe care el le-a ridicat la punctul de maxim de rafinament și artă până la
sfârșitul secolului al XVI-lea. După aceea, înainte de aproximativ 1608, el a scris în special
tragedii, incluzând aici Hamlet, Regele Lear și Macbeth, considerate unele dintre cele mai
strălucite lucrări în limba engleză. În ultima parte a vieții, el a scris comedii tragice, de
asemenea știute ca aventuri romantice și a colaborat cu alți dramaturgi.
Opere

Cei mai mulți dramaturgi din acea perioadă au colaborat cu alte persoane cu aceleași
preocupări, și criticii sunt de acord că Shakespeare, mai ales în primii și ultimii ani din viața
sa, a făcut același lucru. Unele piese, cum ar fi Titus Andronicus și primele istorii, rămân
controversate, în timp ce The Two Noble Kinsmen și Cardenio au foarte bună demonstrarea
documentării contemporane. Primele piese au fost influențate de scrierile altor dramaturgi
elisabetani, în special Thomas Kyd și Christopher Marlowe.Primele lucrări oficiale de
Shakespeare sunt Richard III și cele trei părți din Henry VI, scrise la începutul anului 1590,
perioadă cu apetit pentru drama istorică.

Opera

Opera sa include 37 de piese de teatru, între care 17 comedii, piese istorice, tragedii, sonete.

Comedii

Furtuna

Doi gentlemeni din Verona

Nevestele vesele din Windsor

Măsură pentru măsură

Comedia erorilor

Mult zgomot pentru nimic

Zadarnicele chinuri ale dragostei

Visul unei nopți de vară

Istorice

Regele Ioan

Richard al II-lea (piesă)

Henric al IV-lea

Henric al V-lea

Henric al VI-lea

Richard al III-lea

Henric al VIII-lea
Tragedii

Romeo și Julieta

Troilus și Cresida

Coriolan

Titus Andronicus

Timon din Atena

Iulius Caesar

Macbeth

Hamlet

William Shakespeare

S-ar putea să vă placă și